8
Pag. 2 ORAȘUL NOVACI v ANUL V, NUMĂRUL 50 v Miercuri, 30 August 2017 v ISSN 2392 – 6961 Publicație lunară independentă NOVĂCEANUL NOVĂCEANUL NOVĂCEANUL Constantin DÂRVĂREANU A apărut numărul 50 al publicației lunare independente ,,NOVĂCEANUL’’. În ziua de 7 septembrie 2013 apărea primul număr al publicației, cu prilejul ,,Zilelor Orașului Novaci’’. Iată că au trecut 4 ani de la prima apariție a acestei publicații care, cu siguranță, va rămâne pentru totdeauna înscrisă cu litere de aur în istoria Novaciului. Pentru noi, cei care ne ocupăm lunar de pregătirea și tipărirea publicației (și fiți siguri că o facem fără nici un fel de stimulente financiare), este o mare onoare să constatăm că fiecare număr este așteptat cu interes și nerăbdare, lucru care ne stimulează și ne face să fim și mai atașați ideii de continuitate și de a demonstra că Novaciul a fost și este una dintre localitățile de seamă ale Gorjului și Țării. Publicația ,,Novăceanul’’ apare desigur cu eforturi, dar nici un efort nu e mare atunci când vrei să faci ceva util pentru localitatea ta, pentru consătenii tăi și mai ales dacă ceea ce faci este apreciat de oameni. Cititorilor publicației ,,Novăceanul’’, celor care ne așteaptă lună de lună, noi, colectivul de redacție, le promitem că ne vom strădui să aducem în paginile publicației lucruri interesante. Mulțumim pentru sprijin Primăriei Orașului Novaci, Obștilor ,,Cerbu’’ și Buicești, unor sponsori al căror nume nu-l publicăm fără acordul lor. Așteptăm sprijin și din partea altor obști cu posibilități, al unor oameni care doresc binele Novaciului. Sunt atâtea firme în Novaci care ar putea sprijini apariția publicației ,,Novăceanul’’, publicația putându-le rezerva și spațiu pentru publicitate. Și nu în ultimul rând, mulțumim Tipografiei ProdCom Târgu-Jiu care face posibilă apariția publicației lună de lună, într-o grafică de excepție. * Luni, 21 august, la Complexul Panoramic din Rânca a avut loc deschiderea Simpozionului Internațional de Pictură, desfășurat sub egida Atelierelor Brâncuși. Organizatori: Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ,,Constantin Brâncuși’’, Primăria și Consiliul Local Târgu-Jiu, în parteneriat cu Filiala Gorj a Uniunii Artiștilor Plastici din România și Institutul Cultural Român. La Simpozion, care mai degrabă ar putea fi numit Tabără de Pictură, participă șase pictori profesioniști: Suzana Fântânaru, Ile Ștefi și Mirela Trăistaru din România, Elisabeth Ochsenfeld din Germania, Katarina Dordevic din Serbia și Dorin Crețu din Franța. Prezentarea celor șase artiști vizuali a fost făcută de către curatorul simpozionului, Vasile Fuiorea, președintele Filialei Târgu-Jiu a UAP din România. Invitat de onoare al Simpo- zionului, Excelența-Sa, Ambasadorul României în Republica Belarus, Dl. Viorel Moșanu. Simpozionul de pictură de la Rânca are ca scop promovarea operei sculptorului Constantin Brâncuși și a artelor vizuale contemporane în țară și în lume. Lucrările executate vor fi donate Primăriei Municipiului Târgu-Jiu, având ca obiectiv îmbogățirea colecției de artă contemporană a Municipiului Târgu-Jiu. * Peste 7 000 de turiști au participat sâmbătă, 29 iulie 2017, la prima ediție a Festivalului RockFest Transalpina, organizat de Consiliul Județean Gorj, în parteneriat cu Primăriile Novaci și Baia de Fier. Scopul acestui festival: promovarea turistică a zonei Rânca. Se poate spune că Festivalul și-a atins scopul, fiind un succes total. Au participat trupe de mare prestigiu ale rokului românesc: KEMPES, Krypton, 9,7 Richter, The Rock/Tribute AC/Dc, Vița de Vie și Vunk. Prezentarea a aparținut tânărului instrumentist gorjean Radu Pupăzan, care a fost prezent în scenă și cu un recital de percuție. În închiderea Festivalului RockFest Transalpina, turiștii au participat la un superb foc de artificii care a colorat nu doar Stațiunea Rânca, ci și munții din jur. * Duminică, 27 august 2017, Ansamblul Folcloric ,,Nedeia’’ al Casei de Cultură Novaci a participat la tradiționala manifestare folclorică ,,Festivalul brânzei și al țuicii’’ de la Rășinari, județul Sibiu. Este a treia participare a ansamblului novăcean în cetatea lui Octavian Goga și Emil Cioran, două mari personalități ale culturii românești. Pe scena festivalului de la Rășinari, alăturea de formația de dansuri populare (instructor, Dragoș Medrega), au evoluat și soliștii vocali Alina Ursu, Monica Ursu și Cătălin Pilea. ACTUALITATEA NOVĂCEANĂ ,,Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor’’ – ne-a spus, dintre români, primul istoric mo- dern reprezentativ, Nicolae Bălcescu, la mijlocul veacului XIX. Istoria este cartea fundamen- tală, cartea cărților, cartea sfântă a oricărei națiuni. De aici, și răspunderea fiilor națiunii noastre, ai acestui pământ în care ne-am plămădit în vremuri liniștite sau de cumpănă, de a face cunoscută întregului popor român, dar și lumii, istoria adevărată a acestei națiuni care începe cu TRACO – GETO – DACII, Națiunea matcă din Spațiul Carpato-Danubiano- Balcanic. Torcând firul neîntrerupt al ISTORIEI, de la strămoșii traco-geto- daci, trebuie să dovedim că aceștia nu erau barbarii despre care se vorbea de către unii încă din antichitate, ci barbari și sălbatici au fost aceia care au venit peste noi pretinzându-ne, cum spunea poetul, ,,pământ și apă’’. Au fost destui dintre cei care au încercat să ne convingă că acei strămoși ai noștri au dispărut din istorie, nimiciți întâi de așa-zișii ,,indoeuropeni’’, apoi de legiunile romane sau, ulterior, de valurile de seminții ale Asiei, în veacurile IV- XIII, rostogolite un mileniu peste cea mai bogată, mai fertilă și mai frumoasă zonă a bătrânului continent. Sunt destui cei interesați să denigreze istoria noastră națională și rădăcinile poporului nostru. România de astăzi se află pe teritoriul vast al Daciei. Dumnezeu ne-a rânduit aici, pe acest pământ strămoșesc de o frumusețe, armonie și bogăție rar întâlnită. În mijloc, Podișul Transilvaniei, înconjurat din toate părțile de munți semănând cu o coroană uriașă. Munții au determinat delimitarea celor trei Țări Românești: Muntenia s-a format de-a lungul Carpaților Meridionali, Moldova de-a lungul Carpaților Răsăriteni, iar Ardealul s-a închegat înăuntrul arcului carpatic. Dumnezeu ne-a rânduit aici, la această ,,Poartă a Creștinătății’’ pentru a păzi Creștinătatea de năvălirile rău binevoitorilor. Suntem urmașii vechilor locuitori ai Daciei, despre a căror continuitate pe aceste meleaguri vorbesc săpăturile arheologice și pre- zența în limba actuală a peste 160 termeni de origine dacică. Iată doar câteva exemple: copil, prunc, colibă, gard, strugure, strungă, brânză, urdă, brad, copac, gorun, barză, viezure, melc, zimbru, Dunăre (Dunaris), Olt (Aluta), Argeș (Argessus) etc. Unii dintre istoricii noștri s-au complăcut în a adopta teoriile greșite cum că am fi doar urmași ai romanilor și ai coloniștilor aduși de imperiu în Dacia. Total greșit. Iată de ce, apelul Conf. univ. G.D. Iscru, doctor în istorie, de a dovedi cu argumente strict științifice că suntem strămoșii autentici ai traco-geto-dacilor, trebuie să fie un obiectiv forte al specialiștilor români pentru o cât mai științifică istorie a românilor și pentru slujirea cauzei naționale prin adevăr științific. Savantul francez Emmanuel De Martonne (1873-1955), profesor de geografie la Sorbona-Paris, care a făcut multe studii în munții noștri, inclusiv în cei ai Novaciului, însoțit de marele om al Novaciului, Dumitru Brezulescu, spunea foarte clar într-un interviu în anul 1928: ,,Nu pot înțelege la români mania lor de a se lăuda că sunt urmași ai coloniștilor romani, știind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutați din provinciile estice ale imperiului, chiar și administrația introdusă de cuceritori avea aceeași obârșie. 2018 – Centenarul Marii Uniri ISTORIA POPORULUI ROMÂN ÎNCEPE CU TRACO – GETO – DACII Dacia în timpul lui Decebal Constantin DÂRVĂREANU Pr. SPILCĂ ION – Parohia Cernădia, aduce la cunoștința tuturor novăcenilor că sâmbătă, 2 septembrie 2017, are loc Resființirea Bisericii cu Hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului’’din Măgura-Bercești, monument istoric al orașului Novaci. La slujba de resfințire participă I.P.S., Acad. Dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei.

NOVĂCEANULNOVĂCEANUL - primarianovaci.ro · existau în restul judeţului și revista ,,ezătoarea săteanului”, iniţiată de Gheorghe Ș Dumitrescu-Bumbeti și ,,Amicul poporului”

  • Upload
    buidiep

  • View
    223

  • Download
    0

Embed Size (px)

Citation preview

�Pag. 2

O R A Ș U L N O VA C I v A N U L V, N U M Ă R U L 5 0 v M i e rc u r i , 3 0 Au g u s t 2 0 1 7 v I S S N 2 3 9 2 – 6 9 6 1Publicație lunară independentă

NOVĂCEANULNOVĂCEANULNOVĂCEANUL

Constantin DÂRVĂREANU

A apărut numărul 50 al publicației lunare independente ,,NOVĂCEANUL’’. În ziua de 7 septembrie 2013 apărea primul număr al publicației, cu prilejul ,,Zilelor Orașului Novaci’’. Iată că au trecut 4 ani de la prima apariție a acestei publicații care, cu siguranță, va rămâne pentru totdeauna înscrisă cu litere de aur în istoria Novaciului. Pentru noi, cei care ne ocupăm lunar de pregătirea și tipărirea publicației (și fiți siguri că o facem fără nici un fel de stimulente financiare), este o mare onoare să constatăm că fiecare număr este așteptat cu interes și nerăbdare, lucru care ne stimulează și ne face să fim și mai atașați ideii de continuitate și de a demonstra că Novaciul a fost și este una dintre localitățile de seamă ale Gorjului și Țării.

