Nivelurile textului literar

Compoziţia unei opere poate fi văzută şi ca interrelaţionare între mai multe (niveluri) straturi (în analiza textului literar este esenţială identificarea conexiunilor relevante între diversele niveluri şi nu trebuie ignorată perspectiva asupra întregului):

1. nivelul fonetic – resurse ale expresivităţii: prin asocierea şi repetarea anumitor sunete se poate crea eufonie1 şi pot fi

subliniate anumite idei sau trăiri – aliteraţie: „Se tânguiesc/ Tălăngi pe căi/ Şi neguri cresc/ Din negre văi...” (Şt. O. Iosif, „Doina”), „Deodată se-aude un tropot pe pământ/ Un tropot de copite, potop rotopitor...” (Vasile Alecsandri, „Dan, căpitan de plai”); „Alunece luna/ Prin vârfuri lungi de brad” (Mihai Eminescu, „Mai am un singur dor”); asonanţă: „Îngânat de glas de ape” (Mihai Eminescu, „Povestea teiului”); „În ochii mei acuma nimic nu are preţ/ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.” (Mihai Eminescu, „Nu mă înţelegi”); (vezi şi capitolul II, § 3)

tipul vocalelor – închise (i, u, î), deschise (a), semideschise (e, ă, o) – şi modalitatea de combinare a acestora în cuvânt pot sugera anumite idei, sentimente şi trăiri: stările deprimante, durerea, tristeţea, înfiorarea pot fi redate prin intermediul vocalelor închise: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri” (Mihai Eminescu, „Trecut-au anii...”); „Dormeau adânc sicriele de plumb” (George Bacovia, „Plumb”); trăirile pozitive, bucuria, încrederea, armonia, fericirea, atmosfera feerică pot fi susţinute printr-o tonalitate deschisă: „Argint e pe ape şi aur e-n aer” (Mihai Eminescu, „Mortua est”); atunci când se evită atât sugerarea tristeţii profunde, cât şi a stărilor optimiste, se apelează la vocale semideschise, mai cu seamă în exprimarea ideii de sărbătoare, de maiestuos sau, uneori, de mister: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă” (Mihai Eminescu, „Melancolie”); „Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte” (Grigore Alexandrescu, „Umbra lui Mircea. La Cozia”); vocalele „a” şi „o” pot fi regăsite în cuvinte care redau ideea de necuprins, depărtare, incomensurabil: marea, cosmos, nor, orizont, boltă, haos; vocalele „i” şi „u” pot reda impresia de delicateţe, gingăşie: „Iar o pitulice mică,/ Singurică/ Şi sfioasă/ Cuibărindu-se cu frică...” (Otilia Cazimir, „Somnul”), de veselie: „Cântă-i numai din tipsie/ Şi-ţi şi joacă o chindie.” (Tudor Arghezi, „Arici, arici, bogorici”) sau, dimpotrivă, pot sugera o suferinţă acută: „Pierdut în suferinţa nimicniciei mele” (Mihai Eminescu, „Pierdut în suferinţă...”), „Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume” (Mihai Eminescu, „Zadarnic şterge vremea...”);

repetarea anumitor consoane poate evidenţia anumite idei– forţă, dinamism: “Degajări de puternice forme…” (George Bacovia, “Balet”), curgere neîntreruptă: “Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind” [Mihai Eminescu, “Călin (file din poveste)”], graţie: “Lunecau baletistele albe” (George Bacovia, “Balet”), melancolie: “N-am mai trecut de mult

