59
1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE (Ciclul I) AUTOR: Maia Băeșu mg. în drept, lector. univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat din: 22.05.2013 , proces-verbal Nr: 9 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013

NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

VÂNZARE-CUMPĂRARE

(Ciclul I)

AUTOR:

Maia Băeșu

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

Page 2: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

2

CONTRACTELE COMERCIALE INTERNATIONALE

1. Noţiunea, caracterele şi importanţa contractelor comerciale

2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

3. Reglementarea juridică a contractelor comerciale internaţionale

1.Noţiunea, caracterele şi importanţa contractelor comerciale

Contractul comercial internaţional este acordul de voinţă realizat între doi

sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se

stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional.

Această definiţie conţine elementele constitutive ale noţiunii de contract comercial

internaţional. Din definiţie rezultă că contractul comercial inter-naţional este un act

volitiv, o manifestare de voinţă îndreptată spre naşte-ini, modificarea sau stingerea

unor raporturi cu alte persoane; prin urmare, reiese un act juridic. Ceea ce este

esenţial în contract este acordul de voinţă, lupi ce denotă că contractul este un act

juridic bi- sau multilateral, adică ii -prezintă rezultatul voinţei concordate a două

sau a mai multor părţi. între noţiunile „act juridic" şi „contract" există o legătură

strânsă. Actul juridic este categoria de gen, iar contractul este categoria de specie.

Orice contractculc un act juridic, însă nu orice act juridic este un contract.

În definirea noţiunii de contract comercial internaţional sunt esenţiale două

criterii: comercialitatea şi internaţionalitatea actului.

Pentru definirea comercialităţii actului juridic sistemele de drept

naţional cimotie două concepte mari: conceptul de act de comerţ potrivit sistemului

obiectiv si conceptul de act de comerţ potrivit sistemului subiectiv. Potrivit

ultimului obiectiv, adoptat de dreptul francez, belgian, spaniol, al statelor Americii

Latine etc, în calitate de acte de comerţ sunt calificate actele care prezintă caracter

comercial prin însăşi natura lor. Actele de comerţ sunt caracterizate prin elemente

intrinseci, indiferent de faptul dacă personelecarc îl săvârşeşte este sau nu

comerciant. Aceste elemente sunt: obiectul (de exemplu, operaţiunile bancare şi

bursiere), scopul (ele exemplu, cumpărarea în scopul revânzării), forma (de

exemplu, tragerea unei cambii). Potrivit sistemului subiectiv, adoptat de legislaţia

germană şi de alte sisteme legiuiţive de influenţă germană, conceptul de act de

comerţ se determină în funcţie de un criteriu subsidiar; în accepţia acestui sistem,

este act de comerţ orice act juridic săvârşit de o persoană care are calitatea de

comerciant. In sistemul subiectiv este instituită o prezumţie în sensul că toate

actele comerciantului sunt de natură comercială - prezumţie relativă ce poate

fi răsturnată prin dovedirea caracterului civil sau necomercial al actului. In alte

sisteme de drept naţional a fost adoptată o accepţiune mixtă, îmbinând atât

elemente obiective, cât şi subiective. De remarcat că atribuţia de a defini

caracterul comercial al unui act juridic întotdeauna îi revine legii forului.

Astfel, în materie de arbitraj, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea

sentinţelor arbitrale străine, încheiată la New York la 10 iunie 1958, prevede

explicit în acest sens că orice stat contractant va putea să declare că va aplica

Page 3: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

3

convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau

necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa naţională.Care şi

ar fi conceptul adoptat de diferitele legislaţii naţionale, există un criteriu general al

comercialităţii, care distinge global actele comerciale de cele civile. Acest criteriu,

cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria speculaţiei", se

întemeiază pe scopul (cauza) actelor de comerţ şi constă în ideea că acestea din

urmă vizează realizarea de profit, într-adevăr, scopul comercianţilor este realizarea

de profituri din actele pe care le încheie, întreaga lor activitate fiind bazată pe ideea

de câştig.1

Legislaţia în vigoare a Republicii Moldova nu operează cu termenul „act de

comerţ" (naţional sau internaţional), ci utilizează alte noţiuni: antre-prenoriat,

activitate de întreprinzător etc. Astfel, Legea cu privire la antre-prenoriat şi

întreprinderi, nr.845/1992 (MO, nr.2 din 28.02.1994), defineşte „antrcprenoriatul"

ca activitate de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,

desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie

iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu si sub răspunderea lor patrimonială cu

scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri (art.l alin.(l)).

Cît priveşte cel de-al doilea criteriu de definire a contractului de comerţ internaţional,

şi anume internaţionalitaţea, trebuie avute în vedere două aspecte: unul -juridic, iar

celălalt - economic.

Noţiunea juridică a contractului comercial internaţional comportă

elementul de extraneitate, că există puncte de legătură cu cel puţin două state.

Un contract „intern" nu comportă nici un element de extraneitate.

Elementele susceptibile de a conferi caracterul de extraneitate sunt: domiciliul sau

reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul încheierii contractului,cel

al executării obligaţiei, locul aflării bunului, moneda contractului. Aşa, de exemplu,

Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de vânzare

internaţională de mărfuri (în continuare - Convenţia de la Viena) defineşte

elementul de extranietate prin sediul, domiciliul sau reşedinţa cumpărătorului şi

vânzătorului (art.l). Potrivit noţiunii juridice, un contract are un caracter

internaţional din momentul în care el conţine cel puţin un element internaţional.

însă, după cum s-a menţionat în literatura de specialitate, această concepţie este

nesigură, deoarece, deseori, un singur criteriu nu este considerat suficient pentru a

da contractului caracter internaţional, ci se mai cere un al doilea criteriu (sau chiar

mai multe), astfel încât numai prin aplicarea cumulativă a tuturor acestora să se

poată conferi contractului respectiv caracter internaţional.2

Noţiunea economică a contractului comercial internaţional se referă

la impactul economic al operaţiunii, cum sunt: mişcarea de valori peste frontiere,

influenţa operaţiunii respective asupra relaţiilor economice cu străinătatea etc.

Potrivit acestei noţiuni, în centrul atenţiei se află substanţa economică a

contractului. Exemplu: două persoane, una de naţionalitatea B şi cealaltă - de

naţionalitatea C, au încheiat un contract în ţara A, avându-şi domiciliul în ţara A.

Noţiunea juridică a contractului comercial internaţional ar putea considera

naţionalitatea ca element de extraneitate şi, prin urmare, contractul ar fi considerat

ca unul internaţional. Noţiunea economică, însă, consideră acest contract ca unul

Page 4: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

4

intern, deoarece el nu implică în substanţă o mişcare a bunurilor, serviciilor sau

plăţilor peste frontiere.Criteriul economic este luat la baza definirii operaţiilor

comerciale internaţional şi în legislaţia Republicii Moldova. Astfel, potrivit art.2

al ' Iegii reglementării de stat a activităţii comerciale externe, nr.1031/2000 (MO,

nr.119 din 21.09.2000), activitatea comerciala" externăeste un mijloc esenţial de

realizare a circuitului mondial de valori materiale şi intelectuale, care se

concretizeaza in ansamblul operaţiunilor şj activităţilor având ca obiect schimbul

de mărfuri, lucrări şi servicii la scara internatională. Activitatea in cauza implica

operaţiuni de export/import care reprezinta opera-ţiunile comerciale prin care din

Republica Moldova se scot, respectiv, prin care în Republica Moldova se introduc

marfuri (produse), lucrari, servicii, precum şi rezultate ale activitatii intelectuale

(obiecte ale proprietatii intelectuale). Faptul exportului/importului se fixeaza in

momentul trecerii marfurilor (produselor), lucrarilor, serviciilor, precum şi a

rezultatelor activity intelectuale (obiectelor proprietatii intelectuale), peste

frontiera vamala a Republicii Moldova.

Distincția dintre un contract intern s.i unul international rezida, in special, in

existenfa principiului autonomiei vointei partilor in alegerea legii aplica-bile

contractului - lex voluntatis3. In acest sens, in materia conflictelor de legi este

utilizata notiunea juridica. Notiunea economica implica aplicarea unor reguli

specifice referitoare la fondul contractului comercial international, de exemplu:

alegerea monedei contractului (clauza de consolidare valutara, clauza de opţiune a

monedei liberatorii etc.) in vederea contracararii riscurilor fluctuaţiilor monetare pe

piata internationala, precum şi referitoare la modul de soluţionare a litigiilor ce se

nasc din acest contract (clauza arbitrala).

Este important a mentiona ca ambele elemente constitutive ale con-tractului

comercial international - comercialitatea şi internationalitatea -trebuie să existe

cumulativ, deoarece absenta unuia din ele face ca acest contract să se situeze in

sfera contractelor civile sau comerciale, care cad sub incidenţa exclusiva a

dreptului national. Ilustram aceasta situatie prin câteva exemple: operatiunea de

introducere sau scoatere legala din tara de către persoane fizice a unor bunuri de uz

personal, desi contine elemente de extraneitate, nu poate fi raportata la contractele

comerciale internationale din cauza absenţei caracterului comercial. Tot astfel,

vanzarea, asigurarea sau comisionul, atunci cand sunt lipsite de elementul de

internaţionalitate, rămân simple contracte comerciale sub incident dreptului

national.,Aşadar, pentru definirea a unui act juridic ca fiind un contract comercial

internaţional, trebuie luate în considerare o suma de criterii de ordin juridic şi

economic, in funcţie de natura contractului respectiv,4 Doctrina, jurisprudenta şi

dispoziţiilenormative care reglementeaza raporturile dintre participantii la

comerţulinternaţional atribuie la aceasta categorie operatiunile comerciale sau

de cooperare economica și tehnico-știintifica privind vanzarea-cumpararea sau

schimburile de marfuri, prestarile de servicii, transportul §i

expeditiile internaţionale, proiectarea și executarea de lucrari, asistenja §i

colaborarea tehnică, vanzarea-cumpararea de licente pentru folosirea brevetelor de

licenta sau a procedeelor tehnologice, consignatia §i depozitul, reprezentarea

Page 5: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

5

§i comisionul, operatiunile valutare, asigurarile, turismul §i, in general, orice acte

de comerţ în raporturile dintre acești participant.

Fiind un acord de vointa, contractul comercial international, pentru a fi valabil şi a

produce efecte juridice, trebuie sa fie exprimat liber. Dreptul contractelor

comerciale internationale este guvernat de principiul libertatii contractuale. Acest

principiu are o importanta fundamentală in contextul comerţului international.

Dreptul operatorilor comerciali de a decide liber cui să ofere marfurile sau serviciile

și de la cine sa le primeasca, la fel ca și posibilitatea pentru ei de a se intelege liber

asupra dispozitiilor fiecărui contract, sunt piatra de temelie a unei ordini economice

internationale orientate spre piaţări concurenta.Principiul libertatii contractuale este

unul universal, recunoscut și consacrat atât in sistemele naţionale de drept, cat și în

instrumentele de drept uniform. Astfel, potrivit art. 1.1 al ,,Principiilor referitoare la

contractele de comerţ international" ale UNIDROIT (m continuare - Principiile

UNIDROIT)5, intitulat ,,Libertatea contractuala", partile sunt libere sa incheie

contracte si sil determine continutul acestora. Codul civil al Republicii Moldova (ca

şi multe altele) consacra principiul libertafii contractuale printre cele fundamentale în

art.l alin.(l), precum și intr-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la

urmatoarele:

a) partile sunt libere sa contracteze sau si nu contracteze. Nimeni nu poate fi

impus sa incheie un contract decat in cazurile prevfizute de lege,

sau daca o asemenea obligatie a fost asumata benevol. In prezent, cazurile in care

subiectii sunt obligati sa incheie contacte sunt putine la numar. De regula, aceasta

obligatie este dictata de interese publice, in vederea ocrotirii parfii mai slabe din

punct de vedere economic;

b) libertatea contractuala presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract,

atat prevazut de lege (contracte numite), cat și contracte ce nu

sunt prevazute de lege (nenumite), sau complexe;

c) parfile sunt libere sa determine prin vointa lor clauzele pe care urmeaza sa le

cuprinda contractul si efectele pe care trebuie sa le produca.

Legea doar in anumite cazuri poate prescrie continutul unor clauze pentru anumite

categorii de contracte (de regula, in interes public). Daca continu

tul clauzelor este prevazut in norme dispozitive (supletive), partile pot, prin acordul

lor, sa inlature aplicarea acestor norme sau sa stabileasca un continut diferit de cel

stipulat in lege;

d) numai partile inseși prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract

valabil incheiat.

Legislația noastra confine, de asemenea, un sir de prevederi care au me-nirca sa

asigure realizarea principiului libertatii contractuale. Printre acestea sc numara

prevederile Codului civil ce vizeaza nulitatea actelor juridice incheiate in anumite

imprejurari, in care libertatea exprimarii vointei este alcctata: actele incheiate prin

eroare (art.227), dol (art.228), violenta (art.229), leziune (art.230), infelegerea

dolosiva dintre reprezentantul unei parti cu cealalta parte (art.231). Acela§i scop il

urmaresc dispozifiile Codului civil in materia clauzelor contractuale standard

(art.712-720), care sanctioneaza cu nulitate clauzele inechitabile ce prejudiciaza

disproportionat, contrar prin-cipiilor bunei-credinte, cealalta parte a contractului.

Page 6: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

6

Alaturi de Codul civil, reglementari in vederea asigurarii libertatii contractuale se

gasesc §i in legislatia cu privire la protectia concurentei. Astfel, este interzis

agentilor economici sa-si exercite drepturile in vederea limitarii concurentei,

abuzului de situatia lor dominanta și lezarii intereselor legitime ale consumatorului,

inclusiv prin impunerea contragenfilor de a incheia contracte in condifii vadit

nefavorabile acestora (a se vedea art.4, 6 și urm. ale Legii cu privire la protectia

concurenței, nr. 1103/2000 // MO, nr.166-168 din 31.12.2000). Libertatea

contractuala, ca s.i orice alta libertate, nu poate fi nelimitata. Limitele sunt impuse

de lege in vederea ocrotirii intereselor altor indivizi si ale societăţii in intregime. In

literatura de specialitate s-a mentionat ca limitarealibertafii contractuale

urmarește unul din urmatoarele scopuri:

a) protejarea partii mai slabe a contractului, care se tncepe la etapa

încheierii contractului și se finalizeaza prin executarea lui sau prin

raspundereapentru neexecutare;

b)apararea intereselor creditorilor. In ţarile cu economie in tranzitie această

finalitate se invedereaza, spre exemplu, in protejarea bancilor care acordă credite

,,firmelor-fantome", pe de o parte, precum §i a cetatenilor careau incredinţat

fondurile lor banești unor institutii creditare similare, pe de alia parte;

c) apararea intereselor publice.

Legea stipuleaza ca partile contractante pot incheia in mod liber contractesj pot

stabili conținutul lor in limitele normelor imperative de drept (nrl.667(l) C.civ.).

Contractele sau clauzele contractuale care contravin normelor imperative sunt

nule (a se vedea art.220(l) C.civ.). Normele I Imperative constituie, prin ele

insele, limitari ale libertatii contractuale, deoarece reprezinta reguli obligatorii de

la care partile nu pot deroga. Limitarile libertatii contractuale pot fi negative și

pozitive.

Sunt negative acele limitari instituite de lege prin care se interzice sau se

restrange posibilitatea incheierii unor categorii de contracte de catre anumiti

subiecti. La aceasta categorie se atribuie, de exemplu, interdictiilo de a include in

contract anumite clauze. Astfel, potrivit art.603(3) C.civ., eslc nuia orice

stipulatie contractuala care il elibereaza anticipat pe debitor de răspundere in caz

de dol sau culpa grava.

Sunt pozitive acele limitari care constau in obligatia de a incheia anu-mite

contracte de catre unele categorii de subiecti. De exemplu, daca deţine o poziţie

dominanta pe piata, una din partile contractante este obligata săcontracteze in acest

domeniu (art.669(l) C.civ.). Un alt caz de limitare pozitiva este obligatia impusa

prin lege de a include anumite clauze in unele categorii de contracte (a se

vedea art.713 C.civ.).

In afara de normele imperative, libertatea contractuala este limitată de ordinea

publica și de bunele moravuri. Aceasta concluzie rezulta din prevederile art.220(2)

C.civ.: ,,actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri

sunt nule".

Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de

drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor

Page 7: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

7

fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi

libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării. Conceptul de ordine

publică este variabil în funcţie de situaţia politică, ! socială şi economică a

legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar comunist ordinea publică reprezenta

ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al

orânduirii sociale şi al ordinii de drept. în ţările democratice, conceptul de ordine

publică asigură funcţionarea statului dedrept, economia de piaţă bazată pe

concurenţa liberă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului.

în literatura de specialitate s-a remarcat tendinţa de a lărgi noţiunea de ordine

publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi moral -

organizarea statului, a familiei, libertăţile individuale - astăzi ea s-a îmbogăţit cu

noi aspecte, cum sunt:

- ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub două aspecte -

ordinea publică de protecţie, destinată să protejeze partea mai

slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publicăde

dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului în diferite domenii ale

activităţii (politica preţurilor, politica monetară etc). De exemplu, sunt ilicite

contractele încheiate cu încălcarea reglementărilor valutare;

- ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate destat pentru

protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă, a locatarilor în contractele

de închiriere a imobilelor etc.

Bunele moravuri. Această noţiune, ce diferă de la o ţară la alta în funcţie de tradiţiile

istorice, specificul naţional, religios etc, reprezintă regulile de morală socială

considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Spre deosebire de normele

juridice, bunele moravuri nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectare

în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit,

care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de

principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.

Contractele comerciale internaţionale constituie principala instituţie prin

care se realizează operaţiunile tic comerţ exterior şi cooperare econo-mică

internaţională. Contractele la care ne referim constituie principalul izvor de

obligaţii comerciale internaţionale, fiind instrumentul care asigură libera concurenţă

şi care stimulează iniţiativa privată. Importanţa lor ca mijloc de stabilire a celor

mai variate relaţii dintre persoanele fizice şi juridice din diferite state se

învederează în toate domeniile de activitate.

Pe parcursul istoriei umanităţii, conţinutul social-economic al contractului

evoluat în funcţie de dezvoltarea raporturilor sociale care erau reglementate prin

contract. S-a diversificat componenţa subiecţilor: alături de persoane fizice, ca

participanţi tradiţionali la aceste raporturi au apărut şisubiecţii colectivi -

persoanele juridice. Au devenit mai diverse tipurile contractelor utilizate în

circuitul comercial, iar conţinutul lor - mai amplu şi mai complex. Diviziunea

internaţională a muncii şi intensificarea schimburilor de mărfuri, servicii şi obiecte

ale proprietăţii intelectuale au condus la evoluția contractelor internaţionale în toate

domeniile circuitului internaţional de valori. Amplificarea şi diversificarea

raporturilor comerciale şi ticcooperare economică internaţională în epoca modernă

Page 8: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

8

au generat schim-bnn profunde la nivelul dreptului comerţului internaţional. Toate

marile tliHiieniiale dreptului comerţului internaţional au cunoscut un proces

de evaluare, materializat atât prin adaptarea instituţiilor sale tradiţionale ale vieţii

economice moderne, cât şi prin apariţia şi extinderea unor instrumente juridice noi,

compatibile cu cerinţele şi interesele participanţi-loi la relaţiile comerciale actuale.

În epoca modernă, dreptul contractelor se caracterizează prin

afirmarea trohei autonomiei de voinţă.7Această teorie se bazează pe filosofia

dreptuluidin secolul XIX şi şi-a găsit reflectare în Codul civil francez din

1804, cure a inspirat legislaţiile civile a numeroase ţari. Gândirea juriştilor

acelei perioade era marcată de un liberalism total legat de filosofia

individualistă. ('«inform acestei teorii, voinţa umană este unicul temei al puterii

contractuale. Dacă oamenii se obligă printr-un contract, aceasta pentru că au dorit

să fie legaţi prin contract și că ei sunt ţinuţi să-1 execute. Părţi le contractului îşi

creează singure, prin voinţa lor, legea care va guverna raporturile dintre ele în plan

economic, se considera că iniţiativa individuală este forţa motrice, iar statul nu

trebuie să intervină decât în situaţii excepţionale, deoarece tot ce era contractual era

considerat în sine ca fiind just. Contractul este mijlocul principal şi cel mai adecvat

de asigurare a prosperităţii generale.