Publicația ,,Novăceanul’’ apare desigur cu eforturi, dar nici un efort nu e mare atunci când vrei să faci ceva util pentru localitatea ta, pentru consătenii tăi și mai ales dacă ceea ce faci este apreciat de oameni.

C i t i t o r i l o r p u b l i c a ț i e i ,,Novăceanul’’, celor care ne așteaptă lună de lună, noi, colectivul de redacție, le promitem că ne vom strădui să aducem în paginile publicației lucruri interesante. Mulțumim pentru sprijin Primăriei Orașului Novaci, Obștilor ,,Cerbu’’ și Buicești, unor sponsori al căror nume nu-l publicăm fără acordul lor. Așteptăm sprijin și din partea altor obști cu posibilități, al unor oameni care doresc binele Novaciului. Sunt atâtea firme în Novaci care ar putea sprijini apariția publicației ,,Novăceanul’’, publicația putându-le rezerva și spațiu pentru publicitate.

Și nu în ultimul rând, mulțumim Tipografiei ProdCom Târgu-Jiu care face posibilă apariția publicației lună de lună, într-o grafică de excepție.

*Luni, 21 august, la Complexul

Panoramic din Rânca a avut loc des chidere a S imp ozionului Internațional de Pictură, desfășurat sub egida Atelierelor Brâncuși. Organizatori: Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ,,Constantin Brâncuși’’, Primăria și Consiliul Local Târgu-Jiu, în parteneriat cu Filiala Gorj a Uniunii Artiștilor Plastici din România și Institutul Cultural Român.

La Simpozion, care mai degrabă ar putea fi numit Tabără de Pictură,

participă șase pictori profesioniști: Suzana Fântânaru, Ile Ștefi și Mirela Trăistaru din România, Elisabeth Ochsenfeld din Germania, Katarina Dordevic din Serbia și Dorin Crețu din Franța. Prezentarea celor șase artiști vizuali a fost făcută de către curatorul simpozionului, Vasile Fuiorea, președintele Filialei Târgu-Jiu a UAP din România.

Invitat de onoare al Simpo-zionului, Excelența-Sa, Ambasadorul României în Republica Belarus, Dl. Viorel Moșanu.

Simpozionul de pictură de la Rânca are ca scop promovarea operei sculptorului Constantin Brâncuși și a artelor vizuale contemporane în țară și în lume.

Lucrările executate vor fi donate Primăriei Municipiului Târgu-Jiu, având ca obiectiv îmbogățirea colecției de artă contemporană a Municipiului Târgu-Jiu.

*Peste 7 000 de turiști au participat

sâmbătă, 29 iulie 2017, la prima ediție a Festivalului RockFest Transalpina, organizat de Consiliul Județean Gorj, în parteneriat cu Primăriile Novaci și Baia de Fier. Scopul acestui festival: promovarea turistică a zonei Rânca. Se poate spune că Festivalul și-a atins scopul, fiind un succes total. Au participat trupe de mare prestigiu ale rokului românesc: KEMPES, Krypton, 9,7 Richter, The Rock/Tribute AC/Dc, Vița de Vie și Vunk.

Prezentarea a aparținut tânărului instrumentist gorjean Radu Pupăzan, care a fost prezent în scenă și cu un recital de percuție.

În închiderea Festivalului RockFest Transalpina, turiștii au participat la un superb foc de artificii care a colorat nu doar Stațiunea Rânca, ci și munții din jur.

* Duminică, 27 august 2017,

Ansamblul Folcloric ,,Nedeia’’ al Casei de Cultură Novaci a participat la tradiționala manifestare folclorică ,,Festivalul brânzei și al țuicii’’ de la Rășinari, județul Sibiu. Este a treia participare a ansamblului novăcean în cetatea lui Octavian Goga și Emil Cioran, două mari personalități ale culturii românești. Pe scena festivalului de la Rășinari, alăturea de formația de dansuri populare (instructor, Dragoș Medrega), au evoluat și soliștii vocali Alina Ursu, Monica Ursu și Cătălin Pilea.

ACTUALITATEA NOVĂCEANĂ

,,Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa își vede trecutul, prezentul și viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor’’ – ne-a spus, dintre români, primul istoric mo-dern reprezentativ, Nicolae Bălcescu, la mijlocul veacului XIX.

Istoria este cartea fundamen-tală, cartea cărților, cartea sfântă a oricărei națiuni. De aici, și răspunderea fiilor națiunii noastre, ai acestui pământ în care ne-am plămădit în vremuri liniștite sau de cumpănă, de a face cunoscută întregului popor român, dar și lumii, istoria adevărată a acestei națiuni care începe cu TRACO – GETO – DACII, Națiunea matcă din Spațiul Carpato-Danubiano-Balcanic.

Torcând firul neîntrerupt al ISTORIEI, de la strămoșii traco-geto-daci, trebuie să dovedim că aceștia nu erau barbarii despre care se vorbea de către unii încă din antichitate, ci barbari și sălbatici au fost aceia care au venit peste noi pretinzându-ne, cum spunea poetul, ,,pământ și apă’’.

Au fost destui dintre cei care au încercat să ne convingă că acei strămoși ai noștri au dispărut din istorie, nimiciți întâi de așa-zișii ,,indoeuropeni’’, apoi de legiunile romane sau, ulterior, de valurile de seminții ale Asiei, în veacurile IV-XIII, rostogolite un mileniu peste cea mai bogată, mai fertilă și mai frumoasă zonă a bătrânului continent. Sunt destui cei interesați să denigreze istoria noastră națională și rădăcinile poporului nostru.

România de astăzi se află pe teritoriul vast al Daciei. Dumnezeu ne-a rânduit aici, pe acest pământ strămoșesc de o frumusețe, armonie și bogăție rar întâlnită.

În mijloc, Podișul Transilvaniei, înconjurat din toate părțile de munți semănând cu o coroană uriașă.

Munții au determinat delimitarea celor trei Țări Românești: Muntenia s-a format de-a lungul Carpaților

Meridionali, Moldova de-a lungul Carpaților Răsăriteni, iar Ardealul s-a închegat înăuntrul arcului carpatic.

Dumnezeu ne-a rânduit aici, la această ,,Poartă a Creștinătății’’ pentru a păzi Creștinătatea de năvălirile rău binevoitorilor.

S u n t e m urmașii vechilor locuitori ai Daciei, despre a căror continuitate pe aceste meleaguri vorbesc săpăturile

arheologice și pre-zența în limba actuală a peste 160 termeni de origine dacică. Iată doar câteva exemple: copil, prunc, colibă, gard, strugure, strungă, brânză, urdă, brad, copac, gorun, barză, viezure, melc, zimbru, Dunăre (Dunaris), Olt (Aluta), Argeș (Argessus) etc.

Unii dintre istoricii noștri s-au complăcut în a adopta teoriile greșite cum că am fi doar urmași ai romanilor și ai coloniștilor aduși de imperiu în Dacia. Total greșit.

Iată de ce, apelul Conf. univ. G.D. Iscru, doctor în istorie, de a dovedi cu argumente strict științifice că suntem strămoșii autentici ai traco-geto-dacilor, trebuie să fie un obiectiv forte al specialiștilor români pentru o cât mai științifică istorie a românilor și pentru slujirea cauzei naționale prin adevăr științific.

Savantul francez Emmanuel De Martonne (1873-1955), profesor de geografie la Sorbona-Paris, care a făcut multe studii în munții noștri, inclusiv în cei ai Novaciului, însoțit de marele om al Novaciului, Dumitru Brezulescu, spunea foarte clar într-un interviu în anul 1928: ,,Nu pot înțelege la români mania lor de a se lăuda că sunt urmași ai coloniștilor romani, știind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutați din provinciile estice ale imperiului, chiar și administrația introdusă de cuceritori avea aceeași obârșie.

2018 – Centenarul Marii UniriISTORIA POPORULUI ROMÂN

ÎNCEPE CU TRACO – GETO – DACII

Dacia în timpul lui Decebal

Constantin DÂRVĂREANU

Pr. SPILCĂ ION – Parohia Cernădia, aduce la cunoștința tuturor novăcenilor că sâmbătă, 2 septembrie 2017, are loc Resființirea Bisericii cu Hramul ,,Intrarea în Biserică a Maicii Domnului’’din Măgura-Bercești, monument istoric al orașului Novaci.

La slujba de resfințire participă I.P.S., Acad. Dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei.

30 August 2017

2

NOVĂCEANUL

Urmare din pag. 1

...ISTORIA POPORULUI ROMÂN...Priviți chipul moților, al țăranilor din regiunea Hațegului și Făgărașului, la

maramureșeni și bucovineni și veți cunoaște figurile dacilor sculptați pe Columna de la Roma. Voi, românii, sunteți daci, pe aceștia ar trebui să-i cunoască românii mai bine și să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală și morală înaltă’’.

A spus-o marele savant francez Emmanuel De Martonne. Datoria istoricilor români este de a demonstra cu argumentele științifice de care dispunem, fără îndoială, că spusele profesorului francez sunt reale și că suntem aici dintotdeauna, și că mai ales astăzi, trebuie să fim mai uniți ca oricând.

Iar Părintele Dumitru Stăniloae a cugetat: ,,Politicește am fost împărțiți în trei părți (Muntenia, Moldova și Ardealul), dar limba era aceeași, cărțile sfinte erau aceleași. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credință în Dumnezeu și pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alții ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinței. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem și unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă’’.

Noi suntem aici cu toții, împreună, de la întemeierea bătrânei Dacii, iar împlinirea în 2018 a 100 de ani de la Marea Unire, trebuie să fie un bun prilej de a dovedi continuitatea poporului român între granițele vechii Dacii.

La începutul secolului al XX-lea, judeţul Gorj a cunoscut o remarcabilă mișcare culturală, iniţiată de Alexandru Ștefulescu, Iuliu Moisil, Witold Rola Piekarski, Emanoil Pârâianu, Nicu D. Miloșescu, care s-a materializat prin întemeierea Muzeului Gorjului și tipărirea a numeroase reviste și publicaţii ca ,,Jiul”, ,,Amicul tinerimii”, ,,Ardeiul” etc. Pe lângă acestea, care apăreau în Tg. Jiu, mai existau în restul judeţului și revista ,,Șezătoarea săteanului”, iniţiată de Gheorghe Dumitrescu-Bumbești și ,,Amicul poporului” a învăţătorului Lazăr Arjocianu, care promovau răspândirea ideilor cooperatiste și întemeierea de bănci populare. Puţini știu că o astfel de revistă a apărut și la Novaci, sub denumirea de ,,Deșteptarea. Foaie pentru popor”, fiind opera lui Dumitru Brezulescu (1879-1916).

