nr31 Spatii culturale

SPAŢII CULTURALE, Nr. 31/noiembrie-decembrie 2013

1

Scrieţi, băieţi, nu(mai) scrieţi...

Românii scriu, au talent, s-au născut poeţi, sunt

geniali, numai soarta vitregă şi împrejurările istorice aşijderea au făcut ca ei să rămână aproape necunoscuţi dincolo de hotarele patriei, fără traduceri en gros, fără premii – o, da, fără Nobelul pentru care s-au vărsat, se varsă şi se vor vărsa râuri de cerneală, de lacrimi, de sânge...

De ce scriem? Răspunsurile la această întrebare sunt dintre cele mai frumoase, mai nobile, mai interesante. Nu există publicaţie literară care să nu facă anchete pe această temă şi, citind „justificările” intervievaţilor, ai impresia că scriitorul român contemporan e vrăjitor, înger sau, de ce nu, Dumnezeu adevărat, creator de universuri pe care le stăpâneşte cu puterea minţii şi a talentului său.

De ce scriem? Probabil fiindcă altfel nu putem trăi, cum nu putem trăi fără aer, fără apă, fără hrană... Cam aceasta este ideea pe care toţi o îmbrăcăm cât putem de bine, de sincer, mai sofisticat sau mai simpluţ de tot, în hăinuţe de duminică totuşi, când o scoatem „în lume” să fie văzută, citită, apreciată etc.

Scriem pentru că aşa ne-am născut, creativi. Capabili să producem ceva nou din prelucrarea bagajului cognitiv-afectiv cu care ne-am ales în urma traseului existenţial parcurs. Capabili să combinăm şi să recombinăm experienţele personale în tipare originale, să descoperim legături neaşteptate între lucruri. Capabili, aşadar, nu numai să creăm ceva nou, ci şi, neapărat, de valoare.

Îl admirăm pe Arghezi şi pentru că avea talentul de a transforma în metaforă tot ce atingea. Cu alte cuvinte, îi admirăm (invidiem) creativitatea expresivă, adică spontaneitatea şi libertatea de expresie. Cu aceste două calităţi a fost, de altfel, binecuvântat şi Nichita Stănescu, cel mai spontan dintre poeţi, unul dintre puţinii capabili să scrie versuri la orice oră din zi sau din noapte, în stare bahică ori de trezie luminoasă, singur ori înconjurat de fani, muze şi ciraci şi pe orice fel de hârtie, de la colile obişnuite la şerveţelele de masă din restaurante şi bodegi de periferie. După modelul lui, au apărut sute de scamatori capabili să improvizeze, să arunce în ochii şi în urechile iubitului cetitor/ascultător

liste de cuvinte alăturate fără noimă, dar numite pompos „poezie”, în numele „talentului spontan” de a scrie despre nimic, dar cu credinţa că întotdeauna vor apărea cronicari de serviciu care să admire ceea ce este de neînţeles pentru omul de rând.

Creativitatea expresivă vine întotdeauna la pachet cu creativitatea productivă: nu scriem din când în când, ci mereu şi mult: dacă o carte nu stă singură în picioare (în traducere liberă: dacă n-are câteva sute de pagini) n-o bagă nimeni în seamă; dacă un autor nu a publicat de la zece volume în sus (uneori două-trei-patru volume într-un an!) nu este trecut nici pe lista celebrităţilor locale, nici pe lista premianţilor de la Filiale, nici pe lista domnului Manolescu. Creativitatea noastră productivă nu se mai rezumă la un singur produs finit, prin restrângerea şi controlarea „jocului liber” ori prin dezvoltarea unor tehnici originale, ci devine un fel de productivitate de uzină, de unde ies, pe bandă rulantă, produse „stas”.

Nu există creator de frumos care să nu fie convins că nimeni nu scrie ca el, că este un înnoitor, un deschizător de drumuri, capabil de modificarea semnificativă a fundamentelor şi a principiilor care stau la baza artei şi care necesită remarcabile aptitudini de conceptualizare abstractă. Nu contează că avem în urmă sute de scriitori valoroşi, făuritori de limbă şi cultură. Se recunosc ei în „Levantul”, cartea de căpătâi a însuşi preşedintelui nostru de ţară? Sigur că nu, fiindcă, prin inovaţie şi creaţie, totul a fost transformat în altceva. (Ca şi în tagma scriitoricească, în modă există croitori /designeri vestimentari! - care-ţi fac o haină „trendy” dintr-una veche, chit că aceasta, dacă eşti onest, nu-ţi creează câtuşi de puţin senzaţia că ai avea ceva nou pe tine!).

Că scriem – nu este un lucru rău. Ar fi de neimaginat o lume fără poeţi, fără prozatori şi dramaturgi (nu-i exclud pe criticii literari, dar încă mai cred că literatura poate cumva să existe şi fără ei). Ne-am întoarce la comuna primitivă, am fi aidoma strămoşilor trăitori în acele vremi, cu menţiunea că până şi ei aveau puseuri creativ-productive (o demonstrează pereţii peşterilor).

Întrebarea pe care mi-o pun este alta: de ce publicăm? Chiar, de ce publicăm atâta, în condiţiile în care cititul a încetat să mai fie obicei cotidian, practicat la scară naţională? Pentru cine publicăm? Mai cumpără românul cărţi? 40.000 de „vizitatori” (nu cumpărători) pe zi la ditamai Târgul Internaţional de Carte reprezintă o cifră meschină. Pardon de expresie, un eşec.

Un confrate mi-a dat un răspuns care m-a făcut să râd două zile: scriu şi public pentru cei din viitor. Rezon!

Valeria M.T.

EDITORIAL


2

PROFETUL

(Almustafa, cel mult iubit, imaginat şi desenat de GIBRAN)

Kahlil GIBRAN

S-au împlinit, nu de mult (la 6 decembrie, în ziua

Sfântului ierarh Nicolae), 130 de ani de la nașterea lui Kahlil Gibran. Cel mai important și mai cunoscut scriitor al Libanului (și al lumii arabe) s-a ivit luminii în 1883, la Bishari, nu departe de vestiții cedri, emblema acestei țări.

Poet, prozator, dar și pictor de anvergură, Gibran este și va rămâne în memoria umanității autorul celebrului poem-eseu lirico-filosofic “Profetul”, carte tradusă în peste patruzeci de limbi ale Terei, însumând mai mult de două milioane de exemplare.

Carte de înțelepciune prin puterea Iubirii, “Profetul” se înscrie între operele fundamentale ale umanității care pun într-o lumină netrecătoare statura interioară a Omului, în care pământescul se împletește până la sublim cu Divinul, rezultând acea ființă superioară în stare a comunica în esențial cu Ziditorul.

La recentul “Gaudeamus”, Editura Bibliotheca din Târgoviște a oferit iubitorilor de trainice frumuseți ediția a IV-a a acestei cărți fără-de-moarte. (Prezentare de Radu Cârneci)

Despre iubire Atunci Almitra zise: „Vorbeşte-ne despre Iubire”. Iar El îşi înălţă capul privind mulţimea, şi o tăcere

adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu: „Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul, Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei, Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni, Iar când vorbeşte daţi-i crezare, Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile,

asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile. Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile. Precum ea se ridică până la înălţimea voastră,

alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui, Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor

voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul. „...Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră, Vă treieră pentru a vă descoji, Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă, Vă macină până la înălbirea făinii, Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi, Ca apoi să vă hărăzească focului său, şi să puteţi

deveni pâinea sfântă la ospăţul divin...” Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să

vă puteţi cunoaşte tainele inimii, şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.

Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei, Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii, Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde

veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la

ANIVERSĂRI


3

sine. Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

fiindcă iubirii îi e de-ajuns iubirea. Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi «Creatorul e în

inima mea», ci mai degrabă «eu sunt în inima Creatorului», Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii,

fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi. Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini, Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie: Să te topeşti şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă; Să cunoşti durerea prea marii duioşii; Să fii rănit de înţelegerea iubirii; Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te, Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi

mulţumire pentru încă o zi de iubire; Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeti la extazul iubirii; Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului Şi, apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel

iubit, iar pe buze un cântec de laudă.” (Paginile 28-30)

Despre bine şi despre rău CI, unul dintre bătrânii cetăţii spuse: „Vorbeşte-ne despre Bine şi despre Rău”. Şi El răspunse: „Despre binele care sălăşluieşte în voi aş putea

vorbi, dar nu şi despre rău. Fiindcă răul ce-i, oare, dacă nu binele chinuit de

propria-i foame şi de propria-i sete? Într-adevăr, când binele este hămesit, el îşi caută

hrana chiar în cele mai întunecate hrube, iar cine este însetat se adapă chiar din apă moartă.

Sunteţi buni când sunteţi una cu voi înşivă; Totuşi, când nu sunteţi numai cu voi înşivă nu sunteţi răi, Pentru că o casă învrăjbită nu-i un cuib de hoţi; ea

nu este decât o casă învrăjbită; Iar o corabie fără cârmaci poate rătăci fără scop

printre stânci, fără să se scufunde. Sunteţi buni când încercaţi să dăruiţi din voi înşivă, Totuşi nu sunteţi răi când căutaţi să câştigaţi pentru voi înşivă, Fiindcă atunci când căutaţi un câştig, nu sunteţi

decât o rădăcină care, prinzându-se de pământ, se hrăneşte din sânul acestuia. Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: «Fii

asemenea mie, plină şi rumenă, dăruind fără oprire din

abundenţa ta, Fiindcă pentru un fruct a dărui este o nevoie, aşa

cum pentru rădăcină a primi este o nevoie. Sunteţi buni când sunteţi deplin treji în discursurile voastre, Totuşi nu sunteţi răi când picotiţi, când limba vi se clatină ameţită, Şi chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o limbă slabă. Sunteţi buni când, cu pas ferm, întreprinzători, mergeţi către scopul propus, Totuşi nu sunteţi răi când vă îndreptaţi într-acolo

şchiopătând, pentru că, chiar cei ce şchioapătă nu rămân în urmă, Insă cei care sunteţi puternici şi iuţi, feriţi-vă să

şchiopătaţi în faţa celor schilozi, cu gândul că le face plăcere. Sunteţi buni în nenumărate feluri şi nu sunteţi

numaidecât răi când nu sunteţi buni, Nu faceţi decât să hoinăriţi şi să leneviţi. Ce păcat că nicicând cerbii nu vor putea învăţa

broaştele ţestoase să fugă precum vântul! În dorul după eul vostru uriaş vă stă bunătatea, iar

această năzuinţă trăieşte în voi toţi. La unii, însă, bunătatea e ca un torent ce se prăvale

furtunos spre mare, ducând cu el tainele colinelor şi cântecelor pădurilor, Iar la alţii, asemenea-i un biet pârâiaş, care se pierde

în meandre, ocolind şi întârziind înainte de-a atinge ţărmul mării; Dar cel cu năzuinţa arzătoare să nu zică, cumva,

celui a cărui dorinţă e domoală: «Pentru că eşti încet şi leneş”»,

Fiindcă cei buni nu-l întreabă pe cel gol «Unde ţi-s hainele?», nici pe cel fără de acoperiş, «Ce s-a întâmplat cu casa ta?»”. (Paginile 75-77)

Traducere de Radu CÂRNECI


4

Ion CRISTOFOR Nicholas Catanoy la 88 de ani Medicul Nicholas Catanoy (pseudonimul lui Nicolae Cătănoiu), poetul, prozatorul şi traducătorul, afirmat la noi mai ales după 1990, rămâne în literatura română un caz insolit, unic în felul său. Scriitorul, retras în anii din urmă la Bad Wildungen, în Germania, s-a născut acum 88 de ani, la 10 noiembrie 1925, la Braşov, ca fiu al lui Nicolae Cătănoiu, un comerciant destul de prosper. Mama sa, Anna, născută Priester, săsoaică, era originară din Hălchiu, fiind de religie protestantă. Copilul acestei familii mixte, atât de des întâlnită în mediul transilvan, e dat la o grădiniţă unde va deprinde limbile germană şi maghiară. Şcoala elementară, efectuată între 1932-1936, şi studiile liceale (1936-1944) le face în limba română, tatăl scriitorului fiind român de confesiune ortodoxă. Acum, în perioada tinereţii, intră sub aripa ocrotitoare a unui spirit tutelar pentru care încearcă o admiraţie fără limite, scriitorul Radu D. Rosetti, ceea ce avea să-i imprime lui Nicholas Catanoy o structură cosmopolită, de scriitor planetar.

După studii la Facultatea de Medicină din Cluj şi alte tribulaţii ale unui destin plin de meandre şi de dramatism (condamnare la moarte, închisoare, participare la războiul din Coreea - unde e rănit), a lucrat ca medic la Predeal, Tohan şi Bucureşti până în 1952. Se stabileşte în Canada în perioada 1962-1970, din motive pe care poetul le-a explicat în câteva din interviurile şi textele sale. Va deveni medic-pilot între 1971-1972, lucrând în Nigeria, unde se prăbuşeşte cu avionul în junglă. Pleacă în misiunea de medic-pilot în Venezuela. La întoarcere, scapă miraculos dintr-un cumplit accident de avion petrecut pe aeroportul din Lima. Pentru o scurtă perioadă a fost lector la Editura Seuil din Paris. În 1973 se stabileşte în Germania. A fost membru în colegiul de redacţie al revistelor Correspondances (director Ion Caraion) şi Don Quijotte, editate în R.F.G. Scriitorul a străbătut toate continentele planetei, realizând interviuri cu personalităţi precum J.L.Borges, Kobo Abe, Octavio Paz, Ernst Junger, Dino Buzzati ş.a. În 1980, cu ocazia unei călătorii în Nepal se converteşte, simbolic, la budism. Numeroasele sale volume de poezii, de proză,

de aforisme şi jurnale apar în limbile engleză, spaniolă, franceză, germană şi română la edituri din S.U.A., Canada, India, Franţa, România şi Germania. Scriitorul poliglot a colaborat la reviste din ţară, din Canada (Wascana Review, Canadian Forum, Prism International, Canadian Literature), Statele Unite (Poetry, World Literature Today), Franţa (Jalons, Jointures, Froissart, Cahiers de Poésie), Belgia (Marginales),Germania (Argo, Don Quijotte, Galateea), Luxemburg (New Europe), Elveţia (2 Plus 2), Grecia (Kastalis), India (Poetry), Noua Zeelandă (Mentalities) etc. E imposibil să prezinţi în doar câteva rânduri pe Nicholas Catanoy, autorul unei impresionante opere literare, puţin cunoscută la noi, operă dublată de o biografie fascinantă, de “peregrin planetar” cum l-a numit criticul Dumitru Micu. O schimbare radicală a destinului său se petrece în 1962, anul în care emigrează în Canada. După mărturisirile cuprinse într-un interviu acordat în 1994 revistei Tribuna, rezultă că scriitorul-medic a întâmpinat numeroase dificultăţi pentru a se adapta la realităţile noii patrii, fiind surprins „de superficialitatea omului de rând, de puritanismul bigot şi de surâsul artificial, ascunzând multe complexe şi sentimente de nesiguranţă legate de sistemul social bazat pe lupta atroce a concurenţei şi supravieţuirii”. Pe tărâmul Lumii Noi, numele său cu rezonanţe de soldat în fosta armată chezaro-crăiască prezintă dificultăţi de pronunţie persoanelor cu care intră în contact. Peste noapte, Nicolae Cătănoiu devine Nicholas Catanoy, nume cu care caută să-şi facă loc în noua societate şi în literatură. Şocul adaptării nu e deloc uşor. Pilonii edificiului interior se clatină în contact cu o cultură care-l obligă să-şi părăsească automatismele vieţii de acasă. Certificatul de studii pe care-l posedă, de medicină şi filozofie, se dovedeşte o hârtie fără preţ în Canada. Medicul este silit să susţină, timp de cinci ani, câteva zeci de examene pentru a i se recunoaşte diploma de acasă. Examenul final e încununat de succes, dar eforturile depuse îi provoacă un infarct de miocard. Problemele de adaptare, un nou divorţ, urmat de câteva crize depresive îl aduc în preajma suicidului. Cum vizitele la psihiatru se dovedesc ineficiente şi extrem de costisitoare, îşi caută remediul în poezie şi în refugiile, de la sfârşitul săptămânii, între zidurile ocrotitoare ale mănăstirii Saint Benoit, situată în preajma Montréalului, aşezământ în care călugării îi fac cu adevărat o primire fraternă.

Debutează în curând cu un volum de poezie, apărut la editura Exposition Press din New York în 1968. Volumul Hic et nunc conţine poeme în patru limbi (franceză, engleză, spaniolă, română) şi e prevăzut cu o prefaţă a lui Vintilă Horia, intitulată Algues, poussière et mains. Dacă inserţia profesională se va face cu dificultate, succesele sale pe plan literar îi vor asigura simpatia a doi scriitori, Irving Layton, originar din România, şi Alden Nowlan, ambii poeţi canadieni de mare prestigiu. Irving Layton, considerat cel mai mare


5

poet al momentului, îl va onora cu o caldă prietenie, textele noului venit fiind savurate de acesta. Poetul evreo-canadian întâmpină aforismele şi poemele lui Nicholas Catanoy cu multă plăcere („a rare, rare pleasure”). Reputatul scriitor canadian îi va prefaţa antologia Modern Romanian Poetry, publicată la

Mosaic Press / Valley Editions, Oakville, Ottawa (Canada), în 1977. Urmează cursuri de literatură anglo-americană, frecventând asiduu cercurile literare din Montréal. Debutează în revistele de literatură din Canada şi din Statele Unite, afiliindu-se mai târziu, după un scurt sejur la New York, grupului de poeţi avangardişti

L=A=N=G=U=A=G=E. Este invitat de Universitatea Sir George Williams din Montréal să ţină cursuri de poezie contemporană în calitate de Visiting Professor. Descoperă poezia şi folclorul indienilor din America de Nord, culege el însuşi proverbe şi zicători ale unor indieni din rezervaţiile Canadei.

Nicholas Catanoy a publicat numeroase articole critice, eseuri, recenzii în prestigioase reviste internaţionale, care i-au creat o anume autoritate. Prezenţa sa în reviste precum New Europe (Luxembourg), World Literature Today (SUA), Prism International, Macedonian Studies (India), Matrix, Crosscurrent (Noua Zeelandă), Canadian Literature (Canada), Romanian Convergences (Anglia), Correspondances, Don Quichotte (Germania) şi altele e una destul de frecventă. Poliglot, braşoveanul utilizează cu predilecţie engleza căci aceasta, după cum mărturiseşte într-un interviu, „se pretează excelent limbajului cotidian, concret”, „fără întortocheri labirintice”. Utilizează frecvent şi limba lui Arthur Rimbaud. În engleză, poetul şi-a editat volumul intitulat Romanian Literature. Book Reviews (2010) la renumita editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă, cuprinzând o parte din articolele publicate în reviste din SUA şi Canada, dedicate scriitorilor români.

Recent, poetul şi prozatorul Nicholas Catanoy a publicat la editura clujeană Napoca Star un elegant volum intitulat Oglinzile lui Narcis (2012), o carte ce ilustrează pasiunea sa pentru eseu. Cele mai multe dintre aceste eseuri sunt dedicate unor scriitori de notorietate universală, începând cu anticul Homer şi terminând cu John Updike, prozator american pe care Nicholas Catanoy l-a cunoscut pe viu. Alţi scriitori comentaţi sunt: Emil Cioran, Adonis, Dino Buzzati, J.L. Borges, Octavio Paz, Ernst Jünger, Herta Müller, Günter Grass, Peter Handke, Kobo Abe, Jose Saramago, Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Norman T. Simms şi alţii. Cele mai multe dintre aceste eseuri sunt dedicate unor scriitori pe care poetul Nicholas Catanoy i-a cunoscut direct, în călătoriile sale pe diverse continente. Eseistul are obiceiul de a descrie cu lux de amănunte

mediul în care se întâlneşte cu scriitorul studiat. Vladimir Nabokov şi Ernst Jünger sunt surprinşi în locuinţa lor, alţii în spaţiul unei biblioteci (J.L.Borges), într-un parc parizian (Emil Cioran), la o conferinţă publică (Umberto Eco), la un târg de carte (indianca Mahasweta Devi) sau într-un restaurant de la Tokio, cum este Kobo Abe. Dino Buzzati, autorul celebrului roman Il deserto dei Tartari, e descris în locuinţa sa situată pe Viale Vittorio Veneto, din Milano.

Nicholas Catanoy le dedică acestor faimoşi autori eseuri remarcabile prin fineţea observaţiei, prin eleganţa expresiei. Autorul e mereu atent la meandrele destinului personal al acestor genii ale literaturii universale. E fascinant, de pildă, eseul dedicat lui Ernst Jünger, ce evocă aventura înrolării scriitorului german în Legiunea Străină şi participarea ca voluntar în primul război mondial. De obicei, eseistul îşi urmăreşte eroii în oglinzile paralele ale operei şi în cele ale biografiei. Oglinzile lui Narcis (2012) este o carte în care cititorul poate descoperi nu numai autori celebri, ci şi ceva din spiritul ieşit din comun al eruditului poet, prozator şi eseist, medicul Nicholas Catanoy. Nu putem încheia aceste rânduri fără a-i ura poetului, prozatorului şi eseistului Nicholas Catanoy, la cei 88 de ani recent împliniţi, viaţă lungă, cu sănătate, cât mai multe cărţi noi.


6

Grigore VIERU (1935-2009)

Gardez la demeure paternelle Ecoutez, mes frères et mes soeurs Qui sans cesse vous vous disputez Pour vendre plus vite la demeure Paternelle qui nous est restée. Gardez la demeure paternelle, Gardez tout ce qui est saint encore. Les enfants y chantent des noëls Même si les deux hôtes sont morts. Gardez la demeure paternelle, Gardez même le petit verrou. Tous les souvenirs nous y appellent, Les yeux de la mère sont partout. On a besoin, c’est vrai, d’argent Dans ces temps lorsque la vie est dure Et chacun de nous a des enfants, Mais aussi sa propre enfance pure. Si nous la vendons, le nouveau maître Va changer d’abord le cadenas Et puis va monter d’autres fenêtres Pour que rien ne soit comme autrefois. Nous allons partir de cette vie Chez les nôtres qui dans le haut ciel Vont vouloir savoir qui se soucie

De notre demeure paternelle. Rallumez la lampe à huile Dans vos maisonnettes rallumez, Près du basilic tout éternel, La lampe à huile puisque chez Lui revient Seigneur transi de gel. O, Seigneur du ciel de notre foi, Quels sont, s’ils existent, tes péchés Pour lesquels t’a t-on envoyé là, Dans les Sibéries illimitées? Mais tu vas leurs pardonner, Seigneur, Puisque ta bonté est infinie, A ceux qui t’ont déporté ailleurs Par le froid de tant de Sibéries. Il pleut le soupir et le vent pleure; Mon âme est aussi pleine de froid Puisqu’on a beucoup souffert, Seigneur, Loin de ton conseil et ton éclat. De nouveau pénètre donc chez moi; Oublions ensemble les congères Et, dans la chaleur de notre joie, Restons embrassés comme deux frères! Versions françaises par Ion Roşioru

Frate, am văzut ţări bogate în care-aş fi rămas

la fel de sărac. Frate,

e plină lumea de punţi pe care trebuie să le treci înfrăţindu-te cu dracul.

Frate, eu pot muri oricând,

dar nu şi oriunde. Eu nu pot muri

decât cu chipul răsfrânt „în acest geniu al ierbii

care e roua“.

Grigore Vieru – „Biblioteca de rouă”


7

Simion DIMA

[PENTRU CĂ EŞTI] Fără tine moarte-au fost clipele. Fără tine retina mea nimic n-a-nregistrat. Urechile surde mi-au fost fără tine şi paşii rătăcitori m-au dus prin gropi adânci, prin mărăcinişuri, picioarele mi-au sângerat prin spinii singurătăţii şi încă mai jos, unde e noapte, umed şi rece. Când ard şi când trăiesc e pentru că eşti. (24/25 XII 1965) [AŞTEPTARE] Aştept, prea des aştept, dar gândul nu se-ncheagă şi versul e durut.

Aştept, mă iscodesc, mă-ntorn şi cred că dospesc în mine simţuri adormite. Poate că sunt simple sclipiri risipite, poate funigei, poate fulgi de nea, în noiembrie, poate fir de colilie răzbind peste stânci... (21 august 1964 ora 24) PRESIMŢIRE E încă iulie pe la mijloc, soarele dogoare năpraznic până târziu seara, piatra arde şi incandescentul astru parcă uită să apună, a trecut demult solstiţiul, dar razele încă pârjolesc, măcar că în curând ziua nu va mai avea putere, minut cu minut i se retează firul, nu mai e mult şi vine echinocţiul, atunci lumea se-acoperă încet de întuneric şi după echinocţiu încă mai vine o noapte şi mai lungă – o noapte a nopţilor. (3 august 1987) CAPCANĂ Mor toate impulsurile – până a nu deveni fapt. Trudnic înot în apa rece-a singurătăţii şi caut ţărmul.

Ţărmul iată-l: stânci umede şi ascuţite, lucioase pietre, unghiile alunecă, iar colţurile îţi zdrelesc mâinile. Scufundă-te în apa rece din care nu e scăpare. (24 I 1963) SOARE CU DINŢI Soare cu dinţi. Părelnic. Lumina nu luminează, căldura nu încălzeşte, nădejdi nu răzbat, cuvântul nu-mbărbătează. De nicăieri vreo mişcare. Tăcere deplină, încremenită. Vântul numai nu încetează. Şi acest soare al gerului, crispat şi nemişcat deasupră-mi. Aprilie 1986 [MORTUL VIU] Faţa încremenită. Nu vede, nu-aude. Trece un om care nu mai ştie să râdă. L-au bătut toţi şi l-au scuipat şi l-au hăituit câineşte, şi i-au crestat creierul, cu otravă i-au împuns inima, apoi i-au ucis candoarea. Şi omul a uitat să râdă nimic nu-l mişcă azi, el trece uniform somnambulic, împins de resorturi,


8

trece-n amurg amurgind trist, vede copii ori ascultă cântece, dar nici vede nici aude, omul acesta e mort, cu toate că... (17 VIII 1962) [SE-ASCUNDE] N-am nicio surpriză, pământul meu e sterp, sămânţa nu rodeşte. În gară nu vin trenuri, adică vin, Toate minus cel aşteptat, acela deraiat-a undeva în sud, undeva la vest de speranţă, soarele se-ascunde după ceaţă, lenea cască, adânc, cască, până în suflet şi dincolo, să se vadă anii, să se adune, stive, neputinţa. 1962

COZIA Un bob de flacără cât o virgulă aurie, deasupra mormântului. Oltul, sub stâncă, bătând malurile şi zugrăvelile înnegrite, ce ascund chipuri voievodale. Printre TIR-uri sub care trepidează lespezi de piatră, temelii şi turnuri, o mână apasă nesigur pe declanşator, vizând chenarele sculptate ale bisericii unde mai arde încă sfios boaba incandescentă a trecutului; atât ne-a rămas. (18 iulie 1987)

LAICĂ RUGĂ Cărările se-nvolbură drumurile nu mai duc nicăieri. Toate luminile sunt stinse. A pâlpâit ultima flăcăruie de lumânare plăpândă, de-acum barca pluteşte în derivă, moale, inertă, până la ţărmul de unde nu mai e întoarcere. (iunie 1962) Poezii îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA

Simona-Grazia Dima la Rm. Sărat, cu Virgil Diaconu şi Ionel Necula


9

Doina CERNICA

O zi din viaţa limbii române la Cernăuţi

Cu răsărit şi apus, cu un bătrân care pleacă şi o fetiţă de-o şchioapă care îţi recită ,,Noi suntem cu toţii buni /Nu facem niciun rău /Că de-acolo sus, din cer, /Ne vede bunul Dumnezeu”, o zi din viaţa limbii române la Cernăuţi nu e la fel ca în România. Cu atât mai mult, Ziua Limbii Române.

Gândită în urmă cu cinci ani ca preludiu la ,,Limba noastră cea Română” şi numită în spiritul lui Nichita Stănescu ,,Respirări”, o manifestare generată de o iniţiativă particulară şi întreţinută de sentimente care se încăpăţânează să supravieţuiască aduce în pragul celei mai mari sărbători a românilor din nordul Bucovinei carte şi oameni de carte, îndeosebi din sudul acesteia. Îndeosebi, pentru că pe cheltuiala lor, într-un soi de exemplar voluntariat al inimii, au urcat în aceşti ani la Cernăuţi şi Micaela Ghiţescu, redactor-şef al publicaţiei ,,Memoria, revista gândirii arestate”, din Bucureşti, şi, cu o expoziţie, artista plastică, Dany-Madlen Zărnescu din Bacău, şi Elena Condrei, directoarea Editurii Geea Botoşani, şi prozatorul Radu Mareş, din Cluj, autorul primului roman al Bucovinei întregi din ultima jumătate de secol. O prezenţă constantă au rămas de la început monahiile Elena Simionovici şi dr. Gabriela Platon, Mănăstirea Voroneţ şi stareţa acesteia, stavrofora Irina Pântescu, fiind principalul sprijin al ,,Respirărilor”, care dincolo de graniţă au în Societatea pentru Cultura Românească ,,Mihai Eminescu” din Regiunea Cernăuţi”, cu ziaristul Vasile Bâcu preşedinte, un partener de calitate.

Anunţată în acest an din timp, special de Ziua Limbii Române, manifestarea a avut parte de un public mai restrâns ca de obicei, deoarece la aceeaşi oră era condus pe ultimul drum românul Ilie Ioneţ, membru de frunte al Societăţii. Aşa că mesajul consulului general al Consulatului General al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, citit de viceconsulul Denisa Gabor (care a coborât înviorător media de vârstă a participanţilor), a fost precedat de un moment de reculegere. Şi urmat de

înmânarea darului tradiţional al realizatorilor fiecărei ediţii a ,,Respirărilor”: un tricolor. Pentru că uneori vremurile şi întotdeauna vremea, neprietenoase cu mătasea lui aflată în bătaia sorţii şi a vântului, îi impun înnoirea, cu atât mai mult cu cât sediul Societăţii se află la vedere, lângă Primăria Municipiului Cernăuţi şi lângă Muzeul Regional de Artă, în piaţa dispărutului Monument al Unirii, la parterul clădirii care a fost cândva Palatul Naţional al Românilor şi în care a concertat Ciprian Porumbescu.

Cu o disertaţie despre ,,Fascinaţia cuvântului rostit în limba maternă”, marcată de competenţa sfertului de veac de slujire a limbii române la catedră şi de un patos care a ridicat temperatura momentului la înţelesul sărbătoresc al Zilei, monahia Elena Simionovici, nu doar autoarea celor mai frumoase cărţi dedicate Voroneţului, ci şi prozatoare, membră în conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a pus în lumină singurul bun care ne rămâne când vreri străine sau timpuri potrivnice ne lipsesc de tot ce am avut. Referindu-se la ,,Sfinţii Părinţi şi Înţelepţii antici în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneţ”, monahia Gabriela Platon, doctor în Teologie Patristică, tot de la cuvântul în limba maternă a plecat, evocând perioada în care, cu slujba ţinută în slavonă, această

pictură l-a substituit. Secvenţa lansării de carte a adus acum în atenţie

o lucrare masivă (1200 pagini, format academic) de Mircea Irimescu, din Rădăuţi, inginer, publicist, fost parlamentar, semnatar la acel ceas al proiectului de lege care, adoptat în februarie, a instituit ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române şi, mai ales, promotor eficient şi înflăcărat al renaşterii uneia din cele mai vechi societăţi culturale de la noi (a doua, în această privinţă, după ASTRA din Sibiu) şi două decenii preşedinte al acesteia. Operă a generaţiei paşoptiste în frunte cu fraţii Hurmuzachi şi a junimii cernăuţene educate la şcoala lui Pumnul, amintea istoricul literar Ştefan Hostiuc, prezentatorul autorului şi al lucrării, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (S.C.L.R.B.) şi-a aflat în Mircea Irimescu şi mult necesarul ,,cronicar”, cartea despre care vorbim intitulându-se grăitor ,,Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1862-2012). La 150 de ani”, ,,Istorie şi


10

realizări”, vol. I, şi ,,Voluntariat bucovinean”, vol. II, amândouă apărute la Editura Septentrion Rădăuţi, primul anul trecut, al doilea, anul acesta. Concepută la fondare ca o formă comunitară de autoapărare din perspectiva limbii, ideii de neam, de civilizaţie, de demnitate naţională, arăta autorul, astăzi S.C.L.R.B. îşi are raţiunea existenţei în ajutorarea comunităţii româneşti din Regiunea Cernăuţi. În ceea ce priveşte documentul acesteia, cartea, pe lângă utilitatea dorită de Mircea Irimescu, de informaţii pentru cercetătorul, istoricul cultural, să o menţionăm şi pe cea sperată de cernăuţeanul Octavian Voronca, de sursă, de sugestii pentru ,,forme şi metode de lucru” în activitatea Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, confruntată major azi cu aceleaşi probleme ca S.C.L.R.B. până în 1918.

Intervenţia lui Octavian Voronca a declanşat recitirea cu glas tare a unei lungi liste de dureri privind situaţia limbii române în Regiunea Cernăuţi. Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, a arătat că absenţa unor cursuri de pregătire, de punere la curent cu terminologia specifică diverselor discipline din învăţământul preuniversitar face ca, de pildă, profesorul de matematică din şcoala românească să apeleze tot la ucraineană. Vitalie Zâgrea s-a întrebat din nou de ce pentru patru şcoli româneşti în Cernăuţi nu există şi o grădiniţă românească, ci doar o grupă reunind copii de vârste diferite. Şi de ce, după moartea lui Gheorghe Jernovei, a devenit şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică a Universităţii Naţionale ,,Iurii Fedkovyci” din Cernăuţi un nevorbitor, un necunoscător al limbii române. Se impune, a afirmat Nicolae Şapcă, existenţa unui curs de teoria traducerii, dar şi alcătuirea unor dicţionare româno-ucrainene şi ucrainene române în pas cu timpul, cel din redacţiile ziarelor care mai există în limba română fiind învechit, incapabil să ajute ,,la vorbirea unei limbi române pe bune” la Cernăuţi: ,,Rămânem în urmă cu neologismele!”. Şi şi-a exprimat din nou ,,utopia”, gândul că după aceleaşi manuale ar trebui să se înveţe şi în şcolile din România, şi în şcolile româneşti din Republica Moldova şi din Ucraina. Nu a fost ocolită nici marea amărăciune a orientării copiilor de către părinţi români spre clase ucrainene în perspectiva unui învăţământului universitar exclusiv în limba ucraineană, dar şi în general, pentru un viitor mai bun în Ucraina, şi nu a fost ocolit nici ceea ce derivă din vechea aserţiune a omului care sfinţeşte locul. ,,De ce am renunţat la practica Societăţii din anii 90-94, când mergând din poartă în poartă am deschis şapte clase româneşti?” (Alexandrina Cernov) ,,Dispoziţia vine în limba ucraineană propunere, noi o traducem dispoziţie: «Să trăiţi! Facem!» La Liceul «Mihai Eminescu» din Carapciu, ordinul se scrie în limba română şi nu l-a spânzurat nimeni pe director!” (Prof. univ. dr. Ilie Luceac). Nu a fost uitată nici importanţa sprijinului mai

mic sau mai mare: ,,De ce la şcoala evreiască merg şi ucraineni şi români? Şi pentru profesorii de înaltă competenţă!” (Alexandrina Cernov) ,,Şi pentru masa caldă gratuită!” (Voci din sală). Şi pentru că avem condeiul în mână nu doar ca să consemnăm, să întrebăm şi noi de ce Institutul Cultural Român nu a mai finanţat în acest an ,,Glasul Bucovinei”, revista trimestrială de istorie şi cultură, singura publicaţie ştiinţifică în limba română din Regiunea Cernăuţi.

O zi din viaţa limbii române la Cernăuţi trebuie să aibă şi ceasul său într-o casă de români. Aşa că am trecut pragul porţii deschise la gospodăria familiei lui Lazăr Fialcovschi din Molodia. Sat din marginea Codrilor Cosminului, care odinioară se chema Plaiul Cosminului, denumire păstrată, ni se spune, şi pe crucea bunicului lui Lazăr, mort în refugiul său fără întoarcere la Poplaca Sibiului. Cum oaspeţii înseamnă bucate pentru gospodină şi poezii pentru copii, Nuţa Fialcovschi nu ştie ce să mai pună (ca să încapă) pe masă, iar nepoţica, Anastasia Ana Jar, de patru anişori ne recită cuminte: ,,Eu sunt fetiţă mică, /Ascultaţi-mă o clipă: /Noi suntem cu toţii buni, /Nu facem nici un rău, /Că de-acolo, sus, din cer, /Ne vede bunul Dumnezeu”. Înduioşată, cât de fetiţă, cât de amintirea fetiţei care a fost, mama gospodinei, Robceanu Domnica a lui Ilie, la 89 de ani, ne recită la rându-i poezii de Bolintineanu şi Alecsandri şi ne povesteşte că, silitoare la şcoală, a făcut parte din grupul de copii care a participat la primirea regelui Mihai, şi el copilandru atunci. ,,De ce a venit aici în sat?” ,,Cum de ce? A venit în România lui!”

Finalul Zilei Limbii Române s-a scris sub semnul lui Eminescu şi al unui timp schimbat (sau poate nu) cu un drum la Hotin şi la Nistru. Un vânt puternic se zbătea peste apa neclintită şi peste cetate, reverberând glasurile străine ale vizitatorilor. Dar şi vocea unei amintiri nu prea vechi, cu un ghid care îmi spusese că, venind de pretutindeni, predomină totuşi turiştii polonezi. ,,Românii?” ,,Ajung rar!” Da, avem nu numai ceea ce avem, ci şi ceea ce iubim… Am mai privit o dată către Nistru, apoi am plecat spre sudul Bucovinei ducând cu noi singurul lucru pe care îl puteam lua: numele apei, al cetăţii, cuvintele românilor din Cernăuţi.


11

Florin DOCHIA

Arta ca mod de filosofare Înţelegerea logică şi certitudinea

intuitivă Moto: Nu putem exprima haosul fără a-l pierde... (Continuare dintr-un număr anterior) 2.5 „Adevărata artă merge, în general, pe calea

opusă naturii, fără ca totuşi să o distrugă pe aceasta din urmă; tot astfel, adevărata artă se arată în posesiune, nu în cucerire, fiindcă posesiunea e o cucerire retroactivă.”

Cuvintele lui Søren Kierkegaard, din „Enten -

Eller”, dau seamă de discursul paradoxal şi în răspăr al danezului, încărcat, s-ar spune, de un radicalism dogmatic în privinţa relaţiei om - Dumnezeu.

Kierkegaard s-a iniţiat în hegelianism prin Johan Ludvig Heiberg, fiind atras de conceptul de „cunoaştere totală” şi socotind că Hegel şi Goethe au dorit să restaureze clasicismul, înlocuind individul din totalitate, cultură şi stat. Gândirea-i se va schimba repede şi nu spre totalitatea gândită, ci spre individ şi viaţă din perspectiva creştină protestantă. Cristos nu învaţă, El acţionează, El este. Punctul de plecare al reflecţiei sale s-ar afla în ideea unui Dumnezeu care este individ şi nu divinitatea, a unui om care este individ şi nu umanitatea. Kierkegaard a opus (1835) teoriilor obiective nevoia aproprierii subiective a adevărului. „Paradis sau Infern, pot face abstracţie de orice, dar nu pot face abstracţie de mine.” (1836) „Pentru organizarea sistematică, disciplina hegeliană este superioară, dar pentru viaţă, este [superioară] intuiţia romantică.” Şi cum ar putea o gândire abstractă să fie completă? Monismul hegelian, care transformă imediatul în mediat, nu poate duce nicăieri. Cunoaşterea sistematică este, aşadar, imposibilă. „Cei mai mulţi dintre făcătorii de sisteme sunt asemenea unui om care ar construi un castel imens, dar care nu ar locui decât alături, într-o şură; ei înşişi nu

trăiesc în acea imensă construcţie sistematică. Dar când e vorba de spirit, aceasta este întotdeauna o absenţă esenţială. Din punctul de vedere al spiritului, trebuie ca gândurile omului să fie casa în care locuieşte - de nu, cu atât mai rău pentru ele”. Opoziţia lui Kierkegaard faţă de Hegel vine din direcţia creştinismului protestant – conştiinţa păcatului este ceva incomunicabil -, însă şi dinspre romantism, pe calea non-identităţii dintre exterior şi interior, dintre universul privat şi universul public hegelian. Idolul subiectivului pur vine la putere. Hegel este combătut de către danez cu armele – conceptele – sale. În perioada de început, ambiguitatea persistă, e o relaţie ambivalentă, o „simpatie antipatică” (v. Jean Wahl*). Reproşurile pe care le face povestitorului Hans Christian Andersen – că nu are în scrierile sale o concepţie unică, generală asupra vieţii „care să fie o transsubstanţiere a experienţei, o asigurare de sine câştigată în luptă. Printr-o asemenea concepţie, indivizii se închid în ei înşişi şi, în acelaşi timp, se ordonează în tot” – vin dintr-o direcţie curat hegeliană. Dar Kierkegaard neagă capacitatea lui Hegel de a avea sentimentul plenitudinii fiinţei, însă se inspiră consistent din filosofia acestuia atunci când îşi prezintă dizertaţia asupra Conceptului de ironie în Magister Atrium, la Facultatea din Copenhaga. Hegel este pentru el o autoritate. Şi cu autoritatea se cuvine să se bată. Astfel că, finalmente, ironia apare, în disertaţia respectivă, ca un element ce nu poate fi integrat Sistemului hegelian. Pentru că Sistemul aparţine unui punct de vedere ideal, care nu există în viaţa reală, mult mai bogată decât poate fi cuprinsă de o cunoaştere care se vrea precisă, dar livrează explicaţii tautologice, speculaţii îndepărtate de existenţa individuală, fremătătoare şi ireductibilă la concepte fixe. Îndoiala şi ironia nu sunt în viaţa individuală ceea ce sunt cunoaşterea şi Sistemul. Sistemul nu este o realitate, poate fi considerat o „posibilitate”, dar devine repede o „imposibilitate”, pe măsură ce subiectivitatea câştigă în bogăţie şi în independenţă. Sistemul dispare. Valoarea nu este o proprietate inertă a realităţii, ea este ceva de cucerit pe calea subiectivităţii. Iar calea subiectivităţii conduce, în viziunea kierkegaardiană, printr-un scepticism mai profund decât cel al ironiei, spre o pozitivitate şi mai profundă, ce nu ţine de determinările umane, ci de determinările teantropice, acelea care nu se mulţumesc să facă din om un alt om, ci să facă din om un Om-Dumnezeu. Astfel că putem conchide, pe urmele teologului Emanuel Hirsch, că adevăratul triumf asupra lumii consistă nu în ironie, ci în credinţă. Sistemul se sprijină pe trecut, pe când realitatea este prezent. Absolutul nu este o gândire contemplativă şi care poate fi concepută de spiritul nostru, el este o libertate, o alegere, o dilemă, ne este propus: prin răspunsul la această dilemă ne creăm pe noi înşine. Esenţa gândirii lui Kierkegaard, expusă în forma sa specială de comunicare, indirectă, adesea ambiguă, se concentrează în ideea necesităţii dilemei, pe de o parte, şi menţinerii paradoxului celuilalt, pe de altă parte. Nu sufletul


12

umanităţii trebuie salvat, căci nu există un suflet al umanităţii, ci un sufletul individual, acela care protestează, se împotriveşte Sistemului. (aparté: Să ne reamintim că Psihologia mulţimilor a lui Gustave Le Bon va apărea abia peste vreo jumătate de veac…) Opoziţia dintre Kierkegaard şi Hegel ar putea fi sintetizată în următoarele perechi de concepte: individ / „masă”; transcendent / imanent; religie / raţiune; existenţă / esenţă; concret /concept; adevăr subiectiv / adevăr ştiinţific; credinţă / panteism romantic; eternitate absolută / istoricism universal.