Teoria autonomiei de voinţă în materie de contracte a fost fundamentată de

adepţii săi prin următoarele teze:

a) contractul este principalul izvor al obligaţiilor civile, celelalte izvoare

sunt neînsemnate;

b) majoritatea normelor referitoare la contracte au caracter dispozitiv(supletiv),

ceea ce înseamnă că ele se aplică direct doar în tăcerea părţilor,acestea având

posibilitatea să instituie prin acordul lor de voinţă alte reguli decât cele prevăzute

de lege;

c) normele imperative în materie de contracte sunt puţine la număr,principalul

lor scop fiind asigurarea libertăţii voinţei părţilor contractului şi respectarea ordinii

publice;

d) imixtiunea puterii publice în încheierea şi executarea contratului are caracter

excepţional; nici judecătorul nu poate să revizuiască contractul, nici legiuitorul

nu poate să-1 altereze (legile noi nu sunt aplicabile, în principiu, contractelor în

curs de desfăşurare);

e) sub aspectul formei, autonomia de voinţă se manifestă prin afirmarea continuă

a principiului consensualismului.

în epoca contemporană s-au produs evenimente importante în viaţa social-

cconomică, astfel încât autorii au remarcat un declin al teoriei autonomiei de voinţă.

Acest declin se manifestă sub următoarele aspecte:

a) creşterea importanţei izvoarelor obligaţiilor civile de natură extra-contractuală:

fapta ilicită, îmbogăţirea fără justă cauză, angajamentul unila

teral ctc.;

b) intervenţia din ce în ce mai pregnantă, prin norme imperative, a statului în

domeniul contractual; această intervenţie are ca efect lărgirea noţiunii de ordine

publică, cu scopul apărării drepturilor omului, mai ales a libertăţii şi proprietăţii

individuale;

Page 9: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

9

c) dezvoltarea domeniului contractelor de adeziune - contracte cu clauzeprestabilite,

nenegociabile, impuse de cocontractant - în detrimentul contractelor tradiţionale;

2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

Principiul libertății contractuale permite participanților la

circuitul internaţional să încheie o mare varietate de contracte. Unele din prevăzute

expres de legislaţiile naţionale şi de instrumentele de diversificarea vieţii

economice şi a schimburilor inter-mtllomilc aduce la apariţia unor noi forme

juridice care nu sunt reglementele ui mod special. Acest fapt a determinat

necesitatea clasificării contractelor comerciale internaţionale. Clasificarea dă

posibilitatea de a determina ţinuturile în caracteristice ale diferitelor categorii de

contracte în vederea procesului de calificare a lor şi aplicării corecte a normelor

juridice. Mai multe criterii de clasificare a contractelor, inclusiv a celor comerciale

internaţionale. Printre criteriile principale de clasificare se numără conţinutul,

modul de formare, scopul urmărit de părţi, nominalizarea în procedura civilă,

efectele produse, modul de executare, corelaţia între etc.

• În funcţie de conţinutul lor, contractele, inclusiv cele de comerţului

internațional, se împart în: sinalagmatice şi unilaterale. Acest criteriu de duşii icare

are la bază repartizarea obligaţiilor între părţile contractului.

Contractele sinalagmatice (bilaterale). Un contract este sinalagmatic dnen

fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încât obligaţia fiecăreia din ele să fie

corelativă obligaţiei celeilalte. În contractele sinalagmatice persistă o corelaţie şi

interdependenţă între obligaţiile reciproce ale părţilor contractați ce revine uneia

din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă u celeilalte părţi. Fiecare parte

are concomitent atât calitatea de creditor, cît şi cea de debitor faţă de cealaltă parte.

Astfel,în contractul internat de vânzare-cumpărare vânzătorul este debitorul

obligaţiei de a preda bunu în proprietatea cumpărătorului şi, totodată, creditorul

obligaţiei de plată a preţului, iar cumpărătorul este debitorul obligaţiei de plată a

preţului şi creditorul obligaţiei de livrare.

Contracte unilaterale sunt acele contracte care generează obligaţii doar pentru

una din părţi; în aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai

debitor. în dreptul comun astfel de contracte sunt: comodatul, depozitul, mandatul,

fidejusiunea gratuită etc.

Importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale

se învederează sub aspectul deosebirilor dintre regimul juridic al efectelor produse

de aceste două categorii de contracte. Caracterul reciproc şi interdependent al

obligaţiilor în contratele sinalagmatice determină anumite efecte specifice, care nu

se pot găsi la contractele unilaterale:

- excepţia de neexecutare, care constă în aceea că partea

contractului sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în

măsuraîn care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă dacă nu s-a

obligatsă execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau

din natura obligaţiei (art.705(l) C.civ.);

- riscul contractual în cazul imposibilităţii fortuite de executare a contractului

de către una din părţi. în acest sens, art.707(l) C.civ. dispune că, dacă o prestaţie

Page 10: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

10

din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea

care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere

executarea obligaţiei corelative. Prin urmare,riscul contractual îl suportă partea

contractului care este debitorul obligaţiilor imposibil de executat;

- rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Dacă una din părţile contractului

sinalagmatic nu execută obligaţiile sale contractuale, cealaltă

parte este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul (a se vedea art.709-711C.civ.).

Ţinem să menţionăm că majoritatea absolută a contractelor

comerciale internaţionale sunt sinalagmatice, întrucât de esenţa operaţiunilor

de comerţ internaţional este caracterul lucrativ al acestora - fiecare din

părţi urmăreşte obţinerea contraechivalentului prestaţiei sale.

• în funcţie de scopul urmărit de părţi, contractele, inclusiv cele de comerţ

internaţional, se clasifică în: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit

Contracte comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor

părţilor este certă şi poate fi apreciată chiar la momentul încheierii contractului.

Marea majoritate a contractelor cu titlu oneros sunt; comutative.

Contracte aleatorii sunt acele contracte în care existenţa sau

întinderea prestaţiilor părţilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un

eveniment incert, astfel încât, la momentul încheierii contractului, nu se poate

cunoaşte şi nu se poate aprecia cu certitudine câştigul sau pierderea fiecărei părţi,

iar uneori nici nu se poate şti dacă va exista un câştig sau o pierdere. Astfel,

în contractul internaţional de asigurare naşterea obligaţiei asigurătorului de plată a

despăgubirii de asigurare depinde de un eveniment viitor, posibil dar incert, care

poate să aibă loc sau nu - riscul asigurat. Importanţa practică a distincţiei între

contractele comutative şi aleatorii se manifestă sub următoarele aspecte:

- ca rezultat al elementului aleatoriu, care face imposibilă aprecierea (reciprocităţii

şi echivalenţei prestaţiilor, în privinţa unui asemenea contract nu se poate intenta

acţiunea în anulare pentru leziune (art.230 C.civ.);

- un contract aleatoriu va fi lovit de nulitate dacă îi lipseşte elementul aleatoriu.

• în funcţie de modul deformare, contractele, inclusiv cele de comerţ internaţional,

se clasificăm: consensuale, solemne, înregistrate şi reale.

Contracte consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord

de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a

voinţei lor. Dacă manifestarea de voinţă este însoţită de un înscris, aceasta se face

nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a asigura un mijloc de probă

privind încheierea şi conţinutul acestuia.

Nerespeetarea formei scrise a contractului, de regulă, nu atrage nulitatealui , ci

lipseşte părţile de posibilitatea de a cere, în caz de litigiu, proba i II martori pentru

dovedirea acestui contract. Părţile sunt în drept să dovadacontractul în cauză cu toate

celelalte mijloace de probă prevăzute de (pgc Totodată, este cert că, în măsura în

care existenţa contractului nu poate fi dovedită, el este lipsit de orice eficienţă

juridică; respectiv, partea să-l invoce se află în aceeaşi situaţie ca în cazul în care

contractul nu ar fi fost încheiat. în această măsură, cerinţele formei scrise

pentru itnvrclirua contractului poate produce, sub aspect practic, efecte asemeni

cerinţelor de formă impuse ca condiţie de validitate a contractului.

Page 11: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

11

Contracte solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, pe iicordul de

voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege sau

convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului în majoritatea sistemelor

de drept legea dispune că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o

anumită formă sau dacă părţile au convenit la o anumită formă, contractul se

consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă. În aceste cazuri,

forma solemnă a contractului este un element constitutiv al acestuia, în a cărei lipsă

el nu poate fi valabil încheiat. La rîndul său încheierea solemnă, se împarte

în formă scrisă şi formă autentificată. Nerespectarea formei scrise a contractului

are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci când această formă este cerută

ca condiţie de validitate. Nerespectarea formei scrise a contractului atrage nulitatea

lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul

părţilor (art.211(2) C.civ.). Codul civil prevede sancţiuni printre care se numără:

clauza penală (art.625), contractul de fidejusiune (art.1147), contractul de

franchising (art.1172) etc.

Forma autentică poate fi impusă atât prin lege, cât şi prin

acordul părților (art.212 C.civ.). Printre contractele care trebuie să fie încheiata

în forma autentică în virtutea legii legea noastră se enumără următoarele: contractul

privind transmiterea patrimoniului prezent şi grevarea lui cu uzufruct (arl.673

C.civ.), contractul de ipotecă (art.468(2) C.civ.), contractul Uc vftnzare-

cumpărare a întreprinderii (art.818 C.civ.) etc. Nerespectarea formei autentice

atrage nulitatea absolută a contractului (art.213(2) C.civ.).

Contracte înregistrate sunt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri,

sau opozabile terţilor, în alte cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de

lege. De exemplu, art.214(l) C.civ. stabileşte obligaţia de înregistrare a

contractelor (actelor juridice civile) care au ca obiect bunurile imobile.

înregistrarea acestor contracte are menirea să asigure publicitatea acestor acte.

înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a informaţiei despre

toate actele juridice care au ca obiect bunuri imobile, ceea ce permite a avea o

informaţie deplină şi veridică cu privire la proprietarul bunului imobil, grevările

acestui bun etc. în afară decontractele care au ca obiect bunurile imobile, prin lege

este impusă condiţia înregistrării unor alte contracte. De exemplu, conform art.818

C.civ., contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial

unic se înregistrează la Camera înregistrării de Stat. Un alt exemplu este

contractul de gaj înregistrat, care poate avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi

imobile (a se vedea art.455 C.civ.).

Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a

contractelor constă în inopozabilitatea lor faţă de terţi. Această formalitate nu

afectează valabilitatea contractului sau admisibilitatea anumitor mijloace de probă

şi intervine deja după naşterea valabilă a contractului. între părţi contractul

respectiv îşi produce, de regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este

anihilată substanţial dacă nu se îndeplineşte cerinţa de înregistrare. Astfel

locatarul în cadrul unui contract internaţional de leasing al unui imobil pe un

termen ce depăşeşte 3 ani, în ipoteza în care acest contract este guvernat de

legislaţia Republicii Moldova, nu poate opune drepturile sale privind acest imobil

Page 12: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

12

locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte contractul de

leasing în registrul bunurilor imobile (a se vedeaart.876(2) C.civ, care se aplică cu

titlu subsidiar şi raporturilor de leasing). Inopozabilitatea este consecinţa nerespec-

tării condiţiei de înregistrare a actelor juridice atât în cazurile expres stipu-i late de

lege, cât şi atunci când legea nu prevede expres consecinţele neres pectării acestei

condiţii.

În unele cazuri, legea impune obligaţia de înregistrare ca condiţie

de existenţă valabilă a contractului, înregistrarea având caracter constitutiv. De

exemplu, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, gajul înregistrat apare în

momentul înregistrării sale (art.466(2) C.civ.). Referitor la contractul de ipotecă,

legea noastră prevede că acesta se prezintă pentru înregistrare la cadastral

teritorial în termen de 3 luni de la data încheierii lui. Neincadrarea termenului

atrage nulitatea contractului (art.470(2) C.civ.).

O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaţionale constă în aceea ca,

în majoritate, acestea sunt consensuale. De obicei, contractele interesate se încheie

în formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că reprezintă o condiţie de validitate a lor.

Forma scrisă a acestor contr. are un caracter probator. Redactarea de către părţi a

unui înscris al contractului este necesară pentru a da acestora deplina existenţa,

condiţiile de executare a obligaţiilor contractualeşl consecinţele neexecutării lor.

Într-o accepţiune radicală, caracterul consensual al contractelor comerciale

internaţionale şi-a găsit reflectare în Principiile UNIDROIT; art.3.2 contractul

este încheiat, modificat sau încetat prin simplul voinţă al părţilor, fără alte cerinţe

suplimentare. Şi Convenţia de la Viena consacră principiul consensualismului

contractelor comerciale internaţionale; poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv

prin muitori. Totodată, art.96 prevede că orice stat contractant, a cărui legislaţie cu

contractele de vânzare să fie încheiate sau constatate în scris, moment să declare că

orice dispoziţie a Convenţiei, care autori analizează altă formă decât forma

scrisă pentru încheierea, modificarea sau rezilierea amiabilă a unui contract,

nu se aplică din moment ce una di părţi îşi are sediul în acest stat.

• în funcţie de modul de executare, contractele, inclusiv cele de comerţ

internaţional, se clasifică în contracte cu executare instantanee şi contracte cu

executare succesivă.

Contracte cu executare instantanee (imediată) sunt acele contracte care au

ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu.De

exemplu, într-un contract de vânzare internaţională de mărfuri, vânzătorul

transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut, îşi execută obligaţia de plată

a preţului imediat, dintr-o dată.

Contracte cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se

desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (aşa este contractul de leasing), fie ca

o succesiune de prestaţii (aşa este contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate,

contractele de furnizare de electricitate, de gaze naturale).

Contractele cu executare succesivă se împart, la rândul lor, în contracte cu

executare continuă şi contracte cu executare eşalonată. în primul caz, raportul

obligaţional este permanent, continuu (de ex., leasingul, depozitul remunerat,

contractul de societate comercială). In al doilea caz contractul se execută sub

Page 13: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

13

formă de prestaţii repetate (de ex., vânzarea eşalonată a diferitelor piese

componente ale unui echipament complex). Criteriul acestei subdiviziuni rezidă în

caracterul indivizibil al prestaţiilor eşalonate, care împiedică împărţirea „în

tranşe", cum este cazul contractului de leasing, care poate fi împărţit în perioade.

Interesul acestei distincţii vizează mai ales cazul neexecutării parţiale: chiar dacă

neexecutarea afectează o parte infimă a contractului, ea poare servi ca temei

pentru rezoluţiunea totală acontractului, întrucât celelalte prestaţii izolat nu

mai prezintă interes (echipamentul complex incomplet nu prezintă nici o valoare).

Ţinem să remarcăm că distincţia între contractele cu executare imediată şi

cele cu executare succesivă nu este foarte rigidă. Părţile pot, prin acordul lor,

săschimbe caracterul contractului, adică, deşi prin natura se execută, în mod

normal, dintr-o dată, părţile potl conveni ca ele să fie execute prin prestaţii

succesive.

Importanţa practică a acestei clasificări constă în următoarele:

În contractele cu executare imediată, în cazul neexecutării culpabile a condiției de

către una din părţi, sancţiunea va fi rezoluţiunea rezilierea - care desfiinţează

contractul numai pentru viitor.În materia nulităţii actelor juridice, prin excepţie de

la regula generală conform căreia actul juridic nul încetează cu efect retroactiv

din momentul încheierii, în cazul contractelor cu executare succesivă

efectele nulităţi i se aplică numai pentru viitor. Într-adevăr, un contract de

leasing, in virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, nu poate fi

desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinței este ireversibil. Deci,

restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar insemna îmbogăţirea fără justă

cauză a locatarului;

Numai în contractele cu executare succesivă se poate pune problema

«rîspcndării executării obligaţiei pe o perioadă de timp: de exemplu, pe ţicnoiidu

cât durează un eveniment de forţă majoră ce împiedică executarea obligaţiei, sau

atât timp cât cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă (excepţia de

neexecutare).

Contracte numite sunt acele contracte care corespund unei operaţiuni juridice

determinate, poartă fiecare câte un nume specific şi sunt reglementate expres de

legea statului respectiv sau de normele pertinente ale reglementarilor internaţionale

în materie.

Contracte nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire legală

npcrifică şi nu sunt expres reglementate de lege, întrucât nu se încadrează iniio

categorie determinată.( Contracte complexe sunt acele contracte care îmbină

elemente ale unor t unii acte diferite, numite sau nenumite. Existenţa contractelor

nenumite şi complexe rezidă în principiul libertăţii contractuale care presupune

posibilitatea pentru părţile contractante de a găsi forme juridice netradiţionale |u-

i i l iua îmbrăca operaţiunile pe care le săvârşesc. Diversificarea vieţii economice

şi a schimburilor internaţionale determina contractele existente în legislaţiile

naţionale şi în instrumentele de drept uniform se dovedesc a fi incapabile să

satisfacă noile raporturi sociale. Practica generează în permanenţă noi forme

juridice menite să perfecteze marea varietate a operaţiunilor realizate de

participanţii la circuitul comercial internaţional. Astfel, pe lângă contractele

Page 14: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

14

tradiţionale, preluate încă din dreptul roman: vânzarea-cumpărarea, schimbul,

donaţia, locaţiunea, împrumutul etc., în legislaţiile naţionale şi în instrumentele de

drept uniform moderne au apărut noi contracte: asigurarea, leasingul, franchisingul,

factoringul etc.

Un exemplu elocvent în această privinţă îl constituie evoluţia contractului de

societate. Cunoscut încă de dreptul roman, acest contract a căpătat o dezvoltare

vertiginoasă în epoca contemporană, creându-se forme diverse de societăţi

comerciale. Aceste instituţii nu mai pot fi cuprinse de prevederile codurilor civile

în materie de societate civilă, ceea ce a determinat necesitatea unor noi

reglementări, aşa încât în dreptul ţărilor cu economie de piaţă avansată se distinge ca

o ramură aparte dreptul societăţilor. La fel, au fost elaborate şi reglementări

uniforme pe plan internaţional în materia dată.

De asemenea, participanţii la raporturile civile pot conveni să aplice diferite

reglementări ale contractelor numite, „inventând" noi construcţii juridice. De

exemplu, o parte poate înstrăina un bun, dar nu în schimbul unui preţ, cum ar fi

cazul contractului de vânzare-cumpărare, ci în schimbul prestării de către cealaltă

parte a unor servicii. într-o atare ipoteză, drepturileşi obligaţiile părţii care livrează

bunul ar fi reglementate de prevederile referitor la contractul de vânzare-cumpărare,

iar drepturile şi obligaţiile celeilalte părţi - de prevederile în materia contractului

respectiv de prestări de servicii.

Uneori, îmbinându-se într-un contract complex, elementele contractelor

civile numite se modifică, căpătând trăsături specifice operaţiunii pe care o

perfectează. Aşa, spre exemplu, în practică contractele care deservesc operaţiunile

de leasing internaţional deseori au un caracter complex, cuprinzând elemente ale

contractelor de locaţiune, vânzare-cumpărare şi mandat. însă, un asemenea contract

nu reprezintă o îmbinare mecanică a elementelor menţionate, deoarece fiecare din

acestea capătă valenţe proprii menite să asigure desfăşurarea operaţiunii în cauză.

Importanţa acestei clasificări se manifestă din punctul de vedere al reglementărilor

care sunt aplicabile acestor categorii de contracte.

• în funcţie de corelaţia între ele, contractele se clasifică

în: principale şi contracte accesorii.

• După modul în care se exprimă voinţa părţilor, contractele pot fi clasificate

în: contracte negociate, contracte de adeziune, contracte obligatorii şi contracte

autorizate.

Contracte negociate sunt acele contractele ale căror clauze sunt rezultatul

negocierilor între părţi, fără intervenţia vreunei voinţe din exterior. Aceste

contracte sunt tradiţionale pentru dreptul comerţului internaţional, încheierea lor

presupune, de obicei, existenţa unei faze precontractuale, în cadrul căreia partenerii

contractuali poartă tratative, discuţii privind obiectul viitoarei prestaţii, natura şi

întinderea obligaţiilor şi alte condiţii ale operaţiunii juridice preconizate.

Negocierile se finalizează prin adoptarea de către părţile contractante a unor

decizii comune asupra tuturor aspectelor esenţiale ale operaţiunii lor, care se

materializează în clauzele contractului.

Contracte de adeziune sunt acele contracte ale căror clauze sunt prestabilite

de către una din părţi, cealaltă neavând putinţa să le negocieze şi să influenţeze

Page 15: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

15

asupra conţinutului lor. Partea căreia i se propune contractul de adeziune are două

posibilităţi: ea poate să-1 accepte, adică să adere la el, sau să renunţe la încheierea

contractului. În epoca modernă, contractele de adeziune devin tot mai frecvente

în toate sferele activităţii economice: în domeniul producţiei, comerţului, prestării

serviciilor. în comerţul internaţional ele sunt utilizate pe larg de companiile de

transporturi, de asigurări, de către bănci şi alţi întreprinzători. De regulă, aceste

contracte se înfăţişează sub forma unor „condiţii generale", „contracte-tip" inserate

pe formulare tipizate, cu clauze prestabilite, care sunt propuse potenţialilor

cocontractanţi.

Această categorie de contracte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.

