NOTE DE CURS POLITOLOGIE (Ciclul I)

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

POLITOLOGIE

(Ciclul I)

AUTOR:

Grigore Pîrţac

dr. în șt.politice, conf. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Lucrarea este recomandată spre editare de Senatul Universităţii de Studii Europene din Moldova

Autori :

Grigore Pîrţac, doctor în ştiinţe politice, conferenţiar universitar

Recenzenti :

Victor Juc,doctor habilitat în politologie,profesor cercetător,Academia de Științe a Moldovei

Tehnoredactor:

3

TEMA I. Politologia ca ştiinţă şi obiect de studiu

1. Conţinutul şi definiţia politologiei

Apariţia şi dezvoltarea politologiei este strâns legată de afirmarea politicului ca sistem, îndeosebi,

a statului. Denumirea de “Politologie” provine de la cuvintele de origine greacă “polis”, care

înseamnă stat, cetate, şi “logos”, care înseamnă ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, respectiv

politică. Termenul de politologie a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen

Fischer Baling şi francezul Andre Therive şi folosit în 1954 de G.Eznern, pentru a denumi ştiinţa

politică.

Începînd cu epoca antică primele cercetări din domeniul politic apar la Confucius, Platon,

Aristotel, Cicero ect.

Un studiu aparte în domeniul ştiinţei politice a fost realizat de către N.Machiavelli, remarcabil

cugetător din epoca Renaşterii, fondatorul unei ştiinţe politice noi, burgheze. El a analizat

problemele corelaţiei dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi autorităţi, organizarea

militară şi orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi schimbării diferitelor forme ale

organizării de stat. Machiavelli a introdus în circuitul ştiinţific termenul “stat”, care desemna

noţiunea generală a puterii, indiferent de formele lui concrete, a pus începutul politologiei ca

disciplină ştiinţifică. Ideile politice au fost promovate de către Hobbes, Locke, Rousseau,

Montesquieu, Kant ect.

Noţiunea „Politologia” este alcătuită din două cuvine din limba creacă „politike” + ”logos” ceia

ce înseamnă „ştiinţa politică” şi semnifică structura şi realizarea puterii în societate prin

interacţiunea instituţiilor puterii, a societăţii şi a indivizilor.

Domeniul politic cuprinde: a) relaţiile politice care presupun manifestări de atitudini şi

comportamente ale actorilor politici ; b) instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se

constituie în cadrul unui sistem naţional, al unor naţiuni. Instituţiile politice, atât în plan naţional,

cît şi în plan internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie; c) conştiinţa politică –

reflectare a relaţiilor politice, a orînduirii şi practicii politice; cuprinde pe de o parte teorii,

concepţii, doctrine, programe elaborate de specialişti în domeniu: ideologi, oameni politici, şi, pe

de altă parte, sentimente, convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în materie de politică,

pe care oamenii le acumulează pe tot parcursul vieţii; d) cultura politică reprezintă normele de

comportament şi „regulile de joc” în domeniul politic; e) acţiunea politică reprezintă activitatea de

elaborare şi aplicare a deciziilor, privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în

înregime sau în unele domenii ale sale. Conceptul de acţiune politică presupune şi conferă un sens

mai exact celorlalte concepte politologice – sistem politic, ideologie politică, relaţii politice, regim

politic etc., astfel că domeniul politic al cunoaşterii ştiinţifice semnifică faptul că politica nu este

4

numai artă, ci, în primul rînd, ştiinţă, beneficiind de un riguros statut epistemologic.

Domeniul politic, în dinamica şi funcţionalitatea sa specifică, reprezintă un subsistem al

societăţii în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă, în mod organizat, pentru

promovarea anumitor interese de natură economică, politică şi spirituală. Promovarea diversităţii

intereselor, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate se

constituie în domeniul politic, exprimat şi concretizat în sistemul politic, în acţiunea şi gîndirea

politică. Politologia, ca ştiinţă, interferează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale, care îi

conferă prestigiu şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale.

Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl ocupă în ansamblul

cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl studiază şi legităţile specifice care îl

guvernează, sistemul de concepte, noţiuni şi categorii care alcătuiesc limbajul acelei ştiinţe. Faptul

că domeniul politic solicită un efort interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu trebuie să ducă la

negarea obiectului propriu al politologiei. Studiul fenomenelor politice, întreprins de pe poziţiile

altor ştiinţe, impune metodologic concepte şi categorii ordonatoare elaborate în cadrul politologiei.

Clasificarea esenţei şi a legităţilor genezei şi dinamicii domeniului politic implică o metodologie

specifică, aptă să surprindă particularităţile de manifestare ale acestuia, multiplele sale interacţiuni

cu totalitatea subsistemului social global. Deci, politologia trebuie concepută ca o disciplină cu

domeniu propriu de cercetare – domeniul politic – cu un sistem specific de concepte, în

generalizarea teoriei politologice, precum şi cu legităţi, care guvernează acest domeniu.

.

2. Metodele şi funcţiile politologiei

Fenomenele şi procesele politice pot fi cunoscute prin intermediul celor mai diverse metode (din

limba greacă methodos – calea cercetării). Prin noţiunea de metodă se subînţelege totalitatea

operaţiilor logice, ce permit dezvăluirea conţinutului obiectului de cercetare. În ştiinţa politică se

utilizează cele mai diverse metode care formează 2 grupuri mari: tradiţionale şi noi. Grupa întîi

înglobează următoarele metode:

Metoda istorică, este examinată din punctul de vedere al posibilităţii utilizării experienţei

pozitive din trecut în soluţionarea problemelor actuale. Unul dintre primii care a recurs la această

metodă în ştiinţa politică a fost N.Machiavelli.

O influenţă considerabilă în dezvoltarea ştiinţei politice a avut-o metoda sociologică. Prin

intermediul acesteia putem determina corelaţia dintre politică şi alte sfere ale vieţii sociale,

descoperi natura socială a statului, a puterii ş.a. Metoda sociologică permite determinarea orientării

sociale ale deciziilor elaborate, stabilirea grupului în interesele căruia acestea se realizează.

5

Metoda comparativă. Esenţa acesteia constă în compararea unor fenomene politice identice, ce

evaluează în diferite ţări, medii culturale. Examinarea procesului de formare şi dezvoltare a

statului, partidului, mişcărilor, sistemului politic la diferite popoare permite identificarea aspectelor

comune şi deosebirilor în procesul politic, utilizarea experienţei politice pozitive în diferite ţări.

În anii 50-60 ai sec.XX se reliefează abordarea sistemică, ce permite elucidarea

interconexiunilor interne stabile dintre părţile componente ale politicului şi determinarea

posibilităţilor de adaptare la flexibilitatea mediului extern. Graţie abordării sistemice este posibilă

determinarea clară a locului politicii în dezvoltarea societăţii, a funcţiilor ei de bază şi a

posibilităţilor în reformarea societăţii, promovarea transformărilor social-politice .

Totuşi, abordarea sistemică este puţin eficace în analiza comportamentului politic individual, în

procesul examinării conflictelor, a cercetării situaţiilor de criză ect.

O adevărată revoluţie în ştiinţa politică a săvîrşit metoda behavioristă, care a apărut în anii 20-

30 ai sec.XX, În cadrul metodei behavioriste politica era analizată prin cercetarea structurii formale

a instituţiilor politice şi de stat, a procedurilor activităţii lor. Metoda behavioristă a permis studierea

comportamentului politic al personalităţii sau al grupului. Ea s-a marcat prin încercarea de a evalua

politica calitativ şi cantitativ. Comportamentul, potrivit behaviorismului, se determină ca o

corelaţie dintre „stimul” şi „reacţie”. În temeiul comportamentului politic al individului se află

motivul, care l-a provocat la acţiune.

Meritul behaviorismului a constat în canalizarea atenţiei asupra intereselor ca motive ale

comportamentelor politice, asupra implementării în politologie a metodelor ştiinţelor exacte. Ea a

devenit temelia creării politologiei aplicate. Neajunsurile acestei metode se manifestau prin lipsa

unui tablou integru al lumii, imposibilitatea determinării corelaţiilor între diferite elemente; în

analiza comportamentului în afara contextului valorii lui morale; în accentul pus pe tehnica

cercetării.

Metoda normativ-valorică. Fenomenele politice sunt examinate prin prisma corespunderii lor

normelor morale, dreptăţii sociale, binelui comun. Metoda în cauză, care a apărut în antichitate,

presupune crearea unei orînduiri politice ideale şi necesitatea subordonării ei la relaţiile politice şi

sociale real existente. Metoda normativ-valorică a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării

societăţii occidentale. Graţie acesteia s-a format idealul orînduirii democratice. Cu toate acestea,

insuficienţe a metodei vizate a constat în ruptura de realitate, fapt ce a generat teorii şi idei utopice,

care deseori au generat metode violente de înfăptuire a utopiilor sociale.

Noua secţiune a analizei politice descoperă metoda antropologică, care reese din natura omului

şi insistă asupra priorităţilor în politică a impactului instinctelor, intelectului, psihicului,

caracterului naţional, adică prin calităţile omului ca fiinţă biosocială, în detrimentul influenţei

asupra politicii a factorilor sociali (nivelul de trai, forma de proprietate, genul culturii ş.a.).

6

Psihonaliza ca metodă este orientată spre studierea mecanismelor subiective al

comportamentului politic, al caracterului mecanismelor motivaţiei psihologice. Novaţia metodei

psihoanalitice constă în evaluarea factorilor iraţionali ai activităţii politice care anterior erau

ignoraţi. Autorul psihoanalizei, savantul austriac, Z.Freid, a demonstrat că comportamentul

individului, inclusiv şi cel politic, este supus unor atitudini inconştiente ale psihicului omenesc,

care constituie rezultatul decepţionat în instinctul sexual. Emoţiile afective acute, apărute la individ

în urma insatisfacţiei sexuale, nu dispar din psihic, dar se plasează în sfera inconştientului şi rămîn

a fi motive ale comportamentului politic. În temeiul evaluării inconştientului şi este posibilă

explicarea diverselor genuri de comportament (exemplu, deputat, personalitate, mulţime).

Politologia, ca şi celelalte ştiinţe, îndeplineşte mai multe funcţii:

Sensul funcţiei teoretico-gnoseologice constă în determinarea naturii relaţiilor de putere, în

acumularea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele politice, în argumentarea formelor eficace

de dezvoltare a societăţii. Generalizînd experienţa mondială şi naţională, ştiinţa politică vine să

propună calea optimală de dezvoltare socială. Pentru aceasta, în prealabil, are loc diagnosticarea

situaţiei reale a societăţii, determinarea grupurilor de interese existente şi concordanţa lor cu

tendinţele progresului social. Totodată, politologia îndeplineşte şi funcţia pracsologică. Ştiinţa

politică are în ultimă instanţă, ca de altfel şi alte ştiinţe, o finalitate practică, accentuată de

progresele materiale şi spirituale ale societăţii umane, de integrarea ştiinţei în activitatea productivă

socială şi politică. Între manifestările acestei funcţii se pot menţiona: creşterea capacităţii ştiinţei

politice în fundamentarea principiilor guvernării şi gestiunii politice a societăţii, studierea

activităţii practice a guvernelor, analiza comparativă a rezultatelor şi programelor politice etc. În

dinamica funcţiei praxiologice a politologiei, se ţine seama că structurarea sistemului social este un

proces de lungă durată, că societăţilor occidentale stabile de astăzi le-au fost necesare mai multe

decenii de experimente şi formule politice, deoarece democraţia nu este perfectă, ci practicabilă,

că reprezintă o necesitate, adaptarea periodică a structurilor politice la cele social-economice, că,

oricât de mult ar satisface politicul standardele contemporane ale regimului democratic, progresele

economice rămîn cele decisive.

Politologia exercită şi funcţia prognostică. Cunoaşterea tendinţelor mondiale de dezvoltare

politică, corelaţia lor cu grupurile de interese existente în societate, permite de a determina în

prealabil eficacitatea deciziilor politice propuse. Existenţa expertizei preventive permite asigurarea

societăţii de urmări negative şi acţiuni neeficace.

Funcţia socializării politice reprezintă asimilarea normelor şi valorilor politice de către individ şi formarea

culturii politice care permite perceperea logicii modificărilor sociale, determinarea căilor raţionale de participare în

viaţa politică. În felul acesta ştiinţa politică îl formează pe cetăţean ca subiect conştient şi independent al procesului

politic.

7

3. Ştiinţa politică în Republica Moldova.

În URSS politologia nu era recunoscuta ca ştiinţă independentă, fiind tratată ca pseudoştiinţă

burgheză. Ştiinţa social-politică sovietică s-a creat doar în baza marxism-leninismului, servea

comentator şi interpretator a deciziilor partidului comunist. Cercetări politice separate se realizau în

cadrul comunismului ştiinţific, materialismului istoric, istoriei PCUS, teoriei statului şi dreptului,

etc. Dar posibilităţile lor de cunoaştere erau extrem de limitate. Dezvoltării ştiinţei politice reale îi

puneau piedici dogmele marxism-leninismului oficial, ideologizarea politicii, izolarea ştiinţelor

socio - umane sovietice de gîndirea social-politică mondială.

Doar din a doua jumătate a anilor „80 ai sec.XX situaţia începe a se modifica. În 1989 în

instituţiile de învăţămînt superior se introduce obiectul „Politologia”. În Clasificatorul

specialităţilor ştiinţifice este deschisă specialitatea “Politologia”, încep a fi pregătite cadre

ştiinţifice în domeniul politic.

Astăzi, dezvoltarea ştiinţei politice moldoveneşti este axată pe următoarele direcţii:

1. Predarea cursurilor politologice normative şi opţionale în şcoala superioară naţională.

Ştiinţa politică a devenit un element necesar în procesul de învăţămînt la universităţile din

Republica Moldova. De la începutul anilor „90 ai sec.XX politologia se predă în majoritatea

instituţiilor de învăţămînt superior din Moldova. Deseori blocul didactic politologic include în sine

cîteva discipline de studii, atît normative, cît şi la liberă alegere. Cu ajutorul colegilor din Occident

ştiinţa politică moldovenească a reuşit să renunţe la dogmatismul şi unilateralitatea ideologică.

2.Pregătirea cadrelor. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice, relaţii internaţionale şi

administrarea publică se pregătesc într-un şir de instituţii de învăţămînt superior din ţară:

Universitatea de Stat din Moldova, în componenţa căreia este Facultatea Relaţii Internaţionale,

Ştiinţe Politice şi Administrative (deschisă în 1995), Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din

Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova, Universitatea de Stat din Cahul,

Universitatea de studii Europene din Moldova, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale,

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi altele. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice

au posibilitatea de a face şi studii postuniversitare (a doua facultate) şi de masterat. Este deschisă şi

funcţionează efectiv doctorantura şi postdoctorantura în cadrul Universităţii de Stat din Moldova ,

Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Specialiştii în domeniu au posibilitatea de a face studii în

Bulgaria, Germania, Rusia, Romînia, SUA, Franţa, Spania ect.

Pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice de calificare înaltă (doctor, doctor habilitat,

conferenţiar, conferenţiar-cercetător, profesor) constituie o parte componentă a sistemului naţional

de dezvoltare a ştiinţei politice. La Universitatea de Stat din Moldova şi la Institutul de Integrare

europeană şi Ştiinţe politice a Moldovei din cadrul Academiei de Ştiinţe funcţionează 2 consilii

8

ştiinţifice specializate pentru susţinerea tezelor de doctor şi doctor habilitat în domeniul ştiinţei

politice. În perioada anilor 1994-2013 în cadrul acestora au fost susţinute 893 teze de doctor şi 183

teze de doctor habilitat în domeniul ştiinţei politice.

3. Cercetări ştiinţifice. În perioada de tranziţie în Moldova s-au creat două centre ştiinţifice

naţionale în domeniul cercetării ştiinţei politice: Universitatea de Stat din Moldova şi Institutul de

Integrare Europeană şi Ştiinţe politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Investigaţiile se

efectuează pe tot spectrul politologic, canalizate spre cercetarea problematicii moldoveneşti,

adaptarea modelelor din Occident la condiţiile noastre. Problemele de tranziţie, sistemul electoral,

sistemul democratic pluripartidist, societatea civilă, mass-media, procesele migraţioniste – sunt

domeniile predilecte ale cercetărilor actuale.

2.Centre analitice şi politico-practice. În Moldova sunt atestate mai multe organizaţii

neguvernamentale, care se ocupă de studierea realităţilor politice, de efectuarea cercetărilor

sociologice empirice. Printre cele mai importante centre obşteşti, care deseori îndeplinesc şi funcţia

de coordonator al cercetărilor ştiinţifice, se numără Institutul de Politici Publice, Centrul de

Cercetări Strategice şi Reforme, “ADEPT”, IDIS “Viitorul”, “CAPTES” şi altele. Elaborările

acestora sunt de real folos pentru comunitatea ştiinţifică şi structurile de stat. O tendinţă

semnificativă din ultimii ani este apariţia centrelor de cercetări ştiinţifico-analitice pe lîngă

partidele politice şi deservrsc interesele formaţiunilor respective. Ele analizează caracterul aplicativ

al realizărilor politologice în practica activităţii partidelor politice moldoveneşti. .

Bibliografie

1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.

2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –

Chişinău: CEP USM, 2007.

3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.

4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.

9

Capitolul II. Constituirea si evolutia gindirii politico-juridice.

1.Gindirea politico-juridica in perioadele antica si medievala

La primele etape ale existenței sale omenirea incă nu-și putea explica în mod rațional

fenomenele și procesele vieții, propria existență. În societatea primitivă conștiința socială a

individului se mai afla încă la nivelul conturării formelor sale. Din acest motiv nici nu poate fi

vorba despre existența unei gîndiri politico-juridice ca domeniu distinct. Subiectul acestei societăți,

care era omul primitiv, se prezenta ca o ființă biologică totalmente dominată de instinct, trăind în

mijlocul naturii alături de celelalte viețuitoare. Evoluția pe orizontală a ființei umane, adică

evoluția ei biologică și socială, a durat o perioadă de timp destul de îndelungată.

Constituirea și dezvoltarea ideilor politico-juridice se află în strînsă legătură cu evoluția

comunității umane pe parcursul diverselor perioade istorice. Este de reținut, că la etapa inițială de

constituire a gîndirii politice, în operele gînditorilor timpurii, ideile cu caracter politico-juridic se

conțineau în lucrări cu caracter filozofic, etic, religios etc.

Așadar, primele încercări de explicare a orînduirii sociale sunt inițiate încă în perioada de

descompunere a societății primitive și de trecere la societatea constituită din clase. În miturile

egiptenilor, hindușilor, babilonenilor, evreilor și ale altor popoare din antichitatea orientală s-au

întruchipat tendințele oamenilor de a înțelege principiile evoluției vieții sociale și natura puterii. De

regulă, aceste încercări se limitau la afirmații, cum că unicul motiv socio-psihologic al existenței

puterii politice și a elementului său fundamental – statul, este divinitatea. Ideea aceasta stă la

temelia apariției, existenței și evoluției relațiilor dintre oameni, a caracterului veșnic și neschimbat

al tuturor orînduirilor sociale și politice existente.

Locul principal în constituirea și dezvoltarea politologiei ca știință și a teoriei conflictului

social aparține concepțiilor social-politice apărute în Grecia Antică.

Platon și Aristotel au aprofundat analiza filosofică, socială și etico-psihologică a problemelor

statului, societății, politicii și dreptului. Filosofia politică a lui Platon și știința politică a lui

Aristotel sunt realizări de vîrf ale gîndirii politice grecești.

2.Evoluția ideilor politico-juridice în Epoca Renașterii și cea Modernă

Gîndirea juridico-politică a fost dezvoltată de doctrinele politice ale Epocii Renașterii.

Această orientare a gîndirii sociale, noua cultură laică, care a apărut mai întîi în Italia secolului al

XIV-lea, o denumim umanism. Ea este cunoscută și ca „Ideologie a Renașterii”, care a explorat

idealurile antice pentru a crea o ideologie nouă, burgheză.

10

Unul dintre primii reprezentanți ai gîndirii politice burgheze a fost Nicolo Machiavelli (1469-

1527) – remarcabil cugetător din epoca Renașterii. Este autorul mai multor lucrări, cea mai

cunoscută dintre care este “Principele”. Este considerat, pe drept, fondatorul teoriei politice

moderne.

Dezvoltarea economiei țărilor din Europa Occidentală (mai ales a Marii Britanii, Țărilor de

Jos, Franței, Spaniei, Italiei, Portugaliei), a relațiilor de producție capitaliste, a condus la

destrămarea feudalismului și dezvoltarea, mai mult sau mai puțin rapidă, a burgheziei. În conflictul

dintre burghezie și feudali, monarhiile absolute din Franța, Marea Britanie și Olanda în mare

măsură au sprijinit noua clasă capitalistă. În Germania dezmembrarea politică, care a survenit după

încheierea păcii de la Westăhalia de la 1648, cauzează intensificarea reacției feudalilor, care obligă

burghezia să accepte un compromis în scopul soluționării conflictului. O situație similară a existat

și în Spania, unde absolutismul era susținut de burghezie doar în măsura, în care interesele acestora

coincideau.