Născut la Novaci și rămas orfan de la vârsta de patru ani, Dumitru Brezulescu a urmat cursurile școlii primare din satul natal, apoi cele ale gimnaziului real din Tg. Jiu și liceului ,,Traian” din Turnu-Severin. Peste tot pe unde a trecut elevul Brezulescu și-a impresionat profesorii prin inteligenţa, seriozitatea și puterea de muncă, obţinând note maxime la toate materiile. Mai mult, încă de pe băncile liceului, tânărul Brezulescu publică articole la diverse ziare și reviste ca ,,Șezătoarea Săteanului”, ,,Cronica”, ,,Familia”, ,,Revista Universitară”, ,,Universul”, ,,Almanahul Tipografic” etc. În anul 1900 la sărbătorirea zilei de 10 mai la București, a ţinut la Ateneul Român, o conferinţă cu titlul ,,Privire generală asupra Istoriei Românilor”, fiind felicitat de însuși regele Carol I. După absolvirea Facultăţii de Drept din București cu ,,magna cum laudae”, Brezulescu se întoarce în Novaciul natal, unde la 6 ianuarie 1902 întemeiază Banca Populară ,,Gilortul”, cu scopul de a oferi credite ieftine ţărănimii. Mai mult, în anul 1907, Brezulescu cumpără, în numele Băncii, moșia Novaci, pe care o vinde în loturi novăcenilor, cu excepţia munţilor, care rămân în proprietatea băncii. Ajutat de inginerul agronom Alexandru Surupăceanu, înfiinţează o pepinieră de pomi fructiferi, o grădină de zarzavat și plantează viţă nobilă americană. Totul pentru a-i scoate pe consătenii săi din starea de sărăcie în care se aflau, pentru propășirea și dezvoltarea satului românesc.

Activitatea lui Brezulescu în sprijinul novăcenilor nu s-a limitat doar în plan social și economic, ci și cultural, fiind întemeietorul primei reviste din Novaci, după cum am aflat în urma unei vizite la Biblioteca Academiei Române. Acolo am descoperit primele trei numere din ,,Deșteptarea. Foaie pentru popor”, revistă bilunară, apărută pentru prima dată la 15 ianuarie 1911 în comuna Novaci, al cărei director era Dumitru Brezulescu. În articolul ,,Rostul nostru” apărut în primul număr, Brezulescu definește scopul și programul revistei: ,, ...Cei care trăim în popor, știm câtă înapoiere îi stăpânește viaţa: anchete pricepute și cinstite, care se fac asupra stărilor noastre culturale, spun lucruri de necrezut; viaţa culturală din această ţară e asemenena unei nopţi cu întuneric adânc, în care numai ici colea lucește câte o stea, scânteierile luminoase ale păturii noastre culte; în așa stare, nu se poate spune, că însușirile întregi ale poporului nostru stăpânesc deplin darurile ţării acesteia. Şi câţi înţelegem răul și putem lupta contra-i, suntem datori să o facem; nu-i nici un păcat mai greu, decât să stai cu mâinile încrucișate ori să petreci, în faţa nevoilor mari ale neamului tău. Când 12 milioane de suflete românești, câte trăiesc în această ţară și în

REVISTA ,,DEŞTEPTAREA” DIN NOVACIcele vecine ei, sunt împrejurate de toate părţile de ginţi străine, foarte puternice și unele chiar ridicate, e o poruncă a neamului să muncim pentru luminarea poporului nostru. Datorim străduinţă pentru deșteptarea acestei ţări, pentru că atunci când cele cinci milioane de români, de sub stăpâniri străine, își vor arunca privirile spre noi, să vadă între graniţele regatului lumina vie a unei vieţi de sănătoasă propășire. În serviciul acestui frumos ideal apare mica noastră foaie, menită să mărturisească credinţa în puterile poporului nostru și în cercul ei, să ducă celor deznădăjduiţi cuvântul bun, al mângâierii, să aprindă celor întunecaţi candela sfântă a luminii și să fie pentru cei treziţi glas al deșteptării lor...”. Observăm în mărturisirea de credinţă a lui Brezulescu influenţa ideilor sămănătoriste și haretiste, de luminare și educare a poporului de la sate prin școală, biserică, reviste, serbări, cercuri culturale etc. ,,Deșteptarea” se înscrie în acest efort, fiind o revistă de popularizare, folosind un limbaj pe înţelesul ţăranilor, cărora le comunică sfaturi pentru munca câmpului, de igienă, dar și moral-religoase, știri din ţară și străinătate etc. Astfel primul număr cuprinde următoarele articole: ,,Legile” de Dumbravă Cânepă, care explică necesitatea și importanţa respectării legilor ţării, ,,Cultura pomilor” articol semnat de Alexandru Surupăceanu, ,,Cum să ne păzim de molime” scris de ,,Doctorul voios” și o legendă culeasă de Brezulescu numită ,,Negru-Vodă și Novăcenii”. La rubrica ,,Felurite știri” aflăm că la Tg. Jiu s-a înfiinţat Banca Cercului Comercial și Industrial, societate-cooperativă ale cărei statute au fost făcute de către Dumitru Brezulescu, iar profesorii gimnaziului Tudor Vladimirescu au întemeiat o ,,Casă de citire și Conferinţe”, unde ,,…se vor preda cursuri populare celor doritori de lumină”. Al doilea număr, apărut în februarie 1911, este dedicat în întregime alegerilor parlamentare, lămurindu-i pe ţărani cu privire la importanţa acestor alegeri și explicându-le în detaliu modul cum trebuie să voteze, în condiţiile votului cenzitar de atunci.

,,Deșteptarea” era și un organ de propagandă cooperatistă, îndemnându-i pe ţărani să se asocieze în bănci populare şi obşti de cumpărare, pentru a scăpa de cămătari şi a cumpăra pământ, aşa cum reiese din articolul ,,Roadele cooperaţiei la sate” publicat în numărul trei din 15 februarie 1911. Mai mult la sfârştul revistei este publicată o ,,Înştiinţare” (Orice bancă populară din ţară şi orice ins poate cere Băncii Populare Gilortul din Novaci-Gorj, orice sfat şi îndrumare privind viaţa de bancă, cooperaţie şi afacerile rurale şi va fi servit îndată şi fără plată. Cooperatorii din Novaci doresc să pună rodul învăţăturii lor în serviciul ridicării satelor noastre. În jurul foi noastre sunt strânşi un mănunchi de tineri: profesori, avocaţi, ingineri, medici, economiști, ieșiţi din popor, învăţaţi în școli înalte și doritori a veni în ajutorul luminării poporului. Oricine ne poate cere sfaturi și îndrumări în afaceri de avocatură, în chestiuni de igienă și medicină populară și de economie populară și de economie rurală și ,,Deșteptarea” va servi gratis pe fiecare.)

Din păcate am reușit să depistez doar trei numere din această revistă, prima apărută la Novaci, din iniţiativa lui Dumitru Brezulescu, care nu doar i-a înzestrat pe ţărani cu pământ, dar a fost și animatorul vieţii culturale novăcene.

Cristian GRECOIU

NUMELE LUNILOR ANULUI IANUARIE – vine de la zeul Ianus, fiul lui Apollo, care era reprezentat de către romani cu două fețe, privind cu una spre trecut și cu alta spre viitor. FEBRUARIE – vine de la Februa, porecla zeiței Junona, pe care romanii o serbau în această lună. MARTIE – după zeul războiului, Marte. La Roma, sub domnia lui Romulus, anul începea cu această lună. APRILIE – provine de la verbul aprire (a deschide), fiindcă în această lună natura se deschide. MAI – amintește de majores, nume dat de Romulus senatorilor romani. IUNIE – era luna dedicată tineretului (junius). IULIE – își datorește numele lui Julius Cezar, care s-a născut în această lună. AUGUST – vine de la Octavian August, primul împărat roman. La început se numea sextilis, adică luna a șasea. SEPTEMBRIE, OCTOMBRIE, NOIEMBRIE și DECEMBRIE sunt derivate de la numerele de ordine ale lunilor, ținând seamă de faptul că anul începea din martie. TatianaDÂRVĂREANU

30 August 2017

3

NOVĂCEANUL

Într-o dimineață, pe la începutul lunii august, m-a sunat un cititor al publicației ,,Novăceanul’’. Mi-a zis că scriu de toate și că e bine că am început să scriem și despre lucruri care nu ne fac cinste, și asta din cauza unor oameni care ar trebui să dovedească mai multă responsabilitate pentru localitatea noastră. Mi-a mai zis că ar trebui să scriu și deaspre activitatea comercială care se desfășoară la peste 2100 m altitudine, în Vf. Muntinului, un lucru extraordinar care demonstrează că prin modernizarea DN 67 C, Transalpina, turismul în zona Novaci-Rânca-Lotru a căpătat dimensiuni de interes național.

Am mai scris despre amploarea pe care a luat-o turismul în această parte de țară. Este un lucru știut că dezvoltarea turismului în această zonă a generat și multe nemulțumiri din partea celor obișnuiți ca turiștii să meargă doar pe Valea Prahovei sau pe Transfăgărășan, văzându-se acum concurați de Transalpina.

Recunosc faptul că am scris mai puțin despre ce se întâmplă acum în dezvoltarea turistică a zonei, despre imensul potențial turistic al munților noștri. Din păcate, când spun munții noștri, mă cuprinde o stare de nemulțumire la adresa autorităților comuniste care au stabilit în 1968 o linie nedreaptă în hotărnicia județului Gorj cu județul Vâlcea. Iată cum arăta harta județului Gorj până în anul 1968.

Harta este făcută înainte de 1900, având la bază prima hotărnicie dintre Muntenia și Transilvania în nordul Olteniei (9 iulie 1520), din timpul lui Neagoe Basarab. Atunci a apărut pentru prima dată și noțiunea de frontieră.

Cum a fost posibil ca hotarul dintre Gorj și Vâlcea să se fixeze la Urdele, în condițiile în care aproape toți munții până la Lotru și mai departe pe Râul Valea Frumoasei aparțin Gorjului? Acolo se află munții Băncii Populare ,,Gilortul’’, acolo se făcea plutăritul pe lacul de acumulare Lotru pentru transportul buștenilor de către Banca ,,Gilortul’’. Oare, Banca Populară ,,Gilortul’’ amenaja acel lac de acumulare pentru transportul buștenilor pe teritoriul altui județ?

Hotarul dintre județele Gorj, Vâlcea, Hunedoara, Sibiu era stabilit în punctul ,,La Table’’ din apropierea muntelui Poiana Muierii, acolo, la întretăierea tuturor drumurilor, unde se țineau vestitele nedei ale ciobanilor, cea de la Poiana Muierii fiind atestată încă de pe la 1520.