Latura pozitivă a acestor contracte constă în aceea că, fiind stabilite pentru toţi

consumatorii unui produs sau serviciu, ele simplifică derularea operaţiunii în

cauză, scutesc părţile de cheltuielile de bani, timp şi eforturi necesare în vederea

negocierii fiecărui contract sau clauze contractuale în parte. Utilizarea îndelungată

a unor contracte tipizate duce la constituirea unor noi categorii de raporturi

contractuale şi chiar la apariţia unor noi instituţii de drept. De exemplu, aşa

contracte internaţionale moderne cum sunt leasingul, franchisingul, factoringul

constituie rezultatul folosirii îndelungate. La fel, regula privind încheierea

obligatorie a contraclului se referă la activitatea profesioniştilor şi

întreprinzătorilor în general; aceştia nu pot refuza fără motive temeinice încheierea

unui contract cu persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri

necomerciale, precum şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate

existenţială. Diferitele legislaţii naţionale prevăd şi alte cazuri de încheiere

obligatorie a unor contracte.14

Contracte autorizate sunt acele contracte care nu pot fi încheiate valabil sau nu pot

produce efecte fără o autorizaţie (acord, încuviinţare, permisiune, consimţământ)

din partea unui terţ. Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind

încheierea anumitor categorii de contracte care ating nemijlocit interesele terţului

în cauză. Uneori, prin intermediul autorizaţiei statul exercită controlul asupra unor

contracte de interes public. De exemplu, potrivit legislaţiei Republicii Moldova,

întreprinderea de stat poate să încheie contracte de locaţiune sau de gaj asupra

bunurilor transmise ei în gestiune operativă numai cu autorizaţia Guvernului sau a

autorităţii administrative competente (art.3(4) al Legii cu privire la întreprinderea

de stat, nr. 146/1994 // MO, nr.2 din 25.08.1994).

• în funcţie de efectele produse, contractele pot fi constitutive, trans-

lative sau declarative de drepturi.

Contracte constitutive sunt acele contracte prin care se constituie

drepturi subiective până atunci inexistente în patrimoniul titularului lor. în

comerţul internaţional prin contracte se constituie, de regulă, drepturi de

creanţă. Majoritatea contractelor comerciale internaţionale fac parte din această cate-

gorie. Contractele constitutive de drepturi reale (de exemplu, contractele prin care

se constituie dreptul de gaj, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute

sau dreptul de superficie) se întâlnesc mai rar în comerţul internaţional. Contracte

translative sunt în special contractele prin care se operează transferul fie al

dreptului de proprietate (cum este cazul vânzării internaţionale de mărfuri), fie al

Page 16: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

16

unui drept de folosinţă (de exemplu, contractul de licenţă, de brevet de invenţie,

de leasing, de franchising

contractele declarative de drepturi

• In funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale

se împart în contracte pe termen scurt (până la 1 an), mediu şi(5 ani) şi lung (peste 5

ani). în comerţul internaţional numeroase contr. se încheie pe termen mediu şi lung

• în funcţie de obiect, contractele comerciale internaţionale pot fi contracte de

livrare de mărfuri (de exemplu, vânzarea-cumpărare şi schimbul), de prestare

de servicii (care se manifestă în 'urlecele mai variate: transport, asigurare,

intermediere, consulting,bancare etc.) şi de executare de lucrări (contractul de

antrepriză lucrări de construcţii, montaj, de engineering etc).

3. Reglementarea juridicii u contractelor comerciale internaţionale

Instrumentele internaţionale într-o lume pe cale de globalizare, schimburile

internaţionale, ale căror volum, intensitate, varietate, rapiditate, arie geografică,

mijloace de realizare sunt fără precedent, sunt adesea supuse la o multitudine de

regimuri juridice. O marfă ce străbate continentul nostru de la un capăt la altul

este supusă la tot atâtea legi câte ţări străbate. Dar, comerţul internaţional nu se

poate acomoda cu o atare situaţie juridică, plină de incertitudini. Dreptul comerţului

internaţional trebuie să fie astfel constituit încât să evite dificultăţile provocate de

multitudinea legislaţiilor naţionale şi, în primul rând, să evite conflictele de legi.

Remediul care corespunde acestui scop este uniformizarea pe plan internaţional a

normelor materiale şi conflictuale. Anume instrumentele internaţionale de

uniformizare a dreptului oferă soluţiile eficiente privind unele probleme legate de

abordări diferite în legislaţiile naţionale în materie de contracte comerciale

internaţionale.

Una dintre soluţii este instituirea regulilor uniforme de drept

internaţional privat (conflictual). Cel mai important instrument în acest sens este

Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 asupra dreptului aplicabil obligaţiilor

contractuale16

(în continuare - Convenţia de la Roma), ratificată de toate statele

membre ale UE şi intrată în vigoare la 1 aprilie 1991. Regulile Convenţiei de la

Roma se aplică obligaţiilor contractuale în toate situaţiile în care este necesar a alege

dreptul naţional ce va guverna aceste obligaţii. Intitulat „Caracterul universal",

articolul 2 al Convenţiei de la Roma dispune că legea desemnată în virtutea ei se

aplică chiar dacă aceasta este legea unui stat ce nu este parte la Convenţie. Pe de altă

parte, regulile Convenţiei de la Roma nu se aplică domeniilor vizate în art.l al

acesteia, cum ar fi aspectele legate de statutul şi capacitatea persoanelor fizice sau

contractele de asigurare contra riscurilor situate în teritoriile statelor membre ale

Comunităţii europene.

Convenţia este dominată de principiul autonomiei voinţei părţilor con-

tractului, în virtutea căruia părţile sunt libere să aleagă dreptul care va guverna

raporturile lor contractuale.

- Convenţia cu privire la legea aplicabilă couliiu icloi dr miermcdier

şi reprezentări, Haga, 14.03.1978;

- Convenţia ONU asupra transportului de mărfuri pe marcHamburg, 31.03.1978;

Page 17: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

17

- Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al mărfuri

lor pe şosele C.M.R., Geneva, 19.05.1956;

- Convenţia privind transporturile feroviare internaţionale, Berna,

09.05.1980;

-Convenţia pentru unificarea anumitor reguli privind transportul aerian

internaţional, Varşovia, 12.10.1929;

-Protocolul de la Haga din 28.09.1955 de modificare a Convenţiei

pentru unificarea anumitor reguli privind transportul aerian internaţional,

Varşovia, 12.10.1929;

-Convenţia complementară la Convenţia pentru unificarea anumitor

reguli relative privind transportul aerian internaţional de la Guadalahara

din 18.09.1961;

-Convenţia ONU privind transportul multimodal internaţional de măr

furi, Geneva, 1980;

-Convenţia UNIDROIT privind leasingul internaţional, Ottawa, 1988;

-Convenţia UNIDROIT privind factoringul internaţional, Ottawa, 1988;

-Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, Geneva,

21.04.1961;

- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale

străine, New York, 10.06.1958.

Uzanţele şi cutumele comerciale internaţionale

Uzanţele comerciale internaţionale sunt nişte practici sau reguli utilizate de

către părţile contractante, aplicate o perioadă de timp de un anumit număr de

parteneri comerciali. Comportarea partenerilor de afaceri, într-un anumit mod, o

perioadă de timp destul de îndelungată, în relaţiile lor comerciale devine astfel o

uzanţă comercială.

Uzanţele comerciale internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii.

Astfel, după aplicabilitatea lor în spaţiu şi după sfera pe care o cuprind, acestea pot

figenerale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale), speciale (aplicabile numai

într-o ramură a activităţii comerciale, cum ar fi în comerţul cu cafea)

şi locale (aplicabile numai în anumite locuri, cum ar fi în anumite porturi

maritime).

Noţiunea de cutumă internaţională este strâns legată de noţiunea uzanţă miri

internaţională. Cutuma este o regulă de conduită stabilită

Acest concept reiese din pluralismul juridic; există în dreptului statal și interstatal

(de exemplu, dreptul transnaţional sportiv, dreptu canonic). Lex mercatoria depinde

de cele două ordini juridice (naţională ş: internaţională), dar se bucură de o anumită

autonomie.

Două mari proiecte de armonizare a dreptului contractelor, bazate, îî primul

rând, pe uzanţele comerciale internaţionale, au văzut lumina zilei îi ultimii ani. în

1994, Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptulu: Privat (UNIDROIT) a

publicat o culegere intitulată „Principiile referitoare la contractele de comerţ

internaţional" (Principiile UNIDROIT). Un an mai târziu, Comisia pentru Dreptul

Page 18: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

18

European al Contractelor - o organizaţie neguvernamentală compusă din 22 jurişti

din statele membre ale Uniunii Europene, prezidată de profesorul danez Ole Lando,

publică prima versiune a „Principiilor Dreptului European al Contractelor"

(Principiile DEC) în 1999 apare versiunea completată şi revăzută a Principiilor

DEC23

, iar î 2004 este publicată o redacţie nouă a Principiilor UNIDROIT.

Ambele culegeri de principii sunt foarte asemănătoare şi se inspiră un din

alta, unul din motive fiind că mulţi dintre autorii acestor proiecte a făcut parte

din ambele grupuri de lucru. Deosebirile principale între proiectele vizate rezidă, în

primul rând, în domeniul geografic de aplicare: Principiile UNIDROIT au o

vocaţie universală, fiind destinate „utilizării în lume întreagă, indiferent de

tradiţiile juridice şi condiţiile economice şi politice ale ţărilor în care ele trebuie să

se aplice", pe când Principiile DEC vizează, în special, comerţul transfrontalier în

cadrul UE. în al doilea rând, Principiile UNIDROIT vizează contractele de comerţ

internaţional, iar Principiile DEC „nu se limitează la relaţiile comerciale, ci au

vocaţia de a se aplica oricărui contract în general".

Principiile nu se încadrează în categoriile tradiţionale ale surselor de drept,

în primul rând, prin faptul că nu au putere normativă,vizeazind numai vânzările

între profesionist atunci când are vocaţia de a fi aplicată, Convenţia de la Viena nu

acoper toate aspectele vânzării.De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că, în

virtutea principiuh consacrat în art.6 al Convenţiei de la Viena28

, aplicarea

prevederilor ei ari un caracter supletiv. Ca rezultat, mulţi exportatori din ţările

industrializaţi impun înlăturarea prevederilor aplicării Convenţiei de la Viena în

favoarei aplicării exclusive a legislaţiilor lor naţionale.

Deseori, dreptul naţional al unuia din statele părţilor contractante vine sa

completeze normele de drept uniform pentru a reglementa aspectele neacopej rite de

Convenţia de la Viena, fie în virtutea alegerii făcute de părţi în baza principiului

autonomiei de voinţă - lex voluntatis, fie în virtutea desemnărij dreptului naţional în

cauză în calitate de lege aplicabilă contractului - lei contractus - în baza regulilor

pertinente ale dreptului internaţional privat.

În domeniul prestării serviciilor şi efectuării lucrărilor (transporturi construcţii,

asigurări, servicii bancare, servicii în domeniul proprietăţii intelectuale etc.) în

general nu există instrumente de uniformizare a relaţiiloi contractuale de genul

Convenţiei de la Viena, reglementările puţinelor convenţii internaţionale în materiile

vizate având un caracter fragmentar. Drepi consecinţă, contractelor în domeniile în

cauză li se va aplica un anumit drep naţional, în special dreptul statului unde îşi are

sediul societatea care prestează serviciile sau execută lucrările. în această ordine de

idei, deosebit de im-j portantă se învederează cunoaşterea sistemelor juridice care

au vocaţia de fi aplicate contractelor comerciale internaţionale.

Un interes aparte prezintă cunoaşterea sistemelor de drept naţional care au

influenţat într-o măsură considerabilă evoluţia dreptului civil şi comercial, în general,

şi a dreptului contractelor, în special. Printre acestea se numără şi dreptul civil

francez, care, pe lângă faptul că este deseori desemnat în calitate de drept aplicabil

relaţiilor comercianţilor moldoveni cu partenerii, de afaceri din Franţa, relaţii ce se

află în permanentă creştere şi diversificare, a influenţat într-o măsură greu de

supraapreciat legislaţiile civile şi comerciale ale multor ţări din întreaga lume,

Page 19: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

19

astfel încât codurile civile ale ţărilor respective sunt concepute după modelul

francez.

Codul civil al Republicii Moldova;

- Legea reglementării de stat a activităţii comerciale externe, nr. 103l-Xdin

08.06.2000;

- Legea Republicii Moldova privind barierele tehnice în calea comerţului, nr.866-

XIV din 10.03.2000;

- Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845-

XII din 03.01.1992;

- Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea

deîntreprinzător, nr.81-XV din 18.03.2004;

- Legea vânzării de mărfuri, nr.l34-XIII din 03.06.1994;

- Legea Republicii Moldova privind comerţul electronic, nr.284-XVdin

22.07.2004;

- Legea Republicii Moldova cu privire la documentul electronic şisemnătura

digitală, nr.264-XV din 15.07.2004;

- Legea Republicii Moldova privind limitarea activităţii monopoliste şdezvoltarea

concurenţei, nr.906-XII din 29.01.1992;

- Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia concurenţeinr. 1103/2000

din 30.06.2000;

- Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor, nr,105-Xdin

13.03.2003;

- Legea Republicii Moldova cu privire la transporturi, nr. 1194-XIII din:21.05.1997;

-Codul transporturilor auto din 29.07.1998;

- Codul transportului feroviar din 17.07.2003.

- Codul navigaţiei maritime comerciale al Republicii Moldova din 30.09.1999;

- Legea Republicii Moldova cu privire la asigurări, nr.407-XVI din 21.12.2006;

- Legea Republicii Moldova cu privire la franchising, nr.l335-XIII din 01.10.1997;

- Legea Republicii Moldova cu privire la leasing, nr.59-XVI din 28.04.2005;

- Legea Republicii Moldova cu privire la judecata arbitrală (arbitraj)nr.l29-XIII

din 31.05.1994.

Page 20: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

20

CAPITOLUL 2

CONDIŢIILE DE VALIDITATE A CONTRACTELORCOMERCIALE

INTERNATIONALE

1. Consimţământul (acordul părţilor) în contractele comercialeInternaţionale

2. Obiectul contractelor comerciale internaţionale

3. Cauza contractelor comerciale internaţionale

4. Forma contractelor comerciale internaţionale

5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale

1. Consimtamintul (acordul părţilor) în contractele comerciale internaţionale

Consimţământul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia

un contract. Una dintre trăsăturile definitorii ale consimţământului

esteexteriorizarea voinţei persoanei de a încheia un contract. Contractele pot fi

exteriorizate în diferite modalităţi: în scris, verbal sau prin acţiuni concludente.

Manifestarea de voinţă poate fi expresă (directă), atunci când are loc prin mijloace

care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau tacită (indirectă,

implicită), când se exteriorizează prin fapte care nu comunică direct voinţa, dar

permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris

oferta vânzătorului sau care ridică mâna în cazul vânzării la licitaţie îşi exprimă

voinţa expres.

În acest context este de reţinut că tăcerea în sine, ca şi inacţiunea,

nu produce efecte juridice. Prin natura sa, tăcerea nu permite stabilirea

voinţei persoanei de a încheia un contract. Tăcerea se consideră ca exprimare

a voinţei de a încheia un contract civil numai în cazurile expres prevăzute de lege

sau de acordul părţilor. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare a unei oferte atunci

când legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă.De

asemenea, unele contracte (în special cele încheiate pe o durată nedeterminată), în

cazurile prevăzute de prevederile legale pertinente, pot fi prelungite prin tacita

reconducţiune.

Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această

condiţie reiese din însăşi esenţa contractului care este o manifestare de voinţă,

îndreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor.

Esenţa consimţământului trebuie să fie certă. Contactul se consideră neîncheiat în

cazul în care esenţa consimţământului nu poate fi determinată cu certitudine nici

din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii sale.

Deoarece eficacitatea contractului depinde de posibilitatea destinatarului de a lua

cunoştinţă de manifestarea de voinţă exteriorizată, contractul nu poate fi încheiat

dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voinţă nu o percepe şi nu pătrunde

în esenţa ei, în acelaşi rând nici alte circumstanţe nu permit deducerea certă şi

univocă a acesteia.

Consimţământul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui

contract, consimţământul trebuie să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Aceste

Page 21: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

21

condiţii nu sunt întrunite atunci când consimţământul este alterat de vicii: eroare,

doi, violenţă sau leziune.

Viciile de consimţământ. Luarea hotărârii de a încheia un contract

este precedată de o operaţie intelectuală, în cursul căreia autorul actului îşi repre-

zintă consecinţele economice şi juridice ale actului, apreciază avantajele

şi dezavantajele şi numai după aceea ia decizia. Este cert că, dacă premisele de la

care porneşte această operaţie intelectuală sunt false - rezultat al unei ciori, ori

dacă decizia este luată în rezultatul unei constrângeri, consimţământul nu poate fi

considerat conştient sau liber şi deci nu trebuie să producă efecte juridice. Totuşi,

nu orice alterare a procesului psihologic de formare a consimţământului duce la

anularea actului respectiv, ci doar o uşa alterare care prezintă o anumită gravitate

şi numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui contract.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Eroarea de fapt este reprezentarea greşită a

unei situaţii faptice la încheierea contractului (referitor la obiectul actului, calităţile

lui, persoana cocontractantului etc). în literatura luridică s-a expus părerea,

conform căreia eroarea de fapt, în principiu, nu constituie un viciu de

consimţământ în contractele comerciale internaţionale, fiind incompatibilă cu

profesionalismul comerciantului. Nu ne axăm pe această opinie, din motivul că

diversitatea şi complexitatea crescândă a operaţiunilor comerciale internaţionale

lasă loc pentru erori chiar şi din partea comercianţilor profesionişti, justificând

tratarea erorii de fapt în calitate de viciu de consimţământ. în această ordine de idei

trebuie remarcat faptul că autorii principiilor UNIDROIT s-au referit expres la

eroarea de fapt în art.3.4: ,,eroarea reprezintă o percepere eronată referitoare

la faptele realităţii suu la prevederile legale survenită la momentul încheierii

contractului". Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau

conţinuţii l u inormelor de drept (cu excepţia normelor imperative ori a celor

ce privesc ordinea publică). în doctrină s-a specificat că, dacă în dreptul civil rus

(eroarea de drept nu afectează valabilitatea consimţământului, operând prezumţia

că toţi cunosc legea, situaţia este alta în raporturile de comerţ internaţional. Aici se

admite că prezumţia de cunoaştere a legii nu operează cu privire la normele de

drept dintr-un stat străin; pentru comerciantul dintr-o anumită ţară reglementările

aplicabile într-o altă ţară nu pot fi tot atât de familiare ca reglementările lui

naţionale.Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial

internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra

căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel

încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. în acest

sens art.3.5 al Principiilor UNIDROIT prevede că o parte poate invoca nulitatea

contractului pentru eroare dacă, la momentul încheierii contractului, eroarea era de

o asemenea importanţă încât o persoană aflată în aceeaşi situaţie ar fi încheiat

contractul doar în termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat deloc dacă

adevărata situaţie de fapt sau de drept ar fi fost cunoscută. Partea este îndreptăţită

să invoce eroarea dacă:

- cealaltă parte să fi făcut aceeaşi eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, sau a

cunoscut ori ar fi trebuit să cunoască existenţa erorii acţionând

Page 22: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

22

astfel împotriva principiilor bunei-credinţe în materie comercială prin lăsarea în

eroare a cocontractantului sau

- cealaltă parte nu a acţionat în baza contractului, până la data invocăriinulităţii

contractului.

Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să

se refere la următoarele elemente:

Natura contractului. Eroarea care se referă la acest element (error in negatio) este

considerată ca cea mai gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol)şi

în unele sisteme de drept naţionale este sancţionată cu nulitatea absolută. Eroarea

în privinţa naturii contractului este, de exemplu, atunci când o parte crede că

încheie un anumit contract, iar cealaltă parte consideră că încheie un alt contract.

Calităţile substanţiale ale obiectului contractului. Eroarea care se referă la acest

element (error in substantiam) ţine de acele calităţi ale obiectului care ţin de

însăşi esenţa lui şi fără de care el nu ar fi ceea ce este. La aceste nililăţi se

atribuie atât însuşirile materiale ale obiectului, cât şi alte elemente, ca:

autenticitatea, apartenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei avute în

vedere etc.

Părţile contractului. Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat contractul (error

in personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este

motivul determinant al încheierii contractului. Contractele comerciale

internaţionale în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea

lor (intuitu personae) sunt destul de numeroase; acestea sunt, de exemplu,

contractele în care identitatea, pregătirea profesională, experienţa, reputaţia în

afaceri, capacităţile specifice şi alte calităţi ale cocontractantului sunt decisive la

încheierea actului: contractele internaţionale de împrumut, de mandat, de depozit,

de societate comercială, de tranzacţie, de antrepriză etc.