Însă spre sfîrșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea cauzele, care au facilitat

conclucrarea burgheziei cu monarhia absolută, dispar. Datorită creșterii forței sale economice și

consolidări social-politice influența burgheziei în societate sporește considerabil. Ea își formulează

tot mai insistent și mai concret cerințele politice, care contravin intereselor feudale, ale

absolutismului și clerului, ce continuă să susțină cu înfocare esența divină a statului, a instituțiilor

lui și a dreptului.

Expresia ideologico-teoretică a acestor revendicări ale burgheziei este apariția în gîndirea

politică a doctrinei dreptului natural. Am indicat deja faptul, că idei fragmentare despre guvernarea

societății de către legile naturale (și nu divine) au existat încă în antichitate. În epoca modernă

ideile dreptului natural capătă un caracter pronunțat laic și sunt formulate în doctrine, ce își propun

legiferarea raporturilor noi de proprietate, care apăruseră în societatea capitalistă.

În linii generale aceste doctrine, cu unele deosebiri, au avut inițial un caracter progresist. Ele

se opuneau teoriilor teologice, mistice despre caracterul divin al relațiilor dintre oameni și păturile

sociale.

3.Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea

Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la capitalism au

generat mutații profunde în gîndirea politico-juridică de la începutul sec. al XIX-lea.

Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B.Constant și J.Bentham, care au definitivat

teoria liberalismului. Reperele lui principale sunt: separația puterilor în stat, neamestecul statului în

11

viața social-economică, supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de

antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății private etc.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au fost larg răspindite

și alte concepții politice despre viitorul civilizației și omenirii: teorie violenței, teorie elitelor,

sociologia statului după M.Weber etc. Esența de bază a majorității concepțiilor nesocialiste din

această perioadă era elitismul politic, avînd nuante foarte diferite. Principalele lui forme au fost:

elitismul romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-politic. Caracteristic

tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului, nega rolul maselor populare în istorie,

considera adevărata forță motrice a istoriei personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din

vîrful piramidei ierarhice. Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice

elitiste cu ideologia contemporană a neoliberalismului și neoconservatorismului, precum și cu

curentele politice de ordin social-darwinist: rasismul, fascismul, neofascismul.

În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare amploare. Au

apărut o mulțime de centre științifice, unde se cercetau procesele politice la nivel național, se

utilizau larg materialele obținute în rezultatul prelucrării datelor empirice, analizei documentelor,

rezultatelor sondajelor, se alcătuiau caracteristici psihologice pentru anumite grupuri sociale.

Tot în această periaodă se observă integrarea sociologiei, psihologiei sociale și științei

politice cu predominarea cercetărilor empirice. Aceasta a contribuit la aceea, că în anii 50 ai sec. al

XX-lea politologii și sociologii încep, împreună, să cerceteze:

a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă,

b) Metodele de folosire a propagandei și contrapropagandei,

c) Problemele liderismului politic.

Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul D.Easton, care a pus

accentul pe analiza aspectelor psihologice ale activității politice și a comportamentului politic al

personalității.

4.Evoluția gîndirii politice în Moldova

Ideile politice autohtone aunt influențate de două mari culturi – cea latină și cea elenă. Un rol

inportant în formarea conștiinței politice moldovenești îi revine creștinismului. Multe secole la rînd

biserica a contribuit și a stimulat dezvoltarea învățămîntului, a cultivat adepților săi respectul față

de carte. În perioada medievală gîndirea politică era profund religioasă. Ca purtătoare ale

concepției despre lume pot fi apreciate cronicile bisericești, letopisețele, alcătuite din necesitatea

consolidării orînduirii existente, a impunerii puterii centralizate domnești, din dorința de a conserva

faptele omenești și evenimentele timpului.

12

În descrierile acestor letopisețe putem evidenția două direcții: prima cuprinde sec. al XIII-lea

– al XIV-lea, cînd letopisețele se scriau în slavonă, și a doua – cronografia moldovenească din sec.

al XVI-lea, reprezentată de letopisețele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae

Milescu-Spătaru etc.

Cărturarii moldoveni, care au activat în sec. al XII-lea – al XVI-lea, se orientează la lucrările

clasicilor literaturii bisericești din sec. al IV-lea – al VI-lea, la literatura patristică. Erau traduse și

transcrise textele autorilor antici, mai ales ale lui Aristotel, Democrit și Pitagora.

Gîndirea politică are ca obiect de studiu cercetarea genezei, formularea judecăților de valoare

în legăturile lor cu soluțiile propuse, urmărirea consecințelor, rolul istoric.

Periodizarea. Istoria gîndirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:

Gîndirea politică în sec. al XV-lea – al XVII-lea. Ideile politice sunt reflectate în cadrul

mișcărilor eretice ale bogomolilor și husiților, în cronografia din sec. al XV-lea – al XVI-lea, în

operele cronicarilor din sec. al XVII-lea Grigore Ureche și Miron Costin, în opera lui Nicolae

Milescu-Spătaru.

Gîndirea politică în prima jumătate a sec. XVIII-lea. Ideile politice își găsesc oglindire în

epoca lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din sec. al

XVIII-lea – Ion Neculce și Nicolae Costin.

Gîndirea politică de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea. Idei

politice se conțin în operele exponenților iluminismului – Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul,

Andronache Donici, Alexandru Hîjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza,

Mihalil Kogâlniceanu.

Gîndirea politică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea. Numeroase

idei politice se cpnțin în operele exponenților social-democrației – Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae

Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenților liberalismului – Constantin Stamati-

Ciurea, Vasile Lașcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescu, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan

Petriceicu-Hașdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în documentele partidelor din Basarabia.

Bibliografie






13

TEMA III. Puterea politică

1.Conceptul de putere politică.

Fenomenul puterii a fost un subiect de care sau interesat oamenii în decursul dezvoltării

istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice. Primele încercări de

definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca Platon, Aristotel, Ibn-Haldun,

Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes. Pentru ei puterea are o caracteristică

funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern

al statelor. Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas, semnificând capacitatea şi abilitatea de a

face ceva. Conceperea puterii politicii în acest sens, ca pe o capacitate generalizată la nivelul

societăţii globale de luare a deciziilor şi de asigurare a îndeplinirii lor, rezultă şi din gândirea

politică a lui Jean William Lapierre, care afirmă că: „deţinătorii puterii politice – legislatorii şi

guvernanţii- având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale, guvernează

prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligaţi să se supună vreuneia din

acestea...”.

Prin urmare, puterea politică este o putere socială care are menirea de a menţine ordinea şi a

stimula progresul ,conchide J. W. Lapierre.

Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni diferite

complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen social,

considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a celor mai importante concepţii şi teorii

cu privire la putere:

1. Abordarea sociologică (M.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi

impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. La

baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere. El susţine că există mai multe

posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi

posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie

supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în

ierarhia socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea

acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale.

2. Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate de a lua decizii

şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi

atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali,

comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc.

14

3. Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă pentru orice

societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea

ameninţă întregul sistem.

4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a influenţa asupra

indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce dispune de calitatea de a impune

pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge

auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atît individuale, cît şi a mediului său.

5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim) stipulează că societatea, instituţiile ei,

ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în putere ce orientează dur comportamentul

individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo, care interpretează puterea ca însuşire a

societăţii.

6. Teoria behevioristă (C.Merriam) - comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de

putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecţii puterii

încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi.

7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu de voinţa

celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea celui condus.

În mod firesc, politologia astăzi se preocupă de studiul puterii dintr-o perspectivă multiplă,

deoarece puterea este un fenomen complex a cărui natură nu se poate dezvălui printr-o abordare

unilaterală .

Puterea politică este categoria fundamentală a politologiei. Ea reprezintă cheia interpretării

esenţiale şi predestinării sistemului politic al societăţii. În ştiinţa politică deja s-a statornicit ideea

precum că puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea

şi funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri sociale de a-şi impune

voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea politică, constituind problema

centrală a sistemului politic, are capacitatea de a asigura stabilitatea, ordinea, bunăstarea, progresul

socială .

2.Funcţiile şi legitimitatea puterii politice

Funcţiile puterii politice sunt concomitent şi atribute ale instituţiilor care o depozitează şi o fac

operaţională, înfăptuindu-se în folosul colectivităţii atunci când puterea este mai evoluată

democratic.

În principal, funcţiile puterii se realizează cu ajutorul statului prin conducerea globalităţii vieţii

sociale şi manifestarea funcţiei programatice, decizionale, care se concretizează în elaborarea de

strategii, de programe, linii directoare, prognoze etc. Conducerea politică este suverană şi cea mai

15

importantă între puterile existente în societate.

Concomitent, se exercită şi ca atribut al puterii, funcţia organizatorică prin organizarea şi

mobilizarea grupurilor sociale pentru înfăptuirea programelor strategice, a liniilor directoare etc.

Prin funcţia de organizare socială, puterea politică împiedică dezagregarea procesualităţii sociale,

fiind orientată spre preîntâmpinarea şi eliminarea entropiei sociale.

O altă funcţie a puterii politice este cea de control şi sancţionare, astfel încât activitatea de

control garantează obligativitatea îndeplinirii deciziilor pe care le adoptă şi le promovează prin

susţinere puterea politică. Această funcţie este realizată cu ajutorul sistemului de norme (legi,

reguli) pe care instituţiile puterii politice le au în competenţă. Fiecare instituţie (statul fiind cea mai

importantă) beneficiază de organisme specializate pentru elaborarea normelor şi pentru

sancţionarea comportamentului deviat.

Însăşi puterea politică este o funcţie socială generalizată, ce vizează actele decizionale

(capacitatea de decizie şi control) de la nivelul social global, în conformitate cu interesele majorate

ale societăţii, ale unor categorii sau clase sociale.

Garantarea organizării şi stabilităţii politice a societăţii se distinge ca o funcţie a puterii, în

sensul că aceasta are şi rolul de a păstra organizarea politică existentă, de a întemeia şi consolida

situaţia de fapt existentă în strânsă corelaţie cu legitimitatea puterii politice.

În plan spiritual, puterea exercită şi funcţia ideologică vizând schimbarea unor mentalităţi

depăşite şi anacronice pentru formarea oamenilor în acord cu liniile programatice şi noile cerinţe

ale progresului economic şi social.

Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ

care presupune, pe de o parte, conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna şi, pe de altă

parte, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi. Ea a fost strâns legată de

interesele sociale, având un conţinut concret istoric, reprezentând o apreciere asupra concordanţei

dintre obiectivele pe care şi le propune puterea politică, metodele şi mijloacele cu care aceasta

întreprinde acţiunile sale şi cerinţele progresului democratic.

În istoria gândirii politice, accepţiunile conceptului de legitimitate sunt de o mare diversitate, de

la cele care introduc elementul supranatural în explicarea întemeierii sale, a vocaţiei sau inspiraţiei

guvernanţilor, până la cele care au în vedere un aşa-zis consens al guvernanţilor, pentru realizarea

binelui comun.

Legitimitatea supranaturală cunoaşte forme diferite, după cum este întemeiată nemijlocit pe

natura divină a monarhului (în Egiptul antic – guvernământul teocratic când faraonul era zeu şi fiu

de zeu), pe vocaţia divină a guvernanţilor (în monarhiile feudale de drept divin), sau pe inspiraţia

divină (în gândirea veche iudaică, dar şi în timpul revoluţiei burgheze din Anglia secolului al

XVII-lea.

16

Legitimitatea civilă este caracteristică sistemului de guvernământ bazat pe un acord între

constituenţi autonomi şi egali, care s-au asociat pentru a coopera democratic, în vederea realizării

unui bine comun. Exprimând o apreciere valorică privind întemeierea şi justificarea exercitării

puterii politice, legitimitatea dobândeşte astfel dimensiuni specifice axiologiei politice. În acest

sens, legitimitatea se înscrie în contextul acelor relaţii sociale ce exteriorizează estimarea fondării

şi acţiunilor unui sistem de guvernare în virtutea unei concordanţe a însuşirilor lor cu trebuinţele

politice şi sociale ale unei comunităţi umane, politic constituite şi cu idealurile generate de aceste

trebuinţe. Totodată, ca act de valorizare socială, legitimitatea se constituie la nivelul conştiinţei

sociale şi este intim legată de ideologia socială, putând să fie în contradicţie cu actele de apreciere

sau preferinţă formate la nivelul conştiinţelor individuale.

În gândirea politică modernă şi contemporană, legitimitatea este considerată prin prisma

încrederii acordată instituţiilor puterii politice apreciindu-se drept criteriu al legitimităţii

democratice, corecte şi sincere.

Legitimitatea regimului politic are în vedere compatibilitatea instituţiilor politice, a formelor de

guvernământ cu comandamentele vieţii sociale, măsura în care ele realizează principiile şi normele

democraţiei.

Gândirea politică avansată promovează ca principiu fundamental al legitimităţii suveranitatea

reală a poporului, gradul în care puterea exprimă şi realizează interesele şi voinţa acestuia.

Autoritatea politică (latinescul = forţă de convingere) reprezintă capacitatea unor persoane sau a

unei instituţii în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi

ascultat de unul sau mai multe grupuri sociale, ce le urmează şi le îndeplinesc chemările,

directivele.

Eficienţa şi modul de exercitare a autorităţii depind de organizarea socială, de statutul şi

normele acesteia, ca şi de însuşirile particulare, subiective ale indivizilor.

Autoritatea politică exprimă legitimitatea puterii şi se deosebeşte de aceasta prin faptul că în

timp ce puterea presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere – supunere, cît şi a celor de

dominare – subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este rezultatul exclusiv al

relaţiilor de conducere -– supunere, (supunere liber consimţită). Autoritatea politică este

capacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii, fiind caracteristică regimurilor

politice democratice.

Bibliografie




17



18

TEMA.IV Sistemul politic.

1.Conceptualizarea, esența sistemului politic.

Sistemul politic este un subsistem al sistemului social global, ce reprezintă totalitatea

organizaţiilor, uniunilor de stat şi obşteşti, a normelor politice şi de drept, a principiilor de

organizare şi realizare a puterii politice în societate. Sistemul politic al societăţii reprezintă o

totalitate integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, proceselor, principiilor organizării

politice a societăţii, supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor

istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete.

Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat,

caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea puterii, starea şi nivelul activităţii

politice în societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţionale. Sistemul

politic colaborează cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic.

Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare atît abordarea din

perspectiva structurală, cît şi cea funcţională.

Din perspectiva abordării structurale, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului

social global, fiind alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi

forme şi mijloce ale acţiunii politice, normele şi valorile politice corespunzătoare.

Însă din perspectiva abordării funcţionale, sistemul politic asigură organizarea şi conducerea

societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global,

sistemul politic reprezintă ansamblul structural de relaţii specializate, de laturi care se

condiţionează reciproc, asigurînd funcţionarea în raport cu exigenţele ce decurg din relaţiile sale

cu sistemul şi cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare a sistemului

politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice, formelor de acţiune,

normelor şi valorilor politice ce determină rolul specific în viaţa socială .

Există cîteva variante ale teoriei sistemului politic, fiecare reflectînd diverse direcţii ale ştiinţei

politice, care servesc drept bază pentru examinarea metodei analizei sistemice şi a teoriei

sistemului politic. Variantele teoriei sistemului politic determină într-o oarecare măsură

multitudinea definiţiilor contradictorii date sistemului politic, precum şi a celor care se exclud

reciproc. Elocvente în acest sens sunt ideile divergente privind sistemul politic, care sunt

reflectate, pe de o parte, în varianta sistemului politic a lui D.Easton, conform căruia sistemul este

examinat ca o totalitate de interacţiuni a subiecţilor, prin intermediul cărora valorile în societate

sunt distribuite în mod autoritar; iar pe de altă parte, în varianta teoriei lui I.Huss, sistemul politic

19

se determină cu totul sub alt aspect, în plan idealist, şi anume ca un complex de idei, principii,

legi, doctrine care formează un tot unitar şi completează conţinutul unei filosofii, religii, forme de

guvernare. În pofida tuturor varietăţilor teoriilor sistemelor politice existente în

politologia occidentală, care se deosebesc una de alta, ele toate au aceeaşi bază economică,

politică şi ideologică, urmărind aceleaşi obiective finale, susţinînd aceleaşi interese, conducîndu-

se de aceleaşi principii de funcţionare, iar în calitate de teze iniţiale ce au fost puse la baza creării

şi dezvoltării acestor teorii au servit aceleaşi postulate. Deci ele toate exercită unele şi aceleaşi

funcţii, îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ.

În literatura de specialitate este indicat un şir de sarcini practice, la a căror soluţionare contribuie

teoria sistemului politic. Printre cele mai importante sunt:

În primul rînd, teoria sistemului politic urmează să contribue la elaborarea recomandărilor pentru

perfecţionarea structurii sistemului politic, precum şi a măsurilor pentru sporirea gradului de

adaptare la mediul înconjurător şi pentru intensificarea eficacităţii sociale a sistemului politic;

În al doilea rînd, teoria sistemului politic este chemată să contribue, conform ideii protagoniştilor

săi la extinderea şi consolidarea bazelor economice, politice şi sociale ale sistemului politic pentru

menţinerea în viitor a echilibrului social între un anumit sistem politic şi mediu social, precum şi

speranţele întru menţinerea şi consolidarea stabilităţii politice interne;

În al treilea rînd, teoria sistemului politic este pe larg utilizată în scopul studierii şi perfecţionării

de mai departe a organelor statale şi social-politice, examinate în calitate de părţi componente ale

sistemului politic;

În al patrulea rînd, conceptual sistemul politic serveşte drept unul dintre mijloacele teoretice

importante de determinare a stărilor de stres, a disfuncţiilor eforturilor politice şi sociale în

sistemul politic şi de elaborare a măsurilor pentru lichidarea lor;

În al cincilea rînd, teoria sistemului politic este folosită pentru determinarea nivelului stabilităţii

politice într-o ţară sau alta, pentru a reduce la minim sau a evita pe deplin riscul privind investirea

capitalului străin în economia acestor ţări .

Sistemul politic există în spaţiul politic al societăţii care are limite teritoriale şi funcţionale,

determinate de sfera de acţiune a sistemului politic şi părţile lui componente la diferite niveluri ale

organizării politice a societăţii. În acest sens, sunt separate zonele de influienţă ale unor sau altor

structuri ale societăţii, acţiunile instituţiilor politice, hotarele conducerii politice şi economice, sfera

vieţii politice a societăţii şi viaţa personală a fiecărui individ. Determinarea hotarelor diverselor spaţii

funcţionale ale sistemului politic este un proces politico-juridic şi cultural complex. El se formează, se

fixează juridic în Constituţie şi în alte legi, această fixare constituind una din sarcinile procesului

democratic, care determină prerogativele puterii, partidelor, organelor de guvernare şi a altor elemente

ale sistemului politic, precum şi relaţiile dintre ele.

20

Existenţa sistemului politic în timp se caracterizează ca un proces de modificare, dezvoltare sau

degradare a relaţiilor şi instituţiilor politice. El include amploarea istorică a schimbului formelor de

putere, a stabilirii unui stat de tip nou, spre exemplu: trecerea de la sistemul politic al societăţii

feudale (cu relaţii de dependenţă personală, absolutism despotic, birocraţie centralizată a centrului

monarhic) la sistemul politic al societăţii burgheze (cu sistemul depersonalizării aparatelor de

guvernare, instituţiilor democratice).

Căile evoluţiei sistemului politic sunt diverse în epoci diferite şi în societăţi diferite. Însă,

principiul de modificare al sistemului politic este constant. Invariate sunt şi principiile de organizare a

sistemului politic, principiile organizării politice a societăţii. În orice perioadă istorică sistemul politic

se prezintă ca o stare politică concretă. Dinamismul sistemului politic diferă în dependenţă de

instabilitate, el determină capacitatea de a se dezvolta, de a se adapta la schimbările din societate. În

antichitate, în unele regiuni asemenea sisteme stabile, despotice de tip asiatic, au existat o perioadă

destul de îndelungată şi au fost distruse în urma cotropirii din afară şi ruinării statului. Actualmente,

durata existenţei unor asemenea sisteme este, foarte limitată şi se încheie cu crize sociale şi politice,

revoluţii şi reforme esenţiale. Accelerarea procesului istoric şi schimbările esenţiale ale vieţii

materiale şi spirituale a umanităţii contemporane au contribuit la formarea unui tip nou, dinamic al

organizării politice cu relaţii mult mai libere între părţile şi elementele sistemului politic, între stat şi

societate, cu un control social dezvoltat al vieţii politice şi mecanisme juridice, politice şi culturale ale

schimbărilor sociale care acţionează tranşant. Astfel, sistemul politic reprezintă un proces de relaţii

politice, de activitate politică şi de instituţionalizare a lor. Procesul de instituţionalizare include

formarea şi susţinerea centrelor puterii. Sistemul politic asigură legătura lor cu periferia politică

funcţională.

Evoluţia sistemului politic este concentrată în mai multe legităţi:

tendinţa concentrării, centralizării şi descentralizării puterii;

lupta acestor tendinţe care se încheie la hotarele epocilor şi odată cu schimbarea formaţiunilor,

prin criza centralismului, descentralizarea puterii ca un nou ciclu de antagonosme între aceste

două surse (la trecerea de la imperiile antice la fărîmiţarea feudală timpurie, de la monarhiile

feudale la societatea burgheză, de la imperialism la procesul democratizării), constituirea

sistemului, perfectarea lui juridică;

extinderea participării politice, adică includerea mai deplină a membrilor societăţii în viaţa

politică, în special formarea instituţiilor democratice, introducerea votului universal şi direct,

autoadministrarea;

îmbinarea mai deplină a relaţiilor civile şi politice;

reorganizarea relaţiilor dintre putere şi popor (trecerea de la relaţiile de comandă la cele

constituţionale, contractuale şi consensuale);

21

dezvoltarea procesului constituţional şi a sistemului de suveranitate;

formarea în structura sistemului politic a proceselor de masă;

dezvoltarea formelor asociative ale vieţii politice, adică formarea diferitor grupuri de adepţi,

uniuni, mişcări populare, fronturi.