1 Eufonia reprezintă îmbinarea armonioasă a sunetelor, pentru a crea muzicalitate, sonoritate plăcută.

prin sat şi-mi spune/ Un om…” (Nicolae Labiş, “Mama”); selectarea unor cuvinte care conţin numeroase consoane (mai ales când acestea sunt asociate cu vocale închise– “i”, “u”, “î”) poate amplifica sugestia de suferinţă, monotonie, susţinând tonul sumbru al textului: ”Şi flori de plumb şi funerar vestmânt”, “Dormea întors amorul meu de plumb” (George Bacovia, “Plumb”);

onomatopeele : “Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce aud pupăza cântând: “– Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”) şi cuvinte derivate de la acestea: “Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare…” (Vasile Alecsandri, “Secerişul”) conferă expresivitate şi dinamism enunţului;

modificarea sunetelor : “– Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul?” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”; căderea sunetelor sau a silabelor: „– Bună noapte! – Ţam’ mitale!” (Mihai Eminescu, „Călin Nebunul”), adăugarea: „om tot urca ş-om tot scoborî” (Calistrat Hogaş, „Pe drumuri de munte”) sau lungirea lor: „Dă-mi şi mie că taare mi-i poftă” (Ion Creangă, „Ursul păcălit de vulpe”) conferă mai multă expresivitate textului şi, uneori, pot evidenţia anumite stări sufleteşti sau, în unele situaţii, lipsa de cultură a personajelor: „Eu, dom’ judecător, săru’ mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu!” (Ion Luca Caragiale, „Justiţie”); în proză, căderea unui sunet sau a unei silabe redă impresia de rapiditate a rostirii: „D-apoi cum de-mi faci tu mie asemenea supărare?” (Mihail Sadoveanu, „Bradu Strâmb”); în poezie, căderea sau adăugarea sunetelor sau a silabelor se face şi din necesităţi prozodice: „atâta râs făr’ de căldura răului?” (Lucian Blaga, „Lumina raiului”); „Cin’ te scoase-n calea mea” („Doină ştiu şi doină zic”); „Şi mă culcam ades lângă izvor” (Mihai Eminescu, „Fiind băiet păduri cutreieram”);

intonaţia (variaţiile de ton, rostirea mai intensă a unui cuvânt, a unei sintagme sau a unui enunţ) poate evidenţia anumite trăiri, sentimente, atitudini– ironie: „Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!” (Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”), nehotărâre: „– Ce facem? rămânem tot aici ori ne mutăm? – De! Zise bărbatul, ştiu şi eu ce să facem...” (Ion Luca Caragiale, „Tempora”), uimire: „Mai auzit-ai dumneata una ca asta? (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”), îndârjire: „Să micşoreze dăjdiile!” (Costache Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanul”).

2. nivelul lexico-semantic – resurse ale expresivităţii: resursele afective ale derivării – diminutive: “Voinicei mănâncă miel şi

beau vin din burduşel” (“Sub umbră de păducel”); augmentative: “măi porcane” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”); un efect stilistic deosebit se poate obţine întrebuinţând diminutive cu valoare augmentativă: “însurăţel de-al doilea” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”); prefixe şi sufixe sugestive: “numai greierul păgân turbură în răstimpuri.” (Calistrat Hogaş, “Singur”); “Preaînălţatul, preadreptul şi preamilostivul sultan e tare mâhnit…” (Marin Sorescu, “A treia ţeapă”); “Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist…” (Ion Luca Caragiale, “O scrisoare pierdută”); “Odă

simplisimei flori” (Lucian Blaga); asocierea unor termeni derivaţi de la aceeaşi rădăcină: “Cântecul ce-ades ţi-l cânt” (Şt. O. Iosif, “Cântec sfânt”), „Lumină lină lin lumini” (Ioan Alexandru, „Lumină lină”); cuvintele formate prin suprimarea unui sufix sau a unui prefix de la un alt cuvânt sunt deosebit de sugestive: “Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate” [Mihai Eminescu, “Călin (file din poveste)”];

resursele afective ale compunerii – unele cuvinte compuse sunt expresive prin ineditul, originalitatea asocierii: „Văzând Făt-Frumos că Strâmbă-Lemne n-a făcut nicio ispravă, a hotărât să rămâie de pândă Sfarmă-Piatră, iar el şi Strâmbă-Lemne au pornit la vânat.” (Ion Creangă, „Făt-Frumos, Fiul Iepei”); alte cuvinte compuse pot sugera anumite sentimente, atitudini– dispreţul, ironia: „Pe coate-goale, domnule, pe moftangiul, pe maţe-fripte, domnule!” (Ion Luca Caragiale, „O noapte furtunoasă”);