Un popas asupra timpului istoric scurs de la

momentele „disputei” până azi ne-ar putea dezvălui câte ceva despre evoluţia adevărului viziunilor celor doi gânditori…

Discipolii lui Hegel vor fi: dinspre dreapta – A. E. Bierdermann, K. Fischer, G. F. Göschel, G. A. Gabler, C. H. Weisse… şi dinspre stânga „tinerii hegelieni” D. H. Strauss, frații Edgar şi Bruno Bauer, M. Stirner, L. Feuerbach, A. Ruge, K. Marx, Fr. Engels. Mai târziu, neohegelianii B. Croce, G. Gentile, J. H. Stirling…

După Kiekegaard se vor alinia, mai mult sau mai puţin manifest, Friedrich Nietzsche, Henrik Ibsen şi August Strindberg, existenţialiştii Jean-Paul Sarte & Simone de Beauvoir, Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Albert Camus, Martin Heidegger şi Ludwig Wittgenstein, „dialectica negativă” a lui Theodor Adorno; Dostoievski şi Kafka, Borges, Rilke, Herman Hesse şi David Lodge nu sunt străini de filosofia kierkegaardiană, iar influenţe considerabile vom găsi şi la românii Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Max Blecher, Nicolae Breban… Cei mai mari teologi protestanţi - Karl Barth, Rudolf Bultmann, Paul Tillich si Reinhold Niebuhr - îi datorează enorm lui Kierkegaard. Unii (Emmanuel Lévinas, Jacques Derrida, Richard Rorty, Paul Feyerabend) consideră că este precursor al postmodernismului…

Dar să revin la sugestia unei gândiri a lumii din

perspectiva şi cu mijloacele artei. În viziunea sa, construită tot după model hegelian, existenţa este văzută ca experienţă umană concretă şi subiectivă, ca izbucnire ireductibilă la concepte, care trece prin trei etape, trei stadii esenţiale în devenirea sa: estetic, etic şi religios.

Primul este acela în care omul trăieşte în imediat, în care explorează şi fructifică momentul. Estetic, în accepţiunea lui Kierkegaard, înseamnă cunoaşterea prin simţuri, prin trăirea plăcerilor vieţii, la diferite niveluri de sofisticare. Individul nu deţine un control asupra sa ori asupra situaţiilor în care este surprins. E supus clipei trecătoare, se consumă în imediatul senzorial. Existenţa sa constă într-o sumă de posibilităţi de contemplaţie, nu într-o suită de proiecte de realizat. „Numesc estetic în om acel lucru prin care el este în mod ne-mediat ceea ce este.” Supus contingentului, trăieşte pasiv, la voia întâmplării, condus de „noroc”, „ghinion” ori, la un

nivel superior, „destin”. Omul estetic are vocaţia de a trăi şi a cunoaşte în clipă şi pentru clipă. Importantă în acest enunţ este „vocaţia” - concepţia sa de viaţă constă întotdeauna în a face diferenţe: unii au talent/ alţii nu, dar caută doar satisfacerea talentului, a şti în sine şi pentru sine, lăsând la o parte dacă se ajunge sau nu la o realizare care să conteze la modul general. Reacţia este, însă, efectul automat al unei stimulări, iar expresia emoţională intelectuală, firesc, rezultatul unui efort creator. Reacţia aparţine prezentului, dar expresia vizează absentul, cum remarcă undeva Henri Wald. Este, într-o imagine accesibilă, de ciobanul din vârful muntelui, care cântă din fluier aşezat în iarbă, în preajma oilor sale.

Al doilea stadiu constituie necesara salvare, inevitabilă când, în faţa vieţii, omul estetic ajunge la exasperare. Este stadiul în care individul devine conştient de sinele-i unic. Astfel că se îndreaptă spre propria interioritate şi singularitate, spre deosebire de omul estetic, cel care rămâne interesat de manifestarea exteriorităţii. Se descoperă pe sine ca fiinţă cu pasiuni şi aptitudini, pe care le poate controla şi dezvolta. Esenţial este că îşi asumă în mod conştient responsabilitatea asupra propriei sale vieţi. Depăşeşte cunoaşterea empirică despre el însuşi prin ascensiunea la înţelegerea a ceea ce aspiră să devină, pune în operă proiecte. Se poate spune, cu termenii filosofiei clasice, pe urmele lui Kant, că omul etic exprimă universalul, prin voinţă şi mod de viaţă, se conformează imperativului categoric. Omul etic este conştient de faptul că poate exprima experienţa nu doar în timp ce o trăieşte, ci chiar anticipând-o. El descoperă că poate amâna expresia, iar această amânare este specifică psihologiei umane, este capabil, „prin generalizare şi abstractizare, să se distanţeze de prezent şi să obţină, prin creaţie, un supliment din ce în ce mai mare de viitor.” (H. Wald). Pe de altă parte, acest stadiu este intermediar, stabilitatea sa nu e asigurată de nimic. Omul subiectiv poate pierde în orice moment contactul cu individualitatea, sub imperiul obligaţiilor etice ce decurg din cerinţa/voinţa de a trăi prin şi pentru alţii. Imperativului categoric, care cere înrolarea în realizarea unei sarcini exprimând universalul, uniformizează, gregarizează. Ar fi, într-o imagine posibilă, ciobanul care renunţă la oile sale pentru a se dedica punerii pe picioare a unei formaţii muzicale care să cânte la nunţi, botezuri, înmormântări…

Pentru a nu (re-)deveni, într-un inevitabil moment de slăbiciune ori exasperare (sic!), om estetic, Kierkegaard socoteşte că omul etic trebuie să acceadă la stadiul următor, cel religios, în care nu mai trăieşte pentru sine, nici pentru ceilalţi, ci numai pentru Dumnezeu. Realizarea personală nu se mai produce prin cunoaştere sau prin acţiune, ci prin credinţă, care se întinde dincolo de gândirea etică şi este în afara unei explicaţii raţionale. Credinţa este cea mai elevată pasiune a omului. A ajunge la credinţă presupune a parcurge consistent, pasionat, experienţele trăirii


13

estetice şi a asuma obligaţiile estetice, numai astfel pot fi recunoscute exigenţele misterioase ale credinţei. Dar eticul este suspendat, în sfera credinţei. Este, într-o expresie de încheiere a ciclului revelaţiei experienţiale, ciobanul care se întoarce în vârful muntelui, dar nu pentru oile sale, ci ca eremit, dedicat lui Dumnezeu.

Întrebarea ce s-ar putea naşte, după ce toate acestea au fost spuse, ar fi în ce măsură individul acesta dedicat exclusiv lui Dumnezeu, acest Om-Dumnezeu, mai poate fi recunoscut ca aparţinând speciei. Oamenii obişnuiţi, susţine Kierkegaard, trăiesc după categorii estetice sau, în cel mai bun caz, estetico-etice, devenind incapabili să atingă profunzimea trăirii religioase. Însă trăirea religioasă, desprinsă de imperativul etic şi de tentaţia cunoaşterii, îl poate păstra pe individ în sfera umanităţii? Luat de valul contestării antecesorilor şi contemporanilor, intrat cu totul, şi din pricina întâmplărilor dramatice din viaţa personală, pe calea credinţei nestrămutate într-un Dumnezeu alcătuit conform propriilor nevoi spirituale, Kierkegaard nu cată a ajunge la o asemenea dilemă şi a o rezolva în vreun fel. Nimic nu îl împiedică, însă, să aprecieze deschis stadiile în care adastă „oamenii obişnuiţi”. Este convins că „sub cerul senin al esteticii totul e uşor, frumos, trecător, dar când etica se amestecă, fie şi foarte puţin, totul devine tare, colţuros, agasant.” Însă „splendoarea, divinul esteticului constă tocmai în a nu te ataşa decât de ceea ce este frumos. Estetica nu trebuie să se ocupe decât de literatură şi de sexul frumos.” Kierkegaard, socotindu-se, poate, socratic, se foloseşte de ironie şi de paradox, dar nu stăruie în lăuntrul lor, se arată a fi, în fond, melancolic, trist, disperat, amintind de causticul romantic (cum observă Mircea Eliade). Este, orice s-ar spune, un om sub vremi, o lectură modernă poate amenda destule datări, dar, fundamental, viziunea sa este originală şi utilă. Astfel, dacă omul estetic neagă dihotomia din cauza distanţării faţă de ea, omul etic acceptă depăşirea dihotomiei în sfera gândirii şi o respinge în aceea a libertăţii. Originea ideatică kierkegaardiană se află în echilibrul dintre estetic şi etic în elaborarea personalităţii. Chiar dacă nu există prea multe posibilităţi în alegerea sarcinii vieţii, important este actul alegerii, însă contează nu atât alegerea corectă, cât, mai degrabă, energia, seriozitatea şi patosul cu care realizăm alegerea. Subjugat chiar de ideile celui pe care-l combate, Kierkegaard socoate că omul este excepţional în măsura în care poate realiza mai mult în viaţa lui din ceea ce este general-uman. Dacă „adevărata artă se arată în posesiune”, atunci luarea în posesiune a cunoaşterii de către domeniul artei nu mai pare deloc nepotrivită. Omul estetic ocupă teritoriul omului etic. Ştiinţele îşi arată în fiecare clipă utilitatea şi slăbiciunea, nici o aserţiune nefiind viabilă, metaforic vorbind, de la o zi la alta, Natura arătându-se neînduplecată în a fi mereu surprinzătoare prin noutate, intensitate şi imensitate. O cale regală de a pătrunde misterele lumii pare a fi revelaţia prin artă, la intersecţia celor trei stadii/sfere kierkegaardiene, niciodată exclusiv înăuntrul

uneia dintre ele. La care se adaugă, desigur, o înţelegere superioară a conceptului de Divinitate. Ceea ce sugerează ocuparea de către omul estetic şi a teritoriului omului religios! Sigur, pare că suntem deja dincolo de intenţiile manifeste ale filosofului danez, dar dacă el nu a mers mai departe, nimic nu ne împiedică pe noi să o facem! Omul estetic se pierde treptat pe sine pe măsură ce devine om etic, dedicat celorlalţi, dar se recâştigă pe sine devenind om religios, pierzându-i pe ceilalţi în favoarea a unui Dumnezeu cu care se identifică. În ce măsură omul religios a pierdut câştigurile omului estetic şi pe cele ale omului estetic? Ori nu a pierdut nimic din esenţa lor? Poate că tocmai aici stă superioritatea Credinţei, în temeiurile estetice şi etice ale sale. Contemplarea omului estetic face parte din bagajul stărilor omului religios. La fel, asumarea conştientă a responsabilităţii asupra propriei sale vieţi, specifică omului etic. Iar conceptul de (Dumne)Zeu este o esenţă care, odată descoperită, cere cu necesitate existenţă. „Zeul nu este un nume, ci un concept, din care probabil că rezultă că a lui essentia involvit existentiam [esenţa implică existenţa]”- afirmă Kierkegaard pe urmele lui Spinoza. Contemplarea + responsabilitatea – id est reflecţia – adaos la ideea de creaţie (experiment, noutate, viitor etc.) conduce la gândirea lumii din perspectivă artistică, cunoaşterea prin revelaţia artistică, singura capabilă de totalitate, prin implicarea intuiţiei, şi, astfel, net superioară cunoaşterii empirice ori conceptuale a ştiinţelor, pe care, firesc, o înglobează fără efort. Desigur, există problema limbajelor, dar este o situaţie de aprofundat mai târziu…

…………………….. * Revue Philosophique de la France et de

l'Étranger, T. 112, Juillet à Décembre 1931, pp. 321-380

(Va urma)

Florin Dochia cu Leo Butnaru şi Adrian Munteanu la Rm. Sărat


14

Adrian MUNTEANU

O suliţă înfig în pleoapa serii O suliţă înfig în pleoapa serii Sub care taina patimii e trează. Mă lupt ca Horus când îl săgetează Pe Seth prin bezne fremătând puzderii. Mă-neacă pâcla care-nveşmântează În umbre fără trup corăbierii. Rup vălul mut, al poftei şi-al durerii, Ce încă-n ceasul vlăguit vibrează. Din orizonturi se prelinge sânge Şi raze-nvinse au căzut perechi. Tăcerea-n grota viciilor plânge, Ţipăt rănit se-mplântă în urechi, Iar îngerul ciclop etern răsfrânge Adâncul pur al zărilor străvechi. În umbra zilei În umbra zilei aripa se-mplântă Şi-acoperă uimirile cu pana. Un strigăt stins îmi sfredeleşte rana Iubirilor ce nu mă mai frământă. Lumina stinsă-şi leapădă sutana Pe cumpăna ce-n lacrimă se-avântă. Talaz fugar pe mal se ia la trântă Cu liniştea ce-mi pustieşte dana. În iarbă-ngenunchez şi-mi cer iertare Cărărilor ce le-am urcat pieptiş. Un fir de iarbă-nfige în uitare O sabie cu-nsângerat tăiş

Şi pasărea rămasă-n aşteptare Îmi tăinuieşte-adâncul din frunziş. Sonetul meu s-a ridicat pe schele Sonetul meu s-a ridicat pe schele, A ros din tihna anilor şi-a minţii, Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii, Tânjind să smulgă lenea din prăsele. Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii. S-a copt în umbra vrerilor rebele; A devenit fântână din castele, Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii. Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie Decât un vârf de paloş înroşit În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie Cu slova smulsă trupului sleit. Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie Abia târziu un rost mi-a hărăzit. Valul infinit Nu văd o frunză, e-un ocean de lavă Ce-a cotropit cu verde crud câmpia. Nu trece-un sol, călcând împărăţia Doar cu un gând de ură şi otravă, Ca să înşface-n prapuri strâmbi domnia. Nu cred că-n mers e-o putredă zăbavă Şi-n orice colţ de stâncă o epavă Va fi să-şi verse tihna şi vecia. Un ţipăt lung e gata să aline, Închide rana lama de cuţit Şi semne oarbe-n patima de sine Vor întări zidirea unui mit. De sus, din bolţi, şi până jos, în mine E-ntotdeauna valul infinit. 12 mai 2012 Trup lângă trup şi gură lângă gură

Trup lângă trup şi gură lângă gură, Aud suflarea celui ce-aţipeşte. Amorf convoi în dimineţi porneşte Prin râpa clipei, prin deşert şi bură. Primim comanda. Pasul prins în cleşte, Sudoarea frunţii sunt şuvoi de zgură. Strivim aceeaşi piatră rece, dură Şi-un singur glas din pieptul lânced creşte.


15

Şovăitor, pe-un unic fir de aţă, Ne vom supune-nfricoşaţi decât Să căutăm doar calea noastră-n ceaţă. M-am săturat de ordin până-n gât! Unde-i simţirea? Doar a mea, pe viaţă? Nu ştiu răspuns. Sunt doar soldat. Atât.

Printre grădini arzând

Printre grădini arzând îmi port povara, Ferind-o de a iederei dogoare. Săgeţi de foc se-mplântă în picioare Din arc de greieri ce-au sfărmat vioara.

Zvârlit pe umeri, rugul de răcoare Şi-a-nfipt în carnea tăbăcită gheara. Îmi picură pe-un colţ de geană seara, Când fructele au devenit amare.

Prin sângele de zmeură vegherea Roteşte-n tâmplă timpul ca un fus. Mi-au smuls din piept uimirile puterea

Şi m-au târât smintite-ntr-un apus. Prelungi bejenii adâncesc durerea Acelor vremuri ce-n etern s-au dus.

Vasile GHICA La balamuc, birjar!

„Shakespeare nu ar fi însemnat nimic pentru englezi, dacă nu-l traduceau nemţii”. (Lev Tolstoi)

Pentru că, vorba românului: „Nici-un dor nu vine greu/ca dorul din satul tău”.

„În ce lume trăim? Nu găseşti făină, totul e tărâţă”. (M.Unamuno)

Da, maestre! Suntem o lume de lături!

Întrebat ce părere are despre fericire, Cehov a replicat printr-o întrebare: „Nu ştiţi dacă la magazinul din colţ au marmeladă?”.

Chiar aşa! Oare vor mai aduce?

La şase luni după ce a luat Premiul Nobel pentru literatură, cărţile lui Samuel Beckett au fost date la topit.

-Cu tot cu cititori? -Care cititori?

„Scrieţi, băieţi, ce vreţi, că mănânc eu rahat şi pentru voi!”. (M.R.Paraschivescu)

Numai că mulţi dintre ucenicii maestrului au ţinut să se înfrupte neapărat şi ei din amintita delicatesă.

Într-o schiţă de Kafka, medicul se băga în pat alături de bolnav. Tot aşa procedează şi unii critici literari de astăzi, când e vorba de debutante.

„Sunt prea mulţi poeţi netalentaţi. Oare de ce mai scriu?”. (Laurenţiu Ulici)

Păi, decât să se apuce de furat...

„Numai vinul bun face poeţii mari”. (Avram Tudose)

Şi cum, aproape tot vinul e contrafăcut...

„Bă sunteţi deştepţi, dar vă mănâncă prostia!” (Marin Preda)

Şi asta până când, moncher?

„Să priveşti fascinantul spectacol al cerului din fotoliul de orchestră al unei căpiţe de fân!”. (Geo Bogza)

Superb, maestre! Dar noi nu mai vedem decât... nutreţul.

„Ai să mori pe rogojină!”. (Zaharia Stancu)

Să ştiţi că scriitorul român se apropie de acest prag al... prosperităţii.

Dialog academic:

Ion Călugăru: „Domnule Eftimiu, ca poet nu vă gust, dar ca om vă stimez”.

Victor Eftimiu: „Domnule, ca scriitor nu te cunosc, iar ca om, te bag în mă-ta”!

Astăzi „trimiterile” colegiale sunt mult mai insistente.

„Scriu cu timpul scos din priză”. (Ady Cusin)

Şi nu e prea întuneric?


16

Adrian BOTEZ

DIN LOCUL DE LECUIRE

RUGĂCIUNE Doamne îndură-Te de-nfriguraţii prizonieri ai celulelor temniţei – şi de-nsângeraţii martiri ai spitalelor nopţii de febră toţi i-au uitat pe aceşti: de la ei nimeni n-aşteaptă veşti de vinile lor – Tu Doamne – să nu ştii Te-ai îmdurat Maica Cea Sfântă le plânge – în ochi şi în sânge: de-acum – amin şi amină cine calcă pe fluturii inimii lui – pe Tine Te-a trezit în grădină ...libertate şi lumină lor dă-le! – ostoire a rănilor şi nădejde... ştii bine: când înapoi pe pământ vei veni preajmă-n delir ei Îţi vor fi ...în miez de noapte slinoasa uşă-a celulei de temniţă direct spre cer s-a deschis – la fel fereastra cu îngeri a casei durerilor – după Tine-a strigat şi trimis... CATRENUL AMINULUI-EMINESCU Amin izbeşte struna simandrei de oţel stârnind taifun de sunet în cerul de agheasmă iar Sfântul Duh se miră cu holde şi mireasmă se dumireşte astfel: pe-aici se plimbă El ELEGIE era toiul verii când am căzut s-a făcut toamnă – de când bolesc – de necrezut frunzele se limpezesc în galben înlăcrimat – cerul a obosit de atâta chemat mă bocesc – ca nişte boşorogi slabi de înger – copacii de la fereastră

...a trecut – prin sălcii – pasăre măiastră... îmi măsor timpul cu radiestezia rugăciunilor: abil prestigitator ascund flăcăruia de pe comori numai mie mi-e dat să văd curând – Marele Incendiu ZADAR DE TOAMNĂ frunze scrâșnesc pe-asfalt – bătându-și joc de soare pe pielea-ntinsă-a aerului răni apar nehotărâre - moarte și-exaltare se trec-petrec pe-obrazul milenar sunt vremi de-amurg și ceas de-ntunecare de isterii pe muchii de cuțit e de ajuns să-mpingi mai tare-o boare cosmosu-ntreg în plâns a izbucnit nu mai șoptiți: se-aude prea departe pe Grădinar și păsări le trezești! ...dar crinii-n cântec cresc pe maluri sparte îngerii mor și ning și-s preacuminți: porțile zarea și-a pierdut - o voce cade nisip – din 'nalt zadaru-atroce CUCERNICIE cucernică toamnă – vânt de strigonidă cuțitul sub rasă - ne-mplinită-omidă vin din zări – măiastre – fâlfâind risipe croncănind la lună – soarta s-o-nnisipe vânt de strigoială – zodii pe tânjală pițigăie sticlă sfinții fără barbă eunucii îngeri la cântar ne-nșală restul tre' să-l cauți – zvârcolit prin iarbă cucernici călăii își asmut surzirea de orbit timpanul – smuls în vârf de țipăt: cine-n noaptea asta își pitește firea după briciul stelei – sleit într-un sclipăt? cucernică toamnă – vânt de strigonidă strepezește vremea printre colți de șarpe: sufletu-mi în zdrențe își caută-o firidă unde nasc în spasme corzile de harpe sfântă isterie – dulce calomnie răzgâind pe diavol cât o herghelie noaptea nu mai trece – zeul e tot rece în Regat - Șopârla e-n extaz cu Zece


17

CABOTINISM DE BOLTĂ schelete sordide ies din firide văzduhul e-n prag de sabat violate silfide – idei invalide se zvârcolesc delicat târfă de zguri beată-n cianură veghind și bocind preacurat regină obscură – aiurând paceaură se suie pe norul uscat descântă și cântă – tremură sfântă în dialog macerat: cade – se-mplântă – binecuvântă în mlaștini toți viermii-s la sfat ...cine suportă fără revoltă cabotinismul de boltă? CAVALERUL NEGRU cavalerul negru tace la răscruce șobolani și nimfe înhămai la cruce bătrâne amurguri transpir subsuoară că mor și mă satur n-ar fi prima oară m-așteaptă m-așteaptă negru cavalerul nu mai văd pământul – nu mai văd nici cerul doar abis de mume adulmecă-mi viața rid cu rid se șterge de pe zare fața nord cu nord mă-nchipui în alegorie ce a fost să fie e doar teorie: s-asmut unul pe-altul dulăii fantastici Hristosul și Iuda se sărut sarcastici: ...cavalerul negru spada și-o jupoaie prin noapte se-ndeamnă și gem lungi convoaie CALEA LAPTELUI cred că mai e niște lapte acru într-o sticlă – sub pat – hai să-l beau tot Calea Laptelui strălucește pe cer - și-mi arde toate șansele de a mă întoarce pe pământ – vreodată mă voi face de râs - și voi rămâne – ca un crai de operetă - călare pe umerii Ursei Mari dresată de asurzitorii - inchizitorialii îngeri AICI vuieşte simandra duhul de vecernii văpăi de credinţă se aştern pe zare

Dumnezeu din schituri iscă sempiternii lumina de jertfă se scaldă-n altare mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce sângerează crinii izvor de-nviere iar pământu-acesta mă-mbracă-n odăjdii când sărut fierbinte coasta de-njunghiere aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire aici vin strămoşii pentru miruire aici e poporul sfinţilor voievozi! în lături Satană – voi leproşi irozi! aici doar martirii învie când mor: veneticii însă n-au nici trai nici spor!

Cosmin PÂRGHIE *

copilul orfan scoate cu unghiile vinete un cuvânt cadavru din peştera sufletului.

care să fie? moartea stă pe marginile lui îl priveşte

cu un ochi adânc şi îngheţat. el face un pas de frică pe treapta lichidă

face pa la realitate şi alunecă pe scara de fum care duce acolo.

trupul rămâne gol, ci-n ochi încă filmul rulează : durerea care crompoţeşte…

şi sufletul usturat care urlă în limba celor morţi şi… îmi zic

în curând câinii vagabonzi vor muşca din trup ca din oricare alt trup

clopotele îşi vor clăti gura în fiecare dimineaţă la amiaz şi seara

şi toţi mai puţin cel de sus îşi vor întreba cuvintele ce? cum? încă unul?

… îmi mai zic el poate că acum a găsit calea ce duce acolo el poate că acum e acolo

sau cine ştie acel acolo poate că nu-i decât o veşnică ridicare din umeri

şi sufletul – aburul care-şi ratează zborul şi se risipeşte în nimicul gros

care ne-nconjoară şi ne ameninţă –


18

George L. NIMIGEANUGeorge L. NIMIGEANUGeorge L. NIMIGEANUGeorge L. NIMIGEANU

Din vremea poveştilor În vremea poveștilor, umblam prin uimire... Ieșirea din somn înflorea... în cuvânt... și o dulce lumină-mi amăgea pașii printre pomii grădinii... Și-n mine, cântând, pasărea visului îmi legăna zilele - din zâmbetul bunului... în grija bunicii... Bucuria n-avea nicio ușă-ncuiată... Nu știam rănile și durerile fricii... Azi... tata-i dus... la sfat cu străbunii, să caute-n Rostul Câmpiei de-Acasă Noima bătrână a Fără-de-Morții... Mama – și ea – între lacrimi rămasă, spăla în durere bătrâna fereastră la drum... așteptând să ne-ntoarcem acasă... stingându-se-ncet... pe urma bunicii... Dar vremea, trecându-și iarba prin coasă, dă vești că-n Cuvânt o rană adâncă sângeră sfânt... și, trudnică, doare, mamă când spui... și spui tată... și-n tine bântuie o totală... eclipsă... de soare... Cioplitorul de vise Ți s-a dat Cuvântul... adică iubirea... cu care vei fi mai înalt... mai bogat... mai sărac... Dar, numai cioplitorul de vise trece marea înot... dobândind libertatea... Adică dreptul de a-și ascunde

rănile în tainițele cântecului... Zi să se facă pe unde nu-i... Cad frunze Cad frunze !... Cad... frunzele visului... în care, parcă acum o mie de ani, ne-am promis... o poveste... Pustiul nopții, însă, părăsit în zori, ne-a furat pe-amândoi, dincolo de îndoielnicul „acum”, rătăcindu-ne... parcă și de noi înșine... Zilnic... va trebui să aflăm... dacă umbrele noastre seamănă una cu alta... și, mai ales... și mai greu... dacă... noi înșine semănăm cu umbrele noastre... Cândva ne-am promis... o poveste, parcă acum... o mie de ani... Azi, însă... cad frunze !... frunzele visului... iar cuvintele, precum nisipul clepsidrelor, nu cunosc prețul desăvârșirii... Iar noi... ne rătăcim... parcă... și de noi înșine... Pe când, de prea multe toamne... frunzele pomilor noștri... cad... Autoportret Ca niște răni vii... sângerând, în mine dor neumblatele drumuri... cum dor și stelele câte, clipind, încă nu mi-au căzut din cer... Pe marmora frunții, lumina-ntrebării sapă-ntre gânduri umbre adânci... zilele, orele, clipele... amăgindu-mă, furându-mi cămilele câte... și care... m-ar fi petrecut prin pustiurile întrebărilor fără de răspuns... Chiar dacă numai pentru a afla din care parte a zădărniciei, în largurile neputinței omenești, răsare soarele... spre nesfârșire adâncindu-mi-le... Pe când, în mine, ca niște răni vii, sângeră și dor neumblatele drumuri...


19

Irepetabil anotimp Pe globul terestru al inimii mele, paralelele și meridianele vieții marchează țările calde... țările reci... continentele necunoscute încă... ale întrebărilor de fiecare zi... Astfel, din amintire cobor, ducând în brațe o câmpie fără de margini înstelată... cu flori necunoscute încă... nădăjduind să îmbrac amintirea... prin care voi umbla precum... un străin... prin pustiul unui vis... Drămuit sunt... clipă de clipă... sunet cu sunet... de cuvintele care mă caută pe urmele vântului... aripă... uitată în zbor... tocmai atunci... tocmai acum... când ostenesc să umplu ferestrele clipei cu lumina înaltă... a ființării... murind... în geografia acestui unic și i-re-pe-ta-bil anotimp... Închipuitele Un fel de a spune „trecerii” pe nume... un fel de radiografie a stării de... spirit - închipuitele... Pe sub cuvinte, însă, pe sub gânduri... o lumină târzie îngână noimele... încuiate... între înțelesuri... Precum, într-un joc pierdut... „de-a nemarginea”... în apele adânci... ale unor oglinzi, în care dorm înecații... Și-n urmă... închipuitele... niște chei răsucite-n încuietorile unor nebănuite uși... încât, înainte de îmbrăcarea pe sufletul gol a uitării de sine, privindu-te... în oglinzile clipei, te surprinzi întrebând: hei, tu, cel care mă privești ca pe un străin... tu... cine ești?... Tablou XXI Între vise, cuibăresc ereții!... Ne-amăgim cu... ofuri... și himere!... Gândului care-a-ndrăznit să spere pacostea îi văruie pereții...

Oblojită cu pelin și bezne, viața-i cum a fost - o rană vie!... Cerul... parcă-i dus... în silnicie... Munți - pe suflet... lanț de rob, la glezne... În dregătorii cât urlă lupii, vai și-amar va fi mereu de noi... Pân` la suflet să ne lase goi, trântorii devalizează stupii... Pâlpâie-n cuvânt un strop de viață... dar... la viață, moartea ne ridică!... Pân` la moarte, ascultăm de... frică, ostenind... cu măști de lut pe față... năpădiți de-un „azi” fără de „mâine”!... Bine-a zis cel ce-a găsit „cu cale”: „suntem... un popor... de vegetale”!... amăgit... cu câte-un boț... de pâine...

NEMURIREA APROAPE

Îngerii zac Povestea neterminată

Se coace pe burtă Precum se coace turta În cuptorul nemuririi

Oamenii frământă aluatul Paşii transformaţi

În flori alese Stau în miezul pâinii

Făcută din aluatul de turte Coapte cu grijă şi drojdie La îngeri să nu daţi lapte

Morţii să nu se scoale Pâine să aşterneţi

Mesenii să mănânce Cu turte apoi paşii când Îi treceţi să lăsaţi loc

Să urce îngerii dorinţele Fără lauri şi zodii

Pământul nu cheamă morţii Ei lasă pâinea să se Mai coacă o dată

LUMINIŢA COJOACĂ


20

Florin COSTINESCU

Rafturile de lumină ale unei… Biblioteci de sentimente

La vârsta, rotund împlinită, în februarie 2013, de

85 de ani, îl văd pe poetul Radu Cârneci ajuns pe un platou aflat la mare înălțime, poziție care atrage de la sine o situare a sa într-o luminozitate puternică, proprie învingătorului. Ajuns aici, bucurându-se de panorama unor priveliști insolite, ce pot fi admirate numai de cel ce a urcat, una după alta, nebănuitele trepte, după exprimarea celebră și sublimă a lui Lucian Blaga, este de așteptat ca bătrânul și mereu tânărul Radu Cârneci să-și desăvârșească, pe mai departe, nestânjenit de ani, propriul său Everest liric, conturat deja prin opera sa de până azi. Noua sa apariție editorială intitulată “Biblioteca de sentimente”, Ed.Anamarol, 2013, este, de fapt, un alt-fel de autoportret, o privire retrospectivă sau fotografia de ansamblu a unei vieți trăite în spațiul frumosului și al frumuseții, în acel spațiu generator de sentimente puternice, ce conferă, la întâlnirea de taină cu spiritul creator autentic, noblețea și universalitatea artei, a poeziei. Dacă îl privim pe poet în lumina unei idei a lui Emerson, am putea spune că Radu Cârneci s-a situat constant între ”cei trei copii ai Universului”, pe poziţia Rostitorului, egală întru importanță cu cele ale celorlalți - Știutorului și Făcătorului. Poetul, apreciază Emerson, este Rostitorul, cel ce numește și reprezintă frumosul. El este suveran și stă în centru, mai afirmă marele cărturar american. Sunt acestea cuvinte pentru totdeauna, deci actuale și în zilele noastre, cele atinse, vai, de o gravă derută valorică și în domeniul poeziei. În noua sa… bibliotecă, (în traducere directă pentru cititorii actuali şi viitori, însemnând un documentar bio-bibliografic ilustrat), Radu Cârneci şi-a orânduit sentimentele în ordinea impusă de ”preceptele netrecătoare”, cele izvorând din iubirea de frumos și adevăr. ”Iubirea-i axul cerurilor toate” sună, de altfel, un vers definitoriu pentru modul de a sluji poezia al lui Radu Cârneci. O asemenea axă, pentru a rezista şi a da trăinicie construcţiei poetice, trebuia să-și atragă un Cuvânt pe măsură, cât mai potrivit, subliniază autorul încă în primele sale pagini. Între sentimentele esențiale, care stau la baza întregii sale opere, mai declară poetul, este dragostea de țară, de stirpea din care ne tragem, de limba în care locuim, dar și iubirea de femeie, egala noastră în simțiri și trăiri unice…Cu cele spuse până acum ne aflăm doar în…holul de intrare al Bibliotecii lui Radu Cârneci. Prietenos și, cum se spune, bucuros de oaspeți, poetul ne conduce, printr-o seamă de imagini fotografice, spre începutul afirmării sale ca scriitor; iată-l elev și apoi absolvent al Liceului Regele Ferdinand din Rm.Sărat, apoi student și absolvent al

Facultății de Silvicultură din Brașov, dar și în

calitate de… ginere la căsătoria sa cu Emilia, fosta sa colegă, care îl însoțește și azi, în aceeași armonie, pe drumul vieții și al poeziei… Nu putea, deci, să lipsească o mărturie sensibilă: poza tinerei familii (Bacău,1965) cuprinzându-le şi pe cele două fiice, Magda și Carmen, devenite ele însele personalităţi de marcă ale vieții culturale de azi de la noi…”Rafturile” Bibliotecii propuse şi dedicate Operei sunt edificatoare pentru încrederea cu care a privit și privește poetul actul creației literare, mărturii în acest sens fiind numeroasele titluri de cărți care îi onorează numele, așezându-l într-o nobilă ierarhie.

După debutul editorial în poezie, 1963, cu volumul “Noi și soarele”, aparițiile sale au avut o frecvență, i-aș zice, de metronom, fiecare dezvăluind o altă fațetă a lirismului său purtător de armonii lingvistice, de cântec esențial, precum lesne se poate vedea citindu-i volumul de ”Sonete”, Ed.Cartea românească, 1983, sau pe cel intitulat “Dorador”, conținând sonete în vers alb… Nu întâmplător, desigur, la acest poet, chiar titlurile au… cântecul lor! “Orgă și iarbă”, “Centaur îndrăgostit”, “Cântând dintr-un arbore”, “Grădina în formă de vis…”. Câteva antologii, “Heraldica iubirii”, Ed.Eminescu, 1975, ”Un spațiu de dor”, Ed.Albatros, 1980, “Clipa eternă”, Ed.Eminescu, 1988 etc. au marcat, și ele, momente importante ale prezenței poetului în spațiul literar românesc. Trebuie menționate ca fiind realizări memorabile ale lui Radu Cârneci, înscrise într-un circuit mult mai larg de interes, câteva traduceri ce s-au bucurat de un ecou binemeritat. Este vorba, în primul rând, despre “Cântarea Cântărilor” (parafrază modernă la celebrul text din Vechiul Testament), Ed.Cartea Românească,1973, ediție ilustrată de Sabin Bălașa, apariție reluată, printr-o carte bibliofilă, revăzută și adaugită, după 20 de ani, la Ed.Orion și Intercontempress,1994. ”Radu Cârneci reprezintă, cu strălucire, activitatea traducătorului creator de artă… Să nu uităm că și poezia lui originală este un imn dedicat tot iubirii, ca acest poem nemuritor al Cântării Cântărilor”- scria, la vremea respectivă, acad. Al.Balaci. Satisfacții majore i-au furnizat poetului


21

lansarea pe piața noastră literară şi a altor traduceri din autori importanți, precum Leopold Sedar Sengor (“Jertfe negre”), Charles Baudelaire (“Florile Răului”), Kahlil Gibran (“Profetul”)… După cum arată şi alte…”rafturi” ale Bibliotecii sale sentimentale, Radu Cârneci a reprezentat cu succes, de nenumărate ori, poezia românească în străinătate, participând la diverse dezbateri și festivaluri de poezie - Struga, Macedonia,1969, Louvain, Belgia,1984, Sintra, Portugalia, 1995, Kuala Lumpur, Malaezia, 2004 etc. De-a lungul anilor a fost recompensat cu importante premii literare (inclusiv ale USR și Academiei), distincții și diplome. Ca pentru un … respiro necesar în parcurgerea paginilor cărții, Radu Cârneci oferă, într-o secțiune a Bibliotecii sale, o mini-antologie lirică, anume o selecție riguroasă de poeme din volumele apărute, dar și un album cultural în imagini surprinse la diverse manifestări literare la care a participat alături de colegii săi scriitori, între care menționăm: D.R.Popescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Horea, Valeriu Râpeanu, Ion Brad, Mircea Tomuș, regretații Romulus Vulpescu, Al.Paleologu, Laurențiu Fulga, Grigore Vieru și mulți alții. Intre autografele primite pe cărţi îl punem în pagină pe cel al lui Ștefan Augustin Doinaș (vol. Psalmi) - “Excelentului poet Radu Cârneci, om de o distinsă intelectualitate și traducător minunat al poeziei străine, 31 iunie,1997…”. Un amplu tablou de… diagnostice literare suportate de poet în decursul timpului oferă capitolul de ”Referiri critice”, în care se întâlnesc semnături prestigioase de critici și istorici literari. Parcurgându-le acum, realizăm, aș spune, o anume succesiune concludentă de imagini ale poetului dând seama în fața Cuvântului și a Rostului poeziei și numai economia de spațiu ne determină să ne oprim doar la câteva: Vladimir Streinu, Perpessicius, Eugen Barbu, Al.Săndulescu, Dan Grigorescu, Mircea Tomuș, Romul Munteanu, Mihai Cimpoi. Redăm un citat de pe coperta a 4-a aparținând lui Radu Enescu: ”…Radu Cârneci, opera sa, amestec rafinat de sensibilitate și inteligență artistică, de virtuozitate de orfevru și de inspirație tumultuoasă, precum și de încredere nelimitată în puterea Cuvântului și a frumosului va dăinui”. Această inspirație tumultuoasă îl însoțește permanent - și la vârsta de acum! - nu numai pe poet, dar și pe omul cultural Radu Cârneci, o constantă a vieții lui artistice fiind implicarea în orice activitate care atrage după sine un bine general, ce depășește propria-i persoană. Înființarea la Bacău, în 1966, a revistei “Ateneu”, Festivalul Național literar-artistic George Bacovia, dar și multe alte fapte cultural-literare, în care se includ marile antologii de poezie gândite și realizate de el, cum ar fi, între cele recente, ”Poezia pădurii” (5 volume) şi ”Antologia sonetului românesc” (3 volume), care au dat culoare vieţii spirituale a României, sunt legate, direct, de numele său. Dintre imaginile fotografice incluse în paginile Bibliotecii alegem, la acest capitol, pe cea înfățișând prima redac ție completă a revistei Ateneu, în care figurează, la vârsta tinereții,

alături de Radu Cârneci, scriitorii George Bălăiță, George Genoiu, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Cicerone Cernegura, Constantin Călin, Ioanid Romanescu, Ion Roșu... “Tot ca om cultural - titlu la care ține mult! - am prefațat zeci de cărți ale mai tinerilor mei colegi”, declară el în finalul unei mărturisiri recente. După 1989 n-a putut asista pasiv la efervescența națională privind noile condiţii istorice privind Basarabia românească activând cu entuziasm la manifestările culturale comune cu scriitorii de dincolo de Prut. Un moment important - prietenia sa cu Grigore Vieru, pe care-l cunoscuse încă din 1973 la București… Proiectele de viitor nu lipsesc nici astăzi, poetul, contopit cu omul cultural - continuând să fie, după o expresie dragă lui, un luptător. Între acestea figurează, pe linia marilor sale antologii déjà realizate, cea al cărei titlu proiectat este “Marii Poeți ai Iubirii“ (din lirica universală). ”Numai după aceea, adaugă el, preîntâmpinând o eventuală nedumerire, mă voi ocupa de memorii și alte întâmplări…”

În întregul lui, volumul recent, “Biblioteca de sentimente”, reprezintă mărturia scriitorului Radu Cârneci, la senectute, despre propria-i devenire, despre un fel înalt de a crede în literatură și în rostul ei, acela de a da omului, omenirii în general, dimensiunea, atât de necesară, a frumosului și speranței…


22

Magda GRIGORE

Silvia Petre Grigore – o hartă (lirică) a

zborului

Silvia Petre - Grigore abordează poezia prin intermediul metaforei sugestive, transpusă într-un limbaj sensibil, modern, motivat, dispus la oferta socializării cu cititorul. În volumul Suflet în zbor (editura Singur, Târgovişte, 2012), rostirea lirică în sine este o pledoarie pentru luminozitatea existenţei, pentru culorile ei, pentru gustul şi chemarea invincibilă a vieţii. Problematizarea părţii luminoase a trăirii (vara/ îngerii/ alcovul/ perechea/ visul/ cuvântul/ iubirea/ desfătările/ duminica/ peisajul etc.) oferă fără echivoc structura stabilă a cărţii, umbra firească, aflată în arealul individualităţii auctoriale (trecerea/ amintirile/ căutările/ risipirea/ vinovăţiile/ exilul/ păcatul/ dorul etc) fiind doar complementară, nereuşind cu adevărat să umbrească. Pentru desluşirea stărilor de spirit, actuale şi trecute, precum şi pentru ambalarea unor mesaje fulgurante, decantate şi (re)trăite, oferite interlocutorului virtual, autoarea recurge la poetica zborului, inserând o imagine amplă, cu spectru larg de interpretare, care reclamă implicit grade diferite de receptare poetică. Caracteristicile transpunerii lirice sunt libertatea imaginaţiei şi revendicarea apartenenţei la spiritualitate.

Textele propuse nu intră în zona de influenţă a poeţilor consacraţi, poeta se instalează singular, detaşată de modele, în dialogul cu propriile fantasme, cu demonii şi cu îngerii personali, delimitându-se cu dezinvoltură de canonul reprezentativ al liricii actuale şi accentuând naturaleţea unui discurs feminin, personalizat, amprentat de un romantism modern şi de stilistica devenită expresia unui idealism subiectiv lipsit de ostentaţie. Identitatea feminină este susţinută inclusiv de temele predilecte (timpul/natura/dragostea) şi de multiplele motive literare convergente: îngerul, anotimpul, amintirea, taina, trupul, alcovul, catifeaua,

clipa, vinovăţia, păcatul, luna, fereastra etc. Felul în care poeta le promovează oglindeşte un mod de reprezentare şi de înţelegere a lumii, de ordonare a ei şi de asimilare, de înscriere a realităţii într-o hartă proprie a sufletului. Opţiunea de comunicare şi de împărtăşire a bucuriei noilor descoperiri, a revelaţiilor din orizontul survolat, (deşi uneori parţiale, voalate sau doar amânate) face parte din strategia autoarei care intenţionează, prin celălalt, să-şi (re)găsească reperele de zbor, cele care dau siguranţă, linişte şi încredere. După fiecare incursiune ontologică poeta îşi (re)stabileşte zborul şi o dată cu el orientarea etico-estetică printre lucruri şi fiinţe, orientare care pare a fi singura sa profesiune de credinţă.