Structura sistemului politic este multifuncţională, incluzînd componente de diverse profiluri:

instituţional, compus din organizaţii şi instituţii social-politice (statul, partidele politice,

mişcările sociale, organizaţii, uniuni, diverse organizaţii a democraţiei reprezentative, mass-

media, biserica);

funcţional, constituit din totalitatea rolurilor şi funcţiilor, realizate atît de instituţiile social-

politice, cît şi grupurile acestora (formele şi direcţiile activităţii politice, mijloacele şi metodele de

realizare a puterii politice, modalităţile de interacţiune asupra vieţii societăţii);

reglator, exprimîndu-se ca totalitatea normelor politico-juridice şi altor metode de reglare a

interconexiunilor dintre subiecţii sistemului politic (Constituţia, legile, obiceiurile, tradiţiile,

principiile, viziunile politice);

comunicativ, presupune totalitatea relaţiilor între subiecţii sistemului politic referitor la putere, în

legătură cu elaborarea şi realizarea politicii;

ideologic, include în sine totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor politice (conştiinţa politică,

cultura politică şi de drept, socializarea politică).

Fiecare din componentele sistemului politic are structura sa specifică, formele organizării

interne şi externe şi modalităţi de exprimare.

La rîndul său, sistemul politic se caracterizează printr-un rînd de particularităţi specifice,

precum:

Supremaţia sistemului politic în raport cu alte sfere sociale. Anume prin intermediul sistemului

se realizează puterea politică în societate. Deciziile adoptate în cadrul puterii politice sunt

obligatorii pentru toată societatea şi fiecare subsistemă a sa. Principala funcţie a sistemului politic

fiind mobilizarea resurselor pentru realizarea obiectivelor, propuse societăţii de forţele sociale

guvernatoare;

Condiţionarea sau dependenţa sistemului politic de caracterul mediului social, structura social-

economică a societăţii.

2.Funcţiile şi clasificarea sistemului politic.

Sistemul politic este relativ independent, într-o anumită măsură formalizat, aşa cum relaţiile

din cadrul lui sunt reglate de normele de drept şi politice şi pentru el fiind caracteristice:

22

1) Adaptarea. Direcţionată spre determinarea relaţiilor între activitatea sistemului cu mediul

înconjurător. Esenţa constînd în primirea de la mediul înconjurător, de la sistemele externe a

resurselor necesare, asimilarea acestora, a schimbărilor în corespundere cu necesităţile. Sistemul

se adaptează la mediul înconjurător şi se acomodează la propriile necesităţi.

2) Urmărirea obiectivelor, ce constă în determinarea obiectivelor sistemului, precum şi a căilor şi

mijloacelor de realizare.

3) Integrarea, constă în coordonarea elementelor sistemului, în asigurarea congruenţei lor, în

securizarea sistemului de schimbări neaşteptate sau distrugere.

4) Latenţă, chemată să asigure motivarea subiecţilor sistemului, de ai inspira la acţiuni în

corespundere cu normele şi valorile existente.

Printre funcţiile de bază ale sistemului politic al societăţii pot fi menţionate următoarele:

determinarea scopurilor şi priorităţilor societăţii, elaborarea programului de activitate;

mobilizarea resurselor societăţii pentru realizarea scopurilor propuse;

integrarea societăţii în jurul scopurilor social-politice şi valorilor ideologice, culturii politice;

conducerea proceselor politico-comunicaţionale;

distribuirea valorilor în societate în corespundere cu interesele menţinerii proprietăţii şi puterii

sistemului, realizarea dezvoltării politice în corespundere cu interesele şi preferinţele politico-

culturale;

controlul asupra realizării legilor şi regulilor, a încălcărilor şi nerespectării normelor politice.

În politologia contemporană, G.Almond analizează funcţiile sistemului politic prin prisma

funcţionării acestuia la trei nivele:

Primul nivel – sunt posibilităţile sistemului. Prin posibilitate se subînţelege puterea guvernului

asupra proceselor sociale, măsura de influenţă asupra conştiinţei politice şi comportamentul

oamenilor în interesul realizării obiectivelor de stat. În viziunea lui există cinci diverse tipuri de

posibilităţi, variabilitatea folosirii cărora depinde de direcţionarea problemelor, situaţia social-

economică a structurii politice, tipul regimului politic, nivelul legitimităţii. Acestea sunt

posibilităţile de mobilizare, reglatorie, de divizare, de reacţionare şi simbolistică. La acest nivel de

analiză se diferenţiază corespunderea sistemului politic a societăţii, caracterul activ de funcţionare

a sistemului politic faţă de alte sisteme;

Al doilea nivel – reflectă ceea ce are loc însăşi în sistem, adică procesul conversionist

(modalităţile de transformare a factorilor ce intră în cei ce ies). În acest caz funcţionalitatea

sistemului se priveşte prin prisma tehnologiilor de realizare a unei sau altei probleme;

Al treilea nivel ţine de funcţiile de susţinere a modelului şi adaptarea la care, Almond atribue

procesele de recrutare politică şi socializare. Important aici se prezintă asigurarea corespunderii

23

acţiunilor politice şi dezvoltării politice principiilor de bază, reproducerii comportamentului

normativ şi paradigmelor motivaţionale. Nivelul optimal se realizează prin asigurarea unei reacţii

stabile a cetăţenilor faţă de putere şi susţinerea permanentă a ei . Sistemul politic poate fi de

diferite tipuri. Astfel, după nivelul libertăţilor cetăţeneşti se diferenţiază:

Sistemul politic democratic, se caracterizează printr-o includere largă a cetăţenilor în

politică, asigurarea acestora cu drepturi şi libertăţi, un nivel de viaţă înalt, rolul clasei medii

dezvoltate este esenţial; participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane şi instituţii

ale puterii; o formă competitivă de participare politică şi sistema pluripartidistă de guvernare;

forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative şi executive; cultură politică

democratică.

Mecanismul formării şi funcţionării instituţiilor sistemului politic de tip democratic reduc

posibilităţile formale de monopol a puterii unora în detrimentul altor grupuri sociale, organizaţii

politice;

Sistemul politic autoritar se diferenţiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un

centru unic de adoptare a deciziilor politice; extinderea maximă a competenţelor puterii executive;

participarea politică limitată a partidelor şi mişcărilor neguvernatoare, precum şi a deposedării

acestora de atribuţii pentru realizarea puterii; realizarea strictă a principiului nomenclaturist.

Centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea activităţii

partidelor şi organizaţiilor de opoziţie, limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ş.a. constitue

atribute nemijlocite a sistemului politic autoritar;

Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a întregii vieţi sociale,

reflectîndu-se şi asupra modului de viaţă, comportamentului şi mentalităţii oamenilor.

Trăsăturile sistemului politic totalitar constitue: supracentralizarea puterii şi instaurarea

conducerii totalitare a unui lider sau cerc limitat de indivizi; crearea mecanismului structurii

puterii în bază unipartidistă, cu o subordonare ierarhică strictă şi disciplină severă; subordonarea

tuturor instituţiilor politice şi structurilor puterii partidului aflat la guvernare şi liderului lui;

reglarea totalitară a întregii vieţi economice într-un centru unic, lichidarea tuturor formelor de

pluralism, opoziţie şi autonomiei în sistemul puterii politice, implicarea în viaţa privată a

cetăţenilor; impunerea societăţii unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor eterodoxe şi

critica guvernării, controlul totalitar politico-partiinic şi cenzura strictă a mass-mediei; demagogia

social-politică; tendinţa spre ducerea în eroare a populaţiei prin convingerea în unitatea regimului

şi a societăţii, a elitei guvernatoare şi maselor, partidului şi poporului. Sistemul politic totalitar al

societăţii nu poate exista fără dominarea culturii politice totalitare .

Realizînd clasificarea sistemelor politice, G.Almond îşi concentrează atenţia asupra mediului

socio-cultural, la bază atribuind diferite culturi politice. Important este depistarea valorilor, ce se

24

află la baza funcţionării şi formării sistemelor politice. Astfel, Almond diferenţiază patru tipuri de

sisteme politice:

Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate şi cultură politică pluralistă. El

este omogen în sens că marea majoritate a subiecţilor procesului politic împărtăşesc principiile de

bază a organizării sistemului politic, normele şi valorile admise. Cultura politică se bazează pe

ideea libertăţii omului, recunoaşterea legitimităţii tuturor intereselor şi poziţiilor, între ei

predomină toleranţa, ceea ce crează condiţii pentru o uniune stabilă a societăţii şi elitei şi cursului

politic realist. Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile de interes, mass-media.

Orice individ poate aparţine în acelaş timp diverselor grupuri ce se intersectează. Acestui tip de

sistem politic îi sunt caracteristice organizarea strictă, stabilitatea înaltă, raţionalitatea, dezvoltarea

funcţiilor şi divizarea puterii între diversele ei elemente, birocratizarea. În general, acestui sistem

este caracteristic antietatismul, egalitarismul, individualismul;

Sistemul euro-continental se diferenţiază prin fragmentarea culturii politice, care are o bază

comună. Sistemului în cauză este caracteristic coexistenţa culturilor vechi şi noi, societatea este

divizată într-o multitudine de subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri,

uneori incompatibile unul cu altul. Posibilităţile grupurilor de interes, partidelor de a transfera

necesităţile şi doleanţele poporului în alternativă politică sunt limitate, dar tentativele şi

posibilităţile altor organizaţii sociale (religioase, naţionale) stimulează contradicţiile dintre diverse

subculturi. În rezultat, sub ameninţare sunt ordinea politică şi stabilitatea politică. Se poate de

concluzionat că, în acest sistem este puternică influenţa etatismului, elementelor autoritate (în

Europa Centrală);

Sistemul politic parţial-industrial are o cultură politică amestecată: coexistă instituţiile

tradiţionale de valori, norme, orientări şi atribute a sistemului politic occidental (parlament,

birocraţie). Astfel, însăşi condiţiile formării unei asemenea culturi politice se însoţesc de încălcări

considerate obiceiuri sacre, tradiţii, legături, predominarea senzaţiei de instabilitate. În căutarea

ordinii şi protecţiei oamenii apelează către liderul carismatic. Aceste procese din punct de vedere a

comunicării şi coordonării, complică relaţiile în societate. Pentru sistemul politic de acest tip este

caracteristic neclaritatea divizării puterilor, libertatea limitată, folosirea coerciţiei;

În sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică, puterea este

concentrată în mîinele aparatului birocratic şi se controlează de un partid monolit, lipseşte

posibilitatea realizării interesului parţial şi de creare a organizaţiilor, uniunilor benevole.

Bibliografie


25





26

Tema V.Regimul politic.

1.Conceptul de regim politic.

Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor de realizare a puterii

politice. Prin regim politic se poate ințelege modul concret de organizare și funcționare a

sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetățenii.

Rezultă că regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere din societate si

cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem politic, dar nu în

sensul de a se confunda cu acesta și a-i lua locul, ci de a exprima funcționarea lui efectivă. Există

abordări care restrîng definirea regimului politic la organizarea statului, ca principala instituție

politică, echivalînd statul cu un tip

sau altul de regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitățile sale de

funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc. Din perspectiva

eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă regimului politic atributul de modalitate de

a răspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării.

În context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează specificul organelor

puterii de stat și modalitățile de realizare a actului de guvernare; G. Bouthoul în lucrarea

"Sociologia Politică", consideră că : regimul politic e determinat prin gradul de libertate a

cetățenilor. În concepţia lui T. B .Bottmore regimurile politice sunt identificate cu sistemul

politic; iar G. Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un mecanism

de autogestiune socială, rolul de bază jucîndu-l instituțiile politice. J. W. Lapierre optează că

regimul politic reprezintă o modalitate de a face față problemelor organizatorice puse în grija

guvernării, iar R. Aron în lucrarea "Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii importante

ale regimului politic sunt legăturile dintre instituții și modul lor de funcționare, formele

interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are administrația în

cadrul regimului.

El caracterizează mediul şi condiţiile vieţii politice a societăţii, un climat politic determinant

existent într-o sau altă ţară într-o perioadă concretă de dezvoltare istorică. Or, regimul politic este o

sistemă de ordine constituţională şi o expunere concretă a acestei sisteme în practică.

27

2.Clasificarea regimurilor politice.

Conceptul de “democraţie” (de la grecescul “demos” – popor şi “cratos” - putere) înseamnă

puterea poporului, suveranitatea poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar realiza

dominarea, adică democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea

reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se numeşte democraţie reprezentativă [9].

Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) Sursa puterii într-un stat democratic este poporul. El alege reprezentanţii săi, delegînd-ui cu

dreptul de a soluţiona orice problemă reieşind din propria poziţie.

2) Puterea politică are în condiţiile democraţiei un character legitim şi se realizează în

corespundere cu legile existente. Existînd în limitele legilor, astfel statul atribue

cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor interese şi necesităţi. Pentru un regim

politic democratic e caracteristic principiul – “este permis totul, cu excepţia a ceea ce e

interzis de lege”.

3) Pentru regimul democratic e caracteristic divizarea puterilor în stat. Aceasta înseamnă

despărţirea una de alta a puterii legislative, executive şi judecătoreşti.

4) Regimul democratic se caracterizează prin dreptul poporului de a influenţa asupra elaborării

deciziilor politice. Această infleinţă se manifestă sub forma susţinerii sau criticii în

mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea lobistă, participarea în

condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a poporului în elaborarea procesului

de adoptare a deciziilor este garantată de constituţie.

5) O caracteristică importantă a regimului politic democratic este pluralismul politic, ce

presupune posibilitatea formării sistemei bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa

partidelor politice în influenţa lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a

opoziţiei politice, atât în parlament cît şi în afara lui.

6) Regimul politic democratic se caracterizează printr-un nivel ridicat de realizare a drepturilor

omului. Către acestea se referă normele, drepturile şi principiile interacţiunii statului şi

cetăţenilor. Problemele drepturilor omului se află în centrul atenţiei comunităţii

internaţionale. Funcţionează peste 50 de documente politico-juridice, care declară drepturile

omului şi le consolidează juridic. Printre acestea sunt Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10 decembrie 1948, Convenţia Europeană

privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950), Carta Africană

privind Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc.

Regimul totalitar se caracterizează prin tendinţa statului spre controlul absolut asupra tuturor

domeniilor vieţii sociale, subordonarea completă a omului puterii politice şi ideologiei dominante.

28

Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg, deplin; a fost

introdus în circuit de ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la începutul secolului XX. În 1925

această noţiune pentru prima dată a fost folosită în parlamentul Italian. Liderul fascismului italian

B.Mussolini la introdus în lexiconul politic. Din acest moment începe constituirea regimului

totalitar în Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania hitleristă în 1933 .

Către trăsăturile generale ale totalitarismului se atribuie următoarele:

1. Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei deplină în toate

domeniile vieţii societăţii. În condiţiile totalitarismului poporul, real este înlăturat de la

putere, considerînd că puterea exprimă interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar

face-o el de unul singur.

2. Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul. Există un singur partid politic

care este condus de un lider charismatic.

3. Ideologizarea întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de mituri (privind

rolul conducător al clasei muncitoare, privind superioritatea rasei ariene etc), care exprimă

puterea magică a simbolurilor.

Bibliografie






29

Tema VI.Societatea politică.

1.Conceptul de societate politică.

Prin societate politică se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor și mijloacelor

de informare în masă, care, în mod organizat și programatic, se implică în problemele puterii și

conducerii politice, fie făcînd parte din organele de conducere politică, fie activînd pentru

dobîndirea puterii politice.

Din componența societății politice fac parte statul, partidele politice, oricare alte organizații, care,

prin statut, prin program, prin activități legale, se implică în problemele puterii politice, ale

organizării și conducerii politice a societății.

Statul ca instituţie centrală a sistemului politic reprezintă o organizare specifică a puterii politice în

societate, ce dispune de suveranitate, monopol asupra folosirii coerciţiei legale şi realizează

guvernarea cu societatea prin intermediul unui mecanism special.

Statul contemporan prevede un set de trăsături caracteristice, acestea fiind recunoscute de

comunitatea internaţională şi se folosesc în calitate de criterii de recunoaştere a altor state drept

subiecţi a relaţiilor internaţionale, ce dispun de drepturi şi responsabilităţi concrete. Aceste criterii

se prezintă a fi trei elemente constitutive importante pentru stat: teritoriul, populaţia şi

suveranitatea. La rîndul său, teritoriul reprezintă baza fizică, materială a statului. Teritoriul ca

indiciu al statului este indivizibil, inviolabil, inalienabil şi exclusiv. Populaţia constitue

comunitatea umană, ce locuieşte pe teritoriul statului şi se supune puterii acestuia. În conformitate

cu dreptului internaţional populaţia se identifică cu locuitorii statului. Suveranitatea presupune a fi

independent de orice forţe, situaţii sau personae. Puterea statului este suverană, adică dispune de

supremaţie în ţară şi independenţă în relaţiile cu alte state. Fiind suverană, puterea de stat în primul

rînd este universală, în al doilea rind dispune de prerogative de a amîna orice manifestări a oricărei

alte puteri comunitare şi în al treilea rind dispune de mijloace exclusive de interacţiune (armată,

poliţie) .

Astfel, statul reprezintă o formă de organizare a puterii politice, ce are o structură

determinată. Organizarea, structura şi realizarea puterii de stat presupun forma statului. Forma

statului ca totalitatea indiciilor externi include trei elemente: forma organizării de stat, forma de

guvernare şi regimul politic.

Forma de organizare a statului reprezintă organizarea naţional-teritorială a statului şi o

corelaţie a organelor centrale, regionale. Principalele forme ale organizării de stat sunt

confederaţia, statul unitar şi federaţia.

Confederaţia reprezintă o uniune permanentă a statelor suverane, creată pentru atingerea unor

obiective politice generale, preponderent de ordinul politicii externe. Fiecare membru al

30

confederaţiei îşi păstrează independenţa de stat unindu-se cu alte state într-o uniune benevolă,

delegînd centrului un set strict limitat de atribuţii. Pentru realizarea politicii deja elaborate statele

care intră în componenţa confederaţiei crează cîteva sau un organ special şi funcţii de răspundere.

Deciziile în cadrul confederaţiei se adoptă în bază de consens şi intră în vigoare doar după

adoptarea organelor puterii centrale a statelor ce o compun (exemplu de confederaţie a fost SUA

între anii 1776-1787, Elveţia între anii 1815-1848, Germania între anii 1815-1867, unele trăsături

ale confederaţiei se identifică astăzi în Uniunea Europeană).

Statul unitar se caracterizează printr-o măsură înaltă de centralizare a puterii politice. Este

cea mai răspîndită formă de organizare a statului din lume, exemplu sunt Finlanda, Franţa, Spania,

Marea Britanie, Japonia, România, Ucraina, Republica Moldova. În statul unitar activează o

constituţie unică, a cărei norme funcţionează pe tot teritoriul ţării, o sistemă judecătorească

centralizată, o sistemă unică a organelor superioare a puterii de stat, o cetăţenie unică şi o sistemă

de drept unică. Teritoriul statului unitar se divizează în unităţi teritorial-administrative

(departamente, judeţe, ţinuturi, regiuni, raioane). Spre exemplu, actualmente Marea Britanie ca stat

unitar, are o organizare ce se caracterizează prin existenţa autonomiilor administrative pentru

teritorii aparte din componenţa ţării, acestea sunt Scoţia şi Irlanda de Nord ce dispun de o

autonomie limitată.

Federaţia constituie un stat unional ce se conţine din formaţiuni statale, care dispun de o

determinată independenţă judecătorească şi politică. Federaţia este o formă de organizare destul de

răspîndită, exemplu este Federaţia Rusă, SUA, Canada, Germania, Brazilia, Tanzania. Începutul

unificator al federaţiei este spaţiul social-economic unic, o sistemă monetară unică, cetăţenie

federală, Constituţie federală, organe de putere federale. Dar pe lîngă acestea există şi cetăţenia

unor subiecţi federali aparte (ţinuturi, state, republici, landuri) care au propriile Constituţii,

legislaţie, propriile organe ale puterii executive şi legislative. Între federaţie şi subiecţii ei se crează

relaţii specifice, în care prevalează principiul supremaţiei Constituţiei federale şi legilor federale.

Subiecţii fedraţiei au o reprezentare disrectă în parlamentul ţării, asigurată prin existenţa celei de-a

doua camere (în Fedraţia Rusă – Consiliul Fedral, SUA – Senatul, Germania - Bundesratul) .

Prin formă de guvernare se subînţelege metoda de organizare a puterii superioare de stat,

principiile corelaţiei organelor ei, măsura de participare a populaţiei în formarea acestora. Se

deosebesc două forme principale de guvernare a statului precum republica şi monarhia.

