1. Istoricul mişcării ecologiste din R. M.

Protecţia mediului din R. M. are rădăcini relativ adînci. Ea a început odată cu „Mişcarea pentru fondarea rezervaţiilor naturale”, iniţiată de către baronul Stewart, directorul muzeului Bessarabskoe Zemstvo (magistru în zoologie, care, la 1 martie 1904, a înfiinţat Societatea pentru Ocrotirea Naturii din Basarabia.

Ca rezultat, a activităţii acestei societăţi, în anul 1926, au fost luate sub protecţia statului 13 sectoare de pădure. Ulterior, după aprobarea în 1930 a Legii privind ocrotirea naturii au fost create primele rezervaţii naturale, sub denumirea oficială de „Arii naturale protejate”. Printre acestea, cele mai mari se aflau în Codrii Basarabiei:

a) Căpriana (cca 5000 hectare);

b) Lozova (cca 200 hectare);

c) Cărbuna (35 ha).

De asemenea, în luncile Nistrului şi Prutului au fost fondate alte arii naturale protejate, sub denumirea de Parcuri Naţionale.

Istoria protecţiei naturii în perioda celui de-al doilea război mondial, poate fi dispersată în 3 perioade, mai mult sau mai puţin distincte.

I perioadă se referă la anii 1955 – 1965, cînd, prin hotărîrile guvernamentale speciale au fost declarate arii naturale protejate de stat aproximativ 20000 ha de pămînt. Printr-o hotărîre a Guvernului din 13 martie 1962, sub protecţia statului au fost luate 98 de obiective naturale, cu o suprafaţă de peste 3500 de ha, dintre care 3000 landşafturi naturale.

Cea de-a II perioadă se referă la anii 1968 – 1971. La data de 15 august 1968, a fost fondat Organul Central de Stat pentru Mediu, Comiterul de Stat pentru Ocrotirea Naturii. Între anii 68 – 88, în fruntea acestui Comitet, s-a aflat ecologul Ion Coteatîi. Cu ajutorul lui, în fondul de arii naturale protejate au fost incluse cele mai reprezentative eşantioane naturale. Avînd o suprafaţă sumară de peste 90000 de ha, ele au fost clasate în 10 categorii de obiective naturale.

La 27 septembrie 1971, printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri, a fost creată prima rezervaţie silvică de stat sub denumirea „Codrii”, cu o suprafaţă totală de peste 2500 de ha., iar în 1972, pe Nistru, a fost creat primul sector rezervat ihtiologic „Golful Goianei”. Ulterior, în anul 1988, el a fost transformat în rezervaţia sub denumirea de „Iagorlîk”.

În anul 1976, a fost publicată prima ediţie a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, în care au fost incluse 26 de specii de plante şi 29 specii de animale. Peste un sfert de veac, în virtutea creării unor condiţii nefavorabile pentru lumea vegetală şi animală, în ediţia a II-a a Cărţii Roşii, au fost incluse deja 270 de specii de plante şi animale pe cale de dispariţie.

În 1988, instituţia de stat pentru ocrotirea naturii a fost transformată în Comitetul de Stat pentru Ocrotirea Naturii şi Gospodăria Silvică, preşedintele al căruia a fost numit Ion Popovici. În 1990, Comitetul a fost transformat în Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului Încorjurător şi

Resurselor Naturale, iar în calitate de conducător, a fost numit profesorul, membrul corespondent al AŞM, Ion Dediu.

În 1998, Departamentul Protecţiei Mediului Înconjurător, la conducerea căruia s-a aflat timp de 4 ani Sergiu Fantofan, a fost transformat în Ministerului Mediului al Republicii Moldova.

Ministru a fost numit, doctor în ecologie Arcadie Capcelea. După comasarea Ministerului Mediului cu Ministerul de Construcţii şi Dezvoltării Teritoriului, în fruntea acestuia (comasat deja), s-au aflat consecutiv domnii Ion Răileanu, apoi academicianul Ghoerghe Duca. În urma reorganizărilor care au fost făcute în anul 2004, a fost creat Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, condus pînă în 2008 de profesorul Constantin Mihăilescu.

Din anul 2008 pînă în 2009, la conducerea Ministerulu Ecologiei şi Resurselor Naturale s-a aflat Violeta Ivanov. Din luna septembrie a anului 2009, Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale, este redenumit în Ministerul Mediului, şi în calitate de ministru al mediului este denumit Gheorghe Şalaru.

În 2014, în calitate de ministru al mediului, a fost numit Valentina Ţapiş, fostul vice-ministru al mediului. Ministerul Mediului elaborează şi promovează politica statului în domeniul utilizării raţionale a resurselor naturale, orientarea spre crearea unor condiţii benefice pentru viaţa, dezvoltarea durabilă a ţării, colaborarea internaţională şi aproximarea leagislaţiei naţionale la legislaţia UE în domeniul mediului.

2. Definiţia noţiunii de mediu

Cu privire la mediu există o varietate de definiţii, cu numeroase implicaţii asupra dreptului mediului. Termenul de mediu a izvorît din cuvînt englez „environment, care apoi a fost preluat în alte limbi, sub diferite forme, în special în limbile franceză, germană şi altele. El desemnează spaţiul ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor vietăţilor.

În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediul înconjurător, iar în legislaţiile interne ale statelor, se conferă acestui concept, semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi pînă la definiţii mai globale.

Din analiza legislaţiilor naţionale, se conturează mai multe moduri de abordare logico-legală a termenului de mediu. De exemplu, mediul ambiant poate fi definit ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale cu interacţiuni care cuprind toate elementele enumerate anterior, inclusiv valoriile materiale şi spirituale.

Aşadar, prin mediu se înţelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, care, în strînsă corelaţie şi interacţiune, influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport existent între elementele componente ale mediului comparativ cu factorii de mediu, aflată în interacţiune cu condiţiile de mediu, raport care este relativ stabil.

Noţiunea de mediu (biologic, geografic, etc.) este greu de definit, fapt ce a avut drept consecinţă o diversitate a conţinutului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după care noţiunea de

mediu are atît o valoare teoretică cît şi practică, s-a încercat în doctrină, o grupare a definiţiilor ştiinţifice, pornind de la o serie de elemente comune, cum ar fi: viaţa, fiinţa umană, calitatea vieţii, etc.

Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile care se găsesc la nivel constituţional în legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă din documentele unor organizaţii internaţionale. De exemplu art. 37 al Constituţiei R. M. – „Dreptul la un mediu încnjurător sănătos”, stipulează că fiecare om sau persoană are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios, din punct de vedere ecologic pentru viaţa şi sănătate, precum şi la produsele alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive. Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspîndirea informaţiilor veridice privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi condiţiile de muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic. Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre faptele ce sunt în detrimentul sănătăţii, se interzice prin lege.

Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul (persoana), flora şi fauna, solul şi subsolul, aerul şi apa, climatul şi peisajul, interacţiunea din toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul cultural.

Conceptul juridic şi doctrinal actual al mediului are un caracter dinamic, incluzînd în componenţa sa atît elementele naturale, cît şi cele artificiale (ansamblu de factori care acţionează asupra întregii societăţi). Mediul este un sistem ce are o anumită structură şi funcţii ce asigură viaţa şi dezvoltarea societăţii, reprezentînd condiţiile existenţei acesteia ( a vieţii). Pentru ca mediul să fie capabil să influenţeze pozitiv viaţa, este necesar ca acesta să fie sănătos şi civilizat.

Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, adică în principiu, ceea ce înconjoară lumea. Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare, prin care se înţelege acel fapt că ea stă la baza ecologiei ca ştiinţă şi este definită de biologi ca fiind studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte dintre animale şi mediul lor.

Ecologia este definită în doctrina de specialitate ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre acestea, cu rol de stabilire de legături între societatea umană şi mediu.

3. Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului mediului

Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului şi tendinţa ce se manifestă în sfera dreptului şi anume accea de conturare a unor noi ramuri de drept distincte au determinat recunoaşterea dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în sistemul de drept al R. M.

Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri, care includ dreptului mediului, dreptul protecţiei naturii, dreptul mediului ambiant, înconjurător, etc.

Dreptul mediului reprezintă o ramură distinctă de drept din sistemul de drept formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului înconjurător.

Normele dreptului mediului reglementează relaţiile sociale formate în proces de prevenire a poluării, în ameliorarea şi dezvoltarea mediului precum şi în sancţionarea faptelor poluante.

Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Relaţiile sociale reglementate de normele dreptului mediului sunt:

1. Relaţiile sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului ambiant şi producerii pagubelor ecologice;

2. Relaţiile sociale formate în scopul evitării producerii unor daune ecologice;

3. Relaţiile sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor mediului ambiant;

4. Relaţiile sociale privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.

Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o alege pentru a reglementa relaţiile sociale de mediu.

Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant sunt reglementate prin norme imperative de la care nu se poate deroga. Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

4. Principiile dreptului mediului

Principiile dreptului mediului reprezintă ideile de bază călăuzitoare care exprimă adevăruri faţă de care activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie conformă.

Principiile cuprind reguli ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de interpretare a reglementărilor formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct, în normele juridice.

Principiile de bază ale dreptului mediului sunt:

a) Principiul prevenirii poluării care presupune atît activităţi de prevenire a producerii poluării sau a degradării mediului, cît şi activităţi de limitare a efectelor dăunătoare a poluării, însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun;

b) Principiul precauţiei în luarea deciziilor de către autorităţile respective cu atribuţii în protecţia mediului. Precauţia ca măsură de prudenţă trebuie să caracterizeze luarea oricărei decizii în domeniul protecţiei mediului înconjurător, în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare;

c) Principiul conservării bio-diversităţii şi a ecosistemelor, care presupune protecţia ecosistemelor, conservarea bio-diversităţii precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a resurselor naturale ale mediului;

d) Principiul „poluatorul plăteşte”, care exprimă ideea că cel ce poluează mediul ambiant va fi nevoit să suporte rigorile legii;

e) Principiul cooperării aplicat în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi folosesc factorii de mediu şi resursele naturale, pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării

pe plan intern este eficientă numai dacă între stat, agenţii economici, organele nestatale şi persoanele fizice există o cooperare în acest sens.

Luînd în consideraţie realitatea inclusiv şi faptul că poluarea nu are frontiere se impune cu necesitate şi cooperare internţională între state şi între diferite organizaţii şi organisme internaţionale în scopul prevenirii, combaterii şi înlăturării efectelor poluării.

f) Principiul priorităţii vieţii şi sănătăţii omului, care se exprimă prin ideea că omul este cel mai important element al mediului, ocupînd o poziţie centrală în mediul natural, fapt care impune protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, prin toate mijloacele posibile;

g) Principiul utilizării durabile care semnifică obligaţia generală de a conserva şi de a proteja mediul ambiant la fel ca şi patrimoniul comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale cel puţin în starea în care el a fost moştenit şi a transmiterii sale generaţiilor următoare;

h) Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţie a mediului ambiant, care exprimă cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor economico-sociale şi a realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.

5. Izvoarele şi sarcinile dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice, care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv actele juridice (normative) care reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.

Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestei ramuri de drept sau pot fi generale, reprezentînd sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea autorilor de specialitate, atunci cînd enumeră izvoarele juridice, recurg la o ierarhizare a acestora, în funcţie de forţa lor juridică, şi respectiv de sfera relaţiilor reglementate.

Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării mediului natural şi artificial. Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului ambiant, a diferiţilor factori de mediu, atît prin intermediul legii generale în materie, cît şi prin legile speciale. În acest sens, dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea şi ameliorarea sa.

Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice în raport cu scopurile principale urmărite, şi anume:

a) ocrotirea şi dezvoltarea mediului înconjurător,

b) promovarea obiectivelor dezvoltării durabile internaţionale în materie, etc.

6. Locul dreptului mediului în sistemul de drept a R. M.

Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă de reglementare proprie, izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură autonomă şi complexă în sistemul de drept al R. M., alături de celelalte ramuri juridice.

Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de:

Importanţa socială, economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de dispoziţiile constituţionale şi de normele juridice ale dreptului mediului;

Puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului;

Importanţa luptei împotriva poluării mediului ambiant;

Caracterul planetar al mediului înconjurător ce comportă o reglementare atît internă, cît şi externă (internaţională).

În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziuni fundamental-tradiţionale a dreptului, în dreptul public şi cel privat, în literatura de specialitate, nu există o opinie unică.

Astfel, unii autori apreciază că dreptul mediului cuprinde atît elemente de drept administrativ, cît şi elemente de drept penal, civil, etc.

Alţi autori consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public, argumentînd în acest sens că prin întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte ocrotirea unui interes public major, că normele juridice din domeniul mediului au un caracter imperativ, iar persoanele se află în raporturi de subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materia respectivă.

Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanților la raporturile juridice de mediu se bazează pe un interes propriu al fiecărui cetățean şi pe un scop comun, adică acel de protecţie şi dezvoltare a mediului şi ca ramură de dreptul mediului, are un caracter interdisciplinar, se consideră că este dificil o stabilire rigidă a apartenenței acesteia la dreptul public.

În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi pe cale de consecinţă a apariţiei unor ramuri juridice mixte şi în cadrul dreptului mediului se regăsesc norme juridice aparţinînd la mai multe ramuri de drept.

Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate pe măsura progresului social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare este necesară însă pentru relevarea necesităţilor şi determinaţiilor acestei ramuri de drept.

Corelaţia dreptului mediului cu celelalte ramuri de drept

a) Dreptul mediului cu dreptul constituţional

Normele juridice constituţionale, reglementînd relaţiile sociale fundamentale, fixează şi pentru dreptul mediului cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale. Constituţia R. M. cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului, obligaţia statului de a ocroti şi a reface echilibrul ecologic, obligaţia respectării de către proprietari a sarcinilor privind protecţia mediului şi garanţii juridice ale dreptului mediului. De asemenea, Constituţia R. M., consacră dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi neprimejdios. În privinţa răspunderii juridice, dreptul constituţional, creează cadrul în care trebuie să se manifeste şi răspunderea juridică în dreptul mediului.

Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi bunurilor altor persoane ca urmare a unor contravenţii ecologice. Deşi între cele două ramuri de drept există o serie de interferenţe, deosebirile dintre ele sunt evidente şi planează asupra naturii obiectului supus reglementării.

b) Dreptul mediului şi dreptul civil

Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează una din cele mai importante instituţii juridice care este patrimoniul, adică proprietatea. În sfera de reglementare a acestei instituții şi cu privire la aceasta se determină domeniul relaţiilor sociale de mediu.

Interconexiunea dintre cele două ramuri de drept sunt determinate în primul rînd de exercitarea dreptului de proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol, subsol, ape, păduri, etc.). Diferenţele dintre dreptul civil şi cel al mediului sunt determinate de obiectul şi metodele de reglementare specifice pentru fiecare dintre aceste ramuri şi de calitate titularului drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice civile şi cele de mediu.

c) Dreptul mediului cu dreptul administrativ

Între aceste două ramuri există atît asemănări, cît şi deosebiri. Astfel, în raporturile juridice administrative, cît şi în cele de mediu, subiecţii se află pe poziţii de subordonare, unul dintre ei fiind de regulă un organ al administrației de stat.

Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, pe cînd raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului. Problema înfăptuirii şi aplicării unei politici de mediu a determinat şi instituirea unei administraţii cu atribuţii specifice organizată special în acest sens.

De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul protecţiei mediului sunt stabilite prin norme juridice administrative şi contravenţionale.

d) Dreptul mediului şi dreptul comercial

Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare în concret a dreptului comercial, a săvîrşirii faptelor de comerţ, etc.

Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în conformitate cu legislaţia în vigoare, în aşa mod încît să nu aibă efect negativ asupra mediului ambiant, cu respectarea normelor dreptului mediului.

e) Dreptul mediului şi dreptul penal

Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi obiectivelor politicii de mediu. Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de fapte anti-sociale cu privire la mediu, prin norme juridice speciale (cap. XI, cod penal R. M. – infracţiunile ecologice). De altfel, din punct de vedere istoric, se remarcă faptul că normele juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la începutul apariţiei acestora, au avut în marea lor parte, un caracter represiv.

f) Dreptul mediului şi dreptul internaţional

În ultimile decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele juridice de drept internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea obiectivelor de mediu, precum şi protecţia mediului este utilă şi necesară, implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea politicii de mediu,

precum şi urmările realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor şi întrunirilor la nivel internaţional.

Totodată, putem remarca că prin implicarea Republicii Moldova în ratificarea tratatelor internaţionale în materia respectivă, sunt realizate şi obiectivele de politică externă, fapt ce permite în acelaşi timp, o apreciere pozitivă a R. M. pe plan mondial de către statele şi organismele internaţionale implicate în monitorizarea mediului naţional şi mondial.

g) Dreptul mediului şi dreptul comparat

În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii de mediu, sunt aceleaşi şi vizează protecţia şi dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea factorilor de mediu în scopul dezvoltării sale durabile.

Diferenţa între normele juridice cu privire la mediu de la un stat la altul, sunt determinate în primul rînd de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi determinate şi de alţi factori, cum ar fi:

a) Poziţia geografică;

b) Regimul de politică;

c) Structura de stat;

d) Nivelul de dezvoltare, etc.

Pentru aceste considerente există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului mai eficiente şi mai evoluat, mai necesare, sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în procesul de apropiere a legislaţiei naţionale cu reglementări comunitare ale mediului, cu timpul se va ajunge la o uniformizare la nivel continental a acestor norme de drept.

7. Daunele ecologice şi răspunderea pentru săvîrşirea lor

Dauna ecologică se consideră acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi consecinţe greu de restabilit.

Victima prejudiciului ecologic se apreciază că este mediul. Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, şi în funcţie de gravitatea lor, condiţional se grupează în deteriorări şi dezastre ecologice.

Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să fie patrimonial, să fie cert şi să fie determinat ca valoare. Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu întotdeauna este posibilă, se prevede prin Legea protecţiei mediului obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercînd o restabilire a condiţiilor anterioare producerii prejudiciului.

Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic intervine atunci cînd prin fapta ilicită săvîrşită de către poluator se cauzează un prejudiciu patrimonial, care trebuie reparat. Problema răspunderii pentru

daunele ecologice produse de către poluator, se soluţionează conform principiului amintit mai sus: „poluatorul plăteşte”.

Răspunderea este obiectivă, indiferent de culpă, şi solidară în cazul pluralităţii autorului. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ următoarele condiţii:

a) Săvîrşirea unei fapte ilicite;

b) Cauzarea unui prejudiciu (dauna ecologică);

c) Existenţa unui raport de cauzalitate;

d) Capacitatea delictuală a autorului în momentul săvîrşirii faptei ilicite.

Răspunderea contravenţională în dreptul mediului este o formă de răspundere, cea mai frecvent întîlnită în situaţia nerespectării regulilor privitoare la protecţia factorilor naturali de mediu.

Contravenţia ecologică este o faptă săvîrşită cu vinovăţie, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologică cuprinde fapta ilicită, care constă într-un comportament prohibit de norme juridice imperative din legislaţia mediului şi contravenţional, precum şi obiectul, subiectul şi vinovăţia.

Sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea normelor dreptului mediului prin fapte contravenţionale, este amenda pe care contravenientul trebuie să o plătească, cunatumul ei fiind stabilit în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvîrşite de facto, şi de urmările ei.

Răspunderea penală în dreptul mediului, alături de celelalte forme de răspundere juridică, specifice dreptului mediului, este un mijloc important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului ambiant. Infracţiunea ecologică este un fapt socialmente periculos, săvîrşit cu vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, vieţii şi sănătăţii oamenilor.

Infracţiunea ecologică este acea faptă ce constă în poluarea mediului, perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, punerea în pericol a sănătăţi oamenilor, plantelor, animalelor sau producerea a mari pagube economiei naţionale.

Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul mediului. Pentru intervenirea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie să aibă un pericol social ridicat.

Răspunderea penală se aplică ca ultimă măsură ce are ca sarcină protejarea relaţiilor de mediu, prin reprimarea infracţiunilor ecologice. Infracţiunile ecologice pot fi infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol.

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA DE MEDIU

1.      Definiţia noţiunii de mediu[1]

Cu privire la mediu există o varietate de definiţii cu numeroase consecinţe şi implicaţii asupra

dreptului mediului.

Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez „environement”, care a fost preluat în limba

franceză sub forma „l’environnement” iar apoi în limba germană şi în alte limbi, desemnând spaţiul

ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor vieţuitoarelor.

În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediu, iar

legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de

la definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.

Din analiza legislaţiilor naţionale se conturează mai multe moduri de abordare juridico – legală a

termenului de mediu.[2]

Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi cuprinzătoare prin care se

înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul.[3]

Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi[4] ca fiind „studiul relaţiilor

complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic”.

Ecologia este definită în doctrina de specialitate[5] ca fiind ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre

acestea, cu rol în stabilirea de legături între societatea umană şi mediu.

Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată[6], în 2000, defineşte mediul în anexa nr. I, ca

fiind „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate

straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale

în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”.

Aşadar, prin mediu se înţeleg ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, care în strânsă

corelaţie şi interacţiune influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport

existent între elementele componente ale mediului (factorii de mediu), aflate în interacţiune cu

condiţiile de mediu, raport care este relativ stabil.

Un rol deosebit de important în fundamentarea noţiunii de mediu l-au avut alături de dispoziţiile

legislative, doctrina şi jurisprudenţa.

Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este greu de definit, fapt ce a avut drept

consecinţă o diversitate a conţiuntului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după

care noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică, s-a încercat în doctrină o grupare

a definiţiilor ştiinţifice[7] pornind de la o serie de elemente comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii,

fiinţa umană etc.

Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile ce se regăsesc la nivel constituţional, în

legislaţiile naţionale, iar o altă grupare rezultă din documentele unor organisme şi organizaţii

internaţionale.

Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul, fauna şi flora, solul şi subsolul, aerul şi apa,

climatul şi peisajul, interacţiunea dintre toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul

cultural. Conceptul juridic şi doctrinar actual al mediului are un caracter dinamic, incluzând în

compunerea sa atât elementele naturale cât şi cele artificiale, ansamblul de factori ce acţionează

asupra întregii societăţi.

Mediul este un sistem ce are o anumită stuctură, funcţie şi funcţionare, ce asigură viaţa şi

dezvoltarea societăţii, reprezentând condiţia existenţei acesteia.

Pentru ca mediul să fie capabil să influenţeze pozitiv viaţa, este necesar ca acesta să fie sănătos,

frumos şi civilizat.

SECŢIUNEA II

FENOMENUL DE POLUARE

1.      Consideraţii introductive

Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în cea mai mare măsură de poluare, capabilă să afecteze şi

să deterioreze echilibrul ecologic.

Mult timp, toate vieţuitoarele de pe Pământ au convieţuit într-un echilibru ecologic ce a constituit

condiţia esenţială a existenţei şi continuităţii vieţii. Omul a intervenit asupra ecosistemului existent,

transformându-l potrivit nevoilor şi intereselor sale. Paralel cu crearea mediului artificial, ca rezultat

al agresiunii activităţilor umane, calitatea mediului natural s-a degradat treptat.

Cu privire la rolul şi responsabilitatea omului în degradarea mediului, în ruperea echilibrului ecologic,

în literatura de specialitate s-au conturat o serie de păreri.[8]

Echilibrul ecologic actual este afectat de o multitudine de cauze, aflându-se la polul opus poluării.

Reprezentând echilibrul care trebuie să se menţină în cadrul biodiversităţii, echilibrul ecologic este

dereglat atât de fenomene naturale (cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări de teren,

tornade etc. ), cât şi prin activităţi umane.

2.      Definiţia noţiunii de poluare

Cuvântul „poluare” provine din latinescul „poluorae” care înseamnă a murdări, a pângări, a profana.

Acest cuvânt desemnează acţiunea prin care omul îşi degradează (murdăreşte) mediul său de viaţă.

Această caracteristică a omului este o lege naturală generală, după care toate fiinţele produc

deşeuri care, neeliminate din mediul lor le fac imposibilă activitatea şi chiar viaţa lor.[9]

Legea mediului nu defineşte termenul de poluare, dar îl defineşte pe cel de poluant şi stabileşte

cauzele poluării prin enumerarea poluanţilor.

Legea nr.137/1995 republicată în 2000, în aneza nr.1, defineşte poluarea mediului în sensul că

aceasta reprezintă alterarea caracteristicilor fizico -chimice şi structurale ale componentelor naturale

ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor, afectarea echilibrului

ecologic şi a calităţii vieţii cauzate de poluarea apei, aerului, solului, gospodărirea şi valorificarea

deficitară a resurselor, amenajarea necorespunzătoare a teritoriului, etc.

Pe cale de interpretare, rezultă că, poluarea se produce datorită depăşirii limitelor administrabile de

acumulare a substanţelor toxice.

Aşadar, poluarea este procesul de alterare a mediilor biotice şi abiotice, a mediului natural şi a

mediului artificial, prin activităţi umane sau ca rezultat al fenomenelor naturale. Poluarea reprezintă

în acelaşi timp şi o violare a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, faptă pentru care

poluatorul trebuie să plătească.

Anexa nr.1 din Legea protecţiei mediului intitulată „Înţelesul unor termeni în sensul prezentei legi”

defineşte poluantul ca fiind „orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori, ori sub

formă de energie (…) care introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al

organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.”

Articolul 1 din Regulile de la Montreal (1982)[10], definesc poluarea ca fiind „orice introducere de

către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură

să pună în pericol sănătatea omului, protecţia resurselor biologice, ecosistemele şi proprietatea

materială, să diminueze bunăstarea sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului”.

Uniunea Europeană defineşte poluarea (în cadrul unei Directive emise în 1993 pentru

aplicarea art.35 din Tratatul de la Maastricht), ca fiind activitatea prin care omul introduce direct sau

indirect în mediu, substanţe solide, lichide, gazoase, sub formă de energie, vapori sau zgomote ce

cauzează deteriorarea resurselor, a ecosistemelor, a peisajului, proprietăţii şi sănătăţii umane.

În doctrină există şi opinia[11] după care, poluarea este acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi,

sub formă de substanţe sau energii, în cantităţi ce depăşesc anumite limite şi care pun în pericol

sănătatea, viaţa umană şi animală, mediul în general.

Până la începutul secolului al XVIII-lea civilizaţiile au fost preponderent agricole, resursele erau

suficiente şi regenerabile, pământul reprezenta baza economiei, iar rezidurile se reintegrare în

mediu prin transformare moderată.

Datorită consecinţelor economice, sociale şi umane pe care le produce dar şi a sferei de răspândire

a acestora, poluarea constituie o problemă cu implicaţii naţionale dar şi internaţionale.[12]

3.      Cauzele poluării

Studiile efectuate la nivel mondial, dar şi la nivel continental şi regional au identificat numeroase

probleme majore ale mediului care efectuează toate componentele sale.

Sursele de poluare s-au înmulţit cu dezvoltarea şi modernizarea vieţii sociale şi economice

determinând şi sporirea şi diversificarea formelor de poluare a tuturor componentelor mediului.13

După natura poluantului care o produce, poluarea poate fi: poluare naturală şi poluare artificială. De

asemenea, poluarea se poate clasifica şi în: poluare fizică, chimică, biologică, estetică,

electromagnetică.

Principalele cauze care au efecte negative asupra mediului prin poluare sunt:

1. Efectele negative asupra mediului produse de aplicarea cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice,

datorită faptului că: ştiinţa fie n-a putut să prevadă la un moment dat eventualele efecte

negative, fie deşi a prevăzut aceste consecinţe negative nu a putut stabili cu exactitate

gravitatea lor, ori deşi a prevăzut efectele negative, acestea nu păreau iminente sau grave;14

Pentru realizarea obiectivelor progresului tehnico-ştiinţific, omul a transformat în mod substanţial

mediul său natural, a exploatat şi utilizat excesiv şi iraţional materiile prime şi natura în general, cu

consecinţe nefaste asupra echilibrului ecologic. De aceea, se impune efectuatea de studii de

prognoze privind creşterea economică şi progresul tehnic în sectoare ce influenţează calitatea

mediului, privind consumul de resurse naturale corelat cu regenerarea acestora.

1. Criterii de economicitate greşit înţelese, neînsoţite de investiţii necesare prevenirii poluării –

conceperea şi realizarea de producţii bazate pe interesul obţinerii de profituri mari cu ignorarea

cerinţelor legale referitoare la protecţia mediului, considerându-se că este mai avantajoasă

plata amenzii pentru poluare, decât investirea în luarea măsurilor pentru prevenirea ei;

2. Explozia demografică, creşterea populaţiei globului, reprezintă un alt factor ce influenţează

direct, imediat şi pe termen lung mediul prin degradarea unor sisteme ecologice implicate în

producţia agricolă, prin creşterea cerinţelor de hrană, de locuinţe, de locuri de muncă, de

mijloace de transport, de surse de energie etc;

Se prevede că până în 2020 populaţia Globului va după depăşi 8 miliarde. Creşterea populaţiei

însoţită de modele de consum neviabile, exercită influenţe negative, presiuni asupra aerului, apei,

solului, energiei şi altor resurse naturale. De aceea se impune realizarea unui echilibru între

creşterea demografică, sănătatea ecosistemelor şi accesul la resursele naturale.

1. Tehnica de producţie avansată necorelată cu tehnica depoluantă corespunzătoare, (în ţările

dezvoltate, puternic industrializate), în care lupta împotriva poluării nu ţine pasul cu

dezvoltarea tehnico – economică;

2. Utilizarea de instalaţii, tehnologii, utilaje, materiale periculoase pentru mediu. Posibilitatea unor

astfel de consecinţe deşi uneori este previzibilă şi sunt luate măsuri de siguranţă, totuşi

accidentele pot surveni (de exemplu accidente la centrale nucleare, catastrofe aviatice, navale

etc). Puterea motoarelor şi a instalaţiilor de complexitatea proceselor, de volumul producţiei,

conţin factorii de risc pentru sănătatea umană şi pentru mediu.

3. Economia slab dezvoltată şi folosirea de tehnici şi tehnologii mai puţin avansate, în ţările slab

dezvoltate economic, ca urmare a lipsei mijloacelor financiare, a lipsei cunoştinţelor

profesionale corespunzătoare şi în care nu sunt luate măsurile ce se impun pentru protecţia

mediului;15

4. Lipsa conştiinţei ecologice. Rămânerea în urmă a gândirii umane în comparaţie cu dezvoltarea

vieţii materiale, neştiinţa, neglijenţa şi ignoranţa oamenilor pot cauza pagube considerabile şi

ireversibile pentru mediu. De aceea, oamenii trebuie educaţi în spiritul unei concepţii civilizate

privind relaţiile dintre ei şi natură, în vederea formării unei conştiinţe de mediu.

5. Radioactivitatea, produsă ca urmare a experienţelor nucleare sau a accidentelor la centralele

atomoelectrice (radioactivitate artificială), dar şi cea produsă de soare, de aştrii, diferite

substanţe (radioactivitatea naturală);

 

1. Războaiele locale, dezvoltarea industriilor de război etc.

Ca o concluzie privind cauzele poluării, putem spune că acestea sunt reprezentate atât de

fenomenele naturale, dar mai ales de activiatea umană cu toate consecinţele ce decurg din ea.

j. Despăduririle masive. Pădurile reprezintă surse de materii prime regenerabile, dar şi surse de

servicii prin funcţiile multiple şi complexe pe care le îndeplinesc (funcţii sociale, de protecţie a

solului, a apei, funcţii de conservare a biodiversităţii etc.). Deşi pădurile au un caracter important rol

economic, social, ecologic şi cultural, ele sunt ameninţate cu degradarea, cu defrişarea, cu poluarea.

Indiferent de cauza care generează, despăduririle, cu efecte directe şi implicite asupra calităţii

mediului şi vieţii umane, este nevoie de conservarea pădurilor existente, de gestionarea şi

dezvoltarea lor durabilă.

Cauzele diverse şi ponderea specifică şi diferită a surselor de poluare face ca gradul de poluare şi

de nocivitate să difere nu numai de la un continent la altul, de la o ţară la alta, dar şi în interiorul unei

ţări, de la o zonă la alta, de la un obiectiv industrial la altul.16 De aceea, se impune combaterea ei cu

toate mijloacele şi metodele tehnice, social–politice, juridice, ea fiind nu numai o sarcină a fiecărui

stat dar şi o sarcină a tuturor naţiunilor.

Utilizarea complexului de mijloace în scopul protecţiei eficiente a mediului este impusă de faptul că,

problema poluării mediului reprezintă nu numai o violare a normelor sociale, dar şi o nerespectare a

unor norme legale.17

Pornind de la faptul că, poluarea mediului este consecinţa situaţiei economice a unei ţări sau regiuni,

este necesar ca măsurile de prevenire şi de protecţie a mediului să reprezinte un factor al oricărui

proces economic al oricărui popor.