Zborul Silviei Petre - Grigore este un raport de forţe cu lumea de-afară, este un demers echilibrat, formator, benefic, un schimb necesar, abordat de autoare cu entuziasm şi dăruire, cu seninătatea convingerii că sufletul nu trebuie/nu poate/nu doreşte să stea închis. Colivia existenţială reală (timpul) reduce, o vreme, din dimensiunile sufleteşti: „Cine ştie că viaţa/ ne trăieşte pe rând pe fiecare,/ îşi lasă timpul la îndemâna zeilor/ şi tace…/ Timpul ne dă să bem nectar/ şi ne rostogoleşte cu patimă dulce./ Timpul, această gândire lineară/ a muritorilor ce suntem…/ Timpul, această moară/ care macină chipuri şi oase,/ eliberând sufletul/ spre fericirea care,/ cu privirea ei turcoaz/ a făcut ca limitele/ să piară în extaz.” (Timpul). Miza autoarei rămâne, cu consecvenţă, sufletul, menit să desăvârşească prin vitalism şi libertate reflexivă creaţia imperfectă a firii omeneşti. Apelul autoarei la suflet ar putea să pară lipsit de susţinere estetică, decadent liric sau poate chiar facil, prin aspectul prozaic al bunului comun, dar autoarea salvează metafora prin extensia zborului întors în sine, care transportă înăuntru ceea ce sufletul atinge/adună pe aripa lui fragilă, (extenuată cu fiecare zbor, dar regenerată cu fiecare întoarcere): „ Mă bântuie miracolul zborului/ spre stele -/ într-o zi voi locui aici!/ Cerul întunecat îmi aprinde ochii/ să vadă brazii pământului respirând/ a dragoste./ Oamenii nu se mai caută între ei/ dar se iubesc din vârful brazilor/ până la colţul stelei.” (Căutare). Zborul este survolare a lumii, a misterelor încrustate în existenţă, o încercare de cucerire a teritoriilor ideatice, o căutare detaliată, o adulmecare a noului şi totodată o extensie a cunoaşterii. Este fascinaţie, sublimare, dorinţa de a rupe limitele, de a înfrânge labirintul obişnuit (şi labirintul obişnuinţelor), de a cuceri spaţii interioare şi exterioare şi nu în ultimul rând este orientare în dorinţă de a (se) salva: ,,După ce am aruncat cu pietre în sus/ cerul s-a surpat la picioarele mele./ Într-o dimineaţă despletită/ m-am trezit deasupra unui cântec/ pe care, de obicei, îl auzeam/ dinspre înălţimi.” (Nicăieri). Sustenaţia sufletului este posibilă prin proiectarea voluntară şi dimensionarea metafizică a aripilor necesare apte să oscileze prudent între sacru şi profan, să exploreze teritorii inedite şi totodată să se întoarcă instinctiv la spaţiul originar, nealterat şi purificator, chiar dacă


23

acesta nu este prezent în expresia lui adamică - este (re)construit din perspectiva confluenţei unei religiozităţi libere şi a unei nostalgii intrinseci. Motivaţia dorinţei de confruntare cu (micro)universul uman este redimensionarea propriei existenţe, fuga necesară de /din graniţele convenţionale, iar ţinta zborului este depăşirea de sine. Portanţa aripilor este percepută perpetuu în raport cu scânteia divină, prezentă în mod transcendent şi personal, discret şi omniprezent: ,,Mă pierd de mine însămi uneori -/ dar, din risipă Dumnezeu mă adună…[…] A mă întâlni cu mine însămi/ e binecuvântare ce-am primit-o…” (Feminină). Asediul sufletului este, în schimb, unul delicat, esenţializat, curajos, dar şi retractil câteodată, presimţind în permanenţă limitele: ,,Neîndurătoare vremea/ ne curge tinereţea în fântâni/ şi mult mai departe, în păsări,/ în aripi, în nori…/ Cel mai greu e primăvara/ când toamna trosneşte în oglinzi.” (Neîndurătoare vremea). Riscul zborului este asumat indiferent de consecinţe, el este ca o magie a cărei fervoare umple golurile existenţiale şi recompune armonia divină a sufletului: ,,Am intrat smerită şi am rugat liniştea/ să-mi fie regină şi să-mi dea porunci,/ iar regina mi-a spus că Dumnezeu/ va da viaţă oraşului pustiu, pentru mine./ Aşeză-te şi crede, mi-a spus!/ Din ruga ta se va întâmpla o lume/ pe care Dumnezeu o ştie demult…”(Geneza).

Pentru Silvia Petre - Grigore poezia devine astfel un modus vivendi, un jurnal intim reevaluator în care poeta inserează evaziunile, trăirile efervescente sau pe cele furtive, senzaţiile certe şi sentimentele deja sedimentate. Centrul de greutate al vieţii (şi, implicit, al poeziei) este dragostea şi (re)întregirea prin cuplu, conceput structural, etern şi (a)temporal: „Suntem goi în faţa păcatului/ care ne învăluie cu mângâieri mătăsoase/ şi dulceaţa aceleiaşi îmbrăţişări./ Spuma mării ne poartă suspinul/ până la gelosul zeu auriu/ care ne prinde în braţe, ne dă cu fruntea de stele/ şi ne trimite în exil printre îngeri.” (În exil printre îngeri). Autoarea întreţine un sentiment de sacralizare miraculoasă a profanului prin intermediul reculegerii, iar lumea din jur pare să se purifice (doar) prin eros: ,,Eşti singura vină a sufletului/ zvârcolit printre nori/ în căutarea perechii eterne./ Mă rog de fiecare adiere/ să-ţi dea de veste că floarea cea albă/ am prins-o în părul unui înger cuminte.” (Tu).

Însă zborurile sufletului sunt nenumărate, tainice şi pline de revelaţii – toate devenind expresive şi deconspirând valenţele disponibilităţii meditative: zborul prin căldura verii, printr-o salcie pletoasă, în acordurile unui pian, în vacarmul cetăţii, într-o aducere aminte,în linia din palmă, într-un trifoi cu patru foi, în zâmbetul curcubeului, într-o poveste, în cenuşa unor trandafiri, la o întâlnire a cuvintelor, pe piciorul unui munte, în roua de pe frunzele măslinilor, pe străzi, în grădina cu îngeri, în ecoul dumbravei, în tresărirea unei duminici, în lacătul de la poarta visului, în dansul dintr-o noapte pustie, într-o premoniţie, în gustul de

nectar şi eucalipt, în supliciul sublim al păcatului, în tinetreţea cursă-n fântână, într-o îmbrăţişare, de-a lungul lamei unui cuţit, într-o piatră etc. Zborul este continuu, abstract şi capătă multiple nuanţe: este accelerat, întrerupt, entuziast, obosit, singur, invizibil, însoţit, întârziat, cu ţintă declinată sau fără. Autoarea evită cu prudenţă zonele periculoase ale certitudinilor, tocmai pentru a-i lăsa sufletului senzaţia inimitabilă a zborului continuu, a libertăţii şi a rezistenţei lui în faţa obstacolelor de orice fel, în faţa eşecurilor, a regretelor şi a limitelor.

Cartea Silviei Petre - Grigore dovedeşte existenţa unui proces de formare a identităţii scriitoriceşti, corpusul liric respirând efervescent şi autentic, dezvăluind un suflet energic, nuanţat, distins, care se mistuie căutând adevăratele sensuri dintre pământ şi cer, dintre om şi aproapele lui. Intenţia demersului auctorial este aceea de redimensionare a existenţei prin poezia aptă să desluşească/să recupereze mesaje aprofundate, venite din combinarea detaliilor, din confesiune, din alteritate, din dăruire şi din explozia de migraţii ale subiectivităţii. Limbajul poetic abordat nu conţine stridenţe textuale, nici arborescenţe semantice, nu propune o simbolistică ermetică, încifrată. Discursul nu trebuie deconstruit, autoarea optează pentru o expunere accesibilă şi pentru atmosfera de confesiune în jurul căreia (se) construieşte firesc poemul. Răspândirea acestui gen de poezie este tot mai accentuată, ea este generată de sedimentarea experienţei de viaţă şi de prea plinul inimii care se regenerează prin forţa cuvântului. Un grup extins de poeţi au în prezent ca sursă poetică fundamentală întâmplarea cotidiană esenţializată, distilarea biografică. Ei identifică poezia propriilor vieţi, poezie subtilă risipită în colbul înfăţişărilor contextuale în care se află, de fapt, toată poezia lumii.

Sufletul Silviei Petre – Grigore, exilat în singurătatea zborului, se împlineşte prin vis şi prin clipă. Poeta îşi construieşte cu convingere aripile cunoaşterii, atrasă irezistibil de dinamica zborului, ca o întruchipare curajoasă, modernă şi etern-mitică a unui surprinzător Icar feminin.


24

Ştefan DUMITRESCU

Adrian Erbiceanu: „Tinereţe fără

bătrâneţe”, Povestire în versuri după basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” de Petre Ispirescu (Ed.

Anamarol, Bucureşti, 2013)

În vara aceasta am trăit cu adevărat o întâlnire

mirabilă cu textul cărţii domnului Adrian Erbiceanu „Tinereţe fără bătrâneţe” (Povestire în versuri după basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, de Petre Ispirescu) şi cu autorul cărţii, un creator cu vocaţia şi cu instinctul descifrării straturilor profunde ale subconştientului colectiv al poporului daco-român.

Cartea ne-a interesat de la început, fascinat fiind încă din adolescenţă de studiul, de misterul acestui basm, cunoscând valoarea filozofică şi antropologică a acestei opere, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, una din marile creaţii ale spiritualităţii daco-române.

Cum într-o primă cronică, un studiu de fapt, dedicat cărţii, ne-am ocupat de dimensiunea filozofică, ontologică a ei, în această a doua parte a cronicii ne vom ocupa cu precădere de dimensiunea ei literară, plastică.

Este de mirare cum acest basm a interesat atât de puţin literatura română, filozofia şi pe filozofii români. Noica observă că Ideea relativităţii timpului (ideea centrală a Teoriei relativităţii, formulată în limbaj matematic de Einstein) o găsim în poezia „ La steaua”, dar o găsim, lucru uimitor, şi în basmul „Tinereţe fără de bătrânețe şi viaţă fără de moarte”, cules de Petre Ispirescu. Într-o revistă literară susţineam prin anii '70 Teoria că basmul acesta vine de la daci, şi mai de departe, de la pelasgi, şi că el conţine informaţii de mare valoare pe care încă nu putem să le decriptăm. Teoria noastră era că pelasgii boreeni, din zona Buzăului (Bozaios) şi a Moldovei, trăiseră în neolitic un contact cu o civilizaţia superioară (cu Îngerii, cum ni se spune în Biblie şi în „Cartea lui Enoh”) din care rezultase un trib mai evoluat, care deţineau informaţii şi tehnologii superioare, primite de la „îngerii”, cu care au convieţuit un timp. Acest trib a fost tribul Hiperboreenilor, iar spaţiul locuit de ei s-a numit Hiperboreea, de care ne vorbesc mitologiile. De aici Mitul Hiperboreei, care se afla, cum ne spun istoricii greci, la nord de Istru.

Aflăm din acest Mit că spiritul, informaţia care se induce în codul genetic al fătului, vine din alt spaţiu, din lumea de sus, care este o lume a eternităţii, a

nesuferinţei. De aceea dacii când se năştea un copil plângeau, pentru că el „cădea” din lumea superioară, a inextricabilităţii şi a Binelui în valea Plângerii, a suferinţei. Iar când murea un om ei se bucurau pentru că sufletul se întorcea în lumea veşniciei, a binelui, a fericirii. Ei bine, dacii cunoşteau acest adevăr, pentru că Informaţiile Mitului Întoarcerii în Ţara tinereţii fără de bătrânețe ajunseseră la ei pe calea acestui basm, pe cale orală şi prin tradiţii. Şi mai mult, aflăm astfel că dacii sunt urmaşii acelor hiperboreeni. Am încercat pe cât s-a putut să „stoarcem” de informaţii Mitul Ţării Tinereţe fără de bătrânețe, şi al dorinţei Omului de a nu se naşte pe pământ, al Eroului basmului de a se întoarce în lumea din care a venit, după ce păcălit fiind de părinţi îşi dă seama că lumea aceasta nu-i place. Nu este lumea lui. Că există o incompatibilitate între el şi lumea în care a căzut. La vremea respectivă am fost ironizaţi, ne aducem aminte, şi din păcate nimeni nu a dat curs deschiderii, breşei pe care o făceam în interpretare acestui basm.

La teatrul Ţăndărică, prin anii '80, s-a montat o dramatizare a acestui Basm, dar accentul cădea pe teatralitatea, pe spectaculosul basmului, fără să fie şi o încercare de a pătrunde în structura informaţională a mitului, aşa cum face domnul Erbiceanu, rescriind basmul, îmbrăcându-l în haina poeziei, dându-i un plus de farmec. Lucrul acesta, descifrarea basmului într-un text literar, a filozofiei lui, căci mitul „în vechime”, „la început”, cum spune Mircea Eliade, era concepţia filozofică despre lume şi viaţă a oamenilor, am încercat să-l facem noi scriind un Basm-scenariu de teatru pentru copii, intitulat „Fir de viaţă”, în care încercam să le sugerăm micilor spectatori şi această viziune, ținând bineînţeles cont de capacitatea lor de înţelegere şi de asimilare. Ei bine, lucrul acesta îl face, cum spuneam, în cartea dumnealui („Tinereţe fără bătrâneţe. Povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu”) Adrian Erbiceanu, scriitor român stabilit în Canada. Şi nu întâmplător. Ipoteza noastră, deja enunțată, este că subconştientul autorului a rezonat, a avut acces, deschidere către adâncimile şi orizontul mitului, iar norocul lui a fost că Domnul l-a dăruit cu talent literar, cu aptitudinea de a da substanţă, plasticitate şi culoare cuvântului, de a face versul să cânte şi să vibreze. La noi Eminescu, dar şi alţi scriitori, a avut în mod covârșitor această deschidere către abisurile mitologice ale culturii daco-române, de aici „dacismul” lui Eminescu, setea lui de a plonja în universul mitologic al traco-dacilor.

De altfel observăm şi la Erbiceanu intuiţia, dar şi dorinţa expresă de a prinde în versuri clare acea „sămânţă epistemologică”, acea informaţie-esenţă legată de timp şi de Teoria relativității.

Iată cât de limpede este Ideea, aşa cum o exprimă domnul Erbiceanu, în strofa pusă, desigur nu întâmplător la sfârşitul poemului, ca o concluzie şi ca o deschidere care să ducă mai departe demersul cognitiv:


25

„Vămuind căi neştiute, / Timpu-i hărăzit să fie / Pentru unii – cinci minute, / Pentru alţii – veşnicie !”

Poemul, căci este un poem de mari dimensiuni care transpune în versuri basmul „Tinereţe fără bătrânețe şi viaţă fără de moarte”, creează veridic atmosfera de vremuri străvechi, învăluite în ceţuri şi în noapte, cuprinzând totul într-o imagine perspectivală plină de mister, ca şi cum lumea ar fi văzută de undeva de sus : „Noaptea-nvălui pământul /Cu pas rar ca de felină: / Strecură prin streşini vântul, / Stinse urma de lumină / Şi-n caznă diluviană, / Din cotloane abisale, / Ridică spre slăvi, vicleană, / Umbrele Măriei-Sale. // Cu glas doar pe jumătate / – Însă, fără cinci minute, – / Vechea toacă prinse-a bate / Ritmuri din vechimi născute”...

Parcă ne-am afla la începuturile genezei, când apele se despart de uscat. Legea este, pe parcursul derulării poemului, factorul divin care desparte faptele bune de cele rele, lumina de întuneric… Suntem în străvechime, în mitologie, când ielele intervin în curgerea vieții. Impresionantă este capacitatea poetului de a plasticiza pictural imaginile, creaţia lor fiind susţinută, însufleţită de ritmul sacadat al povestitorului mitic : „Ca pe áripi de furtună, / Jocul Ielele şi-l poartă: / Morţilor le cer arvună, / Viilor – scrisele-n soartă. / Fapte bune, fapte rele – / Cine poate a-nţelege / De ce-i vai, de ce e jele, / De ce legea nu e Lege?! ”...

Şi abia după ce este pregătită scena cosmică şi mitică şi timpul nebulos, apar personajele principale ale basmului, Femeia şi Bărbatul, Adam şi Eva, Împăratul şi Împărăteasa, de data aceasta în spaţiul terestru, dar într-o ţară îndepărtată, şi pe un tărâm de vis, ferice: „Zice-se c-a fost odată, / – Că de nu, nu s-ar mai zice – / Într-o ţară-ndepărtată, / Pe-un tărâm de vis, ferice, / Tineri, doi. Şi pe moşie / – Însorită, norocoasă – / Împărat, el fu să fie, / Iară ea Împărăteasă.”

Timpul în scurgerea lui ameţitoare, ca în poemul Luceafărul, este tărâmul şi este universul în care se petrece scurgerea anilor (și personaj principal al poemului, deşi rămâne mereu în plan secund). Timpul este cel care se interpătrunde și devine duşmanul Împăratului şi al Împărătesei, căci trecerea lui este resimțită, odată ce se văd condamnaţi a trece în lumea de dincolo fără să lase nici un urmaş: „Şi au prins a curge anii / Ca nisipul printre deşte... / Numai că, sub zodii stranii, / Omul soarta-şi împlineşte! / Chibzuit-au cu măsură, / Tălmăcind scrisele-n carte... / Dar... n-a fost, în bătătură, / De copii să aive parte.”

Dl. Adrian Erbiceanu are aptitudinea versificaţiei, care curge asemenea unui pârâiaş limpede, încărcat de sonurile dulci ale limbii române. Poetul este atent şi redă detalii care sunt deschideri către nivelul semantic mai profund, şi care au o semnificaţie mai mare decât ne-am închipui. De aceea poemul nu este numai un basm versificat, ci o deschidere către profunzimea basmului. Prin detaliile pe care le iluminează, poetul trimite la înţelesuri mult mai

adânci. Cum să interpretăm apariţia Unchiașului, care în basmul românesc semnifică tradiţia, înţelepciunea populară? Dar faptul că el nu este crezut de Împărat şi de împărăteasă ? Nu cumva personajul trimite la existenţa în neolitic, în timpul mitic, a unor Cunoscători, a unor Clarvăzători a căror ştiinţă descifra viitorul? Şi de ce Unchiaşul-clarvăzător nu este crezut de Împărat? Un răspuns ar fi acesta, pentru că ei aparţin unor planuri, unor „timpuri” diferite. Iată cât de limpede ne spune lucrul acesta poetul: „Totuşi, cum în basm se-ntâmplă, / Un unchiaş dibaci la toate, / Proptind mâna grea la tâmplă, / Le-a prezis, cu pietate: / „Ce vă mână e-o dorință / Pentr-un prunc... Dar, din născare, / Va aduce suferinţă, / Bucurii şi întristare!”

Cuprinşi de bucuria că vor avea un prunc, Împăratul şi Împărăteasa – aşa este psihologia umană, (ei aparţin planului terestru, de aceea ei au altă psihologie, logica lor ţine de nivelul uman, de jos,) – se pun fericiţi pe benchetuit şi răspândesc veste în toată lumea: „Însă cine să asculte / De-un unchiaş, bătrân cât veacul, / Când dorințele oculte / Își găsiră-n fine leacul? / Şi, cuprinşi de veselie, / S-au întors să ducă veste / La întreaga-mpărăţie / Şi de-acolo... până peste.”

Iată că vine şi fericitul moment când Împărăteasca rămâne însărcinată, şi când pruncul nu dă semne că vrea să se nască. Scena este antologică, refăcând atmosfera de basm a lumii, cu personaje de un comic plin de naturaleţe ţărănească. Parcă-i vedem în faţa ochilor pe bătrânii sfetnici: „Firul prins să se deşire /Fete-i rotunji mijlocul... / Vracii-n tainică unire / Au decis că e sorocul. // Dar văzând ei că băietul / Nu da semne să se nască, / Încheiară zaiafetul / De la Curtea-mpărătească, / Şi, buluc, cu mic cu mare, / Forfotind în pragul porţii / Se rugau fără-ncetare / Năzuind să schimbe sorţii!”

Marea reuşită a autorului este că redă admirabil, într-un mod epic şi teatral, scenele filmului (căci poemul poate fi privit ca un film învăluit în aburii legendei) pe care le colorează cu expresii vechi, neaoşe, caracteristice timpurilor medievale: „Îţi dăm ce-i mai bun pe lume: / Pe Sânzeana, de soţie; / Sfetnici drepţi, să te îndrume, / Şi întreaga-mpărăţie, / Numai, naşte-te, odată!... /Timpul nu-i făcut să ierte!”... / Pustiit, învinsul tată, / Prinse lacrimi să deşerte. // Vanități!... Dar când să-ncheie, / – Făr’ a şti de poartă vină, – / Din adâncu-i o idee / Fulgeră, stârnind lumină: „Taci, şi îţi promit să fie / Darul nostru scris în carte: / Tinereţe pe vecie, / Cum și viață fără moarte!”

Nu poţi să nu te amuzi citind strofele de mai sus, imaginându-ţi-i pe sfetnici, întreaga Împărăţie, care pe lângă pântecele Împărătesei se roagă de prinţ să se nască.

Întrebarea este, de unde ştiau sfetnicii de Ideea aceasta, a tinereţii fără de bătrâneţe? Cum de le-a venit în minte ideea aceasta? O ştiau pentru că o aveau în subconştientul lor, odată ce erau cu toţii veniţi din lumea de sus, şi acum şi-o reamintesc, (potrivit Teoriei


26

reamintirii, a lui Platon,) dintr-o viaţă anterioară, din lumea ideilor, din care se pare că venim.

La auzul promisiunii făcute, de "tinereţe fără de bătrânețe", fiul acceptă să se nască. Spre deosebire de părinţii lui, de sfetnici, de pământeni, care „au uitat” Ideea aceasta, Fiul vine cu ea, în lume.

Împăratul îi pune dascăli filozofi, iar copilul creştea ca în basme, cât alţii în şapte ani. Şi cu toate acestea, cu toată învăţătura, cu toate promisiunile care i se fac şi bunătăţile acestei lumi care i se dau, între el şi lumea terestră este o incompatibilitate care ţine de esenţă lui. Pe el nu-l satisface Învățătura lumească. La el memoria „lumii de sus” este vie. El este de fapt un „nemuritor” care ajuns în lumea aceasta, fiind ameninţat de lumea trecătoare, stricabilă, în care trăieşte, îmbolnăvită de moarte, vrea să se reîntoarcă în lumea de sus: „- Fiule, Făgăduiala-i / Geamănă cu Ghinionul! / Îs bătrân, mă-ncearcă boala! / Ţie îţi rămâne tronul! / Aprig încercat de soarte, / Vrui să-ţi fac o bucurie, / Dar de viaţă fără moarte, / Nu e pământean să ştie! // - De greşesc, tată, mă iartă: / Vorba ta îmi este lege, / Dar făgăduiala dată, / Nu-i putere s-o dezlege”...

În această cheie filozofică trebuie citit tot poemul de la început până la sfârșit, subsolul lui semantic fiind unul filozofic şi antropologic. Se întâlnesc aici două calităţi ale autorului, comunicarea, empatia subconştientului lui cu memoria colectivă a poporului daco-român (pe care o conţine basmul, aşa cum ne-a venit el de la pelasgi şi de la daci, povestit din gură în gură) şi talentul lui de poet, căci poemul este unul bine construit, scris cu acribie, pictat cu igliţa, cum se spune, versurile au ritm şi rimă, sunt sprintene, împănate cu arhaisme şi cu expresii neaoşe care ţin de frumuseţea limbii române, de poieticul ei, ca la Creangă, (de poesis), de conţinutul filozofic, de farmecul epicului, ca în strofele : „Vânturile, defrânate, / Îşi dezlănţuiră jocul; / Prinşi între fatalitate / Şi noroc (bată-i norocul!) / Strânşi în braţele ei hoaţe, / Nu tu şansă de izbavă, / Nu tu fir, să se agaţe! / Noaptea-i înghiţi hulpavă. // Istoviţi peste măsură, / Când se domoli furtuna, / Printre nori, pe cer văzură / Două luni, în loc de una. / Zise calul, dând s-adaste, / Cu copita în ţărână: / - Pe tărâmurile aste, / Gheonoaia e stăpână.”

Muzicalitatea versurilor, susţinută de energia sprințară a ritmului (seamănă cu valurile unui pârău jucând peste pietre) care se topeşte în grandoarea peisajului şi în cosmologia spectaculoasă, constituite o dimensiune impresionantă a poemului. Nu putem să nu subliniem bogăţia de mijloace poetice, de la comparaţie şi metaforă, la parabola cu semnificaţie filozofică şi pedagogică. Ca şi tuşa caldă de acuarelă îmbinată cu grotescul întunecat, capabil să emoţioneze şi să înspăimânte.

Fabulosul vine să întregească şi să aducă mai aproape de noi acea atmosferă mitică şi terifiantă, pe care basmele noastre aproape că au pierdut-o : „De prăpăd şi fierbinţeală / N-aveai loc să pui piciorul: /Aerul duhnea a smoală, / Însetat era izvorul... / - Făt-

Frumos, în şa te ţine:/ Scorpiei nu-i ştiu pereche – / Gheonoaia, pentru tine, /A fost floare la ureche ! // Şi... abia, acestea... spuse – / Crunt, un urlet sparse crugul... / Singur, calul pricepuse / Care este vicleşugul: / Vărsând ură, foc şi pară, / Zgripţuroaica cea bătrână, / Năzuind să-i ţină-n gheară, / Călărea... pe vânt stăpână”.

Foarte impresionat, şi bine redat, bine construit ca versificaţie şi teatralitate este finalul basmului. Acel amestec de înţelepciune, de meditaţie asupra vieţii şi a morţii, acea lumină a deşertăciunii care pluteşte peste lumea aceasta, mirosul de putred şi de suferinţă mută, toate proiectate pe fondul albastru întunecat al timpului şi al universului sunt redate admirabil de poet : „Revenit pe locu-n care / Scorpia-și avea moșia, / Văzu sate-nfloritoare / Și păduri umbrind câmpia, / Și-ntrebându-i, ba pe unii, / Ba pe alții, ce-s acestea, / Îl priveau mirați, căci bunii / Din străbuni știau povestea... //„Mai alaltăieri pe-aice / Am trecut, deci nu se poate / Din nimic să se ridice / O asemenea cetate”, / Le spunea, cuprins de teamă, / Când râdeau de cele zise, / Fără a băga de seamă / Părul, barba că-i albise !”

Lecturând de mai multe ori basmul în versuri al d-lui Adrian Erbiceanu, care cu fiecare nouă lectură îşi dezvăluie noi frumuseţi, îţi dai seama că realizarea lui este o reuşită şi că el îmbogățește şi poezia şi cultura română. Dar mai ales are meritul de a aduce în atenţia omului de cultură român valoarea spirituală şi filozofică a acestui basm pe care ni-l apropie şi pe care încearcă să-l ilumineze de sensurile lui. Ar fi putut să eşueze pentru că recrearea celui mai important basm, a unei dintre cele mai mari creaţii a poporului daco-român (alături de „Mioriţa” şi de poemul „Luceafărul” al lui Mihai Eminescu”, cu care dezbate teme comune, basmul acesta este una dintre marile creaţii ale culturii universale) şi îmbrăcarea lui în straiele versului, ale poeziei românești este un lucru foarte greu, şi cere multă gândire şi măiestrie.

Nu s-a întâmplat lucrul acesta. Dimpotrivă, datorită talentului său, redării frumuseţii neaoşe a limbii române (poetul este un fin cunoscător al expresiilor vechi, pitoreşti, care dau suculenţă şi farmec limbii) basmul în versuri al d-lui Erbiceanu este o operă care îşi cere drepturile ei în cultura română.


27

Diana VRABIE

EPOPEEA VRĂJITORULUI DIN OZ

SAU

ITINERAR ÎN MAGIE

În anul 1900, în Chicago, prozatorul,

dramaturgul, jurnalistul american Lyman Frank Baum (1856-1919), în vârstă de 44 de ani, făcea cunoscută lumii întregi minunata epopee a Dorotheei în ţara lui Oz. Reprezentând capul unei ample serii, cu nu mai puţin de 13 continuări, Vrăjitorul din Oz rămâne cea mai populară şi mai de succes carte a autorului, asigurându-i celebritatea şi impunându-l ca unul dintre cei mai importanţi scriitori pentru copii.

Născută mai degrabă din nostalgia după paradisul pierdut, cartea înregistrează chiar la data apariţiei un extraordinar succes, devenind un best-seller al întregului tineret american, căruia i se oferă şansa de a gusta din candoarea acestui festin continuu de puritate şi imaginaţie, denumit simbolic Vrăjitorul din Oz.

Plecând de la ideea că „imaginaţia a condus omenirea de la epocile sumbre până la stadiul prezent al civilizaţiei” (Prinţesa pierdută din Oz), L. Frank Baum sugerează misterul sufletul uman, care aşteaptă să fie descoperit, fără a ne compromite visele. Ne precipităm să facem înconjurul lumii, inventându-ne impedimente, luptându-ne cu morile de vânt, înlăturând adversarii din calea noastră, ca să înţelegem, finalmente, că ceea ce căutam se afla dintotdeauna cu noi. Acesta ar fi sensul naraţiunii lui L. Frank Baum, care îşi proiectează aparent propriul destin frământat. Tatonând căile vieţii

militare, ale comerţului şi presei, ale teatrului şi cinematografului, scriitorul va înţelege că ceea ce căuta era dintotdeauna cu el: dragostea incomensurabilă pentru copii şi dorinţa netăgăduită de a scrie pentru ei.

Nu ne vom deda la incursiuni psihanalitice, deşi criticii au supus cartea dintru început inclusiv acestei grile, suspectându-se angoasele autorului. Trăind consecinţele crizei economice severe, martor al conflictelor politice şi sociale, purtător al conştiinţei americane în criză, suferind de o malformaţie cardiacă, care l-a făcut să se teamă toată viaţa de o criză fatală, Baum simte necesitatea proiectării unui eden utopic, care ar fi compromis sterilitatea lumii ce îl înconjura. Căutarea neobosită a Dorotheei traduce neostoitul spirit de aventură şi nevoia de miraculos al autorului. Natură polivalentă, L. Frank Baum se arată interesat deopotrivă de teosofie, teatru, presă, muzică, comerţ, politică. Posteritatea îi va reţine însă doar vocaţia de scriitor, relevată plenar în basmul Vrăjitorul din Oz, una din cele mai excentrice fantezii ale literaturii pentru copii.

După publicarea Vrăjitorului din Oz, L. Frank Baum încearcă să scrie altceva (Dot şi tot în Ţara Fericirii, Poveşti americane cu zâne, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun ş.a.), dar este forţat de împrejurări să continue epopeea Oz. În Oraşul de smarald, spre exemplu, îşi încheie naraţiunea, subliniind că orice comunicare între Oz şi universul exterior este sacrificată, sperând, astfel, să pună capăt seriei, dar publicul solicită imperios continuarea lui Oz. Aşa că Baum va continua, până la sfârşitul vieţii sale, seria fantezistă despre Oz.

În pofida efervescenţei editoriale, nici una din cărţile sale nu avea să se bucure de un succes comparabil Vrăjitorului din Oz, în care autorul ne propune o călătorie „utopică” spre Oraşul Smaragdelor, departe de realităţile fără culoare ale fermierilor ruinaţi, unde „nici măcar iarba nu era verde, pentru că soarele uscase creştetul firelor ei lungi, până când căpătase aceeaşi culoare cenuşie care se vedea pretutindeni în jur”. Pe fundalul acesta searbăd, la o fermă din Kansas, îşi trăieşte povestea de viaţă mica Dorotheea. Asemenea personajului din basme, ea este orfană, lipsită de dragoste, căutând compensaţia într-un spaţiu al miraculosului, care i-ar permite “să integreze în mod fericit un real din care ea se simţea exclusă” (Alain Montandon). Totodată, Dorotheea reprezintă în mod esenţial inocenţa, deţinând privilegiul de a descoperi şi de a trăi cu plenitudine fascinaţia lumii de basm, privilegiu pe care îl au doar sufletele candide.

Punctul de plecare al naraţiunii este de maximă concizie, având rolul să fixeze personajele în spaţiu: „Dorotheea trăia în mijlocul câmpiilor întinse din Kansas, cu unchiul ei Henry, care era fermier, şi cu mătuşa Em, care era soţia fermierului”. Când apare momentul critic determinant, în buna tradiţie a basmului, spaţiul real va fi părăsit în favoarea tărâmului miraculos. Transcenderea va fi asigurată de un ciclon năprasnic („..se auzi deodată urletul îngrozitor al


28

vântului şi casa se zgudui atât de tare încât fata îşi pierdu echilibru şi căzu pe neaşteptate pe podea…”), care are rolul să schimbe starea de fapt. Casa este cutremurată, în chip simbolic, de trei ori, înainte de a se ridica în văzduh. În structura basmului, raportul real-fantastic se desfăşoară, de obicei, între coordonatele desprinse de frecvenţa relevantă a cifrelor trei, şapte, nouă, care dezvoltă o simbolistică magică. În acest sens, Vrăjitorul din Oz nu reprezintă o excepţie. Cursele întinse de vrăjitoarea din Apus sunt trei, maimuţele înaripate pot fi chemate, pentru împlinirea dorinţelor, doar de trei ori, tinichigiii îl repară pe Omul de Tinichea „trei zile şi trei nopţi” etc.

Ciclonul o va purta pe Dorotheea şi pe căţeluşul ei Toto până la îndepărtatul tărâm de basm. Toto face parte din cortegiul adjuvanţilor, categorie indispensabilă lumii basmului. În mitologie, cîinele constituie simbolul călăuzei omului în întunericul morţii, după ce îi va fi fost tovarăş în lumina vieţii. Mai mult, în această naraţiune, cîinele reprezintă obiectul tranziţional prin excelenţă, mijlocitor între lumea Kansasului şi Ţara de Oz. Pe fundalul „deşertului morţii”, care înconjoară ţara lui Oz, este amplificată forţa sa diurnă, vitalistă. Totodată, căţeluşul Toto, un frate geamăn cu Patrocle din Dumbrava minunată, este cauza unor demersuri transgresive: o dată Dorotheea este dislocată de membrii familiei pentru că îl caută sub pat şi nu reuşeşte să coboare scara, care ducea în gaura mică şi întunecoasă, pentru a se salva de ciclon, iar altă dată, este despărţită de vrăjitor şi balonul acestuia şi, implicit, ratează întoarcerea acasă pentru că el fuge.

Chiar dacă Vrăjitorul din Oz e perceput, de regulă, ca o poveste inocentă pentru copii, este aproape imposibil să nu dai un înţeles simbolic aventurii utopice. Ca în toate marile basme, personajele şi simbolurile pot avea o multiplă interpretare, în funcţie de percepţia cititorului. Exegezele care au apărut de-a lungul anilor au identificat în basm fie „un manifest ateist”, imaginea unui nou ideal de civilizaţie, fie o promovare a populismului sau a progresului american, fie o alegorie a învăţăturilor teosofice sau a vieţii de exil. Doar prin pătrunderea doctrinei filosofice a autorului şi a concepţiei sale etice şi estetice, se poate accede la adevăratele semnificaţii ale basmului.

Paralela între Vrăjitorul din Oz şi Alice în ţara minunilor a fost abordată de critici cu diferite prilejuri. Şi într-un caz şi în altul este vorba de o evadare din prozaismul vieţii, în ideea renaşterii şi restabilirii unei comunicări eficiente cu lumea concretă. Dacă Lewis Carroll alege ca Alice să se scufunde în propria carte cu poze, alunecând oniric în puţ, L. Frank Baum optează pentru zborul eliberator al personajului său. Simbol al aspiraţiilor spirituale, zborul exprimă aici dorinţa de confruntare cu timpul şi de înfrângere a distanţelor. Mai mult, Dorotheea nu zboară pur şi simplu, ea pluteşte în cer ca un „copilaş în leagănul lui”. Starea de plutire este un atribut al visului, dar şi manifestarea forţei magice. Totodată, în ambele cazuri este vorba de o călătorie în

sensul descoperirii unui centru spiritual. Esenţă luminoasă a copilului, surprins la ora inocenţei, Dorotheea este o Alice în Ţara minunilor, cu destinaţia Oraşul Smaragdelor. Le înrudeşte setea de frumos şi aventură, fantezia debordantă, spiritul justiţiar, naivitatea dezarmantă şi curiozitatea sinceră cu care purced în descoperirea lumii. Dorotheea se lasă purtată de ciclon într-un spaţiu compensativ, aşa cum Alice călătoreşte pe aripile visului.

Tangenţele dintre cele două lucrări au ştiut să le valorifice cu mult succes producătorii lumii cinematografice. În filmul Vrăjitorul din Oz (1939), o producţie a companiei Metro-Goldwyn-Mayer, regatul Oz este reprezentat ca un vis. Cu toate acestea, spre deosebire de Alice, care, trezită de sora sa, exclamă: „Dacă ai şti ce vis frumos am avut!”, Dorotheea are conştiinţa dublei realităţi în care trăieşte: „Nu, acesta nu este un vis!” Regizorul sugerează că, în fapt, ţinutul Oz nu este un vis, ci doar o altă realitate – viaţa noastră lăuntrică – în care noi evoluăm spiritualiceşte.

O dată ajunsă pe acel tărâm al minunilor, ruptă de restul lumii, Dorotheea remarcă vraja Ţării lui Oz, aflată în deplin raport antitetic cu deşertul preriei din Kansas, lipsit de orice farmec. Revers luminos al unei realităţi cenuşii, Oz este un adevărat paradis cromatic: „Îşi continuară drumul, ascultând ciripitul păsărelelor cu aripile smălţuite în culori luminoase şi privind florile drăgălaşe care, prin bogăţia şi mulţimea, şi felurimea lor, acopereau totul ca un covor. Se găseau în aceste locuri flori galbene, albe şi albastre, pe lângă mănunchiuri mari de maci roşii…” Jocul acesta de culori reflectă gustul pentru viaţă al autorului, dorinţa evaziunii într-o lume idilică.

Pentru a contrapune lipsei de culoare a Kansasului, viaţa feerică a regatului Oz, autorul insistă pe cromatica spaţiilor pe care la va străbate Dorothhea. Astfel, bărbaţii altinezi, pe care îi întâlneşte în calea sa, sunt îmbrăcaţi în albastru, iar femeile, în alb: „Pălăriile bărbaţilor erau albastre; pălăria femeii era albă. […] Bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine albastre, de aceeaşi culoare ca pălăriile lor, şi purtau pantofi frumos lustruiţi, cu vârful albastru”. Nimic arbitrar, se pare, pentru că în lupta cerului cu pământul, albastru şi albul se aliază împotriva roşului şi verdelui. Macii roşii, întâlniţi de Dorotheea în timpul călătoriei sale, comportă pericolul paraliziei şi al morţii, iar verdele din Ţara de Oz menţine, falsa realitate a vrăjitorului şarlatan, datorită ochelarilor verzi pe care toţi locuitorii erau obligaţi să-i poarte.

Culoarea verde a Oraşului Smaragdelor, axa regatului Oz, a fost legată, de unii critici, de originea mamei autorului, verdele fiind culoarea Irlandei. E adevărat că Baum optează pentru un univers feminin, matriarhal, constituit în jurul imaginii Dorotheeii. Substitut al elementului masculin din basmele româneşti, această fetiţă este pregătită să schimbe starea de fapt, aşa cum Maud Gage, soţia scriitorului, optează pentru o Americă propulsată de mişcările feministe şi de


29

votul femeilor. În elaborarea utopiei sale matriarhale, L. Frank Baum a fost influenţat în mod considerabil de concepţiile feministe ale soţiei sale, în care a găsit un răspuns la aspiraţiile sale profunde.

Rând pe rând, Dorotheea face cunoştinţă cu popoarele acestui ţinut (altinezii, calidahii, quandlingii) şi îi întâlneşte pe viitorii membri ai echipajului său: Sperie-Ciori, omul făcut din paie, Leul cel Laş şi Omul de Tinichea. Asemenea unei veritabile eroine de basm, Dorotheea va fi sprijinită în periplul său de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Vrăjitoarea de la Miazănoapte şi cea de la Miazăzi), animale fabuloase (Leul cel Laş, regina şoarecilor-de-câmp, maimuţele înaripate), făpturi himerice (Sperie-Ciori, Omul de Tinichea), dar şi obiecte miraculoase (pantofii de argint, boneta de aur).

Excentrice, bizare, dar nu contradictorii, personajele lui L. Frank Baum sunt bine individualizate, reprezentând invenţii extrem de originale. Creaturi miniaturale, pătrate, rotunde, de porţelan, de sticlă, de tinichea sau paie acestea sunt tot atâtea personaje inventate de „o naivitate tonică” (Alain Montandon). Conştiinţa eronată a unui defect (Sperie-Ciori se crede fără creier, vrând să-l dobândească, Omul de tinichea se concepe fără inimă, nădăjduind să o obţină, iar leul se consideră laş, sperând să găsească curajul), va reprezenta motorul mişcării, impulsionând personajele la acţiune. Totodată, le înrudeşte frica destabilizării, a dezagregării şi a dispariţiei. Psihanaliştii s-au grăbit să interpreteze acest fapt prin angoasa autorului, care suferea de o malformaţie cardiacă. Omul de paie îşi pierde la tot pasul măruntaiele şi este nevoit să le pună mereu la loc. Omul de tinichea se dovedeşte un sentimental lacrimogen şi riscă să ruginească. În consecinţă, rolul Dorotheei este de a restaura ordinea perturbată, ceea ce constituie una din funcţiile esenţiale ale oricărui basm. În cazul de faţă, restabilirea echilibrului ţine de repararea organelor stricate, pe de o parte, şi reasamblarea lor, pe de altă parte. Consolidarea acestui grup devine posibilă datorită dorinţei comune de integrare a organelor izolate. Autorul îşi proiectează personajele pe un fundal legat de idealul comunitar, de ideea de unitate. Căutarea nu se produce niciodată în mod individual, izolat, ci în tovărăşia cuiva, chiar dacă scopurile călătoriei sunt diferite.

Când Dorotheea află de existenţa marelui vrăjitor din Oz, care trăieşte în Oraşul Smaragdelor, se hotărăşte să-l caute pentru a-l determina să o ajute să ajungă din nou acasă şi, respectiv, să-i ajute prietenii să obţină lucrurile râvnite. Personajele pornesc la drum, un „drum progresiv către un început de civilizaţie” (Alain Montandon), urmând să treacă proba inteligenţei multiple. Evoluţia lor se poate observa în felul cum reuşesc să traverseze, de la o etapă la alta, obstacolele. Primul şanţ este sărit, al doilea este traversat, datorită unui pod pe care omul de tinichea îl fabrică, doborând un copac, iar al treilea solicită o construcţie mai evoluată, cea a unei plute. Fiecare adjuvant va avea

prilejul să se facă util grupului, aşa cum un Flămânzilă, Setilă, Gerilă,Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă vor facilita învingerea curselor întinse.

Călătoria spre Oraşul Smaragdelor va fi pigmentată cu tot felul de capcane, tot atâtea probe ale iniţierii. Pădurea întunecoasă pe care urmează să o traverseze reprezintă spaţiul misterios, loc al încercărilor şi al izbânzii, trezind, totodată, spaimele ancestrale, prin faptul că este un peisaj închis şi întunecat. Coborârea râului, care ameninţă să înghită totul în calea sa, ne trimite la ambivalenţa apei – dătătoare de viaţă, dar şi generatoare de moarte. Străbaterea unui câmp cu maci roşii presupune pericolul iminent al morţii etc.

După un drum lung şi extenuant prietenii ajung la Marele Vrăjitor din Oz. Acesta nu se arată dispus să le rezolve problemele decât prin condiţionarea uciderii Vrăjitoarei din Apus. Aşa că grupul porneşte din nou la drum, urmând să surmonteze obstacolele. Acestea vor fi amplificate de vrăjitoarea cu ochi rău, care îşi trimite rând pe rând lupii, simbol al ameninţării şi al sfâşierii, corbii sălbatici, cu atracţia lor maladivă către lumea tenebrelor instinctuale. A treia cursă întinsă eroilor noştri, albinele negre, care ar urma să-i omoare cu acul lor înveninat, are o semnificaţie mai puţin obişnuită. Spre deosebire de majoritatea basmelor, unde albina este personajul adjuvant donator, Baum reţine aici conotaţia de „suflet ieşind din trup” (Jean Chevalier) şi coborând în infern. Cursele întinse eşuează, fiindcă agresivitatea se întoarce împotriva agresorului. Nimic din răzbunările sângeroase din basmele fraţilor Grimm sau ale lui Andersen, criticate altminteri de scriitorul american, nu vom întâlni aici. Răzbunarea la L. Frank Baum este nevinovată: găleata de apă răsturnată de Dorotheea în capul vrăjitoarei, îi va aduce celei din urmă moartea (efect neintuit de copilă), topind-o ca pe zahărul ars: „vrăjitoarea se prefăcu într-o masă informă, neagră, topită şi începu să se împrăştie pe dușumelele din bucătărie”. Apa are menirea să purifice spiritul malefic al vrăjitoarei. Eroul lui Baum întruchipează desăvârşirea morală, nefiind în stare de acte de agresivitate premeditate. Răul făcut cu intenţie nu poate face parte din arsenalul eroilor. Chiar „uciderea” vrăjitoarei din Est se produce arbitrar, aceasta fiind strivită de casa „decolată”. „Nu am făcut-o înadins”, spune ingenuu Dorotheea. L. Frank Baum îşi concepe naraţiunea într-un univers guvernat de fericite virtuţi, în afara necazurilor, coşmarurilor, aventurilor oribile, care fac, după cum susţine el însuşi, „să-ţi îngheţe sângele în vine”, imaginate de autori „ca să doteze orice povestire cu o moralitate terifiantă”.

Întorşi cu izbândă deplină în oraşul Smaragdelor, grupul descoperă că vrăjitorul din Oz este de fapt un şarlatan din Omaha, obosit să tot înşele lumea. El are bagajele făcute pentru a evada din propriile minciuni, aşa că balonul cu gaze îl înapoiază acasă. Aventurile eroilor nu se încheie aici, aceştia urmând să-i învingă pe Copacii luptători, să treacă prin


30

Ţara de Porţelan, să se lupte cu Capetele de Ciocan, ca într-un final să se împlinească şi visul Dorotheei: „Cât sunt de fericită că sunt iarăşi acasă!”