În principiu, eroarea asupra motivului încheierii contractului

comercial internaţional nu este considerabilă, fiindcă motivul, ca atare, nu are

importanţă juridică şi nu afectează valabilitatea contractului, cu excepţia

cazului in care motivul este inclus în obiectul lui. Persoana care a cumpărat la

o licitaţie internaţională un obiect de artă la un preţ foarte ridicat,

considerând greşit că acest obiect a aparţinut unui personaj istoric, nu poate

cere anularea contractului, chiar dacă motivul apartenenţei obiectului

personajului istoric a fost determinant, dacă această calitate a obiectului nu a

fost stipulată la încheierea contractului. Soluţia ar fi diferită dacă s-ar fi

specificat în contract că obiectul a fost cumpărat din motivul că a aparţinut

unui personaj istoric.

Nu poate servi ca temei pentru anularea contractului eroarea care este

imputabilă celui al cărui consimţământ este viciat. Eroarea este

imputabilă acestuia dacă el a manifestat neglijenţă, nu a luat măsurile

elementare de precauţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se informa. în acest sens,

art.3.5(2) lit.a) al Principiilor UNIDROIT precizează că „o parte nu va putea

cere anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din neglijenţă

gravă", în acest caz, eroarea este inexcuzabilă. Faptul dacă este sau nu

imputabilă eroarea persoanei a cărui consimţământ este viciat se apreciază în

Page 23: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

23

funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei. La fel, nu va putea fi

invocată eroarea care „se referă la aspecte în privinţa cărora riscul erorii a

fost asumat sau dacă, reieşind din situaţie, acest risc trebuie să fie suportat

de efltre partea în eroare" (art.3.5(2) lit.b) al Principiilor UNIDROIT).

Dovada erorii i se incumbă celui ce invocă acesl viciu de consimţământ. Fiind un

fapt juridic, eroarea poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive

sau viclene pentru a o determina să încheie un contract. în privinţa acestui viciu de

consimţământ art.3.8 al Principiilor UNIDROIT dispune că o parte poate invoca

nulitatea contractului atunci când a fost determinată să încheie contractul prin

manopere dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau datorită

nedezvăluirii frauduloase a unor circumstanţe care, conform standardelor bunei-

credinţe în materie comercială, ar fi trebuit dezvăluite.

• Dolul are două elemente constitutive:

- elementul subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană

pentru a o determina să încheie un contract (dacă inducerea în

eroare a fost provocată neintenţionat, nu există doi);

- elementul obiectiv, care constă în utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru

realizarea intenţiei de a induce în eroare: manopere viclene, min

ciuni, maşinaţii etc. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contactului este

necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia, adică

mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi să fie de aşa natură, încât să fie

evident că fără aceste mijloace cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul. Aceste

mijloace pot fi cele mai diferite. De exemplu, constituie doi inducerea

cumpărătorului în eroare de către vânzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat de

origine fals, fapt care 1-a determinat pe cumpărător să încheiecontractul de

vânzare-cumpărare. Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită

gravitate pentru a putea produce efectele unui viciu de consimţământ. Astfel, exage-

rarea de către vânzător a calităţilor mărfii sale de obicei nu constituie doi.

De cele mai multe ori, mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sunt însă

cazuri când dolul se realizează prin abţinerea de la acţiuni, omisiuni (doi prin

reticenţă). Este doi prin reticenţă atunci când una din părţi trece intenţionat sub

tăcere anumite împrejurări care prezintă interes esenţial, determinant pentru

cealaltă parte şi pe care autorul dolului, dacă era loial şi de bună-credinţă, trebuia să

le comunice.

În principiu, dolul provine de cealaltă parte a contraclului, dolul care este

comis de un lanţ deasemenea poate servi ca temei do anulare a contractului dacă

cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre impedementele dolosive ale terţului

şi nu 1-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al

terţului. Ca şi în cazul erorii, dovada dolului și se incumbă celui care îl

invocă. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit cu orice mijloace de probă.

Violenţa este constrângerea sau ameninţarea unei persoane cu un forță fizică sau

psihică care îi produce o temere ce o determină să încheie un contract, pe care

altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru violenţă principiile UNIDROIT prevăd că „o parte

poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost obligata să ii încheie printr-o

Page 24: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

24

ameninţare nejustificată cu un rău din partea celeilalte părţi care, având în vedere

circumstanţele, este atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nici o

alternativă rezonabilă. O ameninţare este nelegitimă, mai ales, dacă acţiunea sau

omisiunea care a format obiceiul ameninţării este ilegală în sine ori este ilegală

utilizarea ca mijloc de încheiere a contractului" (art.3.9).

Violenţa - viciu de consimţământ presupune două elemente constitutive

- elementul obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău;

- elementul subiectiv, care constă în temerea, ca consecinţă a amenițării,care

afectează consimţământul.

Pentru ca violenţa să servească temei de anulare a contractului, trebuie să fie

întrunite următoarele condiţii:

- violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului;

- pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie

veridic.

Violenţa - viciu de consimţământ este atunci când ameninţarea cu un rftu este

injustă, nelegitimă. Nu constituie violenţă faptul de a amcnințarea cu folosirea unei

căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe

debitor că îl va da în judecată dacă ace Iu nu vn îndeplini obligaţiile sale

contractuale.

Dovada violenţei i se incumbă celui ce invocă acest viciu de consimțămînt. Fiind

un fapt juridic, violenţa poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.

Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din pflrjilc eon iractului din

cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii udului

între prestația la care sau obligut și presta) ia pe care ar urma să o primească în

locul ei. Legislaţiile inspirate din Codul civil francez din 1804 au fost

ostile anulării sau ajustării contractului în caz de disproporţie flagrantă sau exagerată

a prestaţiilor. în schimb, legislaţiile de la sfârşitul secolului XX şi începutul

secolului XXI, urmând exemplul Codului civil german de la sfârşitul secolului

XIX şi cel al Codului federal elveţian al obligaţiilor din secolul XX, au admis să

sancţioneze leziunea; astfel sunt codurile Olandei, Braziliei, Quebecului, la fel ca

şi cel al Republicii Moldova.

Leziunea ca viciu de consimţământ este reglementată şi de Principiile

UNIDROIT. Astfel, art.3.10 prevede că „o parte poate invoca nulitatea

contractului sau a unei clauze dacă, la momentul încheierii contractului, contractul

ori clauza respectivă îi dădea celeilalte părţi, în mod nejustificat, un avantaj

excesiv. Trebuie avute în vedere următoarele: (a) faptul că cealaltă parte a profitat în

mod neloial de dependenţa primei părţi, de dezavantajul economic sau de nevoile

urgente ale acesteia, ori de faptul că aceasta este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită

de experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere şi (b) natura şi scopul

contractului. La cererea părţii care poate invoca nulitate, o instanţă de judecată

poate adapta contractul sau clauza pentru a le pune în acord cu standardele

rezonabile ale negocierii corecte în materie comercială. O instanţă de judecată

poate, de asemenea, adapta contractul sau clauza la cererea părţii care primeşte

notificarea de invocare a nulităţii contractului, cu condiţia ca expeditorul

notificării să fie informat prompt şi să nu fi acţionat bazându-se pe aceasta".

Page 25: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

25

Leziunea ca temei de anulare a contractului presupune două elemente constitutive:

- elementul obiectiv, care constă în disproporţia vădită de valoare între

contraprestaţii, ceea ce face ca contractul să fie extrem de nefavorabil

pentru una din părţi;

- elementul subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie creată de un

concurs de împrejurări grele în care se află cealaltă parte.

Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar

să fie întrunite următoarele condiţii:

- starea de necesitate în care se află partea ce invocă nulitatea să

fie determinantă pentru încheierea contractului, astfel încât, dacă nu s-ar afla

în asemenea împrejurări, partea dată nu ar fi încheiat acest contract sau nu ar fi

încheiat în asemenea condiţii;

O aplicaţie a regulii enunţate o găsim în reglementările privind mo nitului

încheierii contractului. Astfel, contractul se consideră încheiat în momentul

primirii acceptului de către ofertant (art.699 C.civ.).

2. Obiectul contractelor comerciale internaţionale

Regula unanim acceptată în toate sistemele de drept naţional şi în internaționale de

drept uniform este că obiectul contractului trebuie să fie ,determinat sau

determinabil. Determinarea obiectului contractului, indică dacă acesta ţine de un bun

sau un drept, implică o identificare precisă. Antici, de exemplu, nu pot fi cesionate

pur şi simplu „creanţe" (de cx., în contractului internaţional de factoring), fără a

preciza identitatea ileltiioiului, originea şi natura creanţelor.

Nu este necesar ca precizarea să fie totală, este suficient ca obiectul să

fie determinabil la momentul executării conform indicaţiilor din contract în

asemenea cazuri se cerc ca elementele pe baza cărora se va face determinarea

ulterioară a obiectului să fie stabilite de părţi încă în momentul încheierii

contractului, astfel încât precizarea obiectului să nu necesite un nou acord.În

obligaţia de a da obiectul prestaţiei îl poate constitui un bun determinat individual

sau un bun determinat generic. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun

determinat individual (un obiect de artă, un imobil etc), contractul trebuie să

conţine suficiente elemente pentru individualizarea bunului. O desemnare

insuficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect. Bunurile determinate

generic care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în

specia lor: grâu, petrol, automobile de un anumit model etc. Asemenea bunuri

trebuie să fie determinate şi sub aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de

vânzare-cumpărare în cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului vândut sau

modul de determinare a acesteia (art.774(4) C.civ.).

Prin urmare, identificarea obiectului contractului poate fi, în cea mai elementară

formă, exprimată prin formula „ce şi cât". în unele cazuri, de exemplu, legea face

referire şi la alte criterii de determinare a obiectului contractului, cum sunt, în

contractele de vânzare-cumpărare, condiţiile referitoare la asortimentul bunurilor

(art.775 C.civ.), la completivitate (art.777 C.civ.), la ambalaj (art.779 C.civ.) etc.

Aceste criterii de determinare a obiectului sunt facultative, adică depind de voinţa

Page 26: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

26

părţilor de a le specifica sau nu în contract. Clauzele privind condiţiile referitoare

la obiect numite mai sus dobândesc calitatea de clauze esenţiale atunci când, la

cererea uneia din părţi, asupra lor trebuie realizat acordul de voinţă.

Într-un şir de sisteme naţionale de drept (de ex., în dreptul german şi

în sistemele de influenţă germană) una dintre condiţiile valabilităţii contractului este

că obiectul contractului trebuie să existe. în aceste sisteme, în principiu, raportul

obligaţional se poate naşte doar atunci când el ţine de un bun ce există la

momentul încheierii contractului. Dacă părţile au contractat, ignorând că bunul nu

mai există, lipseşte un element esenţial al contractului, ceea ce atrage nulitatea

absolută a acestuia. Dacă pierderea bunului se produce după încheierea

contractului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămâne de determinat, în

vederea stabilirii efectelor juridice ale pierderii, dacă aceasta este fortuită sau este

datorată unor acţiuni-culpabile. Pierderea fortuită a bunului (independentă de

voinţa şi culpa părţilor) ridică problema riscului contractual, iar dacă pierderea este

din culpa uneia din părți, se pune problema răspunderii contractuale. În acest

context se înscrie şl problema valabilităţii contractelor care au ca obiect bunuri

viitoare: un lucru care urmează a fi fabricat, un imobil ce urmează a fi construit,

recnltn anului viitor etc. (situaţii întâlnite frecvent în contractele comerciale internii

ţionale). În majoritatea sistemelor juridice asemenea contracte sunt valabile.

În sistemele juridice vizate contractul asupra unui bun viitor va

deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uncia

din părţi care va pune problema responsabilităţii. Dacă o prestaţie din conductul

sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, care trebuie să

execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de ii cere executarea

obligaţiei corelative. Astfel, în cazul vânzării unui hun ce urmează a fi fabricat,

cumpărătorul va fi obligat să achite prc|ul mimul dacă bunul va fi efectiv livrat.

Dacă bunul vândut nu a fost labrinit din motive ce nu sunt imputabile nici

vânzătorului, nici cumpărătorului, ambele părţi nu vor mai avea obligaţii.

Conceptul consacrat de sistemele juridice în cauză reiese din problema

că obiectul contractului trebuie să fie posibil. Unele legislaţii prevăd expres că este

nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilii (art.670 C.civ.).

Imposibilitatea trebuie însă să fie absolută (obiectivă), adică prestaţia să fie cu

neputinţă nu numai pentru debitor, ci şi pentru orice altă persoană. Imposibilitatea

relativă (subiectivă), datorită incapacităţii personale a debitorului de a executa

prestaţia, nu afectează valabilitnteii contractului, iar debitorul răspunde în faţa

creditorului pentru neexcciiiurc, De exemplu, antreprenorul într-un contract

internaţional de antreprenoriat fie scutit de obligaţia de executare a lucrării la care

s-a angajat din motivul efi nu dispune de mijloacele necesare, dacă un alt antreprenor

ar putea s-o înlocuiască.

Imposibilitatea prestaţiei poate fi materială sau juridică. Ea este mate rială

dacă se datorează unei stări de fapt, ca, de exemplu, inexistenţa hunului individual

determinat care face obiectul prestaţiei. Dacă obiectul prcstiijia este un bun

determinat generic (ceea ce este regula în contractele comerciale internaţionale),

debitorul răspunde, atât cât este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen,

pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei

Page 27: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

27

sale. Imposibilitatea este juridică când prestaţia nu poate fi executat din motive de

drept. în acest context se afirmă că obiectul contractului trebuit sâ fie licit. Aceasta

condiţie cere ca acţiunea sau inuc|iuneu ce constituie obiectul contractului să fie în

concordanţă cu legea. Astfel, sunt nule contractele care au ca obiect săvârşirea

unor operaţiuni pentru care fie este instituită o interdicţie legală (este cazul, de

exemplu, imposibilităţii executării unui contract de import-export din cauza

instituirii unui embargo asupra exporturilor sau asupra importurilor) sau care pot fi

efectuate numai de anumiţi subiecţi (de exemplu, băncile nu se pot angaja în

activităţi financiare neprevăzute în autorizaţia eliberată de Banca Naţională a

Moldovei -art.26 al Legii instituţiilor financiare, nr.550/1995 // MO, nr.l din

1.01.1996).

Totodată, atunci când obiect al contractului este abţinerea de la săvârşirea

unor acţiuni, aceasta trebuie să fie de asemenea licită. De exemplu, conform Legii cu

privire la protecţia concurenţei nr.l 103/2000 (MO, nr. 166-168 din 31.12.2000, art.7

alin.2)), este considerat nul orice acord al agenţilor economici neconcurenţi, unul

dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau

cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate aduce la

limitarea concurenţei, inclusiv este îndreptat spre limitarea teritoriului vânzării sau

cercului de cumpărători, spre interzicerea de a desface mărfuri produse de

concurenţi.

Caracterul licit al obiectului contractului comercial internaţional se referă atât la

ordinea juridică internaţională, cât şi la ordinea juridică naţională existentă în ţările

partenerilor contractuali. Astfel, comerţul cu fiinţe umane contravine atât ordinii

juridice internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale din toate statele comunităţii

de naţiuni.

In dreptul nostru regula generală privind nulitatea contractului ce are ca obiect o

prestaţie imposibilă este atenuată prin prevederea, potrivit căreia imposibilitatea

prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă este provizorie. Dacă imposibilitatea

poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul când prestaţia devine

posibilă, contractul este valabil (art.672(l) C.civ.). Este, de pildă, cazul în care

partea care se obligă să transmită un bun nu poate să dispună de el, întrucât, la

momentul încheierii contractului, nu are titlul de proprietate sau dreptul de

dispoziţie asupra bunului. însă, partea contractantă vizată poate obţine titlul de

proprietate sau dreptul de dispoziţie asupra bunului în cauză într-un moment

ulterior încheierii contractului. Atunci, contractul va fi perfect valabil. Dacă acest

lucru nu se întâmplă, se vor aplica regulile în materie de neexecutare a obligaţiilor.

Contrar acelor sisteme juridice cmc considera nul contractul, dacă bunurile ce

constituie obiectul lui uu dispărui la momentul încheierii contractului,

principiile UNIDROIT, în conformitate cu tendinţele cele mai moderne, stabilesc în

art.3.3(l) că „simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea

obligaţiei asumate era imposibilă nu afecteazn validitatea contractului" . în acelaşi

spirit alin.2 al aceluiaşi articol: .„Simplul fapt că la momentul încheierii

contractului o parte nu era în drept să dispună de bunurile la care contractul se

referă nu afectează validitatea contractului". în conceptul Principiilor UNIDROIT,

un contract este valabil chiar dacă bunurile care constituie obiectul lui au dispărut

Page 28: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

28

la momentul încheierii acestuia. În consecinţă, imposibilitatea iniţială

este asimilată imposibilităţii survenite ulterior. Drepturile şi obligaţiile părţilor in

cazul incapacităţii unei părţi (sau, eventual, a ambelor) de a-şi executa obligațiile

sunt determinate conform regulilor în materia neexecutării.

3. Cauza contractelor comerciale internaţionale

În sistemele de drept romano-germanic cauza (scopul) este obiectivul iu mărit la

încheierea contractului, este acel interes pe care părţile contractului caută să-1

satisfacă. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplineascfl următoarele condiţii:

să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

Existenţa ca condiţie de valabilitate a cauzei este formulată în art.207( 1) „actul

juridic civil încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect". Inexistenţa cauzei ţine

de scopul imediat al actului. Astfel, obligaţia uneia este lipsită de cauză atunci

când partea contractului nu poate primi contraprestaţia la care este îndreptăţită.

Obligaţia cumpărătorului este fără cauză atunci când bunul ce constituie obiect al

contractului a pierit înaintea Încheierii acestuia.

Condiţia de valabilitate a cauzei - să fie reală - este formulată tot în art.207(1)

C.civ.: „actul juridic civil fondat pe o cauză falsă care poate aven nici un efect."

Cauza falsă este strâns legată de eroare - viciu de consimţământ. Uneori,

cauza falsă este echivalentă cu absenţa cauzei: contractantul credea în existenţa

cauzei atunci când ea nu exista.

Legea dispune că „actul juridic civil fondat pe o cauză ilicită care nu poate

avea nici un efect" (art.207(l) C.civ.), precizând că „este ilicită sau care contravine

legii, ordinii publice sau bunelor moravuri" (art.207(3)C.civ,).

Contractul este valabil chiar dacă cauza nu este expresă. Cauza nu trebuie

dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege. Sarcina dovedirii inexistenţei cauzei

incumbă acelui care o invocă. În ceea ce priveşte cauza, referindu-se la art.3.2 al

Principiilor UNIDRIOT, care prevede că „un contract este încheiat, modificat sau

încetat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără alte cerinţe

suplimentare", autorii acestor Principii au estimat că în contractele comerciale

internaţionale existenţa cauzei nu este o condiţie necesară. Astfel, dacă, la

cererea clientului său francez A, banca B acordă o garanţie la prima cerere

în favoarea lui C, partenerul de afaceri al lui A din Anglia, nici A nici B nu pot

invoca eventuala lipsă a cauzei pentru garanţie.

4. Forma contractelor comerciale internaţionale

În literatura juridică s-a arătat că îndeplinirea unor condiţii de formă este menită

să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului pe care îl săvârşesc şi,

totodată, să le ofere prilejul unii răgaz înainte de a trece la încheierea contractului.

Pe de altă parte, redactarea unui înscris înseamnă precizie în stabilirea efectelor

contractului şi a răspunderilor ce decurg, precizie care serveşte, desigur, părţilor,

dar cu deosebire terţelor persoane, care, voind să contracteze cu una din ele,

trebuie să aibă certitudinea juridică a raportului existent.

Page 29: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

29

Părţile pot îmbrăca în formă scrisă orice contract, dacă legea nu cere expres o altă

formă, de exemplu, forma autentică. Acordul părţilor asupra adoptării formei scrise

poate fi ca condiţie de validitate a contractului în cauză sau poate avea scop probator,

părţile urmând doar să limiteze libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în

privinţa contractului respectiv. De aceea, este necesar să se stabilească, de la caz la

caz, care a fost intenţia reală a părţilor atunci când au convenit să încheie contractul

respectiv în formă scrisă şi, în funcţie de aceasta, să se decidă dacă nerespectarea

formei scrise atrage nulitatea contractului sau are consecinţe doar în privinţa

mijloacelor de probare.Pe lîngă recurgerea opţională a părților la forma scrisă, sau

cerută în unele sisteme naţionale de drept prin lege. De exemplu, legea noastră

dispune că trebuie să fie încheiate în scris actele juridice daca valoarea obiectului

actului juridic depăşeşte 1000 de lei (art.210(l) C.civ.). Codul civil prevede

obligativitatea formei scrise pentru unele contracte indiferent de valoarea

obiectului lor: clauza penală (art.625), contractul de locuţiune a unui bun imobil

(art.876), contractul de arendă (art.912), con-tractul de leasing (art.924), contractul

de administrare fiduciară (art. 1054), contractul de servicii turistice (art.1134),

contractul de fidejusiune (art.l 147),contractul de franchising (art. 1172), contractul

de credit bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art.1308) etc.

Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui

înscris semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru

aceasta în modul cuvenit. De asemenea, contractul poate fi încheiat prin

intermediul alcătuirii mai multor documente semnale tic părţile care le expediază:

prin schimb de scrisori, telegrame, telefono-giame, documente electronice, altele

asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate prin corespondenţă

sau „între absenţi", prin schimb tic ofertă şi acceptare, situaţie întâlnită foarte

frecvent în comerţul internaţional.

În literatura de specialitate s-a expus opinia precum că forma nu constituie o

condiţie de validitate în cazul cvasiunanimităţii contractelor comerciale

internaţionale. Nu putem fi de acord cu această opinie, întrucât, iilunci când lex

contractus este o legislaţie ce cuprinde norme imperative privind cerinţele de

formă şi de înregistrare a unor categorii de contracte, părţile contractului nu pot

neglija asemenea prevederi legale. Astfel, un contract internaţional de gaj

comercial, aflat sub incidenţa dreptului Republicii Moldova, va trebui înregistrat în

modul stabilit de legea în cauză, sub pericolul nulităţii lui.

5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale

Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a asigura

respectarea condiţiilor de validitate a contractului. In măsura în care un contract

concret nu respectă aceste condiţii, el este lipsit de efectele sale prin intermediul

nulităţii. Diferitele sisteme juridice naţionale cuprind reglementări destul de

uniforme în această materie. În majoritatea sistemelor de drept, în funcţie de natura

interesului juridic ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea contractului,

nulitatea acestuia se clasifică în absolută şi relativă. Este absolută acea nulitate care

sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte

Page 30: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

30

un interes general, public. Este relativă acea nulitate care sancţionează

nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte un interes

particular, individual, personal.Contractul nul (nulitate absolută) nu este valabil

nici un moment şi nu produce nici un efect. Contractul anulabil (nulitate relativă)

până nu este anulat îşi produce toate efectele sale; din momentul însă care nulitatea

lui este pronunţată, aceste efecte cad, ele fiind distruse şi pentru trecut.

Caracterele nulităţii absolute. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice

persoană interesată. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie

recunoscut de lege; să fie în strânsă legătură cu cauza nulităţii; să fie născut şi

actual. Deoarece nulitatea absolută este sancţiunea pentru nerespectarea normei ce

ocroteşte un interes general, este firesc să se acorde unui cerc cât mai larg de

persoane şi organe de stat posibilitatea aplicării acestei sancţiuni, întrucât

contractele produc, de regulă, efecte juridice numai între părţi, anume acestea au,

în primul rând, interes să invoce nulitatea absolută. Părţilor contractului sunt

asimilaţi avânzii cauză ai acestora, adică persoanele interesate în măsura în care

situaţia lor este afectată de contractul în cauză. Contractele sunt opozabile terţilor

şi deci există situaţii în care terţii pot avea un interes recunoscut de lege de a

invoca nulitatea absolută. Reprezentantul legal poate intenta acţiunea în

constatarea nulităţii absolute din numele persoanei în al cărei interes este stabilită

această sancţiune. La fel, creditorii părţilor pot avea interesul să ceară aplicarea

acestei sancţiuni; ei pot cerc declararea nulităţii pe calea acţiunii oblice.

Nulitatea absolută se caracterizează şi prin următoarele trăsături:

- instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;

- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ;

- acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.

Sancţiunea nulităţii absolute se aplică în următoarele cazuri:

a) lipseşte un element esenţial pentru formarea contractului,

precum consimţământul, obiectul, cauza, forma cerută ad validatem;

b) prin obiectul sau cauza sa contractul contravine normelor imperative, nidinii

publice sau bunelor moravuri;

c) contractul este fictiv sau simulat;

d) contractul este încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu.

Caracterele nulităţii relative. Stabilită pentru ocrotirea interesului individual,

particular al unei persoane concrete, legea stabileşte un cerc determinat de

persoane care pot intenta acţiunea în anulare sau opune excepţia nulităţii relative.

Va putea invoca nulitatea relativă, în primul rând, însăşi persoana în al cărei interes

este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Acţiunea în anulare poate fi intentată din

numele persoanei în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative de

cătrereprezentantul ei legal. (creditorii chirografari ai părţii în al cărei interes este

stabilită nulitatea fictivă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii oblice.

Page 31: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

31

Spre deosebire de nulitatea absolută, cea relativă se caracterizează prin in mătoarele

trăsături:

- instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitate relativă;

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-

o invoce.

Printre temeiurile nulităţii relative se numără următoarele:

a) contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor;

b) contractuleste afectat de vicii de consimţământ, precum eroarea, dolul,

violenţa, leziunea;

c) contractul încheiat prin înţelegere dolosivă între reprezentantul unei părţi şi

cealaltă parte;

d) contractul încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun.

în ceea ce priveşte modalităţile de invocare a nulităţii, în majoritatea

sistemelor juridice, în principiu, nulitatea presupune emiterea unei

hotărâri judecătoreşti. Totuşi, pentru actele juridice anulabile, legea unor ţări pre-

vede posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor. Când părţile sunt de

acord, nulitatea poate fi hotărâtă pe cale amiabilă, fără a fi necesară intervenţia

organului jurisdicţional. Dacă contractul lovit de nulitate nu poate fi desfiinţat pe

cale amiabilă, partea interesată în declararea nulităţii trebuie să se adreseze în

instanţa de judecată (acţiunea în nulitate). Necesitatea acţiunii în nulitate se

învederează mai ales atunci când în baza contractului una sau mai multe părţi au

săvârşit prestaţii. Este firesc că restituirea prestaţiilor efectuate se poate obţine mai

lesne în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Spre deosebire de multe sisteme de drept naţionale, în sistemul Principiilor

UNIDROIT dreptul unei părţi de invocare a nulităţii unui contract se exercită prin

notificare către cealaltă parte (art.3.14). Notificarea de invocare a nulităţii trebuie

transmisă într-un termen rezonabil de timp, avându-se în vedere circumstanţele,

începând din momentul în care partea îndreptăţită să invoce nulitatea contractului

trebuia să cunoască motivele ori nu ar mai fi fost posibil să le ignore, sau din

momentul în care a putut acţiona în cunoştinţă de cauză (art.3.15).

Cât priveşte efectele nulităţii contractului, trebuie de remarcat că nulitatea are

menirea să restabilească, pe cât este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor

existentă la momentul încheierii contractului. De aceea, trebuie să opereze nu

numai pentru viitor, ci şi pentru locul, ca efect retroactiv. Retroactivitatea este

înlăturarea efectelor contractului care s-au produs între momentul încheierii

contractului.

Regula principală în acest domeniu este restitutio in integrum -

ceea ce implică restituirea reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul contractului nul

s-au efectuat prestaţii, astfel încât părţile contractului să ajungă la condițiile în

care exista înaintea încheierii contractului. Potrivit art.3.17 al principiilor

UNIDROIT, „la momentul constatării nulităţii oricare dintre părţi (Miule cere

restituirea prestaţiei efectuate în baza contractului sau a clauzelor imulate, cu

condiţia ca, în schimb, să restituie prestaţia pe care a primit-o in condițiile

contractului sau a clauzelor anulate, ori, dacă nu poate restitui în termeni, să facă o

Page 32: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

32

plată pentru ceea ce a primit". Această regulă apare ca un temei de asigurare a

eficienţei practice a regulii retroactivităţii.

Natura juridică a anumitor contracte implică excepţii de la regula

inactivităţii. Este cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă. În

numeroase sisteme juridice aceste contracte nu pot fi desfiinţate decât pentru

viitor. Astfel, se consideră că un contract de locaţiune, în virtutea locatorul a

asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru

trecut, deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil deci restituirea chiriei nu se

justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogățirea fără justă cauză a locatarului. în

acest context, prezintă interes adoptată de jurisprudenţa franceză în privinţa

efectelor nulităţii metodelor cu executare succesivă. O opinie veche limita efectele

anulării contractelor numai pentru viitor. Astăzi ea este abandonată în favoarea ori

restituirea valorii, judecătorul având puterea de a aprecia la discreţia și

echivalentul bănesc al prestaţiilor efectuate şi al avantajului ce decurge im meste

prestaţii. De exemplu, după anularea unui contract de locaţiune, ilarul datorează

o indemnitate în mărimea ce corespunde valorii locative

Page 33: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

33

CAPITOLUL3

LEGEA APLICABILA CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

1. Generalităţi

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul

părţilor

3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie

1. Generalităţi

Datorită faptului că contractele comerciale internaţionale, prin însrtşi nul

ura, structura şi scopul lor, au caracter internaţional, apare pmhlcmii drterminării

sistemului de drept care va guverna acest contract. Prin cxln lenta elementelor

internaţionale se pun în „în conflict" mai multe sisteme de drept, care se pretind

competente a guverna, în totalitate sau în parte, ticeste raporturi juridice. Problema

determinării legii competente apare în prim-plan în cazul când apare un litigiu cu

privire la un contract comciviul internaţional.

De aceea, încă din momentul încheierii contractului, părţile trebuie sa aibă în

vedere nu numai prevederile legii ţării lor (adică legile ţărilor cu cure liccare dintre

părţi e legată prin cetăţenie sau domiciliu), ci şi prevederile legilor altor ţări terţe.

Aceasta poate fi legea ţării în care se realizea/fl uioi dul de voinţă sau actul juridic,

fiindcă, potrivit unor sisteme juridice, netul respectiv va fi valabil şi îşi va putea

produce efectele chiar şi într-o jarft terţă, numai dacă este încheiat cu respectarea

prevederilor acestor legi. Toi astfel, capacitatea părţilor de a contracta este

determinată, în unele sisteme de drept, de legea personală a fiecăreia dintre

părţi (lex personalis) carepoate fi legea ţării al cărei cetăţean este partea (lex

patriae), lege» |ftrn în care partea respectivă îşi are domiciliul ori reşedinţa (lex

domicilii), legea ţării în care persoana juridică îşi are sediul principal ori în care a

fost constituită (lex societatis).

În privinţa efectelor unui act juridic - adică a drepturilor şi obligaţiilor ce vor

decurge din acesta - ele sunt determinate, în general, de legea aleasă de către părţile

contractante, în baza principiului autonomiei de voinţă - lex voluntatis. însă, dacă

părţile nu au făcut o atare alegere (electio juris), aceste efecte vor fi guvernate, în

funcţie de prevederile legale pertinente, fie de legea ţării în care se încheie actul (lex

Iod actus), fie de legea ţării în care acesta urmează să se execute (lex Iod

executionis ori lex Iod solutionis), fie de o altă lege naţională cu care vor fi

stabilite puncte de legătură relevante.

O problemă-cheie în formarea şi derularea contractelor

comerciale internaţionale este de a determina lex contractus, adică legea

competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi

Page 34: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

34

efectele contractului. La momentul realizării efectelor raportului juridic, probleme

se ivesc numai în cazul în care părţile nu execută, de bunăvoie, obligaţiile contrac-

tuale şi urmează să fie sesizată instanţa judecătorească sau de arbitraj. în acest caz

se pune problema determinării competenţei judecătoreşti şi, respectiv, a

determinării ţării ale cărei instanţe vor fi chemate, potrivit normelor de drept

internaţional privat, să judece litigiul ivit cu privire la realizarea efectelor

raportului juridic dintre părţi (de pildă, executarea unui contract). Acest fapt are o

deosebită importanţă, deoarece, uneori, soluţionarea litigiului depinde în mare

măsură de instanţa sesizată. În sfârşit, se iscă problema recunoaşterii efectelor unei

hotărâri judecătoreşti date de către instanţa unei ţări în afara teritoriului acelei ţări.

Spre exemplu, dacă instanţa, pentru a soluţiona litigiul, nu a luat în considerare

prevederile unei legi străine care era competentă în soluţionarea litigiului potrivit

normelor de drept internaţional privat, hotărârea, astfel pronunţată, nu va produce

efecte în altă ţară. Cu alte cuvinte, pentru ca o hotărâre judecătorească să producă

efecte pe teritoriul altei ţări, adică să aibă aceeaşi autoritate şi să producă aceleaşi

efecte ca şi o hotărâre dată de către instanţele ţării în care se cere executarea, este

necesar ca instanţa (judecătorul sau arbitrul), în soluţionarea litigiului, să fi aplicat

legea normal competentă, chiar dacă aceasta era legea altei ţări decât legea forului.

Acestea sunt considerentele din cure cute necesar să se cunoască ciur este dreptul

aplicabil unui contract . Dreptul aplicabil contractului poate li determinat in două

moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin

criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept.

Uneori, însă, este dificil (din considerente juridice, politice sau din economia

contractului) atât pentru părţi, cât şi pentru judecători sau arbitri, pentru a stabili

legea naţională aplicabilă contractului. în aceste situaţii, se pune problema de a şti

dacă un contract comercial internaţional poate fi guvernat mimai de uzanţele

comerciale internaţionale, excluzându-se orice drept național (etatic). Este problema

„contractelor fără lege" (adică fără lege naţională), în jurisprudenţă şi în doctrină

există diferite abordări ale acestei probleme. Astfel, în Franţa, în 1950, Curtea de

casaţie a statuat că „orice contract trebuie să fie ataşat la legea unui stat". Totodată,

în repetate rânduri statuat că un tribunal arbitrai poate să se refere numai la

„principiile generale ale obligaţiilor aplicabile în comerţul internaţional" sau să

„aplice ansamblul de principii şi uzanţe ale comerţului denumite lex

mercatorui", aceste dispoziţii cu caracter internaţional având vocaţia de a fi

aplicate în lipsa unei competenţe legiuitive determinate.De asemenea, instanţele de

arbitraj comercial internaţional (cum ar fi prestigioasa Curte

de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris)

se referă exclusiv, în unele sentinţe pronunţate, la uzanţele comerciale inter-

naţionale.

Adversarii aplicării lex mercatoria cu titlu de lex contractus aduc

ca argument în favoarea poziţiei lor prevederile art.4 al Convenţiei de la Roma din

1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, care dispune cn, în lipsa

alegerii părţilor, „contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă

legăturile cele mai strânse". De aici ar rezulta că orice contraţi trebuie să fie

Page 35: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

35

guvernat de legea unei oarecare ţări şi nu poate fi guvernai de o altă lege decât

legea unei ţări.

Pentru a depăşi efectele prevederilor Convenţiei enunţate mai sus, unu autori au

expus ideea potrivit căreia părţile pot alege lex mercatoria fărn cn să fie vorba

despre o alegere a legii în sensul Convenţiei de la Roma, ci numai cu titlu de

încorporare prin referinţă.

2. Determinarealegii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul

părţilor în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile unui

contract comercial internaţionalii prezenţa mai multor legi „în conflict"

aplicabile contractului alege un sistem de drept pe care îl consideră mai convenabil

spre a guverna totalitatea raporturilor lor juridice (electio juris sau law

shopping), respectiv, formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor

contractuale. Prin folosirea clauzei electio juris, părţile evită incertitudinile pe care

le provoacă un conflict de legi datorat caracterului internaţional al contractului.

Această alegere se poate face în mod indirect, determinând norma conflictuală (de

drept internaţional privat), care, la rândul ei, va indica dreptul material aplicabil,

sau în mod direct, alegând dreptul material aplicabil, această din urmă alegere fiind

mai des recomandată şi utilizată în practică, deoarece prin alegerea dreptului

material se evită şi dificultăţile pe care le prezintă o eventuală retrimitere.

Voinţa părţilor, astfel exprimată, îndeplineşte funcţia unui

principiu, denumit lex voluntatis, sau principiul autonomiei de voinţă. La baza

acestui principiu este pus raţionamentul potrivit căruia, întrucât contractele

sunt expresia voinţei părţilor, este normal să li se permită părţilor să-şi

exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă contractului lor. Această atitudine se

poate manifesta în moduri foarte diferite, începând cu simpla şi completa ignorare

a legăturii dintre contractul lor şi un anumit sistem de drept (situaţie care, din

nefericire, se întâmplă adesea în practică, mai ales când contractele se încheie fără

participarea juriştilor) şi terminând cu modul în carepărţile contractante,

conştiente de legătura contractului lor cu anumite sisteme de drept, îşi manifestă

în mod evident intenţia ca raporturile lor contractuale să fie guvernate de care

unul din aceste sisteme de drcpt. Procedând astfel, părţile soluționează anticipat un

eventual condiții de legi între legile în prezenţă cu privire la contractul lor.

Aşadar, lex voluntatis este norma conflictuală în baza căreia părţilen dactante sunt

libere în alegerea sistemului de drept al unui stat ca lege potențială să guverneze

raporturile lor contractuale (lex contractus). Scopuri acestei „alegeri" a legii

aplicabile (electio juris) este de a soluţiona prevenirea un „conflict de legi", pentru a

nu lăsa instanţei sau arbitrului sarcina de a aplica normele conflictuale spre a

determina legea aplicabilă. Astfel, părţii" purced de la început, în baza „autonomiei

de voinţă", la determinarea legii competente a guverna contractul lor. în mod

obişnuit, determinarea sau iile ţterca dreptului aplicabil contractului (electio

juris) se face prin însuşi convenția încheiată de către părţi, şi anume: printr-o

stipulaţie a acestuia, actum de lege utenda sau clauza de electio juris. Această clauză

contract constituie una dintre clauzele specifice contractelor comerciale

internaționale".

Page 36: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

36

Această posibilitate acordată părţilor de a-şi „alege" dreptul aplicabil ce este,

în principiu, recunoscută, cu unele excepţii, în mod tradițional constant de aproape

toate sistemele de drept. Autorii de specialitate susţin ca, deşi se dezvoltă în norme

cu conţinut diferit de la o ţară la alia, principiul autonomiei de voinţă face parte din

sistemul principiilor. Principiul lex voluntatis este consacrat şi în principului instru-

ment de unificare a normelor conflictuale în materie conflictualfl - Convenţii de la

Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor conliacluale. Alin.3 a acestei

Convenţii dispune că contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Alegerea

trebuie să fie expresă sau să rezulte cu o certitudine rezonabilă din dispoziţiile

contractuali ori din circumstanţele cazului. În dreptul nostru, principiul autonomiei

voinţei părţilor contractului comercial internaţional este consfinţit în art.1610

C.civ., care slabileştecontractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi. Ca

şi Convenţii de la Roma, Codul civil dispune că determinarea legii aplicabile trebuie

fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări. Ari.

1610 C.civ. stabileşte un şir de reguli privind modalităţile alegerii legii aplicabile

contractului, care, în fond, sunt similare prevederilor art.3 al Convenţiei de la

Roma. Astfel, părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atât întregului

contract, cât şi unor anumite părţi ale lui. Legea aplicabilă poate fi determinată de

părţile contractului în orice moment, atât la încheierea lui, cât şi în orice moment

ulterior. Părţile contractului sunt în drept să convină oricând asupra modificării

legii aplicabile. Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are

efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a

aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de către terţi

în legătură cu acest contract.

Determinarea legii aplicabile se poate face în mod expres sau în mod tacit.

în acest din urmă caz, proba voinţei părţilor se realizează, prin elemente concrete,

deduse din circumstanţele cauzei, care nu lasă nici o îndoială cu privire la

adevărata atitudine a părţilor, în momentul încheierii contractului, în privinţa legii

aplicabile. O asemenea manifestare a voinţei părţilor se deduce, de pildă, din

faptul că acestea au plasat contractul, prin elementele sale ori prin împrejurările în

care îl încheie, în spaţiul juridic al unui anumit sistem de drept. Astfel dacă un

contract se încheie pe teritoriul Republicii Moldova şi urmează ca toate obligaţiile

să se execute tot aici, contractul având ca element străin doar cetăţenia uneia

dintre părţi (persoană fizică), nu există nici o îndoială că părţile au vrut ca

raporturile lor juridice să fie cârmuite de legea ţării noastre. Pe de altă parte, părţile

pot să indice în mod expres că au convenit ca raporturile juridice între ele să fie

guvernate de legea unei anumite ţări, lege care devine astfel lex

contractus (sau lex causae) a contractului respectiv.

Prin lex causae (sau lex contractus), adică dreptul aplicabil contractului, se

înţelege întregul sistem de drept al ţării respective, şi nu o anumită lege de drept

material cu alte cuvinte, „plasând" contractul lor în spaţiul juridic al unui întreg

sistem de drept care să-l reglementeze, părţile „determină" sau „aleg" legea

aplicabilii. în acest context, este de menţionat că lex contractus cuprinde lolalilaiea

normelor de drept material ale sistemului juridic ales, dar nu şi normele sule

conflictualc. Menţionăm în acest sens aii. 15 al Convenţiei de Roma.