SECŢIUNEA III

NOŢIUNEA DE PROTECŢIE A MEDIULUI

1.         Precizări prealabile

Înainte de anii’70, cuvintele de protecţia mediului şi politica mediului erau noţiuni la fel de

necunoscute ca şi cea de dreptul mediului. Cu timpul însă, guvernele statelor, organizaţiile şi

organismele internaţionale au acordat atenţie acestui domeniu atât de important. Pornind de la

realitatea după care calitatea vieţii pe Pământ este dependentă de calitatea mediului, protejarea şi

dezvoltarea mediului trebuie să constituie una dintre preocupările contemporane prioritare.

Protecţia şi ameliorarea mediului este o sarcină naţională şi internaţională, o preocupare primordială

pentru toate guvernele, ce implică un complex de eforturi materiale, financiare, politice, juridice,

ştiinţifice şi organizatorice. Se impune în acest sens, elaborarea unui concept de protecţie a

mediului, complex şi realist, un concept ce presupune protecţia tuturor factorilor de mediu, respectiv

un concept care să aibă în vedere nevoile multiple ale omului, legile naturii, respectul pentru

sănătate şi viaţă, pentru progres şi dezvoltare în strânsă armonie cu natura.

Activitatea complexă de protecţie a mediului trebuie să înceapă cu lichidarea cauzelor şi a surselor

poluării, ceea ce, considerăm că ar duce la prevenirea consecinţelor acestui fenomen.

Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes naţional şi internaţional cu efecte (directe şi

indirecte) pe termen lung în toate compartimentele sistemului social.

2.         Definiţia noţiunii de protecţie a mediului

Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influenţelor negative asupra mediului natural şi artificial,

asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea şi eliminarea efectelor poluării.

Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au ca scop principal

ocrotirea omului, ca parte integrantă a comunităţilor de viaţă interdependente.

Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie de intervenţia omului printr-o activitate

complexă, raţională şi ştiinţific fundamentată de protecţie a factorilor de mediu naturali (sol, subsol,

aer, apă, pădure, floră, faună, rezervaţii) şi artificiali (aşezări omeneşti şi lucruri realizate de om).

Protecţia mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană ce are ca scop concret prevenirea

poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ.

Omenirea care a moştenit această planetă este obligată să o îngrijească, să o preţuiască şi să

oprească degradarea ei.

Mediul (natural şi artificial) reprezintă cadrul de viaţă al întregii omeniri, pe care civilizaţia tehnico –

ştiinţifică l-a ameliorat dar l-a şi poluat, ea fiind totodată considerată capabilă să ajute la prevenirea

şi înlăturarea poluării.

Pentru realizarea compatibilităţii între sistemul economic, uman, ambiental şi tehnologic se impune

stimularea progresului tuturor acestor dimensiuni.18

Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societăţi şi se realizează în interesul întregii omeniri.

Art.6 din Legea mediului dispune că „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea

autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice”.

În acest scop autorităţile administrative au obligaţia să prevadă în bugetele proprii, programe în

scopul protecţiei mediului.

Problema protecţiei mediului trebuie privită sub două aspecte:

–            protecţia mediului are ca sarcină generală descoperirea cauzelor şi surselor poluării,

stabilirea modalităţilor de prevenire, reducere şi înlăturare a efectelor poluării;

–            protecţia mediului are ca sarcină concretă, protecţia diferitelor elemente componente ale

mediului natural şi artificial.

Protecţia mediului este o sarcină generală a întregii societăţi, sarcinile concrete ale protecţiei

mediului fiind stabilite prin reglementările legale speciale referitoare la protecţia factorilor de mediu.

Aşadar, sarcina dificilă şi complexă de protecţie a mediului nu se poate realiza exclusiv numai de

către organele de stat, fiind necesar în acest sens şi aportul organismelor nestatale, a persoanelor

fizice şi juridice. Această activitate s-a generalizat în majoritatea ţărilor lumii, devenind în prezent o

adevărată „mişcare ecologică”. Mişcările ecologiste naţionale şi internaţionale mobilizează agenţii

poluanţi să acţioneze pentru protecţia şi ameliorarea mediului dar şi pentru repararea prejudiciilor

ecologice cauzate.

Coordonarea şi controlul activităţii de protecţia mediului revin autorităţii publice centrale pentru

protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi instituţiilor

abilitate în acest sens prin lege, pentru domeniile lor de responsabilitate.

SECŢIUNEA IV

POPULAŢIA ŞI MEDIUL

1.         Consideraţii generale privind populaţia şi efectul exploziei demografice asupra mediului

Omul şi vieţuitoarele pot supravieţui pe Pământ numai dacă mediul de viaţă corespunde nevoilor lor

de existenţă deoarece pe integritatea şi buna funcţionare a mediului natural şi artificial se bazează

viaţa pe Terra.

Poluarea afectează atât omul ca individ cât şi populaţia ca sumă a indivizilor existentă la un moment

dat, într-un spaţiu determinat.

Populaţia repezintă totalitatea locuitorilor ce aparţin unei unităţi teritorial – administrative a unei ţări

sau regiuni, unui continent, întregului glob pământesc.19 În doctrină, termenul de „populaţie”

desemnează ansamblul indivizilor ce aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu

determinat.20

Populaţia, la nivel naţional este reprezentată de stat care are personalitate juridică, fiind subiect de

drept în raporturile de dreptul mediului.

Populaţia afectată de fenomenul poluării este victimă a acestui fenomen, dar ea trebuie să fie şi un

luptător împotriva acestuia. Se apreciază că populaţia crează probleme deosebite pentru mediu

datorită ritmului său de creştere ridicat denumit „explozie demografică”.

Explozia demografică este o problemă mondială cu consecinţe atât pozitive cât şi negative, ce stă în

atenţia multor guverne şi organisme internaţionale. La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm

din 1972 s-a recomandat ca O.M.S. să intensifice cercetările legate de reproducerea umană pentru

a putea fi evitate „gravele repercusiuni ale exploziei demografice asupra mediului”. Presiunea

demografică existentă în prezent este evidentă (în anul 1830, Terra avea doar un miliard de locuitori.

Creşterea demografică este considerată a fi însoţită de: un proces mai rapid de urbanizare,

tehnicizare şi industrializare; crearea de noi locuri de muncă; asigurarea hranei, locuinţei, educaţiei

şi instrucţiei; modificarea structurii populaţiei (depopularea statelor) etc.

Creşterea demografică crează probleme privind protecţia mediului, fiind necesare noi soluţii pentru

ocrotirea populaţiei de consecinţele negative ale poluării, deoarece deşi omul este un mare poluator,

el este cel mai important factor al mediului natural, cel ce asigură progresul economico-social,

tehnico – ştiinţific, având contribuţii serioase în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.

Declaraţia de la Rio, adoptată în cadrul Întâlnirii la Vârf a Pământului, a formulat principiul conform

căruia „naţiunile trebuie să reducă şi să elimine căile de producţie şi de consum neviabile şi să

promoveze politici demografice adecvate”, în scopul protejării durabile a mediului.

SECŢIUNEA V

POLITICA MEDIULUI ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

1.         Conceptul de politică a mediului

Politica mediului este o formă a politicii generale având ca sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor

şi priorităţilor, metodelor şi mijloacelor implicate în acţiunile desfăşurate pe plan naţional în scopul

prevenirii şi combaterii poluării, pentru ameliorarea condiţiilor de mediu. Politica mediului înseamnă

în acelaşi timp şi evaluarea situaţiilor reale ale mediului (pe plan local, naţional sau internaţional),

constatarea influenţelor negative asupra calităţii mediului, stabilirea instituţionalizată a măsurilor

necesare organelor statale şi protejarea mediului, stabilirea sistemelor de sancţionare în caz de

poluare, cuantumul sancţiunilor aplicabile.

Politica mediului, ca politică specială este parte integrantă a politicii economice (naţionale şi

internaţionale) ce exprimă activitatea care antrenează întreaga colectivitate a societăţii în scopul

protecţiei mediului. Politica social-economică reprezintă ansamblul măsurilor luate la nivel macro şi

microeconomic în scopul administrării vieţii economice, iar politica de mediu reprezintă ansamblul de

măsuri luate în scopul prevenirii poluării mediului, a reducerii procesului de deteriorare a calităţii

vieţii şi sănătăţii umane, a calităţii naturii şi a calităţii tuturor factorilor de mediu. Aşadar, între politica

de mediu şi politica social-economică există o interferare politică de mediu fiind parte esenţială a

politicii social-economice.

 

2.         Sarcinile politice de protecţie a mediului

Sarcinile politice de protecţie a mediului sunt dificile şi complexe. Cele două Conferinţe mondiale de

protecţie a mediului21 au stabilit principalele sarcini politice de protecţie a mediului pentru statele

participante.

Pentru ca prevenirea poluării şi îmbunătăţirea calităţii mediului să se poată realiza, este necesar ca

întreaga colectivitate a societăţii (cetăţeni, agenţi economici, instituţii) să-şi asume răspunderi şi

sarcini în acest sens.

Principala răspundere a politicii mediului o au însă guvernele fiecărei ţări precum şi autorităţile

centrale şi locale de specialitate.

 

3.         Politica de protecţie a mediului corelată cu politica de dezvoltare economică

Politica de protecţie a mediului este o politică de ramură ce se integrează organic în sistemul politic

al societăţii, este deci o parte integrantă a politicii statului.

Politica mediului este strâns legată şi condiţionată de politica economică, administrativ – financiară

şi legislativă, având ca scop dezvoltarea economică în concordanţă cu politica de protecţie a

mediului.

Corelaţia dintre politica economică şi politica de mediu se bazează pe o cointeresare naţională şi

internaţională, cele două exprimând deopotrivă relaţii teoretice şi relaţii practice concrete, pentru că,

indiferent de felul politicii de dezvoltare măsurile de depoluare ale mediului trebuie să facă parte

integrantă din politica generală a fiecărui stat.

Prin sistemul de politici de mediu în ţara noastră se defineşte ansamblul de politici privind protecţia

resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii, protecţia solului şi subsolului, regimul protecţiei

apelor şi a ecosistemelor acvatice, regimul protecţiei atmosferice, a ariilor protejate, regimul

protecţiei aşezărilor umane, regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, al asigurării protecţiei

împotriva radiaţiilor, precum şi alte activităţi.

Formularea de concepţii ştiinţific fundamentate cu privire la realizarea unei economii nepoluante

presupune o politică de mediu proprie în cadrul politicii globale a statului, aflată în strânsă legătură

cu celelalte forme ale politicii globale.