Interpretat drept oglinda societăţii americane, universul lui Baum reprezintă, mai degrabă, lumea din noi. Personajele sale constituie tot atâtea faţete ale personalităţii umane. Profiluri de tinichea, de paie, de porţelan, care se sparg şi renasc din nou. Scriitorul american ne oferă o călătorie în jurul propriului eu, lăsând să se înţeleagă că miracolul se află chiar în sufletul nostru, de unde trebuie doar alungate angoasele. Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuşi. Căutarea cea mai sinuoasă, sugerează L. Frank Baum, este cea în labirinturile interioare. În acest sens, călătoria devine « semnul şi simbolul unui perpteuu refuz de sine » (Jean Chevalier). Omul de paie, care se îndoieşte de sine însuşi şi suferă de un complex de inferioritate, este în căutarea unui creier, pe care îl are dintotdeauna. Omul de tinichea îşi doreşte o inimă pentru că nu este conştient de existenţa acesteia. Leul visează să aibă curaj, deşi înfruntă de la bun început toate primejdiile. Ceea ce îi lipseşte cu adevărat este conştientizarea calităţii sale. Acest lucru este dezvăluit în final, când vrăjitorul şarlatan le oferă solemn o pernuţă pentru ace (ascuţimea minţii), rumeguşul de lemn (inima) şi o loţiune (curajul), parodiindu-se naivitatea acestora. Cum bine observă Alain Montandon, „scopul acestei călătorii este aşadar mai puţin o achiziţie şi mai mult o conştientizare a ceea ce posedă fiecare”. Intrând în posesia pantofiorilor de argint sau a bonetei de aur, Dorotheea nu are conştiinţa puterii miraculoase a acestora. Ceea ce îi lipseşte, prin urmare, nu este obiectul adjuvant, indispensabil, conform logicii basmului, ci conştiinţa forţei acestuia.

Calificat totodată drept o alegorie a luptelor politice (L. Frank Baum participase la campania lui William J.Bryan, fiind interesat de formarea partidului populist), basmul Vrăjitorul din Oz se dovedeşte, în realitate, a fi departe de subtextele intelectuale şi ideile subversive. Maniera de expunere a lui Baum este ingenuă, cu puţine subtilităţi şi fără pretenţia exprimării unor idei grandioase. Spre deosebire de lumea matematicii moderne a lui Lewis Carroll, autorul seriei Oz prezintă cu o sinceritate devoalată un univers cu gust de „cozonac şi miere”, de o copleşitoare simplitate. „Dacă Ţara Alisei este ceea ce suntem, Oz este ceea ce am dori şi am vrea să fim”, remarcă Raylyn Moore.

Modern, cald, agreabil, conceput în afara terifiantului, Vrăjitorul din Oz, îşi consolidează arhitectonica departe de intelectualismul steril, înscriindu-se în linia unei accesibilităţi atractive. Fascinant elogiu candorii, basmul baumian alimentează reveria şi dorinţa de a trăi “minunea” cu ochii deschişi, ca pe un vis diurn.

Printr-un anume gust pentru paradox, burlesc şi un simţ al absurdului în linia lui Lewis Carroll, Vrăjitorul din Oz reprezintă basmul cult modernizat, aşa cum îşi propunea Baum, în prefaţa volumului, -

„nădăjduiesc că este un basm modern, în care bucuria şi „minunea” rămân în suflet, izgonind orice urmă de supărare sau vis urât”. Intenţionând să dea o replică cruzimii fraţilor Grimm şi a lui Andersen, în favoarea unei tonalităţi mai blânde, scriitorul riscă să ricoşeze într-o monotonie proprie unei lumi prea idilice. Altminteri, bibliotecarii americani, care iniţiază o adevărată campanie împotriva acestei „epidemii Oz”, îi reproşează, printre altele, imaginea exagerat idilică a unui univers edulcorat, dar şi modalităţile de naraţiune oarecum simpliste şi infantile. Prin anii’ 50, Biblioteca de Stat din Florida a retras cărţile lui Baum de pe rafturile sale, sub pretextul că acestea au „un stil sărac, infidel faţă de viaţă, bizar, excesiv de sentimental şi, în consecinţă, nesănătos”. „Acest tip de cenzură, observă unul dintre exegeţii operei sale, Alain Montandon, atestă nu numai o ciudată refulare, ci şi o necunoaştere totală a semnificaţiei profunde a operei lui Baum şi a aspiraţiilor a numeroase grupuri americane pentru care Oz era pe cale să devină imaginea unui nou ideal de civilizaţie”.

În mod indiscutabil, seria Oz a creat un adevărat mit în societatea americană. La perpetuarea acestui mit a contribuit decisiv însuşi autorul. Prima adaptare a Vrăjitorului din Oz s-a făcut în 1901, adică la un de la apariţie, sub forma unui musical. Dar Baum, care descoperise forţa cinematografului, îşi dorea să realizeze propriile versiuni cinematografice. O variantă prescurtată, The Patchwork Girl of Oz, a fost filmată în 1914, cu participarea lui Baum. Ulterior, scriitorul înfiinţează casa de producţie “Oz Film Manufacturing Company”, care, între 1914 – 1915, realizează două scurt metraje inspirate din lumea lui Oz, eşecuri ce i-au adus falimentul. Celebra versiune cu Judy Garland avea să fie realizată abia în 1939, mult timp după moartea lui Baum, care nu a apucat să îşi vadă împlinit cel mai drag proiect.

Totodată, utopia Oz a creat o contra-cultură, explicabilă prin existenţa unui ideal comun între Baum şi noua generaţie, care respingea lumea industrială în favoarea unui paradis agrar, natural. Aşa va apărea seria de restaurante naturiste Oz (Oz Natural Foods Restaurant), ale căror patroni erau cititori împătimiţi ai operei lui Baum. La sfârşitul anilor’60, anumite grupuri de oameni, minaţi de ideea întoarcerii la un ideal al vieţii în natură, departe de metropolele industrializate, au creat comunităţi agricole, luând Oz ca model. Manifestul lui L. Frank Baum din The Enchanted Island of Yew („Altădată, când lumea era tânără, nu existau nici automobile, nici maşini zburătoare, nici invenţii mecanice de nici un fel pentru a-i stârni pe oameni. Bărbaţii şi femeile trăiau simplu şi liniştit. Ei erai copiii naturii şi respirau aerul curat în loc de fum şi de gaz carbonic; hoinăreau prin câmpiile verzi şi prin păduri adânci în loc să voiajeze în automobil”) a servit drept imbold, în anul 1968, pentru un grup de 35 de peroane, de a crea comuna Oz, lângă Meadeville (Pennsylvania), concepută în ideea menţinerii vieţii


31

naturale şi respingând valorile urbane. În legătură cu aceasta, au existat numeroase încercări de a interpreta bizarul toponimic Oz. Printre versiuni a fost înaintată ideea conform căreia O-Z ar constitui iniţialele de pe unul din fişierele autorului. Mai plauzibilă pare versiunea legată de trimiterea la Ozimandia, împăratul împăraţilor, din celebrul sonet în epocă a lui Percy Bysshe Shelley.

Cert sete că Oz reprezintă edenul utopic, spaţiul unde miracolul poate fi trăit cu ochii deschişi, este „locul în care, cu zece minute înainte de culcare, ne pansăm rănile, ne îngrijim picioarele, în care ne visăm mai buni, în care poezia ne atinge buzele şi în care ne hotărâm că în ciuda tuturor împotrivirilor, merită să dăm o nouă şansă omenirii” (Raylyn Moore). Sublimare miraculoasă, Oz stă sub semnul unei rezistenţe la realitatea anostă, reprezentând „plăcuta contra-partidă a unui real anemic”. A explica succesul lui Oz înseamnă să înţelegem, susţine Alain Montandon, „că el a devenit parte integrantă a imaginarului american şi că Oz înseamnă orice loc imaginar agreabil”. Aşa se explică, spre exemplu, deschiderea unui parc de agrement, botezat Oz, în Carolina de Nord, denumirea unui proiect de radioastronomie cu numele de Ozma, numeroasele adaptări cinematografice atestând această prezenţă arhetipală.

Natură firavă, cu grave probleme de sănătate, L. Frank Baum avea să moară pe 6 mai 1919, la Hollywood, unde îşi cumpărase o casă supranumită “Coliba lui Oz”. Chiar şi după moartea sa, seria Oz va fi perpetuată, noile cărţi fiind scrise de mai mulţi autori, între care şi strănepotul său, Roger Baum.

Silvia Ioana SOFINETI

Vampirii: ficţiuni comerciale Motto: „Sunt taine pe care oamenii abia le

pot întrezări şi pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte.” (Dracula, Bram Stoker)

Toată viaţa încercăm să găsim explicaţii referitoare la lucruri pe care nu le înţelegem, în măsura în care, fireşte, ne interesează să aflăm mai multe, iar explicaţiile acestea pot fi de mai multe tipuri, în funcţie de epoca în care trăim, de cultura pe care o avem etc. Când se întâmplă lângă noi lucruri, fenomene pe care nu le putem încadra în logica noastră obişnuită, atunci intervine imaginaţia, în lipsă de demonstraţii ştiinţifice, de atestări de altă natură. Ne place să adâncim misterul pentru că, altfel, dacă am înţelege totul, viaţa noastră ar fi monotonă. Probabil că primele încercări de explicare a acestor lucruri de nepătruns s-au produs undeva, în vremuri dinainte de antichitate, când omul făcea răspunzător zeul. Astfel, existau zei pentru orice. În credinţa laică, au apărut demonii şi alte fiinţe supranaturale, care erau învinuite de toate nenorocirile şi nu numai, pentru că erau şi fiinţe oarecum pozitive sau care măcar reprezentau ceva pozitiv. Probabil că nu mulţi ar considera Zburătorul o figură pozitivă în folclorul românesc, pentru că efectele întâlnirii cu el sunt devastatoare, dar faptul că este o fiinţă care reprezintă dragostea îl poate plasa în galeria celor buni. În paralel cu Zburătorul era Strigoiul, nemortul pedepsit pentru cine ştie ce fărădelegi înfăptuite în timpul vieţii. Dacă pentru primul nu prea exista leac, pentru Strigoi erau diverse variante de „ucidere”, asemănătoare cu cele folosite mai târziu pentru distrugerea Vampirului (minus fiertura din cenuşa trupului ars, băută de membrii familiei). Se spune că Zburătorul era văzut de tinerele fete ca fiind un flăcău cu plete negre, frumos, care le chinuia până la extenuare şi, uneori, până la moarte. Strigoiul nu pare a avea ceva frumos în el, însă reuşeşte cumva să-şi păcălească victimele. E cazul tinerei Lenore


32

din balada lui Bürger, care îşi aşteaptă logodnicul să vină de la război; îl ceartă pe Dumnezeu pentru că nu ţine cont de rugăciunile ei şi, într-o seară, pe când era cuprinsă de disperare, îi bate la uşă cineva; îl recunoaşte pe Wilhelm (William) şi pleacă împreună cu el spre locul unde se va ţine nunta, spre patul nunţii, strâmt şi întunecos; ajunşi într-un cimitir, după o goană nebună, iubitul se transformă în ceea ce în imaginaţia puerilă pare a fi Moartea cu o coasă în mână. Lenore devine, astfel, un simbol al fiinţei umane înşelate de puterile nopţii.

Dintre aceste entităţi, cea mai fascinantă este Vampirul. Văzut iniţial ca demon fără farmec fizic, aproape în stare de putrefacţie, care îşi păstrează aparenţa umană bând sângele victimelor sale, el a ajuns să fie considerat, în literatura modernă şi în cinematografia actuală, un izvor de inspiraţie. I s-au dat atribute noi, puteri noi, iar înfăţişarea este de invidiat. Între Dracula lui Bram Stoker şi Damon al lui L. J. Smith e o mare diferenţă, datorată, în mare parte, interesului publicului de pretutindeni. Vampirul este, probabil, singurul demon care apare în toate culturile noastre, pe toate continentele. Este un demon universal şi, cine ştie, poate nu e chiar în întregime o plăsmuire a imaginaţiei colective.

Mulţi scriitori s-au lăsat furaţi de mirajul acestui personaj, unii la care poate nu ne-am fi aşteptat, cum ar fi Baudelaire, Paul Féval, Alexandre Dumas, John Keats, Gogol, Tolstoi etc. Alţii, fascinaţi de toate aceste lucruri de neînţeles, au încercat să le descifreze în maniera proprie, ca E. A. Poe sau Stephen King.

Cum spuneam, publicul actual cere şi i se dă literatură a vampirilor care, de cele mai multe ori, este şi ecranizată. Au apărut, astfel, cicluri de patru, zece, douăsprezece sau chiar mai multe romane, aşa-numitele saga: Academia Vampirilor, Cronicile Vampirilor, Twilight Saga, Jurnalele Vampirilor etc. Una dintre pietrele de temelie a fost romanul Dracula, al lui Bram Stoker, care, deşi conţine multe inexactităţi din punct de vedere istoric sau geografic, a reuşit să facă un portret veridic al Vampirului. Ecranizarea cu numele Nosferatu, din 1922, nu face decât să completeze imaginea deja făcută în mintea cititorului care, de altfel, probabil că preferă varianta lui Francis Ford Coppola, mai modernă. Odată cu Interviu cu un vampir (carte de Anne Rice, 1969, şi film regizat de Neil Jordan, 1994) se poate considera că s-a schimbat optica asupra vampirilor. Acum aflăm că ei pot fi şi buni, şi răi. Lestat este personajul negativ şi, totuşi, el este eroul în aproape toate cele 10 volume care alcătuiesc Cronicile Vampirilor.

Până pe la Vampire Diaries (L.J. Smith), vampirii au fost fiinţe ale nopţii. De aici încolo, îi vom vedea şi ziua, ori când nu este soare, pentru că le străluceşte nenatural pielea, ori protejaţi de vreo bijuterie cu lapislazuli. Încet-încet, Vampirul devine uman. Atât de uman, încât în Evernight (Claudia Gray), abia pe la pagina 200 realizezi că personajul principal

nu este om. Se integrează în societate de obicei ca elevi de, neapărat, 17-18 ani, pentru că nimănui nu-i plac vampirii bătrâni. Citind noile apariţii, ai senzaţia că ei trăiesc printre noi, ceilalţi, încercând să nu iasă în evidenţă, având o viaţă cât se poate de obişnuită, ruinând, în mare parte, mitul.

Vampirul este unul dintre personajele cu cea mai interesantă istorie în literatură, unul dintre cele mai apreciate şi mai neînţelese totodată, aşadar, unul dintre cele mai fascinante, neavând un anumit grup-ţintă. Literatura a profitat din plin de această sursă de inspiraţie, adâncind şi mai mult misterul acestui demon temut şi fascinant deopotrivă. I-a adăugat noi şi noi calităţi, l-a transformat din fiinţă a întunericului în demon al zilei. Dacă până prin anii 1990 vampirul încă mai era considerat un personaj înfricoşător, după apariţia cărţilor lui Anne Rice sau L. J. Smith acesta a suferit o schimbare radicală: pe ici, pe colo, vedem că i se spune că este chiar un înger.

Se poate observa că mare parte din literatura actuală a vampirilor este scrisă de femei, în timp ce primele scrieri au fost ale bărbaţilor. De aici se pot deduce câteva lucruri de ordin psihologic şi voi încerca să le rezum fără a părea misogină: - bărbaţii au un spirit mai analitic şi nu voalează o realitate înfricoşătoare şi fascinantă; - femeile sunt mai practice, încercând să explice lucrurile aşa cum par să fie, pe de o parte; pe de altă parte, scriitoarele sunt mai sentimentale şi au tendinţa să transforme ceva grotesc în ceva frumos, numai pentru a-şi re-crea un univers în care să se simtă bine şi în siguranţă.

Ceea ce poate frapa, în schimb, în afară de universalitatea acestui demon, este faptul că în mai toate mitologiile se hrăneşte cu sânge sau cu energia victimei. Cât adevăr există în acest mit? Putem spune cu mâna pe inimă că nu există vampiri cu adevărat? Ştim că există oameni care au anumite „haruri”, „daruri” – ghicitori, vrăjitori, magicieni, mentalişti etc. Mai ştim că există boala numită porfiria, care împiedică omul să se expună razelor soarelui. Există oameni care văd mai mult, oameni care simt mai mult. Şi dacă toate acestea există, şi multe altele asemenea (locuri pline de energie mistică, portaluri etc.), de ce n-ar exista şi Dumnezeu, de ce n-ar fi şi extratereştri, de ce nu ar putea fi şi vampiri printre noi? Gândirea colectivă rar inventează lucruri universale. Dar pentru că nu putem răspunde cu adevărat la multe dintre întrebări, ne vom opri la personajul literar şi la personajul de film, îl vom urmări în evoluţia lui, de la vechile mitologii, până în timpurile noastre.

Mai sunt şi alte entităţi asemenea, dar nici una cu universalitatea vampirului, demon suprem. Destul de aproape s-ar afla vrăjitoarea, numai că ea nu este demon. Vârcolacul vine în completare, considerat ca duşman al nemortului, singurul demon capabil să-l ucidă numai printr-o muşcătură simplă, dar înveninată.

În unele culturi, vrăjitoarele sunt cele care trezesc din morţi oamenii, transformându-i în strigoi,


33

vampiri sau fantome. Ele au putere asupra lor, manipulându-i să le rezolve problemele legate, de obicei, de răzbunare. Chiar şi în cinematografia actuală vrăjitoarea joacă un rol important, ea descântând, de pildă, omul care va deveni primul vampir (vezi serialul „Jurnalele vampirilor”).

S-a creat o nouă istorie în care, de exemplu, Alexandru Crovin a avut doi fii; unul a devenit vampir, iar celălalt vârcolac. Amestecul celor două gene poate crea un hibrid mai puternic decât orice altă fiinţă de pe pământ („Underworld”). O altă poveste spune că Lilith este primul vampir şi ei i se închină toţi, este mama tuturor şi toate lucrurile (omoruri şi nu numai) se fac în numele ei, pentru a o reîntrupa („True Blood”). Şi la vampiri există o familie iniţială – vampirii originari – din care s-au născut ceilalţi („Jurnalele vampirilor” şi „Twilight”). În „Twilight”, toţi nemorţii trebuie să ţină cont de clanul Volturi, care impune regulile, altfel vor fi pedepsiţi. Există şi un fel de mişcări de rezistenţă ale oamenilor, care luptă împotriva vampirilor (vezi „Evernight” şi „Ultraviolet”). Ideea principală este că şi vampirii se conduc după nişte principii/reguli bine stabilite. Cei care le refuză sunt ori marginalizaţi, ori ucişi. Regula principală este păstrarea secretului. Restul regulilor derivă din aceasta. Pentru omul care află de existenţa lor nu sunt decât două posibilităţi: moartea sau transformarea.

Sunt lucruri dincolo de noi, pe care doar le intuim, dar nu avem simţuri suficient de dezvoltate pentru a le percepe în totalitate. Bănuim că există şi altceva în afara lumii oamenilor obişnuiţi. Nu se poate să fim singuri, într-un fel de Matrix programat să-şi repete istoria. Se spune că ne folosim un procent foarte mic din capacitatea creierului. Dacă am folosi mai mult, atunci am vedea şi celelalte lucruri pe care nu le vedem în mod normal sau pe care le vedem accidental, poate doar o dată în viaţă? Unii oameni sunt capabili (zic ei) să vadă spiritele morţilor, fantome. Alţii sunt absolut convinşi că există extratereştri, dar anumite autorităţi ascund asta. Unii cred că sufletul se duce în rai sau în iad, alţii că se reîncarnează. Suntem asemănători şi, totuşi, atât de diferiţi prin cultură, educaţie, mentalitate. Ne-am obişnuit să creăm în jurul nostru un zid de cotidian, de normalitate, de care nu vrem să scăpăm, de teamă ca nu cumva să descoperim că lumea poate fi şi altfel. Van Helsing („Dracula”, Bram Stoker, pag. 236) îi explică teoriile sale lui John Seward, subliniind faptul că sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări şi pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte. El este convins că omul normal/ banal/obişnuit evită să creadă că există lucruri pe care nu le poate înţelege, pe care nu şi le explică şi, în acelaşi timp, e convins că există oameni care percep mai multe lucruri decât alţii. Un lucru e sigur, şi anume că, dintotdeauna, oamenii de pretutindeni au avut credinţa că există un număr mic de oameni care trăiesc oricât de mult li se îngăduie şi sunt bărbaţi şi femei care nu mor niciodată. (pag. 221).

Ion ROŞIORU Gol Se-nalţă pe călcâie ziua şi timpul curge nefiresc: E iar solstiţiul de vară şi teii nu mă mai iubesc! În parc adast ca niciodată de teama soarelui nebun: Ţiganca-n cumpăna amiezii îşi spală sânii la furtun! Pe limba-i plopul de Canada foşneşte, însă nu-l ascult: Azi n-o să vii la întâlnire pentru că nu mai eşti demult! Mi-s pleoapele îngreunate sub valsul visului creol: O frunză dată-n icter negru s-aruncă disperată- gol! Cod Bătrânul faur toarnă scuturi din aur roşu blestemat: Eu rătăcesc prin Evul Mediu, tu din castel ai evadat! Războinicului soarta-i trage covorul roşu de sub pas: Eu galopez prin vechi balade, tu din oglindă te-ai retras! În bivuac nechează-a ducă albastră caii pintenogi: Eu mă-ndârjesc să-nalţ biserici, tu ai uitat să te mai rogi! Învinşii îngeri pun la cale în taină ultimul exod: Eu îmi călesc în sânge spada, tu te-ai dezis de orice cod! Crez Încă eram pe lume-n clipa în care ai venit în ea: Lectura ta e mai târzie cu mult ca asfinţirea mea! Solstiţiul coboară falnic în straie de lumină lungi: Vei reuşi neîndoielnic tăria nopţii s-o străpungi! La umbra teiului în floare minute-n şir am adăstat: Prin el îmi vei trimite vorbă că-ţi e destinul ne-ntinat!


34

În crugul zilei estivale spre a mă odihni plonjez: Să-ţi onorezi până la capăt chemarea fiecărui crez! Crâng E joi spre prânz. Dinspre geamie mireasmă de mărar încins: De fără marginea-i beţie albastră m-am lăsat cuprins! Apoi, motorul cositoarei s-a stins şi m-am simţit pustiu: Dădeau în pârgă corcoduşii pitici şi s-a făcut târziu! E doar moloz pe unde-odată fugeam de noi la cafenea: Cu un poet pe-atunci în vogă am zăbovit o noapte-n ea! Azi am primit o telegramă. Poetu-i mort. Încerc să-l plâng: Dintr-un castan cad coji de ouă. Un cuc zelos e numai crâng! Lut Să-mi port pe-această stradă paşii de la o vreme nu mai pot: În faţa băncii părăsite plâng teii ciumpăviţi de tot! Aici a ruginit maşina vândută-anţărţ de fiul meu, La preţul unei biciclete fiindcă i-o dăruisem eu! Cândva ducea spre fosta gară în care moartea adăsta: La colţul şubred de la stânga era pe vremuri casa ta! Un cimitir turcesc, pe dreapta, să-mi fie sfetnic a ţinut Încât mă tem să nu-mi ofere, mărinimos, culcuş de lut! Mal Insistă melcul să-şi imprime noiţe-n casa sidefie: Dinspre livada-n toiul florii începe moartea să adie! În marmura albastră fire de sânge se-nfioară încă: Până la tine n-a fost moartea nicicând ca astăzi de adâncă! Se veşniceşte-n scoică vuiet de mare care-a fost cândva: Extincţia imensităţii se regăseşte-n moartea ta! Să-i trec de vamă insomniei mă cheamă clopotul astral: În amintirea morţii tale plâng toate bărcile pe mal! Zbor E tot mai frig pe Steaua Polară şi-i târziu: Dă-i ghes nădejdii mele c-aş mai putea să fiu! E tot mai smoală-n karmă şi-n suflet tot mai iad: Întoarce-mă în vremea când nu ştiam să cad!

Stihii de foc asupra-mi dau iama ne-ntrerupt: Înapoiază-mi anii când leu plecam să lupt! Sub paşi mi se aşterne un drum pustiitor: Înapoiază-mi anii când şoim porneam în zbor! Grind Ursit i-a fost să lumineze un dram din tinereţea mea: Cu cât pătrunde apa-n diguri, cu-atât mai dor îmi e de Ea! Pe ţărmul ocolit de lume ne-am fost şi frig, ne-am fost şi foc: De ce m-aş îndoi de clipa proptită-n veşnicul noroc? De crucea de metal albastru îşi leagă barca un pescar: Cu zgrunţuri proaspeţi de tămâie revin din ce în ce mai rar! În toate candelele verii pe mine însumi mă aprind: Cântând îmi face cucu-n ciudă în plopul veşted de pe grind! Prund Flori de măceş lega bunica în jurul oalelor de lut: Sorbind descopeream răcoarea fântânii dintru început! Cireşe aurii, pietroase, umpleau bărdacul smălţuit: Fuseseră în zori culese din raiul veşnic pârguit! Ni se băteau la gură turcii nicicând de neamul lor sătui: Cu linguri noi zvântam castronul cu supă galbenă de pui! Credeam şi nu credeam că printre smicele duhuri se ascund: În uibul Moşilor de Vară porneam să hoinărim pe prund! Vid De singur ce-s aplaud luna la ceasul fast de perigeu: Covoru-i roşu se mulează superlativ pe drumul meu! Mi s-a pierdut pe luncă murgul şi l-am lăsat în voia lui: La capăt s-ar putea să fie palatul crimei, însă nu-i! În jurul ochiului fântânii pământu-i ars de jocul lor: De m-aş abate să-mi sting setea, ar însemna c-accept să mor! Nici vorbă să-mi mai fluier soarta şi-n ea totemic să te-nchid: De-aş face-o, zodia s-ar frânge şi furibund ar curge vid!


35

Valeriu SOFRONIE

CRETA Cât îţi trebuie să ştii ca să spui că ştii sau că nu

ştii? Sau, mai ales, ce trebuie? Greu de spus... Întotdeauna îţi va rămâne un rest. Pentru că timpul nu începe şi nu sfârşeşte cu tine, capetele acestea două cronice nu-ţi vor aparţine niciodată. Din lanţul genealogic oprit acum în dreptul tău, oasele strămoşilor nu te-au ajuns din urmă... nici măcar numele lor. O vizită de duminică prin cimitirul alor tăi, abia dacă te face să îţi cobori genunchiul pe 2-3 ridicături de pământ. Atât! În rest, o mulţime de necunoscuţi. Îţi vezi copiii plini de viaţă şi de mişcare. Poate că vei avea parte de vederea urmaşilor lor şi, dacă eşti ceva mai norocos, chiar a urmaşilor urmaşilor lor. Dar atât... şirurile de genoame care au înotat şi prin sângele tău, se vor răsuci mai departe în orizonturi ce se vor înstrăina tot mai mult de tine, până când te vei şterge cu totul...În faţa timpului, abia dacă mă pot considera una dintre secundele sale. Asta spun eu. Dar El nici măcar nu are „timp” pentru mine. Cel pe care-l ocup eu este revendicat de atât de mulţi colocatari, încât nu poate fi decât îndrăzneală încercarea egoistă de a-l face doar al meu. Cât priveşte timpul, doar pluralul există. Atât de multe încrucişări cu bătăile razelor de soare, ale inimii înfricoşate de necunoscut sau cu aştrii cerului, ne fac să particularizăm. Dar el ştie că nu este aşa. În fapt, n-a fost decât o însoţire de tren între două staţii. Câţi alţii nu au urcat şi coborât din el odată cu mine?

La fel, pentru că de acolo de unde eşti nu ţi se arată decât o mică, foarte mică parte din Întinderea ce pare fără sfârşit, chiar şi din această fâşie de uscat nu poţi măsura cu pasul, cu privirea, cu atingerea... decât o infimă bucată de lume. Nici măcar marginile nu i le poţi bănui. Nici de afară, nici dinăuntru. Simţurile mele nu le ştiu şi nu le vor şti. Însumarea locurilor ce se arata ochilor tuturor, nu se poate arăta niciodată ochilor unui singur privitor. Atâtea atingeri de mâini străine vor trece ireversibil pe lângă mine, atâtea cântece nu mă vor face niciodată atent...oricât m-aş încorda să le prind. Nu

trăim într-un teatru doar al surzilor. E şi unul al orbilor, paraliticilor, autiştilor... Câtă risipă! Nu i-am înţeles niciodată pe geometri, cu o foaie albă, o riglă şi un creion, crezând că pot da tuturor măsură. Asemeni unui bun croitor care îţi va face cel mai turnat pe tine costum. Idealitatea celor treizeci de arginţi spinozieni e la fel de bine egalată de cea a liniilor pe coala elevului lui Pythagora. Nici banii din cap nu mă sătura, nici ştiinţa teoriilor nu mă linişteşte.

Să mă revolt? Să ţip? Să caut un loc tare din zid, o creangă mai rezistentă? Suspendat între cele două capete, călăresc o vreme măgarul înfometat. Pare descumpănit, dar eu nu sunt! Am în mine simţul înnăscut al hotărârii. Mă uit în jur... aceeași nemărginire ca acum 12 rânduri. Hmm, aşa deci...Mă uit mai bine. Ştiu sigur că nu poate fi în zadar asta. Şi, minune, chiar n-a fost! Undeva mai departe de copacul înghiţit de pământ şi de echinoxul roşu, pierdută printre picioarele mele grăbite şi ale mai sus-amintitului măgar, zăresc ceva alb. O bucată mică-mică de var. Ce este lumea? Începutul ei, sfârşitul...? Chestiuni grele pentru oamenii prinşi din patru părţi. Uit de toate nopţile după care adunam din aşternut pungi ochi cu resturi de unghii. Prefer să vorbesc doar despre bucata aceea hexagonală căzută de sus sau azvârlită de jos. Eu nu ştiu, dar mâna mea pare să ştie mişcarea în astfel de situaţii critice. O ia de jos, fără să se grăbească, o potriveşte între degetul mare, mijlociu şi arătător şi trasează în jurul meu, printr-o uşoară aplecare în faţă, un cerc. Cerc îi zic eu, dar se vedea clar că era mai mult de-atât. Nu atât de bine rotunjit ca al lui Thales, dar cu siguranţă mai eficient. În tot acest timp, sincronizat cu mişcarea falangelor, mintea îmi strigă din gânduri. Dacă nu pot avea certitudini în legătură cu ce e dincolo de cerc, măcar să am linişte în interiorul lui, îmi spun. Încep să-l mi-l înfrumuseţez, să fac din el un cămin în care să-mi trăiesc fericit bătrâneţile. Pun o etajeră aici, o masă dincolo....trasez cu albul acela imperfect spaţii de joacă, locuri de odihnă, săli de lectură. Apoi îl mai lărgesc puţin. Fac loc şi grădinii cu flori, gladiolelor iubitoarei mele soţii dar şi cerului cu stele mereu aceleaşi, grupate atât de frumos sub zodii. Seara, când mi-e mâna obosită de atâta vopsit, mă întind pe un şezlong alb, duc la gură o ţigară albă şi umplu spaţiul dintre mine şi cerul alb cu iarăşi fumul acela alburiu...Toată viaţa am fugit de culoarea asta ca de diriginta din liceu. Dar acum era altceva. Mi se clarificase dintr-o dată totul.

Aveam, în sfârşit, o lume. E adevărat, dincolo de ea era nelimitatul rău. Mereu la pândă cu „şi aşa mai departe”-le lui, răspândea temeri printre locuitorii, nu la fel de norocoşi ca mine. Da, putea înspăimânta firile mai slabe de înger, dar nu şi pe mine. Obiectul meu cenuşiu nu era precum vocea tunătoare a lui Dumnezeu. Vocea aceea a fost prea puternică, încât să se poată opri într-un zid sau altceva. Şi acum, rostogolindu-se mai departe din galaxie în galaxie, scoate din sine lumile, multiplicându-le. Şi, cu fiecare nouă cale lactee deschisă în lume, un ţipăt de groază se aude de lângă mine. Nu


36

acelaşi lucru era cu generatorul meu de fericire! Uşor, mereu la îndemână, apelai la el ori de câte ori era nevoie de o streaşină mai la dreapta sau mai la stânga bătrânului nuc. Voiam să dorm toată ziua sub cireş? Floare la ureche: luăm două-trei lecţii de desen şi somnul era ca şi făcut. Îmi doream să văd cum arată o planetă domestică? Iarăşi simplu: deschideam la repezeală un atlas şi, cu creta mea miraculoasă, o şi aveam în faţa ochilor. Aş păcătui dacă nu aş recunoaşte că toate visele mi se împlinesc.

Sunt nopţi însă în care mă trezesc brusc din somn, căutându-mi miraculosul prieten. Dacă cercul meu vrăjit se va rupe, lăsând să treacă spre mine iarăşi lumile posibile? El mă asigură, cu o uşoară mişcare pe tăbliţa neagră, că aşa ceva nu se va întâmpla niciodată. Pe moment, mă liniştesc. Dar simţurile mele ascuţite îmi spun altceva. Şi nu pot să nu observ cum, din zi în zi, ea devine mai mică, mai subţire, mai greoaie în mişcări. Ca o domnişoară ajunsă la bătrâneţe care, obişnuită să danseze în fiecare dimineaţă pe muzica tinereţii sale, se lăsă dintr-o dată pe spatele scaunului, simţind o nevoie infinită de somn.

Dumitru PANĂ Laconica citeam ca-ntr-o carte . totul era absent: aşteptam ca-ntr-o carte * treptele casei din piatră de râu urc şi cobor cum apa ce trece * am ajuns într-o carte cât din mine? am ajuns într-o carte fără tine

* carte pe care o întrerup punând semn un calendar pe anul trecut un loz necâştigător * oră târzie muzică departe amintiri cărţi închiseşi paharul gol * cuvinte scrise pe zid : ce va rămâne? * fluturi printre flori : toate culorile au înviat * aprind focul în vatră şi deodată singurătatea se adânceşte * singur la foc toamnă în gând copilul departe * trupul tău gol vers alb poezie concretă * seară în grabă o frunză căzută semn de carte :reîntâlnire * lună plină în crucea nopţii miros de după ploaie copilul tot departe * mesteacănul galben toamnă de toamnă îmi află sufletul * să citesc să scriu să simt că sunt viu


37

Doina POPA

Vis de lumină

Dintr-odată a înţeles ce se întâmpla acolo, la capătul tunelului şi s-a grăbit să ajungă. O atrăgea o lumină plăcută şi puternică. Citise atâtea mărturii ale celor aflaţi în moarte clinică şi reîntorşi la viaţă, dintr-un motiv sau altul, dar mai ales ca să poată povesti, celor rămaşi, despre lumina care te hrăneşte, încât se simţea ca acasă. Emoţia i se bulucea în piept, spre gât de parcă ar fi vrut să iasă afară. Ca un stol de porumbei albi eliberaţi dintr-o colivie. Era nerăbdătoare să vadă, să înţeleagă, să ştie. A păşit încrezătoare dincolo de marginea tunelului fără să privească nici o clipă înapoi. A intrat într-o explozie de lumină. Devenise lumină, devenise particulă de lumină. Se simţea uşoară, caldă, era minunat! Dar de undeva a apărut o precizare, ca un gând, aşa cum sunt gândurile că n-au glas să răzbată la nivelul auzului. Dar acel gând se putea percepe în tot acel spaţiu de parcă ar fi fost rostit la megafon. - Ea se va întoarce înapoi. A simţit un fel de revoltă. De ce să se întoarcă înapoi? I se părea că este nedreptăţită. Dintr-odată nu a mai fost particulă de lumină ci a redevenit ceea ce era. O individualitate fără umbră, fără contururi condensate în materie, dar o individualitate. Simţea cum înaintează la întâmplare, din proprie voinţă fără să ţină seama de curentul care o trăgea înapoi către gura tunelului. Încet lumina s-a lăsat pătrunsă şi a început să întrevadă forme. Aşa cum se întâmplă după ce se risipeşte ceaţa.

A văzut-o pe mama ei, decedată de doi ani. Nu ştia cum a recunoscut-o dar în acea lume de lumină nu mai aveai îndoieli. Ştiai pentru că ştiai. Nu a alergat spre ea, nu a strigat-o, nu a vorbit cu ea. Oricum se afla într-un plan mai depărtat. Nici mama nu a observat-o aşa că nici măcar nu a privit în direcţia ei. Părea tensionată, ca înaintea unui examen, atunci când ştii că nu eşti bine pregătit. Îşi frământa mâinile. Dar dincolo de teama de necunoscut avea o dârzenie în a înfrunta ceea ce i se pregătea. Aşa cum avusese şi în viaţă. Am trecut eu prin atâtea operaţii, îşi spunea şi am făcut faţă. Voi reuşi şi acum. Şi clipea cu speranţă şi curaj. Ca atunci când s-a

operat de cataractă. Era aşa de mică şi de singură în spaţiul acela imens! Apoi a fost învăluită într-o ceaţă viorie, ondulatorie. A fost ceva neclar, se făcea un proces de osmoză între mama ei şi tatăl ei, mort de mai multă vreme. Pe el nu l-a văzut nici măcar o clipă, nu a ştiut când s-a apropiat de acel loc. Asista ca la un spectacol de lumini, lumini tulburi, lumini viorii. Se pitise într-un colţ, ca prezenţa să nu-i fie remarcată, şi de acolo vedea tot ce se petrece. Se gândea că poate ea nu ar fi trebuit să vadă acele taine. Pentru că nu fusese acceptată. Pentru ca ceva sau cineva spusese: - Ea se va întoarce înapoi. În jur nu era nici o formă de relief, doar nori. Iar ea privea acele jerbe de lumini tulburi care se înălţau şi se amestecau apoi se îndepărtau lăsând loc unor alte jerbe. Era împăcată, ştia că aşa trebuia să se întâmple. Era mulţumită că mama fusese preluată, altfel s-ar fi simţit stingheră acolo, prin spaţiile vaste, pierdută în lumina care te hrăneşte. Şi se bucura că tatăl ei fusese acela care o preluase. Nici nu se putea o mai fericită osmoză când o iubise atâta. Apoi cele două făpturi îngemănate într-o singură lumină s-au îndepărtat până când ea nu a mai văzut înaintea sa nimic altceva decât lumină. Şi din nou a simţit curentul de aer. O trăgea înapoi către marginea tunelului. Ea încercă să se opună izgonirii şi mai parcurse câţiva paşi înainte.

Următoarea întâmplare a fost şi mai neclară. Trebuia să traseze nişte drumuri. I se spusese că e suficient să pună două pietre jos şi să construiască în minte, că apoi drumurile urmau să se facă de la sine. În jur acum erau dealuri şi văi şi o pădure, un peisaj frumos. Vocea care-i spusese să facă drumurile era a unui bărbat. Dar în jur nu se afla nimeni. Nu avea de la cine să ceară lămuriri. Se uita la pietrele pe care trebuia să le aşeze pe pământ. Pietre plate, obişnuite, pietre de râu, uscate cu vagi înscrisuri marcate pe suprafaţa lor. Dacă ar fi fost acasă ar fi lăsat un timp pietrele în apă ca ele să-şi amintească de zilele când erau mângâiate mereu de apele râului, ca să accepte să-şi dezvăluie mesajul...Dar pietrele uscate nu-i spuneau nimic şi ea devenea tot mai neîncrezătoare. Cum adică să pună două pietre şi gata, se face drumul după cum a fost trasat în minte? Nu ştia să facă drumuri, nu ştiuse niciodată. Atunci, fugitiv şi neclar a apărut mama, i-a spus răstit, (în realitate ea nu îşi înăsprea tonul) – Fă aşa cum ţi s-a spus. A privit-o mirată la culme fără să poată spune ceva. - Fă şi tu odată ce trebuie să faci cu drumurile alea! Şi a dispărut. Atâta a fost. Trebuie să ai o anumita pricepere ca să faci drumuri, s-a gândit ea. Uite aşa, pun pietrele jos şi până la baza colinei drumurile merg împreună si de acolo se despart ocolind colina. S-a gândit un timp la acea apariţie. Dacă nu se lăsa purtată de logică vedea întâmplarea ca şi cum ar fi fost posibilă. Adică un drum trasat în minte se poate transpune în realitate. Dacă nu laşi neîncrederea să se pună de-a curmezişul. Şi Petru a mers pe apă ca pe uscat atâta timp cât a avut credinţă. A fost suficient un fir de îndoială şi apa nu l-a mai susţinut. Într-o fracţiune de secundă şi-a amintit că apa mării e un lichid în care


38

corpurile se scufundă. Şi s-a scufundat. A pus pietrele jos şi a închis ochii. A simţit pe sub tălpi că se petrecea ceva. Parcă rădăcinile unui copac încercau să străbată pământul. Apoi a simţit din nou curentul care o împingea către gura tunelului. Nu i s-a mai opus.

Stan BREBENEL

LINIŞTE, AICI

ESTE NATURA!

I-au plăcut munţii dintotdeauna. Îi zărea din depărtare, o depărtare mută, străină de la marginea oraşului de câmpie în care s-a născut. Nici nu ştia că aceia sunt munţi. Vedea nişte forme

ciudate în depărtare, în depărtarea aceea de sidef argintiu, sau poate era arămiu, mai ales spre asfinţit, nişte cocoaşe ca aceea a tuşei Lina, vecina de peste gard, aia care niciodată nu avea astâmpăr cât era ziulica de mare, care împingeau orizontul mai sus, tot mai sus. Poate nu erau tocmai ca spinarea tuşei, dar măcar ca spinările vacilor ce se adunau vara dis-de-dimineaţă la marginea cartierului când bătrânul văcar Haralambie le aduna, le număra din zece în zece minute, le desmierda pe fiecare în parte şi apoi, când se convingea că au ajuns toţi stăpânii de animale cu ele la marginea păşunii, dădea startul către suhatul de la marginea oraşului, cel care peste ani avea să ajungă cea mai importanta zonă industrială nu numai a judeţului ci şi a acestei părţi de ţară, îl făceau să devină nostalgic. Şi de ce n-ar fi fost? Timpul a trecut, a mai crescut şi el, nu mai era ţângăul de altădată. Era om în toată firea, făcuse multă carte, aşa cum se spunea pe la ei prin cartier, acolo în capitală unde toţi marii coconi şi coconiţe, fii de domni sau fii de sărăntoci, dar cu multă aplecare spre învăţătură, îşi jupuiseră coatele pe acele afurisite de bănci din acele şi mai afurisite amfiteatre. Şi ce le-a mai iubit, şi ce le-a mai detestat. Cu patimă. Cu multă patimă!

De câte ori se ivea oportunitatea părăsea oraşul încins, prăfuit şi mizer pentru puritatea ozonului de la poalele Penteleului. Trăgea la cantonul silvic unde paznicul îl găzduia peste noapte. Era între ei, de atâţia ani, o prietenie de neexplicat, o amiciţie care nu a avut nevoie de prea multe cuvinte. Poate că pe undeva corpul energetic al fiecăruia intra în rezonanţă, fără cuvinte, cu al celuilalt, chiar dacă nivelul studiilor nu era acelaşi.

Ziua era omul muntelui. Se pierdea în desişul pădurii căutând liniştea pe care oraşul său nu i-o putea satisface. Ochii obosiţi îşi căpătau vioiciunea şi acuitatea în acest noian de verde. Stejarii, fagii, mestecenii şi paltinii îi erau cei mai devotaţi prieteni, iar

păsările, cu trilurile lor dumnezeieşti, îl făceau să se simtă ca în ceruri.

Picioarele îi oboseau cu mult înaintea trupului. Or fi de vină pantele, uneori abrupte, sau lipsa lui de mişcare. Zilele-n şir petrecute în bibliotecă şi-or fi spus şi ele cuvântul. Nici nu şi-a dat seama când trupul lui începea să semene ce cel al tuşei Lina. Această evadare calculată îl ajuta, îl revigora, îl făcea să se simtă mai tânăr, mai puternic. Întotdeauna poposea pentru o odihnă prelungită într-o poieniţă nu departe de malul aproape vijelios al pârâului Bâsca Rozilei, acolo de unde începea pădurea. Era acolo un paltin falnic, multisecular, sub umbra căruia îşi aflase odihna de multe ori şi unde îi plăcea să poposească în peregrinările sale montane. Nici acum nu l-a ocolit. S-a bucurat că la găsit la locul lui. Era la fel de maiestos cum a fost şi vara trecută. A început să sară dintr-un picior în altul, ca într-un ritual păgân, să-l înconjoare şi să-l întrebe cântând ceea ce altcineva, cu mult mai înainte şi mai grandios decât el, umilul discipol, a făcut-o: Codrule, codruţule,/ Ce mai faci drăguţule. Şi tot el dădea răspunsul odată cu freamătul frunzelor şi al ierbii: Şi mai fac ce fac de mult,/ Vara doina mi-o ascult...