Cum s-a ajuns ca limita dintre județele Gorj și Vâlcea să fie stabilită pe muntele Urdele, al novăcenilor, este o enigmă. Poate nu chiar o enigmă, ci una dintre marile greșeli ale autorităților timpului, care au dat dovadă de necunoaștere, de lipsă de interes pentru respectarea adevărului istoric. De unde și până unde limita județului Vâlcea cu Gorjul în munții noștri, ai gorjenilor?

În aceiași situație se află și Stațiunea Rânca, aflată acum, de te apucă râsul, în posesia a trei proprietari: Primăria Novaci, Primăria Baia de Fier și Obștea ,,Banca Gilortul’’. Cum ar putea Rânca să se dezvolte și să devină o stațiune în adevăratul sens al cuvântului, așa cum o vedea Dumitru Brezulescu la începutul secolului al XX-lea, cu trei proprietari? Rânca a fost și este a Novaciului.

Cine a stabilit hotarul dintre Novaci și Baia de Fier al muntelui Rânca? Cine a dat o parte din muntele Rânca Obștii ,,Banca Gilortul’’, atâta timp cât el a fost al Băncii Populare ,,Gilortul’’, ale cărei imobile au fost trecute în proprietatea statului la 11 iunie 1948. Se răscolește Dumitru Brezulescu în mormânt când vede asemenea lucruri. A venit timpul ca cei care au împărțit Rânca să fie cunoscuți de întreaga populație a Novaciului. Ca și cei care s-au împroprietărit în Plaiul Novaci, de-a lungul DN 67 C (zona Monumentului Tătărescu) după ,,mușchii lor’’.

Vrem să dezvoltăm turismul în zona Novaci-Rânca, dar cum? Nu cum s-a procedat cu Telescaunul de sub Vârful Păpușa. O investiție fără valoare, cu un telescaun care trebuia să deservească o pârtie de schi de 980 de m, amenajată sub Vârful Păpușa, unde zăpada se topește la primele raze ale soarelui, fiind expusă tot timpul la soare. Măcar să fi fost făcută până în Vârful Păpușii pentru ca turiștii să urce pe platoul de sus al muntelui de unde să poată admira întreaga panoramă a Munților Parângului.

Și o ultimă problemă care privește nu doar gospodărirea orașului, ci și modul în care primim miile de turiști care trec prin Novaci. Primăria Orașului Novaci a amenajat trotuoare pentru deplasarea în siguranță a pietonilor, până la Huluba, dar mulți locuitori de pe la jumătatea Pociovaliștii și până la Huluba, nu se ostenesc să-și taie măcar buruienile de la porți, ce să mai vorbim de cele din dreptul proprietăților.

Constantin DÂRVĂREANU

PORNIND DE LA O DISCUȚIE TELEFONICĂ...

Arșiţă mare, zăpușeală de nu poţi să respiri. E vremea când se cosește fânul. Glasurile echipelor de cosași care se auzeau cândva în Plăieţi, pe Hoagă sau Smida au amuţit de mult. A devenit o istorie relativ îndepărtată. Acum, cu economia aceasta așa-zis „liberă de piaţă” multe locuri cu fâneaţă rămân necosite sau fânul se recoltează „pe sărite”. Mai vezi ici-colea vaci păscând unde altădată se coseau fânurile, dar peste tot cresc lăstărișul și mărăcinii care se simt ca la ei acasă. Este un fel de reîntoarcere la ceea ce a fost pe aici acum vreo 200 de ani, pe vremea venirii ungurenilor din Ardeal.

Pe la noi prin Plăieţi, ca de altfel în multe alte locuri, nu mai găsești oameni pentru a lucra la cosit, la strâns fânul, la reparat un gard sau acoperișul unei case, la tăiat lemne sau zidit o sobă. Unii dintre cei mai tineri au plecat în mult lăudatul Occident, în alte cazuri copiii au mers la școli și nu se mai întorc pe aici decât în vacanţe sau în concediu. Așa au apărut cei care şi-au

procurat ceva unelte agricole de cosit, strâns și balotat fânul. Desigur, uneltele agricole sunt de cele mai multe ori la second-hand, aduse de prin Italia, Austria sau Germania, cu ajutorul cărora se mai recoltează fâneţele pe alocuri.

Întrucât de grădina noastră din Plăieţi se ocupă un vecin, nu am prea avut grija cositului. Anul trecut, ca și anul acesta s-a nimerit să fiu pe acasă în vremea recoltării fânului. Nu pot decât să exprim întreaga admiraţie pentru cei care au inventat acum 50-60 de ani cositorile mecanice pentru fân, ca și utilajele pentru strânsul și balotatul acestuia. Am observat însă că acolo unde sunt pomi fructiferi, fânul, pe spaţii mari dintre aceștia, a rămas necosit. Încercând să mă lămuresc de ce nu se cosește și pe spaţiile dintre pomi, aflu de la tânărul cu cositoarea că - îi ia mult timp iar timpul înseamnă bani! Încerc să argumentez că aici este loc de plai și că dacă nu se cosește bine în fiecare an, terenul se transformă în mărăcinișuri.

Tânărul îmi răspunde că se vede treaba că nu am fost de mult prin sat, deoarece acum așa se cosește – adică pe locul unde nu este niciun pom sau niciun arbore. În speranţa că voi reuși să-l conving pe cel ce mânuiește cositoarea mecanică, adaug că este suficient să cosească „în pătrat”, adică de la apus la răsărit și de la nord la sud. Omul cu cositoarea îmi răspunde râzând că ar însemna să piardă timp aproape dublu pentru a cosi un petic de pământ. Are atâtea cereri încât nu mai face faţă. Mai încerc să spun că orice muncă se cere să fie respectată, să fie bine făcută. Oarecum enervat, interlocutorul mă somează că dacă nu încetez cu „filozofiile” își ia sculele și pleacă.

Fac stânga-împrejur și mă îndrept spre casă. Ore înșir după aceea mă gândesc la câte și mai câte: că tata, mama, bunica, învăţătorul Comănescu, profesorul diriginte Isac, apoi eminenţii profesori de la facultate m-au învăţat că munca trebuie respectată. Orice activitate umană, cu atât mai mult

munca, se cere făcută temeinic, cu respect pentru cerinţele ei. Se vede treaba că azi nu prea mai este așa. Economia capitalistă de piaţă este una concurenţială, având la bază darvinismul social care ne spune că în societatea umană există lupta între oameni și grupuri umane pentru a câștiga economic, politic sau privilegii sociale și că învinge doar cel mai puternic. Adică în cazul nostru cel cu mașina de cosit. Zile în șir mă tot gândesc la ceea ce a fost cândva aici în Plăieţi și unde s-a ajuns… .

Desigur, poate că anii care au trecut peste mine, timpul prea mult petrecut în biblioteci sau sălile de curs de la facultate mă împiedică să înţeleg de ce se întâmplă ceea ce văd, aud, observ și care nu prea „se pupă” cu ceea ce zice cultura și civilizaţia de multe mii de ani: Omul să rămână mereu om, cu respect faţă de semeni și muncă, să nu uite niciodată că ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face sau că – felul în care muncește un om este oglinda sufletului său!

RESPECT MUNCII! Prof. univ. dr. N. VINȚANU

30 August 2017

4

NOVĂCEANUL

�Pag. 7

Witold Rolla Piekarski este numele unui om venit și stabilit vremelnic la Novaci, dar care în puținii ani de ședere aici, pe malurile bătrânului Gilort, s-a implicat puternic în viața localității noastre. Polonez de origine, s-a născut la Smolensk, pe Nipru, în anul 1857. Tatăl său provenea din Silezia germană, din orașul Pikari.

Witold Rolla Piekarski și-a făcut studiile la Varșovia, la Liceul ,,Sf. Cruce’’, pe care l-a absolvit în 1877. A urmat apoi Academia de Arte Frumoase din Varșovia. După aceea a studiat la Cracovia, fiind arestat de austrieci împreună cu mai mulți colegi din Rusia în 1879 și judecați.

Scăpat de închisoare, pleacă în Elveția împreună cu alți doi colegi polonezi. Aici urmează cursuri de filozofie, istorie, literatură, geografie, economie politică și științele naturale la Universitatea din Geneva, iar din 1881 la Universitatea din Zurich. La Geneva redactase timp de un an bisăptămânalul socialist ,,Aurora’’ și publicase mai multe broșuri de propagandă socialistă.

Lucrează apoi la Paris, Kafenburg și revine la Zurich. Vine apoi în Bulgaria, unde lucrează din 1885 la Serviciul Sanitar al Armatei, îngrijind răniții din războiul sârbo-bulgar.

Trece apoi în România, mai întâi la Giurgiu, iar din 1887 se stabilește la București. În 1891, Piekarski este numit profesor de desen la Slatina. Se reîntoarce în 1892 la București, dar în același an cere să vină la Târgu-Jiu. Remarcabile preocupările sale în domeniul culturii în această perioadă, putându-se spune că aici atinge apogeul prodigioasei sale activități.

Împreună cu Ștefulescu, Diaconovici, Iuliu Moisil și profesorul Ion Popescu-Voitești înființează Muzeul Gorjului. Între 1892-1895 este profesor de desen la Gimnaziul din Târgu-Jiu. De numele său se leagă întemeierea și îndrumarea Școlii Ceramice din Târgu-Jiu în anul 1900.

Suferind de plămâni, caută aerul curat al Novaciului unde se mută din anul 1902 ca profesor de desen la Școala Elementară de Meserii, unde înființează, cu aprobarea Ministerului, o secție de jucării care rivalizau cu cele din Germania. Păpușile cioplite din lemn, imaginate de Piekarski aici la Novaci, erau împodobite cu costume populare românești, inclusiv din zona Novacilor, inițiativa fiind o premieră națională absolută și aveau mare trecere la expoziții și în comerț. Această secție a ființat atâta timp cât a stat Piekarski la Novaci, adică până în anul 1906, timp în care se prezenta ca ,,Maestru de jucării și învățător al școalei de meserii din Novaci’’.

Pe timpul șederii la Novaci a locuit în casa bătrânului Gh. Morușianu, fost învățător la Novaci și totodată învățătorul lui Dumitru Brezulescu.

Piekarski a fost un talent ieșit din comun în domeniul desenului. A realizat cea mai veche carte poștală ilustrată cunoscută în județul Gorj, la Editura Librăriei Miloșescu Târgu-Jiu, care a circulat efectiv prin poștă la 10 mai 1899. Această carte poștală cuprindea desene ale lui Piekarski realizate după fotografii care reproduceau imagini de la Mănăstirea Tismana, Baia de Fier și Novaci.