Elaborarea şi aplicarea eficientă a politicilor de mediu în ţara noastră, impune luarea în considerare

în primul rând, a următoarelor aspecte esenţiale:

– elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu ţinând cont de caracteristicile temporale şi spaţiale;

– stabilirea rolului tehnologiei şi cercetării tehnico-ştiinţifice;

– coordonarea şi cooperarea internaţională;

– stabilirea de instrumente monetare eficiente;

– evaluarea consecinţelor economice ale politicii de protecţia mediului. Procesul de fundamentare şi

elaborare a politicilor de mediu este deosebit de complex, condiţionat de caracterul restrictiv al

resurselor economice (naturale, materiale, financiare etc.), corelat cu un cadru legislativ

corespunzător.

Pentru aplicarea unei politici de mediu eficiente sunt necesare resurse materiale, financiare, umane

şi legislative, un cadru instituţional capabil să permită conceperea unei politici şi strategii eficiente

protecţiei mediului.

 

3.1. Consacrarea legislativă

Corelaţia dintre cele două politici (economică şi de mediu) include şi legătura lor cu legislaţia

mediului. Aceasta pentru că, dezvoltarea economică se poate realiza numai dacă se iau măsurile

necesare în scopul protecţiei mediului, fapt ce în legislaţia mediului este prevăzută ca o obligaţie.

Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2000, este dominată de ideea necesităţii

dezvoltării economice pe baza valorificării superioare a resurselor materiale şi umane, a cuceririlor

tehnico-ştiinţifice, cu respectarea cerinţelor de protejare a mediului. Această lege reglementează

activităţile economice şi sociale cu impact negativ asupra mediului, precum şi condiţiile şi procedura

de autorizare a acestora, urmărindu-se astfel dirijarea acestor activităţi încă din faza lor incipientă, în

scopul cunoaşterii impactului lor negativ asupra mediului.22

Intreaga politică legislativă de mediu este stimulată şi orientată în scopul reglementării imperative a

relaţiilor de mediu în cadrul diferitelor activităţi economice.

Elaborarea unei politici legislative în privinţa protecţiei şi dezvoltării mediului, constituie o sarcină

fundamentală a statului, atât prin adoptarea unei legislaţii naţionale corespunzătoare, cât şi prin

aderarea la documentele şi reglementările internaţionale existente în acest sens.

 

4.         Protecţia şi dezvoltarea mediului ca sarcină de stat

4.1. Consacrarea teoretică şi legislativă

Pornind de la faptul că activitatea de protecţie a mediului are efecte benefice asupra întregii omeniri,

s-a ajuns la concluzia că prevenirea poluării mediului, îmbunătăţirea şi refacerea calităţii este o

problemă şi o sarcină a fiecărui stat. Această concluzie se bazează pe o serie de argumente cum ar

fi:

–            poluarea mediului şi lupta contra poluării este o problemă naţională;

–            statul stabileşte regulile de conduită în toate domeniile, deci şi în domeniul protecţiei şi

dezvoltării mediului;

–            statul urmăreşte respectarea regulilor de conduită juridică impuse şi poate aplica sancţiuni;

–            statul prin organele sale specializate soluţionează litigiile născute în acest domeniu;

–            statul finanţează prin bugetul de stat activităţile de protecţie şi dezvoltarea mediului.

Datorită importanţei deosebite a protecţiei şi dezvoltării mediului, activitatea de protecţie reprezintă

atât o funcţie distinctă a statului cât şi o funcţie fundamentală. Această fundamentare teoretică nu

este doar o idee doctrinară, ci este transpusă şi în plan legislativ.

Astfel, Constituţia României din 200323 prevede că: „Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea

mediului înconjurător precum şi menţinerea echilibrului ecologic”, stabilindu-se totodată în sarcina

statului obligaţia de a asigura condiţiile necesare creşterii calităţii vieţii şi luarea măsurilor

corespunazătoare pentru asigurarea unui trai decent. Articolul 6 din Legea nr.137/1995 consacră

obligaţii în sarcina statului în acest sens, dar şi responsabilităţi astfel: „Protecţia mediului constituie o

obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale precum şi a tuturor persoanelor fizice

şi juridice” atribuind responsabilitatea protecţiei mediului atât autorităţilor centrale pentru protecţia

mediului cât şi agenţiilor sale teritoriale.24

SECŢIUNEA VII

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ŞI REGIONALĂ PENTRU

PROTECŢIA MEDIULUI

1.      Cooperarea internaţională pentru protecţia mediului

Prevenirea poluării şi protecţia mediului presupune cu necesitate acţiuni de cooperare între state şi

adoptarea de reguli comune în acest sens.

Problema combaterii poluării şi a stabilizării factorilor cu impact deosebit asupra mediului

înconjurător şi chiar asupra continuării în bune condiţiuni a vieţii pe întreaga suprafaţă a Terrei, au

făcut ca statele să colaboreze între ele pentru rezolvarea acestora.

Cooperarea internaţională pleacă de la nevoia dezvoltării şi protejării mediului, lucru ce nu poate fi

realizat decât prin parteneriatul naţiunilor lumii.

Conştientizarea pericolului degradării şi distrugerii elementelor mediului a înscris atât la nivel

naţional cât şi mondial, protecţia şi conservarea mediului printre priorităţile umanităţii.

Instituirea unei colaborări internaţionale în domeniul protecţiei mediului este o necesitate, iar dreptul

internaţional reprezintă principalul instrument de colaborare bilaterală, regională şi planetară a

statelor şi organismelor internaţionale în vederea identificării unor forme şi modalităţi care să

contribuie la prevenirea poluării şi protecţia mediului ambiant.

Rezultatul cooperării pentru protejarea mediului s-a concretizat în crearea organizaţiilor

internaţionale, regionale şi subregionale cu atribuţii importante în acest domeniu.

 

Organizaţiile internaţionale, atât cele  regionale cât şi cele mondiale), au început să se intereseze de

problemele legate de mediu relativ târziu, la sfârşitul anilor ’60.

Desfăşurarea primei Conferinţe a O.N.U. privind mediul de la Stockholm din 1972, a stimulat

preocupările statelor, principiul 25 al Declaraţiei adoptată cu acest prilej prevăzând că: „statele

trebuie să vegheze ca aceste organizaţii internaţionale să joace un rol coordonat, eficace şi dinamic

în prezervarea şi ameliorarea mediului”.

Existenţa unui suport instituţional adecvat e necesară atât pentru elaborarea şi adoptarea unor

norme juridice care să guverneze cooperarea internaţională privind mediul cât şi pentru asigurarea

ulterioară a îndeplinirii şi respectării lor.

Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai ales printr-o „reţea” de organizaţii

internaţionale cu caracter interguvernamental.

 

A. Organizaţiile interstatale cu vocaţie mondială

Acestea sunt reprezentate de organizaţia Organizaţia Naţiunilor Unite cu organismele sale

semiautonome şi insituţiile specializate.

a) Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite – forum mondial al statelor a adoptat

numeroase documente (rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune), cu forţă juridică diferită care au

contribuit la dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind protecţia şi conservarea mediului;

Sub egida O.N.U. s-au elaborat şi adoptat o serie de documente internaţionale care au reglementat

cooperarea internaţională în diferite sectoare ale protecţiei mediului.

În 1968, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia (XXIII), prin care se prevedea convocarea

unei conferinţe mondiale asupra „mediului uman”, care a stat la baza pregătirii primei Conferinţe

mondiale privind mediul – de la Stockholm din iunie 1972 (la care au participat 114 state, între care

şi România).

În cadrul Conferinţei, a fost adoptată o Declaraţie generală, 109 recomandări care au constituit un

„plan de acţiune” şi o Rezoluţie privind dispoziţiile instituţionale şi financiare recomandate

organizaţiilor mondiale.

Declaraţia de la Stockholm cuprinde un preambul în 7 puncte, urmat de 26 de principii, privind

drepturile şi obligaţiile statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a

cooperării internaţionale.

Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă

satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare.

Acest principiu a avut meritul de a fi promovat apropierea şi apoi unitatea dintre protecţia mediului şi

drepturile omului.

Dintre celelalte principii cuprinse în Declaraţie, amintim:

–            obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare;

–            conservarea rezurselor naturale şi gospodărirea lor atentă;

–            obligaţia statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internaţional în ceea ce priveşte

responsabilitatea şi indemnizarea victimelor poluării şi a altor daune ecologice produse în afara

frontierelor lor.

Al doilea act important al Conferinţei de la Stockholm din 1972, îl reprezintă Planul de acţiune privind

mediul înconjurător a cărui prevederi se referă îndeosebi la: evaluarea mediului, gestiunea mediului

şi măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în materie de

mediu).

Conferinţa O.N.U. privind drepturile mării, prin adoptarea Convenţiei de la Montego Bay din 1982, a

consacrat cadrul juridic general al protecţiei mediului marin împotriva poluării.

În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de convenţii cu vocaţie mondială: Convenţia

de la Ramsar din 1971, asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al

păsărilor acvatice, Convenţia de la Bonn din 1979 asupra conservării speciilor migratoare aparţinând

faunei sălbatice.

În deceniile care au urmat Conferinţei de la Stockholm au apărut probleme cu caracter global,

precum: poluarea atmosferică la lungă distanţă, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, care

au impus adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul principal al preocupărilor legate de

aceste probleme a constat în adoptarea de documente precum Convenţia asupra poluării

atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi (de la Geneva, 1979); Convenţia cadru de la Viena din

1985 şi Protocolul de la Montreal din 1989 privind pătura de ozon.

În ciuda unor rezultate pozitive înregistrate după Conferinţa de la Stockholm în planul colaborării

internaţionale, mediul planetei a continuat să se deterioreze constant, situaţie în care s-a căutat o

nouă abordare în acest sens, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepţie diferită asupra

problematicii generale a protecţiei şi conservării factorilor naturali.

În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi dezvoltării unui

mediu sănătos, Adunarea Generală a O.N.U. din 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să

definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

Desfăşurată în perioada 3 – 14 iunie 1992 la Rio de Janeiro, Conferinţa Naţiunilor Unite privind

Mediul şi Dezvoltarea, denumită Summit – ul ecologic sau Intâlnirea la vârf a Pământului, a reunit

preşedinţi, prim miniştri sau vicepreşedinţi din 179 de state, fiind socotită drept cea mai amplă

reuniune la nivel înalt din secolul trecut.

Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să contribuie la

combaterea degradării mediului în toate ţările în contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de

vedere al protecţiei mediului.

S-a pornit de la necesitatea după care măsurile de protecţie a mediului dar şi legislaţiile naţionale în

acest domeniu trebuie să fie armonizate, să se adopte aceleaşi măsuri legislative, sociale,

economice, pentru a se putea preveni degradarea mediului şi pentru a se reface degradările

existente în fiecare ţară şi la nivel global.

La Conferinţa de la Rio s-a încercat să se realizeze un nou consens internaţional asupra unor teme

precum:

–            protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia

surselor de apă dulce, a mărilor şi zonelor umede;

–            gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a biotehnologiilor, deşeurilor de produse

şi deşeurilor tehnice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane;

–            eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.

Rezultatele Reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor documente precum: Declaraţia de la Rio

asupra mediului şi dezvoltării, supranumită şi „Carta Terrei; Agenda 21;, Convenţia asupra

biodiversităţii; Acordul asupra climei; Convenţia – cadru privind schimbările climatice; Declaraţia

privind pădurile şi Declaraţia privind deşertificarea.