Triluri din mii de viori ţâşneau dintre crengile stejarilor, fagilor, mestecenilor şi paltinilor ce se întindeau la poalele maiestuosului Penteleu. Trăia o odă a bucuriei cum numai în aceste locuri a putut să se întâmple. Se tolănea prin iarba crudă, prin fânul înflorit nu demult ce îi încărca plămânii de mirosuri ireale, şi simţea pământul reavăn mustind de viaţă prin toţi porii. Câţiva nori fumurii navigau pe cerul de un albastru divin. Se întreba cu sfiala celui care nu vroia să destrame vraja: aşa să arate Paradisul? Şi cum sta el pierdut în iarba fragedă şi în gânduri, cu nările pline de mirosuri aromitoare îi veni mai întâi un gând, apoi o idee care nu-i mai da pace şi începu să murmure, apoi cu voce din ce în ce mai tare: miroase-a sarmale peste munţii Carpaţi/ miroase de-ţi vine să mori/ de-ţi vine aşa să te-ntinzi peste munţii Carpaţi/ ca un aer nepieritor... Reveria în care cădea, ca timp, nu a contabilizat-o niciodată. Era o linişte şi o armonie deplină între toate elementele naturii. Într-un târziu se ridica, îşi dădea jos toate hainele de pe el şi încet-încet intra în undele răcoroase ale pârâului. Se lăsa biciuit de apa încă rece până când se acomodau unul cu celălalt. Înota îndârjit în amonte ca mai apoi să se abandoneze în undele binefăcătoare şi purificatoare, într-o plutire către aval. Repeta acest joc până când obosea şi apoi ieşea să se odihnească, aşa gol cum intrase în apă, lungit pe fânul din poieniţă. Târziu, când cerul începea să fie spuzit de jucăuşele stele, pleca spre cantonul care avea să-l găzduiască peste noapte, întotdeauna pe alte cărărui, încărcat de o energie binefăcătoare. Adormea visând că el este prinţul din poveste pe care l-a găsit zâna cea bună într-o poieniţă de la Poalele Penteleului. Era fericit!


39

Radu CÂRNECI

Paşii de timp ... gând al copilăriei dintre gânduri ca între repezitele pământuri pădurile topindu-se-n părere tu, iar mă naşti: putere din putere şi-mi dai aripi de fragede avânturi: gând al copilăriei dintre gânduri... (... alinător e drumul spre izvoare: pietrele tac: tăcută sărbătoare paşii de timp răsar din văi de viaţă şi e în toate-un vârf de dimineaţă durerea-i boare, ierbile-s uşoare: alinător e drumul spre izvoare...) ... turme de oi în cărţile nescrise şi lacrimi: jefuite paradise iubirile de ne-iubiri bătute şi ghimpele de teamă ce ascute zarea sosind în clipele-abise: turme de oi în cărţile nescrise... Pasărea de cenuşă „Ochii săi scânteiază de o lumină tainică în jurul gâtului penele-i strălucesc asemeni unei flăcări, un cer de azur trece peste aripile sale…“ (Claudius Claudianus, Phoenix) …mă doare-un cer mă bucură un altul mă cer la fel zenitul şi bazaltul lumina ar voi să-i dau lumină împrospătându-i palida grădină când sângele-mi încearcă iarăşi saltul mă doare-un cer mă bucură un altul… (…pasăre, ieşi din vraja de cenuşă zorile cer împurpurata-ţi guşă; fără-de-trup un trup topind altare

pasăre-duh şi pasăre-ntrupare fii iar deschisa patimilor uşă Pasăre, ieşi din vraja de cenuşă…) …pe gând îmi creşte-o iarbă argintie din tot ce-a fost din tot ce n-o să fie spre-a fi mereu mai pur ca inorogul ci doar chemarea ta fiindu-mi drogul de-a-mi re-ivi un sens în veşnicie pe gând îmi creşte-o iarbă argintie Suferind cu Othelo …în somn mă părăsesc plecând spre mine cel care-am fost spre-acela care vine recunoscând iubiri şi timp şi spaţii brav luptător şi-acele generaţii care s-au dus ori care-mi bat în vine în somn mă părăsesc plecând spre mine… (…te aflu iar minune-n zarea stânsă chip întru chip chemându-mă şi plânsă în sângele-mi ce te-a ucis prin vreme şi încă taina sufletului geme ca o comoară în adâncuri strânsă te aflu iar minune-n zarea stânsă…) …ce greu m-adun din cosmica beţie! stă trupul în adâncă letargie abia fiind şi nefiind: departe cel care-am fost de mine se desparte când zori în zări trandafiriu adie ce greu m-adun din cosmica beţie… Trecea aşa tăcută şi regină* (un vis ce mă bântuie) …Moartea venea pe un cal alb frumoasă de o zvelteţe pură majestuoasă voaluri de cer îi fluturau sihastre şi păsări o-nsoţeau cu voci albastre într-o mireasmă din miresme scoasă: Moartea venea pe un cal alb frumoasă… (…cine eşti tu de aer şi de lună - de-mi sună somnul visele-mi răsună iar sângele îmi cade-n ierbi ca rouă – tu-mi răvăşeşti fiinţele-amândouă şi spaimelor mă dai ca-ntr-o furtună cine eşti tu, de aer şi de lună?…) …trecea aşa tăcută şi regină sorbind în ochi lumina din lumină ci n-a voit să mă privească-n faţă – ardeam superb în firea mea de ceaţă şi-o muzică mă stăpânea divină – trecea aşa tăcută şi regină…


40

Lumina-n umbră ...inşi lângă inşi, iar lângă inşi alţi inşi neistoviţi şi demni spre cer prelinşi potop de verde-n strălucire, har în marginile marelui hotar de vreme chip prin vreme neînvinşi: inşi lângă inşi, iar lângă inşi alţi inşi... (...ce chip al meu de arbore tăcut împlătoşat, în zale şi în scut s-ascunde-aici şi frunze îl respir ce rădăcini cu oasele-n deşir ce glas al meu izvorul a născut ce chip al meu de arbore tăcut!?...) ...lumina-n umbră pururi adăstând şi păsări mii în aerul flămând sălbăticiuni – de puritate semn – şi ierburile spre iubire-ndemn aici eternitate peste gând: lumina-n umbră pururi adăstând... Nuferii cosmici se închină lui Claude Monet …plutim plutind pe apele adânce spre zarea de culoare-n care plânge un gând subţire aşteptându-şi rândul pe Cel ascuns vederii căutându-l ne-ascultând chemările de sânge plutim plutind pe apele adânce… (…ţărm adorat cu nuferii în sine lumina izvorându-se-n lumine albe-aurii în iris de răcoare şi patima topindu-o-n candoare chip înflorind în adevăr şi bine: ţărm adorat cu nuferii în sine…) …grăbim grăbind spre zarea ce alină: acolo Stixul a-mbrăcat grădină culorile-adunându-se în una mireasă pregătindu-ne cununa neştiutoare de dureri-lumină – grăbim grăbind spre zarea ce alină… Superba jale …subţire şi fierbinte ca o flamă fiinţa ta minunilor mă cheamă în mine-arzând şi mistuindu-mi soarta ca foc sublim şi deschizându-mi poarta spre strălucirea care ne destramă subţire şi fierbinte ca o flamă… (…c-o înflorire de superbă jale vale-n miresme – ce prelungă vale!

în care tu aştepţi ca o statuie – spre izbăvire altă cale nu e! când eu sosesc, neostoită cale c-o înflorire de superbă jale…) …Timpul se face pasăre de fugă departe noi: un rug tânjind a rugă un spaţiu ars, gomoră de păcate: neîmpliniri în împliniri săpate sub cerul jos ca o imensă glugă timpul se face pasăre de fugă… Vârsta ... epuizări, anxietăţi, momente: de dincolo priviri cătând atente cu dor ademenindu-ne spre ele – sunet-destin în cosmice mărgele şi nopţi de veghe, zilelor accente – epuizări, anxietăţi, momente... (... de n-ai fi tu în teama din aorte în gândurile năvălind cohorte n-ar fi nici ispitirile-esenţe nici transparenţa dându-mi transparenţe – o, fără soare-n vârf pământul mort e! – de n-ai fi tu în teama din aorte...) ... nedându-mă plăcerilor deşarte ci căutând a sufletului parte în partea dinspre umbra luminată lumina mă lumină ca o pată strălucitor născându-mă în moarte nedându-mă plăcerilor deşarte... Obsesie cu Pygmalion sculptorului Marcel Guguianu …iar oboseala de frumos m-adună pustiul clipei iarăşi mă-ncunună şi iată iarăşi clipa are-n sine – ca miez în miez – seminţele de bine tăceri tăcerii valurile-şi sună: iar oboseala de frumos m-adună… (…când te sculptez în trupul meu de sare îţi dau cu gândul gând şi-ntruchipare viu coapsa mea îţi umblă-n coapsa dulce şi imnul tău din carnea mea se smulge iar umerii zvâcnesc în zborul mare când te sculptez în trupul meu de sare…) …târziu spre cer o înălţare-adâncă: coboară-şi steaua raza ei prelungă e oboseala de frumos şi clipa: Risipitoru-mbogăţind risipa spre-a-şi podobi iar trecerea şi încă târziu spre cer o înălţare-adâncă…


41

Petrache PLOPEANU

Pentru o perspectivă postculturală a artei

Potrivit logicii Postculturii, care îndeamnă la

folosirea tuturor creațiilor specifice unui domeniu la un moment dat, bune sau ne-bune, pentru a nu anula posibilitatea de a folosi chiar și ideile eronate, sau prost realizate, într-un act superior de creație care poate îmbina aspecte aparent contradictorii, sau alte elemente care nu țin de ceea ce cultura actuală numește act de creație culturală, în artă ar fi necesară o perspectivă „multietajată”. Definirea acestui concept și descrierea acestei viziuni va constitui substanța articolului de față.

Folosind mediul virtual putem afla cum anume a fost definită arta, ce note definitorii i s-au atașat, ce domenii au fost incluse în sfera ei. Din http://ro.wikipedia.org/wiki/Art%C4%83 aflu: „Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care se bazează pe cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație și intuiție. Într-un sens mai strict, se adaugă la cele de sus lipsa de funcționalitate (practică), cunoaștere, estetică.

Britannica Online definește arta ca <<îndemânare și imaginație în creația de obiecte, medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite>>. Definiția și evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard Wollheim face distincție între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este de asemeni o valoare absolută, dar dependentă de experiență umană generală; și poziția relativistă, în care calitatea estetică nu este o valoare absolută, dar depinde de, și variază cu experien ța umană a diferiților indivizi. Un obiect poate fi caracterizat în func ție de intenție, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de scopul sau funcțiunea lui. De exemplu o ceașcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă,

dacă e intenționată obiect estetic. De asemeni, o pictură poate fi considerată obiect de meșteșug (deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.

Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca <<unul din termenii cei mai elusivi (care se eschivează) ai problemelor tradiționale de cultură umană>> . A fost definită ca vehicul pentru expresia sau comunicația de emoții și idei, un mijloc pentru explorarea și aprecierea elementelor formale pentru sine, și ca mimesis sau reprezentație. Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Benedetto Croce și R.G. Collingwood au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoții și că opera de artă așadar există esențialmente în mintea creatorului”. Putem observa foarte ușor chiar din aceste referiri succinte la câțiva dintre teoreticienii artei că apar o serie de caracteristici definitorii precum: cunoștințe, exercițiu, percepție, imaginație, intuiție, estetică, lipsă de funcționalitate practică, cunoaștere,vehicul pentru comunicarea de emoții, idei, mimesis, reprezentație. Reluând, după Richard Wollheim, ar exista trei moduri de acces la actul artistic: realist, obiectivist și relativist. Pentru primele două calitatea estetică este valoarea supremă (independentă sau dependentă de experiența umană generală), iar a treia, deși consideră că valoarea estetică nu este o valoare absolută depinzând și variind cu experiența umană a diferiților indivizi, face trimitere tot la acest criteriu. În discuția asupra fenomenului artistic și în legătură cu posibilitatea noastră de a prinde definiția cea mai precisă, R. Wollheim consideră, referindu-se la natura artei, că aceasta se eschivează încercărilor noastre.

Perspectiva postculturală asupra artei, care introduce conceptul de „multietajare”, acționează pentru îndepărtarea acestei eschivări a artei în fața încercărilor de definire printr-o definiție unilaterală. Arta postculturală continuă să fie o artă a oamenilor și pentru oameni, dar nu mai consideră valoarea estetică drept criteriu întemeietor al unei alterități a creației, numite, de artă, ci trece dincolo de aceasta. Ce este „dincolo de aceasta”, cum se prezintă „arta” postculturală, cum acționează „multietajarea”?

În primul rând dincolo se găsește o perspectivă unificatoare, potrivit acelei logici a Postculturii la care am făcut referire și în introducerea articolului de față și, de asemenea în toate articolele anterioare despre Postcultură. Am scris cuvântul „artă” între ghilimele pentru a sublinia că acest fenomen va evolua spre altceva care va nega tot ceea ce știm în acest moment despre artă. Se vor uni domenii artistice diferite și contradictorii, vor putea coexista elemente artistice, considerate acum, de calitate estetică indubitabilă, cu acelea care frizează prostul gust, kitsch-ul.

În al doilea rând vor fi găsite alte criterii care vor sta la baza acestei arte: ironia, funcționalitatea, fragmentarismul în unitatea concepției, art-storming-ul, etc. Din simpla vizionare a ceea ce produce astăzi


42

postmodernismul în artă, se poate identifica această evoluție spre Postcultură în artă.

În al treilea rând într-o astfel de creație, pe care din motive demonstrative o voi numi în continuare cu același termen consacrat, creație de artă, vor coexista stiluri artistice ce se excludeau până în acest moment, apărând un alt tip de eclectism, postcultural.

În al patrulea rând conceptul de „multietajare” va permite o libertate de creație extremă oricui dorește să se exprime în gulfstream-ul acesta artistic: materiale culturale (le notez încă același sens actual pentru mai buna percepere) diferite, unite în aceeași viziune, scenografii, spații, timpi, desfășurări, logosuri, imagini, culori, suprafețe reale, virtuale sau inexistente, distanțe, umanitate și animalitate sau mineralitate. Tendința de astăzi manifestată în domeniul obiectelor de genul telefoanelor mobile, computerelor, etc., multifuncționalitatea, va fi o caracteristică și a „artei” postculturale.

În al cincilea rând nu trebuie să se creadă că locul aparentei ordini de astăzi din arta actuală va fi luat de haos ca normă absolută. Dimpotrivă, pentru ca toate aceste elemente care trag fiecare spre locul prestabilit de specific și de tradiție, să fie aduse împreună și să se înțeleagă și să se accepte, este necesară o nouă ordine artistică, poate noi principii artistice, poate o nouă logică a științelor care să meargă mai departe față de acel „dincolo” scris mai sus. Această logică nouă este necesară pentru a înțelege că, ceea ce există are un rost și în toate există o ordine și că o perspectivă de acest gen unifică și în același timp sporește multifuncționalitatea, care treptat va fi aidoma omului! Chiar și omul va trebui în această nouă societate postculturală să de vină în mod real „multietajat” și multifuncțional.

Așadar: alteritate a creației, criterii noi, coexistența contradicțiilor, „multietajare”, o nouă ordine artistică.

Dar va mai fi acest fenomen unul care să determine aceleași reacții, atât ale creatorilor, dar mai ales ale „consumatorilor”? Consider că o simplă modificare în fraza de mai sus ar putea ilustra mai bine ceea ce voi spune mai departe: respectiv să adaug ghilimele cuvântului creator, astfel, ”creator” și să le șterg pe acelea care flanchează cuvântul „consumator”, astfel, consumator! Ce consecințe ar trebui să decurgă din această cosmetică ortografică? Primul cuvânt, scris cu ghilimele ar induce ideea de relativizare, pe când al doilea ar căpăta consistență reală și serioasă. Creatorii epocii postculturale nu vor mai fi percepuți astfel. În condițiile progresului uluitor al tuturor domeniilor materiale, acestora li se pune la dispoziție o gamă la fel de uluitoare de instrumente materiale și virtuale, încât arta, numită așa astăzi, va deveni, zic eu, un fel de meșteșug, ceea ce, la urma urmei nu este rău ținând seama de lărgirea ariei consumatorilor — calitate crescută, preț mai redus datorită posibilităților mai facile de realizare și a cheltuielilor, din această pricină, mai

reduse —. Artistul va redeveni un meșteșugar de tip nou! Consumatorul de artă va deveni un adevărat consumator, fără relativizarea ghilimelelor, ținând seama atât de cele spuse în fraza anterioară, cât și de multifuncționalitatea lui.

Fenomenul va determina activizarea energiilor materiale, virtuale și ideale, aceasta fiind contribuția artei la crearea noii societăți postculturale.

Camelia Manuela SAVA

RADU (continuare din numărul anterior al revistei) Reuşita lui la facultate a venit în urma efortului

depus, prin meditaţii, lecţii particulare la matematică şi engleză, la educaţie fizică şi sport. Făcea ceea ce îi plăcea. Nu dădea socoteală nimănui, nici chiar părinţilor lui, care îl ştiau independent de mic. Acum era un om matur care îşi croia un drum în viaţă. Crescuse ca un copac viguros şi frumos, căci Radu era un bărbat minunat, un copil alintat când avea nevoie să se alinte şi un prieten de nădejde când cineva striga după ajutorul lui.

Ce va zice lumea când o va vedea în restaurant cu un tânăr la masă? Că a luat-o razna pe câmpii… nu mai suporta să fie arătată cu degetul, n-ar mai fi îndurat şuşotelile lor. În spatele ei se discuta continuu, parcă şi pe stradă, în locurile publice unde intra cu diferite ocazii, cu diferite treburi, în magazine, oriunde… în comunităţile mici unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea e loc de bârfă, slavă cerului…

Stupul acesta bâzâitor îi dădea frisoane. Da, oraşul era un stup cu regine şi trântori, cu albine şi tăuni, toţi laolaltă îi erau potenţiali duşmani. Nu ştia ce le făcuse. Cu ce le greşise? Faptul că era o femeie singură, tânără, dar divorţată. era deranjant pentru ei, pentru femeile căsătorite şi trecute de vârsta frăgezimii, pline de frustrări şi crize matrimoniale era o ameninţare, pentru bătrânicile de la piaţă, vecine sau simple


43

cunoştinţe, ea era o femeie imorală, pentru colegi, era o primejdie demnă de luat în seamă fiindcă ar fi putut cădea în graţiile directorului şi le-ar fi suflat primele sau putea fi considerată doar o partidă de o seară; pentru mamele bărbaţilor holtei nu era decât o stricată. Singurătatea ei era o greşeală capitală pe care o plătea cu lacrimi înciudate uneori, cu pastile calmante sau acum, în ultima vreme, cu o indiferenţă în care se complăcea. Nu avea să dea socoteală nimănui pentru viaţa ei.

Se căsătorise devreme pentru timpurile acestea când familiile se întemeiază din ce în ce mai greu. La douăzeci de ani era prea crudă, prea naivă şi totuşi crezuse că va fi o legătură de durată, că băiatul pe care îl alesese va fi alături de ea până la adânci bătrâneţi cum se spune prin sloganuri şi poveşti… şi nici măcar nu-i plăceau filmele siropoase, dar filmul vieţii ei avea să ia o întorsătură îngreţoşată. Pur şi simplu îl văzuse diferit de ceilalţi băieţi şi totul începuse cu un telefon şi cu o scrisoare, nimic mai nevinovat, dar bine, frate, de aici până la a se nenoroci nu se gândise, nimeni nu-i putuse spune că va fi o cale pavată cu multe şi dubioase intenţii. El îi răspunsese de la distanţă şi îi arsese fiecare celulă a creierului, ca să se înfiripe de aici o poveste incredibilă între doi tineri de aceeaşi vârstă, care totuşi proveneau din familii extreme: pe cât de exigenţi şi tradiţionalişti erau părinţii ei, pe atât de libertini şi indiferenţi erau ai lui, şi iată că se puse la cale o nuntă pentru cei doi așa-ziși porumbei care nu îngurgitau prea uşor sfaturile înţelepţilor. Toţi aveau roluri şi reguli. Prea devreme îi răsunase atunci în auz o voce inumană, arţăgoasă şi plină de mister: prea devreme se repetase iar şi iar. După căsnicia ce îşi arătase colţii încă din primele ei secunde nu putea să ofteze acum când trecuse printr-un divorţ lung şi necruţător. Pierduse ca la ruletă: într-o clipă cât alţii într-o viaţă. Nu mai avea încredere în oameni, nu mai ştia dacă să aibă sau nu încredere în sine, nu mai plutea nicăieri dragostea. Deveni un soi de ciudată care se fereşte de toţi şi de toate: nici la biserică nu mai mergea ca altă dată, nici cu părinţii ei nu era în relaţii prea fertile, aşa că cele două trei colege pe care le putea numi de silă de milă şi prietene îi erau de ajuns. Nu avea pe nimeni. Se avea doar pe sine; eşuase lamentabil şi asta era ce o durea cel mai tare. Nu şi-o putea ierta. Trebuia să fie mai puternică decât şuvoiul acela de gânduri care la douăzeci de ani se chema dragoste; dragostea era mai mult decât atât, dar ea a marşat până în pânzele albe, ca să obţină o victorie asupra celorlalţi şi să le zică obraznică: vedeţi ce pot eu să fac? Dar făcuse o greşeală amarnică: se încurcase cu cine nu trebuia. Nu, categoric, nu era de nasul ei băiatul ăla prostuţ, înalt şi bine legat, năsos și cam plicticos, se vedea de la o poştă că nu se potriveau, dar acum era prea târziu… Prea târziu suna şi în clipocitul acelor de ceasornic care îi arătau că seara se apropie şi va veni Radu.

Prea devreme. Chingile oraşului o strângeau foarte tare, dar nu mai putea da înapoi. Se sufoca la

gândul că ar putea face şi o nefăcută, chiar dacă ceva o avertiza că e firesc să iasă în oraş la masă cu cineva. Divorţul dureros pentru ea o aruncase în faţa fiarelor care o sfâşiaseră cu bârfele lor de doi bani. Mai era oare nevoie să le dea apă la moară? O vreme se ţinuse departe, deşi nu erau puţini cei care încercau, chiar şi în ciuda statutului ei, să îşi arate dispoziţia, admiraţia, trimiţându-i ba flori, ba complimente… invitând-o la diferite evenimente, la sărbători şi ieşiri în doi. Le refuza condescendenţa cu o oarecare sfială sau cu un ton ironic. Nu voia să iasă din carapacea ei multilateral dezvoltată. Ştia că era încă tinerică, cochetă, elegantă. Atrăgea privirile aşa subţirică şi enigmatică. Putea fi confundată cu o puştoaică foarte uşor, aşa că în momentul în care băiatul îi ciocăni la uşă şi îi deschise, se retrase ca electrocutat: făcuse tot posibilul să fie gata, proaspătă ca o floare atunci culeasă şi aşezată în glastră. Radu se minuna că nu o recunoştea, era strălucitoare. Era fermecat de femeia tânără cu o umbră de parfum misterios.

La masă nu-şi dezlipise privirile de la ea: zâmbetul ei cald, buzele conturate şi dinţii perlaţi o făceau mai atrăgătoare. Buclele aurii îi cădeau peste umerii mici şi fragili şi îi spuneau că o va îndrăgi peste puterile lui, deşi se abţinea să o atingă, să o ia în braţe şi să o învârtă printre mese acolo în faţa tuturor. Vorbeau câte în lună şi în stele, încercând să acopere timpul în care nu s-au mai văzut. Ceea ce studiase Radu era captivant, kinetoterapia era o ştiinţă nouă şi asta îl atrăsese cel mai mult, plus că el se implica, participa la proiecte, ajuta oameni. Colaborase cu un centru de minori cu deficienţe locomotorii şi fusese maseur o bună perioadă de timp, apoi ajunsese în lotul naţional pentru paraolimpici ca însoţitor. Călătorise mult, muncise enorm, nu fără rezultate, desigur, fiindcă avea banii lui, câştigase experienţă şi asta îi dădea un avans considerabil în faţa celorlalţi tineri de vârsta lui.

Miruna îi studia atentă orice mişcare, se vedea că e familiară cu modul lui de a gesticula, de a vorbi, de a zâmbi. Numai că Radu era altcumva, parcă nu mai era el. I se înfăţişa ca o fiinţă străină, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut până acum, cel puţin nu aşa cum se prezenta după cinci ani de la terminarea liceului. Încerca să îl cunoască şi în acest mod, să îl înţeleagă, să îl aprecieze ca pe un bărbat matur, minunat, implicat în societate, atent şi inteligent, muncitor şi consecvent în idei. Ochii lui mari, incandescenţi sub sprâncenele stufoase, corect desenate, barba ce o lăsase sălbatică să îi invadeze conturul buzelor aveau un magnetism dureros ce o chema, străpungându-i creierul cu săgeţi usturătoare. În schimb, inima îi era goală, simţea că sângele ei o ocoleşte intenţionat, crezând că a murit de mult şi că trăieşte doar în voia sorţii, decapitată.

Stând faţă în faţă, ascultând explicaţiile lui coerente şi concrete, pe jumătate serioase, pe jumătate comice şi ironice, femeia cedase din teritoriul alpha, redevenind puştoaica de acum 12 ani când avea doar douăzeci şi încă mai purta codiţe împletite.


44

Şi-l putea lesne închipui pe Radu un coleg de liceu pe care îl ştia din curtea şcolii şi pe care îl regăsea acum. Dar nu putea fi asta. Din păcate lucrurile stăteau diferit de ce-ar fi putut ea să îşi închipuie. Abia când chelnerul aduse nota de plată se trezi din visare. Întinse mâna după geantă să scoată bani, dar Radu i-o luă înainte şi achită, ducându-şi mâna ştrengăreşte la buze.

- Şşşt! se auzi înfundat. Fii cuminte! - Tu nu eşti deloc cuminte! Parcă ne fusese

înţelegerea să mă revanşez eu cu cina. Mă înglodezi din ce în ce mai tare în datorii!

- Ei bine, ştii că îmi place să îi am pe toţi la degetul mic! De ce nu te-aş avea şi pe tine!? Aşa aş putea să te văd din nou. O ajuta să se îmbrace ţinându-i haina şi atingându-i umerii. Atingerea era electrizantă. Miruna ar fi leşinat pe stradă dacă mâna băiatului nu ar fi înşfăcat-o pe a ei strâns ca să nu-i mai dea drumul.

- Vrei să ne plimbăm puţin prin parc? Mi-ar face nespusă plăcere să mai miros tufele de crizanteme care acum încă mai au putere să reziste frigului. Apoi trandafirii sunt încă vioi.

-Da, e un amalgam de umezeală şi tristeţe, e cam bacovian, dar şi mie îmi place parcul toamna.

- Treceam pe aici de fiecare dată când chiuleam de la ore.

- Vă vedeam cum fumaţi uneori pe bănci, mi se pare că tu şi Bordei nu fumaţi, în rest, era ca la furnal, aşa dădeaţi impresia.

- Dar nu ne-ai certat niciodată pentru asta! se miră Radu.

- Eraţi în afara şcolii. Vă lăsam să savuraţi momentul. Fiecare la rândul nostru am sărit peste orele de curs din liceu. Şi eram fericiţi să o facem din când în când.

- Aha, o îmbrăţişă mai strâns Radu, apropiindu-şi periculos de mult buzele de părul ei.

- Nu m-aş fi gândit că eşti atât de romantic, erai întotdeauna sobru ca un sfinx, enigmatic, deși bănuiam că ești dorit în permanenţă de fete.

- Așa-i, aici ai dreptate, întotdeauna au roit fetele în jurul meu. Nici în facultate nu am dus-o rău, nu că aş fi căutat să fiu un donjuan, nu, jamais, dar ceea ce e mai ciudat e că în urma câtorva relaţii pasagere care nu durau mai mult de două-trei luni, eram tot singur şi ambetat… Acum ştiu că te căutam pe tine…Nu te găseam decât în visul meu…N-am îndrăznit să-ţi spun asta niciodată, dar eram topit după tine în liceu şi te doream mai mult ca orice pe lumea asta; te visam, apoi îmi spuneam că sunt un prost. Ţinteşti prea sus, băiete! Vezi-ţi de treaba ta! Ea intră pe uşa cancelariei şi tu pe a ta, în clasă, tu nu eşti decât un mucos, chiar dacă nu e diferenţă mare între noi. N-o să se uite nicio secundă la tine altfel decât la orice elev. Ce dacă suferi? Nu poţi cuceri muntele chiar dacă eşti Mohamed… Îmi făceam planuri să te cuceresc, să îţi scriu mesaje, să îţi trimit flori, măcar de ziua ta, să mă leg de ceva, de o ocazie potrivită, să mă agăţ de un firicel, oricât de plăpând care să te facă să îmi înţelegi agonia….

- Dar, Radu… - Stai liniştită, înţelegeam cu mintea mea febrilă

de copil că nu se poate, dar uite că vine muntele la Mohamed… Aseară când te-am văzut zăcând de frică peste volan am crezut că eşti o stafie, te-am recunoscut abia când ţi-am văzut faţa, erai tu, toată, acolo, prăbuşită, m-ai speriat îngrozitor. Acum sunt mulţumit că ţi-ai revenit, că ai venit în viaţa mea şi că putem să o luăm de la capăt: eu sunt Radu!

-Îmi pare bine de cunoştinţă, eu sunt Miruna! -Vezi cum cad barierele fără să ştim cum să le

oprim la țanc, asta e viaţa, ceea ce se întâmplă cu noi fără să ne opunem prea mult, fără să conştientizăm că trăim doar clipa… Ar trebui să nu mai căutăm atâtea explicaţii, se întâmplă şi gata!

-Radu, nu e nimic de explicat, uneori explicaţiile mi se par morbide, pierzi timp preţios explicând, căutând răspunsuri, dar relaţiile dintre profesori și elevi nu pot fi decât politicoase…

-Adică vrei să spui plicticoase. Simpatii între elevi şi profesorii lor se vor naşte mereu, au existat dintotdeauna şi nu poţi să mă contrazici, eu ştiu colegi de-ai tăi care aveau relaţii mai aprofundate cu câteva dintre elevele lor, dar asta e o problemă periculoasă şi nu mă pronunţ. Dacă ar fi să mărturisesc adevărul e că i-am invidiat din tot sufletul fiindcă ei se afişau mai mult sau mai puţin, îşi trimiteau mesaje directe sau subliminale, pe când eu nu puteam decât să visez la chipul tău, ambiţionându-mă să mă ascund după o mască, să fiu dinadins rece, implacabil, fiindcă te simţeam afurisită, exigentă cu mine, mai ales cu mine…

-Da, erai elevul meu favorit, dar nu mă lăsa inima să mă trădez, de aceea cred că aveam şi cele mai mari pretenţii de la tine. Aş fi fost pierdută dacă într-un moment de slăbiciune ţi-aş fi arătat ce simţeam pentru tine…că eram îndrăgostită de tine…

-Şi acum, nu mai simţi la fel? căzu întrebarea grea ca la un examen dificil unde nu ai desluşit toată materia.

-Situaţia mea era destul de fragilă, eram nou venită, eram tânără, tocmai divorţasem. Bârfele înfloreau de la o zi la alta pe seama mea. Mă zbăteam într-un mucegai ce îmi rodea fiinţa, ca într-un labirint întunecos şi ochii tăi ca două luminiţe m-au călăuzit spre ieşire, dar tu erai elevul meu, nu s-ar fi cuvenit …

-Nu mi-ai răspuns… Reconfigurăm traseul şi reluăm întrebarea: e adevărat? Carevasăzică e adevărat că erai îndrăgostită?

Tremurul uşor al bărbiei fine îl făcu pe băiat să tresalte şi cu ochii umezi de bucurie exclamă:

-Nu ştii cât de fericit mă faci! E adevărat că erai îndrăgostită şi tu de mine? întări Radu cu o fericire imensă în privire…

O ridică în braţe, sus, deasupra capului cu braţele puternice, privind-o ca pe o icoană, ca pe un odor pe care nu putea să îl mai lase din mână cu nici un chip.

- Dar, Radu…


45

- Ei, e suficient, pentru mine e o răscumpărare dragă care a venit la ţanc.

- Radu, ce copil nebun eşti, un copil dulce… - Da, sunt nebun după tine… O lăsă cu grijă jos ca pe un porţelan de preţ, îi

atinse faţa cu mâinile tremurânde, îi mângâie conturul buzelor, apoi şi le lipi pe ale sale de ale ei, ca şi cum atunci ar fi descoperit sărutul ce se împletea cu destinul lor. Radu avea buze de caramel, moi şi groase, gelatinoase şi calde, o muşca uşor, o gusta, o înnebunise de-a binelea când Miruna îşi dădu seama că se pierduse definitiv, abandonându-se în acea îmbrăţişare ce o ardea.

Băiatul o conduse acasă îmbătat de emoţia acelei seri minunate. O sărută încă o dată pe aleea din faţa blocului ei, luându-şi la revedere înfometat, încurcându-se în monosilabul toamnei, în paharul genelor încărcate ca două frunze ce coborau sfioase pe obrajii fierbinţi. Părăsind-o pe Miruna, dădu ocol oraşului de câteva ori în viteză ca să se trezească din beţia sentimentelor năvalnice. Nu credea că e treaz.

Ceasul respectă hotărârea de a suna la oră fixă. Miruna întinse o mână înfrigurată şi îl opri. După o noapte în care nu lipise geană pe geană, pe care o transformase, fără să vrea, în lumină, îi era teamă să se privească în oglindă ca nu cumva să se destrame visul ce îl reţinuse cu patimă sub pleoape. Dimineaţa cu zorii ei plumburii îi spunea că nu trăise aievea. Se îndreptă cu paşi înceţi spre bucătărie. Ar fi băut o ceaşcă de cafea neagră. Norocul ei că mai rămăsese ceva din ibricul făcut cu o zi înainte şi sorbi cu înghiţituri mici lichidul amar. Nu-i plăcu fiindcă era rece, dar o făcea să nu se mai gândească la ce se petrecuse cu ea cu câteva ore în urmă. După ce îşi descărcase sufletul şi avusese tăria să recunoască iubirea ce o purta pentru băiatul cu ochii tăciunii, se simţea acum fără vlagă. Radu o sărutase cu foc şi ea răspunsese la sărutul lui. Acum ce mai urma? Destinul cel lacom îi va consuma nervos, le va înghiţi pe neaşteptate ultima picătură de energie. Trecuse prin viaţa ei prin atâtea şi atâtea încercări. Rămăsese în picioare. Dârză. Probabil că unii ar fi vrut să o vadă doborâtă, dar tinereţea ei, credinţa ei că există undeva Dumnezeu care îţi dă puterea de a te ruga şi de a merge mai departe, de a mulţumi pentru micile bucurii zilnice o ţineau încă verticală. Şi acum această poveste ce ar putea să însemne? Ce viitor aveau ei doi împreună? După părerea Mirunei, nu existau şanse ca povestea lor de iubire să se termine într-un mod fericit: şi aşa au trăit fericiţi şi nestingheriţi până la adânci bătrâneţi… îşi dădea seama că patima era a ei şi cu cât încercase să îşi înăbuşe acest vis, cu atât dorinţa o sfredelea şi mai tare, visul ieşise la suprafaţă viu, clar, obsedant. Da, fusese atrasă de Radu, recunoscuse că fusese îndrăgostită de el, îi iubea ochii cercetători, buzele puternice, braţele, părul, întreaga lui făptură, îl urmărise cum se transforma din copilul singuratic şi tânjitor într-un adult. Crescuse sub ochii ei şi îi ştia orice mişcare, îi fusese ca şi o soră mai mare sau mamă în timpul anilor de liceu, îl certase

pentru vreo notă mai proastă, îl ajutase cu un sfat, ajunseseră să schimbe inclusiv reţete culinare deoarece băiatul îşi gătea singur, făcea piaţa singur, bunica sa era destul de bătrână acum, iar părinţii îi trimiteau doar bani şi haine din Italia, fiindcă erau plecaţi la muncă în peninsulă; când lipsea de la şcoală ştia că e bolnav sau plecat cu echipa de oină, o suna pe ea să îl învoiască dacă avea vreo treabă. Uneori erau familiari şi glumeau, râdeau împreună, alteori era rece, distant, politicos, o saluta rapid pe stradă şi trecea mai departe ca şi cum ar fi fost doar doi cunoscuţi şi atât. Întâlnirile lor pe holurile liceului aveau ceva nedefinit şi dureros şi ea nu voia să arate că îi pasă cumva de el mai mult decât de alţi elevi. Era singur, dar totodată cu ceilalţi, nu se distingea din masa de elevi furnicători din curtea liceului. Prin clasa a unsprezecea s-a produs schimbarea radicală, a devenit mai serios, profilul său s-a accentuat mai bărbătesc, mai responsabil, Radu era băiatul de la tonomacul de cafea şi fetele roiau în jurul său. Era vesel şi trist în acelaşi timp, posomorât sau rebel fără motiv, îi zâmbea larg când o vedea că vine să îşi ia cafea, uneori i-o aducea chiar el şi o lăsa să plătească să nu cumva să existe discuţii între ei. De ziua lui îi făcuse cadou câteva cărţi în engleză pentru că era pasionat de istoria Angliei şi vorbea binişor engleza. Împlinea douăzeci de ani fiind mai mare decât colegii săi de clasă şi asta îl făcea să se evidenţieze în orice. Toţi îl admirau, toţi îl cunoşteau. Era perseverent şi serios, uşor ironic, nu ierta pe nimeni, sancţionându-i cu câte o glumă pe fiecare. Radu era un copil mai mare. Şi acum nu ştia cum să interpreteze declaraţiile lui, însă un lucru era evident: era îndrăgostitul nebun…

Telefonul o aduse cu picioarele pe pământ: - Alo? Pot să trec pe la tine să văd ce faci, cum

îţi e, bem o cafea… - Da, sigur, sunt acasă, vino, te aştept… Băiatul apăru după nici două minute la uşa ei.

Un buchet imens de flori îi ascundea zâmbetul ştrengăresc:

- Am vrut să mă asigur întâi că sunt dorit şi iată-mă, am sosit…eram jos în faţa blocului, nu am vrut să te trezesc, dar nici nu am rezistat prea mult tentaţiei de a te vedea şi azi.

- Cum reuşești tu să mă surprinzi mereu! se minună ea. E şi asta una dintre şmecheriile tale, un alt aranjament din arsenalul tău de cuceritor!?

- Nu mă lua aşa tare! C-ameţesc! Pur şi simplu mi se făcuse dor să te strâng în braţe. Am avut intenţia de a suna direct la uşa ta, dar m-am răzgândit. Poate că nu ţi-ar fi picat bine să te văd ciufulită, aşa că am apelat la telefon.

- Radu, tu vrei să mă verifici? Eşti curios să vezi dacă la ora asta nu se ascunde vreun iubit prin dulapurile mele?!

- Şi asta, şopti Radu, luând-o în braţe şi ascunzându-i buclele între umerii lui vânjoşi. O sărută uşor din vârful buzelor, apoi completă: nu-mi faci o cafea să-mi treacă de mahmureală? Nu m-am simţit


46

niciodată atât de ameţit, parcă se învârte pământul cu mine…

- Dar se învârte, Radule… - Aşa de tare!? Mi se pare că am băut o licoare

ciudată care îmi dă o senzaţie de frig… uite, îmi este frig dacă nu te văd, îmi este frig dacă nu te strâng în braţe… Sunt treaz, dar parcă dorm şi mi-e frică să mă trezesc din somnul acesta ca să văd că realitatea e alta de fapt… nu-i aşa că sunt la fel?!

- Adică!?! se sperie Miruna… - La fel de îndrăgostit! Sunt la fel de îndrăgostit

ca în prima zi şi mi se pare minunat că fata pe care o iubesc a acceptat să recunoască la rândul ei că e îndrăgostită de mine!

- Şi cine e ? O cunosc? - Da, e o fată minunată, se numeşte Miruna! O

învârti prin camera de zi, apoi o sărută lung ca şi cum la sfârşitul sărutului lor s-ar fi aprins pe cer soarele ca la început. Aş vrea să nu mă dezlipesc de tine, să fiu umbra ta, să te urmez ca un câine credincios toată viaţa….

- Hei, fii serios, Radu!... mi-e frică să sper. Recunosc sincer că simt acelaşi lucru ca şi tine, o moleşeală m-a lovit între sprâncene, nu mai văd nici pe unde calc, dar sunt îngrozită, Radu. Există ceva mai presus de voinţa mea care nu-mi dă voie să sper şi nu mă refer la bariere sociale sau de altă natură, ci pur şi simplu o forţă oarbă mă înfrânează, e ceva…

- Şşşt! Radu o sorbea din ochi, îi luă mâinile ei fragile într-ale sale, le mângâia subtil şi le puse după gâtul lui lăsându-le să alunece fără zgomot şi ochi în ochi se priviră minute în şir, rămânând neclintiţi, un grup statuar monolit. Te rog, sparse tăcerea vocea lui rugătoare, te rog, rămâi cu mine! Azi vreau să ne petrecem ziua împreună, nu pleca nicăieri, lasă-mă să stau lângă tine…

- Ce pot să fac!? Trebuie să merg două ore la şcoală, apoi mă întorc repede…

- Nu te duce, rămâi acasă azi, doar azi! Sună-i şi spune-le că ai o problemă urgentă, că eu sunt urgenţa ta. Nu vreau să te împart azi cu nimeni. Aş fi gelos şi pe trecătorii care ar fi în preajma ta pe stradă…

- Ce copil îndrăgostit! Bine, cum ţi-e voia, dar numai azi, nu pot să fac un obicei din asta…

-O, paşă, cât de darnic eşti, să-ţi dăruiască Dumnezeu aşa cum dăruieşti…

Miruna întinse mâna după telefon şi sună la secretariat să spună că nu se simte bine şi nu poate veni la cursul pe care îl avea în orar. Îşi luă un aer important şi fu crezută, rezultatul era mulţumitor, avea o zi liberă la dispoziţie să o petreacă în compania lui Radu. Nu minţise, chiar se simţea rău.

Îşi savurară cafeaua şi liniştea ce se instalase era parcă un martor al începutului iubirii lor. Radu se instalase comod pe canapeaua ei stacojie. O privea fix şi simţea că apropierea dintre ei are ceva electric, că un fir străvechi nevăzut i-a unit şi ei abia acum îl zăriseră. Îi zâmbea şi în zâmbetul lui îşi puse întreg sufletul.

Parcă se golise de fiinţa sa dintr-odată, devenind numai un contur de lumină. Miruna stătea pe un fotoliu în imediata vecinătate. Era mică, delicată, firavă. Cu un gest reflex, vijelios, Radu se aruncă la picioarele ei neliniştit:

- Să nu mă părăseşti niciodată! Să nu mă mai laşi singur! Am să înnebunesc de-a binelea dacă o să te pierd şi de data aceasta. Îi îmbrăţişa genunchii ascuţiţi, sărutându-i apăsat, în timp ce pe obraji i se scurgeau două lacrimi perlate arzându-i bărbia. Murmura întruna: să nu mă laşi singur…

Miruna îşi plimba mâinile prin părul lui ţepos, plăcut la atingere. Era unul dintre puţinele momente de linişte din viaţa ei. Se simţea calmă, lucidă şi îndrăgostită în acelaşi timp. Un tumult vuia în sângele ei, parcă nimic nu mai funcţiona cum trebuie: îl iubea pe Radu şi ar fi vrut să îl protejeze, să ia asupra sa grijile, temerile lui. Vedea că o doreşte, însă teama că va eşua în iubirea ei o acapara. Dacă această linişte nu e decât un prag dinaintea prăbuşirii sale? Când Radu o cuprinse în braţe şi o acoperi cu sărutări, un vulcan clocotind se aprinse şi o săgetă în coapse: se abandonă cu totul, fără trup şi fără suflet, pulverizându-se în mii de particule, încăperea devenind prea strâmtă, prea inutilă, pierdută în negura timpului hulpav. O pojghiţă subţire se sparse în rostogolirea lor, lină, calmă, dulce. Îmbietoare şi proaspătă deveni femeia lui, acolo jos, pe covor, Radu topindu-se de dorul de a o avea, braţele se transformaseră în două aripi gigantice sfârâind peste zborul ei.