prin schimbarea valorii gramaticale se poate spori expresivitatea sintagmei/ enunţului: „Dac-aş putea, în braţe-aş prinde/ Întregul zării nesfârşit” (Cincinat Pavelescu, „Primăvară”); „peste adâncurile albastre ale văzduhului” (Calistrat Hogaş, „Singur”); „Când n-ai de-acum să mai priveşti,/ Pe cel frumos, cum însuţi eşti.” (George Coşbuc, „Moartea lui Fulger”);

câmpuri semantice – identificarea câmpurilor semantice ajută la interpretarea semnificaţiilor textului literar: „Era o zloată nemaipomenită; ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş, de nu mai ştia vita cum să se-ntoarcă să poată răsufla”. (Ion Luca Caragiale, „În vreme de război”); de multe ori, enumerarea termenilor care fac parte din acelaşi câmp semantic realizează un efect de insistenţă;

arhaisme – utilizate în evocarea diferitelor epoci trecute, a unor fapte, întâmplări, stări de lucruri din trecut, a unor personaje intrate de mult în istorie: „Acolo, la domnia lui Stefăniţă-Vodă, şi-a fost clădit curte cu turn de strajă un cneaz, cu numele Iurg Litean. Nu era cneaz, dar aşa-i zice lumea, pentru pohfala ce arăta.” (Mihail Sadoveanu, „Nicoară Potcoavă”); “Ei bine, Dinule dragă,… voi scrie postelnicului să te facă vătaf de curte în locul lui Gheorghe, pe care voieşte să-l facă zapciu.” (Nicolae Filimon, “Ciocoii vechi şi noi”);

regionalisme – redau culoarea locală: „chiar mai dinioarea l-am văzut umblând prin târg, cu cotul subsoară, după cumpărat sumani, cum îi negustoria, şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vreo dugheană la băut adălmaşul.” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

neologismele – creează impresia de exactitate, precizie: „Imense, profunde, pline de freamătul unor insondabile năzuinţe, oceanele sunt laboratoare primordiale...” (Geo Bogza, „Cartea Oltului”); de asemenea, neologismele pot evidenţia gradul de cultură a unui personaj sau, dimpotrivă, incultura, snobismul personajelor, atunci când sunt întrebuinţate greşit, contribuind la realizarea comicului: „renumeraţie după buget, mică” (Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”);

efecte stilistice deosebite se obţin şi prin alăturarea, în acelaşi enunţ, a arhaismelor şi a neologismelor: „Prin întocmirile sale cele ingenioase,

prin sângele rece şi neînspăimântarea sa...” (Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”);

atunci când se intenţionează să se scoată în evidenţă incultura personajelor, regionalismele pot apărea în acelaşi context cu neologisme pronunţate greşit: „Bravo, mă! prostovane (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare).” (Ion Luca Caragiale, „Un pedagog de şcoală nouă”);

elementele de jargon – sugerează snobismul, falsa superioritate, caracterizând personajele, în mod indirect, prin limbaj: „Lache: – Bonsoar, Mache. Mache: – Bonsoar, Lache.” (Ion Luca Caragiale, „Amici”);

elementele de argou – individualizează personajele, cărora le conferă mai multă autenticitate; indică violenţa, duritatea limbajului; textul capătă originalitate şi expresivitate: „Dacă scoatem preţ bun, avem biştari frumoşi [...]. Ştii să mangleşti cai?” (Eugen Barbu, „Groapa”);

cuvinte rare sau inventate – evidenţiază bogăţia lexicală: „Pare-mi-se că ştii tu moarea mea...” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); „He, he! Bine-ai venit, nepurcele!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); “neauzul, nevăzul,/ nemirosul, negustul, nepipăitul” [Nichita Stănescu, “Elegia a zecea (Sunt)”]; “Biruiţi de osteneală, demoralizaţi de atâta nesucces, au intrat încă o dată într-o cafeneluţă, unde gazul apune după ce a răsărit soarele.” (Ion Luca Caragiale, “Inspecţiune”)