Republica este o formă de guvernare în care toate organele puterii de stat sunt eligibile sau se

formează în baza reprezentării intrituţiei de stat. Se diferenţiază trei forme de guvernare

republicană: prezidenţială, parlamentară şi mixtă.

Monarhia constituie o formă de guvernare în care puterea superioară de stat aparţine juridic

unei persoane, care îşi ocupă funcţia în ordine statilită prin moştenirea tronului. Există două

31

varietăţi de monarhie: absolutistă şi constituţională. Monarhia absolutistă s-a format ca instituţie

politică în perioada târzie a evului mediu. Pentru ea este caracteristic lipsa totală a drepturilor

poporului, lipsa organelor reprezentative, concentrarea puterii de stat în mânile monarhului.

Actualmente monarhie absolutistă există în Arabia Saudită, Katar, Oman. Pe măsura dezvoltării

relaţiilor social-economice monarhia absolutistă într-un rînd de ţări a evoluat în monarhie

constituţională care se divizează în dualistă şi parlamentară. În monarhia dualistă puterea de stat se

împarte între monarh şi parlament, atribuţiile acestuia fiind formale. Monarhia dualistă constituie o

formă de guvernare tranzitorie, caracteristică pentru perioada în care burghezia slabă este nevoită

să împartă puterea politică cu feudalii (spre exemplu Maroc, Iordania). În monarhia parlamentară

(de exemplu Marea Britanie) organul superior al puterii executive este monarhul, pe lângă care

există un consiliu secret în care intră toţi membrii cabinetului de miniştri şi primul ministru,

precum şi membrii cabinetului anterior, acest consiliu având un caracter ceremonial, iar toate

deciziile politice se adoptă de cabinetul de miniştri. Toate actele ce vin de la monarh au nevoie de

semnătura primului ministru, astfel că răspunderea totală aparţine guvernului. În viaţa politică

oficialitatea cea mai notorie o constituie primul ministru. Puterea legislativă aparţine parlamentului,

care este compus din două camere: Palata Lorzilor şi Camera Comunelor.

1. Modelul parlamentar clasic al monarhiei parlamentare este "modelul tipic" britanic care a

fost şi este urmat de alte ţări. Constituie un sistem politic în care separaţia puterilor se

caracterizează prin flexibilitate şi dinamism. Organul executiv şi organul legislativ distinct

realizează o colaborare în exercitarea funcţiilor etatice , dispunând de mijloace care le permit

să se controleze mutual. Monarhia parlamentară, în forma sa clasică, presupune în esenţă un

executiv alcătuit dintr-un şef de stat şi cabinet ministerial responsabil în faţa Parlamentului atât

pentru propriile acte făcute în exerciţiul atribuţiilor lui, cât şi pentru cele ale şefului statului.

[13].

2.Statul de drept şi statul social

Esenţa valorică a ideilor statului de drept constă în afirmarea suveranităţii poporului ca sursă

a puterii, garantarea libertăţii lui, subordonarea statului societăţii. Respectiv, conceptul statului de

drept a fost utilizat în literatura germană în prima jumătate a sec. XIX în lucrările lui K.Volicker,

R. fon Molly. În general statul de drept poate fi determinat ca stat, în care există supremaţia legii,

dreptului. Altfel spus, statul de drept – este o formă juridică de organizare şi activitate a puterii

politice şi corelaţia ei cu indivizii ca subiecţi de drept .

Printre principiile de bază ale statului de drept pot fi menţionate următoarele:

32

1. Supremaţia legii – dominarea legii în toate sferele vieţii sociale. Legea, adoptată de

organul superior al puterii în condiţiile respectării stricte a tuturor procedurilor

constituţionale, nu poate fi schimbată, anulată sau stopată nici printr-un act

instituţional, decizie guvernamentală, hotărâre a organelor de partid. Toată activitatea

socială se realizează în strictă corespundere cu legea, consolidată prin constituţia

statului de drept.

2. Realitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acest principiu constă în

recunoaşterea, consolidarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi

cetăţenilor. Astfel, drepturile şi libertăţile omului nu constituie „un dar” al puterii, dar

îi aparţin lui de la naştere.

3. Responsabilitatea reciprocă a statului şi personalităţii. Acest principiu exprimă

începuturile morale în relaţiile dintre stat ca purtător a puterii politice şi cetăţean ca

participant în realizarea ei. Statul prin intermediul adoptării legilor îşi ea asupra sa

obligaţiuni concrete faţă de cetăţean, organizaţiile obşteşti, alte state şi comunitatea

internaţională.

4. divizarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească. Acest principiu are drept

obiectiv de a exclude monopolul puterii în mâinile unei persoane, organ sau strat

social şi să asigure corespunderea întregii sisteme a puterii cerinţelor de drept şi a

respectării lor.

5. existenţa formelor efective de control şi supraveghere asupra realizării legilor. Către

acestea se referă judecătoriile, procuraturile, arbitrajul de stat .

Vis-a-vis de statul de drept de o importanţă majoră în societatea contemporană este rolul

statului social. Sunt mai multe abordări a statului social, dar generalizând se poate concluziona că

acesta este statul, ce are menirea să asigure fiecărui cetăţean condiţii demne de viaţă, protecţie

socială, coparticipare în sfera producerii, iar în sens ideal aproximativ şanse egale de viaţă,

posibilităţi pentru autorealizarea personalităţii în societate.

Bibliografie






33

TEMA VII. Partidele politice

1.Geneza, trăsăturile şi tipologia partidelor politice.

„Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică”, scria

Benjamin Constant încă în 1816, oferind astfel una din cele mai vechi, mai redutabile şi, în

definitiv, mai pertinente definiţii, pe cît de laconică pe atît de durabilă. Dimensiunea ideologică

este, s-ar părea, prima trăsătură caracteristică a partidelor, care s-a impus ca importanţă

conceptuală. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se

vorbi despre un partid fără a-l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate merge de la o

formă accentuat ideologică pînă la una pragmatică, cu un fundament doctrinal abia observabil.

Termenul “partid” provine din limba latină “pars” – parte, fiind utilizat pentru evidenţierea

unui grup de cetăţeni, ce reprezentau interesele unei părţi a societăţii şi influenţau exercitarea

puterii politice.

Atitudinea statului privind constituirea partidelor politice a presupus trei etape:

a) perioada atitudinii negative a statului faţă de orice grupare politică, ce s-a manifestat în

timpul existenţei regimurilor absolutiste până la sfârşitul secolului al XVIII-lea;

b) perioada de ignorare a existenţei partidelor politice – de la sfârşitul secolului XVIII până

la mijlocul secolului XIX – când statul asigura condiţii formale pentru iniţiativa politică.

Partidele politice la această etapă reprezentau mai mult grupurile sociale elitiste, ce

dominau economic în societate, nu dispuneau de organizaţii locale sau disciplină internă

de partid. În a doua jumătate a secolului XIX în statele occidentale aceste grupări

politice se transformă treptat în partide “de masă”, acest proces fiind influenţat de

introducerea dreptului electoral universal: pentru a cuceri asentimentul maselor,

partidele politice au înaintat lozinci în sprijinul democraţiei, liberalizării vieţii social-

politice etc.;

c) etapa legalizării partidelor politice – reprezintă perioada dezvoltării statelor democratice

contemporane, când partidele au devenit intermediari în raportul de interacţiune dintre

societatea civilă şi societatea politică.

Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape de formare a partidelor politice: grupuri

aristocratice – cluburi politice – partide de masă. El sublinia că partidele politice sînt copii ale

democraţiei, ai votului universal, al necesităţii de a recruta şi de a organiza masele. În practică prin

aceste etape au trecut doar două partide: liberal (vigy) şi conservator (thory) din Marea Britanie.

Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă.

34

Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut, s-au constituit

în etapa afirmării orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de oameni, constituiţi pe criterii

benevole, ce acţionează pe bază de program pentru promovarea intereselor şi scopurilor unui grup

social, pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării şi conducerii politice a societăţii.

În prezent savanţii politologi din Vest au determinat următoarea clasificare a sistemelor de

partide politice: (autor – Giovani Sartori):

I. Sistemul monopartid cu caracter totalitar. Puterea politică este monopolizată în mâinile

unui singur partid politic, alte partide politice fiind interzise, nu există forţe politice alternative.

Există în societăţile comuniste şi fasciste.

II. Sistemul partidului hegemon cu caracter autoritar. Puterea politică aparţine partidului

hegemon, care de-jure permite existenţa altor partide politice, însă în calitate de “sateliţi” ai

partidului hegemon. Există în societăţile ce trec printr-o perioadă de tranziţie.

III. Sistemul partidului predominant cu caracter stabil-democrat. Este un sistem

democratic, în care partidele politice activează legal. Partidul predominant învinge adversarii săi

politici cu o majoritate absolută în timpul campaniei electorale. Guvernul e creat pe baza partidului

predominant.

IV. Sistemul de două partide cu caracter optimal democrat. Legislaţia permite existenţa

altor partide politice, dar rolul lor politic este redus, deoarece ele nu pot acapara majoritatea

absolută a voturilor ca să poată participa la guvernare. Trăsătura de bază a acestui sistem este că

acel partid politic, ce a acumulat majoritatea absolută de voturi, devine de guvernământ şi conduce

singur societatea. Esenţa sistemului dat constă în faptul că partidul de guvernământ conduce pe un

termen anumit, iar la viitoarele alegeri şansele ambelor partide sînt egale.

V. Sistemul pluralismului moderat cu caracter stabil democrat.

La baza acestui sistem sînt trei – cinci partide politice. Partidul ce obţine majoritatea la

alegeri e nevoit să creeze un guvern de coaliţie cu alte partide politice. Divergenţele ideologice

dintre partidele politice sînt mici. Partidele politice de opoziţie nu există, în societate existând un

consens pe problemele politice.

VI. Sistemul pluralismului extrem cu caracter nestabil-democrat.

În acest sistem există puternice partide de opoziţie permanentă, cu caracter destructiv, aşa-

numitele “partide-antisistem”, care pot fi de mai multe orientări politice – fasciste, comuniste,

naţionaliste. Scopul lor constă în distrugerea regimului politic existent.

35

În acest sistem activează şi partide centriste, ce duc o politică moderată şi sînt un echilibru

între cele două extreme: de dreapta şi stânga.

VII. Sistemul pluralismului atomizat cu caracter pseudo-democrat.

În societate activează zeci de partide politice necompetitive, ce nu obţin rezultate înalte la

alegeri. Acesta denotă indiciul, că structura politică a societăţii se află în curs de formare.

2.Instituţionalizarea şi funcţiile partidelor politice. Dezvoltarea sistemului pluripartidist în

Republica Moldova

Procesul instituţionalizării partidelor a contribuit la creşterea importanţei lor în sistemul

politic al societăţii. Instituţionalizarea partidelor politice este definită drept “un proces prin

intermediul căruia aceste organizaţii şi procesele din interiorul lor capătă stabilitate şi valoare”.

În calitate de principalele mijloace ale instituţionalizării activităţii partidelor politice

servesc actele normativ-juridice. Printre principalele direcţii ale procesului de instituţionalizare ale

activităţii partidelor politice putem menţiona: reglementarea organizaţională şi structurală,

determinarea funcţiilor partidelor politice, evidenţierea principalelor scopuri şi sarcini, reglarea

aspectelor financiare ale activităţii partidelor politice etc. De regulă, legislaţia obligă crearea

partidelor pe baze democratice, determină condiţiile de activitate a partidelor politice.

Instituţionalizarea juridică a partidelor politice este una dintre tendinţele caracteristice ale

evoluţiei sistemelor politice contemporane. De menţionat, că o sferă tradiţională a reglementării

juridice este nu numai libertatea de activitate politică, dar şi diferitele ei limitări, deoarece

instituţionalizarea partidelor este determinată de rolul lor fundamental în structura statală.

Reglementarea juridică a activităţii partidului în actualele sisteme politice include:

a) sancţionarea pe cale constituţională a situaţiei partidului în viaţa socială (pentru prima

oară acest lucru a fost efectuat în condiţiile Cehoslovaciei şi Austriei). În unele state burgheze

contemporane constituţiile reglementează scopurile propuse de partide şi condiţiile activităţii lor;

b) metodele şi specificul activităţii partidelor în condiţiile unui sistem politic concret. De

exemplu, art.21 din Constituţia R.F.G. cere ca partidele politice să fie create pe principiile libertăţii

şi democraţiei, să dea darea de seamă asupra surselor de venituri, să posede o structură internă

democratică;

c) participarea la mecanismele eligibile; promovarea de candidaturi; obţinerea surselor

financiare pentru campania electorală, accesul în această perioadă la radio şi televiziune, stabilirea

36

modalităţilor de reprezentare a partidelor în organele eligibile (principiul majoritar sau cel

proporţional, de exemplu) etc.;

d) stabilirea modului de reprezentare a partidelor în organele puterii de stat. Este vorba de

stabilirea formelor de participare la lucrările parlamentului (reprezentarea partidelor în comisiile

parlamentare etc.) sau de obligaţiile parlamentului faţă de reprezentanţii partidelor politice;

e) finanţarea de către stat a activităţii partidelor, devenită o practică universală şi

reglementată juridic. Această situaţie este o consecinţă a faptului că partidele şi asociaţiile exercită

funcţii sociale în cadrul Constituţiei şi de aceea activitatea lor trebuie să fie asigurată legal.

alegerile locale.

În Republica Moldova fenomenul partidismului este reglementat juridic de art.41 al

Constituţiei şi “Legea despre partidele politice”, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21

decembrie 2007 ( Legea nr. 294-XVI).

În calitate de subiect al procesului politic partidul îndeplineşte următoarele funcţii:

- funcţia de reprezentare socială;

- funcţia de integrare socială;

- funcţia de formare a elitei conducătoare;

- funcţia de promovare a cadrelor în aparatul de stat;

- funcţia de elaborare şi realizare a cursului politic;

- elaborarea ideologiei şi doctrinelor politice;

- participarea la lupta pentru putere în stat şi la exercitarea puterii politice;

- funcţia de instruire politică a societăţii;

- participarea la formarea sistemelor politice;

- funcţia de formare a opiniei publice etc.

Partidele politice se manifestă drept o reflectare a activităţii politice a anumitor grupări

sociale, reprezentând consecvent interesele lor. “Partidul posedă mijloace eficiente pentru

realizarea activităţii politice şi de influenţă asupra conştiinţei de masă, inclusiv structurii

organizaţionale, resurse financiare şi materiale, pârghiile puterii etc.”.

Este incontestabil faptul că sistemul multipartid din Republica Moldova a devenit o

realitate, fiind un fenomen imanent unei societăţi democratice. Partidele politice reflectă

revendicările diverselor segmente ale societăţii, direcţionându-le pe canale instituţionaliste, pe baza

pluralismului de opinii şi toleranţei ideologice.

Bibliografie


37





38

TEMA VIII. Societatea civilă.

1.Conceptul de societate civilă.

În condiţiile democraţiei actuale, fenomenul societăţii civile a generat o atenţie deosebită

din partea cercetătorilor.

În cercetarea termenului de societate civilă un prim reper istiric îl marchează anul 1400,

când acest concept a început să fie întrebuinţat,cu semnificaţii ce proveneau din scrierile lui Cicero.

Originar, societatea civilă este un termen generic pentru societate şi stat deopotrivă şi a pătruns pe

scară largă în limbajul politic în perioada formării societăţii capitaliste. Această accepţiune

tradiţională a fost reformulată în cadrul teoriilor contractualiste îndeosebi prin contribuţia lui J.

Loke, ca antipod al autorităţii paternaliste şi al stării naturale astfel că în 1767 Adam Ferguson

scria deja o istorie a societăţii civile, de fapt o istorie a civilizaţiei.

Societatea civilă ca manifestare a progresului democratic integrează în structurile sale

funcţionale cultura civică demonstrând că atitudinile sociale nu sunt simple opinii, bazate pe

concepţii, eronate, distorsionate ale realităţii ci, mai degrabă, ele exprimă în mod fidel o experienţă

particulară a socializării, fiind o măsură exactă a modului în care cetăţenii interiorizează dinamica

regimului politic, a instituţiilor sale legislative, guvernamentale şi administrative. Cercetări şi

analize sociologice au adeverit faptul că ataşamentul faţă de sistemul politic exprimă abilitatea

acestuia de a satisface nevoile progmatice ale indivizilor şi populaţiei.Maxima performanţă

democratică a unui sistem politic derivă din modul din care acesta reuşeşte să echilibreze puterea

guvermanentală şi responsabilitatea guvernamentală care se referă la capacitatea celor aflaţi în

posturile celor trei ramuri ale puterii statului de drept de a răspunde în mod consecvent,regulat şi

prompt la solicitările, nemulţumirile, revendicările, stările de spirit ale cetăţenilor – exprimând în

esenţă principiul sau regula reacţiilor anticipate. Astfel, trebuie cunoscut opiniile şi judecăţiile

individului faţă de sistemul politic, caracteristicile sale legale, asupra rolului elitelor politice,

asupra modului cum se iau deciziile, se adoptă legile şi sunt ele transpuse în practică.

Din momentul lansării sale, termenul de societate civilă erea folosit pentru a desemna

condinţiile ce caracterizează o comunitate politică suficient de dezvoltată, în care un rol principal îl

aveau oraşele, iar activitatea era reglamentată de legi (ius civile) şi care avea atributele civilizaţiei

şi urbanităţii.

O problemă importantă a ştiinţei politice o reprezintă analiza corelaţiei dintre societatea

civilă şi societatea politică. În acest sens un interes deosebit îl are definitivarea conceptului de

societate civilă şi societate politică.

La origine, termenul “societate civilă” era sinonim cu “societate politică” şi se folosea

pentru societate şi stat împreună. Termenul de “societate civilă”, provenind din lat. civilis societas,

39

începe să fie întrebuinţat în jurul a. 1400, cu un înţeles provenit din scrierile lui Aristotel şi Cicero.

În secolul al XVIII, termenul dobândeşte o largă răspândire.

Concomitent cu noţiunea de “societate civilă” a apărut şi termenul de “cetăţean”, fiind

folosite ambele pe larg mai ales după revoluţia burgheză franceză de la 1789, odată cu proclamarea

Declaraţiei drepturilor omului şi a cetăţeanului.

În literatura de specialitate societatea civilă poate fi definită după trei criterii: cel structural,

după tipul de relaţii şi cel organizatoric.

“Primul criteriu reflectă gradul de dezvoltare a societăţii civile, incluzând în calitate de

elemente ale structurii sale diverse unităţi de oameni aliniaţi benevol în comunităţi sub formă de

familii, cooperaţii, asociaţii, cooperaţii de producere, organizaţii profesionale, de creaţie, sportive,

etnice, confesionale etc. Aceste unităţi nu sînt nici de stat şi nici politice. Al doilea criteriu

semnifică, că relaţiile acestor unităţi, comunităţi şi organizaţii sînt instabile şi non-politice, purtând

un caracter economic, de familie, naţional, structural-moral, confesional. Aceasta este viaţa

personală, deprinderile, tradiţiile, obiceiurile. Al treilea criteriu caracterizează tipul de organizare

care este absolut benevol şi are un specific de autodeterminare, autofuncţiune, autoapreciere,

autodezvoltare a indivizilor liberi şi a organizaţiilor lor, care sînt protejate de lege împotriva

amestecului direct al statului în reglementarea vieţii şi activităţii lor”.

G.W.F.Hegel consideră societatea civilă o societate care evoluează conform propriilor sale

principii diferite de organizarea politică. Societatea civilă (bürgerliche Gesellschaft) este în

concepţia sa sfera egoismului universal, în sensul că membrii societăţii intră în relaţii reciproce în

baza interesului individual şi urmărind să maximalizeze aceste interese. Astfel, Hegel făcea

distincţie între două laturi proprii oamenilor ce constituie societatea – definirea lor ca “burghezi”,

ce urmăresc interesele lor private în cadrul “societăţii civile” şi manifestarea lor ca “cetăţeni”, care

îşi asumă finalităţi sociale, generale, de stat, în calitate de membri ai “societăţii politice”. În opinia

sa, sfera societăţii civile este arena activităţilor economice în care fiecare satisfăcând nevoile altora

îşi satisface propriile interese, concomitent aceste relaţii fiind reglementate de legi. Totodată se

atenţionează asupra faptului, că mecanismul propus al societăţii civile relevă existenţa unei

anumite interdependente între societatea civilă şi ordinea politică, fiecare păstrându-şi

specificitatea şa proprie.

În opinia cercetătorilor americani T.Pein, T.Spens, J.Mille societatea civilă s-a format

înaintea statului, apărând în acele timpuri îndelungate, când oamenii formau primele uniuni,

comunităţi în scopul supraveţuirii. Pe măsură ce societatea se dezvolta, asociaţiile deveneau tot

mai stabile, aceasta constituind premisa de bază a apariţiei statului.

Referitor la garanţiile de formare şi dezvoltare a societăţii civile savanţii moldoveni I.Sandu

şi V.Moşneaga susţin primordialitatea culturii politice generale a populaţiei, inclusiv şi mobilitatea

40

ei, adică posibilitatea ei de a ocroti drepturile şi libertăţile societăţii civile, precum şi tradiţiile.

Urmează apoi legile normative juridice. În asigurarea evoluţiei societăţii civile un rol mare îl joacă

instituţiile de stat şi sistemul judecătoresc.

Prin societate civilă se subînţelege totalitatea formelor naturale din societăţile cu activitate

neîntreruptă a indivizilor, chemate să asigure cu eficacitate interesele şi necesităţile lor prin metode

apolitice.