După-amiaza îi găsi ciugulind câteva boabe de struguri brumării, veseli şi somnambulici; parfumul toamnei pătrundea prin fereastra întredeschisă ca un semn de departe, consfinţind unirea unor suflete ce se căutaseră mai demult.

Radu vorbi primul: - Ştii, Miruna, voi pleca la Iaşi câteva zile şi aş

vrea să vii cu mine. Ar fi o ocazie minunată să fim împreună, să ne plimbăm liberi, să nu avem nici un program, nicio ţintă. Vrei? Nu spune că nu vrei… Te rog!

- Sigur că vreau să-ţi fiu în preajmă mereu, dar mai sunt şi îndatoriri care ne vor separa… Am o perioadă destul de încărcată, teste de dat, de corectat…

- Nu mă lua aşa şcolăreşte, pur şi simplu voi pleca eu înainte, apoi după ce îţi rezolvi treburile, vii şi tu, te aştept.

- Bine, atunci aşa rămâne, îmi voi pune la punct câteva lucruri şi cu siguranţă te voi urma. Dacă îmi dai un răgaz de două-trei zile e perfect.

Smulsă din căldura aşternutului, Miruna se trezi la realitate. Ce va face? Nu se îndura să plece din braţele lui acaparatoare. Oriunde s-ar fi dus, orice ar fi întreprins, braţele acelea erau ca ale unei caracatiţe uriaşe: se lipeau imediat de ea. O chemau, o adorau, o încorsetau. Atingerea lor nu-i displăcea, era un corset uşor de purtat şi plăcut la vedere. Radu era o caracatiţă care îi acoperea sângele cu cerneala sa sinilie. Iubirea


47

lor se scria cu această sepia pe o hârtie imensă, pulsatilă: inima ei. Era scris acolo totul: începutul şi sfârşitul.

Radu plecă la Iaşi, fără mașină de data aceasta, fiindcă nu avea timp și chef să aibă și grija parcării. Înainte de a-și lua la revedere reuși să îi smulgă promisiunea că îl va urma şi ea, câteva zile mai târziu. Mai întâi avea un stagiu de pregătire pentru kinetoterapeuţi, apoi câteva cursuri, simpozioane şi spre sfârşitul perioadei se mai elibera putând să se plimbe hai-hui prin oraş şi să petreacă împreună ultimele zile de toamnă în fermecătorul târg la Ieşilor, atât de drag lui Radu.

Miruna rămăsese abătută după plecarea lui. Era mai încercănată şi mai neliniştită. Norocul ei era că avea un program încărcat şi cu asta îşi umplea timpul golit de orice substanţă. O vizită la părinţii săi fu singurul moment ce o trezise din amorţeală. Maică-sa o rugase să treacă într-o zi să o ajute la curăţenie; avea de făcut ordine în bibliotecă, apoi dulapurile cu haine îşi aşteptau rândul să fie aranjate, ordonate, lucrurile trebuiau sortate. Se execută maşinal numai de dragul de a avea o ocupaţie care să o smulgă din gândurile ce nu-i dădeau pace. Printre haine, cărţi, reviste şi hârtii, găsi întâmplător şi albumul familiei în care erau păstrate cu sfinţenie fotografii de la diverse evenimente: nunta părinţilor, botezul ei, prima zi de şcoală, când pe neaşteptate căzu din coperta cartonată, în dublura căreia fusese ascunsă, o fotografie mică, alb-negru, ce părea dintr-o epocă mai îndepărtată. Un frison o scutură din cap până-n picioare: imaginea înfăţişa un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine de ofiţer al armatei române, chipeş, înalt, zâmbitor. Miruna aproape că leşină când îşi dădu seama că figura îi era cunoscută – semăna leit cu Radu, aceeaşi ochi mocnind sub jarul sprâncenelor, acelaşi zâmbet, conturul feţei, bărbia păreau să conducă la un mister sau mai degrabă la o farsă: cine ştie cine era acel bărbat identic cu Radu ale ei? Putea să aibă aceeaşi vârstă, categoric nu–şi imagina cine putea fi…nu-l mai văzuse niciodată. Adică de ce nu ar avea o iluzie optică? Să fie cu putinţă? Ar fi fost atât de îndrăgostită, de zăpăcită, încât să confunde orice bărbat cu Radu? Dar imaginea nu minţea: cei doi semănau leit unul cu altul, de parcă Radu al ei s-ar fi îmbrăcat într-o uniformă militară şi l-ar fi fotografiat cineva …

Miruna credea că abia acum descoperă misterul existenţei sale: dacă ea era cea care trăia într-o altă dimensiune temporală şi nu mai ştia care este de fapt adevărul? Se îndreptă cu fotografia în măna tremurândă către bucătărie unde ceru explicaţii mamei sale, măcar ea putea să îi spună ce se întâmplă în realitate:

-Mamă, cine e bărbatul din fotografie? Şi se prăbuşi pe un scaun cu bărbia crispată, ochii bulbucaţi, gura i se desfiinţase fiindcă nu mai putu articula nici un sunet…

Mama, răvăşită la rândul ei, o privea pe Miruna şi se sperie de ceea ce vedea, dar nu-şi pierdu firea şi zâmbi încurcată: e un băiat din satul bunicilor tăi. Radu

Sima a lui Chivu Sima din capul satului. Taică-su fusese chiabur, aveau pământ mult şi ca să nu aibă probleme cu comuniştii l-au obligat pe băiat să se facă ofiţer. Era cu trei ani mai mare ca mine, îl prinsesem în şcoala generală numai un an, apoi a plecat la liceul militar. Când a devenit ofiţer şi a intrat în garnizoana de la oraş m-a zărit pe strada mare într-o zi când veneam de la cursurile de ucenicie. Nu ştiu cum m-a recunoscut că eram din satul lui, dar din acea zi m-a curtat asiduu. Tanti Tincuţa, femeia la care stăteam în gazdă îl botezase „Radu mamii”, după cântecul minunat pe care îl cânta. Avea o voce minunată. Îmi plăcea cum cânta la nebunie. Era frumos, zâmbea şarmant, era un băiat interesant din toate punctele de vedere. Tanti Tinca îmi spunea că după ce o să termin şcoala, o să vină fata ei de la Bucureşti şi să mă cunune cu Radu.

Miruna se mai liniştise puţin, i se destinseră toţi muşchii feţei şi aproape că reveni la normal. Asculta cu mult interes povestea mamei. Era povestea vieţii ei din tinereţe pe care o ţinuse atâta amar de vreme ascunsă în pliurile unui album cu poze. Cu glas duios şi melancolic mama parcă se alina singură: Radu era un băiat minunat…

- Era? gândi Miruna cu sunete înalte ale vocii ei inflexibile.

- Da. Cânta melodii populare, avea o voce fermecătoare, nu se lăsa rugat de două ori. Toată lumea era vrăjită de vocea lui… toţi… şi mama îşi întrerupse şirul.

-Apoi? -Mi se pare că mă ceruse chiar oficial de la tanti

Tinca, numai că femeia i-a spus că se cade să meargă în sat acasă la tata, însă n-a mai apucat săracu’ să se ducă să mă ceară. A avut loc o altercaţie la unitatea lui, un soldat a fugit cu armamentul din dotare, puşcă, muniţie, tot, şi când s-a descoperit lipsa armei urma să fie tras la răspundere şi Radu. N-a suportat să fie umilit, îl aştepta poate chiar Curtea Marţială, nu era de glumit: ruşinea, degradarea, pierderea onoarei unui ofiţer nu sunt lucruri de glumă. Presiunea era foarte mare. S-a împuşcat săracu’! A fost dus şi îngropat în cimitirul satului, fără o slujbă chiar dacă fusese un suflet credincios. Săracu’ Radu! Păcat de tinereţea lui şi de vocea lui melodioasă… Şi acum mă înfior când mai aud melodia Mariei Tănase… o cânta aşa de frumos!...

Trenul îşi huruia cântecul binecunoscut. În

compartimentul ticsit cu călători discuţiile erau în toi; se cunoşteau sau nu, toţi îşi dădeau cu părerea despre chestiunile arzătoare ale zilei: politică, sănătate, reţete compensate, bilete de călătorie la preț redus sau gratuite, pensii mici, prea mici, copii plecaţi în depărtări mai senine. Miruna preferase acest mijloc de a călători fiindcă nu se simțea stăpână pe sine la volanul mașinii, era un drum lung și din cauza emoțiilor nu ar fi fost în stare să conducă atâta; se făcuse mică şi neînsemnată pe bancheta compartimentului, mai ales că avea un vecin foarte corpolent şi virulent în discuţiile pe care le


48

acaparase cu o voce baritonală şi gesturi largi, pe măsura trupului osânzos. Dintre toţi numai ea părea că e în altă lume şi nu se potrivea nicidecum filmului acestei călătorii cu trenul accelerat spre capitala Moldovei. Zumzetul celor din jur venea de departe şi ea visa cu ochii deschişi, nu intră în vorbă cu nimeni, niciunul dintre ei nu îndrăznea să o întrebe ceva. Îşi înfundase nasul într-o carte, ambiţionându-se să nu facă vreun gest că ar putea participa şi ea, măcar de dragul conversaţiilor politicoase şi plicticoase. Nu-şi putea explica un uşor tremur nervos, o emoţie lăuntrică ce nu-i dădea pace. Era pentru prima dată când făcea o călătorie spre acest oraş minunat despre care auzise atâtea, ştia atâtea, dar pe care nu-l vizitase niciodată până acum. Drumul îi era necunoscut şi abia îşi putea face o vagă impresie despre peisaj. Totul îşi deturnase semnificaţia, transfigurându-se într-un clocot interior infernal. Viaţa ei monotonă, apatică dispăruse ca prin farmec. Acum nu ştia decât un singur lucru: iubirea ei se îndrepta spre Radu. Nu auzea decât un singur nume: Radu. Silabisit, numele devenea o parte din fiinţa ei. Nu putea să nu-l îndrăgească. Era iubitul ei. La fel de bine ar fi putut fi şi fratele ei. Chiar şi copilul ei. Raporturile se inversaseră: deveniseră doi oameni maturi, doi amanţi ce îşi erau suficienţi unul celuilalt. Nu mai aveau nevoie de lumea dimprejur: amanţi din Lesbos şi Corint. Uneori i se făcea frică: era păcatul ei, consfinţit cu inima, cu trupul ei, cu întreaga ei făptură. Conştiinţa ce o veghease îndeaproape abdicase, deşi din când în când apărea la suprafaţă: cum ai putut? Era o întrebare amară şi zeflemitoare. Acum nu mai conta decât faptul că la capătul drumului o aştepta el. Radu!

Nicolina - Iaşi! Coborî cu atenţie cele două

trepte ale vagonului cu privirea rătăcită în zare. În lungul peronului văzu o umbră alergând înspre ea şi numai după câteva secunde se simţi în siguranţă: Radu o îmbrăţişa cu dorul lui, cel mai mare dor. Patima era şi a lui deci. Avea de îndurat necunoscutul ce li se aşternea la picioare, umăr lângă umăr, suflet închis într-un alt suflet. Erau frumoşi şi fericiţi, dar în secunda următoare ce va mai fi ?

În camera de hotel în care se instalase Radu atmosfera era primitoare. Miruna aruncă o privire de jur împrejur. În mijloc trona un pat dublu cu perne pufoase, îmbietoare. Abia acum realiză că e obosită şi că venind încoace pierduse noţiunea timpului: stătuse chircită pe canapeaua îngustă din compartiment vreo patru ore şi jumătate. Se simţea anchilozată şi fără putere. O mână puternică, parfumată o masa acum pe spate, urcând spre umeri şi gât. Îi cuprinse omoplaţii în mişcări circulare, hotărâte, apăsând în punctele cele mai dureroase. Circular şi ritmic, masajul era o binecuvântare. Nu se simţise niciodată atât de relaxată. Masajul pe care îl făcea Radu era o răsplată a curajului ei de a înfrunta distanța şi de a-şi demonstra sieşi cât de puternică este. Iubirea o făcea aşa. Radu îşi plimba mâinile peste oasele ei fragile. O tulburau şi o încântau, readucând-o la viaţă,

dându-i o energie nemaicunoscută până atunci. Recunoştea în aceasta căldura unui suflet pereche pe care îl aşteptase în zadar. Nu mai era o fetişcană să nu realizeze că Radu o dorea. Apropierea lui însemna dorinţa de a o face fericită, de a-şi închide sufletul lui între aripile sufletului ei pe vecie. O dorinţă fizică mai presus de orice îl înstăpânea, dar era şi o durere ce nu-ţi găsea astâmpărul. Îi fusese foame de ea, întreagă, de buzele ei fluide, de coapsele ei rotunde, pline, de femeie coaptă, de ochii ei trişti inexplicabil, de zâmbetul ei îngeresc. Ochii lui închişi o zăreau pretutindeni şi când nu o găsea lângă genele lui negre, lucitoare, îl cuprindea disperarea:

- Mi-a fost tare dor de tine, iubita mea! O răsuci cu faţa spre el şi o sărută apăsat, tăindu-i respiraţia. O răsturnă în mijlocul patului imens murmurând fericit: ce bine că eşti aici cu mine. Aici şi acum. Totul devine iubire. Contopirea lor era dureroasă, electrizantă, carnalul era nefiresc, vărsându-se în preaplinul clipei. Bucuria de fi bărbat şi femeie li se citea pe feţele transfigurate. Nu exista nimic. Nimic mai presus de începutul creaţiei, de condensarea timpului într-o dragoste mare.

Clipele petrecute împreună erau ca un balsam. O atmosferă plăcută ca un somn binecuvântat îi făcea să se avânte amândoi în taina iubirii lor. Miruna se simțea eliberată. Pierduse corsetul grijilor și al spaimelor ce îl purta în permanență în sufletul său. Era pentru prima data fericită. Fericită. Orele pe care le petreceau prin muzee sau în Grădina Botanică erau o încântare. Tihna unei cești de cafea sorbită la o cafenea cu renume istoric și literar îi făceau să se simtă sărbătoriții momentului. Radu o ținea strâns de mână și o proteja zâmbindu-i cald. O săruta ușor în văzul tuturor, prezentând-o colegilor săi drept logodnica sa. O tresărire o urmărea pe Miruna: era oare un vis? Nu. Cu siguranță nu era numai un vis, era viața ei care se trăia frumos, intens. Își dorise cândva să se încarce cu atâtea și atâtea emoții și amânase mereu întâlnirea cu sine, cu istoria, cu farmecul Iașiului: casa lui Sadoveanu îi primise cu aleile sale foșnitoare sub pașii lor timizi, cocheta căsuță a lui Topârceanu era plină de melancolia toamnei, apoi scările coborâte până la bojdeuca din Țicău a marelui Creangă le dădu fiorii copilăriei plină de povești și povestiri, urmau la rând Casa Pogor, Mitropolia și Palatul Culturii, Casa Dosoftei și Universitatea de pe Copou, strada Lăpușneanu, toate erau pline de urme ale unei vieți trecute de o mare însemnătate spirituală. Peste tot oamenii erau primitori, zâmbitori. Era o poveste ce se depăna acolo, sub ochii ei mirați, înveselită la auzul accentului moldovenesc. Cei doi îndrăgostiți se strângeau în brațe pe străzi, chircindu-se unul în altul, sărutându-se înfrigurați ca și cum nimic nu mai conta, ca și cum timpul nu exista pentru ei.


49

Titi DAMIAN

ÎNTOARCEREA de Dumitru Dănăilă sau

„Înainte de toate, oamenii rămân” „Nu ştiu alţii cum sunt”, ca să-l parafrazez pe genialul înaintaş, dar apropierea mea de scriitorul Dumitru Dănăilă s-a făcut anevoios, în timp. La multele întâlniri cu scriitorii, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, sub patronajul lui Marin Ifrim, fie la Biblioteca Judeţeană, unde se lansau cărţi de primă mână, ne strângeam protocolar mâinile şi ne adresam unul altuia scurt şi politicos. Ba chiar, de 1 Decembrie anul trecut, am lansat împreună, eu – o carte de cronici literare, el - un roman, ambele bine primite de cei prezenţi, şi nu numai. Mi-amintesc că mi-a vorbit şi de un confrate ialomiţean, apreciatul jurnalist Ion Alecu. Până într-o zi din vară, când primesc prin poştă o carte a Domniei Sale, cu o dedicaţie care mă onorează: „Cu admiraţie faţă de opera Domniei Sale şi cu respect faţă de omul Titi Damian.” Nu dedicaţia m-a pus în mişcare, ci OMUL pe care l-am descoperit urmărindu-i biografia, dar mai ales cartea, întrucât aborda o temă tare mult dragă mie: satul românesc contemporan. Am citit-o cu toată seriozitatea, pentru că voiam să-mi confrunt opiniile cu ale unui confrate pe care l-am simţit responsabil, onest şi îngrijorat, la fel de mult, faţă de destinul satului românesc actual. Cartea domnului Dumitru Dănăilă are, structural, tematic şi stilistic, toate ingredientele unui roman clasic. Tema romanului ÎNTOARCEREA, editura Editgraph, Buzău, 2012, 178 pag., este familia, aparţinând unui clan ce presupune părinţi, bunici şi copii. Un clan dintr-un sat românesc tradiţional de câmpie pe care societatea socialistă multilateral dezvoltată l-a împrăştiat, l-a pulverizat, obligându-l să-şi piardă valorile morale, adică busola existenţei. O alienare pe care cu greu poate să o vindece societatea instaurată după marea Revoluţie Socialistă Română din Decembrie 1989, sau cum îi zic unii amar-ironic, în zeflemea, Marea Zbenguială. Oricum, marea victimă,

înainte şi după Decembrie, este familia. De fapt, spune Dumitru Dănăilă în cartea sa, ceea ce s-a frânt înainte, s-a desăvârşit după. Mai mult chiar, autorul merge mai profund, abordând şi un alt nivel - satul românesc atacat în articulaţiile sale vitale, prin atragerea obsedantă şi exagerată a forţei de muncă tânără la oraş, din timpul comunismului, transformând-o într-o clasă dezrădăcinată, primită cu suspiciune de oraş şi refuzată treptat de sat. Romanul sugerează cititorului contemporan, indirect, o întrebare obsedantă, foarte actuală: Va mai fi posibilă revigorarea satului românesc în structurile sale tradiţionale? Răspunsul îl află cititorul, urmărind cu o curiozitate crescândă, evoluţia familiei ţăranului George Bărăgan, zis Pălmaşu, din Padina Buzăului. Scriitorul, un „hârşit” al scrisului, ziarist de profesie, procedează cu metodă. Construieşte incipitul romanului cu răbdare şi cu meticulozitate, pornind de la un eveniment pe care acest ţăran nonagenar doreşte să-l organizeze cu tot dinadinsul: aniversarea a 90 de ani de viaţă în sânul familiei. Propoziţia primă are valoarea unui laitmotiv, concentrând o imensă aşteptare: „Atât mai are, o zi, şi atinge nouăzeci de ani.” Aniversarea lui George Bărăgan este, de fapt, doar un pretext, căci, simţind pericolul disoluţiei accelerate a familiei şi a valorilor morale ce o susţin, ar vrea să le dea sfaturi urmaşilor, pornind de la înălţimea experienţei sale de viaţă: „Copiii ăştia n-ascultă, domnule, ei ştiu totu’, nu poţi să le stai cu o vorbă împotrivă, că te şi dau la întors, te învăluie cu vorba, să faci cum zic ei, că ei cică ştiu ce spun, au, chipurile, carte. O şti ei ce spun, da’ viaţa-i altfel. Io ştiu mai bine cum e viaţa, ei asta n-o înţăleg, şi o ţin p-a lor. Cu satu’ cum mă înţăleg?” Bătrânul e în pas cu vremurile. I-a chemat cu mobilul, apăsând cam anevoie tastele cu degetele lui mari, bătătorite, „să nu plece niciunul cu greutate pe suflet de la petrecerea lui.” De aici încolo, în câteva zeci de pagini bune, iese la iveală jurnalistul Dumitru Dănăilă. Simte că este necesară câte o biografie a celor rămaşi din neamul Bărăganilor, dar şi a acelora pe care vitregiile vremurilor au făcut să se piardă. Din neamul Bărăganilor a rămas învăţătoarea Profira Leonte din Bucureşti, acum ieşită la pensie, ascunzându-le o boală grea „ce bântuie acum femeile.” A rămas Angelica Răducanu, şi ea pensionară, fostă muncitoare la o fabrică de textile din Buzău. Ea are patru copii: Vişan, „cântă la chitară şi câştigă binişor”, Eleonora, coafeză, apoi, Mirel, agent de pază, şi Ionuţ, ziarist. Simpla enumerare a profesiilor acestora este suficientă să evidenţieze precaritatea existenţei femiliei actuale, trăind nesigur, doar asigurându-şi minimul existenţei, fără mari speranţe pentru ziua de mâine. Nu mai pot veni la întâlnire Vlad, fiul cel mare care a murit, de-abia întors din armată, într-un accident stupid de tractor, nici Luca ,,înjunghiat mişeleşte pe la spate, când se întorcea de la câmp”, probabil o


50

răzbunare din dragoste. Nu mai poate veni nici Floarea, soţia lui, dispărută cu vreo 20 de ani în urmă, după ce a zăcut de o boală grea, „cu toată împotrivirea lui Bărăgan şi a doctorilor.” Mai sunt trei farfurii în plus: fata Profirei, avocata Despina, soţul său Cristache, şi beizadeaua Eusebiu, vinovat într-un grav accident de circulaţie, din care încearcă să scape cu faţa curată. De aici încolo, revine în scenă scriitorul Dănăilă, scoţând în evidenţă un prim nucleu epic, ce cuprinde pregătirile făcute cu toată grija chiar de către bătrân, ajutat de către băiatul său de casă şi nădejdea lui, Codrin. El simte că mai are câte ceva de spus vieţii: „Ultimu’ Bărăgan nu să dă răpus aşa dă uşor. Da, nu-i simplu să fii ultimu’. Te bate mereu gându’ că mai ai dă făcut ceva, dă spus ceva, că laşi ceva neterminat pă lumea asta. Şi eu nu vreau să plec până nu las totu’ în ordine!” Urmează sosirea lor, a doua zi, pe la prânz, toţi intonează cam formal, fără prea mult entuziasm „Mulţi ani trăiască!”, primeşte, cam protocolar, daruri. Descoperă că familia lui este divizată politic, dovadă fiind împunsăturile destul de acide dintre nepoţii fraţi, Ionuţ şi Mirel. Grea misiune are bătrânul Bărăgan (nume generic, cum se observă uşor), de a aduce la matcă o familie atât de împrăştiată şi de eterogenă! Speranţa lui este că, fiind constrânşi de vremurile destul de confuze pe care le trăiesc la oraş, aceştia vor efectua o „bejenie” inversă, adică vor învăţa, chiar la vârsta pensionării, să devină ţărani. Odată cu finalul petrecerii, ziaristul revine la condiţia de scriitor. Îşi desface firul epic în două planuri care vor merge paralel, având ca nucleu fiecare câte o poveste de dragoste. Primul plan urmăreşte destinul familiei Răducanu, care, constrânsă de vicisitudinile vieţii de oraş (pensie mică, boală, patru inşi înghesuiţi într-un apartament de două camere), hotărăşte să se stabilească la Padina. În apartament urmează să rămână cei doi fraţi, aflaţi tot timpul într-o perpetuă ciondăneală. De aici încolo, romanul devine captivant, urmărind evoluţia acestora. Mirel trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu frumoasa şi sensibila Zenovia, întunecată de insistenţele destul de abrupte ale lui Ionuţ asupra purităţii fetei, dar şi o evoluţie spectaculoasă în carieră a celor doi. Zenovia rămâne, după opinia mea, personajul cel mai luminos din această lume aflată în degringoladă. Dacă acest prim fir epic este plasat în contemporaneitate, povestea întemeierii familiei Bărăgan, zis Pălmaşu, este ruptă din realitatea satului românesc, foarte aproape de cele din poveşti, asemănătoare întrucâtva cu povestea Glanetaşului. Chipeşul flăcău George Bărăgan este asaltat în tinereţe de către înstărita Filiţa Coşovei şi de săraca Floarea, ambele sperând şi aşteptându-l să se întoarcă de la oaste: „N-am înţăles dă ce umbla după mine, când ea era bogată, venea dintr-o familie înstărită a Padinii. Când o vedeam aşa frumoasă şi în hainele ei scumpe, nu îndrăzneam nici să-i trec prin faţă [...] Când a

apărut Floarea, proaspătă, firavă şi stingheră, am fost sigur că bogătana o să se dea la o parte şi o să ne lase în pace, vedea şi ea că mă potriveam cu Floarea.” Povestea lor de dragoste are acest început, dar avatarurile sunt urmărite de cititor cu sufletul la gură. Singurul regret al bătrânului este că nu i-a spus niciodată soţiei, în viaţă, cât de mult a iubit-o. Se pare că destinul îi va împlini dorinţa sa ascunsă de a face o sută de ani, dar tot destinul se răzgândeşte. Într-o zi se împiedică, îşi rupe un picior, urmează o lungă convalescenţă, durerea fizică este accentuată şi de o imensă durere sufletească: moartea fiicei Profira, lovită de aceeaşi boală nemiloasă ca şi a soţiei. O ultimă scenă îl prezintă pe George Bărăgan în ipostaza de înţelept al satului. Este vizitat de un grup pe ţărani care vin să-i ceară sfatul, la o ţuică, în legătură cu o opţiune politică de la referendum. După plecarea lor, bătrânul are presentimentul morţii: „Da io, dacă ar fi să plec mâine, ce veşti duc pă lumea cealaltă? Ce le spui io ălora de dincolo că s-a petrecut mai dă soi pă lumea asta? Îi greu, da tre’ să aleg înainte dă plecare, să nu mă duc acolo nepregătit.” Bătrânul n-a apucat să aleagă între faptele mai importante petrecute pe pământ: „Îl apucă în somn o durere năprasnică în piept, care alunecă în braţe şi în spate. Şi în stomac alunecă, nu-şi dă bine seama unde îl doare, peste tot n-are timp să se mai lămurească. Simte că se petrece ceva nepetrecut, nefiresc, nelumesc, simte că vine sfârşitul: <Cam devreme a venit, cam devreme, încă nu sunt gata... Doamne, câte mai am de rezolvat!>” Este poate, cea mai frumoasă scenă din roman, comparabilă cu aceea a morţii lui Ilie Moromete. Litania lui este echivalentă cu faimoasa propoziţie moromeţiană: «Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!» Finalul romanului este constituit dintr-un excelent eseu, de data aceasta optimist, al jurnalistului Dumitru Dănăilă, având ca temă sfârşitul lumii acesteia şi începutul alteia noi: „Să ne oprim aici, deşi am putea să mergem mai departe cu numărătoarea, de-alde Bărăgan sunt şi vor fi cât îi lumea, chit că îi cheamă aşa sau altfel. Ţăranul român şi spiritul lui de dreptate nu vor pieri nicicând. Nici dacă tehnica va da năvală peste sat, cum a dat în ţările avansate. Omul de la ţară se va adapta mereu vremurilor, se va transforma mereu, dar nu va pieri. Va fi un om modern, însă la fel de legat de pământ, de obiceiuri şi tradiţii, la fel de încrâncenat, de încăpăţânat în bătăliile lui cu natura şi cu cei ce încalcă legile omeniei. Ţăranul din el nu va dispărea nicicând.” Locul lui Bărăgan îl va lua, simbolic, copilul său de casă, acum energicul şi vigurosul Codrin. Romanul ÎNTOARCEREA este dovada unui scriitor viguros, sobru şi serios, asemeni scrisului său, bun cunoscător, în aceeaşi măsură, al satului şi al oraşului, trăind, prin scrisul său, drama lor în această perpetuă tranziţie, dar optimist în opţiunea sa fundamentală: „Nimic n-o fi veşnic, dar lupta trebuie dusă mai departe, chiar şi atunci când ştii că eşti


51

ultimul luptător.” Are un condei exersat într-un stil limpede, cursiv, organizat, îşi individualizează personajul principal printr-un grai neaoş, muntenesc. Povestea vieţii lui George Bărăgan înseamnă cinste, luptă, tărie morală, adică un model pentru urmaşi. O carte care îl îndeamnă pe cititor la o reflecţie, poate la o dezbatere naţională despre destinul satului românesc. O carte care nu pune numai întrebări, dar oferă şi răspunsuri. O carte în care mulţi dintre cititori îşi vor redescoperi destinele.

Ionel POPA

Editorialul Mircea Dinutz – un model* Editorialul este, după o metaforă cam uzată prin folosire excesivă, coloana vertebrală a unei reviste/ a unui cotidian. Parafrazând altă zicere în circulaţie putem formula şi noi: Editorialul îmi spune cine eşti. Caracterul şi moralitatea editorialistului amprentează puternic şi publicaţia respectivă. Portretul ideal al unui conducător de revistă ar trebui să se înscrie în următoarele coordonate de excelenţă: probitate morală, calitate şi ţinută intelectuală exemplare, profesionalism, obiectivitate, puterea de convingere, arta de a folosi potenţele expresive ale limbii, polemica să fie una de idei, nu atac la persoană, folosirea unui limbaj civilizat… Fiecare conducător de revistă îşi inaugurează păstoritul printr-un editorial-program. Că gestul şi programul au drept suport o angajare onestă şi din convingere în numele unor idei nobile sau expresie a unui orgoliu ori a unei angajări interesate şi de conjunctură, va da seama revista număr de număr. Editorialul program al lui Mircea Dinutz [Nr.1 (45)/ 2008] formulează câteva principii şi obiective pe care îşi propune să le urmeze. Conducerea sa nu va însemna “un nou început”, ci o continuare cu aspiraţii spre mai bine, spre noi împliniri a ceea ce a realizat ctitorul. Alt obiectiv este menţinerea cercului de colaboratori şi lărgirea lui cu noi condeie de valoare, angajarea în numele valorii şi adevărului, totul sintetizat în deviza “să ne citim şi să ne respectăm unii pe alţii”. O continuare şi completare a acestui program este editorialul bilanţ prilejuit de aniversarea Nr. 50 al revistei. Paginile respective rămân un document pentru istoricul literar. Având un puternic grund de morală civică, editorialele lui MD din “Pro Saeculum” gravitează în jurul a două teme majore: lumea literară (culturală) şi şcoala. Această preferinţă tematică se justifică nu atât prin profesiunea primă a editorialistului ori profilului revistei, cât convingerii d-sale că prin şcoală şi creaţie un popor supune veacurile şi după posibila lui dispariţie fizică de pe scena istoriei. Prin urmare, nu întâmplător

după editorialul-program următoarele două sunt, stricto sensu, consacrate lumii scriitoriceşti (Spiritul solidarităţii – (încă)o valoare pierdută?!) şi şcolii (Quo vadis, Juventute?!) Un mic tratat de sociologie şi filosofie pedagogică este textul Quo vadis, Juventute?! Cred că MD este prea optimist de vreme ce realitatea pe care o arată cu degetul e mult mai dură, contrazicându-l. Întrebarea din titlu este mult mai cuprinzătoare decât pare, iar dacă la vremea când a fost pusă părea uşor retorică, acum a devenit gravă. După orice moment de revoluţie urmează o perioadă de tranziţie, care produce “omul de tranziţie”. Cu rare excepţii, tranziţia este nici mai lungă, nici mai scurtă. În cazul nostru, tranziţia, pe lângă faptul că a avut un anumit conţinut, a fost şi de durată şi dureroasă. De ce? Una din cauze este, fără doar şi poate, faptul că ceea ce, în decembrie 1989, ar fi trebuit să fie revoluţie a fost confiscat. Ştim noi de cine şi cum!

Ce i-a dat “revoluţia” omului, în general, tineretului în particular? O libertate despre care nu ştia mai nimic şi nici ce să facă cu ea. În atare condiţii beneficiarii libertăţii şi libertatea însăşi au fost uşor de manipulat şi înlocuite cu tot felul de surogate pentru amăgirea frustrărilor anterioare, dar şi a celor viitoare. Menţionata manipulare a înlocuit pe a voi şi pe a putea doar cu a auzi şi cu a vedea. Şi ce aude şi vede tânăra generaţie? “După 1992, au apărut televiziunile particulare, apoi – prin extindere treptată – o reţea monstruoasă de calculatoare [internetul] prin care se încearcă a se controla o imensă informaţie (oare?)”. Atitudinea luată nu înseamnă împotrivire la progresul ştiinţific şi tehnologic, ci întrebarea gravă: cine foloseşte acest progres şi în ce scop? O altă problemă îngrijorătoare este virusul indus de acest progres care, dacă se merge înainte în acest ritm fără vaccin, va duce la îmbolnăvirea “sângelui intelectual” şi moral.

Tânărul de azi vede şi aude cum lumea e mânată în luptă doar pentru bani, putere, sex. Pe fundalul acestui zgomot diavolesc, sticla şi o mare parte din presă oferă fel şi fel de show-uri cu dive, divi şi vedete politice care mai de care mai imbecili, inculţi, analfabeţi şi total lipsiţi de bunul simţ omenesc. Mai auzim despre reforma învăţământului, dar nu o vedem: “Ministerul Învăţământului, al Cercetării şi… al Educaţiei (aţi citit bine) şi-a schimbat în ultimii 17-18 ani denumirea de patru ori, miniştrii de 11 ori şi moravurile… niciodată.” Şcoala din vremea comunismului, din nefericire, a avut multe neajunsuri, dar acest adevăr nu trebuie să ne facă să nu vedem o seamă de realizări datorate nu sistemului, ci unor dascăli deosebiţi. (Drumul spre poezie). Înlăturarea şcolii din procesul edificării adevăratelor şi durabilelor valori etice, intelectuale şi spirituale are pe termen mediu şi lung urmări negative: răsturnarea criteriilor de evaluare, acceptarea şi promovarea diplomelor de carton, înlocuirea întrecerii oneste cu tot felul de criterii-trucuri şi, nu în ultimul rând, renunţarea la testamentul bătrânului Văcărescu (“Urmaşilor mei […]/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ ş-a


52

patriei cinstire”). Consecinţele acestei renunţări: vocabular primitiv şi sărac, exprimarea agramată şi lipsă de logică, reducerea comunicării la interjecţii şi monosilabe, care mai de care mai “expresive”. În faţa acestor realităţi, MD se întreabă: “ Oare chiar ne mai pasă de valorile noastre culturale? Sau kitsch-ul s-a întronat pustiitor anunţând moartea spiritului?” (În dansul nebun al strălucirilor vremelnice). În cazul acesta, vinovat nu este numai cel care dă, ci şi cel care primeşte.

Lumii cultural-literare îi sunt consacrate câteva editoriale. Sunt vizate problemele valorilor şi de morală. Sunt aduse sub lupa observaţiei atitudini şi comportamente care se abat de la o minima moralia şi nesocotesc valorile: aroganţa, subiectivismul pieziş, discriminarea centru/provincie, pierderea sentimentului de solidaritate, spiritul de gaşcă, degradarea instituţiei premiilor (“se sparie gândul” când vezi cum se înmulţesc rubricile-criterii după care se acordă premiile “cu kilogramul”) Fenomenul e prezent nu numai la centru, ci şi în provincie. Un alt aspect supus atenţiei este înlocuirea evenimentului cultural al lansărilor valorii cu publicitatea comercială agresivă.

MD stăpân pe judecata lucidă nu se sfieşte să abordeze subiecte delicate, neaşezate, pline de fermenţi vicleni. În astfel de cazuri porneşte la analiză fără part-pris-uri şi demontează maşinăria de făcut mituri (Posteritatea lui Adrian Păunescu, Fenomenul Mircea Cărtărescu, Cursa pentru premiul Nobel). O stare negativă din USR, şi nu numai, faţă de care ia atitudine fermă este amânarea sine die a hotărârii care să şteargă nedreptăţile făcute lui Paul Goma ante şi post decembrie. Paul Goma are două calităţi care incomodează încă pe mulţi: e unul din cei 3-4 (nu mai mulţi) adevăraţi disidenţi anticomunişti pe care i-am avut, atitudine pe care o continuă şi astăzi în mod justificat; şi nu este un scriitor de o zi. (O întrebare legitimă). Fiecare editorial formulează direct sau indirect astfel de întrebări legitime.

În Spaimele noastre de toate zilele şi Eminescu şi <fabrica de sfinţi> este adus în discuţie gălăgiosul şi, în general, găunosul nostru postmodernism.

Dacă se dezice ferm de aroganţa centrului faţă de provincie (de cea neuniversitară, de regulă), la fel respinge aşa-zisul patriotism local, la fel de nociv ca şi celelalte neajunsuri (De unde ne vin criticii?, Vrancea literară între da şi nu) Subiectivismul “pieziş”, neglijenţa informativă, înlocuirea modestiei şi a bunului simţ cu formulări de genul acesta: “cine nu apare în cartea mea [istoria mea literară] nu există” fac obiectul editorialelor Ce-i mâna pe ei în luptă?, Scriitori vrânceni în dicţionare şi istorii literare.

Toate editorialele lui MD au un numitor comun: asanarea morală şi respectul valorii. Tarele morale vizate sunt: aroganţa, invidia, suficienţa, megalomania, respectul, orgoliul, lipsa bunului simţ… Într-un fel sau altul, toate paginile editorialelor sunt irigate de respectul şi preţuirea valorilor venite de la înaintaşi. Făcând pledoarie rădăcinilor, MD nu este un paseist, nu are

nostalgia unui trecut cosmetizat. El priveşte spre viitor, preocupându-l relaţia necesară, obiectivă şi dialectică dintre trecut şi viitor via prezent.

Paginile lui MD mai au două caracteristici, care le conferă calităţi: nu sunt produse in vitro, ci ale unor experienţe de viaţă pe care le racordează realităţilor din jur; şi nu sunt partinice; de la început până la sfârşit a rămas o conştiinţă civică pusă în slujba adevărului.

Editorialele lui MD, de departe, s-au impus şi prin ţinuta lor estetică. Scriptural-literar ele conţin “fragmente” de jurnal, de critică şi istorie literară, de omagiu, fiziologie literară, eseu, evocare, schiţă. Caracterul angajat civic al editorialului impune folosirea unor procedee specifice pamfletului, regină fiind ironia realizată prin varii mijloace: epitetul, falsa apreciere, falsa expresie reverenţioasă (de exemplu, se adresează unui personaj cu “distins cărturar”, care, în context, vrea să spună că a fi un asemenea cărturar nu e suficient să posezi o magazie de informaţii şi cunoştinţe pe care să le expui elegant, mai trebuie ceva: spirit creator), enumeraţia de substantive ce denumesc caractere (farsori, tupeişti, impostori, arlechini, circari), nume de personaje care fac aluzie la caracterul şi ocupaţiunea lor (Costache Simeza, Maria Trufanda, Georgiana Silicon, Miluţă Guguşteu, Giony Andrei Neaţă). Alte aspecte de artă literară care nu trebuie trecute cu vederea: titlurile care se reţin prin expresivitate, care conţin sintagme memorabile scoase din diferite opere (“Ce-i mâna pe ei în luptă?”, “Quo vadis, Juventute?”) şi titluri care sunt adresări ironice către prezent (“De unde ne vin criticii?”, “Stima noastră şi mândria!”, “Aşa s-a călit… cititorul”, “Omul nou”); interogaţiile şi invocaţiile cu rol în structurarea textului.

Gestul Doamnei Rodica Lăzărescu da a aduna într-o carte editorialele celui care, între anii 2008-2013, a fost sufletul revistei „Pro Saeculum” e de apreciat nu numai ca gest editorial, ci şi ca expresie a ceea ce înseamnă prietenie şi respect .

* Mircea Dinutz, Editoriale, Ed. Pallas Athena,

Focşani, 2013


53

Ion MURGEANU Vinerea neagră De la daci până la cuza vai istoria confuza De la cuza până acuma ay istoria nebuna cum ne-a-ncovoiat în draci de-am rămas fără nădragi cum ne-au scuipat ciupeţii cocoşaţii târgoveţii cu odrasle-n şcoli bălţate… Noi săparăm glia-ncalte ca să aibă ei să care cu vagoane nu în care ca să aibă ei să fure în democraţii obscure deteră ei legi la toate dar niciuna pe dreptate. Ageamiii ipistaţii porunciţi de împăraţii ale căror nume strâmbe făcură-n obraze gâlme şi la fiecare glie câte-un cot de puşcărie finu gheorghe naş ion le-nfundară om cu om. O-ncasară îndesat de la veneticul Stat c-au făcut din ţară-un sat fără câini şi fără ghioagă şi din maică-mea miloagă noilor vechi ipistaţi numa altfel pieptănaţi dar grăind acelaşi grai al sudalmei de pe plai. Ci grăind aceea limbă neagră slută şi călâmbă… De la cuza la nenicu ne-au păpat neica nimicu ni s-a intentat procesu cum decurge interesu odraslei de târgoveţi cu patalamaua-n pungă au muls ţara să se-ajungă pen`că nu am fost în stare să-l dăm noi pe ăl mai mare ori să-l apărăm pe cuza de nătânga şi confuza lor istorie cu fes. Saci de bani cu interes numit pântece şi snagă tot sireacă şi pribeagă şi confuză şi beteagă ai rămas tot pe toloace iz de oi şi boloboace frumoasă ţară bogată cum ereai la maica fată iar acum fată sireacă c-au puit pe tine sluta putregaiul şi cucuta viermii-n rană şi bătuta toate vin de la Oculta!…

Vechile noastre ceasloave le-au schimbat pe terfeloage sfintele noastre altare le-au vândut pe cinci parale le-au spurcat cu apă tare şi din gheorghe şi ion au ieşit un avorton fără naţie şi tron; care-o ţin într-un bairam. Ei ne vând noi cumpărăm de la rasa lui ion alde rasa lui vasile au ajuns de râsul milei… Tot ce-au fost român şi bun au dat carne pentru tun domnii i-au numit străinul de la sută pân`la unul… Minus ultimul mai an fără drept la cugetare un scălâmb cu gura mare spurcată de pe maidan cel mai mare şarlatan uite cine ne-au ajunsu să ne puie preţ pre plânsu spoitorii de istorii saducheul fariseii lângă telefonul roşu iau zorii ca din poveste Care i-au cântat cocoşu nu una de-a treia oară pentru tine maică ţară pentru fiica domnişoară vândută batjocorită dijmuită jefuită tăvălită de ispită… Nu se mai opresc tâlharii te-au vândut la drumul mare violată la fruntarii în ţepuşi cu lăutarii fără comentarii… teamă numai de contrarii. Nu mai ştim cum ne mai cheamă nici ruşine nice teamă ne vând aurul pe-o scamă aurul şi taurul ni-l vând alde boaită oierul minotaurul scălâmb încolonat el râde-n rând cu gura pân`la urechi şi scuipat perechi perechi nu se lasă nici scuipat aferim aşa bărbat!… Dacă-l trecem la cântare nu-i o încercare toate curg în râul snob din satul globalizare de chimie şi de smog el ce interese are decât lunga infestare scrie pe-al minciunii blog… Domn cu rob şi rob cu rob ne vând pruncii bob cu bob au dat blog la boloboace s-a-ntins tifoida-n vace frumuseţa lor de crace fetele noastre sărace de la roma la stambul pântecele nesătul al minciunii jeg peren pe peretele etern văruit de iarnă vara – ceaţă pe eden!… Ş otravă milenară; Doina numai înfioară vărsând lacrima amară. Credeţi numa că le pasă mânuiescu mai nou cnutul cum ne vând de ieri trecutul astăzi ţării zăcământul şi priceperea şi gândul adierile şi vântul le numără pe parale dându-le drept naturale. Chinu-i chin şi jalea-i jale ei se scotocesc agale cum să dispărem pe cale în cipici fără sandale rupţi din somnul fără zalen puşi să ticălim din fugă


54

pe-a procletului spinare decretul de abdicare Obiceiuri ne-aţi sluţitu ne-au scos ochii ne-au rupt gâtu a ajuns fală obida pe glie fată omida… Graiul de pe vechi hrisoave spune-o limbă fără trunchi şi-o slăvire fără slave se târăşte în genunchi Ţara ca o vită-n jug maicile ei alungate din cotune şi din sate pruncii la cucută sug amăgiţi de punga voastră. Unde este ţara noastră?! Ce-aţi făcut din ea şi unde aţi împins-o în ce râpe la o margine de drum dintr-o helişte de lume unde domn e bunul plac şi preţul de un pitac preţul lui de eunuc şi cântarea ieri de slave azi e cântecul de cuc rătăcit din minţi bolnave. I-om cânta deci Maicii Ave implorând pre Domnul nost să ne deie înc-un rost astăzi la Vinerea Mare astăzi la Vinerea Neagră Ţării glia din mormântul care ne-au sporit Cuvântul. Coborî-s-ar de pe Cruce ţara sfântă maica dulce Ţara mea de floare-albastră va trece şi-acest mormânt până la deznodământ s-ajungă la Înviere precum datina i-o cere fragedă şi reavănă rodind din cunoaştere îngropând toţi impostorii pe valea unde trec norii unde-i sunt mântuitorii Unde stă Mântuitorul ospeţind însoţitorii Celor şapte vieţi ce-i sfarmă răului toată tăria Mai mult decât orice armă doar se ştie poezia cea cu pieptul de aramă… Trează o vor prinde zorii şi-or să vază trecătorii La lumina lumânării sfinte de la sfânta Înviere că un neam nicicum nu piere; am fost scrişi de Dumnezeu taman din ceaslovul de maian! Închinămu-ni-Te-Ţie! Taină mare Taină vie! Minunea lui Dumnezeu: „Ca să mântui neamul Tău” Dumnezeul Marele care ne-au tocmit Din plângeri legea şi hotarele ni le dă-nsutit Din frângeri şi din strop sfinţit de vin Strigă Românicei noastre: „Iată vin!” (diac tomnatic şi alumn) *Din vol. „O sticlă în apă” în curs de apariţie

Monica MUREŞAN

VIII. Câtă încredere trebuie să ai în pământul ăsta care se cutremură se îneacă se pârjoleşte şi când nu face nimic din toate astea te fulgeră te doboară te acoperă grosolan cu pietre tot mai mari şi bulgări tot mai mici fără să-i pese ce fals şi totuşi ce puternic pământul ăsta orb mut şi surd crăpat şi însetat să fie el indiferent pentru că nici noi nu-l iubim nu-l respectăm şi când îl dorim de fapt vrem să-l posedăm şi atât? altfel de ce ne e dat să-l călcăm în picioare şi de unde această frică să nu-ţi fugă pământul de sub picioare dar ce altceva să calci : apa cerul focul... unii se pare că au făcut-o nu degeaba se spune crede şi nu cerceta tu însă ce altceva ai mai important de făcut decât acel prim pas de cuceritor pentru ca apoi să nu te mai opreşti cu toate că ştii foarte bine noi nu iubim bucata noastră de pământ ci paşii ce-l calcă: paşii noştri tot ce-i al nostru

aparenţa că ne-am marcat teritoriul ce-l avem de străbătut de la început şi până la sfârşit crezându-ne tot mai atotputernici... câtă încredere trebuie să ai!