sensurile conotative (figurate) ale cuvintelor – îmbogăţirea sensurilor prin metaforă, hiperbolă, ironie: „... clipea argintul viu al câtorva stele.” (Mihail Sadoveanu, „Raiul”); „Soarele ploua cu foc peste capetele noastre.” (Calistrat Hogaş, „Amintiri dintr-o călătorie”);

jocurile de cuvinte , care se bazează pe relaţii de omonimie, paronimie, sinonimie, antonimie, sunt deosebit de expresive: „Orice le-ai spune/ florilor scunde,/ niciuna totuşi/ nu-ţi va răspunde./ Singur balonul/ de păpădie/ are să-ţi spuie:/ – Adio! Adie...” (Şerban Foarţă, „De vorbă cu florile”);

cuvinte, expresii sau locuţiuni populare 2 – în operele literare, se folosesc elemente populare pentru a evoca un anumit mediu (de obicei ţărănesc) sau pentru a conferi autenticitate orală vorbirii personajelor: „– Atunci voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, nu spuneţi nici laie, nici bălaie.” (Ion Creangă, „Soacra cu trei nurori”); „Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti.” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); “Moşneagul însă, gândind că-i ucigă-l crucea, s-a spăriet.” (Ion Creangă, “Povestea Porcului”);

valorificarea sinonimiei – în operele literare, sinonimia este deosebit de răspândită. Cu ajutorul sinonimelor, pot fi exprimate ideile şi sentimentele cele mai variate sau nuanţele cele mai subtile ale obiectelor, fenomenelor, ale faptelor şi însuşirilor omeneşti; sinonimele satisfac nevoia de precizie: „Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne” (Mihai Eminescu,

2 ? Termenii populari sunt comuni tuturor zonelor ţării, spre deosebire de regionalisme, care sunt specifice vorbirii dintr-o anumită regiune.

„Epigonii”) ~ „Toate-s praf... Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi” (Mihai Eminescu, „Epigonii”)– acelaşi poet utilizează substantivul „colb”, atunci când intenţionează să atribuie versului o nuanţă arhaică, şi „praf”, atunci când vrea să exprime o situaţie generală, independentă de timp şi spaţiu. Totodată, cu ajutorul sinonimelor, se înlătură repetiţiile supărătoare: „... jură-mi-te... că mi-i da ascultare şi supunere întru toate.” (Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”); “se curma, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş.” (Calistrat Hogaş, “Pe drumuri de munte”);

relaţii de opoziţie – alăturarea unor termeni cu sens opus poate mări expresivitatea imaginilor: „Apropiată mie şi totuşi depărtată,/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.” (Tudor Arghezi, „Cântare”); „Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente ale sale: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru.” (Ion Luca Caragiale, „În Nirvana”);

valorificarea polisemiei – expresivitatea limbajului constă în îndepărtarea cuvântului de la înţelesul său curent şi folosirea într-un sens mai puţin aşteptat (doar cuvintele polisemantice pot avea sensuri figurate): „... Cei tari se îngrădiră/ Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi.” (Mihai Eminescu, „Împărat şi proletar”);

utilizarea proverbelor şi a zicătorilor – mărci ale oralităţii3: „Şi vorba ceea: Lucrul rău nu piere cu una, cu două”; „Milă-mi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

introducerea, în textul în proză, a unor versuri populare sau fraze ritmate reprezintă un semn distinct al oralităţii: ”Fă-mă, mamă, cu noroc,/ Şi măcar m-aruncă-n foc.” (Ion Creangă, “Povestea lui Harap-Alb”);

motive literare ; laitmotive ; folosirea mijloacelor de expresie a umorului, a ironiei 4 : “băiet mai mare şi

înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”) sau autoironiei5: “Ia am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost.” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”).