2.Interacţiunea dintre societatea civilă şi societatea politică

În prezent, se observă o tendinţă de creştere a rolului societăţii civile în viaţa politică a

societăţii, fapt ce determină oportunitatea analizei interacţiunii dintre societatea civilă şi societatea

politică, deoarece conştientizăm, că orice putere încearcă să aibă întotdeauna dreptate, în context,

pentru a se menţine, societatea civilă se deosebeşte de putere tocmai prin aceea că nu urmăreşte

dobândirea puterii, ci numai realizarea unui echilibru real între interesele legitime ale oamenilor şi

îndeplinirea acestora prin pârghiile puterii. Principalele valori promovate de organismele societăţii

civile şi pe care se străduieşte să le impună sunt în esenţă expresia unor cerinţe generale care se

referă la drepturile şi libertăţile omului, principiile statului de drept, raţionalitatea democratică,

umanistă a vieţii sociale şi politice.

Organizaţiile societăţii civile formulează diferite nevoi sociale, urmărind ca partidele

politice să le transforme în repere politice, valabile pentru instituţiile statului. Uneori, această

relaţie este excesiv politizată subestimându-se valenţele reale proprii societăţii civile ca o lume

paralelă a puterii, ca şi cum partidele n-ar fi receptive decât la mesajele ei.

În spaţiile care marchează interacţiunea dintre societatea politică şi societatea civilă un

paradox al vieţii democratice rezidă în faptul că puterea este gata să folosească orice metodă pentru

a anula spiritul societăţii civile şi acesta mai ales în condiţiile unei democraţii formale care face

posibilă manipularea, falsificarea participării şi descurajarea interesului civic. Purtarea totalitară

foloseşte în acest sens şi metode mai subtile prin crearea unor instituţii ale societăţii civile

controlate şi dirijate de putere punând stăpânire şi embargou asupra informaţiei din domeniile

respective, deturnarea prin variate mijloace a scopurilor declarate ale organismelor care apără –

dincolo de instituţiile de stat abilitate în acest sens – drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Puterea îşi

asumă responsabilitatea nemijlocită a actelor sale de guvernare în timp ce membrii societăţii civile

nu au o responsabilitate supusă evaluării unor foruri democratice, cum ar fi parlamentul, ceea ce

poate să genereze multiple atitudini demagogice.

Interacţiunea dintre stat şi societatea civilă este factorul hotărâtor în dezvoltarea

organismului social în ansamblu. Conceperea acestui complex de relaţii contribuie la evidenţierea

41

căilor de dezvoltare a sistemului social, a capacităţii lui de autoreînnoire. O însemnătate deosebită

prezintă acest fenomen pentru Republica Moldova, care trece prin perioada de tranziţie, când atât

formarea statalităţii, cît şi instaurarea primatului societăţii civile, în mare măsură depind de

interacţiunea acestor două subiecte de bază ale procesului social-politic.

În mod ideal viitoarea societate politică-civilă trebuie să realizeze pe deplin interesele

omului ca cetăţean civil şi om politic. Aceasta este societatea în care persistă democraţia şi

interacţiunea permanentă între stat şi politică, organizaţiile sociale să corespundă atât intereselor

individuale ale tuturor membrilor săi, cît şi intereselor naţionale.

Viitoarea societate politico-civilă este o societate cu relaţii politice interne şi externe:

- politica internă presupune totalitatea informaţiilor despre dezvoltarea organizaţiilor

politice, a economiei, societăţii şi statului. Libertatea cuvântului să presupună şi posibilitatea de a

critica cointeresarea permanentă şi participarea majorităţii la structurile politice şi sociale,

separarea celor trei puteri ale statului, care, dacă sînt bine organizate, “statul întreg este, în mod

necesar, bine organizat el însuşi”;

- politica externă la rândul său, prevede apartenenţa tuturor oamenilor la principii

morale înalte şi ridicarea lor pe arena internaţională; un schimb de idei privind acordul reciproc

între sferele vieţii politice şi sociale; libertatea organizaţiilor internaţionale de a activa conform

dreptului internaţional; dialogul politic şi consensul ca moduri de rezolvare a problemelor

internaţionale şi de aplanare a diferitelor conflicte.

Viitoarea societate politico-civilă se va baza pe existenţa pluralismului politic, în care sunt

prevăzute în întregime atât structurile civile, cît şi cele politice. Pluralismul se manifestă în toate

sferele societăţii politico-civile, în special în cele economice, sociale, politice şi spirituale.

Bibliografie






42

Tema IX.Sisteme electorale.

1.Caracteristica şi structura sistemului electoral

Sistemul electoral poate fi definit drept ordine de organizare şi desfăşurare a alegerilor în

instituţiile reprezentative sau a reprezentantului individual (spre exemplu, preşedintele ţării),

consolidat de normele juridice, precum şi de practica de activitate creată a organizaţiiilor de stat şi

sociale.

În statele cu tradiţii democratice stabile alegerile sunt elementul central al orînduirii sociale, al

cărui principiu de bază este că activiştii politici obţin dreptul la putere prin intermediul votării

generale în condiţiile înaintării a mai mulţi candidaţi .

În acest mod, alegerile constitue principalul component al politicii contemporane. Ele

presupun modalitatea de formare a organelor puterii şi guvernarea cu ajutorul exprimării după

reguli determinate a voinţei politice a cetăţenilor. Influenţa alegerilor asupra vieţii societăţii

contemporane este diversă şi se manifestă prin intermediul funcţiilor de bază pe care le

îndeplinesc. În literatura de specialitate se evidenţiază următoarele funcţii ale alegerilor:

articularea, agregarea şi reprezentarea diverselor interese ale populaţiei;

controlul asupra instituţiilor puterii;

integrarea diverselor poziţii şi formarea unei voinţe politice unice;

legitimarea şi stabilizarea sistemului politic, legitimarea instituţiilor concrete ale puterii:

parlamentul, guvernul, preşedinţiei;

extinderea comunicării, a relaţiilor reprezentativităţii dintre instituţiile puterii şi cetăţeni;

direcţionarea, transferarea conflictelor politice în direcţia instituţională de soluţionare paşnică;

mobilizarea corpului electoral pentru soluţionarea prerogativelor sociale actuale;

socializarea politică a cetăţenilor, dezvoltarea conştiinţei şi participării politice;

recrutarea elitei politice;

generarea renovării societăţii prin intermediul luptei concurenţiale a programelor politice

concurenţiale;

constituirea opoziţiei efective şi pregătirea ei pentru realizarea funcţiei conducerii politice.

Alegerile reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictului social. În aceste condiţii,

conflictul se desfăşoară deschis, public, întreaga societate exprimîndu-şi sentinţa în calitate de

judecător, în acest mod participînd la soluţionarea acestuia .

43

Alegerile, din perspectiva mecanismului dezvoltării politice a societăţii, permit realizarea în

corespundere cu Constituţia a transformării sistemului politic în direcţia căutării cursului politic

optimal. În acest sens, principiile alegerilor democratice sunt considerate a fi următoarele:

1) Principiul eligibilităţii, are menirea de ai asigura dreptul omului la vot (dreptul

electoral). În Constituţiile statelor parlamentare este consolidat înainte de toate acest principiu,

care este conceput ca un drept inalienabil al poporului de a participa prin intermediul alegerilor la

formarea organelor reprezentative ale puterii.

2) Principiul dreptului de vot universal, înseamnă că toţi locuitorii au dreptul la participarea

activă în calitate de alegători şi pasivă în calitate de ales la alegeri. Excepţie constitue cîteva

cenzuri electorale: de vîrstă, de incapacitate, moral. Se consideră că alte tipuri de cenz, cu excepţia

celor menţionate, limitează sau încalcă principiul dreptului de vot universal.

3) Principiul dreptului electoral egal. Realizarea în practică constă în aceia că în organul

legislativ sunt aleşi deputaţi, fiecare din care reprezintă un număr determinant de cetăţeni, iar

fiecare cetăţean influienţează asupra deciziei electorale generale.

4) Principiul alegerilor directe, constă în faptul că alegătorul direct (fără intermediari,

delegaţi sau reprezentanţi) alege membrii parlamentului, preşedintele, reprezentanţii altor organe

ale puterii politice. E de menţionat că, se deosebes alegeri indirecte formale (cînd aleşii nemijlocit

realizează doleanţele cetăţenilor), şi alegerile indirecte după conţinut (cînd aleşii votează după

propria apreciere).

5) Principiul concurenţei electorale, presupune participarea la alegeri a partidelor,

mişcărilor, candidaţilor, reprezentanţilor diferitor straturi sociale care concurează între ei.

6) Principiul votului secret, este asigurat prin diverse modalităţi de caracter tehnic, ce

micşorează probabilitatea influienţei externe asupra alegătorului.

7) Principiul controlului obştesc a alegerilor, presupune prezenţa la votare şi numărarea

buletinelor de vot a observatorilor. În majoritatea ţărilor democratice există principiul libertăţii

alegerii şi participarea benevolă a cetăţenilor. Acest principiu semnifică faptul că nimeni nu este în

drept să impună cetăţeanul să participe sau nu la alegeri.

8) Principiul oportunităţilor egale în lupta preelectorală, asigură crearea condiţiilor în care

diferenţa posibilităţilor materiale să nu acorde unui anume candidat prioritate, făcînd apel la

crearea sistemului electoral ce nu va admite rezultatele alegerilor obţinute pe cale nedemocratică

(mită, ameninţări, falsificări).

În materie de campanii electorale, trebuie de luat în considerare aspectul periodic al alegerilor,

ce semnifică neacceptarea anulării sau amînării termenilor alegerilor. Alegerile îşi pierd funcţiile,

dacă desfăşurarea lor va depinde de samovolnicia unor persoane. Periodicitatea permite

alegătorilor să realizeze schimbarea elitei politice în corespundere cu interesele lor.

44

Clasificarea alegerilor în organele puterii poate fi reprezentată în felul următor: în baza

principiului divizării puterilor sunt alegeri în organul legislativ, executiv şi judecătoreşti; în

corespundere cu criteriul reprezentării teritoriale sunt alegeri în organele puterii de stat (federale),

regionale, locale (municipale). În calitate de varietate a criteriului teritorial reprezentativ pot fi

atribuite alegerile deputaţilor în organizaţiile internaţionale, spre exemplu în Parlamentul

European. În afară de aceasta, alegerile mai sunt de succesiune (imediate, obişnuite), de

nesuccesiune, suplimentare .

Sistemul electoral este partea componentă a sistemului politic, dar şi singur, asemeni altui

sistem, se divizează în componente structurale, din care cele mai generale sunt:

1. dreptul electoral, component teoretico-juridic.

2. procedura electorală (sau procesul electoral), componentul practico-

organizaţional.

Dreptul electoral este totalitatea normelor juridice, ce reglează participarea cetăţenilor la

alegeri, organizarea şi desfăşurarea acestora, corelaţia dintre alegători şi organele elective sau

persoanele oficiale, precum şi ordinea de retragere a reprezentanţilor electivi ce nu şi-au justificat

încrederea alegătorilor. Termenul “dreptul electoral” poate fi folosit şi în alt sens, mai restrîns, şi

anume ca dreptul cetăţeanului de a participa la alegeri în calitate de ales (drept electoral activ), sau

în calitate de alegător (drept electoral pasiv) .

Un interes major îl are clasificarea alegerilor conform principiului dreptului electoral, ce

reflectă măsura de dezvoltare juridică, democratică a unei sau altei ţări, a sistemului ei electoral.

În acest caz, această divizare are o imagine contradictorie: Generale – Limitate; Corecte –

Incorecte; Directe – Indirecte; Secrete – Deschise.

O formă specifică de activitate electorală a cetăţenilor presupune în sine referendumul ( de la

cuvîntul latin, referendum – ceea ce trebue să fie anunţat, primul referendum în istorie s-a

desfăşurat în 1439 în Elveţia), numit cîteodată (de obicei la soluţionarea problemelor teritoriale)

plebiscit ( de la cuvîntul latin, plebs – popor simplu, şi scitum – hotărîre, decizie). Astfel,

referendumul este un tip specific de votare a populaţiei, a carui obiect nu este un sau alt candidat

dar o anumita problema importantă de stat, asupra careia este nevoe de cerut consimţămîntul sau

părerea poporului.

În dependenţă de subiectul votat, modalităţii de desfăşurare şi domeniului de întrebuinţare,

referendumurile sunt de mai multe tipuri. Referendumul poate fi numit constituţional, dacă prin

intermediul lui are loc adoptarea sau aprobarea modificărilor în constituţie; sau legislativ, dacă

subiectul referendumului este un proiect de lege sau iniţiativă a parlamentului .

45

Un alt component structural al sistemului electoral îl constitue procedura electorală, care este

acţiunea de organizare şi desfăşurare a alegerilor în stat. Campania electorală reprezintă acţiunile

respectiv a concurenţilor electorali sau electivi, ce concurează pe locurile electorale (partide,

diferite organizaţii obşteşti, candidaţi independenţi).

În afară de aceasta, procedura electorală, ca totalitatea regulilor organizaţionale se poate

menţine într-un mod relativ constant destul de mult timp, timp în care va avea loc nu doar o

singură campanie electorală. Procedura electorală regulează şi reglementează campania electorală.

Procedura electorală include în sine stabilirea datei alegerilor; crearea organelor electorale

responsabile pentru desfăşurarea lor; organizarea circumscripţiilor, pregătirea sectoarelor

electorale; înregistrarea candidaţilor înaintaţi la funcţia de deputaţi; o susţinere financiară concretă

a alegerilor; menţinerea ordinii în mersul desfăşurării campaniei electorale; determinarea

rezultatelor alegerilor .

Campania electorală presupune înaintarea candidaţilor de către forţele politice ce concurează,

agitaţia electorală în favoarea partidelor ce participă la alegeri. Pe lîngă noţiunea de “campanie

electorală” deseori se foloseşte şi alt termen, “campanie preelectorală”, ceea ce după conţinut are

una şi aceiaşi semnificaţie.

În statele cu o democraţie veritabilă tonul în campaniile electorale îl dau partidele şi blocurile

de partide, aşa numiţii “candidaţi independenţi” în aceste state, de obicei nu au şanse serioase la

victorie.

2.Clasificarea sistemelor electorale

Termenul “sistem electoral” deseori este folosit într-un înţeles mai restrîns, şi anume ca

sistemă de evidenţă şi calculare a voturilor. Determinarea rezultatelor alegerilor conform datelor

are loc în baza a două tipuri de sisteme principale: proporţional şi majoritar.

Sistemul proporţional, presupune votarea pe listele de partid şi repartizarea mandatelor (de la

cuvîntul latin, mandatum – misiune, document ce face veridic dreptul sau obligaţiunile unei

persoane, de exemplu deputat) între partide strict conform numărului proporţional voturilor

obţinute. Sistemul proporţional este cel mai răspîndit sistem în lume. El se foloseşte în Belgia,

Suedia. În ţările Americii Latine, spre exemplu, alegerile se desfăşoară doar după sistemul

proporţional.

46

Sistemul proporţional are două varietăţi:

1. sistemul electoral proporţional la nivel naţional (alegătorii votează pentru partidele politice

la nivel naţional, circumscripţiile electorale nu se evidenţiază);

2. sistemul electoral proporţional, bazat pe circumscriţii cu mai multe mandate (mandatele de

deputat se repartizează în baza influenţei partidelor în circumscripţiile electorale) .

Sistemul majoritar, se caracterizează prin ceea că se consideră învingător acel candidat, ce a

acumulat majoritatea de voturi conform legii. Majoritatea este diferită. Există sisteme electorale ce

necesită majoritatea absolută (50 % plus 1 vot sau mai multe). Un aşa sistem există, spre exemplu

în Australia. Sistemul majoritar a majorităţii relative înseamnă că, obţine victorie la alegeri acel,

care acumulează voturi mai multe, decît oricare alt concuren implicat în competiţie. El mai este

numit “sistemul primului ajuns la final”. Actualmente un aşa sistem se foloseşte în SUA, Canada,

Marea Britanie, Noua Zelandă. Uneori se folosesc ambele varietăţi a sistemului majoritar. Spre

exemplu, în Franţa la alegerea deputaţilor în parlament în primul scrutin se foloseşte sistemul

majoritar absolut, iar în al doilea, sistemul majoritar relativ. În general, în cazul sistemului

majoritar este posibilă votarea în unul, două sau trei scrutine.

Sistemele electorale de-a lungul dezvoltării lor au parcurs o cale destul de mare. În mersul

acestui proces (perioada postbelică îndeosebi) a început formarea sistemului electoral mixt, adică

sistem care trebue să îmbine în sine caracteristicile pozitive atît a sistemului majoritar, cît şi

proporţional. În cadrul sistemului mixt o parte de mandate se repartizează conform principiului

majoritar, alta conform celui proporţional. Practica perfecţionării sistemelor electorale

demonstrează că sistemul în cauză e mult mai democrat şi efectiv în obţinerea stabilităţii politice .

În baza tipurilor de sisteme electorale, M.Duverger a înaintat trei legităţi politico-sociale de

conexiune a sistemului electoral cu cel de partid:

Prima legitate presupune, realizarea alegerilor conform sistemului majoritar într-un singur

scrutin, ce duce la instaurarea unui sistem bipartidist, compus din partide cu o structură puternică;

A doua legitate indică faptul că, alegerile conform sistemului majoritar realizat în două

scrutine condiţionează apariţia sistemului pluripartidist, compus din partide cu o structură slabă, ce

depind unul de altul;

A treia legitate prevede desfăşurarea alegerilor conform sistemului proporţional, ce

favorizează formarea sistemului pluripartidist, compus din partide puternice, ce depind unul de

altul .

Bibliografie


47





48

TEMA X. Elita politică.Liderismul politic.

1.Teorii elitiste clasice şi contemporane

Termenul „elită” provine din latină (eligere - a alege) şi franceză (elite - ales, selecţionat, mai

bun) şi poartă câteva semnificaţii. Cei neavizaţi folosesc termenul dat pentru a reflecta trăsăturile

pronunţate în unele îmbinări de cuvinte (grâu de elită, oştiri de elită, elita hoţească etc.),

culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al

“spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socio-umane (politilogii, sociologii, filosofii

etc.) folosesc termenul indicat pentru a desemna acel grup de oameni din societate care prin

statutul şi rolul său constituie structura de putere (establishment), exercitând o influenţă majoră sau

controlând direct elaborarea deciziilor politice, economice, sociale. Termenul de “elită”, în sensul

cel mai larg al cuvântului, desemnează oamenii deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de

activitate (economică, politică, culturală, ştiinţifică), care obţin performanţe remarcabile, joacă un

rol esenţial în procesele social-politice şi economice.

Ideile elitismului politic au apărut încă în antichitate. Într-un mod consecvent ideile privind

divizarea societăţii în minoritatea activă şi majoritatea pasivă au fost tratate şi exprimate de

Confucius (551-479 î. Ch.), Platon (428-427-348/347 î. Ch.), Aristotel (384-322 î. Ch.), N.

Machiavelli (1469-1527), Montesquieu (1689-1755), Fr. Nietzsche (1844-1900), ultimul fiind

considerat predecesorul elitarismului sec. XX. Drept că precursorilor le lipsea o abordare

sociologică solidă a teoriilor elitiste. Primele doctrine elitiste au apărut la sfârşitul sec. XIX –

începutul sec. XX, fiind strâns legate de numele lui V.Pareto, G. Mosca şi R.Michels.

Teoriile contemporane ale elitei sînt foarte diversificate. Din punct de vedere istoric primul

grup de teorii sunt concepţiile elitiste deja analizate ale şcolii machiavelliste (V.Pareto, G.Mosca,

R.Michels) şi susţinute de unii părtaşi ai lui (James Burnham etc.). Această şcoală se numeşte

machiavellistă, deoarece anume N.Machiavelli a fost primul gânditor care a evidenţiat politica ca

sferă de sine stătătoare a societăţii, analizând-o ca realitate politică, practică. Pe reprezentanţii

şcolii îi uneşte ideea privind recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile a

acesteia în minoritatea dominantă privilegiată şi majoritatea pasivă, iar această divizare reiese în

mod firesc din natura omului şi a societăţii.

Teoriile valorice la fel fac parte din teoriile elitiste contemporane, reprezentanţii cărora

(Ortega y Gasset, V.Ropke, Von Blume etc.) se străduie să depăşească neajunsurile

machiavelliştilor. Ei încearcă să demonstreze că elita ca atare este în mare măsură un rezultat nu

49

atât al luptei aprige pentru putere, cît o consecinţă a selectării naturale a celor mai valoroşi

reprezentanţi ai ei şi de aceea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul acestei selectări. În

opinia lor, formarea elitei nu contravine principiilor democratice, iar egalitatea socială trebuie

înţeleasă ca o egalitate a şanselor, a posibilităţilor.

Vom sublinia că ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza concepţiilor elitismului

democratic (R.Dahl, S.Lipset, J.Schumpete, K.Mannhein, O.Sigler etc.). Drept că aceşti

reprezentanţi propun şi ideile proprii. Elita, fiind analizată ca apărătoare a valorilor liberal-

democratice (libertate, egalitate, drepturi), nu domină, nu stăpâneşte, ci efectuează conducerea

maselor într-un cadru legal prin intermediul alegerilor libere. De fapt, aici este vorba despre

conceperea democraţiei ca o luptă de concurenţă a pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul

campaniilor electorale şi, deci, despre o nouă modalitate de selectare a elitei politice.