55

Petru SOLONARU Lamura obscură Între cel ce vede şi un cerc văzut lamura obscură mod egal a vrut aşezând destinul. Patosu-i latent, plod ce naşte-odrasle, însă ne-născut, dăruie-încântare sub ocol de chin, când din pleava undei clipele îi vin. Deîmpărţitoare spre a se uni, sfat, cuvânt, acţiune-i trec de hialin, prizonier oglinzii, însuşi calapod, adevăr să scoată nu în episod, ci prin tagma păcii visului etern. Ele’în arderi-toate nerozia-i rod, nimicind himera posesivei căi .... Ca întors tezaur, cheie-a mii odăi, înfiind ce este, sacrul va-întâlni, mistica-i veghere’în haosul dintăi .... Neantul Ni-e sălaş neantul câtă vreme spus clipa-i să o pierdem; ieri şi mâine nu-s .... Plină-i cupa vieţii sprijinită’în vid .... Ard ca zori de ziuă scrumuri de apus.... Din mâhniri bem vinul hazului precar, sărutând pustia buzelor ce par mire fără-odăjdii înhămate’în somn la tânjala bolţii sub deşertul Car. Câmp de rătăcire tremură-în ochiorb spre acele bezne ce minuni resorb, iar în trup cel suflet iluzoriu chip ne-împrumută-a faptă şi a nume orb. Toată adunarea poartă scăzământ, chiar de’în sfat oglinda minţii ne-a răsfrânt

nimicia înseşi spre a fi nimic, iubitori de colburi, vânători de vânt .... Sapientul Cel de nu anină în ispravă plod, recuzându-şi pofte ce îl nasc şi-l rod, neluat sub minte mersului ca rob, şi-aşadar nu face chiar nimic, înnod cu supremul Bine are-a strânge-admis. Stingerea’în Tăcere şi norocul i-s, dincolo de ură şi iubire, drum, unde a durerii matcă a închis tarele’îndoielii, Sine cunoscând. Dobândind egalul suflului din gând faţă de acela încă de afar’ , cu privirea ţintă’în a sprâncenei rând, fără nicio grijă, se aşează gnost spre-a vedea ce este-în ce va fi şi-a fost .... Vălul cugetării, drept oriunde vânt, nu îi mai destramă contopirea’în rost .... Darul veşniciei În lăuntru nostru şade-un cer tălmut mişcător de stele fără început ce-arătând nimicul prin oglinda lui n-a lăsat şi ochii întru-a fi văzut .... Din Fiinţa pură a plecat sub tors firul de iluzii şi în ea s-a-întors ca ardoare calmă întru stelământ, urmă ce cărarea-şi, prinsă van, şi-a stors. Să existe omul, trebuie a-l şti echilibru tainic cu divinul şi cea asemănare-a lor ca bun răspuns: ,,- Cum de n-a fost nimeni şi s-a fost a fi ?....” Numai limpezimea faptelor ne ţin din viaţă-a curge-în neclintit destin. Suflet, scop şi minte gnozic intuiesc darul veşniciei gol, în sine plin .... Un sacral decor Ce folos paharul, dacă-i gol acum ?.... Viaţa-aproape stinsă mai păstrează fum când în lucruri află nestatornicii. Orbul întuneric trece grabnic drum, al infinităţii, unde se închid forme neîntoarse într-un groaznic vid. Nu ştiu ce poruncă m-a adus în timp, şi nici însumi nu ştiu cine sunt, de-un zid


56

’nalt al ignoranţei stavilă a pus a pricepe taina celor ce-s, dar nu-s. De ungher al humei par legat pustiu şi trăiesc doar mie-mi cugetând supus. Numai adevărul că va fi să mor tremură-în oglinda cerului de zor. Restu-i o visare şi vânare’în vânt chiar de-mi stă în minte un sacral decor .... În nimic Dincolo de ,,este ” nu e cel ce nu-i, ci oglinda Unui, înveghindu-şi lui la nimicul pururi copleşit de tot. Moartea-i trece viaţa-i ; drum al nimănui, vântul şi cenuşa nu l-au încerut, deşi, împreună, fără început, s-au purtat stihare beznelor din gând. Chiar de stă părere ,-i bine de ştiut : toţi ajung în sânul infinit al său unde loc nu-încape de păreri de rău .... Păsări, peşti ori oameni din vremed popas moştenesc urmarea-i : cad acestui hău, ca şi cum născuţi, ei, niciodată n-ar fi ai întâmplării jocului zadar .... A-l cunoaşte-înseamnă a-învăţa muri! -Tu , tăcut în tine, bucură-te, dar! .... Într-un azi apururi Sub magia lumii semne de fiind, lucrurile – parte - sting şi reaprind calea spre Întregul într-asemăna. De la sine totuşi ne’înţeles colind, prin păreri confuze minţii cum apar, dovedeşte gnozei un demers contrar unde căutătorul este cel căutat. Prin urmare lipsa: în regres zadar suntem strânşi de cercul tainic vicios. Dogme abisale iluzoriul cos din nemărginire nins, diadic chip, fără ca să prindă-al colbului iros. Viitor ce nu e naşte timp prezent spre-a muri-în trecutul ieri, deja absent. Trei de-aceeaşi clipă astfel se dezic într-un azi apururi, reic, iminent ....

Mihai M. MACOVEI

Am voie să te uit

chiar azi m-am apropiat de brațul tău care se îndepărta

fulgerător de mine

chiar azi zâmbetul tău sens giratoriu fiind l-am uitat în mine

ai voie să mă uiți mi-ai spus cine cine emaitare în mine

decât uitarea Tu?

Iar m-ai sărutat

e toamnă

și n-am spus eu asta prima oară e toamnă

și bruma a sărutat și mărul în care viermele își făcuse culcuș

se mai întâmplă se mai întâmplă chiar și-n livada din mine

cineva a dat iama

îmi lipsește cel mai frumos măr merele (a se citi iubirile) stau să cadă.

e toamnă

și bruma iar m-a sărutat. *

dacă n-ar fi fost acul n-ar fi fost haina

dacă n-ar fi fost litera n-ar fi fost cuvântul

dacă n-ar fi fost cuvântul

n-ar fi fost poezia

dacă n-ar fi fost poezia n-ar fi fost poetul


57

Janine VADISLAV ÎN ŢĂRÂNĂ SE ÎNTORC TOATE... (fragment) Moto: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui." (Ecl. 12:13)

Uşa se deschide încet. Îmbujorată de vântul

rece de afară, cu capişonul tras pe frunte, îşi făcu apariţia, Casandra. Aerul prinse a se învârti printre mesele ocupate la acea ora a după-amiezii, învineţind decolteurile adânci. Doamnele îşi cer blănurile. - Ce-a fost asta? întreabă Ada Sturzea, privind uimită în jur. - Temperatura a coborât sub 0 grade şi a început să ningă... - În plină vară? se minună domnul Sturzea. - În plină vară, s-a mai văzut... şopti chelnerul amuzat. Doriţi un trabuc? Din partea casei... - Eu nu, poate soţia, aici de faţă... - Eu da, şopti Ada Sturzea, zâmbind graţios.

Casandra se aşeză în faţa mamei sale. La dreapta ei, Lică nu-şi poate lua privirea de la chipul ivoriu, cu pielea atât de fină, gata să se rupă, sub care sângele pulsează greu. Încremenită în ea însăşi, privind peste capul doamnei Sturzea, micuţa nu lasă să se vadă că apropierea o emoţionează. N-o emoţionează. Are totul dintr-o femeie şi aproape nimic dintr-o fetiţă, pentru a-şi masca sentimentele. - Pe ea, de ce ai adus-o? întreabă răsucindu-se brusc către domnul Sturzea. - E mama ta, mă gândeam că ... - Nu le ştii pe toate... - Totuşi! - Nu vreau s-o văd, îmi face rău...

Pomeţii uşor scobiţi, ca la tinerele fete, se îmbujorează uşor. Privirea, linia zveltă a gâtului, zbaterea studiată a genelor, mişcarea mâinilor şi cele două pale groase de păr, prinse cu agrafe de o parte si de alta a cărării, în lungul căreia sclipeşte stins un lănţişor din aur, totul la ea atrage atenţia bărbaţilor instalaţi la bar. - Vrea să fie văzută... - De ce? ridică Lică o sprânceană. - Dumnezeu ştie!

Este gândul pe care l-a gândit şi matroana care stă la masa verde de vizavi, picior peste picior, cu dresurile negre bine întinse, mişcând alene pantofiorul vioriu cu vârful ascuţit peste măsură, care nu-şi mai lua privirea de la Casandra... - Eşti sigur că nu vrea un suc? întrebă doamna Sturzea schimbând vorba. I-ar face bine...

- Adu-i aminte, văd că a uitat, nu beau nimic înainte de prânz...

Îndărătul scaunului, copila zări un geamantan mic, cu etichetă dreptunghiulară, pe care scrie cu litere de mână, Casandra! Ştie ce conţine, lucrurile ei, puţine la număr, care nu aveau să se mai întoarcă vreodată în casa părinţilor. „Şi domnul Sturzea?” ar fi întrebat Lică Trufandone strângându-i uşor degetele mâinii stângi. „Nu contează, e atât de sărac cu duhul, încât nu te poţi supăra pe el şi nici bănui că vrea să scape de tine, adică de Mine”, şopti Casandra potrivindu-şi brăţara pe încheietura obosită de greutatea ei. - Primeşti daruri, deja? întrebă doamna Sturzea cu privirea fixată pe smaralde. Casandra nu-i întoarce răspunsul. Răspunde domnul Sturzea, apărut la momentul potrivit, oferind consoartei un mic buchet de orhidee. - Este un copil atât de deosebit, le merită cu prisosinţă, poate chiar mai mult.... - Smaralde? N-o învăţa cu nărav, o auzi pe Ada care privea îmbufnată bijuteria grea, va cere tot timpul să fie răsplătită. Într-un fel... - Pen` ce? întrebă Lică, fixându-i negul îngroşat cu creionul dermatograf, din mijlocul frunţii. - Aşa sunt femeile, dragul meu, lacome, mârâi doamna Sturzea cu gura plină. - Femeile, nu Casandra! - Ce mi-e tanda, ce mi-e manda! De ce, Ea? de ce ea şi nu eu? Sunt făcută pentru astfel de daruri. Am fost blestemată, să nu am parte de ceea ce iubesc mai mult, din cauza vrăjitoarei ăsteia! Ah, cât te urăsc! întorcându-se brusc către Casandra, urăsc trupul meu nevolnic care te-a purtat aproape 10 luni. Nu ştiu de ce nu m-am omorât, să nu mai aduc pe lume un monstru... - Aduţa, iubirea mea. îţi faci rău... şopti domnul Sturzea. Ai mai încercat o dată, dacă nu veneam la timp ai fi atârnat, ca o cârpă, în laţul prins de clanţa uşii... - Vezi? Ce-ţi spuneam, ea m-a împins! - Un copil de 4 ani? Atât avea Casandra... - Nu-i pomeni numele în faţa mea, sunt deocheată!...

Casandra întoarce spatele scenei. - Mă sfidează, chiar si acum, aici, de faţă cu toată lumea! Savurează momentul, trăieşte clipa în care mă poate vedea îngenuncheată, zdrobită! Casandra îsi retrase brusc mâna dintre degetele lui. Lică nu reacţionă. O privirea pierdut (şi nu auzea nimic în jur) cum se descompune trupul fragil, de-o neasemuită gingăşie, pentru a se întrupa apoi din aerul de un albastru pur, alcătuit din cristale de sus până jos, mişcate din când în când de boarea lăsată peste clădirea vagon. Noapte fără lună şi stelele prea sus.

* Îşi amintea cu mici amănunte momentul în care,

odată intrat în sala imensă, cu oglinzi veneţiene de jur împrejur, o văzuse pe ea, un copil de nouă ani, aşezat în scaun, în faţa mamei. Avea totul dintr-o femeie şi nimic


58

dintr-o fetiţă. În jurul mesei, tatăl scund, chel, cu ochelari imenşi pe nasul borcănat. Din spate se contura silueta mamei, înveşmântată în albul temperat de frumuseţea îngerească a chipului, care avea totul dintr-o fetiţă şi nimic dintr-o femeie. Privirea Casandrei îl prinse ca pe o insectă în insectar. Ochiul ei, cu infinite faţete, îi străpunse creierul, cotropindu-l părticică cu părticică, injectându-i oul spaimei, neîncrederii, urii, lăcomiei. Se cutremură, „Câte putea face acest copil cu puterea ei!”. „Lică Trufandone este un mincinos”! Ştii că mă vrei!” - Şi dacă? o privi el provocator. „Teme-te!” - De cine? De un copil de nouă ani? „Sunt bătrână!” - Aş!

Casandra se ridică brusc răsturnând scaunul. Doamna Sturzea o certă: - O doamnă este tot timpul graţioasă, de unde apucăturile astea de mahala? - Lasă madam, râde Lică încercând să-şi treacă palma, peste umărul slăbuţ, protejat de mâneca bufantă. Un curent iute îi blocă încheietura. Nu îndrăzni să se mişte. - Domnule Trufandone, dacă nu ne-am ştii atât de bine, aş crede că micuţa asta, de nici nouă ani, are dreptate si dumneata eşti un şarlatan! se auzi vocea doamnei Sturzea. Bărbatu-meu însă, bagă mâna în foc pentru dumneata... - Să nu şi-o arză madam, încercă Lică să glumească, abia mişcând buzele.

* Înainte de miezul nopţii, Lică Trufandone părăsi

restaurantul urmat de Casandra. Cu binecuvântarea ambilor părinţi. Mama şi-a dorit, tatăl nu s-a împotrivit... - Ce-o să faceţi cu fetiţa? - Neştiute şi întortocheate sunt căile Domnului. Probabil, ce va dori ea! îngână Lică fluierând după trăsura. - Ne luaţi şi pe noi? întrebă doamna Sturzea. - Nu? şopti Casandra trăgându-l pe Lică după ea.

* Lică Trufandone căzu pe gânduri. Viaţa trăită

împreună, nu se dovedise o afacere cucher. În cinci luni, se istovise cu totul. Chipul lui îngust, descărnat, părea al unui bolnav de leucemie. Nimic nu-i mai era pe plac şi nici chef de viaţă nu mai avea. Înminunarea, extazul şi înrobirea lentă îl azvârliră într-o depresie cruntă, chiar dacă, din afară, părea că el conduce jocul. I se dăruie cu toot sufletul, aşa cum nu o mai făcuse până atunci, i se închina ca unei făpturi dumnezeieşti, deşi era doar o copilă pe care o spăla, o pieptăna, o hrănea cu linguriţa, îi ştergea nasul... Hăinuţele ei, spălate de Abi, erau împăturite cu evlavie de Lică Trufandone. Nu mai ştia ce să-i facă s-o simtă fericită într-o casă aproape pustie, în ale cărei încăperi doar ecoul paşilor ceruiţi se

strecoară peste prag, purtând-o ca pe un un bibelou preţios, o alcătuire diafană din carne dulce, parfumată, de care el se îndrăgostise iremediabil... I se păruse amuzantă, graţioasă, inteligentă, suficient pentru a-i suporta toanele care îl făceau atât de fericit.

Dar fluturele, cu trupul moale, nesigur, înfăşurat în pelicula umedă, i se sustrage cu bruscheţe rupând laţul de picături ţesute unele-ntr-altele. Casandra îşi întinde picioarele sfâşiind coconul croit din pielea groasă, vâscoasă a bărbatului care încearcă disperat, intr-un ultim spasm al creierului inundat de sânge, să se contopească cu trupul ei, împingând sămânţa cât mai adânc. De îndată ce picioarele sunt destul de puternice, Fluturele se zbate să iasă din carapace. Antenele, doua fire subţiri de gelatină. într-o frumoasă nuanţă de bleu, splendid subţiat, minunat electrizat de soarele aflat la răsărit, pipăie aripile îmbibate de lichidul amniotic, aerisindu-le... Pentru prima dată, Casandra îşi admiră (minunatele maşinării de zburat), aripile. Afară, prin Fereastră şi, în acelaşi timp în odaie; imaginea chipului ei, o metaforă a picturii... Cu mâinile adunate pe pântecele mic, mai mult ghicit decât simţit, Casandra urmăreşte zborul dezordonat al micilor stropi de ploaie, pensulaţi de aerul franjurat de fulgere enorme. Furtuna de afară şi liniştea din odaie o izolează perfect de mişcarea din casă. Cu umărul lipit de tocul ferestrei, fetiţa îşi povesteşte acelaşi vis care-o lasă curată, neatinsă, aproape virgină. „Dimineaţă, când am deschis ochii, mi s-a părut că nu sunt trează, că de fapt, dorm în continuare şi visez... Ieri la fel şi alaltăieri... Mâine pot să am acelaşi vis... În vis mă mişc, alerg, îmi pipăi obrajii, mă ciupesc... Caut ceva, parfumul aerului pe care-l ştiam din totdeauna, uşa care se deschide încet şi prin deschizătura îngustă apare poala rochiei verzi, balonată intens, vârful pantofului lăcuit, parfumul greţos, de iasomie, care-mi provoacă instantaneu, o criză de epilepsie. Maman mă prinde în braţe... Dar nu sunt acasă şi nici maman nu este prin apropiere. Abi trece pe furiş, în papucii de pâslă, prin faţa uşii întredeschise. În celălalt capăt al casei, în odaia de deasupra beciului, maestrul Lică zace devorat de propriile-i vise. Pe covoraş, lângă uşă, Abi spune o rugăciune vânturând mătăniile de chihlimbar. Deocamdată nu mi se cere să fac ceva, anume, dar nu sunt sigură de nimic. Tot timpul mă urmăreşte un miros, o imagine tremurătoare, ca apa din borcan, un ţiuit ca de fluier, o boare de vânt traversată de o siluetă îngustă de înger...

Miercuri 13, am împlinit 9 ani, 2 luni şi15 zile şi sunt doar Eu...”


59

Artemiza-Delia ASĂNACHE

Pânza de păianjen sau În căutarea

fericirii „Pânza... nu cred că este romanul unei mari

singurătăţi. E romanul vieţii mele, aşa cum a fost, cu eşecurile ei, care mi-au folosit totuşi, fără de care n-aş fi scris. Romanul s-ar fi putut numi, foarte bine, În căutarea fericirii”1, spune Cella Serghi în ultimul său interviu acordat înainte să moară soților Ilie și Doina Rad. Tema fericirii, strâns corelată cu tema iubirii, apare frecvent în romanele scriitoarelor noastre interbelice, dar și în literatura universală. Legătura dintre fericire și iubire este subliniată, printre alții, și de filozoful britanic Bertrand Russell, care scrie în 1930 în eseul The Conquest of Happiness (tradus și publicat în română în 2011 la Editura Humanitas sub titlul În căutarea fericirii) că „fericirea unui om depinde în parte de împrejurările exterioare, iar în parte de el însuși” și că „faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire”2.

Eroina Cellei Serghi din Pânza de păianjen – Diana Slavu – va urmări toată viața fericirea, la fel ca autoarea însăși, care va mărturisi: „În timp ce tata își căuta, greu, cum a căutat totdeauna, bucata de pâine, eu îmi căutam «fericirea»”3. A te plimba pe străzile Parisului, liber, respirând aerul cultural al capitalei franceze reprezenta pentru tânăra Cella Serghi fericirea supremă. După ce ajunge să-și îndeplinească acest vis, ea își dă seama că există lucruri mult mai importante în viață. Ea va căuta apoi iubirea perfectă, așa cum va face și Diana în roman, punându-și problema fericirii celor din jur. În accepțiunea Cellei Serghi, o femeie fericită

1 Ilie Rad, Doina Rad, „La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei”, http://jurnalul.ro/, 13 Apr 2009, accesat ultima dată pe 14 septembrie 2013 la http://jurnalul.ro/cultura/carte/la-85-de-ani-doar-cu-sunetul-marii-si-amintirile-copilariei-504380.html 2 Bertrand Russell, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 214 - 216 3 Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, Editura Porus, ediția a doua revăzută, adăugită, ediție definitivă, București, 1991, p. 72

este curajoasă, independentă și „câștigătoare în meciul cu viața”4, un meci pe care protagonista ei pare să-l piardă.

Adoptând ca tehnica literară metoda jurnalului, a amintirilor scrise de un personaj care încearcă să-și înțeleagă și să-și analizeze parcursul existențial, motivele din spatele unor acțiuni, poziționarea sa în raport cu propria conștiință și cu lumea, Cella Serghi creează povestea unei femei ce se lasă cunoscută prin propriile mărturisiri, dar și prin acelea alea prietenei sale, Ilinca Dima. Ea este cea care va citi caietele de amintiri ale Dianei, comentând unele scene, completându-le cu perspectiva sa asupra evenimentelor, întregind imaginea Dianei. Metoda jurnalului, împrumutată de la André Gide de toți scriitorii români adepți ai autenticismului, este o formulă narativă care i se potrivește autoarei, apropiată de operele autobiografice prin lecturile pe care le face în adolescență. Asemeni lui Camil Petrescu, ea este adepta unei scrieri anticalofile, fără înflorituri artistice, cu greșeli de ortografie și de gramatică, greșeli pe care i le corectează fiecare din cei trei lectori ai săi - Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. Deși acesta din urmă susține cu tărie un astfel de stil, el se dovedește foarte aspru în judecarea Pânzei de păianjen. În opinia sa, romanul „e plin de gafe, dintre care una singură (dintre sute și sute) ar îngropa o carte”5.

Cu toate că neagă influența lui Camil Petrescu asupra construcției romanului său, Cella Serghi o plămădește pe Diana după recomandările lui: fata este de o frumusețe alunecoasă, care unora li se pare extraordinară, în timp ce altora li se pare comună, este o fire sportivă, care știe să se bucure de beneficiile vieții moderne, se îmbracă cu gust, astfel încât să-și sublinieze feminitatea, respectând întru totul codul modern de vestimentație pe care Camil Petrescu îl susține cu ardoare, de la discuțiile private, până în articole teoretice și romane.

Spre deosebire de Diana, Ilinca este o fire mai retrasă, reflexivă, sobră, martoră, la fel ca Mini din Fecioarele despletite, a multora dintre întâmplările pe care le trăiește eroina. Provenind dintr-o familie bună, fără grija zilei de mâine, Ilinca este reprezentanta unei alte lumi, o lume la care Diana tânjește. Ea are în roman rolul unui „«judecător» pe cât posibil obiectiv al faptelor dezvăluite, artificiul «cititorului dramatizat» funcționând ca emblemă a interfeței dintre două lumi și două subiectivități distincte”6, care percep lucrurile în mod diferit. Imaginea din caietele Dianei este confruntată cu imaginea pe care și-o face Ilinca despre ea, cu imaginile celor care o cunosc (doamna Dima, 4 Ibidem, p. 86 5 Camil Petrescu, Note zilnice, Prefață, text stabilit, note, cronologie și indice de nume de Florica Ichim, Editura Gramar, București, 2003, p. 104 6 Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, p. 273


60

pictorul Petre Barbu, soțul Dianei, Michi Ioanescu, unele prietene comune), dezvăluind, ca într-un joc de oglinzi sau ca într-un „dosar de existențe”, o personalitate complexă, general-umană.

De la prezentul acțiunii din roman – Ilinca și Diana se întâlnesc la sala de sport, cea din urmă anunțându-i prietenei sale plecarea la Paris – ne întoarcem în timp, în trecut, la copilăria Dianei, descrisă în niște caiete pe care i le trimite prietenei sale înainte de a părăsi țara. Începând să le citească, Ilinca devine din ce în mai absorbită de povestea Dianei, desprinzându-se de cotidian, chiar de concret, pășind pe drumul unei ficțiuni: „Am început să citesc caietele Dianei pe scaunul din fața pianului, unde mă aflam când mi le-a adus fata din casă. Am început să le citesc lacom, fiindcă era vorba de Diana. Apoi, parcă n-a mai fost vorba de prietena mea, Diana, cu care chiar acum trei zile am stat alături, pe o bancă din sala de gimnastică de la ONEF, ci de un personaj de roman”. Viaţa devine literatură şi invers, mai ales că şi Diana se întreabă, la un moment dat, dacă Ilinca există cu adevărat sau dacă este doar o invenţie a sa: „Ce ai făcut în toţi anii aceştia, Ilinco, ce ştiu despre tine, ce ai gândit, cine eşti? M-am întrebat dacă exişti şi altfel decât în închipuirea mea sau dacă nu eşti cumva tot eu, aşa cum aş vrea să fiu, sau un personaj fictiv, imaginat anume pentru confesiunile mele”.

Întâlnim în Pânza de păianjen câteva elemente de metaroman (Diana scrie la școală o compunere cu titlul unei sugestive metafore existențiale „Pânza de păianjen”), în spiritul literaturii vremii: „Tentația (auto)reflexivităţii, definitorie pentru literatura «tinerei generaţii» interbelice, pătrunde, foarte firesc, şi în cartea mai puţin reflexivei Cella Serghi, Pânza de păianjen fiind, şi din acest punct de vedere, un roman al vremii sale. Un roman a cărui modernitate transpare din partitura narativă destul de complicată, construită din ambiguităţi, din suprapuneri şi din corespondenţe abil ticluite”7. Ilinca află despre copilăria nefericită a Dianei, marcată de lipsuri materiale şi de confortul unei case solide, stabile, în care personalitatea fetei să se dezvolte la adăpost de marile greutăţi ale vieţii. Locuind pe rând în mai multe oraşe, în case închiriate, ba chiar şi în unele camere ale unui bordel, Diana va cunoaşte lumea celor săraci, va fi martora unor evenimente tulburătoare (moarte, sinucidere), va traversa mai multe medii, lucruri care o vor maturiza mult mai repede decât pe colegii ei de generaţie. Deşi poartă şi ea aceeaşi uniformă şcolară, se distinge de la depărtare de restul fetelor din clasă, prin ceva al ei - frumuseţe, naturaleţe, maturitate. Pentru Diana sărăcia nu înseamnă fericire, ca în religia creştină, ci umilinţă, înjosire. Ea va căuta mereu să-şi ascundă mizeria odăilor de închiriat în care trăieşte, unde îşi face temele cocoţată pe un şifonier, fără un spaţiu al ei, fără o garderobă, fără multe dintre

7 Ibidem, p. 274

obiectele şi podoabele atât de necesare unei fete. În ciuda faptului că nu îşi permite prea mult lux, ţinuta ei este întotdeauna impecabilă, vestimentaţia ei este întotdeauna originală, reuşind să treacă printre prietenii săi drept o fată dintr-o familie bună. Ea va fi din cauza aceasta invidiată de multe ori, fără ca ceilalţi să bănuiască vreodată imensele chinuri şi greutăţi cu care Diana îşi face o rochie nouă (de cele mai multe ori din rochii mai vechi ale mamei).

Locurile şi mediile sărace prin care se perindă familia Savu sunt prilej pentru narator de a zugrăvi în tuşe realiste o lume diversă, de la mahalaua cu odăi mucegăite la săli fastuoase de recepţie, de la fabrici în care muncitorii lucrează în condiţii insalubre până la săli de expoziţie unde vine doar lumea bună. Perioada de după Primul Război Mondial este surprindă în toate aspecte sale, cu lărgirea diferenţelor de clasă, cu dorinţa trăirii din plin a vieţii, după ororile războiului. Făcând parte din noua generaţie, Diana va fi cuprinsă şi ea de valul de evenimente mondene la care participă toată lumea, de nebunia anilor ‘20 – ’30, plecând la mare, la Mangalia ori Balcic, sau la munte, participând la serate, întâlniri, conferinţe etc. În toată această vâltoare în care protagonista se aruncă fără să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, dar cu un entuziasm specific vârstei, ea caută să îşi găsească fericirea. Deşi duce în spate povara multor generaţii de provenienţă modestă, Diana va încerca să ajungă mai sus.

Un prim pas în acest sens va fi căsătoria cu Tomi (Michi) Ioanescu, după cum singură mărturiseşte: „Am avut o copilărie cenuşie, grea, o adolescenţă făcută din lipsuri şi umilinţe, într-o lume care huzurea, şi căsătoria mea, în aparenţă liber aleasă, a fost forţată de nevoia de a mă elibera de păienjenişul sărăciei. (...) Am crezut că, măritându-mă cu Michi, sar câteva trepte, de la periferia societăţii, spre zonele ei mai de sus, şi scap de incertitudinea zilei de mâine, de echivocul obositor în care jocul aparenţelor ne obligă să trăim”. Nu avem de-a face aşadar cu o căsătorie din dragoste, ci cu una din interes, o căsătorie care devine pe zi ce trece mai apăsătoare, mai insuportabilă, mai ales că Diana descoperă la Michi gesturi şi comportamente care i se par de neacceptat (lipsit de orice delicateţe şi discreţie, neîndemânatic, greoi etc.) Un alt factor de nemulţumire în căsnicie este şi insatisfacţia sexuală, primele nopţi petrecute împreună fiind un adevărat chin pentru amândoi, departe de imaginile suave pe care le are Diana despre dragoste. Având în cap o iubire ideală, platonică pentru pictorul Petre Barbu de care se îndrăgosteşte la mare pe când avea şaisprezece ani, Diana nu ştie nimic despre dragostea fizică. Discuţiile de la şcoală cu colegele ori îmbrăţişările şi săruturile furate de Michi înainte de căsătorie nu ajută nici ele: „Ce mult vorbeam la şcoală, în recreaţie, şi chiar în bancă, în şoaptă, despre căsătorie, despre dragoste! Cu câtă înfrigurare imaginam nopţile de miere ale colegelor din clasele mai mari, care, terminând şcoala, se măritau. Ce sigure eram că ştim totul despre cele dintâi


61

îmbrăţişări. Şi iată-mă în faţa lui Michi, căutând să înţeleg, rece, gesturi absurde, groteşti, încercări neizbutite. Au fost nopţi chinuitoare, din care amândoi ieşeam obosiţi, umiliţi, dezamăgiţi. Am devenit la Bucureşti, după multe alte nopţi, femeia lui Michi, dar fără să ajung la bucuria spre care tindeam, la deplinătatea spre care aspiram şi, care, totuşi, bănuiam că poate, că trebuie să existe”.

Diana va cunoaşte bucuria dragostei fizice în braţele lui Alex Dobrescu, un tânăr cu studii de medicină pe care îl va întâlni la Balcic. Între ei se înfiripă o poveste magică, aşa cum visa Diana pe plaja de la Mangalia în compania lui Petre Barbu. Eroina simte acum că este fericită: „Ce e fericirea? Ce caut? Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o lună înainte, ce e fericirea, aş fi început aşa, ca la şcoală: «Este când... Este când vine Alex... sau numai când îl aştept pe Alex... Am pe cine aştepta cu drag. Poate atât îmi ajunge...»” Diana se va îndrăgosti nebuneşte de el, cei doi trăind pentru o vreme o extraordinară poveste de dragoste. Iubirea lor începe să fie întunecată însă de remuşcările pe care începe să le aibă Diana pentru că-şi înşală soţul, dar şi prin unele gesturi ale lui Alex care îi stârnesc femeii gelozia şi o fac să se îndoiască de profunzimea relaţiei lor. Toată existenţa Dianei va fi de acum încolo împărţită între dragostea pentru Alex şi respectul pentru Michi. De unul este legată trupeşte, de celălalt sufleteşte. Prinsă şi mai adânc în pânza de păianjen, femeia se va zbate din ce în ce mai tare să se elibereze.

„Zbuciumul Dianei aprofundează psihologia adulterinei care pare atât de condamnabilă în romanele despre drama geloziei la Camil Petrescu, Lovinescu şi Holban. Secretul adulterinelor Ela din Ultima noapte... sau Diana din romanele lui Lovinescu se prezintă multă vreme sub forma misterului cu care gelozia bărbatului le înconjorară gesturile până la descoperirea vinovăţiei”8. Pânza de păianjen, în schimb, aduce în literatura română perspectiva unei femei care îşi înşală bărbatul, dezvăluind motivaţiile din spatele unui asemenea gest reprobabil. Diana este văzută ca o destrăbălată, ca o stricată care îşi bate joc de Michi (sunt cuvintele doamnei Dima, mama Ilincăi), ca o femeie care pune în pericol căsniciile celor din jur (când îşi caută de lucru ca studentă la Drept nici nu avocat nu vrea să o angajeze pe motiv că este... prea frumoasă!). Judecata celorlalţi este foarte aspră, într-o societate tradiţională în care aventurile bărbatului sunt trecute cu vederea, iar cele ale femeii condamnate. Singura care înţelege cum a fost viaţa Dianei, care ştie, de fapt, ce e în sufletul ei, este Ilinca, iar Ilinca este o fire prea slabă, care nu îşi poate apăra cum se cuvine prietena în faţa înverşunării celor din jur. Diana nu se poate salva decât singură.

Îndoielile ei, procesele ei de conştiinţă, zbuciumul interior ţin pagini întregi, pagini în care naratorul

8 Sanda Radian, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 128

suprinde foarte bine psihologia eroinei, sfâşiată de întrebarea: am dreptul să fiu fericită, sacrificându-l pe Michi? Iată răspunsul ei, acelaşi, redat de mai multe ori: „Mă revolt: «Nu am dreptul să fiu fericită?» Răspunsul vine dintr-un adânc pe care nu mi-l cunosc, răsunător şi hotărât: «Nu!»” sau „Sigur că nu aveam dreptul să fiu fericită minţindu-l pe Michi. Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită!” Este exclamaţia unui suflet chinuit, sensibil, care îşi face prea multe probleme în privinţa drepturilor cuvenite sau nu, în privinţa moralei etc. Situaţia ei este cu atât mai dramatică şi mai grea, pentru că Michi, în ciuda unor defecte, nu este un soţ rău: „La ea bovarismul nu e alimentat într-o căsnicie de raţiune cu un soţ condamnabil datorită purtărilor sale de parvenit brutal, ca Tănase Scatiu, ori obedient, gata la orice acceptare, ca Drăgănescu din Concert de muzică din Bach. Michi Ioanescu din cartea Cellei Serghi îşi iubeşte şi ocroteşte cu adevărat nevasta, ceea ce provoacă un conflict interior cu dimensiuni dramatice femeii care descoperă la un moment dat dragostea în afara căsătoriei şi pe de o parte, îşi apără dreptul la amor, pe de alta – nu vrea să înşele încrederea ce şi-a pus-o Michi în ea”9.

Până la urmă Diana reuşeşte să îşi limpezească sentimentele faţă de Michi, dându-şi seama că pentru el nu poate simţi altceva decât duioşie şi camaraderie, singurul lângă care se simte femeie fiind Alex: „lângă el se simte bine, în toată feminitatea ei neliniștită, în voluptatea leneșă, în senzualitatea rafinată și-n poezia provizoratului. Diana este născută pentru acest farmec trist al provizoratului, căci toată existența ei n-a fost decât o înșelătoare speranță și o plutire între nesiguranțe; candoarea ei se revarsă asupra lui Michi, cu toate rezervele-i de maternitate refulată, pentru Alex păstrând numai o feminitate turbure, unduioasă”10.

În preajma lui Alex, pentru care este capabilă și să comită crimă, Diana înflorește. Cei doi încearcă să-și mențină relația secretă, dar lucru este foarte greu, mai ales că apartamentul lui Alex este situat în aceeași clădire în care Diana lucrează ca secretară într-un birou de avocatură. Iubirea ei este atât de mare, dorința de a fi cu el atât de imperativă, încât personajul își riscă de mai multe ori slujba, căsnicia, reputația, trecând peste orice pentru a fi cu el, sperând să fie fericită alături de el: „Nădăjduiam să fiu fericită. Voi fi fericită, în sfârșit! Nu voi fi trecut prin viață fără să știu ce înseamnă o fericire mare, adevărată, făcută nu din fărâme, ca până acum. (..) Vreau, dimpotrivă, să încerc totul, cu orice preț, cu orice luptă, cu sacrificiul demnității...” Pentru el, Diana se va pune în situații ridicole, manifestând o gelozie bolnăvicioasă ori de câte ori îl vede pe Alex cu altă femeie, eroina Cellei Serghi având ceva din îndârjirea și nebunia din amor a lui Ștefan Gheorghidiu. Fericirea devine un lucru concret, ia trupul lui Alex: „L-am luat 9 Ibidem, p. 59 10 Pompiliu Constantinescu, Cella Serghi: Pânza de păianjen, în Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 258


62

de gât și ne-am sărutat ca după o absență lungă și ca un jurământ că niciodată nu ne vom mai despărți. Apoi i-am sărutat părul, fruntea. (Voiam să mă conving că există, că suntem împreună iar, că fericirea e în mâna mea, concretă, așa cum e scoarța unui copac, o ceașcă, o carte)”.

Diana își va da seama treptat că nici Alex nu reprezintă bărbatul ideal, constatând că nu este capabil să întrețină o familie, că o minte, că e ușuratic, aventurier etc. Personajul ajunge la concluzia că fericirea nu este o dragoste senzuală, ambalată în poezie, cum nu a fost nici căsătoria făcută cu gândul că în timp se va lega din ce în ce mai tare de Michi. Femeia se lasă amăgită de Alex, fiindcă are nevoie de această experiență, de această iluzie a fericirii pe care crede că a găsit-o: „am nevoie să fiu amețită, să evadez din cenușiul vieții (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină), și nu sunt fericită, adică nu pot fi amețită decât în brațele lui”.

Protagonista se atașează de bărbații din viața ei, sperând că o pot salva, că o pot face fericită. Totul este însă o himeră, pentru că fericirea „nu e euforia, vârtejul, beția, senzualitatea difuză, camuflată în atâtea învelișuri poleite de o poezie falsă”. Spre finalul romanului, Diana se scutură de tot trecutul ei, de „toxinele Mangaliei”, de „farmecul Bacicului”, se rupe de Alex, de Michi și va pleca într-o călătorie de purificare la Paris. Ea își va da seama că adevărata fericire înseamnă împăcarea cu sine, armonizarea celor două Diane (fata săracă, vulnerabilă, traumatizată și ființa dezinvoltă, senină, cochetă), a celor două identități pe care le-a dezvoltat din copilărie: „Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg. (...) Văd acum totul altfel, de la o altă înălțime, cu alți ochi... (...) O rază de soare trece pieziș printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide. O văd reflectată într-un ochi de apă care anunță dezghețul. Adulmec primăvara. E poate prea devreme, dar simt că nimic nu mai poate opri primăvara din drumul pe care a pornit...” Renașterea naturii consună cu renașterea personajului, care va porni și el pe alt drum, de la capăt. Bibliografie Burța-Cernat, Bianca, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011 Constantinescu, Pompiliu, Cella Serghi: Pânza de păianjen, în Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București, 1977 Petrescu, Camil, Note zilnice, Prefață, text stabilit, note, cronologie și indice de nume de Florica Ichim, Editura Gramar, București, 2003 Rad, Ilie, Rad, Doina,„La 85 de ani, doar cu sunetul mării şi amintirile copilăriei”, http://jurnalul.ro/, 13 Apr 2009, accesat ultima dată pe 14 septembrie 2013 la http://jurnalul.ro/cultura/carte/la-85-de-ani-doar-cu-sunetul-marii-si-amintirile-copilariei-504380.html Radian, Sanda, Portrete feminine în romanul românesc interbelic, Editura Minerva, Bucureşti, 1986 Russell, Bertrand, În căutarea fericirii, Editura Humanitas, București, 2011

Petrache PLOPEANU A cincea zi (continuare din numărul trecut)

În propoziții eliptice o să spunem ce s-a petrecut mai apoi. „Mai apoi”-ul acesta are o existență relativă la modul cel mai absolut cu putință! Putem să luăm în considerare doar distanța parcursă de Nicolae Alpha și Omega de la ușa inexistentă a carcerei de la subsol până la poarta fostei pușcării. Pentru că v-ați dat probabil seama, închisoarea nu mai exista odată ce lumea se întorsese cu fundul în sus și asta nu este o simplă figură de stil, așa cum nu fuseseră simple figuri de stil întoarcerile cu fundul în sus ale lui Nicolae în cei doi ani de după contactul empatic cu acel copac de pe drumul de restriște Amara – Râmnic. Întoarcerea lumii cu fundul în sus se produsese însă din alte motive decât acelea care îl siliseră pe Nicolae să o facă. Dar, una peste alta, ambele întoarceri au avut elementul lor de coerciție. Dacă în privința lui Nicolae coerciția era ușor de demonstrat și el încercase să o facă, mai ales în primele sale zile de pușcărie, dar fără nici un rezultat palpabil, doar cele la care era supus de camarazii săi de dormitor, în ceea ce ține de mecanica universală, de mișcarea astrelor și planetelor și a legilor care le guvernează, coerciția este supusă teoriei relativității einsteiniene. Noi însă, încercăm să oferim un dram de stabilitate nerelativă povestirii noastre pentru a identifica baza pe care avea să se stabilizeze lumea noastră după ora 11,11 și după acel 21 decembrie 2012. Putem să luăm în discuție distanța de la Mândrești, unde era plasată de geniul unui comunist de nădejde, pușcăria, la Focșani; sau de la Mândrești la Râmnicul Sărat; sau de la Mândrești la Amara. Oricum ar fi, propozițiile noastre eliptice vor fi inevitabil mai ample: 1. Nicolae a ieșit din subsol în curtea închisorii. Nici

țipenie de om sau de altceva viu în acel spațiu. Curtea era cea cunoscută, dar clădirile suferiseră transformări vizibile: odată structura de fier dispărută, volatilizată, topită, etc., până astăzi, și presupunem că situația aceasta se păstra mult timp de acum încolo, nu am aflat ce s-a petrecut cu metalul de pe Pământ și ne dăm cu părerea doar și folosim în acest scop verbe precise pentru a comenta imprecis un fenomen la care mayașii meditaseră mii de ani (și la ce le-a folosit și la ce ne-a folosit și nouă!), clădirile se prăbușiseră parțial sau total sau deloc, semn că se economisise fierul beton pentru construcția altor mărețe realizări ale socialismului, aflat în zbor planat spre comunism. Sau spre vila comandantului. Amin!