O altă carte poștală care a circulat în acea perioadă reproducea în semilustrație piatra de pe mormântul Oltei, mama lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Textul inscripției, redactat de Nicolae Iorga a fost săpat în piatră în 1904 după ,,desemnul’’ lui Witold Rolla Piekarski. De asemenea, coperta volumului Povestiri de Mihail Sadoveanu a fost desenată de W. R. Piekarski.

A colaborat cu desene și grafică la importante publicații județene și naționale, colaborând mult timp cu Institutul de Arte Grafice ,,Minerva’’.

Chiar dacă a stat puțin timp la Novaci, a avut preocupări multiple în cercetarea trecutului istoric al Novaciului. A întreținut o interesantă corespondență cu scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu, înlesnind întâlnirea acestuia cu Dumitru Brezulescu, cel care a avut preocupări deosebite și în domeniul culegerii de legende și folclor novăcean, între care cele referitoare la Negru-Vodă în Gorj.

Într-o altă legendă culeasă de către Dumitru Brezulescu, referiritoare la Mihai-Vodă, Piekarski scria lui Bogdan Petriceicu Hașdeu că acest ,,Mihai Vodă’’ ,,fugind de Tătari’’ a alergat aici să se ascunde în ,,schitul maicelor’’ Novăcene – locul schitului există-iar în urmă pe ,,poiana lui Mihai Vodă’’ a fost ucis de Turci (sic) ce au venit de dincolo, din Hațeg’’.

Unele informații din trecutul istoric al regiunii transmise de către Piekarski lui Hașdeu erau prezentate și sub formă de desen, în frontispiciul care precede scrisoarea: ,,în partea stângă, un autoportret, ca profesor la școala de jucării din Novaci: cu o jucărie în mână și altele pe jos, în jurul său, inclusiv un ... ardei, pe care scrie ,,Ardeiul’’, titlul unei reviste satirice scoasă de el la Târgu-Jiu în 1895, în partea dreaptă, cetatea ,,Wermeghia’’ și ,,schitul maicilor’’, apoi chipul lui Mihai-Vodă, ieșind din valuri, cu un scut în dreapta și în stânga ca sabia străpungând un hrisov, pe care este scris motto-ul din poemul Mickiewicz, alături de cranii și oase’’.

După informațiile primite de la W. R. Piekarski,

Bogdan Petriceicu Hașdeu a scris în Etymologicum Magnum Romaniae, în legătură cu venețienii și așezarea lor în Oltenia în sec. XII: ,,Sînt nu mai puțin interesanți venețienii cei din nordul Olteniei. După o informație căpătată de la d. W. Rola-Piekarski, care cu multă rîvnă nu încetează de a studia Gorjul, așa numiții <aurari> de la Novaci nu pot fi, după convingerea mea, decît posteritatea unei colonii venețiene’’. Iată cum un polonez venit la începutul secolului XX din motive de sănătate la Novaci, avea să se implice foarte mult în viața localității și a novăcenilor.

În anul 1906 s-a mutat definitiv la București unde a lucrat pentru Institutul de Arte Grafice ,,Minerva’’.

Strivit de griji și lipsuri materiale, Witold Rolla Piekarski moare la 21 octombrie 1909 în Oficiul Pantelimon, la vârsta de numai 52 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Mănăstirii Cernica.

Se crede că a fost căsătorit cu o novăceancă, de pe urma căsătoriei rezultând o fată care-i va purta amintirea.

A fost o personalitate bine cunoscută în epocă. Și asta nu numai la Novaci și Târgu-Jiu, ci și în sferele culturale ale capitalei țării. La Muzeul Județean Gorj are un bust alături de cel al lui Alexandru Ștefulescu.

Activitatea și destinul lui Piekarski l-au impresionat până și pe Nicolae Iorga: ,,A murit bietul Rolla Piekarski. Ciudat om! Un polon adăpostit la noi, venit Dumnezeu știe de unde și de ce. Rău îmbrăcat, stângaci, milogitor la înfățișare, trăind cea mai sărăcăcioasă viață de boem, fără cămașă pe el și cu păhăruțul alături.

Era de mirare câte le știa! Și cu cât simț înțelegea lucrurile noastre. Un foarte talentat pictor decorativ. Foile lui de titlu în culori tari și linii aspre nu erau lipsite de un deosebit simț al împodobirii. Casa de editură ,,Minerva’’ îi datorește mult. Și noi toți cari am tipărit la dânsa. Desemnurile lui Piekarski au chemat publicul la cetirea cărților noastre.

Unde e acuma, i-i desigur mai bine pribeagului. Și, în clipele când era singur cu dânsul, singur și cu mintea limpede, va fi curs, într-o tresărire de mândrie, și o lacrimă asupra suferințelor lui, pentru care și el era vinovat – între altele, fiindcă așa-l lăsase Dumnezeu.

30 octombrie 1909’’. (Nicolae Iorga, Oameni care au fost – V. Rolla Piekarski, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1967).

Constantin DÂRVĂREANU

Oameni care au fost

WITOLD ROLLA PIEKARSKI

Numele de sihastru vine din sanscrită, alături de alte vreo 600 de cuvinte care sunt aproape identice cu cele din graiul străvechiului popor indian. La noi se zice că a venit acum vreo 4000-5000 de ani, odată cu arienii, o populaţie din nordul Iranului de azi, care, epuizându-i-se resursele de hrană s-a împărţit în două mari grupuri: unul a mers spre răsărit și a fundat în India civilizaţia vedelor, iar celălalt a venit spre apus, grup din care unii s-au oprit la Dunăre, alţii au mers până la Valea Rinului. Cei rămași la Dunăre s-au amestecat cu populaţia autohtonă – pelasgii – din aceasta rezultând tracii, adică strămoșii noștri mai îndepărtaţi. De aceea se crede că în limba română se află destul de multe cuvinte din sanscrită.

Sihăstria a fost multe sute de ani și mai este și astăzi un mod de viaţă în civilizaţia Indiei, de unde se pare că l-au împrumutat și religiile din Orientul Mijlociu și apoi Creștinismul. La daci, se știe că Zamolxe, mare Rege dac prin secolul V Î.H., care a fost apoi zeificat, a cultivat sihăstria ca mod de viaţă și de meditaţie. Așa se face că după ce a pătruns creștinismul în Dacia și sute de ani după aceea, sihăstria a fost mereu prezentă pe pământul românesc.

În conţinutul ei sihăstria este însingurare, ieșire din lumea oamenilor și un mod de viaţă integrat total în natură. Scopul a fost și este ajungerea mai ușor la Dumnezeu, comunicarea mai directă cu acesta, prin creaţiile sale: cerul, stelele, soarele, luna, apele, pădurile, iarba, căldura și frigul, animalele din jur etc. Credincioșii aciuaţi prin vreo grotă a munţilor, cum a fost celebrul Daniil Sihastrul, își duceau viaţa în post și rugăciune, un fel de vita apostolica, adică după exemplul apostolilor, așa crezând că pot fi mai aproape de Dumnezeu.

Sihăstria nu a fost doar una religioasă, ci și una laică, respectiv ducând un trai sărăcăcios, izolat oarecum de lume, respectând cu sfinţenie datinile, poruncile creștine, posturile și rugăciunile și având legături cu un număr cât mai mic de oameni. Viaţa mi-a oferit prilejul de a cunoaște un astfel de sihastru, care a murit cu vreo 18 ani în urmă și pe care toată lumea îl cunoștea ca omul care umbla cu cărţile după el, care știa multe poezii pe dinafară, inclusiv poemele despre Novac și Gruia, Făt-Frumos, Luceafărul lui M. Eminescu etc., care vorbea puţin și cu înţeles, care nu a fost însurat, nu mergea la petreceri, fiind însă nelipsit de la slujbele de la Mânăstirea Lainici sau Schitul Locuri Rele pe 6 august etc.

SIHASTRUL CONSTANTIN Prof. univ. dr. N.VINȚANU

Corpul nostru cel de toate zilele

30 August 2017

5

NOVĂCEANUL

Prof. univ. dr. N. VINȚANU

Că fiecare dintre noi avem corp sau trup este ceva de la sine înţeles. Dar de aici până la a înţelege și a respecta propriul nostru corp este cale lungă. În istorie au fost perioade când corpul omului a fost proslăvit. Au venit apoi epoci când acesta a fost blamat. Astfel, a fost un mare scandal când artiștii Renașterii, prin secolul al XIV-lea, îl înfăţișau pe Adam gol. Marii artiști ai acelor vremuri au răspuns criticilor cu un citat din Biblie, în care se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu gol și că trebuie să-și câștige pâinea cu sudoarea frunţii muncind pământul.

Azi putem spune că este timpul exaltării corpului omului. Pe de o parte, îmbrăcămintea este din ce în ce mai sumară, mai ales la unele femei, iar pe de altă parte, statisticile ne spun că majoritatea absolută a cumpărăturilor pe care le fac oamenii pentru casă se referă la corp. Tot statisticile ne spun că mai mult de 80% dintre oameni au corpul bolnav într-o măsură mai mare sau mai mică.

După cum ne spun cercetările de antropologie, corpul omului are încă de la naștere în sistemul său genetic o anumită genă a autodistrugerii, a morţii, care se zice că s-ar trezi după 35-40 de ani. Trezirea acesteia înseamnă apariţia unor dificultăţi în funcţionarea organelor vitale ale corpului: creier, inimă, plămâni, ficat, sistem circulator (vase de sânge) etc. Tot aceste cercetări însă, ne spun despre corpul uman că ar putea atinge ușor vârsta de 120 de ani, cu condiţia unei vieţi raţionale, în acord cu istoria omului. După cum se știe, în cea mai mare parte din cele vreo 3,5 milioane de ani de când se spune că există omul pe pământ, hrana acestuia a fost sărăcăcioasă, alcătuită din fructe, legume, puţine proteine animale etc. și că pentru a mânca o dată pe zi trebuia să meargă, să alerge, să se caţere 12-13 ore. Oamenii longevivi pe care i-am cunoscut – Dăieniţa (108 ani), Jelitu Popescu (98 de ani), unchiul Dogaru (94 de ani) – au lucrat până în ultimele zile de viaţă, s-au hrănit cu alimente relativ sărace în calorii, nu au fumat, nu au consumat alcool și au avut un regim ordonat al existenţei lor.

Vrând-nevrând, corpul este prima noastră carte de prezentare. De aici poate și grija excesivă a unora dintre noi pentru corp și mai deloc pentru spirit, gândire, educaţie, cultură, creativitate. Totuși, dacă privești cum arată corpul oamenilor de pe stradă, constaţi că pentru destul de mulţi modul în care arată corpul lor nu este o preocupare temeinică. Ca în cazul oricărui organism viu și corpul nostru, ca oameni, a fost modelat în timp, în raport cu activitatea desfășurată. Așa avem corpul atletului, cel al funcţionarului de birou sau al celui care se înfometează pentru a slăbi, respectiv un corp compus din niște oase înșirate.