Referitor la teoriile pluralismului elitelor (S.Keller, E.Holtmann, O.Schtammer, D.Reisman

etc.), vom remarca că ele sunt cele mai răspândite în gândirea elitistă contemporană. Aceste

concepţii mai sunt numite şi teorii funcţionale ale elitei care nu neagă doctrina elitistă în genere,

însă propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice. Spre exemplu, ei consideră că în

societăţile democratice contemporane funcţionează o multitudine de elite, iar puterea este împărţită

între diverse grupuri de elite care sunt controlate de mase prin intermediul alegerilor,

referendumurilor, sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de presiune.

Contrare teoriilor pluralismului elitelor sunt concepţiile liberale de stânga ale elitelor,

reprezentanţii cărora (W.Hills, R.Miliband etc.) consideră că societatea este condusă exclusiv de o

singură elită stăpânitoare. Susţinând unele teze ale şcolii machiavelliste, partizanii acestor

concepţii afirmă că în viaţa reală elita conducătoare se află la nivelul superior al puterii şi nu

permite participarea maselor în politică, iar posibilităţile instituţiilor democratice (alegerile,

referendumurile etc.) sunt neînsemnate. De aceea între elită şi mase există mari diferenţe, depăşirea

cărora este practic imposibilă. Tot aici vom remarca că în politologia occidentală aceste concepţii

sunt criticate, însă în literatura marxistă, dimpotrivă, ele sunt apreciate datorită orientării lor critice.

2.Conceptualizarea şi geneza liderismului politic

Etimonul conceptului "lider", în traducere din limba engleză "leader" înseamnă "conducător,

direcţionator, îndrumător". Liderismul există din momentul apariţiei comunităţii umane,

extinzîndu-se asupra oricarei organizaţii sau uniuni de indivizi. Existenţa fenomenului

liderismului în orice sferă a societăţii este determinată de necesităţile obiective de organizare a

vieţii sociale. Din punct de vedere social, liderismul este o relaţie şi o interacţiune, care se

formează între lider şi cei conduşi. Liderismul presupune un mecanism de integrare a activităţii

50

de grup, cînd individul uneşte şi direcţionează acţiunile întregului grup, care aşteaptă şi susţine

această conducere.

Marea majoritate a cercetătorilor contemporani nu agreează asemenea afirmaţii, ce nu

apreciază la justa valoare autonomia şi activitatea liderilor politici si interacţiunea lor multiplă

asupra societăţii. Diversitatea fenomenului liderismului se reflectă în determinările lui. În ştiinţa

contemporană, în cazul diversităţii de poziţii iniţiale, liderismul este caracterizat neunivoc, se pot

deosebi următoarele abordări privind determinarea tratării lui:

• Liderismul - este o varietate de puteri, a cărui specific este direcţionat pe verticală, în acest

sens liderismul politic,- afirma J. Blondel - este "puterea realizată de un om sau câţiva indivizi,

pentru a impulsiona membrii naţiunii la acţiuni";

• Liderismul - este un statut diriguitor, poziţie socială, legată de adoptarea deciziilor, este o

funcţie conducătoare. O aşa interpretare a liderismului reiese din abordarea structural-

funcţională, ce presupune abordarea societăţii drept un sistem complex, ierarhic organizat a

poziţiilor şi rolurilor sociale . Poziţiile deţinute în această sistemă, legate de îndeplinirea

rolurilor de conducere, şi oferă omului statutul de lider. Cu alte cuvinte după cum afirma

N.Dounton, liderismul – este o poziţie în societate, care se caracterizează prin capacitatea

persoanei ce o deţine de a conduce şi organiza comportamentul colectiv a unor sau tuturor

membrilor săi.

• Liderismul constă în influenţa asupra altor oameni. Dar aceasta nu este o influenţă oarecare, ei

îi sunt caracteristice patru particularităţi: în primul rând, e necesar ca influenţa să fie

permanentă. Către liderii politici nu este corect de atribuit oameni, care au o influenţă mare, dar

de scurtă durată asupra procesului istoric. În al doilea rând, acţiunea conducătoare a liderului

trebuie să se realizeze asupra întregului grup social. Particularitatea liderului politic este

dimensiunea influenţei, extinderea acesteia asupra întregii societăţi sau a grupurilor mari; în al

treilea rând, liderul politic se deosebeşte printr-o prioritate în procesul de influenţă,deoarece

relaţiile liderului cu grupurile sociale se caracterizează prin asimetrie, inegalitate în

interacţiune, direcţionarea univocă a influenţei - de la lider la membrii grupului. In al patrulea

rând, influenţa liderului se sprijină nu pe folosirea directă a forţei,dar pe prioritatea sau

recunoaşterea legitimităţii conducerii.

• Liderismul politic - este un gen de patronare, realizat pe o piaţă specifică, în care antreprenorii

politici în lupta concurenţială schimbă programele decizionale, problemele sociale şi măsurile

presupuse de realizare pe funcţii de conducere . Astfel, specificul antreprenoriatului politic

constă în personalizarea "produsului politic", identificarea lui cu personalitatea potenţialului

lider, precum şi în reclamarea acestui "produs" ca un bun social.

51

• Liderul este simbolul sociumului şi modelul comportamentului politic al grupului social, deseori

promovat de jos, stihiinic, şi se perpetuează de discipoli. Liderismul politic se deosebeşte de

conducerea politică, liderismul presupune un sistem destul de rigid şi formalizat de conducere-

subordonare.

Astfel, liderismul politic reprezintă în sine o influenţă permanent prioritară şi legitimă a unei

sau câtorva persoane ce posedă funcţii dominante în societate, sau grup social.

Geneza liderismului politic este destul de complexă şi nu se supune interpretării unilaterale, cu

referire la teoria psihologică şi, în particular, explicarea psihanalitică a liderismului, fondatorul

psihanalizei Z.Freud, susţine că la baza liderismului se află „libidoul reprimat” - atracţia

preponderent inconştientă de caracter sexual. În procesul sublimării, ea se manifestă în tendinţa

spre creativitate şi inclusiv spre liderism. La mulţi oameni deţinerea poziţiilor conducătoare

îndeplinesc funcţia subiectiv-compensatoare, permiţând de a suprima sau depăşi diverse

complexe, sentimentul de inferioritate,valoare relativă ş.a. Necesităţile concrete psihologice

reflectă şi subordonarea liderului. Abordarea subiectivă a liderismului are loc încă din copilărie,

când copilul are nevoie de protecţia şi autoritatea părinţilor. În acest sens autoritatea

conducătorului statului este asemeni autorităţii tatălui familiei. La fel un rol important în

dezvoltarea psihanalizei, l-au avut savanţii şcolii din Frankfurt, E. Fromm, T. Adorno. Ei au

evidenţiat tipul de personalitate, predispus spre autoritarism, ce tinde spre putere. O aşa

personalitate se formează în condiţiile sociale instabile, ducând la apariţia frustraţiilor în masă şi

nevrozelor, la tendinţa omului de a se refugia în sfera dominării şi subordonării.

Totalitatea diferitor interpretări permite de a privi diversitatea laturilor liderismului politic, dar

nu oferă imaginea integră a lui. Tentativa de a soluţiona această problemă, de a realiza o cercetare

complexă a liderismului o reprezintă în sine şi teoria analizei interactive, care ia în consideraţie

patru momente principale a liderismului: trăsăturile liderului; obiectivele pe care el tinde să le

realizeze; adepţii şi constituenţii lui; sistema lor de interacţiune, mecanismul de interacţiune a

liderului cu constituenţii lui. Şi totuşi de creat o concepţie unică, a liderismului, este dificil,

deoarece acest fenomen este foarte divers, complex după manifestările şi funcţiile lui, ce depinde

de epoca istorică, tipurile sistemelor politice, particularităţile liderilor etc.

Prin calitatea de factor eficient al liderismului se înţelege totalitatea calităţilor speciale

personal-psihologice a liderilor, precum şi metodele, condiţiile şi mijloace lor de funcţionare şi

activitate ce le asigură rezultate înalte. Abordări anterioare de analiză a problemelor cercetate se

conţin în lucrările gânditorilor antici. În lucrarea "Arthaşastra" (în traducere din sanscrită - "ştiinţa

despre guvernarea utilă sau efectivă ") pentru guvernator se recomandă să "nu încalce legea şi

utilul". O atenţie deosebită se acorda asupra calităţilor lui psihologice, caracterului de

comportament şi metodelor de conducere. În "Arthaşastra" pentru evidenţierea capacităţilor

52

funcţionarilor în conducere, se foloseşte aprecierea calităţilor conducătorilor după următoarele

criterii: 1) nivelul capacităţilor de conducere; 2) realizări în arta meşteşugărească şi cunoştinţelor

ştiinţifice; 3) calitatea raţiunii, iscusinţei şi memoriei; 4) realizări în arta oratorică, 5) nivelul

isteţimii, rezistenţei; 6) dispunerea de capacitatea de a fi cinstit, bun, fidel; 7) dispunerea de forţă,

putere şi stabilitate, lipsa încăpăţânării şi firii slabe; 8) dispunerea de caracterul binevoitor şi

incapacitatea de a crea discordie.

Printre principalii factori, de care în mare măsură depinde conducerea politică şi caracterul

liderismului, cercetătorii evidenţiază asemenea precum: principalele convingeri politice ale

liderului; stilul lui politic; motivele, de care el se conduce pentru a obţine statutul politic diriguitor;

reacţia lui la presiunile psihologice şi stresuri; datele biografice ale liderului, ce includ şi date

privind experienţa politică. Trebuie luat în consideraţie, că factorii evidenţiaţi se interpretează

înainte de toate prin relaţia liderului cu "echipa" lui, cercul apropiat şi anturajul, care pot atât să

consolideze poziţiile conducătorului, cât şi să le facă vulnerabile. Despre aceasta scria încă

N.Makiavelli, evidenţiind că "despre raţiunea liderului în primul rând se judecă luând în

considerare, ce oameni el atrage spre sine".

Printre principalele caracteristici de esenţă ale liderismului politic se poate de atribuit

următoarele: 1)dispunerea de propria programă politică ; 2) capacitatea de a exprima şi susţine

viziunile şi interesele unei sau altei grupe; 3) trăsături de caracter distincte, ce se manifestă în

activitatea de realizare a programei şi unirea adepţilor lui (insistenţa, voinţa, flexibilitatea); 4)

nivelul necesar de cultură politică; 5) imaginea conducătorului, ce corespunde normelor morale,

acceptate în acest socium, grupă; 6) popularitatea, capacitatea de a câştiga adepţi şi de a influenţa

asupra oamenilor, comunicabilitatea, capacităţile oratorice ; 7) existenţa "echipei" de subalterni şi

realizatori, capabili de a organiza activitatea adepţilor săi; 8) capacitatea de a obţine un anumit

nivel de susţinere din partea maselor populare, de la structurile puterii oficiale sau organizaţii

obşteşti (varianta optimală - de a avea susţinere la toate nivelele puterii, în diferite grupe sociale şi

partide); 9) particularitatea de a se identifica cu adepţii sau alegatorii săi ; 10) evidenţierea

demonstrativă a priorităţii comunităţii asupra personalului.

Bibliografie






53

TEMA XI. Politica şi democraţia.Grupurile de presiune.

1.Geneza şi conceptualizarea democraţiei

Analiza istorică a apariţiei şi evoluţiei democraţiei se conţine în difuziunea ideilor şi

principiilor democratice. Probabil, democraţia, asemeni focului, picturii, scrisului a fost inventată

nu o dată şi nu într-un singur loc. În opinia lui R.Dahl, democraţia putea fi inventată de fiecare dată

din nou acolo şi atunci, unde şi când pentru aceasta existau premise favorabile.

Principiile democraţiei sunt abstracte şi pot servi drept premise de apariţie a diverselor

instituţii. Dar pentru dezvoltarea democraţiei e nevoie de urmarea unor norme procedurale

concrete şi respectarea drepturilor cetăţenilor. Orice societate care contravine normelor legale -

societate, ce nu se limitează cu asemenea norme, şi nu respectă asemenea proceduri - nu poate fi

recunoscută democratică.

Întreaga experienţă istorică demonstrează că pentru asigurarea viabilităţii sistemului politic

“democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indiferent de apartenenţa lor de grup social,

trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului”.

Pentru ca societatea să se bazeze în mod real pe o organizare democratică şi o conducere

politică democratică, în activitatea ei trebuie să fie respectate cu stricteţe cel puţin următoarele

principii şi norme fundamentale, care se manifestă concret în funcţie de specificul ţării:

a) existenţa unei legislaţii, inclusiv a Legii fundamentale (Constituţia), care să prevadă

principalele drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor şi popoarelor la organizarea liberă, exprimarea

voinţei în toate problemele legate de funcţionarea vieţii societăţii, inclusiv atitudinea faţă de forţele

conducătoare;

b) separarea puterilor de stat în legislativă, executivă şi juridică;

c) existenţa unui mecanism politic care ar asigura libertatea tuturor cetăţenilor de a alege şi

a fi aleşi în organele de administrare centrală şi locală; votul direct şi secret; un regim politic

garantat prin legislaţie, organele locale ale puterii create pe baza alegerilor libere;

d) libertatea organizaţiilor politice şi obşteşti. Pluripartidismul este o condiţie

indispensabilă de organizare democratică a societăţii. “Partidele politice în ultimele două secole au

asigurat o guvernare paşnică pentru un număr foarte mare de oameni şi au facilitat o dezvoltare

economică de o amploare nemaipomenită… oriunde a domnit democraţia, au existat şi partidele

politice”.

e) libertatea mijloacelor de informare în masă, lipsa cenzurii, resposabilitatea în faţa legii a

mijloacelor de informare în masă pentru precizia informaţiei publicate, difuzarea informaţiei false

este calificată drept infracţiune;

54

f) contrapunerea poziţiilor politice cu privire la organizarea şi conducerea ţării, precum şi

la alte probleme, să se efectueze pe calea dialogului, sincer şi argumentat, fără incriminări şi ofense

reciproce;

g) folosirea tradiţiilor democratice şi promovarea valorilor democratice, trebuie să aibă

scopul de a crea un climat politic sănătos pentru realizarea politicii de creştere permanentă a

bunăstării materiale şi a culturii spirituale a cetăţenilor;

h) între drepturile, libertăţile şi obligaţiunile cetăţenilor, între libertatea şi responsabilitatea

lor trebuie să existe o corelaţie justă, astfel încât realizarea drepturilor şi libertăţilor să se efectueze

în cadrul legii;

i) organizarea şi conducerea democratică trebuie să cuprindă toate sferele vieţii societăţii,

atât la nivel macrosocial, cît şi microsocial, incluzând fiecare instituţie.

Robert Dahl, în lucrarea „Democraţia şi criticii ei” (1989), apreciază că democraţia modernă se

caracterizează prin următoarele trăsături:

1. instituirea reperezentării (un corp electoral alege o adunare prin scrutin periodic, secret,

adunare care reprezintă poporul în exercitarea puterii);

2. extensia „demos”-ului la aproape întreaga populaţie adultă;

3. limitarea democraţiei directe, care nu se mai poate practica oicând în noile dimensiuni ale

statului-naţiune;

4. diversitatea vieţii politice, exprimată prin multitudinea de interese ce sunt promovate de

partide şi alte formaţiuni politice;

5. clivajul politic şi concurenţa dintre forţele politice;

6. apariţia poliarhiei, respectiv formarea unui număr foarte mare de instituţii necesare

promovării vieţii democratice;

7. pluralismul social, exprimat prin existenţa a numeroase organizaţii cu autonomie relativă

(societatea civilă);

8. multiplicarea drepturilor şi libertăţilor individuale garantate prin prevederi constituţionale.

Dezvoltarea istorică din perspectiva democraţiei moderne s-a concretizat în promovarea unui

nou sistem de valori şi norme prin afirmarea libertăţii omului şi conştiinţei naţionale pe plan

juridic, politic, cultural şi moral. Ca rezultat, democraţia modernă şi contemporană conexează şi

integrează libertatea şi egalitatea ca valori politice şi juridice ce asigură participarea oamenilor în

sfera socialului. Specific societăţii moderne este faptul că „raţiunea umană tinde pentru prima dată

în istoria omenirii să se concretizeze în raţiune a intregii societăţi în stat politic, devinind astfel

raţiune socială sau raţionalitate”.

55

Principiile fundamentale ale demcraţiei se referă deopotrivă şi la garantarea libertăţii de

opţiune, a exprimării libere a votului şi a limitării în timp a puterii reprezentanţilor aleşi de

majoritate în instituţiile puterii politice.

Un guvernamânt democratic exprimă faptul că cetăţenii au influenţă asupra decizilor legate de

guvernare. Totodată, una dintre condiţiile de funcţionare a democraţiei o constituie libertatea

circulaţiei şi obţinerii informaţiilor, precum şi libertatea schimbului de opinii – garanţie a bunei

funcţionalităţi a întregului sistem democratic.

2.Democrația şi grupurile de presiune

Pentru reflectarea şi exprimarea diverselor interese în societăţile contemporane se creează

instituţii şi mecanisme sociale. Astfel, pentru coordonarea şi apărarea intereselor comune şi

necesităţilor vitale ale unui grup social se formează forţe politice. Acestea din urmă, fiind

reprezentate de diferite grupuri, partide, mişcări şi alte formaţiuni social-politice, realizează o

influenţă, o presiune asupra structurilor de putere sau participă nemijlocit la exercitarea şi

menţinerea puterii.

Examinarea şi evaluarea fenomenului politic, a forţelor politice din societate a devenit cu

adevărat posibilă pentru reprezentanţii ştiinţelor politice din ţara noastră doar la începutul anilor

‟90 odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova (27 august 1991). În

ultimul timp tot mai mulţi cercetători, nu fără succes, încearcă să analizeze diverse probleme ce ţin

de activitatea şi funcţionalitatea formaţiunilor politice în societatea moldovenească. În cele ce

urmează ne propunem să reliefăm câteva aspecte privind natura grupurilor de presiune şi a

partidelor politice, evidenţiind totodată similitudinile şi deosebirile între aceste instituţii politice,

precum şi unele trăsături specifice ale activităţii acestora în societatea noastră.

În această ordine de idei vom specifica faptul că fără justa înţelegere a esenţei grupurilor de

presiune şi a partidelor este foarte dificil să construim o imagine clară a sistemului politic din

societăţile de tranziţie. Este cunoscut faptul că în fiecare sistem politic organizat există, de obicei,

anumite mecanisme, instituţii care intermediază relaţiile dintre cetăţeni şi stat, dintre societatea

civilă şi societatea politică. Un rol foarte important în şirul acestor instituţii îl ocupă grupurile de

presiune şi partidele politice, deosebindu-se între ele după scopurile urmărite, metodele de

activitate, mijloacele de influenţă asupra puterii şi după alte caracteristici distincte.

Noţiunea de „grup de presiune” a fost introdusă în ştiinţa politică de cercetorul american A.

Bentley, care în lucrarea sa „Procesul de guvernare. Studierea presiunii sociale” (1908), propunea

spre analiză nu numai instituţiile politice formale, dar şi grupurile aparte de oameni care

56

influenţează asupra structurilor de putere şi procesului adoptării deciziilor politice. Utilizarea

acestor noţiuni era dictată de tendinţa de a depăşi caracterul limitat al abordării instituţionale, care

nu dădea posibilitatea de a înţelege de ce se adoptă unele sau altele decizii şi cine real controlează

puterea.

Astăzi conceptul de „grup de interes” are o largă circulaţie internaţională, fiind folosit în

toate ştiinţele politice şi, îndeosebi, în sociologia politică. Dacă politologii se interesează de

grupurile de presiune (adesea în literatura de specialitate acestea sunt numite şi grupuri de interese

sau grupuri de influenţă) care se interferează cu politica, sociologii încearcă să determine locul,

rolul şi statutul social al membrilor grupului de presiune. Termenul originar al acestuia este cel

american de „pressure group”, însă semnificaţia lui diferă de la o ţară la alta, de la un autor la altul.

În ansamblu, cercetătorii din Occident definesc grupurile de presiune ca asocieri de indivizi care

iau fiinţă pe baza unor interese de moment sau de perspectivă, fără a dobândi o organizare clară, un

program şi un statut special.

Toate grupurile se formează şi activează în numele unor interese comune: ideologice,

cooperative, profesionale, afective, patrimoniale etc. În sensul cel mai larg al termenului toate

grupurile sunt într-un anumit fel grupuri de interes. Însă acestea se disting unul de altul prin

interacţiunea, indiferent de forma concretă, cu instituţiile statului şi cu partidele angajate în lupta

pentru cucerirea şi exercitarea puterii. Ele au un rol specific în viaţa socială şi politică a unei

societăţi, îndeosebi, în contextul pluralismului politic.