Page 37: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

37

Părţile se pot referi la o lege străină şi cu alt scop, şi anume: imunii pentru a

preciza, în acest mod, conţinutul contractului lor; ele pot fi în contextul contractului

o simplă referire la legea străină, din care să rezult că ele convin ca întregul lor

contract sau numai anumite elemente ale contractului să fie reglementate aşa cum

acestea sunt reglementate în condițiile la care se referă. Acţionând în acest mod,

părţile nu fac o „alegere" cu piivire la legea aplicabilă contractului lor. Ele nu

„aleg" nici o lege şi uieiun sistem de drept care să se aplice contractului cu acest

titlu, ci lumini desemnează pe această cale de referire sau trimitere prevederile sau

nuiiuii uncie din prevederile legii străine respective. Astfel, legea la care se

axează părţile în acest mod (adică numai spre a determina conţinutul

conliucliilui lor) poate fi orice lege, din orice stat, deoarece prevederile sale nu vi ir

luate în consideraţie cu titlu „de lege" („sistem de drept"), ci doar pentru a face, din

aceste prevederi, simple clauze sau stipulaţii ale contractului, în privinţa limitelor

libertăţii de voinţă la alegerea dreptului aplicabil contractului, dreptul comparat

cunoaşte două aspecte ale principiului unei normei de voinţă. în primul caz,

posibilitatea de alegere a legii aplicabili. Poate fi limitată la legile cu care raportul

juridic prezintă legătură, în cel de-al doilea caz, posibilitatea de a alege poate fi

nelimitată, părţileli bere să-şi aleagă o lege care să le fie aplicabilă chiar dacă nu

are nici o legătură cu raportul lor juridic. Astfel, părţile ar putea alege un

anumit drept aplicabil contractului numai din considerentul că ele cunosc bine

dispoziţiile acelui sistem de drept şi, prin urmare, au o clară viziune asupra

obligaţiilor şi garanţiilor juridice pe care le pot avea pentru operaţia încheiată.''

3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie

Dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului

comercial internaţional, în cazul apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine

instanţei de judecată sau de arbitraj sesizate. Fiecare ţară îşi are propriile sale

reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea legii aplicabile. O serie

de convenţii internaţionale impun principii comune statelor semnatare. Printre

acestea cea mai importantă este, fără îndoială, Convenţia de la Roma.

Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu

a fost aleasă de către părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este

mai strâns legat. Totuşi, o parte separată a contractului, care este mai strâns legată

de alt stat, poate fi supusă, cu titlu de excepţie, legii acelui stat (art.4 alin.l).

Soluţia dată a fost inspirată din regula determinării legii proprii a contractului (the

proper law of the contract) din sistemele de drept common law, care constă în

determinarea legii aplicabile fiecărei situaţii juridice în raport cu totalitatea

împrejurărilor de fapt şi a particularităţilor pe care reprezintă această situaţie

juridică. Spre deosebire de metoda conflictluală clasică, care presupune aplicarea

unor reguli generale şi prevederi legale tuturor cauzelor. O altă particularitate a

acestei metode este rolul deosebit de mi portant al judecătorului, deoarece acesta

determină legea aplicabilă nu potrivii unei reguli generale, ci în raport cu punctele

de legătură ale cauzei, astfel ineât legea considerată aplicabilă să fie cea mai

Page 38: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

38

indicată pentru acea cauză,în principiu, se prezumă că un contract are legăturile

cele mai strflnse cu statul unde partea care trebuie să execute prestaţia caracteristica'

are, la momentul încheierii contractului, reşedinţa sa obişnuită ori, în cazul

unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central

(art.4 alin.2 ni (Convenţiei de la Roma). Această prezumţie este înlăturată dacă

prcsla|m caracteristică nu poate fi determinată (de ex., în cazul contractului de

schimb) dacă din împrejurări rezultă că acel contract este mai strâns legat de nil Hiat

(art.4 alin.5 al Convenţiei de la Roma).

Prin derogare de la principiul enunţat, se prezumă că contractul pir /inul

legăturile cele mai strânse cu:

a) statul în care se găseşte imobilul, în măsura în care obiectul actului este un

drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil (art.4alin.3 al Convenţiei de la

Roma);

b) statul în care, la momentul încheierii contractului referitor la liansportul de

bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal de activitate,dacă acest stat

coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul descărcării sau sediul

principal al expeditorului (art.4 alin.4 al Convenţieide la Roma).

Instrumentele de uniformizare a dreptului conflictual cuprind şi unel elementări

particulare în privinţa unor anumite contracte. Astfel, contractele încheiate cu

consumatorii sunt guvernate de legea statului în carc consumatorul îşi are

reşedinţa obişnuită (art.5 alin.3 al Convenţiei dela Roma). Sunt vizate contractele

care au ca obiect livrarea de bunuri mobile corporale sau servicii către o persoană

(consumator) pentru un scop aflat în afara activităţii sale profesionale sau

contractele pentru acordarea unui credit pentru acel obiect (art.5 alin.l al

Convenţiei de la Roma).

Contractul individual de muncă este guvernat în mod normal de

legea statului în care în mod obişnuit angajatul îşi desfăşoară munca pentru

îndeplinirea contractului, chiar dacă este detaşat temporar în alt stat, sau,

dacă angajatul nu îşi desfăşoară munca în mod obişnuit într-un anumit stat, se

va aplica legea statului în care se găseşte sediul celui care 1-a angajat (art.6 alin.2

al Convenţiei de la Roma). În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma,

Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de

mărfuri, încheiată la Haga la 22 decembrie 1986, dispune că vânzarea este

guvernată de legea aleasă de către părţi (art.7 alin.l). în măsura în care părţile nu

au ales legea aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul

îşi are sediul la momentul încheierii contractului (art.7 alin.2). Totuşi, potrivit art.8

alin.2, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are sediul

la momentul încheierii contractului dacă:

- negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi

prezente în acest stat, sau

- contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia

sa de livrare a mărfurilor pe teritoriul acestui stat, sau

- vânzarea a fost încheiată în condiţiile fixate în principal de cumpă

rător şi ca răspuns la o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor

persoane concurente (tender).

Page 39: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

39

în dreptul nostru, regulile de determinare a legii aplicabile contractului în lipsa

alegerii părţilor sunt stabilite în art.1611 C.civ. Aliniatul (1) al acestui articol

dispune că, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se

aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături. Se

consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei52

,

la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul, reşedinţa sun enlr

înicgislrat în calitate de persoana juridică.

Aliniatul (2) al aceluiaşi articol stabileşte uncie reguli speciale pcniiu anumite

categorii de contracte:

a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractulde

administrare fiduciară a bunului, i se aplică legea statului pe al carui teritoriu se

află bunul;

b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antipriză

pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare i se aplica legea

statului în care se creează rezultatele prevăzute în contract;

c) contractului de societate civilă i se aplică legea statului pe al carui teritoriu se

desfăşoară această activitate;

d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs i se aplic legea statului

pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul

4. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional

Principii generale

In corespundere cu Convenţia de la Roma, legea aplicabilă unui coninui se va referi,

în special, la: a) interpretare; b) executare; c) consecințele încălcării, inclusiv la

evaluarea daunelor în măsura în care acestea sunt supune reglementărilor legale (în

limitele competenţelor date instanţei prin legea sa de procedură a instanţei

sesizate); d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţia şi

limitarea unor acţiuni; e) consecinţele nulittt|ii contractului (art.10 alin.l).

Legea contractului este în special aplicabilă executării obligaţilor cure rezultă din

contract. Cât priveşte modul de executare şi măsurile ce urmea/.n a li luate de

creditor în cazul unei neexecutări, trebuie luată în considerare legea statului în care

are loc executarea (art.10 alin.2 al Convenţiei tir In Roma).

Legislaţia Republicii Moldova dispune în această materie ca

legea aplicabilă contractului cuprinde în special: a) interpretarea contractului;

b) drepturile şi obligaţiile părţilor; c) executarea contractului;

d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului;

e) încetarea contractului; f) consecinţele nulităţii sau nevalabilităţii contractului;

g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul (art.1612 C.civ.).

Fondul contractului. Legea aplicabilă contractului guvernează existenţa şi

validitatea sa, precum şi existenţa şi validitatea oricărei dispoziţii a contractului

(art.8 alin.l al Convenţiei de la Roma). Totuşi, pentru a stabili că nu a consimţit, o

parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din

împrejurări apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în

conformitate cu legea aplicabilă contractului (art.8 alin.2 al Convenţiei de la

Roma).

Page 40: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

40

Forma contractului. Convenţia de la Roma prevede că un contract încheiat

între persoane care se găsesc în acelaşi stat este valabil sub aspectul formei dacă

satisface condiţiile de formă ale legii care îi guvernează fondul (art.9 alin.l). Un

contract încheiat între persoane care se găsesc în state diferite este valabil sub

aspectul formei dacă satisface condiţiile de formă ale legii care guvernează

fondul - fie în virtutea Convenţiei, fie a legii unuia din aceste state (art.9 alin.2).

Legislaţia Republicii Moldova dispune în această materie că condiţiile de formă ale

contractului (actului juridic) sunt stabilite de legea statului care guvernează fondul

actului juridic. Contractul (actul juridic) încheiat în afara teritoriului Republicii

Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte

una din următoarele condiţii:

a) este respectată legea locului unde a fost întocmit;

b)sunt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;

c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care

1-a întocmit;

d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează vali

ditatea actului juridic (art.1609 alin.(l) C.civ.).

De asemenea, legea prevede că contractul este valabil în cazul în care:

a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite

şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia

dintre aceste state;

b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit

legislaţiei stalului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheie

riicontractului (ari. 161 alin.(2) C.civ.).

c) Dispoziţiile imperative şi ordinea publică

În cazul aplicării conform Convenţiei de la Roma a legii unui anumit stat,

vor trebui aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de ca situaţia este

strâns legată, dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste

reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supimr contractul,

luându-se în considerare natura lor şi scopul, precum şi consecinţele aplicării sau

neaplicării lor (art.7 alin.l). Nimic din Convenţie nu poate restricţiona aplicarea

dispoziţiilor legii forului în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea

aplicabilă contractului (art.7 alin.2).

Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice a

instanţei sesizate. Potrivit art.16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi

refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică a

forului (dar numai în acest caz).

Legislaţia Republicii Moldova la fel conţine dispoziţii privind

noimi*Ic imperative şi ordinea publică. Astfel, în sensul art.1582 C.civ., nimic

nu poate afecta acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii Moldova care,

în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosehite pentru

asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, regie mentează

raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil. Iar art. 1581 C.civ., intitulat

„Clauza de ordine publică", prevede că norma de drept străin nu se aplică în cazul

Page 41: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

41

în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova;

în cazul înlăturării legii străine, se va iiplica legea respectivă a RepubliciiMoldova.

Page 42: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

42

CAPITOLUL4

FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNATIONALE

1.Generalităţi

2.Oferta de a contracta

3.Acceptarea ofertei

4.Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional

5.Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

electronice

GENERALITATI

Formarea contractului comercial internaţional, la fel ca şi formarea

contractului în dreptul comun, este realizarea acordului de voinţă asupra clauzelor

lui esenţiale. Acordul se realizează prin propunerea unei persoane de a încheia un

contract făcută unei alte persoane - ofertă - şi prin consimţământul destinatarului

acestei eferte de a încheia contractul respectiv în condiţiile propuse de ofertant -

acceptarea ofertei. Se poate spune, deci, că mecanismul formării contractului

comercial internaţional presupune îmbinarea a două elemente principale: oferta şi

acceptarea, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

O trăsătură caracteristică a contractelor comerciale internaţionale este că, în

jurul celor două elemente, de obicei, intervin discuţii, tratative, propuneri de

modificări ale clauzelor contractuale şi alte acţiuni ce alcătuiesc procesul de

pregătire şi încheiere a contractului. Practica de perfectare a contractelor comerciale

internaţionale demonstrează că în majoritatea cazurilor încheierea unor asemenea

contracte este însoţită de negocieri. Este firesc să fie aşa, întrucât implicaţiile

economice şi juridice pe care le comportă contractele comerciale intcnia|ionale

sunt de cele mai dese ori deosebit de complexe, ceea ce impune participanţilor la

operaţiunile de comerţ internaţional să ia în considerare ionic aspectele relevante

ale derulării acestor operaţiuni și asupra condiţiilor şi modalităţilor de executare a

obligațiilor conflictuale.

Negocierile se pot purta între persoane prezente în una sau mai multe

clape, la sediul uneia din părţi, la (fileuri şi expoziţii internaţionale sau în

orice alt loc convenit de părţi. In lipsa prevederilor legale în materie, desfăşurarea

negocierilor este guvernată de uzanţele comerciale internaţionale şi de obişnuinţele

existente între părţi.

O problemă importantă ce apare în cadrul negocierilor contractelor

comerciale internaţionale priveşte consecinţele juridice ale negocierii cu rea-

credinţă. Această problemă se situează în contextul obligaţiei generale de u

Page 43: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

43

respecta principiul bunei-credinţe. Astfel, va fi contrar principiului bunei-credinţe

faptul prelungirii artificiale a negocierilor fără intenţia reală de a contracta (de

exemplu, pentru a obţine informaţii confidenţiale). Asemenea acţiuni sunt calificate

ca abuz de drept, antrenând răspundere de naturii delictuală: persoana prejudiciata

poaţe cere despăgubiri, dar nu şi încheiere» contractului.

Unele sisteme juridice, precum şi unele instrumente de drept uniform conţin

reglementări exprese în această materie. Codul civil al R.Moldova abordează acest

aspect în art.515: „O parte negociatoare poale cere celeilalte părţi compensarea

cheltuielilor făcute în baza încrederi în încheierea contractului dacă în urma

vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat". Potrivit Principiilor UNIDROIT,

„o parte este liberă să negocieze şi nu este răspunzătoare pentru neîncheierea unei

înţelegeri. Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă

este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în

particular, din partea unei părţi să înceapă sau să continue negocierile al unei când

nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte".

Un alt aspect important ce ţine de comportamentul părţilor în cadrul negocierilor

este cel referitor la obligaţia de confidenţialitate. Principiile UNIDROIT

reglementează acest aspect în art.2.1.6: „Atunci când unele informaţii sunt oferite

cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte

se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi

necorespunzător pentru scopurile sale propui, chiar dacă un contract este încheiat

ulterior sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei

obligaţii poate include compensate în bazate pe beneficiile obţinute de cealaltă

parte".

Atât în sistemele de drept continental, cât şi în sistemele de common

law, acordul de voinţă este considerat ca factor care determină

existenţa contractului. Totuşi, reieşind din necesităţile asigurării stabilităţii

circuitului civil şi comercial, în common law uneori accentul se pune pe latura

obiectivă a raportului contractual. Legea dă preferinţă deseori aparenţei obiective

faţă de existenţa reală a acordului: o persoană devine obligată, care şi ar fi intenţia

ei reală, dacă o persoană rezonabilă ar putea crede că prima a consimţit condiţiile

propuse de cealaltă parte şi ultima, având această încredere, a intrat în raporturi

contractuale cu prima. în doctrina anglo-saxonă s-a relevat că ar fi contrar echităţii,

dacă A, după ce 1-a făcut pe B să creadă că el (A) a căzut de acord asupra unor

condiţii propuse de B, ar putea să evite răspunderea doar demonstrând că nu a

avut „intenţia reală" să încheie un contract. Principiul evocat are ca scop

protejarea participantului la circuitul civil de prejudiciile pe care le-ar putea

suporta ca rezultat al faptului că s-a bazat pe o aparenţă falsă a contractului.

2. Oferta de a contracta

Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai

multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract

şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei

(art.681(l) C.civ.). Din această definiţie legală a ofertei, precum şi din alte

Page 44: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

44

dispoziţii legale (a se vedea art.682(3) C.civ.) pot fi deduse elementele ei

definitorii, care sunt următoarele:

a) Oferta trebuie să fie fermă; ea trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a

autorului ei de a se obliga în sens juridic în caz de acceptare. Această condiţie a

ofertei este prevăzută şi de Principiile UNIDROIT: „O propunere pentru

încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de clară şi dacă

indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării" (art.2.1.2).

întrucât această voinţă este rar declarată în mod expres, deseori este necesar de a o

deduce din circumstanţele fiecărui caz in parte. Voinţa ofertantului poale rezulta

din modul în care acesta prezintă propunerea sa (de ex., definind o expres ca ofertă

sau ca o simplă „declaraţie de intenţii"). De asemenea, au impuitun|ft penii u

calificarea ofertei ca atare conţinutul şi destinatarii ei. Cu cât mai detaliată este

propunerea cu atît mai mari sunt şansele ei de a fi considerata ca ofertă. O

propunere îndreptată unei sau mai multe persoane concrete va fi mai uşor

calificată ca ofertă decât o propunere adresată publicului în general.

b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, ea trebuie să cuprindă toate

elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încît

contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei. Dintre aceste elemente sunt

indispensabile: natura contractului şi obiectul contractului. În schimb, nu este

obligatoriu de a indica clauzele şi condiţiile contractului reglementate prin norme

supletive. Nu este cu putinţă a stabili în termeni generale dacă o ofertă întruneşte

sau nu aceste elemente, ci trebuie de analizat ansamblul circumstanţelor fiecărui

caz în parte. În literatura de specialitate relevat că, chiar şi în lipsa unor clauze

esenţiale, cum sunt descrierea precisă a bunului sau a serviciului ce urmează a fi

prestat, preţul ce uimea a fi plătit, momentul şi locul executării prestaţiei etc, oferta

nu este decît alconsiderată ca insuficient de precisă. Este important a şti

dacă olerliiiittil, făcând propunerea, a avut cu adevărat intenţia să fie legat prin

conduci ţfi dacă clauzele ce lipsesc pot fi determinate reieşind din intenţia

comimfl a părţilor (a se vedea art.725 (2) C.civ.), din natura contractului,

circumslanţele în care el a fost încheiat, comportamentul părţilor de până la si

dnprt încheierea contractului, din lege, uzanţe sau din principiul echită|ii (a vr-

vedea art.726, 727 C.civ.).

c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci este făcută cu

rezerve, fie exprimate expres de autorul ei, fie care din natura contractului. Astfel,

în contractele încheiate intuitu persoane (în considerarea persoanei

contractantului) oferta făcută unui cerc nedeterminat de persoane deseori comportă

implicit o rezervă ce ţine de calitatile persoanei; acordul va fi definitiv numai

după ce ofertantul va accepta persoana contractantului.

Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris și prin

acţiuni ce denotă intenţia de a încheia un contract: publicarea unui anunţ în ziar,

revistă, la radio sau la televiziune, plasarea unei propuneri pe un site în internet,

expunerea unei mărfi la un târg sau la o expoziţie internaţională etc. În acest sens,

Principiile UNIDROIT prevăd expres că un contract poate fi încheiat fie prin

acceptarea unei oferte, fie printr-un comportament al părţilor suficient pentru a

arăta acordul de voinţă (art.2.1.1).

Page 45: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

45

Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului. În primul caz,

uneori este vorba, în funcţie de împrejurările concrete, despre o simplă propunere

de a negocia, iar în alte situaţii o veritabilă ofertă poate exista atunci când

persoana destinatarului nu contează (de ex., în cazul ofertei unor mărfuri,

identitatea cumpărătorului nu este importantă, odată ce acesta achită preţul).

Referitor la oferta publică a bunurilor în contractul de vânzare-cumpărare a

bunurilor pentru consum, legea noastră prevede expres că expunerea bunului cu

etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea bunului,

descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de

persoane se consideră ofertă publică pentru încheierea contractului, indiferent dacă

se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului

(art.805 C.civ.). În acest context se pune problema de a delimita oferta de invitaţia

la negocieri (chemarea la ofertă). Legea dispune: „O propunere adresată unui cerc

nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această

propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin

acceptare" (art.681(2) C.civ.). O asemenea propunere va fi o invitaţie de a

negocia; nici un consimţământ nu este încă dat, autorul propunerii voind să

exploreze posibilitatea de a iniţia negocieri, tratative în vederea încheierii unui

contract.

În dreptul continental şi în commom law există abordări diferite în ceea ce

priveşte calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de invitaţie la negocieri.

Astfel, în sistemele common law, spre deosebire de cele de drept continental,

regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi sau la vitrina unui magazin

nu este o ofertă de vânzare, ci o invitaţie către client de a face o ofertă de

cumpărare. Clientul face o ofertă de cumpărare atunci când prezintă marfa pentru

plată, comerciantul având posibilitatea să accepte această ofertă sau s-o respingă.

Argumentul întru susţinerea acestei reguli este că magazinul este un loc pentru

negocieri şi nu pentru vânzare obligatorie.

Această poziţie a fost criticată în doctrină, indicându-se că

magazinul modem, unde mărfurile sunt vândute conform condiţiilor stabilite de

comerciant, nu este tocmai Incul pentru negocieri şi că comerciantul nu trebuie

să expună mărfurile pe care nu doreşte sa le realizeze.