2. Acum se presupune, după ceea ce ne spune și astăzi Nicolae Alpha și Omega, că el, aflat singur în curtea


63

pușcăriei, ar fi putut suferi un șoc, iar cauzele acestuia ar fi putut fi multiple. Ei, aflați că Nicolae nu a făcut nici un șoc, ba mai mult a fost cuprins de o veselie și mai mare ca în momentul Trezirii, chiar dacă nici măcar 1% nu bănuia ceva despre destinul său planetar. În această stare de veselie existențială și-a dat seama că ceva s-a schimbat și cu el, dar până să-și dea precis seama ce anume au trecut

câteva zeci de clipe. Acum putem să folosim fără nici o rezervă acest cuvânt, care are mai mult o încărcătură poetică decât științifică. Și asta pentru că nu mai există nici un ceas pe pământ, vorbesc de un ceas care să funcționeze, pentru că toate orologiile, ceasurile elvețiene, ceasurile

electronice, etc. conțineau o cantitate mai mare sau mai mică de metal; sau ceva plastic. Nu am văzut nicăieri ceasuri din lemn, dar mai știi ce a putut să născocească geniul uman în secolele care au trecut de la 11,11, 21 XII 2012 până astăzi? Cele câteva zeci de clipe i-au dezvăluit lui Nicolae starea sa existențială care era una erectilă! Și la propriu și la figurat.

3. La propriu era simplu de constatat prin vizualizarea umflăturii în partea din față a pantalonului pe care statul de drept i-l dăduse lui Nicolae o dată cu pronunțarea celor trei plus doi ani de închisoare. Nicolae a văzut și a simțit și și-a adus aminte, cu aceeași veselie care nu-l slăbise deloc, o expresie celebră, nu știa cine a rostit acele cuvinte, nu le știa ordinea precisă, dar era ceva de genul: „văd enorm și simt monstruos”. El vedea ceva enorm agățat de trupul său, așa cum nu mai văzuse vreodată și simțea ceva ce, iarăși trebuie să facem precizarea, nu numai că nu mai simțise de multă vreme, mai precis de pe vremea zilelor de altădată când Angelica era fată, asta rostise Nicolae în gura mare, atins brusc și de darul versificației, ci chiar niciodată la modul absolut. Iată cum relativul se împletește cu absolutul într-o simbioză sexuală!

4. La figurat, pentru că starea proprie a lui Nicolae de ființă erectilă, adică de ființă bipedă, dar și de ființă tripedă, ținând seama de starea sa auxiliară apărută după alinierea și dispariția planetelor, i-a creat o a treia stare filosofică, care a făcut din el unul dintre cei mai mari gânditori ai zilelor de atunci și de acum.

5. Cu aceste trei stări în cârcă, în minte și în pantaloni, Nicolae a părăsit locul renașterii sale, promițându-și

să nu-l mai vadă vreodată. Sigur că nu s-a putut ține de promisiune, dată fiind transformarea fostei pușcării în Muzeul celei de-a 5-a Zi de toți adepții săi din ce în ce mai numeroși, sau mai bine zis de toate adeptele sale în frunte cu Angelica.

Sigur, nu am spus nimic despre mălai și lanurile de porumb înalte de patru metri și despre comparația dintre cele două expresii, cea biblică „și Dumnezeu a văzut că lumina este bună” și cea a lui Nicolae Alpha și Omega „și a văzut că totul era pustiu”, dar nu numai că timpul nu-l mai silea pe Nicolae, ci chiar îi oferea generos întinderea sa ontologică infinită pentru ca această poveste să continue, desigur nu la infinit ci la o scară mai redusă, de ordinul secolelor, care au trecut deja ca un fum în dumbravă! Și timpul nu ne silește nici pe noi, de altfel.

*** Da’ de ce nu ne silește timpul, sau de ce nu ne

mai silește, fiind bine știut faptul că, cel puțin în vremea alinierii planetelor, timpul îi gonea de-a dreptul pe oameni cum nu o mai făcuse niciodată? Ori așa își aduceau aminte oamenii de după a 5-a Zi. Sau așa spuneau atunci o serie de teorii ale timpului, mai mult sau mai puțin acceptate, și anume că se petrecuse ceva cu lungimea timpului și că ziua departe de a mai avea 24 de ore, cum știa oricine pe vremea aceea, ar fi avut doar 16 ore. Sau că rezonanța Schumann ar fi crescut de la 7,8 hertzi la 12 hertzi, ceea ce trebuia să ducă în 2012 la scăderea zilei până la valoarea 0! Ori Nicolae simțea că timpul se dilatase pe timpul călătoriei sale de la Mândrești la Râmnicul Sărat și apoi Amara și nu altfel. Pentru că acesta a fost traseul său inițiatic și putem spune acum după atâta vreme, și falic! Am folosit cuvântul „călătorie” pentru că la fel ca și Cristofor Columb și el mergea, pe jos și nu pe apă, el încă nu știa că oamenii, dar mai ales femeile îi vor spune Salvatorul și ca orice salvator care se respectă, ar fi trebuit să aibă măcar conștiința dorinței de a merge pe apă. Conștiința unei dorințe Nicolae o avea, nici vorbă și încă foarte tare, dar nu avea nimic de-a face cu minunea mersului pe apă ci cu minunea văzului enorm și a simțului monstruos. Și el mergea am spus mai devreme, într-o călătorie cum nu mai fusese alta, grăbindu-se cât putea, să ajungă acolo unde îl chema instinctul, sau Chemarea cea Nouă care era deja înscrisă în genele sale. Cei 3 kilometri de la Mândrești la Focșani, în punctul în care drumul european 85 se intersecta cu drumul național 23 Brăila – Focșani și apoi cei 38 de kilometri de la Focșani la Râmnicul Sărat, pe drumul european mai sus menționat și apoi cei 30 de kilometri de la Râmnicul Sărat la Amara pe drumul național 22, i s-au părut lui Nicolae mai lungi decât oricare altă distanță pe care-o străbătuse el în scurta sa viață de până atunci. De aceea am spus mai devreme, că Nicolae simțea că timpul se dilatase în loc să scadă, cum spuneau teoriile conspiraționiste despre rezonanța Schumann. La fel ca acela care numise incorect Lumea Nouă, India, iar pe cei dintâi oameni întâlniți acolo, indieni, și Nicolae


64

descoperea o lume nouă, dar nu știa încă nimic despre rolul său în aceasta și nici despre faptul că oamenii, dar mai ales femeile, aveau să numească într-un viitor nu prea îndepărtat, lumea după numele său, Nicoterra! Dar el în cursul acestei călătorii nu avea să-i numească în vreun fel pe oamenii întâlniți, nici pe femei de altfel și cât își dorea să le numească într-un fel, să le cheme de fapt într-un fel cum nu o mai făcuse până atunci. Văzul și simțirea îi revelaseră minunea din propria sa persoană și dorea nu numai să vadă enorm și să simtă monstruos, ci și să acționeze pe măsură! Descoperirea Noii Lumi, a lumii lui Nicolae, putem spune și așa deja, chiar de către cel care avea să devină sursa vieții acesteia, avea să se constituie nu numai într-o saga, așa cum s-ar putea înțelege din cuvintele spuse mai sus, ci și într-o auto-descoperire a propriei individualități falice. Întoarcerea lui Nicolae la Râmnicul Sărat și apoi la Amara, avea să fie în secolele următoare comparată cu întoarcerea și rătăcirile unui alt victorios, Ulise sau Odiseu, cel victorios prin șiretlic la Troia, dar care, o dată plecat spre casă, a trebuit, pentru a ajunge acolo, să se descopere pe sine însuși, să-și descopere adevărata față. S-a spus de atunci încoace că Saga întoarcerii lui Nicolae de la Mândrești la Râmnic, recte Amara, ar continua de fapt Odiseea, într-un alt plan ontologic, de data asta. Primul care a spus-o a fost chiar Nicolae, Alpha și Omega, Cel Dintâi și Cel Mai Mare Filozof al timpurilor noastre, Falicul și Falnicul. De ce ontologic? Aceasta este o întrebare pe care noi cei de acum nu o mai punem niciodată și asta nu pentru că am trezi cine știe ce aprehensiuni cu privire la loialitatea noastră față de Nicolae, Alpha și Omega, etc., nu, nici pomeneală! Așadar. Întrebarea nu-și mai are rostul din moment ce orice om a devenit conștient de noua sa stare: impotența! Bărbații nu au mai simțit din acel moment nici un fel de dorință sexuală, dar nu numai atât. Nici un fel de efort, neprecupețit, nu a dat vreun rezultat pentru a crea o stare erectilă, asemănătoare parțial măcar, cu aceea a lui Nicolae, pentru a întreține orice urmă de asemănarea cu ceea ce înainte era o banalitate, aproape pentru orice bărbat. Bărbaților, alinierea planetelor pe 21 decembrie 2012, ora 11,10, chiar le-a adus Apocalipsa. Făcând un joc facil de cuvinte, acest termen „Apocalipsa”, cuprinde în sine referirea la această absență, devenită din acea zi o realitate, nu dureroasă, ci indiferentă, „lipsa”! Era o Apocalipsă prin lipsă. Sau o epocă a lipsei, pentru a continua jocul facil de cuvinte! Aceasta avea să fie starea ontologică a bărbaților de atunci și până azi. Cu unele adăugiri și revizuiri. Starea ontologică a femeilor s-a modificat și ea inevitabil datorită unor factori cum ar fi: impotența bărbaților, despre care deja am vorbit. Doi. Creșterea libidoului femeilor, despre care vorbim deja. Data de 21 decembrie 2012 ora 11,10 a devenit așadar apocaliptică, o dată pentru bărbați prin dispariția potenței și psihice și fizice și de oricare fel ar fi fost ea; a doua oară, pentru femei, prin creșterea dorinței sexuale, dar și a dorinței de a avea copii și a conștientizării imposibilității

satisfacerii acestor dorințe. Dumnezeu, cel care văzuse că „lumina era bună”, sau natura în imparțialitatea ei, acceptaseră că orice lipsă trebuie compensată printr-un surplus. Bărbații nu mai puteau procrea, femeile o doreau cu disperare, Nicolae vedea enorm și simțea monstruos, iată polinomul care avea să lege toate numerele naturale într-un tot unitar și avea să-l facă pe acesta adevăratul Alpha și Omega al timpurilor de după a 5-a Zi de carceră. De aceea spunem că întoarcerea lui Nicolae continuă Odiseea și i s-a și dat numele de către marii noștri scriitori, Nicoleea. A existat o amplă dispută, ne amintim, între aceștia în legătură cu numele acestei epopei. Ori Nicoleea, ori Nicoliada, după exemplul Lusiadei lui Luis Vaz de Camoes. A primat vechimea Odiseei și asemănarea dintre călătoria lui Ulise și aceea a lui Nicolae spre casele lor. N-a avut nicio importanță faptul că Odiseu era aheu, Nicolae român și Camoes portughez. În noua lume a lui Nicolae, națiunile și-au pierdut repede importanța, ținând seama de faptul că toți cei care le alcătuiau erau de fapt descendenții lui Nicolae. Granițele s-au pierdut și ele în desișurile vegetale imposibil de descâlcit. Iată cum s-a realizat un alt obiectiv al politicienilor anului 2012, globalizarea. Globalizarea a venit nu prin intensificarea creării societății informaționale, nu prin dezvoltarea societății de consum, ci prin uniformizarea fenotipului uman și a regnului vegetal. Genele lui Nicolae s-au răspândit de-a lungul secolelor pe toate continentele, iar vegetația s-a dezvoltat după cea de-a 5-a Zi, exponențial, indiferent de climat, cuprinzând în rădăcinile sale viguroase, întreaga planetă, de la Polul Nord, trecând prin Ecuator, la Polul Sud, nemailăsând nici un locușor gol. Dar, chiar dacă toate astea fac parte din povestea noastră, ele n-au prea mare legătură cu Nicolae și cu epopeea călătoriei sale spre casă.

*** Între Mândrești și Amara erau atunci următoarele

localități, orașe sau sate, în ordine rutieră: Focșani, oraș, Golești, sat, Urechești, sat, Dumbrăveni, sat, Tâmboiești, sat, Slobozia Bradului, sat, Râmnicul Sărat, oraș, Râmnicelu, sat, Boldu, sat, Balta albă, sat. Deci două orașe, din care unul municipiu reședință de județ, Focșanii și unul doar municipiu, Râmnicul Sărat și opt sate, toate identificate în nomenclatura administrativă a acelei României de atunci drept comune. Asta pentru a stabili de la bun început care au fost etapele călătoriei lui Nicolae spre casă. Pentru că nu trebuie să vă imaginați că dorința lui Nicolae, nu aceea care îl făcea să vadă imens și să simtă monstruos, ci aceea care îl îmboldea să părăsească Mândreștiul și să ajungă cât mai repede la Amara a fost atât de repede îndeplinită. Și poate că destinul a vrut să fie astfel, pentru ca faima lui Nicolae să-i preceadă venirea, așa cum buzduganul zmeului precede venirea stăpânului, îndemnându-i pe cei prezenți să se pregătească. Fiecare localitate din cele enumerate s-a constituit într-un punct pe harta exegetică a biografilor viitori ai lui Nicolae, Alpha și Omega, dar


65

și într-un veritabil buzdugan pe acel traseu inițiatic studiat astăzi de toți, oameni simpli sau savanți. Așa cum Odiseu a fost nevoit, dar noi știm cum este cu aceste nevoi care de multe ori ascund altceva decât neplăcerea, să-și prelungească șederea printre străini, ba la peștera lui Poliphem, ba cu Circe, ba cu Naussica, etc., la fel și Nicolae a conștientizat propria sa importanță în noile condiții ontologice și a înțeles că orice traseu inițiatic necesită reflecții prelungi într-un mediu adecvat. Prima călătorie, de la Mândrești la Focșani i-a prilejuit lui Nicolae un prim contact exterior cu propria sa lume, dar despre asta el încă nu avea habar. Mersul pe jos, altfel nici nu era posibil, orice fost mijloc de transport din acele vremuri având o cât de mică piesă din metal, care dispăruse în vălmășagul alinierii apocaliptice a planetelor. Nicolae vedea lucruri nemaivăzute. Oameni dezbrăcați parțial, sau sumar îmbrăcați, consecință a contribuției chinezești la globalizare și a țesăturilor lor din materiale sintetice. Case fără tabla de pe acoperișuri, fără alte accesorii metalice, vile prăbușite odată cu dispariția structurii metalice de rezistență, autoturisme sau camioane din care rămăseseră doar elementele lemnoase, restul volatilizându-se în văzduh, drumul din care dispăruse orice urmă de bitum, smoală sau aditivi și care lăsaseră în urmă doar pietrișul din amestec.

Ionuţ CARAGEA

Din prea multă iubire ieri o femeie mi-a spus că am două defecte îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec sau a unei poveşti dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti întrebările au început să curgă să curgă de ce sunt aşa şi nu altfel? oare toţi gândesc la fel despre mine? oare trebuie să mă schimb pentru a fi pe placul cuiva? oare ce este rău şi ce este bine? m-am întrebat şi m-am tot întrebat ceva a început să mă doară ceva a început să plângă-n surdină singurătatea începuse să nască monştri la capătul tunelului pâlpâia o lumină primul meu defect era că sunt om şi iubesc al doilea că iubesc prea mult şi trăiesc

Harachiri cu săgeata lui Cupidon toate drumurile duc la tine acesta este destinul şi totuşi mulţi au spus că este prea frumos pentru a fi adevărat astfel apar primele întrebări primele supoziţii şi nu mai sunt sigur dacă totul este o minciună inventată de alţii sau de propria mea îndoială aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice aş vrea să ştiu pe cine trebuie să ucid cu sânge rece să mă eliberez de spaima eşecului inima strigă se bate cu pumnii în piept îşi rupe cămaşa îşi face harachiri cu săgeata lui Cupidon inima asta îmi aparţine sau este o pasăre care a migrat din paradisul placentei în infernul cald al cărnii mele irepetabile mamă de ce m-ai născut înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor poate că un test va face diferenţa mi-am spus să fiu altcineva să fiu glacial să privesc totul din exterior ca un judecător dar testele sunt menite să distrugă încrederea iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte şi singurul lucru care ne ţine împreună este că tu eşti patria cuvintelor mele şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva să exişti draga mea Nicoleta Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac în care sac mă întreb în cel al lacrimilor nu sunt decât suferinţe în buzunare doar chei de deschis uşile bordelului cotidian iubirea este un sac fără fund în care ne aruncăm speranţele ca pe nişte haine murdare sperând mai apoi să ne crească pene de înger să fim fericiţi fredonând cântece de amăgit nemurirea


66

Raftul cu cărți NICOLAI TĂICUŢU

Festivalul Poeţilor din

Balcani, BALCANICA, ediţia a VII-a, Brăila, România 2013. 247 p. Această ediţie a fost realizată cu poeţi din România şi din Bosnia-Herţegovina. Festivalul Poeţilor din Balcani reprezintă un proiect ambiţios şi sever construit în acest sens. Nu putem să nu sprijinim un demers cultural atât de generos prin

ambiţia sa care oferă regiunii balcanice o capitală a creaţiei şi a păcii – Brăila, a spus Gheorghe Bunea Stancu – preşedinte al Consiliului Judeţean Brăila. Antologia Balcanica are în cuprins poezie semnată de Anthonia Amatti (Mioara Antonia Nicolau), Daniel Corbu, Tudor Creţu, Fadila Nura Haver, Clelia Ifrim (Cecilia Bucur), Valeria Manta-Tăicuţu, Gheorghe Neagu, Paul Spirescu, Cassian Maria Spiridon, Mile Stojić, Stevan Tontić, Valeriu Valegvi, Gheorghe Vidican şi George Vulturescu, iar Caietele Balcanica, pe Virgil Andronescu (Virgil-Nicolae Andronache) şi Dragoş Ionescu.

Ion Roşioru, Incantaţii de

mătase, Editgraph, Buzău, 2012, 156 p. În postfaţă, Titi Damian declară: …Am în faţă un volum de versuri al poetului Ion Roşioru. L-am citit de câteva ori, uluit nu că nu l-am înţeles, ci pentru că l-am simţit făcând parte din stirpea celor rari, căci Dumnezeu i-a strecurat nu numai acea picătură de dumnezeire, ci şi un căuş de

har. M-am întrebat şi-l întreb cu toată sinceritatea: unde ai stat până acum, domnule Roşioru? (…) Să îndrăznesc să comentez, să mă apropii de intimităţile întregului volum, ar trebui să mai scriu cel puţin tot atâtea pagini, asta înseamnă că l-aş frustra pe cititor de acea bucurie interioară, de acel farmec al primei lecturi – fenomen rar în lirica actuală. Temele fundamentale ale volumului sunt cele ale operelor mari ale literaturii lumii: Moartea, Iubirea şi Creaţia.

Manuela Camelia Sava,

Cămaşa de rouă, Editgraph, 2013, Buzău, 95 p. Şi spune autoarea în poemul final al volumului: mă încăpăţânasem să locuiesc în acest semn:/ era poezia… Ei da, Manuela Camelia Sava, prin supremaţia metaforei, locuieşte frumos un spaţiu care devine din ce în ce numai al ei. Din capul

locului ne explică, cu un didacticism disimulat, Ce mai ştim despre poezia din noi, noi fiind aici cei care au îmbrăcat sau îmbracă acum cămaşa de rouă. Spontaneitatea expunerii gândirii poetice duce la realizarea de virtuozităţi lirice de profunzime (Balada ursitei, Cămaşa de nea ş.a.) ; …de aceea timpul a fost atârnat/ invers în tablourile/ lui Dali… spune poeta în poemul timpul îmbrăcat în cămaşă incoloră, ca noi, cititorii, să avem răgazul citirii acestor versuri.

Punctul de întâlnire –

Adjud-580 – Adrian Botez, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Anghelache, Docucenter, Bacău, 2013. 253 p. O frumoasă carte de vizită pentru Adjudul cultural. În prefaţă, Mircea Dinutz a spus: … cei trei poeţi, prezenţi în antologia de faţă, au ocupat autoritar prim-planul, intraţi într-un circuit din ce în ce

mai larg şi mai ferm conturat, prin prezenţa lor editorială şi publicistică, diligenţi şi responsabili în egală măsură, faţă de actul scrierii, care îi ajută să supravieţuiască spiritual într-o realitate prea puţin prietenoasă şi prea puţin stimulatoare pentru actul de creaţie artistică: Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Botez şi Paul Spirescu… Printr-o tentativă de intelectualizare a artei naive, pictorul Vasile Anghelache vine şi completează armonia acestei cărţi.

Nicolae Grigore

Mărăşanu, Maşinăriile mişcării, Editura Vinea, Bucureşti 2012. 103 p. Dintre referinţele critice anexate cărţii am ales-o pe cea a lui Constantin Trandafir: Nicolae Grigore Mărăşanu are abilitatea inconfundabilă de a

înfăţişa o lume pitorească şi fabuloasă, totdeauna cu deschidere spre meditaţia existenţială. Pentru cuceritoarea diversitate a lumii “sudice” în contextul cel mare, se întrunesc formulele incantatorii ale baladei, romanţei, cântecului de lume, alături de trucajul ironic al cântecului exotic: tangou, bolero, cazacioc. Stângăcia simulată descoperă un meşteşugar al scriiturii, constând, în esenţă, din modul ludic al trecerii instinctului în virtuozitate. E un amestec savuros, baroc-expresionist, de elementar şi ingenuitate, tandreţe şi violenţă, banalitate şi fantastic, colocvial şi livresc, teluric şi metafizic. Truverul balcanic se întoarce mereu pe ţărmul său din Alcabar, ca un cuceritor.


67

Vasile Proca, Născuţi din pânda timpului (dialoguri elective), Editura OPERA MAGNA, Iaşi, 2012, 340 p. În cuvânt înainte, autorul menţionează:

…Aşadar, propun aceste exerciţii de cunoaştere, de sinceritate, revitalizând funcţiile memoriei cu convingerea că scriitorul rămâne încă o mare necunoscută, că aceste dialoguri nu sunt altceva decât afişarea publică a afecţiunii mele pentru fiecare scriitor în parte, şi numindu-i: Cezar Ivănescu, Sumiya Haruya, Gheorghe

Grigurcu, Adam Puslojić, Grigore Vieru, Valeriu Matei, Emilian Galaicu-Păun, Ion Mureşan, Johann Lippet, Ioan Es. Pop, MiljurkoVukadinović, Mircea Popovici, Gáal Áron, Peter Thabit Jones Vasyl Makhno şi Andreas Saurer.

Ionel Necula, Eminescu în tentaţii metafizice,

Râmnicu Sărat, 2012. 141 p. Cartea este constituită din trei părţi: Sub semnul patetismului metafizic,

Profetismul eminescian şi Addenda. În prefaţă (În loc de prefaţă) autorul menţionează: …De mare interes publicistic a căpătat în ultimii ani cercetarea ultimilor ani din viaţa poetului şi ideea, tot mai acaparantă, că publicistul Eminescu, prin atitudinile sale naţionaliste şi prin demascarea politicii concesive faţă de Austro-Ungaria, devine

incomod, periculos chiar şi trebuia neutralizat, scos din scenă şi supus unei morţi civice înaintea celei naturale. (…) Ori de câte ori luna se va rostogoli pe argintoasele-i cărări, codrii vor da zvon de corn înfiorat, iar teii se vor umple de steluţe aurii, va trebui să ne regrupăm în spiritul magului de la Ipoteşti şi să ne împărtăşim din învăţăturile lui…

Nicolae Cârlan, Ciprian şi Iraclie

Porumbescu, Editura Lidana, Suceava, 2012, 171 p. În Anexă (Sic credo...) fostul muzeograf, Nicolae Cârlan, menţionează: În ceea ce priveşte valorificarea colecţiilor, fireşte că punctul de pornire îl reprezintă potenţialul cognitiv-formativ pe care acesta îl încorporează şi muzeograful are misiunea de a face în aşa fel ca, venind în întâmpinarea publicului, să găsească mijloace

şi procedee cât mai atractive, mai sugestive şi mai accesibile de etalare, de punere în valoare a valenţelor specifice incluse în colecţiile patrimoniale cu care i-a

fost dat să opereze. Şi nu altfel face să se întâmple Nicolae Cârlan în această carte.

Dumitru D. Ifrim, Firul cu

plumb/ The Plumb line, Editura Universitară, Bucureşti, 2012, 93 p. Traducere în limba engleză de Clelia Ifrim. Melancolia, dragostea, zborul, lumina sunt teme favorite în poezia lui Dumitru D. Ifrim. Ca într-o plutitoare armonie muzicală ele se descoperă una pe alta şi una într-alta duc spre o nouă carte. Sunt teme care se regăsesc în toate cărţile

sale de poezie şi în manuscrisele lăsate. Melancolia iubirii, ca lumină a singurătăţii defineşte întreaga sa creaţie poetică, spune, pe coperta a patra a cărţii, Clelia Ifrim. Răsucirea întregului - / vrej – după tine,/ şi înălţarea lui,/ a ta dulce cădere.// Şi nimeni…/ noaptea tăioasă de toamnă,/ recea privire de stele. (Noapte de toamnă, târzie)

Aureliu Goci, Poeţi

români la frontiera mileniilor, Editura NICULESCU, 2012, 302 p. După şapte Studii introductive, primul fiind Direcţii şi tendinţe în poezia românească după 1990, iar al şaptelea – Întâmplări foiletonistice sau despre cronica literară în context milenarist, autorul scrie despre circa 70 de scriitori români, dintre care noi îi

amintim pe: Constantin Abăluţă, Nicolae Băciuţ, Dan Botta, Ionuţ Caragea, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Virgil Diaconu, Simona-Grazia Dima, Gheorghe Dobre, Dinu Flămând, Ioan Flora, Nicolae Grigore Mărăşanu, Ion Miloş, Herta Müller, Ion Mureşan, Monica Mureşan, Gellu Naum, Gheorghe Pituţ, Cassian Maria Spiridon, Nichita Stănescu, Ion

Stratan ş.a. Gheorghe Ungureanu,

Uitarea, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2012, 118 p. În postfaţa cărţii, Dan Perşa apreciază: …Este “Uitarea” un roman? Specialiştii în teorie literară s-ar putea să-i afle hibe. Dar dacă nu a scris un roman, cu siguranţă că Gheorghe

Ungureanu a scris un poem. Un frumos poem despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre pasiuni şi credinţă. De aceea epica, povestea în sine, înaintează încet, de fapt stagnează. (…) Povestea lui Gheorghe Ungureanu surprinde circa jumătate de secol de existenţă românească. Şi e scrisă fără ostentaţie, deşi cuprinde unii din anii grei ai istoriei noastre.


68

“Uitarea”, prin calităţile sale, îi conferă lui Gheorghe Ungureanu o bună cotă valorică între prozatorii de astăzi…

Nicolae Pogonaru,

Oraşul din camera WEB, Editgraph Buzău, 2013, 78 p. După ştiinţa noastră, aceasta este cea de-a noua carte de versuri a apreciatului poet buzoian. Este o mândrie pentru noi că multe din versurile lui Nicolae Pogonaru, scrise în ultimii şase ani, au văzut lumina

tiparului mai întâi în revista noastră şi apoi în carte. Cităm poemul om prin ploaie: merge pe stradă prin ploaie/ aşteptând să îl spele de smog de gânduri de păcate/ dar ploaia curge tulbure/ şi în loc să-l limpezească/ îl vopseşte în culoarea asfaltului/ şi îşi dă seama/ dacă asfaltul pe care îl calcă/ este el însuşi sau ploaia...

Reviste literare

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XIII (XLVIII), nr. 11 (377), noiembrie 2013, Pitești. La provocarea lui Dumitru Augustin Doman, Gheorghe Grigurcu vorbeşte despre O Provincie subiectivă, iar în cronica întârziată, Nicolae Oprea precizează Coordonatele criticii lui V. Fanache. Critica literară este adusă în revistă de Mircea Bârsilă (Trecutul e o sărbătoare de Horia Gârbea), Al. Cistelecan (despre poezia Lilianei Rus), Dumitru Augustin Doman (cu prezentările de carte nouă, Vasile Tonoiu – Bucurii vindecate şi Nicolai Tăicuţu – La început a fost câmpia). Remarcăm, de asemenea eseurile semnate de Magda Grigore – Speranţa şi energiile ei şi Virgil Diaconu – Despre ignoranţă şi devoţiune, studiul lui Ştefan Ion Ghilimescu – Emil Botta, un ésprit fort, proză de Dumitru Augustin Doman şi Marin Ioniţă, poezie de Nicolae Silade, Vasile Ifteme, Ion Toma Ionescu, Darie Lăzărescu şi Valentin Predescu, dar şi Jurnalul de Armenia. 18-28 octombrie 2011, pus la dispoziţie de Leo Butnaru (aici din data de 26 octombrie).

a t e n e u, Anul 50 an (serie nouă), nr. 10

(530), octombrie 2013, Bacău. Premiile revistei Ateneu pentru anul 2013: Ovidiu Genaru – Premiul Opera Omnia, Daniel Cristea-Enache – Premiul pentru Critică şi Istorie Literară, Premiul pentru Proză – Radu Mareş, Premiul pentru Poezie – Radu Vancu, Premiul pentru Traducere – Elena Ciobanu, Premiul pentru Publicistică – Ioan Dănilă. Adrian Jicu face cronică la splendidul volum de poezie al lui Ion Tudor Iovian, Vedere de pe

pod în infranegru, iar Marius Manta prezintă Biblioteca de sentimente a lui Radu Cârneci. Autorii şi cărţile lor sunt prezentaţi de Iuliana Oică (Valeria Manta Tăicuţu, Laudate Dominum), Cornel Galben (Stan V. Cristea, Marin Preda. Repere biobibliografice), Silvia Munteanu (Adrian Bodnaru, Dictando), Dan Perşa (Deplasarea spre roşu, Radu Mareş), Marius Manta (Bacău. Palimpseste urbane, Lucian Şerban), Violeta Savu (Ţinutul fratelui mai mare, Luminiţa Dascălu). Poezia este prezentă prin Ion Tudor Iovian şi Dumitru Brăneanu, iar proza prin Daniel Pocovnicu. De remarcat comentariul lui Vasile Spiridon la cartea lui Gheorghe Glodeanu, Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română.

Bucureştiul literar şi artistic, Anul III, nr.11

(26), noiembrie 2013 Despre Poetul risipitor, Ion Caraion, scrie Marian Nencescu cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naştere: ...Poetul face parte din stirpea rară a creatorilor ce nu scriu versuri, ci Poezie, reinventând vocabularul nu cu vociferări şi înşelătorii ieftine, ci cu o viziune profund personală asupra lumii... Cronicile literare sunt semnate de Florentin Popescu (Traversând imperiul risc de Corneliu Şerban) şi Ion Roşioru (La început a fost câmpia de Nicolai Tăicuţu), proza aparţine lui Vasile Szolga, Alexandru Jurcan (Premiul revistei Bucureştiul literar şi artistic la Concursul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” – Mizil 2013), Ioan Mazilu Crângaşu; poezia aparţine lui Calistrat Costin, Gheorghe Lupaşcu, Daniela Varvara, dar şi poeţilor din diaspora: George Uscătescu, Alexandru Busuioceanu, Dumitru Ichim, Alexandra Roceric, Theodor Damian şi Florica Baţu Ichim.

Cafeneaua literară, Anul XI, nr. 11/ 130,

noiembrie 2013, Piteşti Premiile revistei pentru creaţie literară pe anul 2012 au fost acordate poetului şi criticului Gheorghe Grigurcu, poetului Daniel Corbu şi criticului Ştefan Ion Ghilimescu. În eseul său, Gheorghe Grigurcu spune: ...E drept că celebritatea, faima, renumele cum i se mai zice, nu e un alibi al valorii, ceea ce face ca strălucirea ei mundană să se reverse deopotrivă asuprea Sfântului Augustin şi a lui Pietro Aretino, asupra Maicii Tereza şi a lui Jack Spintecătorul, asupra lui Einstein şi a lui Al. Capone... Iar Daniel Corbu precizează, în ancheta Cafenelei: În România postmodernismul a fost şi a rămas un avangardism de refugiu. Lectorii scriu: Paul Aretzu despre Tentaţia scrisului de Olimpiu Nuşfelean, Radu Voinescu despre Şoseaua Căţelu 42 de Alina Nedelea, Jeana Morărescu despre Intimitate de Angela Marcovici, Denisa Popescu despre singurătatea vine pe facebook de Dan Mircea Cipariu. La Clubul Cafeneaua literară sunt prezenţi: Virgil Diaconu, Calistrat Costin, Simona-Grazia Dima, Costin Tănăsescu şi Maria Pal. Mai semnează poezie: Gigi Stan, Alexandru Mălăescu şi Maria Miral.


69

Dacia literară, Anul XXIV, nr.11-12 (122-123)

2013, Iaşi Şi de astă dată spaţiul îmi permite să mă rezum doar la răspunsul dat, la întrebarea a 7-a – Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi? din Chestionarul cu accente ludice, formulat de Lucian Vasiliu. În acest număr răspund scriitorii: Romulus Rusan (Sufăr că nu scriu.), Cassian M. Spiridon (Mă pregătesc pentru clipa când voi scrie.) şi Vasile Tărâţeanu (Scriu. Diverse adresări, planuri de activitate, articole. Sau răspund la întrebările unor interviuri sau anchete.Ca în cazul de faţă. Dar dacă nu am asemenea urgenţe care nu pot fi amânate – citesc. Tot ce-mi trezeşte interesul în publicaţiile româneşti locale sau în site-urile ucrainene în care suntem atacaţi. Şi, desigur, cărţile primite cu autografe de la prietenii mei.Ca să nu le înşel încrederea. Precum şi cele despre care aflu că sunt de valoare. Ca să nu trag cu obrazul că nu le-am citit.)

Fereastra, Anul X, nr. 9 (81), noiembrie 2013,

Mizil Invitaţii primarului Emil Proşcan la gala Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, Mizil, octombrie 2013 au fost: Dan Puric, Margareta Labiş, Dan Piţa şi Ivan Pilchin. Poetul lunii octombrie este Roxana Ilie, iar al lunii noiembrie Vlad Sibechi. Maria Pilchin este prezentă cu eseul Depeizarea literară sau spre universal: lecturi la porţile Americii Latine. Cronică literară semnează Lucian Mănăilescu la cartea poetei Vicenţia Vara pulbere îndrăgostită de cuvinte şi Emil Niculescu la Bestiarul nocturn al lui Liviu Vişan. Mihai Lovin-Caşoca semnează comentariul Starea de graţie a câmpiei, referitor la poezia lui Nicolai Tăicuţu şi prezintă cartea Corinei Petrescu Trei lacrimi. Povara amintirilor ce vor veni. Pe o pagină, in memoriam Ion Stanciu, sunt inserate poezii din volumele Despre uimire şi Fiinţa concretă. Proza din Concurs este prezentă aici prin: Liviu Chifane, Dorin Mureşan, Radu Dragoş Popescu, Iulian Moreanu Elena Hanganu, Maria Niţu, Ottilia Ardeleanu, Al. Stănciulescu-Bârda, Ileana Tudoran, Radu Părpăuţă şi Alexandru Jurcan, declarat de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” Scriitorul anului 2013.

Helis, Anul XI, nr. 10-11 (126-127), octombrie-

noiembrie 2013, Slobozia Omul de cultură Marius Stan spune în interviul realizat de Adriana Stoica: Deşi a trecut mult timp de când am plecat şi m-am stabilit în SUA, eu mă consider din Urziceni. Şi asta nu se va schimba oriunde, în lumea asta. Eseul lui Şerban Codrin la cea de-a doua ediţie a cărţii lui Gheorghe Dobre, Minciuna din literă, este intitulat cu un citat aforistic din opera dobriană – Cultura, existenţa paralelă şi într-un fel atemporală a omenirii, nu reţine decât victoriile. Realizatorii Oii literare, Gheorghe Dobre, Florentina Loredana Dalian şi Marian Ştefan au dus-o La Casa Tudorii din Târgul de Floci şi au transformat-o în Oaia culinară. În afară de cei amintiţi, la realizarea acestui

număr au contribuit: Dan Elias, Ion Roşioru, Costel Bunoaica, Titi Damian, Augustin Mocanu, Alexandru Bulandra, Viorica Gheorghe, Ion Neşu, Florin Tatu, Carmen Tanase, Ştefan Neagu, Diana Adriana Matei.

Însemnări ieşene, serie nouă, anul V, nr. 10

octombrie 2013 Adevăr grăieşte domnul Alexandru Dobrescu în editorialul său, Triumful incompetenţei: ...Ajunge că omul are voinţă şi, neapărat, tupeu. Fiindcă îţi trebuie tupeu, nu glumă, ca să te aşezi la aceeaşi masă cu specialiştii, să te amesteci în vorbă, să-i contrazici şi să le dai sfaturi de ageamiu, de nu cumva să-i şi muştruluieşti la o adică. În timpuri nu prea îndepărtate, un asemenea tupeu aveau numai omniscinţiiactivişti de partid... Apoi: ...E inadmisibil ca o editură să trimită la tipar un manuscris înainte de a îndrepta flagrantele dezacorduri gramaticale sau a îndepărta virgulele silite a sta cuminţi între subiect şi predicat. Dacă se întâmplă totuşi să fim potopiţi de volume agramate, e pentru că raporturile editorilor cu normele elementare de scriere sunt la fel de conflictuale pe cât ale autorilor... Contribuie la realizarea acestui număr: Doina Uricariu, Gr. T. Popa, Simona Modreanu, Fl. Popescu, C.L. Cuţitaru, Şt. Afloroaie, Tib. Brăilean, Corneliu Ostahie, Adr. D. Rachieru, Cornel Ungureanu, C-tin Cubleşan, Ion Ţurcanu, N. Georgescu şi Dorel Schor.

LECTOR, Anul III, Serie nouă, Nr. 3 2013,

Revista Bibliotecii „Duiliu Zamfirescu” Focşani Editorialistul Gabriel Funica scoate în evidenţă faptul că revista LECTOR are 10 ani de apariţie. ... În tot acest timp Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” din Focşani şi-a conturat o identitate vizibilă atît pe plan local cît şi naţional, o utilitate indispensabilă prin necesarul de informaţie pusă la dispoziţia utilizatorilor proveniţi din cele mai diverse segmente sociale şi domenii profesionale... Iar Teodora Fîntînaru mai adaugă un zero la aniversarea actualei biblioteci şi ne anunţă că au trecut O sută de ani de la inaugurarea primei biblioteci publice în Focşani. De fapt, acest număr al revistei constituie o antologie a acestor zece ani. Remarcăm aici câţiva semnatari: Lidia Kulikovski, Radu Paraschivescu, Claudia Hanganu, Magda Ursache, Ioan Adam, Florin Paraschiv, Ioan Dumitru Denciu, Sanda Stolojan, Sultana Craia, Ion Hobana, Radu Cârneci, Liviu Antonesei.

Oglinda literară, anul XII, nr. 143 noiembrie

2013, Focşani. Despre Orgolii vechi şi noi, ale scritorilor români, scrie în editorialul său Ştefania Oproescu. Degradarea limbii române este pentru mine nu numai un prilej de nelinişte, ci şi unul de revoltă şi de spaimă, pentru că degradarea limbii oglindeşte degradarea gândirii... Am citat opinia Anei Blandiana din dialogul cu Angela Baciu. Două cărţi, un poet – Andrei Gheorghe Neagu este comentariul critic al lui Ioan Toderiţă despre volumele Lacrima iubirii şi


70

Poemele din templu. Despre ultima carte a lui Ion Stanciu, Pasteluri metafizice, scrie Aureliu Goci, iar Petrache Plopeanu scrie despre Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse de George Cornilă. Cătălin Mocanu scrie despre re-găsirea autenticităţii ego-ului prin extincţia lumii în cartea lui Adrian Botez La prohodul bradului. Ion Lazu continuă Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist, ca şi Petru Hamat studiul Vocile lui Orfeu în poezia lui Radu Stanca.

P l u m b, anul IX, nr. 80, noiembrie 2013,

Bacău Să gândim nu ca locuitori ai Ploieştilor şi Dorohoiului, ci ca fii responsabili ai planetei Pământ. Este îndemnul lui Gheorghe Drăgan din editorialul de atitudine Provincialismul presei noastre. Cu eseuri sunt prezenţi Dan Sandu (Pasărea-suflet) şi Maria Pilchin (Dyonisiac, adică bahic în „Evanghelia eretică” de Viorel Savin). La aniversară Grigore Codrescu – 75 scrie Cornel Galben. Savuroase sunt aforismele lui Vasile Ghica despre ARTĂ. Cronici literare fac: Marius Manta (Iubire fără manuscris, Carmen Huzum), Grigore Codrescu (Bastonul alb, Vasile Cristian), Ştefan Munteanu (Chemarea. Călătorii în lumea şamanilor amazonieni, Ingrid Daniela Cozma) şi Calistrat Costin (Te iubesc, Cristian Ioan Iovan), care mai face şi cinci prezentări de carte (Cum răspunde în apă faţa la faţă, Paul Blaj; Meşterul de dantele, Zina Bivol; Oase îndrăgostite şi Eterna Augusta, Luminiţa Săndulache; Eneida fantasmelor, Marina Raluca Baciu. Ultima pagină este rezervată lui Charles Baudelaire, cel din Mari Poeţi ai Iubirii aşezaţi în limba română de Radu Cârneci.

Revista Nouă, Anul X, nr. 8 (78)/ 2013,

Câmpina Florin Dochia deschide acest număr al revistei cu editorialul Scriitorii şi Cetatea lor, urmat de textul manifest semnat de 33 de scriitori, Pentru o Cetate Internaţională a Literaturii (traducere din limba franceză de Liliana Ene). Florentina Loredana Dalian scrie despre Festivalul-concurs „Agatha Grigorescu Bacovia”, 04 octombrie 2013, unde Marele Premiu a fost acordat scriitorului Florin Dochia. Ioan Toderiţă scrie despre: Două cărţi, un poet: Gheorghe Andrei Neagu, iar Christian Crăciun despre P.I.X.E.L.M.E.S de Ioana Geacăr. Nu lipseşte nici Iulian Moreanu – A şaptesprezecea povestire cu un copil şi nici Gherasim Rusu Togan cu Universul ritualurilor tainice: Tămăduirea prin cuvânt. Diana Trandafir scrie despre Jocul oglinzilor la ora adolescenţei din Poeme de la ora optişpe de Cătălina Grigore, iar Victor Sterom despre Coama cântătoare a zorilor de Emanoil Toma şi Apter de Serghie Bucur. Întâlnim poezie semnată de Paulina Popa, Dumitru Ichim, Ştefan Al-Saşa.

Vatra veche, serie veche nouă, anul V, nr. 11

(59), noiembrie 2013, Târgu Mureş În eseul Ştefan Baciu – al lumii, Nicolae Băciuţ realizează succint

profilul celui care a fost poet, eseist, memorialist, ziarist, critic de artă, traducător, diplomat, profesor universitar, iar Ion N. Oprea continuă eseul Panait Istrati/ Maxim Gorki. Panait Istrati acuzator al lui Maxim Gorki, precursor al lui Soljeniţin? (II). Dintre cronicile literare amintim pe cele semnate de Vitalie Răileanu (60, Lucian Mănăilescu), Tudor Cicu (Editoriale, Mircea Dinutz), Constantin Stancu (Biroul duşilor de-acasă, Dumitru Hurubă), Răzvan Ducan (Se-ascunde vântul în clepsidră, Iosif Albu) Marian Barbu (Tăişul zeiesc, Riri Margareta Panduru), Ofelia M. Uta Burcea (Zgârieturi pe faţa oglinzii, Flavia Cosma), Ladislau Daradici (Păsări de piatră, Paulina Popa), Ion Pachia-Tatomirescu (Simfonie pentru ciulini, Mihaela Burlacu, Andrei Pogány (Drumul sihaştrilor, Stejărel Ionescu). Cititorul de reviste

Redacţia revistei vă doreşte sărbători de iarnă fericite. La cât mai mulţi şi mai frumoşi

ani!

Documents

nr31 Spatii culturale