Ceea ce te izbește însă când

privești mulţimea oamenilor din piaţă sau de pe plaja mării, este tendinţa de supra-ponderare a multora și chiar deformări grave. Celebra burtă a băutorilor ahtiaţi după bere este binecunoscută. Medicii atrag atenţia că un corp supra-ponderal la vârste fragede este un pericol pentru sănătatea copilului, pentru viitorul lui. Aici sunt, desigur, implicaţi atât factori genetici (metabolism lent), greșeli de alimentaţie (exces de dulciuri), stresul de diferite tipuri și mai ales lipsa exerciţiilor fizice, a mișcării. Toate la un loc ţin de cunoașterea propriului nostru corp și de educaţia din anii școlarizării și chiar după aceea, educaţie care se cere să aibă ca ţintă și formarea și dezvoltarea a ceea ce se cheamă cultura fizică.

Felul în care arată corpul nostru ne spune prin urmare despre cât am luat în stăpânire propriul corp, măsura în care îl cunoaștem, cât și cum îl hrănim, dacă îl punem să funcţioneze la capacitate fizică înaltă, respectiv câtă motricitate desfășurăm (alergări, mers pe jos, înot, lucru cu aparate de fortificare corporală etc.), cât timp este alocat pentru odihnă, pentru refacere. Așa se face că specialiștii ne spun că alergări zilnice ușoare de 2-3 km, exerciţii de gimnastică de ½ oră etc., fac să se micșoreze celebra burtă sau retenţia excesivă de lichide. La rândul lui, somnul odihnitor asigură starea de bine a corpului.

Motricitatea, efortul fizic din ce în ce mai redus al omului de azi este un pericol major pentru sănătatea și starea în care se prezintă corpul. Îmi aduc aminte că atunci când eram copil și veneau la noi la cosit ciocăzeni (din Ciocadia), hulubeni (din Huluba) sau cernăzeni (din Cernădie) nu am văzut pe niciunul „borţos”. Dimpotrivă, aveau corpuri parcă sculptate, desigur de efortul fizic intens. Azi vedem că foarte mulţi merg să ia pâine cu mașina, dacă s-ar putea ar parca-o chiar la ușa chioșcului. Adesea pe drum nu vezi mergând pe jos decât câte un om mai în vârstă.

În privinţa hranei, aceasta deşi abundă, după cum arată rafturile magazinelor alimentare, se vede de la o poştă că mulţi oameni cred că dacă se îndoapă cu fripturi cât mai grase, cu dulciuri cât mai multe, cu băuturi rafinate intens alcoolizate etc., aceasta le asigură forţă, sănătate, fericire, prestigiu social. Din păcate, cum spuneam, hrana omului de azi s-a îndepărtat prea mult de ceea ce a fost baza existenţei corpului nostru mii de ani. Păi dacă timp îndelungat în istorie corpul nostru a mâncat puţin și rar, organismul, ca entitate inteligentă a învăţat să economisească drastic hrana. Adică să o transforme în grăsime, pentru că exista nesiguranţa că mâine s-ar putea să nu ajungă la celule, ţesuturi, organe etc. hrană nouă.

Așadar, acest mecanism a rămas, dar hrana a devenit din ce în ce mai

abundentă și supra nutritivă. Efectul este cel pe care îl vedem la noi sau la oameni din jurul nostru: cantităţi mari de grăsime, forţă și rezistenţă relativ reduse. De aici un întreg ansamblu de efecte negative asupra corpului: hipertensiune, dureri ale articulaţiilor, disfuncţionalităţi ale diferitelor organe (colecist, ficat, pancreas, rinichi etc.), toate acestea generând o stare de nemulţumire, de stres și de aici insomnii, frustrări, viaţă agitată, ce se adăugă la agitaţia din jur, accelerând procesul de deteriorare a corpului și sporind cantitatea de suferinţă.

Am lăsat mai la urmă faptul că existenţa corpului este inseparabilă de cea psihică. S-a spus de mult că „mintea sănătoasă este în corp sănătos”. Pe de altă parte, se știe că starea corpului, forţa lui este dată de starea psihicului. Așa se face că David, după cum ne spune Biblia un tinerel zvelt, l-a învins pe uriașul Goliat. În zilele noastre putem observa ușor că rezultatele activităţii zilnice sunt în strânsă legătură cu forţa psihicului (gândire, voinţă, inteligenţă, imaginaţie etc.). Atunci când corpul este în suferinţă (supraponderal, diferite maladii etc.) forţa psihicului tinde și ea să scadă. Astfel, grija de fiecare zi pentru corpul nostru este necesar să fie la fel de perseverentă ca și pentru psihic.

Desigur, aceste lucruri sunt destul de dificile. Astăzi vedem că mulţi dintre noi cheltuim lunar foarte puţin pentru dezvoltarea psihicului. Așa se explică faptul că oamenii nu prea mai citesc cărţi, că nu ne mai desfătăm sufletul privind răsăritul și apusul soarelui, trecerea lunii printre nori sau nu mai ascultăm cântecul păsărilor venite de peste mări și ţări pe meleagurile noastre. La acestea mai adăugăm că puţini dintre noi avem curiozitatea de a vedea cum crește un fir de iarbă sau cum își învaţă rândunica puii să zboare.

Așa cum corpul a fost format în multe mii de ani, la fel și psihicul – prin observarea lucrurilor simple, prin trăirea bucuriilor de fiecare zi, prin desfătarea ochilor de către culorile oferite de natură etc. – adică a stimulilor care au făcut din creierul nostru cea mai complexă „mașinărie” existentă vreodată. Din nou mă văd nevoit să constat că mulţi dintre noi sunt din ce în ce mai surzi la frumuseţile noastre naturale simple, preferând kitsch-urile venite din străinătate sau mergând în week-end pentru grătar, bere, ceva tărie, înjurături în trafic şi cam atât. Văzând toate acestea nu se poate să nu te întrebi încotro mergem. Nu este prea greu să intuim ce se va întâmpla cu psihicul și cu corpul nostru dacă ne hrănim cum ne hrănim azi, refuzând motricitatea, mișcarea, bucuriile simple, frumuseţea naturală și dând prioritate la ceea ce ne deformează, ne umple de durere şi suferinţă, ne autodistruge.

Corpul nostru cel de toate zilele- Dragul meu, ce-ar fi să ne

cumpărăm o mașină?, sugeră în treacăt soția. Am vedea și noi lumea ...

- Asta sau cealaltă?*

- Am auzit că Maria se mărită. Cine e fericitul muritor?

- Tatăl ei. - Cum așa?!- Fiindcă scapă de ea.

* - Tăicuțule, rața când își bagă

capul în apă de ce lasă coada afară?- Pentru ca să ia aer prin ea.

*- De ce dormi cu becul aprins?- Ca să văd ce visez. *- Tatăl meu e ca ceasul.- Cum adică?- Când e ,,întors’’, bate!

*- Tată, eu cu logodnicul meu

putem folosi mașina?- Da, dar nu are benzină!- Nu-i nimic, și-așa nu ieșim

din garaj. *

O femeie în vârstă spune medicului:

-Fantastic ce avansată-i medicina acum. Când eram mai tânără trebuia să mă dezbrac pentru examenul medical, iar acum e de ajuns să scot doar limba.

* Un domn intră și cere o bluză

pentru nevastă-sa: -Ce culoare să fie? -Indiferent. Ce mărime? -Oricare, fiindcă tot va veni

s-o schimbe.*

O mamă surprinde profesorul de pian când o săruta pe fiică-sa.

-Cum? Pentru asta-ți plătesc eu, domnule profesor?

- Nu, coniță, asta o fac gratis! *

Dascălul: ... și acuma spune-mi tu, Ioane, cum se poate păstra carnea de porc, vreme mai îndelungată, așa ca să rămână tot proaspătă?

Ion: Apoi, așa, lăsăm porcul să trăiască.

*La restaurant, un chelner,

chemat de un client se ridică greu de pe scaun. Clientul îl întreabă:

-Ai lumbago, tinere? -Nu știu, dar merg la

bucătărie să văd dacă mai are!

Să ne veselim putin,

30 August 2017

6

NOVĂCEANUL

Înființat în luna martie a anului 1977, la doar câteva zile după numirea mea ca director al Casei de Cultură Novaci, cu sprijinul fostului primar Victor Digulescu și a adjunctului său, Ioan Grecoiu, devenit între timp Primar, precum și a forurilor culturale județene, Ansamblul Folcloric ,,Nedeia’’ s-a dovedit a fi un demn mesager al folclorului românesc în Țară și în Lume.

Transformat dintr-o formație de fluierași cu băcițe în ansamblu de cântece și dansuri populare, cu concursul unor instructori-coregrafi de mare valoare, Iulian Malea, coregraful C.J.C.P.C.T. Gorj și Constantin Pătru, fost dansator profesionist al Ansamblului Artistic ,,Doina Gorjului’’, Ansamblul ,,Nedeia’’ avea să devină în timp un ansamblu care a dus numele Novaciului peste tot în țară și în multe țări din Europa cu prilejul celor 23 festivaluri internaționale de folclor la care a participat în perioada 1977 – 2008.

Din același an, locul formației de fluierași a fost luat de către o orchestră pregătită și dirijată cu competență de către instrumentiști de valoare: Nicu Chirițoiu, Stelică Porumbescu, Adrian Luca și Florin Chirițoiu. În orchestră, alăturea de dirijori, au activat instrumentiști deosebiți, din rândul

ANSAMBLUL FOLCLORIC ,,NEDEIA’’ – O IMPRESIONANTĂ CARTE DE VIZITĂ PENTRU ORAŞUL NOVACI

cărora citez: Florea Grigore-Nețu, Săndică Holtea, Nelu Boboluță, Ion Motorcea-Puia, Holtea Vișan, Ion Mornea, Gheorghe Cazacu-Gugin, Gică Ganea, Ion Julea, Viorel Monea, Nicu Matei, frații Plotogea, Ion Bațachia, Gheorghe Chivulescu, Octavian Dârvăreanu, Cosor Fănică etc.

Valoarea ansamblului a fost dată atât de orchestră cât și de către formația de

dansuri populare, cea care a ridicat în picioare mii și mii de spectatori pe scenele Europei, cea care a adus în casele novăcenilor bucurii și emoții în numeroase emisiuni de televiziune.

Nu pot să nu scot în evidență sprijinul substanțial primit în ființarea ansamblului din partea fostului Secretar-adjunct Alexie Duță, prezent până în Decembrie 1989

aproape în permanență lângă mine și a principalului nostru sponsor, Relu Ștefănoiu, care a susținut financiar multe dintre deplasările ansamblului în Europa.