Declaraţia de la Rio, deşi nu are forţa juridică obligatorie, cere statelor şi oamenilor să coopereze în

spiritul unui parteneriat global în scopul conservării, protejării şi restaurării sănătăţii şi integrităţii

ecosistemelor pe Pământ.

În preambulul Declaraţiei se stabileşte ca obiectiv instituirea unei alianţe mondiale în scopul

protecţiei mediului şi se proclamă 27 de principii de conservare a mediului în legătură cu dezvoltarea

economică, socială, culturală etc. Principiul I stabileşte dreptul fundamental al omului la o viaţă

sănătoasă şi productivă în armonie cu natura. Preluând principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm,

principiul II al documentului de la Rio recunoaşte statelor „dreptul suveran de a-şi exploata resursele

potrivit propriilor lor politici în domeniul mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura

că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor nu provoană daune mediului în alte state sau

regiuni”. Un alt principiu stabileşte că „dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat într-o asemenea

manieră încât să satisfacă în mod echitabil necesităţile dezvoltării şi ale mediului înconjurător ,

pentru generaţiile prezente şi viitoare”.

În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de „dezvoltare durabilă”, menit să polarizeze eforturile

tuturor statelor în direcţia conservării şi protejării mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel

încât să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare. Dacă după Conferinţa de la Stockholm

mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio dezvoltarea durabilă

presupune existenţa unui mediu de calitate, deoarece prin Declaraţia de la Rio   s-au formulat şi

reglementat principiile dezvoltării durabile în acord cu conservarea mediului.

Unul dintre documentele importante adoptate la Rio de Janeiro este Agenda 21 care instituie o

responsabilitate globală pentru O.N.U. şi organismele sale, pentru guverne, faţă de abordarea şi

soluţionarea problemelor mediului.

Agenda 21 reprezintă un document istoric ce cuprinde toate domeniile dezvoltării viabile a mediului,

ce alcătuieşte un tot unitar împreună cu celelalte documente adoptate, oferind politici şi programe în

scopul realizării unui echilibru ecologic. Acest document apreciază că numai un parteneriat global

este capabil să asigure pentru omenire un viitor mai sigur şi mai prosper.

În preambulul documentului se prevede că: „Umanitatea se află într-un moment crucial al existenţei

sale. Asistăm actualmente la perpetuarea dispariţiilor între naţiuni şi în interiorul naţiilor, la agravarea

sărăciei, a foamei, a stării de sănătate şi al analfabetismului şi la deteriorarea continuă a

ecosistemelor, cărora le suntem tributari pentru buna noastră stare. Dar dacă noi integrăm

problematica mediului şi a dezvoltării şi acordăm o mai mare atenţie acestor chestiuni, vom putea

satisface necesităţile fundamentale, ameliorarea nevoilor de viaţă pentru toţi, protejarea şi

amenajarea mai bine a ecosistemelor şi asigurarea unui viitor mai prosper. Nici o ţară nu va putea

realiza singură acestea, dar misiunea este posibilă, dacă noi vom lucra tot ansamblul în cadrul unui

parteneriat, mondial pentru o dezvoltare durabilă”.

În cadrul Summit-ului ecologic, două importante convenţii internaţionale au fost semnate,

respectiv: Convenţia – cadru asupra schimbărilor climatice şi Convenţia privind diversitatea

biologică.30

Pentru ţările dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin utilizarea unor tehnologii perfecţionate, dar

care ridică nenumărate probleme pentru ţările în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate s-au angajat

să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de dezvoltare sau să contribuie la

furnizarea necesarului de energie al acestora.

Convenţia privind diversitatea biologică prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea

ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.

Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în

sistemul de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii umanităţi avantajele ce decurg din

utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările

dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.

Declaraţia de principii asupra conservării pădurilor – nu a putut să se transforme într-un document

cu caracter juridic obligatoriu, datorită divergenţelor care au apărut între Nord şi Sud constând în

special în aceea că ţările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce

statele în curs de dezvoltare au cerut ca documentul să se refere şi la pădurile din regiunile

temperate şi boreale.

Capitolul XII al Agendei 21 intitulat „Gestiunea ecosistemelor fragile, lupta contra deşertificării şi

secetei”, prevedea necesitatea intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării; în acest

sens, la 17 iunie 1994, 18 state au semnat la Paris, Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea

deşertificării.

– Programul Naţiunilor Unite privind mediul (PNUE), are un rol coordonator în cadrul O.N.U. asupra

protecţiei şi conservării mediului. Conceput iniţial, ca o stategie de cooperare internaţională în

vederea ameliorării mediului, de către Conferinţa de la Stochkolm din 1972. Rolul primordial al

PNUE este acela de a antrena diferite instituţii în lupta privind protecţia mediului, de a promova cu

precădere, proiecte de mediu menite să vină în sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare. De fapt, este

singurul sediu al O.N.U. care se află pe teriotoriul african, respectiv la Nairobi.

În 1972, în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.,   printr-o rezoluţie s-a stabilit structura

organizatorică a PNUE formată din Consiliul de administaţie, Secretariatul, Fondul pentru mediu şi

Comitetul de coordonare pentru mediu.

O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie promovarea legislaţiei de mediu, precum şi

stimularea şi organizarea de activităţi internaţionale relative la gestiunea mediului (referitoare la

stabilirea şi urmărirea programelor de protecţie a mărilor şi oceanelor, organizarea de conferinţe

internaţionale asupra gestiunii resurselor de apă, problemele deşertificării, organizarea unui sistem

mondial de supraveghere a mediului).

Marea majoritate a instituţiilor specializate ale O.N.U. s-au implicat în problematica protecţiei

mediului, din perspectiva domeniului lor specific de activitate, mai ales după anul 1972.

Tot sub egida O.N.U. a avut loc cea de-a doua Reuniune mondială a şefilor de stat şi de guverne din

septembrie 2002, de la Johanesburg, denumită şi „RIO+10”.

– Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) are ca obiectiv principal

ridicarea normelor de alimentaţie şi a nivelului de trai a popoarelor, precum şi conservarea

resurselor naturale; sub egida F.A.O. s-a redactat şi proclamat Carta Mondială a Solurilor din 1981.

– Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală are ca scop promovarea cooperării între

state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi eficiente precum şi înlăturarea discriminărilor şi

restricţiilor impuse navigaţiei internaţionale.

– Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) urmăreşte promovarea cooperării internaţionale în

vederea asigurării unui nivel de sănătate pentru toate popoarele . În acest sens, OMS furnizează

asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluării dăunătoare sănătăţii umane .

– Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi Cultură (UNESCO), urmăreşte promovarea

cooperării între naţiuni în domeniul educaţiei şi culturii, în vederea menţinerii păcii şi securităţii,

asigurarea respectului universal fată de justiţie, legea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale.

UNESCO se preocupă de problemele mediului din două perspective principale: cea a educaţiei şi

cea a cercetării ştiinţifice. Sub egida UNESCO au fost adoptate o serie de documente internaţionale

deosebit de importante în materie de mediu, precum Convenţia de la Ramsar din 1971 asupra

zonelor umede de importanţă internaţională; Convenţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din

1972, etc.

– Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), îşi propune ca scopuri fundamentale, printre altele,

ridicarea nivelului de trai şi creşterea bunăstării economice a oamenilor, ocrotirea adecvată a vieţii şi

bunăstării acestora, domenii care în prezent sunt legate tot mai strâns de protecţia mediului;

– Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) a adoptat reguli privind zgomotul şi gazul de

eşapament al avioanelor;

– Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (O.N.U.D.I.) s-a preocupat de

includerea aspectelor de protecţie a mediului în politicile şi programele cooperării între statele

dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, a accelerării industrializării acestora din urmă, etc. Această

organizaţie se implică în promovarea instituţională a unor proiecte de transfer tehnologic şi crearea

de centre regionale în acest scop.

 

2.      Cooperarea instituţională regională pentru protecţia mediului

Printre formele de cooperare internaţională cu vocaţie continentală se remarcă:

–            Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), fondată în scopul de a promova cooperarea politică

între cele 51 de ţări membre ale continentului;

–            Organizaţia statelor americane (O.S.A.), creată în 1948, în vederea consolidării păcii şi

securităţii pe continent, s-a implicat în materia mediului prin elaborarea şi implementarea unor

proiecte de valorificare a apelor şi pădurilor continentale cu sprijinul P.N.U.E. Totodată, organizaţia a

contribuit la realizarea Convenţiei relative la protecţia naturii şi conservarea vieţii sălbatice în

emisfera vestică şi a patronat diverse reuniuni ştiinţifice din domeniu.

 

3.      Cooperarea instituţională europeană

Existenţa unui suport instituţional regional adecvat, atât pentru elaborarea şi adoptarea unor norme

juridice care să guverneze cooperarea interstatală, cât şi pentru asigurarea îndeplinirii lor, este

favorizată în plan european de mai mulţi factori.

În cadrul continentului nostru, procesul de integrare structurală este avansat: evoluţiile din ultimii ani,

încheierea aşa numitelor „acorduri europene” între CE şi ţările din centrul şi estul Europei,

cuprinderea tuturor statelor continentului în cadrul Consiliului Europei crează premisele unei

cooperări intense, inclusiv în materie de mediu. Cooperarea intereuropeană este determinată şi este

stimulată de dimensiunile fenomenelor de poluare şi deteriorare a factorilor de mediu, de tradiţiile

culturale ale ţărilor din zonă, etc.

Toate ţările occidentale sunt membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică,

alături de ţări industriale din alte continente: SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă.

Organizaţiile europene reprezintă principalele foruri de elaborare şi adoptare a regulilor juridice care

guvernează cooperarea intercontinentală în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului.

– Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), este cea mai veche şi mai cuprinzătoare organizaţie

europeană creată ca organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social al O.N.U., în perspectiva

reconstrucţiei Europei, a ridicării nivelului activităţii economice continentale precum şi a schimburilor

internaţionale. Deşi preocupările iniţiale ale acestui organism au fost de natură economică, aceasta

s-a orientat cu timpul şi spre abordarea problemelor de mediu, prin Comisia pentru Politica de

Mediu, constituită în cadrul său.

De-a lungul anilor, sub egida C.E. şi O.N.U. au fost adoptate o serie de convenţii privind arbitrajul

comercial, circulaţia rutieră şi navigabilă precum şi convenţii internaţionale care au produs

importante efecte în cadrul cooperării interstatale în domeniul protecţiei mediului cum ar fi:

– Acordul privind adoptarea unor condiţii uniforme de omologare şi de recunoaştere reciprocă a

omologării echipamentelor şi pieselor de vehicule cu motor (Geneva 1958);

– Acordul privind transportul internaţional rutier de mărfuri periculoase, etc.

– Comisia Europeană (C.E.) este considerată a fi un adevărat „minister” al mediului, care exercită

atribuţii în acest domeniu prin intermediul Direcţiilor Generale pentru Mediu.