3 Oralitatea este calitatea stilului unei opere literare de a părea vorbit, prin folosirea unor elemente de limbă vorbită, care dau expunerii un caracter spontan şi viu, atât în dialogurile dintre personaje, cât şi în naraţiunea propriu-zisă.4 Ironia este procedeul prin care se lasă să se subînţeleagă contrariul a ceea ce se spune, în care esenţială este intenţia care se ascunde dincolo de cuvinte; atitudinea ironică este distantă şi critică; ironia nu trebuie confundată cu umorul: ironia este calculată, voită; umorul este spontan, moralizator în raport cu faptele înfăţişate, dar presupune bunăvoinţă, simpatie şi înţelegere superioară faţă de micile defecte omeneşti.5 Autoironia reprezintă ironia la adresa propriei persoane.

3. nivelul morfologic – acest nivel vizează părţile de vorbire cu valoare expresivă:

frecvenţa unor părţi de vorbire – în tablouri (descrieri statice): substantivele, adjectivele: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea: stânci prăpăstioase, munţi uriaşi ale căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge pintre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte pintre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (Nicolae Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”); în naraţiune, verbele – conferă dinamism, evidenţiază emoţii, stări, acţiuni: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce vrei cu mine, numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame.” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

valori stilistice ale modurilor şi timpurilor verbale – vezi capitolul I, § 7. forme gramaticale rare : „M-a fermecat cu vro scânteie/ Din clipa-n care ne

văzum?” (Mihai Eminescu, „De-or trece anii...”); “Eu zac în umbra unor maci/ fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi” (Lucian Blaga, “În lan”);

alternanţele pronominale (schimbarea persoanei I cu a III-a sau I cu a II-a, a III-a cu a II-a) realizează o înviorare a naraţiunii: „mulţămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul!” (Ion Creangă, „Popa Duhu”); „Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. Însă ce era să faci când te roagă mama?” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”);

gradul de comparaţie superlativ absolut realizat cu ajutorul mijloacelor afective: “Era un vis misterios şi blând din cale-afară” (Mihai Eminescu, “S-a dus amorul”); “Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce.” (Mihai Eminescu, “Să fie sara-n asfinţit”); “S-a oprit: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpăstii grozav de adânci.” (Emil Gârleanu, “Păsărilă”);

elemente morfologice care contribuie la realizarea oralităţii : vocative – substantive, pronume personale/ de politeţe: “– Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu dânşii în casă toată ziulica să-ţi scoată peri albi.” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”); “– Sunt plăieşii Vrancei, Măria ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă.” (“Povestea Vrancei”), interjecţii: “Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris!” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”), verbe la imperativ: “– Ei, ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat.“ (Ion Luca Caragiale, “D-l Goe…”);

vocativul , pe lângă faptul că ajută la realizarea oralităţii textului, are valoare afectivă, putând exprima sentimente variate – afecţiune: “– Ionel! mamă! ce ai?” (Ion Luca Caragiale, “Vizită”); dispreţ: “– Opincarule, mămăligarule, ţopârlanule, să mă dai tu pe mine în vileag?” (Ion Luca Caragiale, “Arendaşul român”);

interjecţiile , mai ales cele cu valoare verbală, sunt mai expresive decât verbele cu acelaşi înţeles, conferind mai mult dinamism acţiunii pe care o exprimă: “Pupăza zbrr! pe-o dugheană!” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”).

4. nivelul sintactic – sintaxa este expresivă prin: topică – abaterile de la topică sunt expresive: „– Frăţioare românaş!/

Creanga lungă da-ţi-o-aş”. („Stejarul şi cornul”); „Domol te cuprinde al serii descânt...” (Ion Pillat, „Zbârnâie cobza”); formele inverse ale modurilor şi timpurilor verbale compuse pot fi utilizate în scopul accentuării unei anumite idei, iar, în cazul poeziei, şi din necesităţi prozodice: “Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.” (Mihai Eminescu, “Sara pe deal”);

izolările sintactice – prin izolarea grafică a unui cuvânt, a unei structuri sau a unui vers, acestuia i se atribuie o încărcătură de sens mult mai mare: “La orizont – departe – fulgere fără de glasZvâcnesc din când în cândCa nişte lungi picioare de păianjen– smulseDin trupul care le purta.