La fel, mulțumiri deosebite se cuvin fostului Președinte al Culturii județului Gorj, prof. Ion Mocioi și Directorului C.J.C.P.C.T Gorj, prof. Ion Cepoi, fostului primar prof. univ. dr. Ion Chiriac. Este de apreciat interesul deosebit pe care îl manifestă actualul primar al orașului Novaci, dr. ing. Dumitru Leuștean pentru menținerea ansamblului.

Numărul celor care au compus Ansamblul Folcloric ,,Nedeia’’ de-a lungul celor 40 de ani existență, sărbătoriți în ziua de 9 martie a.c. este mare, așa că în locul numelor, în numărul de azi al ,,Novăceanului’’ voi veni cu câteva fotografii care demonstrează o impresionantă carte de vizită pentru orașul Novaci. Sunt tineri, mulți dintre ei deveniți între timp oameni maturi care au făcut ca numele Novaciului, Gorjului și Țării să fie rostite pe toate meridianele Globului, cărora le suntem recunoscători pentru tot ceea ce au făcut pentru orașul nostru.

Constantin DÂRVĂREANU

30 August 2017

7

NOVĂCEANUL

Ani de zile am încercat să aflu ce s-a întâmplat în viaţa acestui om de a renunţat la lume, s-a însingurat și s-a dedicat lecturii cărţilor. Îl auzeam adesea că pentru lectura unei cărţi bune este în stare să renunţe și la mâncare în acea zi. Încet-încet am aflat că i-a murit mama la câţiva ani după naștere, apoi a rămas orfan și de tată. Scenele pierderii tatălui erau atât de vii, încât ori de câte ori și le reamintea, se încrunta, își trăgea pălăria sau căciula pe ochi și strângea puternic din dinţi.

Pe la începutul secolului XX, tatăl lui Constantin, într-o noapte, fiind pe plai cu caii pe care îi aveau, a văzut „banii arzând”. A doua zi a scormonit în locul unde „jucaseră banii” și a găsit o ulcică cu ceva aur. A dus comoara acasă și a ascuns-o sub pragul ușii, cum se obișnuia atunci, locuinţele având adesea pământ pe jos. Când Constantin era prin clasa a IV-a, învăţând foarte bine la școală, tatăl său i-a spus că are ceva bani și că îl va trimite la studii înalte pentru că îi place atât de mult cartea. Sora lui care era cu mult mai mare, a auzit discuţia și i-a povestit totul logodnicului ei, un băiat de prin sat. Acesta a insistat ca fata să-și pândească tatăl și să vadă unde ţine comoara, că are și ea dreptul la o parte din avere.

Zis și făcut. După un timp, bătrânul ei tată a umblat la comoară și astfel a fost descoperit locul ascunzișului. Fata a aşteptat până când părintele ei a plecat la lucru la construcţia unei case şi împreună cu logodnicul s-a înfruptat din aurul bătrânului. Fratele lor mai mare, aflându-se întâmplător pe acolo, i-a surprins când numărau monedele de aur și i-a somat să-i dea și lui câţiva „cocoșei”, că altfel îi spune totul tatălui lor. Așa, din cei vreo 25-30 de galbeni au mai lăsat doar vreo 3-4. Când bătrânul a venit acasă seara de la lucru, a văzut că este umblat sub pragul casei unde era ascunsă comoara. Constatând că a fost prădat, a strigat din răsputeri – Nenorociţilor, aţi furat banii care erau pentru Constantin! Apoi s-a prăbușit pe pat cu faţa spre perete și abia dimineaţa copiii au constatat că tatăl lor era mort și chiar i se răcise corpul.

Constantin a plâns, a urlat și și-a implorat tatăl să se scoale, dar în zadar. Atunci a auzit-o pe sora lui mai mare reproșându-i logodnicului că acesta a îndemnat-o să prădeze comoara și că astfel și-a omorât tatăl prin durerea pe care i-a pricinuit-o. Într-adevăr, ce durere poate fi mai mare decât să constaţi că proprii tăi copii te prădează aidoma unor tâlhari.

Se spune că răul, durerea nu vin niciodată singure. Rămânând doi copii minori în urma decesului tatălui lui Constantin, s-a instituit, cum zicea legea atunci, epitropia. Astfel, la câteva zile după înmormântarea bătrânului s-a făcut inventarul bunurilor rămase după decesul acestuia, înregistrându-se bruma de lucruri ce constituia averea. Totul a decurs oarecum normal până când comisia de inventar a vrut să treacă în registru și o mieluţă, a cărei mamă murise la scurt timp după nașterea ei. Atunci Constantin a spus că mieluţa este a lui, el a crescut-o cu lapte de vacă și că toţi fraţii lui au fost martori la aceasta. Președintele comisiei nici nu a vrut să audă. Ba l-a trântit pe copil la pământ în vreme ce acesta ţinea strâns în braţe mieluţa care clipea des din ochii negri, parcă neînţelegând nici ea ce se întâmplă. Pentru încăpăţânarea cu care copilul își apăra mieluţa a mai primit și câteva perechi de palme.

Atunci Constantin s-a înstrăinat de lumea oamenilor, a fugit mereu de ea. S-a refugiat în lumea cărţilor. A crescut printre străini în Bărăgan sau Dobrogea, a suportat bătăile stăpânilor pentru că bea apă în timpul mesei și astfel i se spunea că mănâncă mai mult sau pentru că oile nu au lapte cât doreau aceștia. Încet-încet Constantin a înjghebat o turmă de vreo 120 de oi. Dar, ceasul rău, a venit colectivizarea în Dobrogea și a vândut turma pe nimic. Atunci a venit la Novaci și a dus o viaţă de sihastru printre noi. Deși avea înălţimea peste 1,75 m adesea cântărea doar 50-55 kg. Trăia simplu, cultivând porumb, cartofi sau fasole pe pământul rămas de la părinţi. Când se făceau fructele și fânul, le vindea și cu banii luaţi de pe acestea își cumpăra cărţi pe care trebuia neapărat ca pe ultima filă să scrie – cumpărat de la Librăria Novaci – fiind pusă ştampila şi semnătura şefului librăriei.

Pentru mulţi Constantin a fost „un om ales din lume”, pentru alţii „o viaţă irosită”. Pentru mine a fost un mod suprem de revoltă împotriva răului din lume, împotriva fratelui și surorii care s-au bucurat de câţiva galbeni, provocând moartea propriului tată, dar și o reîntoarcere la modul simplu de viaţă, la vita apostolica, prin care s-a demonstrat pentru a nu ştiu câte oară: trăiește tu și lasă și pe alţii să trăiască; omului îi trebuie puţine lucruri pentru a trăi în lumea adevăratei cunoașteri; marile bucurii sunt compuse din fapte simple… .

...SIHASTRUL CONSTANTIN�Urmare din pag. 4

Un om care judecă nu va reuși niciodată să accepte ideea că arhitectura antică, de o perfecțiune ce nu poate fi egalată de niciuna dintre tehnologiile noastre actuale, a fost realizată de oameni din epoca pietrei, în pieile goale, fără judecată și mânați doar de instinct. Ar trebui să te jenezi să vii în fața a milioane de oameni și să spui asemenea minciuni despre lumea apusă a acestei planete, ale cărei opere de artă sfidează timpul. Este ilogic să încerci să convingi un om cu judecată că blocuri de piatră grele de până la 2.000 de tone au fost ridicate de oameni primitivi, cu ajutorul rulourilor de lemn și cu sfori din liane. Aș fi în stare chiar să accept acest lucru, dacă oamenii de știință și susținătorii lor înfocați ne-ar arăta pe viu că e posibil. De pildă, aș vrea să-mi arate cum se poate construi piramida cea mare din Egipt în 50 de ani, cam cât a trăit faraonul Keops, și care doar la exterior este făcută din 2.500.000 de blocuri de piatră, cântărind cel puțin 2,5 tone fiecare... Cum au putut primitivii să șlefuiască aceste milioane de pietre, să le care de la peste 70 de kilometri distanță de locul extragerii lor, să le ridice la 150 de metri înălțime și să le așeze fără nicio eroare, atâta timp cât azi constructorii greșesc orice construcție? Cum e posibil să-i umilești pe acești „arhitecți ai timpului”, cum îi numea Zecharia Sitchin, care au lăsat minuni ce sfidează tehnologia modernă, și să spui că au fost niște primitivi?

De ce continuă să se învețe în școli aceste minciuni evidente? Și de ce nici acum nimeni nu vrea să se trezească și să vadă adevărul? Nu există nu știu, nu se poate. Există doar frică de adevăr, de necunoscut, de schimbare. Pentru cei care mai cred în primitivismul anticilor, am să evidențiez doar câteva dintre minunatele lor opere de arhitectură, despre care elita spune că sunt făcute de niște oameni primitivi, pentru zeii lor. Am să încep chiar cu demascarea acestei imense minciuni în care elita științifică ne obligă să credem. Mulți cred că ceea ce au învățat este real, susținând și apărând minciuni care, spuse la infinit, au devenit adevăr. Eu vreau doar să vă arăt că mai există o față a realității, pe care n-o știți și care vi se ascunde din cele mai vechi timpuri.

ABU SIMBEL ȘI HIDROCENTRALA DE LA ASSUAN

În 1960, președintele Nasser a început în Egipt lucrările celei mai mari centrale electrice a țării, care trebuia să ilumineze capitala Cairo și împrejurimile sale. Pe locul în care trebuia captat imensul fluviu sfânt al egiptenilor se ridica însă una dintre cele mai frumoase construcții ale lumii antice: templul din piatră Abu Simbel, reședința faraonului Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei țări, aflat în patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa construcție era în pericol, UNESCO a mobilizat 113 țări, care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori, ingineri și arhitecți la mutarea ei cu doar 180 de metri mai sus de locul în care se construia barajul. Fațada templului este impunătoare. Are 33 m înălțime și 38 m lățime. Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare făcută dintr-un singur bloc de piatră, având între 10 și 20 de metri înălțime și cântărind între 30 și 1000 de tone.