– Agenţia Europeană de Mediu de la Coopenhaga a fost creată în anul 1995, cu rol în asigurarea

cooperării în domeniul mediului între ţările U.E., în special în domeniul monitorizării mediului în

cadrul unui sistem unitar european. În acest context, se realizează rapoarte europene privind starea

mediului, care au rolul evidenţierii dinamicii calităţii mediului de pe continent.

– Consiliul Europei, reprezintă prima organizaţie de cooperare regională din Europa care cuprinde

astăzi practic toate statele continentului nostru (ca membru cu drepturi depline sau cu statut de

invitat). Consiliul Europei are atribuţii în domeniul mediului legate de conservarea naturii,

biodiversităţii, de organizarea unei reţele europene de arii protejate, de acţiuni de educaţie

ecologică.

În cadrul Consiliului Europei au fost întreprinse numeroase şi diverse acţiuni de cooperare în

domeniul cultural, social al drepturilor omului unde s-a depăşit simpla cooperare

interguvernamentală şi „s-a fondat o primă comunitate supranaţională: cea a drepturilor omului”.

4. Rolul organizaţiilor de protecţia mediului

Organizaţia Greenpeace a fost înfiinţată la 15 septembrie 1971 în oraşul canadian Vancuver, fiind

prima organizaţie internaţională pentru protecţia mediului, bazată pe principiile non-violenţei,

independenţei, protecţiei mediului. Scopul ei iniţial a fost oprirea testelor nucleare pe care SUA le

efectua în Alaska. De la data constituirii, Greenpeace a dus campanie împotriva degradării mediului:

a împiedicat exploatările miniere în Antarctica, a impus instituirea interdicţiei vânătorii de balene, de

utilizare a substanţelor chimice periculoase şi a pesticidelor, a experimentelor cu arme chimice şi

nucleare. Greenpeace a organizat campanii pentru protecţia mărilor şi oceanelor lumii; protecţia

pădurilor; dezarmare nucleară şi pentru stoparea contaminării nucleare şi a testării armelor nucleare.

De asemenea, Greenpeace duce o campanie pentru a determina guvernele să facă faţă rezoluţiilor

în domeniul protecţiei şi conservării mediului şi pentru a urgenta rezolvarea acestei probleme,

activitatea sa fiind una de mediatizare a urmărilor dezastruoase ale poluării, prin diferite mijloace ale

mediului.

Deoarece problemele mediului sunt globale, se impun soluţii globale pentru toate statele lumii,

protecţia mediului fiind prioritară pentru toate organismele internaţionale şi pentru toate popoarele.

Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale dreptului mediului

Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii, dinamica dreptului şi tendinţa

ce se manifestă în sfera dreptului şi anume aceea de conturare a unor noi ramuri de drept, distincte,

au determinat recunoaşterea dreptului mediului ca ramură de drept autonomă în sistemul de drept.

Pentru desemnarea acestei ramuri de drept se folosesc diferite denumiri: „dreptul mediului

înconjurător”, „dreptul protecţiei naturii şi mediului”, „dreptul ecologic”, „dreptul ambiental”, „dreptul

mediului”, etc.

Dreptul mediului poate fi definit ca fiind ramura de drept distinctă din sistemul de drept românesc,

formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în

legătură cu protecţia şi dezvoltarea mediului.

Din această definiţie, putem contura următoarele trăsături specifice dreptului mediului:

–            este o ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;

–            este o ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă trăsături comune;

–            normele de dreptul mediului reglementează relaţiile sociale formate în procesul de

prevenire a poluării, ameliorarea şi dezvoltarea mediului, sancţionarea faptelor poluante etc.

 

 

2.      Obiectul dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului îl reprezintă relaţiile sociale ce se nasc în legătură cu conservarea şi

dezvoltarea mediului natural şi artificial. Altfel spus, dreptul mediului, reglementează o categorie

distinctă de relaţii sociale, complexe şi variate, formate în legătură cu activitatea de protecţie şi de

dezvoltare a mediului.

Legea – cadru nr.137/1995, republicată, în 2000, stabileşte în art.1 că: „obiectul prezentei legi îl

constituie reglementarea protecţiei mediului obiectiv de interes public major pe baza principiilor şi

elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.”

În legătură cu obiectul dreptului mediului, s-au conturat în doctrină o serie de opinii2, încercându-se

o grupare a relaţiilor sociale reglementate de normele ce aparţin acestei ramuri de drept3, astfel:

–            relaţii sociale stabilite în scopul prevenirii poluării mediului şi producerii pagubelor

ecologice;

–            relaţii sociale formate în scopul evitării producerii altor daune ecologice;

–            relaţii sociale stabilite în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu;

–            relaţii privitoare la structura organizatorică a protecţiei mediului.

 

3.      Metoda de reglementare4

Metoda de reglementare în dreptul mediului reprezintă poziţia sau atitudinea pe care statul o alege

pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile sociale privind protecţia şi dezvoltarea

mediului sunt reglementate prin norme imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga.

Caracterul imperativ vizează toate normele, atât cele preventive şi defensive, cât şi cele represive şi

reparatorii care reglementează raporturile juridice de mediu.

Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a raporturilor sociale de mediu

datorită faptului că protecţia şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional.

 

 

 

 

4.      Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor juridice care privesc

comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu, respectiv, actele normative care

reglementează relaţiile sociale de protecţie şi conservare a mediului.

Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi generale, reprezentând sursa

juridică pentru diverse ramuri juridice.

Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme juridice, recurg la o

ierarhizare a acestora în funcţie de forţa lor juridică şi de întinderea sferei relaţiilor reglementate.

În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:

Constituţia României, din 2003 care stabileşte regulile generale aplicabile în privinţa oricărei ramuri

juridice. Legea fundamentală stabileşte regulile de bază privind reglementarea drepturilor omului,

cele legate de protecţia proprietăţii, a mediului în general.

Legile, care reglementează relaţiile sociale de mediu. Legea nr.137/1995, republicată în 2000,

constituie izvorul specific în materie. Numeroase legi cuprind norme cu incidenţă în acest domeniu,

cum ar fi: Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996), Legea nr.18/1991 privind fondul funciar,

republicată în 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea fondului cinegetic şi piscicol nr.103/1996,

republicată în 2002, Legea sanitar-veterinară nr.60/1974, republicată în 2001, Codul civil român,

Codul aerian etc.

Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului constituie izvoare ale dreptului

mediului în măsura în care reglementează relaţii de mediu.

Considerăm că sunt izvoare ale dreptului mediului şi Convenţiile şi tratatele internaţionale la care

România este parte sau le-a ratificat, şi care cuprind reguli aplicabile în privinţa mediului.5

În măsura în care stabilesc reguli cu privire la protecţia mediului, sunt izvoare de drept

şi Ordonanţele miniştrilor, precum şi Actele emise de organele locale ale puterii executive.

Mijloacele auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat) se regăsesc în cadrul ramurii de

dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în dezvoltarea reglementărilor existente în materie,

stimularea organului legislativ de a adopta noi acte normative, analiza dreptului pozitiv, studiul

comparativ al dreptului în scopul armonizării şi aproximării legislaţiilor naţionale cu reglementările

comunitare şi internaţionale în materie.

 

 

SECŢIUNEA II

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI PE PLAN INTERN

 

 

1.      Noţiune şi prezentare6

Principiile dreptului mediului reprezintă idei călăuzitoare ce exprimă adevăruri faţă de care

activitatea legislativă şi desfăşurarea activităţilor de protecţie şi dezvoltare a mediului trebuie să fie

conforme.

Principiile dreptului mediului călăuzesc conţinutul normelor dreptului mediului, contribuind la

aplicarea lor corectă şi eficientă, precum şi la asigurarea concordanţei acestora. Ele cuprind reguli

ce exprimă esenţa politicii de mediu a statului şi pot fi deduse fie pe cale de interpretare a

reglementărilor legale, formulate în doctrină, fie pot fi formulate direct în normele juridice.

Art. 3 din Legea nr.137/1995, republicată în 2000, enumeră principiile şi elementele strategice care

stau la baza acestei legi cadru, în scopul asigurării şi dezvoltării durabile a mediului. Ţinând cont de

această enumerare legală, dar şi de generalizările din doctrină, principiile fundamentale ale dreptului

mediului sunt următoarele:

Principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea unor tehnici

corespunzătoare pentru acele activitate care pot produce poluări semnificative, consacrat prin

O.U.G. nr.91 din 2002, şi care vizează necesitatea luării unor măsuri corespunzătoare în scopul

prevenirii, al controlului dar şi a reducerii efectelor negative ce ar putea fi produse prin activităţi

deosebit de poluante.

Principiul prevenirii poluării, consacrat de art.3 lit.b din lege, porneşte de la faptul că prevenirea

riscurilor şi pagubelor ecologice, implică costuri mai reduse decât remedierea calităţii factorilor de

mediu afectaţi prin poluare. Acest principiu presupune atât activităţi de prevenirea producerii poluării

sau degradării mediului, cât şi activităţi de limitare sau eliminare a efectelor dăunătoare ale poluării,

însoţite de stabilirea responsabilităţilor şi sancţiunilor ce se impun.

Principiul precauţiei7 în luarea deciziilor de către autorităţile cu atribuţii în protecţia mediului,

consacrat prin art.3 lit.a din Legea privind protecţia mediului.

Precauţia reclamă ca toate drepturile de protecţie şi conservare a mediului să fie rezultate chiar

dacă nu se prefigurează nici o pagubă. Precauţia, ca măsură de prudenţă trebuie să caracterizeze

luarea oricăror decizii în domeniul protecţiei mediului în scopul excluderii oricăror riscuri de poluare.

Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor, este prevăzut expres în art.3 lit.c , din Legea

mediului.

Conservarea presupune menţinerea unui nivel durabil al resurselor ecologice, atât al celor

regenerabile, cât şi al celor neregenerabile. Conservarea biodiversităţii şi ecosistemelor presupune

protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea şi gospodărirea durabilă a

resurselor naturale ale mediului.

Principiul “poluatorul plăteşte”8 a fost consacrat de legislaţia noastră, pentru prima dată, prin

Legea nr.137/1995 în art.3 lit.d.

În sens larg, principiul “poluatorul plăteşte” presupune obligarea poluatorului la imputarea costului

social al poluării provocate, care să acopere toate efectele negative produse asupra persoanelor şi

bunurilor acestora, asupra mediului, în ansamblul său.

În sens restrâns, acest principiu presupune obligarea poluatorilor de a suporta costul măsurilor de

depoluare, sub formă de taxe şi investiţii depoluante.

Principiul “poluatorul plăteşte” exprimă ideea că cel ce poluează mediul va suporta rigorile legii

indiferent dacă este culpabil sau nu. La nivel mondial, în 1992 la Rio de Janeiro s-au adoptat

Principiile de la Rio, care includea printre altele şi pe acela că „cel ce poluează trebuie să suporte

costul poluării”.

Semnificaţiile acestui principiu au fost precizate şi explicitate la nivel internaţional prin

Recomandările OSCDE şi ale Consiliului UE, în sensul că, poluatorul trebuie să suporte cheltuielile

de prevenire şi luptă împotriva poluării.