Dogoare.” (Lucian Blaga, “Vară”); repetiţiile – sunt utilizate cu scopul de a evidenţia anumite idei,

sentimente: “O! farmec, dulce farmec a vieţii călătoare…” (Vasile Alecsandri, “Serile la Mirceşti”) sau de a crea impresia că o acţiune durează un timp îndelungat, de a reda sugestia unei continuări insistente: “Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!” (Vasile Alecsandri, “Iarna”);

construcţiile redundante 6 – prin ele se realizează ideea de insistenţă: “Bate el Ivan în poartă cât ce poate” (Ion Creangă, “Ivan Turbincă”)– reluarea subiectului; “Lasă-ţi lumea ta uitată” (Mihai Eminescu, “Lasă-ţi lumea…”)– reluarea atributului pronominal în dativ posesiv prin adjectiv pronominal posesiv;

enunţuri exclamative şi interogative – evidenţiază sentimente şi trăiri variate: „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vreodată?” (Mihai Eminescu, „Peste vârfuri”)– melancolia; „O toropeală-adormitoare/ Mă fură-ncet. Sunt fericit!”– fericirea (Cincinat Pavelescu, „Primăvară”); „A voastră-i jalea cea mai mare,/ A voastră-i truda cea mai sfântă!” (Octavian Goga, „Plugarii”)– compătimirea; „Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!”– admiraţia, încântarea (Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”); „Nevastă-mea nu putea trăi fără sufragerie de nuc sculptată!” (Ion Băieşu, „Boul şi viţeii”)– ironia; „Şi tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând!” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”)– uimirea, surpriza; „Unde te-ai dus, pe cari căi străine/ O, tinereţă,

6 Redundanţa reprezintă un surplus de informaţie transmis faţă de strictul necesar; abundenţă inutilă de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei.

tinereţea mea!”– regretul; „La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?” (Mihai Eminescu, „Despărţire”)– zădărnicia; în operele lirice, enunţurile interogative formulează, cel mai adesea, întrebări la care nu se aşteaptă vreun răspuns; acestea se numesc interogative retorice şi sunt deosebit de expresive, deoarece pun în evidenţă sentimente, stări, nu în mod direct, ci sugerându-le doar cu ajutorul întrebărilor: „Unde eşti tu, să ne plouă/ Plânsul frunzelor ce mor,/ Şi cu braţele-amândouă/ Să oprim căderea lor?...” (Octavian Goga, „Amurg”); o frază întreruptă de exclamaţii şi interogaţii sugerează trăire intensă, tensiune: „– Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! Zise ea, burzuluită grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat!...” (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”); “Nu ieşi?... Din ograda mea?... mă înfrunţi tu pe mine?... Ei, stai atunci că te învăţ eu pe tine omenie, tâlharule!” (Liviu Rebreanu, “Răscoala”);

utilizarea coordonării – conferă textului epic dinamism, creând impresia unei derulări rapide a evenimentelor: „Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg în tren, sunt în vagon.” (Ion Luca Caragiale, „Bubico”); cu ajutorul frazelor construite prin coordonare se obţine un ritm alert al narării. În textul liric, propoziţiile coordonate conferă versurilor fluiditate şi, de regulă, o sintaxă simplă e utilizată pentru exprimarea unor sentimente profunde: “Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.” (Mihai Eminescu, “Peste vârfuri”);