Interesul delimitării ofertei de invitaţia la negocieri se manifesta din punctul

de vedere al consecinţelor pe care le produce renunţarea la propunerea respectivă.

Astfel, oferta, în anumite condiţii, este irevocabilă; retragerea ei are ca efect

răspunderea ofertantului. Cât priveşte invitaţia la negocieri, aceasta, în principiu,

poate fi retrasă în orice moment. Persoana cure a lansat propunerea este liberă să

înceteze negocierile la orice etapa a lor (până când nu a fost lansată o ofertă

propriu-zisă). Unica limitare în ucesi sens este impusă de obligaţia generală de a

respecta principiul hunci-credinţe (aşa cum s-a arătat mai sus).

Atât timp cât nu este acceptată, oferta este un act juridic pur uni latei ui în

acest context, se pune problema de a şti dacă acest act leagă deja aulnml lui sau el

poate fi revocat în orice moment. Două consideraţii cu curuclcr contradictoriu

trebuie avute în vedere. Pe de o parte, trebuie să fie respectată libertatea

individului, ceea ce înseamnă, în cazul ofertei, posibilitatea ofertantului de a

Page 46: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

46

revoca propunerea. Pe de altă parte, operaţiunilor trebuie să li se confere siguranţă,

ceea ce înseamnă că oferta trebuie să fie menţinută o anumită perioadă de timp

necesară destinatarului pentru a studia, a cugeta asupra ei şi a da răspuns.

În literatura de specialitate s-a relevat că problema forţei obligatorii a ofertei se

soluţionează diferit, în funcţie de faptul dacă propunerea se unei persoane prezente

sau unei persoane absente, precum şi dacă ofertă şi acceptare curge un interval de

timp.

În cazul în care oferta este făcută unei persoane prezente, adun ofertantul şi

destinatarul ofertei se află în acelaşi loc, fără să se fi acordul un termen pentru a o

accepta, oferta îl obligă pe autorul ei numai dacn u fost acceptată imediat, integral

şi fără rezerve. Consecinţa acceptării este încheierea contractului pe loc. Dacă

oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are nici o obligaţie. Legea dispune că

oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc (art.688(l)

C.civ.).

În cazul în care oferta esle făcută unei persoane absente (situaţii-întâlnită

frecvent în comerţul internaţional), adică care nu se află în acelaşi loc şi este

transmisă prin poştă, fax, telex, curier, e-mail, radio, televiziune etc, sunt posibile

două situaţii.

1) Atât timp cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revocaîn mod

liber, fără a suporta careva consecinţe, cu condiţia ca revocarea săajungă cel

târziu odată cu oferta (art.683(2) C.civ.). De exemplu, ofertafăcută prin poştă

poate fi revocată prin fax sau prin e-mail. Trebuie de remarcat că reglementările

uniforme fac şi o distincţie terminologică pentru o asemenea situaţie, utilizând

sintagma „a retracta" (to withdraw - eng.,

reţracter - fr.). Potrivit art.15 al Convenţiei de la Viena şi art.2.1.3 al Principiilor

UNIDROIT, o ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă

retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta.

2) în cazul în care oferta a ajuns la destinatar, aceasta poate fi revocată dacă

revocarea ajunge la persoana căreia i se face oferta înainte ca aceasta

să fi expediat acceptarea.

Totuşi, o ofertă nu poate fi revocată dacă este prezentă una din următoarele

condiţii:

a) dacă oferta include un termen pentru acceptare, ea nu poate fi revocată

până la expirarea acestui termen;

b) potrivit legislaţiei noastre, dacă termenul pentru acceptare nu este stabilit sau

dacă acest termen este nejustificat de mic, oferta nu poate fi revocată în

termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima

acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului,

practicii stabilite între părţi şi uzanţelor (art.683(3) C.civ.);

c) oferta poate fi irevocabilă în baza altor temeiuri.

Principiile UNIDROIT prevădcă oferta nu poate fi revocată atunci când indicaţia

referitor la irevocabilitatea ofertei figurează în însăşi oferta, precum şi atunci când

destinatarul are temeiuri rezonabile să creadă că oferta este irevocabilă şi cândel

aacţionat în consecinţă. Această încredere a destinatarului poate fi cauzată fie de

comportamentul ofertantului, fie de natura ofertei. Ca exemplu poate servi o ofertă

Page 47: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

47

a cărei acceptare este legată de efectuarea unor cheltuieli substanţiale de către

destinatar sau o ofertă făcută pentru a permite destinatarului să facă o oferiri unui

terț.

Cît priveşte efectele revocării ofertei înainte de expirarea termenului, nu

există o abordare unitară în doctei im şi în jurisprudenţă diferitelor țări. Unii autori

afirmă că din moment ce există o ofertă şi revocarea ei este ilicită,trebuie de

admis, în toate cazurile, că această revocare este ineficientă, prin urmare, acceptantul

este îndreptăţit să ceară constatarea faptului că contractul a fost încheiat.Alţii

consideră că asemenea revocare cu trage la răspunderea ofertantului pentru

prejudiciile astfel cauzate. Nu cxistă o unitate de opinii nici în privinţa temeiului

juridic al răspunderii pentru ivocarea ilicită a ofertei.

Este un act juridic unilateral care dă naştere unui raport oblicii jional.

Ofertantul este debitorul unei obligaţii de a nu face, adică de a nu rev oca oferta în

decursul termenului pentru acceptare (sau oferta care este irevocabilă în alte

temeiuri), iar destinatarul ofertei este creditorul acestei obligaţii. Drept consecinţă,

revocarea ofertei antrenează răspunderea ofertantului în baza regulii generale

(comune pentru multe sisteme juridice), potrivit căreia, în cazul în care nu execută

obligaţia, debitorul este ţinut sa despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat

astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă. Totodată,

este important a reţine că în multe sisteme juridice repararea prejudiciului în

care nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, adică

ofertantul este ţinut să execute obligaţiile ce decurg din contractul intervenit între

el și acceptant.

Un aspect important este cel ce ţine de corelaţia

dintre oferta şi unic contract, ultima instituţie fiind cunoscută de multe sisteme

naţionale de drept. Până la adoptarea actualului Cod civil legislaţia noastră nu

conţincn cureva prevederi referitor la antecontract. în prezent, noţiunea de

antecon n act este prevăzută de art.679(3) C.civ., care stipulează că „prin contract

se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract". Antecontractul (promisiunea

de a contracta) este definit ca fiind un acord de voinţă prin care unii d inpărţi

(promitentul) sau ambele părţi se obligă să încheie în viitor un anumit contract,

al cărui conţinut esenţial este determinat în prezent.

Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral, antecotractul este

un contract, adică un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord de

voinţă. Sub aspectul conţinutului juridic, obiectul ante-conlractului îl constituie

obligaţia de a încheia în viitor un contract, deci o prestaţie de a face.

Antecontractul dă naştere numai unui drept de creanţă, chiar dacă prin

contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar constitui ori s-ar transmite

un drept real. Constituirea sau transmiterea dreptului real are loc numai în

momentul perfectării contractului propriu-zis prin realizarea ante-contractului.

Obligaţia promitentului durează atâta timp cât s-a convenit, iar dacă nu s-a

prevăzut nici un termen, ea durează cât prevede termenul de prescripţie de drept

comun, care începe să curgă de la data încheierii ante-contractului.

Antecontractul cunoaşte mai multe varietăţi: antecontractul unilateral,

antecontractul sinalagmatic şi pactul de preferinţă.

Page 48: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

48

Antecontractul unilateral este un contract prin care o persoană, promi-tentul,

se angajează în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un contract, ale cărui

condiţii sunt deja determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. De

exemplu, proprietarul unui bun convine cu altă persoană să-i vândă acest bun la

un preţ determinat, dacă acea persoană îşi va exprima dorinţa să-1 cumpere.

In antecontractul sinalagmatic ambele părţi se obligă reciproc, una faţă de cealaltă,

fiecare având concomitent calitatea de promitent şi de beneficiar. Antecontract

sinalagmatic este atunci când două persoane se angajează reciproc să încheie

ulterior un contract, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în

viitor. De exemplu, constatând acordul lor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale

contractului, părţile convin să perfecteze ulterior contractul lor în faţa unui notar.

Pactul de preferinţă este un antecontract prin care o persoană, promi-tentul, se

angajează faţă de cealaltă parle, beneficiar, de a încheia cu acesta un contract

ulterior, cu preferinţă deschimb de marfă, exemplu, în cadrul contractului de

vânzare-cumparare.

Îi acorde preferinţă, la preţ egal. Pactul de preferinţă nu are ca efect

transmitere dreptului de proprietate asupra bunului; acest efect se va produce

numai dacă promitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va

cădea de acord cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului.

Interesul distincţiei între antecontract şi ofertă constă în aceea că antecontractul sau

promisiunea de a contracta, spre deosebire de ofertă, nu poate fi revocată de

promitent în nici un caz. Nerespectarea antecontraclului atrage răspunderea

contractuală a promitentului. Beneficiarul este în drept să ceară promitentului şi

terţului de rea-credinţă cu care a contractat pionii lentul, încălcând promisiunea de

a contracta, repararea prejudiciului cauzele prin nerespectarea promisiunii de a

contracta (art.703 C.civ.).

În literatura de specialitate s-a arătat că promitentul, în caz de refuz de a încheia

contractul la care se referă promisiunea, poate cere ca instanţa Iiidecătorească să

oblige cealaltă parte la încheierea contractului.

în unele situaţii, o ofertă poate deveni caducă.Potrivit art.685 , oferta devine caducă

în două cazuri:

- dacă nu a fost acceptată în termen, adică în termenul stabilit în oferta, sau, dacă

un atare termen nu este stabilit - în termenul necesar pentru cadestinatarul să

poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la oferlanţ conform

circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor;

- dacă oferta este respinsă. Respingerea ofertei poate fi expresă sau implicită.

Un caz frecvent al respingerii implicite este un răspuns la oferta care se prezintă ca

acceptare, dar care conţine modificări substanţiale ale condiţiilor ofertei. În absenţa

unei respingeri exprese, declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei

trebuie să fie de aşa natură încât ofertantul fie îndreptăţit să creadă că destinatarul nu

are nici o intenţie să accepteoferta.

Legea noastră prevede expres ca oferi a nu devine caducă prin decesul sau

pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul

de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare

unei alte persoane (art.684 C.civ.). Vom menţiona că în dreptul altor ţări există

Page 49: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

49

abordări diferite. Astfel, conform legislaţiei României, decesul sau incapacitatea

ofertantului atrag caducitatea ofertei.Aceeaşi regulă, consacrată de legea franceză,

datorită criticilor doctrinare, a fost revizuită de jurisprudenţă, în sensul că numai

în contractele intuitu peraonae decesul sau incapacitatea ofertantului sau a

destinatarului, atragcaducitatea ofertei.

3. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a

încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată. „Constituie acceptare

declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei"

(art.687(l) C.civ.). Aceeaşi definiţie a acceptării o găsim în art.18 alin.l al

Convenţiei de la Viena şi în art.2.1.6 alin.l al Principiilor UNIDROIT. Ca şi oferta,

acceptarea constituie un act juridic unilateral. In această calitate, pentru a produce

efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a

actului juridic impuse de lege.

Acceptarea este în principiu liberă. Nimeni nu este obligat să accepte

o ofertă. în unele cazuri, acceptarea este, totuşi, obligatorie: într-un contract dintre

un profesionist şi un consumator, profesionistul nu poate refuza vânzarea unei

mărfi sau prestarea unor servicii propuse publicului.

Legea noastră nu impune careva cerinţe speciale faţă deforma acceptării, din

moment ce ea exprimă voinţa certă a acceptantului de a contracta în condiţiile

propuse de ofertant. Ea poate fi expresă (scrisă, verbală, sau printr-un gest - în cazul

licitațiilor publice) sau tacită. Acceptarea este tacită atunci când rezultă cu certitudine

din comportamentul destinatarului ofertei. Din prevederile legii rezultă „în virtutea

ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul paonte să-și

manifeste consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului

(art.687(2) C.civ.), Legea nu precizează forma acestor acțiuni; deseori, ele

marchează începutul derulării contractului: furnizorul expediază marfa comandată,

cumparătorul achită în avans o parte din preț.

În legătură cu acceptarea tacită se pune problema dacă simpla tăcere sau nu

valoarea de acceptare. De regulă, tăcerea, ca şi inacţiunea, nu constituie o

modalitate de exprimare a consimţământului. Această regulă este consacrată atât

în reglementările uniforme (art.18 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.6 alin.l al

Principiilor UNIDROIT), cât şi în sistemele de drept naţionale. Legea noastră

prevede expres că tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din

practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel (art.694(l) C.civ.).

Un caz tipic pentru multe legislaţii naţionale care conferă tăcerii vnlen|ti de

acceptare este tacita reconducţiune (reîncheiere) a unor contracte cu durată

nedeterminată (de exemplu, contractul de locaţiune: simpla tacrir n locatorului,

care permite locatarului să folosească în continuare bunul, reprezintă o acceptare a

o ofertei de prelungire a contractului).

De asemenea, atunci când între părţi s-a statornicit deja o praeticA pentru

acelaşi tip de contract, se consideră că partea contractului care primeşte o nouă

Page 50: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

50

comandă trebuie să protesteze imediat, dacă intenţionează să refuze comanda;

altfel, tăcerea ei va valora ca acceptare.

O regulă specială pentru domeniul raporturilor comerciale este instituită în

Codul civil al Republicii Moldova: dacă un comerciant a cărui activitate constă în

comercializarea anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din

partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să

răspundă fără întârziere, tăcerea sa putând fi considerată acceptare a ofertei

(art.694(2) C.civ.).

Ţinem să remarcăm, totodată, că nu există nici o contraindicaţie ca părţile,

prin contractul lor, să convină că simpla tăcere după primirea ofertei valorează ca

acceptare.

Acceptarea trebuie să întrunească anumite condiţii.

a) Potrivit regulii generale, acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, care trebuie

să fie pură şi simplă. Orice modificare, limitare ori condiţionare a ofertei va li

considerata tui ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă (contra-ofertă), care va face

caducă oferta iniţială (a se vedea art.691(2) C.civ., art.19 alin.l al Convenţiei de

la Viena, art.2.1.11 alin.l al Principiilor UNIDROIT). în practica negocierilor,

deseori, încheierea definitivă a contractului este precedată de un schimb de

contraoferte succesive.

Prin excepţia de la regula generală, reglementările menţionate dispun că

răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau

condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare

dacă ofertantul nu le respinge fără întârziere nejustificată. Dacă ofertantul nu

obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin

în acceptare (art.691(3) C.civ., art.19 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.11

alin.2 al Principiilor UNIDROIT). Modificările „ce afectează material (substanţial)

condiţiile ofertei" trebuie să fie apreciate în funcţie de împrejurările concrete ale

fiecărui caz în parte. Potrivit art.19 alin.3 al Convenţiei de la Viena, elementele

complementare sau diferite privind, îndeosebi, preţul, plata, calitatea şi cantitatea

mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi

faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor sunt considerate ca alterând în

mod substanţial termenii ofertei.

În contextul vizat, legea noastră dispune că condiţiile adiţionale

sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la

data încheierii contractului între comercianţi, care are drept scop confirmarea

acestuia, devin parte a contractului, cu excepţia cazului când ele îl alterează

material sau când partea care îl recepţionează le respinge fără întârzieri

nejustificate (art.696 C.civ.). De asemenea, legea noastră prevede expres, pentru

domeniul raporturilor de afaceri, că dacă în relaţiile comerciale acceptarea este

făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci când

acceptanlul poate conta pe acordul ofertantului,iar acesta nu refuză neîntârziat

(art.693 C.civ.).

Cât priveşte întinderea concordaţii dintre ofertă şi acceptare, se

pune problema de a şti dacă este necesar ca acceplantul să-şi dea acordul

asupra tuturor condiţiilor ofertei sau este suficient acordul asupra unor anumite

Page 51: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

51

condiţii. în baza jurisprudcu|ci, în literatura de specialitate s-au evidenţiat două

ipoteze:

1. Dacă oferta este completă, adică cuprinde toate condiţiile viitorului contract

(condiţii esenţiale și accesorii), este suficient ca acceptantul să-şi exprime acordul

asupra ansamblului ansamblului propuse. lotuşi, daca destinatarul acceptă numai

condițiilc esenţiale ale viitorului contract (de ex., este de acord cu preţul, dar nu

şi cu modalitatea de livrare), contractul nu se va considera încheiat.

2. Dacă oferta conţine doar condiţiile esenţiale (de ex., specificarea bunului şi a

preţului într-un contract de vânzare-cumpărare), este suficient ca acceptarea să se

refere la aceste condiţii pentru ca contractul să fie valabil încheiat. Dacă părţile nu

sunt de acord asupra condiţiilor accesorii, contractul rămâne valabil, părţile urmând

să concordeze ulterior aceste detalii.

b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.

c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Dacă oferta a fost adresată

unei anumite persoane, numai această persoană o poale acccplu,

Dacă însă este cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la oricepersoană

care doreşte să încheie contractul.

d)Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devinită caducă sau

să fi fost revocată.

Problema termenului pentru acceptarea ofertei se soluţionează în mod diferit,

în funcţie de faptul dacă oferta a fost făcută unei persoane prezente sau unei

persoane absente şi dacă în ofertă a fost stabilit un asemenea termen.

1. Potrivit art.688(l) C.civ., oferta făcută unei persoane prezente poaleli

acceptată doar pe loc, imediat. Această regulă se aplică şi în cazul în caicoferta este

făcută prin mijloace de telecomunicaţie instantanee (de ex. Prin telefon).

2. în cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află

în acelaşi loc şi este transmisă prin poştă, fax, telex, curier,e-mail, radio,

televiziune etc, sunt posibile două situaţii:

- dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, accepta rea poate fi

făcută doar în termen (art.689 C.civ., art.18 alin.2 al Convenţieide la Viena,

art.2.1.7 al Principiilor UNIDROIT);

- dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceplată doar

până în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având

în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant. parvenirea răspunsului

(art.688(2) C.civ., art.18 alin.2 al Convenţiei de In Viena, art.2.1.7 al Principiilor

UNIDROIT).

Este important a menţiona că regulile evocate se aplică de asemene; situaţiilor în

care, în conformitate cu art.687 C.civ., acceptantul poate să-si manifeste

consimţământul prin săvârşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului. în

asemenea cazuri, aceste acţiuni trebuie să fie săvârşite în termenele stipulate.

Referitor la revocarea acceptării acţionează aceeaşi regula ca şi pentru revocarea

ofertei: acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare

parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea (art.695 C.civ., art.22

al Convenţiei de la Viena, art.2.1.10 al Principiilor UNIDROIT).

Page 52: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

52

Acceptarea este tardivă când intervine după ce oferta a fost revocată sau a

devenit caducă. În mod normal, acceptarea tardivă nu produce efecte. Aceasta

rezultă din regula generală, conform căreia, pentru ca acceptarea să producă

efecte, ea trebuie să intervină înăuntrul termenului stabilit în ofertă, sau, în lipsa

indicaţiei lui - într-un termen rezonabil. Acceptarea tardivă este considerată o nouă

ofertă (art.691(l) C.civ.).

Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică

neîntârziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen (art.692(l)

C.civ., art.21 alin.l al Convenţiei de la Viena, art.2.1.9 alin.l al Principiilor

UNIDROIT). în acest caz, contractul se va considera încheiat din momentul în

care acceptarea tardivă a parvenit ofertantului.

Atât timp cât acceptarea este tardivă din cauza că destinatarul nu a expediat-

o la timp, este normal de a o considera fără efecte. Situaţia este diferită în cazul în

care destinatarul a răspuns la timp, dar acceptarea parvine ofertantului cu

întârziere din motive independente de voinţa părţilor (spre exemplu, din cauza

reţinerilor intervenite în procesul transmiterii-greva lucrătorilor serviciului

poştal). Pentru aceste cazuri regula este că, dacă din acceptarea parvenită cu

întârziere reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă

numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întârzierii

(art.692(2) C.civ., art. 21 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.9 alin.2 al

Principiilor UNIDROIT).

4. Momentul și locul încheierii contractului comercial internaţional

Atât în dreptul comun, cât şi în dreptul comerţului

internaţional, momentul încheierii contractului este acela în care se întâlnesc

oferta şi acceptarea, fiind deci format acordul de voinţă.

Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub

următoarele aspecte:

a) în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părţilor de

a contracta;

b) în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate acontractului,

inclusiv existenţa viciilor de consimţământ;

c) momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se vastabili

legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;

d) momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturordoctelor

acestuia, dacă legea sau părţile nu fixează alt termen;

e) momentul încheierii contractului constituie momentul din care începsft curgă

anumite termene legale şi convenţionale, cum este, de exemplu,

termenul de prescripţie extinctivă;

f) În cazul unei oferte făcute mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv

de mai mulţi destinatari, numai primul contract va fi considerat valabil încheiat;

g) momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Page 53: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

53

Determinarea acestui moment se face în funcţie de două ipoteze: contractul se

încheie între prezenţi - părţile se află în acelaşi loc, faţă în faţă (A); contractul se

încheie între absenţi - părţile se află în locuri diferite, iar contractul se încheie prin

corespondenţă (B).

A. încheierea contractului între prezenţi. Stabilirea momentului încheieri i

acestor contracte nu pune careva probleme deosebite. Momentul în

cheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-se față în

faţă, cad de acord asupra încheierii contractului.

În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon,

deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de voinţă.

B. încheierea contractului între absenţi. Dificultatea stabilirii momentului

încheierii contractului constă în faptul că momentul manifestării accep

tării de către destinatarul ofertei nu coincide cu acela al

cunoaşterii acceptării de către ofertant. în legislaţiile diferitelor ţări, în

reglementările internaţionale, precum şi în doctrină s-au conturat mai multe

sisteme. Unul este cel al emisiunii (declaraţiunii) acceptării, consacrat, în special, în

sistemele de common law, în unele ţări din America Latină, în Japonia, Siria etc.

Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării

ofertei. Acest sistem cunoaşte, la rândul său, două varietăţi: sistemui emisiunii

propriu-zis şi sistemul expedierii acceptării. In ultimul, contractul se consideră

încheiat în momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.

Un alt sistem este cel al recepţiei acceptării. Potrivit acestui sistem,

contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea parvine

ofertantului. Şi acest sistem cunoaşte două varietăţi: sistemul recepţiunii propriu-

zis, care consideră contractul încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la

ofertant, indiferent de faptul dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei, şi

sistemul informării (consacrat, în special, în legislaţiile Italiei, Belgiei, Olandei

etc), conform căruia momentul încheierii contractului este acela în care ofertantul a

luat efectiv cunoştinţă de acceptare.

Legiuitorul nostru a adoptat sistemul recepţiei acceptării. Conform art.699(l)

C.civ., contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către

ofertant. Acest sistem este recunoscut de doctrină ca fiind cel mai raţional. El este

consacrat atât în majoritatea legislaţiilor naţionale cât şi în reglementările

internaţionale (a se vedea art.18 alin.2 al Convenţiei de la Viena, art.2.1.6 alin.2 al

Principiilor UNIDROIT).

Un aspect legat de momentul încheierii contractului este cel ce ţine

de momentul din care contractul produce efecte. În mod normal,

contractul produce efecte şi dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor din

momentul încheierii lui. În literatura juridică s-a remarcat că, totuşi, nimic nu

se opune ca părţile să convină că clauzele contractului încheiat se vor aplica

şi raporturilor care s-au constituit între ele până la încheierea contractului.

De exemplu, în cazul în care un furnizor a livrat o marfă, iar destinatarul a primit-

o, fără ca între părţi să existe un contract, părţile pot perfecta un contract de

vânzare-cumpărare, care se va aplica raporturilor deja existente între ele.

Page 54: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

54

Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voință.

Acest loc prezintă importanță din punctul de vedere al dreptului internațional privat,

deoarece el este aşa cum s-a arătat, un criteriu pentru determinarea legii aplicabile

contractului cu element de extraneitate. Deasemenea asemenea, locul încheierii

contractului poate prezenta interes din punctul de vedere al dreptului procesual

civil, deoarece permite, uneori, a determina competenţa teritorială a instanţelor de

judecată chemate soluționeze litigiile născute din contract.

Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul

adoptat pentru stabilirea momentului încheierii lui.

Nu întâlnim dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului

încheiem incheierii contractului între prezenţi, locul fiind acela în care se găsesc

părţile.

În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este

acela unde se află ofertantul.

În cazul contractelor încheiate între absenţi, regula consacrată de legea

noastra este aceea că contractul se consideră încheiat la domiciliul sau sediul

ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc . Aceeaşi soluţie rezultă

implicit şi din prevederile reglementării uniforme, care au consacrat teoria

recepţiei.

5. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

electronice

Noţiuni generale privind contactul încheiat prin mijloace electronic

(contractul electronic)

O dezvoltare vertiginoasă cunoaşte în ultimii ani comerţul electronic. Odată cu

creşterea accesibilităţii la Internet, comerţul electronic a atras interesul

consumatorilor individuali şi al societăţilor comerciale din toate ţările lumii,

astfel încât tehnologiile avansate disponibile permit a vorbi despre o „economie

electronică mondială", ideea de bază fiind faptul că, pe lângă simpla vânzare-

cumpărare de produse şi servicii, cu ajutorul instrumentelor comerţului electronic

putem realiza în plan mondial schimbul de idei, de cunoştinţe şi de alte valori.

Tehnologiile comerţului electronic pot fi utilizate pentru a conduce o afacere

utilizând pentru comunicare lntcinclul, Intranetul sau alte reţele de calculatoare.

Termenul „comerţ electronic" este unul generic care înglobează

un amalgam complex de tehnologii, infrastructuri, procese şi produse. Sub aspect

juridic, comerţul electronic este format dintr-o serie de acte juridice, al căror semn

distinctiv principal rezidă în natura lor electronică. La baza acestor acte stă voinţa

părţilor (indiferent de faptul dacă actul juridic este tradiţional sau electronic), care,

la rândul său, este supus unor cerinţe de formă stabilite de legislaţie. Pentru

funcţionarea eficientă a comerţului electronic modern este necesară existenţa unui

cadru legal, care ar oferi antreprenorilor şi consumatorilor aceleaşi asigurări şi

garanţii care există deja în circuitul comercial tradiţional, în particular privind

protecţia datelor private, autentificarea, securitatea şi, în primul rând, valabilitatea

Page 55: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

55

juridică a acţiunilor, drepturilor şi obligaţiilor care iau naştere în mediul

electronic, în acest context, necesită o atenţie deosebită condiţiile juridice pentru

utilizarea documentului electronic şi aplicarea semnăturilor electronice, a

căror respectare face posibilă echivalarea efectelor de fond ale documentului

electronic semnat cu semnătura electronică cu cele ale documentului pe suport de

hârtie, semnat cu semnătura autografă a persoanei, acestea fiind aspecte ce ţin de

miezul comerţului electronic - valabilitatea juridică aactelor juridice electronice.

Din cele expuse putem conchide că acel cadru legal al comerţului electronic, care

poate fi denumit „dreptul comerţului electronic", este constituit din totalitatea

prevederilor de drept naţional, a celor de drept uniform privind regimul tranzacţiilor

de comerţ electronic, statutul juridic al documentului electronic, semnăturile

electronice şi valoarea juridică ce i se atribuie, în special în cazul în care este

necesar a utiliza un document semnat electronic în faţa instanţei de judecată sau de

arbitraj.

Printre reglementările internaţionale în materie se numără:

- Legea-Model a UNCITRAL privind comerţul electronic, ghidul de aplicare a

Legii-Model, aprobate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.51/162 din 16

decembrie 1996; Legea-Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice,

adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.56/80 din 12 decembrie 2001.

Principiile care stau la baza acestor reglementări sunt:

a) Precăderea dreptului preexistent, care rezidă în faptului că atunci „când legea

solicită o semnătură a unei persoane, această cerinţă este satisfăcută în ceea ce

priveşte mesajul de date, dacă este utilizată o semnătură electronică, care este de

nădejde pe masura destinaţiei pentru care n fost generat sau comunicat mesajul, în

lumina tutoror circumstanţelor, inclusiv orice acord relevant". Cerința legală

a existenţei unei semnături nu cite afectată de faptul că semnătura este autografă

sau electronică. în mod similar, Legea-Model nu contravine oricărei legi

naţionale, dacă această lege solicită semnarea unui document şi prevede

consecinţe juridice în cazul lipsei semnăturii (nerespectării condiţiilor de formă)

(art.6 al Legii -Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice).

b) Neutralitatea tehnologică, care este reflectată în art.3 al Legii Model a

UNCITRAL privind semnăturile electronice. Aceasta prevede că „nimic în

această lege, cu excepţia art.5 (libertatea contractului), nu va li aplicai pentru a

exclude, restrânge sau priva de efect juridic orice metodă de orare ti unei semnături

electronice care satisface cerinţelor indicate în paragraful I al art.6 sau care altfel

corespunde cerinţelor legii aplicabile".

c) Echivalenţa funcţională a semnăturii electronice cu semnăturii autografă:

„Atunci când legea solicită semnătura unei persoane, această cerință este satisfăcută

în ceea ce priveşte un mesaj dacă a fost utilizată o semnătură electronică care este

la fel de sigură şi adecvată scopului pentru mesajul care a fost generat sau

comunicat, în lumina tuturor circumstanțelor inclusiv orice acord relevant" (art.6

al Legii-Model a UNCITRAL privind semnăturile electronice).

d) Libertatea contractului, care poate fi dedusă din prevederea art.5 al Legii-Model a

UNCITRAL privind semnăturile electronice: „De la prevederile acestei Legi pot fi

făcute derogări sau efectul acestora poate li vai lut prin acord, dacă acest acord nu

Page 56: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

56

va fi declarat nevalabil sau nu va mim m vigoare în conformitate cu legea

aplicabilă" Deci, prevederile Legilor Model vizate au o natură consultativă şi

complementară şi nu una imperativă.

e) Buna-credinţă este principiul care ghidează interpretarea prevederilor Legilor-

Model. Potrivit acestuia, se va ţine cont de originea sa internii

ţională şi de necesitatea de a promova uniformitate în aplicureu su CM

respectarea bunei-credinţe (art.4 al Legii-Model a UNCITRAL privind

semnăturile electronice).

- Uzanţele Generale pentru Comerţul Internaţional Asigurat Digital, adoptate de

Camera Internaţională de Comerţ de la Paris la 6 noiembne 1997. Aceste Uzanţe

conţin 19 termeni bine definiţi, mai multe exemple de cele mai bune practici şi

principalele aspecte legate de certificare, Uzanţele au drept scop sistematizarea

elemcntelor-cheie implicate în comerțul elec tronic, definirea termenilor şi

expunerea situaţiei de bază a acestui domeniu Adiţional, acest document tratează

unele dintre cele mai importante prob leme-cheie ale mesajelor electronice - faptul

că acestea necesită intervenţia unui dispozitiv electronic. în plus, este adoptată

utilizarea termenului „asigurare" pentru a descrie conceptul cunoscut drept

„semnătură electronică" sau „autentificare".

- Directiva 2000/31/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000

privind unele aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în particular

comerţul electronic, pe piaţa internă (publicată în OJ L 178 din 17 iulie 2000) şi

Directiva 1999/93/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie

1999 privind cadrul comunitar pentru semnăturile electronice (publicată în OJ L

nr.13 din 19 ianuarie 2001). Scopul acestor Directive rezidă în promovarea

dezvoltării afacerilor electronice în vederea sporirii competitivităţii întreprinderilor

europene şi creşterii productivităţii prin mărimea investiţiilor în tehnologiile

informaţionale şi de comunicaţii, în resurse umane (având în special abilităţi de

lucru în mediul electronic), prin aplicarea noilor modele de afaceri, totodată asigu-

rându-se respectarea intimităţii şi securităţii informaţionale. De menţionat

că Directivele nu cuprind aspecte legate de încheierea şi valabilitatea contractelor

sau privind alte obligaţii juridice, dacă există cerinţe faţă de formă stipulate de

legea naţională sau comunitară. Astfel, este specificat că Directivele nu urmăresc

armonizarea regulilor naţionale privind dreptul contractual, în particular formarea

şi executarea contractelor, sau alte formalităţi de natură necontractuală privind

semnăturile. Din acest motiv, prevederilevizând efectul juridic al semnăturilor nu

vor prejudicia cerinţele stabilite prin legea naţională privind forma încheierii

actelor juridice sau regulile care determină locul încheierii unui contract.

Cadrul juridic naţional ni contactului încheiat prin mijloace electronice îl

alcătuiesc, în special, dispoziţiile Legii nr.284/2004 privind comerţul electronic

(MO, nr. 138 I4o din 13.08.2004). Unele aspecte particulare ale acestor contracte

sunt reglementate de alte acte legiuitive, cum ar fi Legea nr.264/2004 cu privire

la documentul electronic şi semnătura digitală (MO, nr. 132 137 din 06.08.2004). În

continuare vom examina aspectele încheierii contractelor electronice potrivit

reglementărilor noastre naţionale.

Page 57: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

57

Legea prevede expres că, sub formă de contract electronic, nu pot fi

încheiate:

a) contracte în baza cărora apar sau se transmit drepturile tic pro pi ictate

asupra bunurilor imobile, cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă;

b) contracte a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea

instanţelor de judecată, autorităţilor administraţiei publice sau a demnitarilor publici;

c) contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliure, executate de

persoane ce acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor comercială;

d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul

succesoral (art.19 alin.6 al Legii nr.284/2004).

Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoanele fizice şi juridice,

inclusiv străine, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică,

precum şi statul ca subiect de drept, care participă la comertul electronic.

Părţile contractului electronic sunt: agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi

cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.

Agent al comerţului electronic poate fi orice persoană fizică sau juridică,

care efectuează comerţ electronic, abilitată, în modul stabilit de legislaţie, cu

dreptul de practicare la activitatea de întreprinzător. Dreptul de a efectua comerţul

electronic apare din momentul înregistrării de stat a persoanei juridice sau a

întreprinzătorului individual, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia privind

licenţierea unor genuri de activitate. în cazul în care pentru vânzarea bunurilor,

executarea lucrărilor, prestarea serviciilor este necesară licenţă sau autorizaţie,

comerţul electronic poate fi efectuat din momentul obţinerii licenţei sau

autorizaţiei pentru practicareagenului de activitate respectiv (art.9 al Legii

nr.284/2004).

Cumpărător în comerţul electronic este considerată persoana fizică

sau juridică ce comandă şi/sau procură bunuri (art.10 al Legii nr.284/2004).

Beneficiar în comerţul electronic este considerată persoana fizică

sau juridică ce recepţionează lucrări sau servicii (art.10 al Legii nr.284/2004).

Obiecte ale contractului electronic pot fi: a) bunurile ce pot fi înstrăinate

conform prevederilor legale; b) lucrările; c) serviciile (art.8 al Legii nr.284/2004).

Forma. Cât priveşte forma, potrivit art.19 al Legii nr.284/2004, după

puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se echivalează cu

contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu

ştampilele părţilor.

Conţinutul. Legea dispune că contractul electronic trebuie să

conţină următoarele clauze obligatorii: a) modul şi etapele de încheiere şi

executare a contractului; b) modul de aplicare a semnăturii digitale; c) limba în

care se întocmeşte contractul; d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi

acceptării; e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor; f) natura, caracteristicile

şi preţul Imnului, tariful lucrării sau serviciului; g) modul de efectuare a achitărilor

între părți; h) condiţiile de renunţare la actul juridic; i) modul şi termenele de

executare a obligaţiilor; j) modul de modificare a clauzelor contractuale; k)

clauzele ce se includ în contract cu referinţă ladocumentele electronice i

lomunicAiilc electronice şi modul de acces la asemenea referinţe; I) clauzelor de

Page 58: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

58

încetare a contractului; m) adresele juridice şi electronice şi elementele de

identificare bancare ale părţilor; n) alte clauze coordonate între părţi.

Mecanismul juridic al încheierii contractului electronic. Una dintre

ele etapele încheierii contractului electronic reprezintă informarea cumpărătorilor

şi beneficiarilor cu privire la agentul comerţului electronic şi contractul ce se

preconizează a fi încheiat. Potrivit art.ll al Legii nr.284/200-1, agentul

comerţului electronic este obligat să asigure celorlalţi subiecţi ai comerţului

electronic accesul la informaţia autentică despre sine în forma electronică, care

va cuprinde următoarele date: a) denumirea completă şi forma de organizare

juridică - în cazul persoanei juridice; numele şi prenumele - în cazul persoanei

fizice înregistrate în calitate de întreprinzător individual; b) datele cu privire la

înregistrarea de stat, codul fiscal al per soanei juridice sau al întreprinzătorului

individual; c) adresa juridica, adresa de poştă electronică a persoanei, numărul

telefonului de contact; d) numărul şi termenul de valabilitate a licenţei sau

autorizaţiei (în cazul în care pcnlm efectuarea activităţii este necesară licenţă sau

autorizaţie), precum şi denu mirea autorităţii administraţiei publice ce a eliberat

licenţa sau autorizaţia; e) datele privind condiţiile expedierii, precum şi preţurile

bunurilor destituite vânzării, tarifele lucrărilor ce vor fi executate sau ale serviciilor

ce vor li pre state; f) preţurile bunurilor, tarifele lucrărilor sau serviciilor, care

trebuie indicate cu precizarea reducerilor, includerii sau neincluderii în preţuri

şi tarife a impozitelor; g) includerea sau neincluderea în preţuri şi tarile a

chel tuielilor de livrare şi/sau a altor cheltuieli, precum şi valoarea acestora, dacfl

este cazul; h) alte date ce urmează a fi prezentate în conformitate cu contractul dintre

părţi şi cu legislaţia sau la decizia agenţilor comerţului electronic.

Ofertele sau informaţiile cu privire la bunurile, lucrările sau

serviciile propuse de agentul comerţului electronic trebuie să fie prezentate în

forma electronică în aşa fel încât să permită reproducerea informaţiei fără

denaturări şi formarea unei imagini clare despre agentul comerţului

electronic, precum şi despre bunurile, lucrările şi serviciile propuse de acesta,

preţurile şi tarifele lor şi condiţiile de vânzare, executare sau prestare. Agentul

comerţului electronic poartă răspundere, în conformitate cu legislaţia,

pentru prezentarea de informaţii neveridice.

Ca şi în orice alt contract, mecanismul încheierii contractului

electronic constă din îmbinarea celor două elemente esenţiale: oferta şi

acceptaica. Legea prevede că schimbul de oferte şi acceptări se efectuează in

modul prevăzut de regulile privind circulaţia documentelor electronice. De aseme-

nea, legea dispune că faţă de ofertă şi acceptare se aplică normele generale ale

legislaţiei cu privire la încheierea contractelor.

Oferta reprezintă, potrivit art.l8(l) al Legii nr.284/2004, un

document electronic prin care o persoană propune încheierea unui contract şi

expediază altor persoane textul contractului ce conţine clauzele contractuale,

inclusiv cele obligatorii prevăzute de lege. Oferta este valabilă în decursul

termenului indicat în ea. Oferta poate fi retrasă până la momentul primirii de către

expeditorul ei a acceptării în modul prevăzut de lege. Retragerea ofertei se face prin

Page 59: NOTE DE CURS CONTRACTUL COMERCIAL INTERNATIONAL DE

59

expedierea către destinatar a înştiinţării privind retragerea ofertei, în formă de

document electronic, în care trebuie să se indice cauzele retragerii.

Acceptarea reprezintă, potrivit art.18(3) al Legii nr.284/2004, un document

electronic prin care o persoană îşi exprimă acordul de a încheia contractul cu

respectarea condiţiilor propuse în ofertă. Acceptarea va conţine textul contractului,

propus de către ofertant, fără modificarea clauzelor lui. în cazul în care ofertantului

i se trimite acceptarea cu clauzele contractului modificate, o asemenea acceptare se

consideră drept o nouă ofertă.

Este important a reţine că legea nu recunoaşte ca dovadă a încheierii contractului

electronic: a) expedierea confirmării despre recepţionarea ofertei; b) neexpedierea

sau nerecepţionarea acceptării.

În ceea ce priveşte momentul în care oferta şi acceptarea produc efecte, legea

dispune că atât oferta, cât şi acceptarea se consideră primite din momentul

expedierii de către destinatar a înştiinţării, în formă de comunicare electronică,

despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit altfel. Dacă o astfel de înştiinţare

nu a fost primită de către expeditor în termenul de valabilitate a ofertei,

expeditorul poate înştiinţa destinatarul despre nepri-mirea confirmării şi indica

termenul în care trebuie să fie expediată confirmarea, în cazul în care confirmarea

nu a fost primită în termenul indicat, contractul electronic nu se consideră încheiat.

Momentul încheierii contractului. Prevederile Legii nr.284/2004 referitoare la

momentul încheierii contractului sunt în armonie cu regulile generale ale Codului

civil în această materie. Astfel, art.21(4) al legii în cauză prevede că contractul

electronic se consideră încheiat din momentul primirii de către partea care a

expediat oferta a acceptării ei expediate de către cealaltă parte, dacă contractul

electronic nu prevede altfel.

Locul încheierii contractului electronic se consideră locul unde se

află agentul comerţului electronic, dacă contractul nu prevede altfel (art.21(5) al

Legii nr.284/2004).