Principiul cooperării aplicabil în domeniul protecţiei mediului între cei ce deţin, administrează şi

folosesc factorii de mediu, pornind de la premisa după care lupta împotriva poluării, pe plan intern,

este eficientă numai dacă între stat, agenţi economici, organisme nestatale şi cetăţeni există o

cooperare în acest sens.

Luând în considerare realitatea că poluarea nu are frontiere, se impune cu necesitate şi cooperarea

internaţională dintre state dar şi dintre diferitele organizaţii şi organisme internaţionale, în scopul

prevenirii înlăturării efectelor poluării.

Principiul priorităţii sănătăţii şi vieţii oamenilor, rezultă direct din dispoziţiile constituţionale

(art.22 alin.1, art.33 alin.1 şi alin.2, art.134 alin.2 din Constituţie), dar şi din prevederile

Legii nr.137/1995 (art.3, lit.e şi art.34 alin.1).

Acest principiu exprimă ideea după care omul este cel mai important element al mediului, el ocupă o

poziţie centrală în mediul natural, ceea ce impune sprijinirea înlăturării cu prioritate a acelor poluanţi

care periclitează grav şi nemijlocit şi sănătatea oamenilor şi protecţia vieţii şi sănătăţii sale prin toate

mijloacele.

Principiul utilizării durabile a resurselor naturale, semnifică obligaţia generală de a conserva şi

proteja mediul, ca şi patrimoniu comun al umanităţii, în scopul menţinerii sale, cel puţin în starea în

care a fost moştenit şi a transmiterii generaţiilor următoare. Acest principiu este denumit în doctrină9

şi sub forma principiului “drepturile generaţiilor viitoare”.

Legea – cadru defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde necesităţilor

prezentului, fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor”.10

Un alt principiu al dreptului mediului pe plan intern, este şi principiul monitoringului mediului, a creării

sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului.

Principiul dezvoltării armonioase a activităţilor economico-sociale şi de protecţia mediului, exprimă

cerinţa integrării activităţii de protecţie a mediului în complexul activităţilor economico – sociale, a

realizării unei armonii între aceste activităţi, în scopul satisfacerii intereselor globale.

 

 

 

 

 

Principiul dezvoltării elaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Principiul creării cadrului de participare a organizaţiilor regulamentele şi a populaţiei la elaborarea şi

aplicarea deciziilor, conform căruia, organizaţiile nestatale şi populaţia cu atât dreptul cât şi obligaţia

de participare la elaborarea şi aplicarea deciziilor, programelor şi planurilor privind mediul.11

 

2.      Modalităţi de implementare a principiilor de dreptul mediului

Art.4 din Legea – cadru nr.137/1995, republicată în 2003, stabileşte “modalităţile de implementare a

principiilor şi elementelor strategice”, respectiv:

adoptarea unor politici de mediu armonizate cu programele de dezvoltare, în scopul asigurării

progresului ţării concomitent cu protecţia şi dezvoltarea mediului;

obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, în faza iniţială a proiectelor

şi programelor, în scopul evitării producerii unor efecte negative asupra mediului prin anumite

activităţi economico-sociale;

obligativitatea efectuării unei evoluări de mediu înainte de aprobarea anumitor planuri şi

programe;

corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, care

presupune o compatibilitate între planificarea dezvoltării economico – sociale şi protejarea

condiţiilor de mediu. Planificarea raţională de mediu şi cea a aşezărilor umane şi a urbanizării,

trebuie să reprezinte un instrument eficient pentru armonizarea dezvoltării cu ocrotirea şi

îmbunătăţirea mediului;

introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive, sub formă de stimulente

economice de cointeresare sau de înăsprire a sancţiunilor juridice pentru agenţii economici şi

persoanele fizice, urmăreşte asigurarea respectării reglementărilor în materie;

rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora, de către organele cu atribuţii stabilite prin lege, în legătură cu activitatea de protecţie

a mediului, în mod corect şi consecvent;

propunerea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale în

domeniu, în scopul asigurării calităţii corespunzătoare a mediului, în conformitate cu

dispoziţiile comunitare;

introducerea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare;

recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului, pornind de la

realitatea după care ştiinţa şi tehnica sunt în măsură să descopere, să evite sau să limiteze

pericolele ce planează asupra mediului;

instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la

elaborarea şi aplicarea deciziilor, în scopul formării unei conştiinţe de mediu, indispensabilă

protecţiei şi dezvoltării durabile a mediului.

 

 

SECŢIUNEA III

DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC

 

 

1.      Consideraţii generale

Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă de reglementare

proprie, izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură autonomă şi complexă în sistemul de

drept românesc, alături de alte ramuri juridice fundamentale.

Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de: importanţa socială,

economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de dispoziţiile constituţionale şi de normele

juridice de mediu; de puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului; de importanţa luptei împotriva

poluării; de caracterul planetar al mediului ce comportă o reglementare atât internă cât şi

internaţională, etc.

În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziunea fundamentală tradiţională a dreptului în dreptul

public şi dreptul privat, în literatura de specialitate nu există o opinie unitară. Astfel, unii autori12

apreciază că dreptul mediului cuprinde atât elemente de drept administrativ cât şi elemente de drept

civil, penal etc., existând o tendinţă de transformare a unor drepturi speciale (dreptul rural, dreptul

urbanismului, dreptul minier) în ramuri ale sale. Se afirmă, de asemenea, că apariţia acestei ramuri

de drept a avut ca şi consecinţă reconcilierea între dreptul pozitiv şi dreptul natural.

Alţi autori13, consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public, argumentând în

acest sens că, prin întreaga activitate de protecţie a mediului se urmăreşte ocrotirea unui interes

public major, că normele juridice de mediu au caracter imperativ, iar persoanele se află în raporturi

de subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materie.

Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanţilor la raporturile juridice de mediu se bazează

pe un interes propriu al fiecăruia şi pe un scop comun, acela de protecţie şi dezvoltare a mediului, şi

că ramura de dreptul mediului are un caracter interdisciplinar, se consideră că este dificilă o stabilire

rigidă a apartenenţei acestuia la dreptul public.

 

2.      Corelaţia dintre dreptul mediului şi celelalte ramuri de drept

În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi, pe cale de consecinţă a apariţiei unor

ramuri juridice mixte, şi în cadrul dreptului mediului se regăsesc norme juridice aparţinând mai

multor ramuri de drept.

Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate, pe măsura

progresului social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare este necesară însă pentru

relevarea necesităţii şi determinaţiilor acestei ramuri de drept.

 

2.1.       Dreptul mediului şi dreptul constituţional

Normele juridice constituţionale, reglementând relaţiile sociale fundamentale14, fixează şi pentru

dreptul mediului, cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale.

Constituţia cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului, obligaţia statului de a

ocroti şi reface echilibrul ecologic, obligaţia respectării de către proprietari a sarcinilor privind

protecţia mediului, garanţii juridice ale dreptului la mediu. De asemenea Constituţia revizuită din

2003 consacră dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos (art.35).

În privinţa răspunderii juridice, dreptul constituţional creează cadrul în care trebuie să se manifeste şi

răspunderea juridică în dreptul mediului.

Deşi între cele două ramuri de drept există o serie de interferenţe, deosebirile dintre ele sunt

evidente şi planează asupra naturii obiectului supus reglementării.

 

2.2.       Dreptul mediului şi dreptul civil

Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează cea mai importantă instituţie juridică: proprietatea. În

sfera de reglementare a acestei instituţii şi cu privire la aceasta, se determină domeniul relaţiilor

sociale de mediu.

Interconexiunile dintre cele două ramuri sunt determinate, în primul rând, de exercitarea dreptului de

proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol, subsol, ape, păduri, etc.).

Diferenţele dintre dreptul civil şi dreptul mediului sunt determinate de obiectul şi metodele de

reglementare specifice pentru fiecare, dar şi de calitatea titularului dreptului şi a obligaţiei, în

raporturile juridice civile şi cele de dreptul mediului.

 

2.3.       Dreptul mediului şi dreptul administrativ

Între aceste două ramuri de drept există atât asemănări, cât şi deosebiri.

Astfel, atât în raporturile juridice administrative, cât şi în cele de dreptul mediului, părţile se află pe

poziţie de subordonare, una dintre ele fiind, de regulă, un organ al administraţiei de stat.

Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, pe când,

raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii protecţiei, conservării şi dezvoltării

mediului.

Problema înfăptuirii şi aplicării unei politici de mediu a determinat şi instituirea unei administraţii cu

atribuţii specifice, organizată special în acest sens.

De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul mediului, sunt

stabilite prin norme juridice administrative.

 

2.4.       Dreptul mediului şi dreptul comercial

Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare şi a exercitării în concret

a drepturilor comerciale, a săvârşirii faptelor de comerţ etc.

Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să nu aibă efect asupra

mediului, cu respectarea normelor de dreptul mediului.

 

2.5.       Dreptul mediului şi dreptul penal

Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi obiectivelor politicii de

mediu. Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de fapte antisociale cu privire la mediu, prin

norme juridice penale speciale. Dealtfel, din punct de vedere istoric, se remarcă faptul că normele

juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la începutul apariţiei acestora, au avut, în marea lor

majoritate, un caracter represiv.

 

2.6.       Dreptul mediului şi dreptul internaţional

În ultimele decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele juridice de drept

internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea obiectivelor de mediu, este utilă şi

necesară, implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea de politici de mediu, precum şi

urmărirea realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor şi întrunirilor la nivel

internaţional. Totodată, remarcăm că prin implicarea României în elaborarea, adoptarea sau

ratificarea de tratate internaţionale în materie sunt realizate şi obiective de politică externă permit în

acelaşi timp o apreciere pozitivă a României pe plan mondial de către statele şi organismele

internaţionale implicate în monitorizarea mediului naţional şi mondial.

 

2.7.       Dreptul mediului şi dreptul comparat

În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii mediului sunt aceleaşi şi vizează protecţia şi

dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea factorilor de mediu, în scopul dezvoltării

sale durabile.

Diferenţele în privinţa normelor juridice cu privire la mediu, de la un stat la altul, sunt determinate, în

primul rând, de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi determinate şi de alţi factori cum

sunt: poziţia geografică, regimul politic, structura de stat, nivelul de dezvoltare etc. Pentru aceste

considerente, există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului, mai eficiente şi mai evoluate,

mai necesare sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în procesul de apropiere a legislaţiei naţionale cu

reglementările comunitare ale mediului, se va ajunge la o uniformizare la nivel continental al acestor

norme.

 

3.      Sarcinile dreptului mediului

Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării mediului natural şi

artificial.

Sarcina fundamentală a dreptului mediului o reprezintă reglementarea protecţiei mediului, a diferiţilor

factori de mediu, atât prin intermediul legii generale în materie cât şi prin legi speciale.

Dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea şi ameliorarea sa.

Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice15 în

raport cu scopurile principale urmărite: ocrotirea şi dezvoltarea corespunzătoare a mediului,

promovarea obiectivelor dezvoltării durabile, a cooperării internaţionale în materie etc.