Conţinutul termenului de „grup de presiune” este adesea dificil de perceput, dat fiind faptul

că într-o societate sau alta pot exista diverse grupuri de presiune care se deosebesc între ele după

mai multe criterii (după obiectivele urmărite, tacticile folosite, structura socială etc.). Existenţa

diferitelor interese nu întotdeauna explică în mod clar obiectivele şi tacticile utilizate de grupurile

de presiune. Acestea urmăresc să-şi amplifice la maximum influenţa asupra factorilor de decizie,

iar tactica lor depinde în mare măsură de jocul forţelor sociale şi politice şi de eficienţa activităţii

structurilor de putere. Uneori grupurile de presiune, chiar dacă pot avea o acţiune puternică sub

aspectul presiunii asupra puterii şi organelor sale, pe scena social-politică nu se observă. De aceea

practica activităţii unor grupuri de presiune şi mai ales a lobby-lui a fost denumită semnificativ

„guvernul invizibil”. Însă tactica lor este cu mult mai diversă, ele pot acţiona agresiv sau ofensiv,

cu mijloacele deschise (publice, controlabile) sau ascunse (latente, mascate).

Bibliografie




57



58

TEMA XII. Cultura politică

1.Cultura politică ca fenomen social

Conceptul de cultură politică este reflectat în studiul din 1963 al lui Gabriel Almond şi Sidney

Verba, The Civic Culture, unde se susţinea că instituţiile şi modelele de acţiune în cadrul

sistemului politic trebuie să fie congruente cu cultura politică a naţiunii. Studiile culturaliste au fost

în mod special importante în cercetarea democratizării, analiştii încercînd să identifice cerinţele

culturale ale democraţiei.

Acest concept cu referire la cultura politică ulterior îl vom regăsi în literatura despre

democraţie, de exemplu teoria „culturii civice” a lui Almond şi Verba. Pornind de la date de cinci

societăţi democratice, ei au susţinut că, în cazul unei naţiuni, cultura politică există o influenţă

independentă asupra comportamentului politic şi social. Cultura trasează norme de comportament

pe care membrii societăţii le recunosc şi le urmează, în general, chiar dacă ei personal nu

împărtăşesc aceste valori. Aceasta este de departe cea mai influentă abordare; cercetările care au

urmat această linie sunt numeroase şi nu se limitează la sistemul democratic (vezi trecerea în

revistă în Almond şi Vebra). Ulterior, regăsim teoria „autoritate - culturală” (Eckstein, 1966).

Opera lui Eckstein este relevantă pentru preocupările prezente, pentru că el este unul dintre

teoreticienii care discută aspectele dinamice ale culturii şi felul în care cultura poate juca un rol în

procesul schimbării politice (Eckstein, 1988; 1990). Aaron Wildavsky a dezvoltat o a treia versiune

distinctă a analizei culturii politice (Wildavsky, 1987). El s-a inspirat din abordarea grupului-grilă,

a lui Mary Douglas, pentru a dezvolta o tipologie a culturilor bazată pe patru stiluri de viaţă

distincte. Aceste tipuri se fundamentau pe relaţiile sociale şi pe valorile pe care acestea le

exemplifichau.

În literatura de specialitate predomină ideea că prin cultură politică se înţelege modelul

specific al standardelor autoritare care precizează sfera comportamentului acceptabil pentru

participanţii oricărui sistem politic, se afirmă că aceasta constă în întreaga serie de convingeri şi

idei despre structura autorităţii, de norme (reguli şi legi) , valori (scopuri şi obiective), simboluri

cuprinse în constituţia formală sau care sunt unite într-un grup de obiceiuri şi deprinderi neformale

a căror încălcare se asociază cu o sancţiune autoritară.

După politologul polonez W.Markiewicz, cultura politică reprezintă acele elemente

istoriceşte constituite în cultură la un nivel global care vizează valorile recunoscute şi acceptate de

către o colectivitate dată şi care se referă la sistemul puterii de stat. În sfera culturii politice se

includ criteriile după care societatea este obişnuită să aprecieze politica statului, să se solidarizeze

cu direcţiile acţiunilor puterii sau să se împotrivească lor. Drept componente ale culturii politice

59

autorul polonez consideră: conştiinţa istorică, atitudinile şi comportamentele politice, conducerea

politică, regulile jocului politic.

Cercetătorul Y.Schemeil foloseşte pluralul „culturi politice”, deoarece spune el, nu există o

cultură politică unică în care să se regrupeze toate caracteristicile politice politice ale unei societăţi.

Singularul „cultură politică” sugerează o cultură politică unică, avînd efecte multiple asupra

politicilor publice şi a vieţii politice dintr-o ţară. Expresia „culturi politice” sugerează pluralismul

cultural pe care singularul nu-l implică. Factorul comun al acestor culturi este, susţine Schimeil,

atitudinea faţă de sistemul politic. În concepţia sa, cultura politică este ansamblul sistemelor de

credinţe şi semnificaţii politice pertinente pentru o societate.

Un aport deosebit la definitivarea conceptului de cultură politică au adus cercetătorii

americani G.Almond, S.Verba, L.Peyn, Gh.Foster, politologul francez M.Duverger, savantul rus

F.Burlaţki, analiştii polonezi J.Wiatr, M.Markiewiez etc.

În opinia noastră, cultura politică cuprinde totalitatea faptelor concrete ale omului referitor

la instituţiile politice, orânduirea politică a societăţii, procesele şi evenimentele politice…; este

gradul de înţelegere, ce constituie formele şi metodele de realizare de către oameni în viaţa de toate

zilele a unor anumite teorii şi concepţii politice.

Cultură politică este rezultatul unei experienţe istorice a societăţii, care are trei dimensiuni

(conform lui G.Almond şi S.Verba “The Civic Culture”, 1963):

1. cognitivă – un ansamblu de cunoştinţe despre sistemul politic şi fenomenele politice;

2. afectivă – stări psihice ce însoţesc atitudinile, independent de orice judecată raţională

asupra politicii;

3. evaluativă – aprecierea fenomenelor politice prin referiri la un sistem de valori.

Îm condiţiile întegrării europene, cultura politică a diverselor grupuri sociale depinde de faptul

cum se reflectă sistemul politic în gândirea membrilor acestora, de pasiunile şi ambiţiile lor politice,

de experienţa pe care individul o posedă în domeniul vieţii politice, de capacităţile persoanei de a

aprecia fenomenele şi evenimentele politice etc. – toate acestea concomitent fiind şi manifestări ale

acestei culturi.

Cultura politică fragmentară din Republica Moldova are următoarele trăsături:

- existenţa unor grupuri cu orientări politice opuse, care formează subculturi izolate, conflictuale,

ce manifestă autonomie sporită faţă de cultura dominantă. În Republica Moldova, în viziunea

politologilor autohtoni aceste subculturi sunt în special etnolingvistice, socio-economice, regionale,

fiecare având orientările sale specifice.

- predominarea loialităţii faţă de instituţiile, care reprezintă interesele locale asupra celor naţionale;

- existenţa unor predispuneri ale populaţiei spre rezolvarea personală a problemelor;

60

- predominarea unui sentiment de neîncredere între diferite forţe sociale care reflectă lipsa sau

slăbiciunea procedurilor democratice de soluţionare a conflictelor ;

- atitudinea diferită faţă de orientarea politicii externe a statului.

2.Interacţiunea sistemului politic şi culturii politice. Tipologia culturii politice

În determinarea fenomenului culturii politice apare întrebarea despre corelarea ei cu alte sfere

ale politicului, mai întâi de toate cu sistemul politic. În căutarea unui răspuns adecvat la această

întrebare trebuie să conştientizăm că instituţiile politice, fiind o creaţie a culturii unui sau altui

popor, la rândul său influenţează enorm conţinutul culturii. În consecinţă e logic ca între ele să

existe o legătură de interdependenţă. De exemplu, între comportamentul politic şi cultura politică

se evidenţiază următoarea interacţiune:

1. Comportamentul politic poate fi determinat doar prin prisma analizei

fenomenului culturii politice.

2. Cultura politică se realizează doar prin comportamentul politic.

3. Formele comportamentului politic, fiind supuse unei prelucrări analitice

corespunzătoare, pot fi întrebuinţate drept indicatori ai culturii politice pentru

caracterizarea conţinutului său, structurii, etc.

Deşi sistemul politic şi cultura politică reprezintă subsisteme independente ale politicului,

este dificil de a le demarca strict. Ele se influenţează reciproc, se află într-o interacţiune

permanentă, fiind imposibilă existenţa lor separată. De exemplu, în sistemul liberal-democratic

pluralismului partidist, generat la rândul său de pluralismul intereselor în societate, îi corespunde

pluralismul orientărilor politice, pluralismul ideologiei şi poziţiilor politice, toleranţa în relaţiile

dintre adepţii diverselor partide pe problemele respectării regulilor “jocului politic”; sistemului

separării puterilor îi corespunde susţinerea principiilor compromisului, dialogului, pragmatismului,

etc.; sistemului monopartid – monismul ideologic, monoideologia sau “metaideologia, iar

monopolismului puterii – supremaţia ideologiei dominante”.

Referitor la sistemul politic, e necesar de evidenţiat, că el reprezintă totalitatea integră,

coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, principiilor organizării politice a societăţii supuse

codului normelor politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor istorice şi directivelor regimului

politic al unei societăţi concrete. Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile

dintre societate şi stat, caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea puterii,

starea activităţii politice, nivelul activităţii politice în societate, caracterul participării politice,

relaţiile politice neinstituţuionale.

61

Din combinarea celor trei dimensiuni, la care ne-am referit deja, rezultă trei forme de

culturi politice (tipologizare propusă de G.Almond şi S.Verba): cultura parohială (provincială,

locală), cultura de supunere (de subordonare) şi cultura de participare.

Cultura parohială este caracteristică unor societăţi în care nu se poate vorbi, în sens

propriu, de o cultură politică naţională. În cadrul acesteia nu există o conştientizare a politicii

naţionale şi nici un interes pentru sistemul politic. Are loc o simplă juxtapunere de culturi politice

locale ale etniei, regiunii. Prin urmare, cunoştinţele, sentimentele, evaluările sînt orientate spre

anumite entităţi locale.

Cultura de supunere este o cultură la nivel naţional. În acest caz, oamenii sînt conştienţi

de existenţa sistemului politic, dar rămân pasivi, deoarece ei nu cred, că pot sau ar trebui să

influenţeze deciziile politice.

În ceea ce priveşte cultura de participare, “este una în care membrii societăţii tind să fie

în mod explicit orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi

administrativ: cu alte cuvinte, către aspectele input-output ale sistemului politic. Membrii

individuali ai formei participative de guvernământ pot fi orientaţi favorabil sau nefavorabil către

diferite clase de obiecte politice. Ei tind să fie orientaţi către un rol “activist” al sinelui în

organismul politic, deşi sentimentele şi evaluările unui asemenea rol pot să varieze de la acceptare

la respingere”.

În dependenţă de caracterul culturii G.Almond a evidenţiat patru tipuri ale sistemelor

politice:

1. Sistemele politice anglo-americane, caracterizate printr-o cultură politică

secularizată.

2. Sisteme politice continentale vest-europene, cu o cultură politică fragmentară,

alcătuită din subculturi politice mixte.

3. Sisteme politice preindustriale şi parţial industriale, cu o cultură politică

diferenţiată.

4. Sisteme politice totalitare cu o cultură politică artificial omogenă.

Bibliografie






62

TEMA XIII Conștiința politică și ideologia politică

1.Conștiința politică: aspecte teoretico-metodologice

Constiinta politica constituie o forma a constiintei sociale, definindu-se ca un ansamblu de idei,

teorii, conceptii politice elaborate, structurate si sistematizate in doctrine, programe politice,

precum si stari de spirit, sentimente, traditii, modalitati de gandire cu caracter politic existente in

societate. Ea reflecta fenomenele si procesele politice referitoare la raporturile dintre clase, grupuri

sociale, dintre partide, cetateni si institutiile de stat, dintre natiuni si popoare. Fiecare societate isi

are propria sa constiinta politica. Ea se structureaza in:

a)-constiinta comuna politica

b)-constiinta teoretica

c)-psihologia politica.

a)Constiinta comuna politica este acea parte a constiintei politice creata si acumulata in mod

spontan, pe cale empirica, de oameni, pe baza experientei si a traditiilor istorice. Ea este difuza,

nestructurata, nesistematizata si are o valoare stiintifica limitata, intrucat in cadrul ei

precumpanitoare sunt elementele empirice. Constiinta comuna este constiinta de toate zilele sau

constiinta maselor. Conștiința politică comună este dominată de cunoștințe politice relativ stabile,

interese comune structurate ale grupurilor, norme politice interiorizate prin experiență colectivă.

Conștiința politică comună servește acțiunilor de grup politic bazal. Dezvoltarea stiintei in randul

maselor atat prin sistemul de invatamant, prin mass-media dar si in urma activitatii desfasurate de

partidele politice interesate in ridicarea nivelului lor politic, in vederea insusirii si receptarii

programelor si doctrinelor lor politice, a determinat restrangerea considerabila a sferei empirice a

constiintei comune din cadrul constiintei politice.

b)Constiinta politica teoretica este componenta ideologica a constiintei politice. Ea este elaborata,

structurata si sistematizata in teorii, conceptii, doctrine, programe politice, fundamentand si

promovand interesele, aspiratiile unei clase, grup social sau ale unei societati. Aceasta forma a

constiintei este in mod constient si organizat creata si difuzata prin mijloace de informare si

comunicatii in cadrul societatii. Numai prin aceasta componenta, constiinta capata, de fapt, caracter

politic.

La nivelul general al fiecarei societati exista o constiinta politica intemeiata pe valorile

fundamentale politice ale acesteia. Intr-o forma sau alta, aceasta constiinta se regaseste intr-o

societate pluripartidista, in ideologiile si doctrinele partidelor si formatiunilor politice.

63

c)Psihologia politica cuprinde, prin excelenta, elementele afective ale constiintei-sentimentele,

starile de spirit, mentalitatile, obiceiurile. Ea se naste si intra in componenta constiintei comune.

Constiinta politica poate avea conotatii multiple la fel ca si expresia “a face politica”. Se poate

aprecia ca si constiinta politica este in functie de cultura, de percepire a evenimentelor, de

actualitatrea informatiei si de dorinta de partecipare si de implicare constienta in mersul societatii

in general.

Ca dimensione subiectiva a politicului, constiinta politica este pina la urma proprie fiecarui

cetatean.

Alaturi de constiinta politica putem vorbi de constiinta de clasa, o notiune care are o arie de

acoperire mai restrinsa decit prima, avind un grad de specialiyare mai ridicat. Asadar, constiinta de

clasa esprima, in sens general, “starea de a fi constient de diviziunile sociale din societate si de

apartenenta la o clasa sociala anume”. Aceasta a fost o notiune mult vehiculata de promotorii si

sustinatorii ideologiei comuniste, fiind associata adeseori cu intesesele clasei muncitoare.

2.Ideologia politica

„Ideologiile sunt constelații de credințe și expresii cu încărcătura simbolică, prin care lumea este prezentată,

interpretată și evaluată într-un mod menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze și să

justifice anumite modalități sau direcții de acțiune și să anatemizeze altele” – o definiție mai clară decât

acesta – apărută în cadrul unei dintre cele mai serioase enciclopedii în domeniu – Enciclopedia Blackwell –

aproape că nu se poate imagina.

Lucrurile sunt departe de a fi așa. Ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept

foarte derutant pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza și validitatea celor mai

profunde întrebări ale noastre. Un mare rol în crearea aurei de ambiguitate în jurul conceptului îl are și

conotația peiorativă care există în jurul său.

Un mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual, și aceasta din cauză că ne temem ca nu cumva

fundamentele celor mai îndrăgite concepții ale noastre să se afle pe nisipuri mișcătoare și nu pe baze solide.

În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de

conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acest discurs să

poată fi urmărit și analizat. Un loc important în această direcție îl are tradiția marxistă ce căuta la modul

manifest acel grup de indivizi cu o vocație înnăscută pentru modul de gîndire non-ideologic.

Cariera conceptului de ideologie este de fapt povestea disputei intelectuale între cei care, într-o tradiție

veche de mii de ani, cred că putem construi o știință obiectivă a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte

cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, orice

analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie să ajungă să vorbească, în fapt, despre cunoaștere,

adevăr și știință.

64

Că termenul de ideologie era folosit în cu totul alt sens decât cel preconizat de Destutt de Tracy vorbește

foarte mult despre amploarea transformărilor pe care le-a suferit acesta în mai puțin de două secole.

Transformările au început o dată cu Napoleon, care, neputând accepta criticile venite din partea ideologilor

liberali ai epocii, numește ideologia o “metafizică nebuloasă” ce încearcă să conducă lumea după alte

principii decât cele statuate de tradiție.

În timpul celor două secole de istorie s-au creionat două direcții majore în modul de folosire a termenului de

ideologie. Prima ar fi linia raționalistă în descendența lui Tracy la care se adaugă o notă de pesimism impusă

în lumea academică anglo-saxonă de empirismul atotputernic.

De la începuturi și pînă la ultimele contribuții ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pa natura

consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, în sensul că adevărul este un

corespondent al realității, o realitate a cărei rațiune poate să abiliteze toți oamenii de bună credință să se

descurce cu metode din științe sociale, care, la rândul lor, sunt puțin diferite de cele ale științelor exacte.

Bibliografie






65

TEMA XIV. Conflictele politice

1.Abordări conceptuale privind conflictele politice

Dacă în perioada societăţii totalitare de tip sovietic problema conflictelor n-a fost cercetată

în toată amploarea ei, în Occident are loc o studiere multiaspectuală a teoriei conflictelor deja la

sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX. Iniţial analiza conflictului ca problemă era

centrată pe factorul social-psihologic, iar după cel de-al doilea război mondial apar o serie de

lucrări în care conflictul politic este apreciat ca un fenomen caracteristic vieţii interne a societăţii.

În opinia sociologului german R.Dahrendorf , orice societate e supusă schimbărilor, iar pentru

comunitatea umană este necesară intersecţia diverselor opinii, conflicte, refaceri, ceea ce asigură

oamenilor libertatea. Prefacerile sociale sînt prezente peste tot şi fiecare element nou asimilat de

societate contribuie la schimbarea ei. În fiecare colectivitate unii membri ai ei se supun altora. În

consecinţă, societăţii îi este caracteristică atât inegalitatea socială, cît şi poziţia diversă a cetăţenilor

faţă de împărţirea puterii. Aceasta determină şi deosebirile de interese, condiţionând contradicţii,

modificarea structurii societăţii în ansamblu. Concepţia acestui autor “modelul conflictual al

societăţii” este recunoscută de toată lumea ştiinţifică.

O concepţie similară promovează şi conflictologul american L.Coser , care susţine că

societăţii îi este caracteristică inegalitatea socială, insatisfacţia psihologică permanentă a

membrilor ei, iar de aici pornesc disensiunile dintre indivizi şi grupuri sociale ce duc spre

conflicte. Autorul consideră că conflictul din interiorul grupului social poate contribui la

consolidarea acestui grup. Prin urmare, conflictul constituie o premisă necesară a dezvoltării

societăţii şi de aceea el este funcţional pentru comunitatea umană. Iată de ce concepţia lui poartă

denumirea de teoria “conflictului pozitiv-funcţional”.

Printre savanţii notorii care consideră conflictul un fenomen universal este şi sociologul

american K.Boulding, care a elaborat şi fundamentat teoria generală a conflictului. El socoate că

toate conflictele au unele elemente comune şi studierea lor dă posibilitate forţelor sociale să

controleze conflictele şi consecinţele lor. Totodată, acest autor susţine că conflictul este o parte

inerentă a societăţii şi nu poate fi separată de ea.

Astăzi în literatura de specialitate se acceptă ideea potrivit căreia conflictul politic este un

tip de interacţiune socială caracterizat prin stări antagonice sau de ciocniri de interese, idei, politici,

programe, platforme. El este deci o stare extremă a acţiunii politice, o contrapunere a diverselor

forţe politice într-o societate sau alta. Conflictul politic are nenumărate manifestări, de la expresii

verbale de dezacord până la dispută fizică directă. Fiind o expresie a mişcării permanente, o

contradicţie perpetuă între laturile sale, conflictul este un fapt constant al vieţii sociale, o

66

caracteristică esenţială a structurii şi proceselor sociale. El mai poate fi conceput şi ca o distincţie

sau un simptom al unei societăţi încă imperfect integrate .

În baza celor expuse se pot evidenţia câteva momente principiale privind subiectul abordat:

În literatura ştiinţifică continuă să predomine ideea că conflictul reprezintă prin sine un

fenomen universal, caracteristic pentru toate sferele vieţii sociale, iar acest fapt necesită

definitivarea unei “teorii comune a conflictului”. Considerăm că o asemenea teorie este puţin

probabilă. Actualmente putem vorbi doar despre statornicirea unei direcţii ştiinţifice speciale, a

unei ramuri a ştiinţelor politice, în cadrul căreia examinării teoretice îi este supus un spectru larg

de probleme ale acestui fenomen social.

Conflictul ca fenomen social continuă să fie determinat în literatura din spaţiul ex-sovietic

doar prin analiza factorilor şi caracteristicilor externe, în centrul atenţiei savanţilor conflictologi

aflându-se doar dimensiunile formal-juridice. Conflictul este abordat drept un act sau o posibilitate

a ciocnirii intereselor participanţilor, fiind slab reflectate conţinutul, anatomia şi caracterul

funcţional al acestui fenomen.

În abordarea conflictului se atribuie însemnătate numai acelei ambianţe, acelui cadru social,

politic şi psihologic în care apar şi se dezvoltă disensiunile, studiindu-se doar funcţiile inerente ale

conflictului şi comportamentul părţilor implicate în confruntările sociale .