Mutarea templului de la Abu Simbel a durat 5 ani și a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de materiale și un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele mai noi și mai sofisticate mașinării inventate până atunci și s-a apelat la mai toate națiunile tehnologizate ale Terrei pentru a înfăptui acestă mutare. Dacă citești superlativele apărute în presa vremii, care fac referire la acestă operațiune, îți vine să râzi: „Mutare epocală! Tehnologie fără precedent! 113 țări implicate în proiect!” Adică 5 ani ca să muți ceva antic, făcut de niște primitivi, cu doar 180 de metri? Păi cum au ridicat ei aceste minunății, care cântăreau până la 1000 de tone, cu funii și lemne, iar super-tehnologizații s-au chinuit cu tot ce au avut mai bun timp de 5 ani, ca să mute totul cu doar 180 de metri? Cum au făcut primitivii să le aducă pe toate întregi de la 70 de km depărtare și să le pună nevătămate pe poziții? Nu se știe! Un lucru este însă cert: ei, primitivii, le-au tăiat în piatră în cariere îndepărtate, le-au șlefuit, le-au sculptat, le-au înălțat și le-au asamblat într-o armonie perfectă așa întregi, cum au fost construite, în timp ce super-tehnologizații au făcut ceva epocal: din 1960 până în 1965 au tăiat tot templul bucată cu bucată și l-au reasamblat la 180 de metri mai încolo. Păi cum vine asta, dragă om avansat? Timp de 5 ani, inginerii, constructorii și tehnologia lor avansată au tăiat în felii un monument antic despre care ni se spune că a fost ridicat pe funii. N-ar fi fost oare momentul ideal să ne demonstrați cum au făcut anticii acest lucru? Cum vine asta, fără tehnologie se construiește ceva, în timp ce cu tehnologie se distruge?

Am primit de la domnul Ambasador Valeriu Tudor, fratele distinsei profesoare Lucia Silvia Podeanu, un mesaj extraordinar, din care prezint cititorilor publicației ,, Novăceanul’’ doar o parte, urmând ca în numărul viitor, în funcție de interesul ce va fi manifestat, să vin cu noi amănunte. Precizez că este vorba despre un mesaj care circulă pe Internet, dar care trebuie să dea de gândit științei contemporane care nu este capabilă să lămurească multe enigme ale viețuirii pe Pământ. Așa că, dacă vrem să înțelegem ce este cu lumea asta, trebuie să gândim mai profund!

Constantin DÂRVĂREANU

OMUL NU A FOST NICIODATĂ PRIMITIV

30 August 2017

8

NOVĂCEANUL

Novăceanul v Nr. 50

Ziar tipărit cu sprijinul Primăriei

și Consiliului Local Novaci și al obștilor de moșneni din Novaci,

Pociovaliștea și Cernădia.

COLEGIUL DE REDACȚIE:

Constantin DÂRVĂREANU, redactor șef

Nicolae VINŢANU, redactor șef adj.

Otilia GIURCA, redactor

Cristian GRECOIU, redactor

Tel. 0744 656 726, e-mail: [email protected]

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20

Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343E-mail: [email protected]

Pre-press & print:

Tehnoredactare:RODICA TEIȘI

4 iunie 1995. O zi frumoasă de duminică. Zi memorabilă din cartea de aur a Ansamblului ,,Nedeia’’.

Pe la ora prânzului, membrii ansamblului s-au îmbarcat în autocarul Ikarus al firmei ,,MOTO’’ S.R.L din Novaci, administrator Mitică Motoluță, cu destinația Italia, pentru a participa la festivalurile internaționale de folclor de la Galliate și Cavour (7-19 iunie 1995).

Era a doua deplasare a acestui prestigios ansamblu în Italia; prima dată participase la Festivalul de la Montebelluna, ținutul Veneției, în 1983. Doar câțiva dintre membrii ansamblului de atunci mai erau în activitate și nu e de mirare că deplasarea în Italia era o mare bucurie pentru toți.

Am străbătut frumoasele me-leaguri românești cu gândul la Veneția pe care aveam s-o revăd după aproape 12 ani. De aceea, poate, călătoria prin Ungaria și Slovenia mi s-a părut lungă. În sfârșit, în dimineața zilei de 6 iunie am pășit pe pământ italian, la Trieste, unde frații noștri de sânge ne-au încuviințat intrarea în Italia după o jumătate de noapte de așteptare. Poate că plăteam prea mult tribut pentru cei care ,,ne reprezentau’’ pe atunci țara prin lume, stricându-i imaginea.

Către ora prânzului am ajuns la Veneția, orașul pe care-l visam mereu, îl doream și speram să-l revăd cândva. După atâția ani, Veneția era aceeași. Un oraș care pare că plutește pe apă, străbătut de canale pe care alunecă agale gondole încărcate cu turiști din toată lumea. Era, ca de obicei, o aglomerație mare la Veneția. Aici parcă se vorbesc toate limbile globului. Turiști din toate colțurile lumii vin să-i admire frumusețile, fiind unică în felul ei.

La Veneția, Marea este pretutindeni. Un oraș răsărit parcă din Mare, străbătut de străduțe înguste și canale. Această minune pe apă este greu de descris. Ea trebuie văzută.

Lăcașul visurilor mele, pe care l-am mai văzut încă de cinci ori de atunci, care a rămas la fel de secole, cu trecutul său, nu poate exista fără gondole. Gondole înguste și lungi, cu capetele arcuite spre cer, cu denumiri diverse, cu gondolieri în costumații specifice.

Intrarea în oraș se face pe un pod uriaș care leagă Veneția de uscat. Am mers cu autocarul într-o parcare modernă la marginea Mării, dirijată prin indicatoare care nu te lasă să greșești. La intrarea în parcare găsești tot ceea ce dorești, inclusiv suveniruri care te introduc în lumea mirifică a Veneției. Prețurile sunt piperate. De altfel, în Veneția viața este scumpă în comparație cu multe alte zone ale Italiei. Ai, nu ai bani, trebuie să cumperi ceva care, mâine, poimâine, să-ți amintească de Veneția, să-ți răscolească amintirile la bătrânețe, așa cum se întâmplă și cu mine acuma.

Contra unei sume frumușele, grație sponsorilor noștri, în special Relu Ștefănoiu, ne-am îmbarcat într-un vaporaș în direcția Piața San Marco, a Sfântului Marcu din centrul Veneției. Am străbătut Marea presărată cu insule, bărci, vapoare și vaporașe într-un decor fantastic ca într-o pictură de Paolo Veronese. Am lăsat în dreapta Biserica San Giorgio Maggiore, răsărită din apă, cu clopotnița-i roșie și am pășit pe o punte în dreptul Pieței San Marco, piață ticsită de

vizitatori și porumbei care se așezau în palmele excursioniștilor, ciugulind din boabele care ți se ofereau la tot pasul, în special de fotografii care făceau contra-cost o poză în trei minute. Un spectacol de o rară frumusețe având ca scenă spațiul dintre Palatul

Dogilor, Basilica San Marco, Biblioteca și țărmurile Golfului Veneției scăldate de apele Adriaticii.

Gândurile zburau cu secole în urmă, în secolele de biruință ale Imperiului Veneției care stăpânea până în regiunile Orientului, la flotele care se înapoiau victorioase, încărcate cu bogății, la ceea ce a putut realiza aristrocrația venețiană.

Aici, în Piața San Marco e îngrămădită întreaga istorie a Veneției, denumită pe bună dreptate Regina Adriaticii. Meditând la priveliștea înfățișată ochilor, gândul mă purta la legăturile dintre Țările Române și Veneția, la solii moldoveni veniți aici în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, la șederea lui Petru Cercel într-unul din frumoasele palate de pe Canal Grande, la stolnicul Cantacuzino, la Maria Ghica, la mitropoliți și călugări, la întreaga pleiadă a fetelor și ginerilor de domni și domnițe, mulți dintre ei veniți pentru negoț, în pribegie sau ca simpli turiști.

Veneția a stârnit de secole interesul iubitorilor de frumos. Aici s-au scurs multe dintre bogățiile lumii, aici și-au investit bogătașii banii, în clădiri de lux, în lungul șir de palate ce culminează cu Palatul Dogilor, al ducilor din timpul Republicii venețiene. O întreagă istorie se găsește în acest palat a cărui construcție a început în anul 809 și a durat câteva secole, îndeplinind pe timpul Republicii funcțiile unui palat ducal, Senat, tribunal și închisoare. Fiecare duce a adăugat câte ceva acestui impunător palat, a cărui arhitectură este de o valoare inestimabilă.

Piața San Marco este dominată de un turn impunător ce se înalță spre cer, cu vârful ascuțit ce susține un înger de aur, Campanila, și de Turnul Orologiului. Privind din mijlocul pieței spre Turnul Campanila, în față îți apare o construcție monumentală, o adevărată operă de artă, pe care cu greu și-o poate imagina mintea omenească – Basilica

San Marco cu cele cinci cupole, cu mozaicuri lucrate pe fond de aur, cu bogății arhitecturale imense, multe dintre ele aduse cu prilejul expedițiilor victorioase din timpul puternicei Republici venețiene, cu picturi, statui, colonete, basoreliefuri, cu amestecul de stiluri

roman, bizantin, grec, gotic și arab. Începută în anul 979, construcția

Basilicii San Marco a durat câteva secole, fiecare secol adăugându-i câte o bogăție adusă de pirați sau cucerită de la alte civilizații, ca de exemplu mozaicul ce reprezintă trupul Sfântului Marcu, pe fond de aur, despre care se spune că a fost furat din Alexandria și trecut prin vama turcească între două bucăți de carne de porc, animal pentru care musulmanii au oroare și căreia vameșii nu i-au dat atenție.

Piața San Marco mai are pe una din laturile sale Biblioteca, din operele căreia poate s-au inspirat pictorii ce au înflorat Basilica San Marco precum o carte de rugăciuni.

Dacă ai ajuns în Veneția, nu poți să o părăsești fără să vezi principala arteră de circulație a orașului, Canal Grande, unică în lume, de o frumusețe fără egal.

Palatele, construcțiile frumos orânduite se oglindesc în apa care le mângâie temeliile de secole.

Trebuie să urci pe cel mai frumos pod din Veneția- Ponte del Rialto-care se arcuiește peste Canal, să privești orașul de pe el și să admiri îngrămădeala de gondole ancorate la mal. Și, nu numai, fiindcă de pe podul Rialto tot ce vezi ți se pare o capodoperă, cum de altfel este întreaga Veneție.

Am străbătut orașul pe jos, până spre Gară, oprindu-ne în fața vitrinelor care te îmbie să le treci pragul, am mângâiat cu mâinile și piciorele apele Adriaticii, ne-am înclinat în fața atâtor minunății și am părăsit Veneția cu bucuria revederii, dar și cu sufletul neîmpăcat că timpul nu ne-a permis s-o vedem în totalitatea ei, în grandoarea ei, în tot ceea ce o face să fie unică în lume.

Veneția, visul nostru de-o viață, care ne-a mângâiat sufletul timp de câteva ore, Veneția care mustește de istorie, cultură și spiritualitate, Veneția, un vis împlinit pentru mulți dintre membrii Ansamblului ,,Nedeia’’.

Constantin DÂRVĂREANU

Note de călătorie VENEŢIA