În analiza conflictelor se acordă o atenţie insuficientă disensiunilor sociale şi confruntărilor

politice caracteristice societăţilor de tranziţie şi îndeosebi problemelor legate de lupta pentru putere

dintre diferiţi subiecţi sociali, de discordiile dintre verigile puterii de stat etc.

2.Modalităţi de aplanare a conflictelor politice

Evoluţia societăţii umane a demonstrat, că cele mai profunde conflicte politice se încheie, de

regulă, cu revoluţii şi deseori puterea politică trece din mâinile unui grup social în mâinile altuia. În

rezultatul transformărilor politice profunde urmează o întreagă epocă de mari mutaţii social-

economice. Metoda revoluţionară de rezolvare a conflictelor politice nu numai înlătură radical şi

rapid barierele în calea progresului social, dar şi necesită de la societate un cost social foarte mare,

urmată de puternice zguduiri sociale cu consecinţe imprevizibile.

În fond, revoluţia socială este o metodă extremă de rezolvare a conflictelor social-politice.

O altă metodă, caracteristică pentru timpul nostru, este reforma. Deşi reformele nu ating principial

bazele orânduirii sociale, ele se înfăptuiesc treptat şi păstrează fără schimbări esenţiale într-un fel

sau altul caracterul puterii. Totuşi o serie întreagă de mari reforme au deseori drept rezultat adânci

transformări social-economice şi politice. Metoda reformatoare de soluţionare a conflictelor social-

politice are avantajul de a păstra o balanţă a forţelor sociale, în activitatea cărora predomină

67

dialogul, compromisul şi consensul. Criteriul unei activităţi reformatoare reuşite într-o societate se

consideră, spre exemplu, lipsa conflictelor sociale şi a confruntărilor politice.

Dezvoltarea civilizaţiei occidentale în secolul XX a condus la dominaţia ideilor

reformatoare şi practicii politice de rezolvare a problemelor apărute şi a evidenţiat o interacţiune

crescândă între revoluţie şi reformă. În noile condiţii istorice apare un nou tip de transformări

sociale, un nou mod de rezolvare a crizelor social-politice – aşa-numita “revoluţie evolutivă” sau

(„soluţie revoluţionară”) ca o reflectare a noilor realităţi a dezvoltării sociale .

O caracteristică a timpului nostru constă în necesitatea de a rezolva toate discordiile sociale

pe calea tratativelor, compromisului, consensului şi a dialogului civic. Consensul şi compromisul

sînt nişte procese strâns legate şi interdependente. Consensul, în opinia unor autori, reprezintă

acordul, înţelegerea din cadrul unui grup privind un scop, o valoare sau o chestiune de opinie. El

este un element coeziv, integrativ şi susţinător din cadrul unui sistem politic” . Lipsit de consens,

sistemul s-ar dezintegra şi ar fi distrus de conflicte sociale.

Compromisul se manifestă ca o formă de acord, realizat pe calea cedărilor reciproce în

scopul obţinerii beneficilor reciproce . Fiind un proces de ajustare treptată a unor puncte de vedere

diferite asupra unei probleme sociale, el este un procedeu de soluţionare a conflictelor dintre

părţile care participă în activitatea politică. În literatura de specialitate se evidenţiază trei forme ale

compromisului. Prima formă, “servicii reciproce”, prevede acordarea de către părţi a unui ajutor

dezinteresat pe acele întrebări ce nu au o importanţă majoră. Următoarea formă, compromisul

“individual” sau “tactic”, constă într-aceea că părţile abordează interesele oponentului ca o

barieră ce poate fi înlăturată prin intermediul unor cedări minime. Şi, în sfârşit, a treia formă,

compromisul “integral”, este orientată în rezolvarea problemelor spre avantajul reciproc. Acesta

este un compromis benevol, când părţile îşi pun drept scop nu numai satisfacerea propriilor

interese, dar şi a oponenţilor .

Unii autori în abordarea conflictelor etnice, folosesc astfel de termeni ca eliminare,

controlul şi recunoaşterea diferenţelor culturale . Spre deosebire de eliminare şi control,

recunoaşterea este unica politică ce are ca scop realizarea coexistenţei paşnice între etnii prin

procese de negocieri . Aceşti autori atrag atenţia asupra utilizării unor mijloace constructive de

reglementare prin care conflictele etnice pot fi depăşite. Este vorba de utilizarea mijloacelor de

stabilire a încrederii şi simpatiei reciproce şi adoptarea unei orientări politice precise de rezolvare a

diferendului politic. Aceştia sînt pilonii a ceea ce numim “cultura productivă a depăşirii

conflictului” şi “abilitatea de a rezolva conflictele într-un mod constructiv şi nonviolent”.

O fază importantă în rezolvarea conflictelor etnice este dirijarea lor , deoarece, după cum

demonstrează evoluţia vieţii politice a societăţii moldave, nu se poate neglija posibilitatea

transformării conflictului într-un război deschis. În multe cazuri acesta din urmă este o urmare a

68

ignoranţei manifestate de către structurile de putere faţă de mijloacele de preîntâmpinare a

confruntărilor armate în perioada latentă a conflictului declanşat.

La această etapă este necesară şi participarea unor organisme internaţionale la localizarea şi

blocarea conflictului, în caz contrar acesta ar avea toate şansele de a căpăta proporţii de ordin

regional şi chiar global. Este posibilă chiar şi o intervenţie armată directă, deşi ea poate avea un

efect invers, contribuind la extinderea conflagraţiei. Recurgerea la intervenţia armată poate fi

eficientă doar la începutul conflictului, iar pentru aceasta este necesară o analiză preventivă a

tuturor consecinţelor posibile.

Unii autori susţin că unul din mecanismele eficiente ale reglementării conflictelor este

arbitrajul care constituie un factor important în rezolvarea crizelor politice . Această procedură ar

trebui să conducă la un acord reciproc sau la o înţelegere pozitivă între părţi. În practica

internaţională folosirea arbitrajului la rezolvarea conflictelor etnice şi a celor politice a căpătat o

largă răspândire. În acest context vom aminti că ţara noastră prin organele de stat se străduie de

mai mulţi ani să internaţionalizeze rezolvarea definitivă a problemei transnistrene. Însă, precum se

ştie, factorul politic nu întotdeauna a favorizat depăşirea stării de conflict din zona de est ale

Republicii Moldova, avându-se în vedere, mai întâi de toate, diversele opţiuni şi obiective pe care

continuă să le urmărească grupările politice privind soluţionarea acestei probleme.

Bibliografie






69

TEMA XV.Politica și relațiile internaționale.Relațiile naționale.

1.Sfera relațiilor politice naționale

La începutul mileniului al treilea fenomenul național, generalizat la scara întregii umanități, reprezintă

un element esențial al elaborării și aplicării unei strategii adecvate, menite să asigure stabilitatea și

funcționalitatea sistemelor social-politice, evoluția națiunilor și altor entități sociale.

Relațiile interetnice, ca și relațiile naționale, au apărut și s-au dezvoltat în legătură indisolubilă cu

organizarea politică a națiunii, cu constituirea statelor naționale unitare, ca raporturi între națiunea

organizată politic în stat național unitar și grupurile, minoritățile etnice, naționale existente în cadrul statului

național unitar, dar avînd alt specific național, decît națiunea majoritară.

Urmărind de-a lungul secolelor procesul de cristalizare a conceptului de minoritate națională, vom

constata, că grecescul ethnoc, cu sens de popor, franțuzescul etnique, cu sens de prenațional, latinescul natio

(național), semnificînd un grup de oameni, și nasci “a se naște”, indicînd un grup (de oameni) național

minoritar de pe teritoriul unui stat, grup, care conviețuiește în comunitatea teritorial-economică și politică cu

națiunea majoritară, au dobîndit pe parcursul istoriei semnificația de grup minoritar sau minoritate națională.

Totuși, termenul propriu-zis de minoritate națională este de origine engleză și începe să fie folosit abia în

secolul al XIX-lea.

Prin urmare, în zilele noastre în țările, în care națiunea și statul național unitar s-au constituit mai

demult, minoritățile naționale, grupurile etnice sau chiar etniile reprezintă în termeni sociologici grupuri de

dimensiuni diferite, dintre care unele conviețuiesc uneori de secole cu concetățeni de altă origine etnică.

Astfel se impune precizarea, după care conceptul de minoritate națională, care definește un grup etnic în

procesul dezvoltării capitaliste, nu a întrunit toate caracteristicile pentru a deveni o națiune, dar care, prin

schimbarea granițelor dintre state, s-a desprins de națiunea din care făcea parte, dobîndind calitatea de

minoritate națională.

În Republica Moldova statul pornește de la faptul, că asigurarea drepturilor minorităților naționale,

ale persoanelor, ce țin de minoritățile naționale, este parte componentă a drepturilor general acceptabile ale

omului.

În literatura de specialitate se vehiculează idei, cum că menținerea bunelor relații dintre etnii nu poate

fi asigurată pe deplin în baza apelării la drepturile omului și ale naționalităților. Unii autori susțin, că

obținerea de către minorități a drepturilor înseamnă, în același timp, pierderea de către majoritatea națională

a unor poziții ale sale, că conflictele interetnice sunt, practic, de neînlăturat și, prin urmare, societatea mereu

trebuie să le anticipeze, să caute formule de aplanare oportună și corectă a lor, că relațiile dintre minorități și

majoritate se vor baza mereu pe compromisuri și numai așa va fi posibilă conviețuirea lor.

Minoritățile naționale, prin legăturile întreținute cu țările de origine, pot influența în anumite situații

și segmente specifice ale politicii externe a acestora. Prin aportul lor poate deveni posibilă, de exemplu,

readucerea la normă a unor relații afectate dintre actuala patrie și patria istorică, pot fi stabilite legături de

bună vecinătate și colaborare dintre țări, a căror populații conțin sau nu diaspore reciproce. Însă nu este

70

exclusă posibilitatea, ca în unele cazuri o minoritate sa alta, îndeplinind voința patriei istorice, să declanșeze

operațiuni în defavoarea patriei actuale, așa cum s-a întîmplat în cadrul diferendului transnistrean. Astfel de

cazuri captează atenția prin tenativele etbiilor concrete de a-și asuma rolul de “coloană a cincea”, promovînd

o politică în favoarea patriei istorice și în detrimentul patriei actuale.

2.Conținutul relațiilor politice internaționale

Relațiile internaționale reprezintă un subiect complex de analiză în cadrul științelor socio-umane.

Teoria relațiilor internaționale (TRI) s-a dezvoltat în cadrul științelor politice, istoriei, filozofiei, sociologiei

și dreptului. După cum menționează Stanley Hoffman, TRI este în același timp și veche și nouă. E veche,

deoarece încă din antichitate istoria și filozofia politică căutau răspunsuri la întrebările privind cauzele

conflictelor, modalitățile de instaurare și menținere a păcii, regulile și formele de interacțiune între state. În

acest sens, multe dintre ideile expuse de Tucidide (471-401 î.Hr.) în “IstoriaRăzboiuluiPeloponesiacîn 8

cărți” mai sunt actuale și astăzi. Preocupat fiind de lupta continuă dintre părțile beligerante, autorul atesta,

că aceste popoare erau cele mai prospere, fiecare dintre ele avînd o sferă proprie de influență formată din

aliați. Astfel că autorul considera drept cauză a războiului peloponesiac frica spartanilor de consolidarea

puterii atenienilor (aceste idei vor fi extinse mai tîrziu în cadrul conceptului balanței de forțe).

În calitate de factori ai statului internațional al țărilor se afirmă tot mai mult potențialul economic,

dezvoltarea tehnologică, legitimitatea regimului politic, pe lîngă mărimea teritoriului și a numărului

populației, resurse, potențialul militar și poziția geopolitică.

Relațiile intrnaționale actuale se caracterizează nu numai printr-o dinamică accentuată, dar și prin

complexitate și multidimensionalitate. În locul unui sistem bipolar existent în timpul “războiului rece”,

astăzi suntem martorii unui sistem cu mai mulți poli ai puterii se natură diferită: economică, ideologică,

politică. Schimbări s-au înregistrat și în interpretarea cadrului politico-juridic al relațiilor internaționale.

Normele dreptului internațional sunt de multe ori neglijate sau interpretate în favoarea anumitor actori.

Intervenția din fosta Iugoslavie și din Irak, sau independența Kosovo demonstrează lacunele sistemului

consensual de adoptare a deciziilor la nivel internațional, cît și rigiditatea cadrului normativ în comparație

cu dinamica evenimentelor în cadrul sistemului internațional. Sistemul ONU, considerat drept instrument de

menținere a stabilității și ordinii mondiale, trece în prezent printr-o perioadă de reformă motivată de

ineficiența sa în mai multe cazuri, ceea ce subminează securitatea internațională. Organizațiile

internaționale, create prin voința statelor membre, sunt de multe ori influențate în procesul de adoptare a

deciziilor, acest fapt știrbind din obiectivitatea acestor entități.

Acțiunile statelor unul față de altul sunt determinate de relațiile existente între ele, care, la rîndul lor,

sunt determinate de caracteristicile acestor state. Aceste caracteristici permit exercitarea influenței între

acești doi subiecți, care poate să varieze de la cooperare pînă la dependență și dominare. Referindu-ne la

sistemul global sau regional, considerăm, că elementele sistemului sunt supuse unei influențe reciproce, la

un nivel al analizei sau altul, considerînd astfel interpedendența drept un element-cheie al sistemului.

71

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. Constituţia Republicii Moldova. - Chişinău , 1994.

2. Andriş A.Politologie sau Ştiinţă politică. - Bucureşti 1997.

3. Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.

4. Casiadi O.Structura şi funcţionarea puterii politice în Republica Moldova. - Chişinău 2007.

5. Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. –


6. Mitran I. Politologia în faţa secolului XXI.- Bucureşti, 1997.

7. Măgureanu V. Puterea politică. - Bucureşti, 1979.

8. Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010.

9. Rusnac Gh, Solomon C, Cernencu M, Galben A. Republica Moldova: istoria politică (1989-

2000). - Chişinău, 2000.

10. Roşca A. Integrarea socială în condiţiile tranziţiei. // Moldova Suverană, 2001, 3 martie.

11. Roşca A. Eficientizarea funcţionării puterii politice de stat-necesitate strigentă. // O reformă

valoroasă-factor decisiv în relansarea activităţii economice şi de drept. - Chişinău, 2001.

12. Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.

13. Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002). - Chişinău, CE

USM, 2002

14. Stan V. Rolul familiei în procesul socializării politice în Republica Moldova. . //

MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XXIV. – Chişinău, USM, 2008.

15. Stan V. Rolul partidelor politice în procesul socializării politice. // MOLDOSCOPIE

(Probleme de analiză politică). Partea XXIV. – Chişinău, USM, 2011.

16. Tănasă R. Sistemul electoral prezidenţial al Republicii Moldova.//MOLDOSCOPIE(

Probleme de analiză politică) Nr. 1( XL).-Chişinău, 2008.

17. Tănasă R. Sistemul electoral al Republicii Moldova: aspecte metodologice ale

studierii.//MOLDOSCOPIE( Probleme de analiză politică) Nr. 3( XLII).-Chişinău, 2008.

18. Teoderescu Gh. Putere, autoritate şi comunicare politică. - Bucureşti, 2000.

19. Fisichela D. Ştiinţa politică- Chişinău, 2000.

20. Enciu N. Politologia. - Chişinău.

21. Zavtur A.,Pîrţac Gr.,Tomozei T. Politologia.- Chişinău, 2000.

22. Ţîrdea B.,Noroc I. Politologia. Chişinău, 2006.

23. Zavtur A., Pîrţac G. Puterea politică: aspecte istorico-psihologice- Chişinău, 1999.

24. Guceac I. Evoluţia constituţionalismului în Republica Moldova. - Chişinău, 2000.

25. Fruntaşu P. Sisteme politice contemporane. – Chişinău, 2001.

72

26. Juc V, Josanu Yu, Rusandu I. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est. –Chişinău,

AŞM, 2008.

27. Varzari P., Pârţac G. Grupurile de presiune şi partidele: delimitizări şi interferenţe. //

Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării.- Chişinău, 2000.

28. Varzari P. Introducere în elitologie. – Chişinău. 2003.

29. Varzari P. Elita politică din Republica Moldova: realităţi şi perspective. – Chişinău. 2008.

30. Алексеева Т. Современные политические теории. - Москва, 2000.

31. Василик М. Политология. – Москва, 2001.

32. Гаджиев К. Политология. – Москва , 2003.

33. Зеленов Л., Владимиров А. Основы политологии.– Владивосток, 2000.

34. Ирхин Ю. Политология. – Москва, 2006.

35. Кривогуз И. Политология. – Москва, 2003.

36. Макиавелли Н. Государь. – Москва, 1990.

37. Мельвиль А.Ю. Политология. – Москва, 2004.

38. Мельвиль А. Демократические транзиты. – Москва, 1999.

39. Мошняга В., Цуркан В., Руснак Г. Институционализация политологии как учебной

дисциплины в Республике Молдова. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).

Partea XXIV. – Chişinău, USM, 2004.

40. Мухаев Р. Политология. – Москва, 2000.

41. Олейник Л. Политические трансформации в республике Молдова и особенности

молдавского институционального дизайна. // Вестник Российского университета

дружбы народов. Серия Политология. 2006. № 7.

42. Олейник Л. Современный переходный период: сравнительный анализ. – Кишинев.

2009.

43. Панарин А. Политология. – Москва, 2004.

44. Пугачев В, Соловьев А.. Введение в политологию. – Москва, 2003.

45. Пушкарева Г. Политология. – Москва, 2003.

46. Сака В. Политологическая наука в Молдове: тематическое и инструментальное

измерение. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiza politică). Partea XXIV. – Chişinău,

USM, 2004.

73

SUMAR

TEMA I. OBIECTUL DE STUDIU AL POLITOLOGIEI ........………................................... 3

1. Obiectul politologiei, metodele de cercetare şi funcţiile ……………………...............................3

2. Politologia în sistemul ştiinţelor politice.Legităţile politologiei ...................................................4

3. Ştiinţa politică în Republica Moldova............................................................................................7

TEMA II. PUTEREA POLITICĂ..........................……………….........................…………..... 9

1.Gindirea politico-juridica in perioadele antica si medievala...........................................................9

2. Evolutia ideilor politico-juridice in Epoca Renasterii si cea Moderna...........................................9

3. Dezvoltarea teoriei politice in sec. al XIX-lea – al XX-lea...........................................................10

4. Evolutioa gindirii politice in Moldova..........................................................................................11

TEMA III PUTEREA POLITICA........................................................................................….. 13

1. Conceptul de putere politica...................................................………….………................….. 13

2. Functiile si legitimitatea puterii politice..........………….………………………..… ................14

TEMA IV. SISTEMUL POLITIC.……………………………………….......……..........….... 17

1. Conceptualizarea, esenta sistemului politic………………..….....................……………….... 17

2. Statul de drept şi statul social…………………...……....……...…....................………......……… 20

TEMA V REGIMUL POLITIC................................................................................................. 2

1. Conceptul de regim politic……......................................................…………...............…...........24

2. Clasificarea regimurilor politice ............................................................................................ ..25

TEMA VI. SOCIETATEA POLITICĂ.....................................................................................27

1. Conceptul de societate politica................. …………….…...............….....................................27

2. Statul de drept si statul social......................................................................................................29

TEMA VII. PARTIDELE POLITICE.........................................................................................31

1.Geneza, trasaturile si tipologia partidelor politice........................................................................31

2.Institutionalizarea si functiile partidelor politice. Dezvoltarea sistemului pluripartidist in

Republica Moldova.........................................................................................................................33

74

TEMA VII. SOCIETATEA CIVILA............................................................................................35

1. Conceptul de societate civila ........................................................................................................35

2. Interactiunea dintre societatea civila si societatea politica ...........................................................37

TEMA VII. SISTEMUL ELECTORAL..................................................................................39

1. Caracteristica si structura sistemului electoral.............................................................................39

2. Clasificarea sistemelor electorale................................................................................................ 42

TEMA VIII. LIDERISMUL POLITIC .......................................................................................44

1 Teorii elitiste clasice si contemporane...........................................................................................44

2. Conceptualizarea si geneza liderismului politic...........................................................................45

TEMA IX . DEMOCRATIA………..…………………..…......……...........................................49

1. Geneza si conceptualizarea democratiei………………..…...........……......................................49

2. Democratia si grupurile de presiune….……................................................................................51

TEMA X. CULTURA POLITICA ........…………..................................................…...……… 53

1. Cultura politica ca fenomen social.............................................................................................. 53

2. Interactiunea sistemului politic si culturii politice. Tipologia culturii politice ........................... 55

TEMA XI. CONSTIINTA POLITICA….…........................................................................……57

1. Constiinta politica: aspecte teoretico-metodologice....................................................................57

2. Ideologia politica .........................................................................................................................58

TEMA XII. CONFLICTELE POLITICE …….............………………..…………….………...60

1. Abordari conceptuale privind conflictele politice ....................……………….......…………….60

2. Modalitati de aplanare a conflictului politic..................................................................................61

TEMA XIII. POLITICA SI RELATIILE INTERNATIONALE. RELATIILE NATIONALE

...........................................................................................................................................................64

1. Sfera relatiilor politice nationale….……………..…..............…..................................................64

2. Continutul relatiilor politice internationale………………..…....…….........................................65

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................66

Documents

NOTE DE CURS POLITOLOGIE (Ciclul I)