paralelismele sintactice : „De-ai fi văzut cum au jucat/ Copilele de împărat,/ Frumoase toate şi întrulpi,/ Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte până-n pulpi,/ Cu păr buclat.” (George Coşbuc, „Nunta Zamfirei”)– în ultimele trei versuri ale strofei, prin repetarea prepoziţiei „cu” la începutul fiecărui vers şi prin construcţia simetrică a versurilor, se creează un paralelism sintactic; „Am legat copacii la ochi/ Cu o basma verde/ Şi le-am spus să mă găsească./ Şi copacii m-au găsit imediat/ Cu un hohot de frunze.// Am legat păsările la ochi/ Cu o basma de nori/ Şi le-am spus să mă găsească./ Şi păsările m-au găsit/ Cu un cântec...” (Marin Sorescu, „Am legat...”)– se remarcă simetria perfectă dintre cele două strofe ale poeziei;

construcţii complexe , fraze care se asociază cu fluxul gândirii şi al sensibilităţii creatorului: „Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu era numai aşa, un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechiu, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. (Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”) Utilizarea unor astfel de fraze ample, sinuoase, cu multe propoziţii subordonate, are drept rezultat un ritm lent al narării;

construcţii care reflectă întreruperea logicii enunţului – anacolutul 7 : “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei […], parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”), parantezele: “Era atât de întuneric (din pricina norului aceluia, care în ciuda faptului că ploaia trecuse, nu se îndepărta), încât nu putu să le distingă chipurile.” (Sorin Titel, “Pasărea şi umbra”), digresiunile: “Iar în cea din urmă vacanţă când a cercat să se întoarcă acasă, – era licean atunci, bursier învăţat cu toată orânduiala civilizată şi confortabilă din internat, – s-a răsucit nopţile pe laviţă tare, fără somn.” (Cezar Petrescu, “Întunecare”); elipsa 8 : “A bătut-o rău; ea a răbdat – nicio vorbă, nicio lacrimă.“ (Ion Luca Caragiale, “Păcat”); “– Dormi, Mură? – Ca Oltul şi ca stelele, mămucă.” (Gala Galaction, “Copca Rădvanului”)– subînţelegerea verbului conduce la construcţii sintetice, care dau mai multă vigoare stilului; în poezie, propoziţiile eliptice de predicat asigură fluiditatea versurilor: “Tinere sunt încă, tinere toate popoarele –/ eu, fiul lor, cât de bătrân!” (Lucian Blaga, “Ecce Tempus”);

5. nivelul stilistic – un text literar se diferenţiază de cel nonliterar, deoarece comunică emoţii, trăiri, semnificaţii adânci; se vor identifica:

figurile de stil – epitete: „Pe uliţa pustie sună când şi când [...] călcâiele vreunui trecător grăbit.” (Emil Gârleanu, „Comoara”); comparaţii: „Atunci zboară lin ca vântul.” (Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”); metafore: „Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi.” (Emil Gârleanu, „Mărinimie”); „Şoseaua, panglică prăfuită, înaintă prin albăstrimea zilei...” (Alexandru Macedonski, „Soare şi grâu”); hiperbole: „Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său cu jumătate din atmosfera pământească” (Calistrat Hogaş, “Singur”); “Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger” (George Coşbuc, „Paşa Hassan”); ,,Salutam smerit şi cu inima gămălie”– litotă (Lucian Blaga, “Hronicul şi cântecul vârstelor”); personificări: “O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă.” (Mihai Eminescu, “Făt-Frumos din lacrimă”);

imaginile artistice – de tip vizual: „Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui...” (Calistrat Hogaş, „Singur”), auditiv: „Zgomotul vâlcelii face să se auză falnicele sale vărsări în cuprinzătoarele văi.” (Cezar Bolliac, „Înserarea”), olfactiv: „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă...” (Ion Pillat, „În vie”); „Coborâră printre livezi, unde adiau miresme calde de cimbrişor şi ceară.” (Mihail Sadoveanu, „Dumbrava minunată”), tactil: „... peste râuri

7 Anacolutul este o construcţie sintactică apărută prin întreruperea continuităţii unei propoziţii sau a unei fraze, din cauza schimbării tipului de construcţie începută; anacolutul este specific limbii vorbite şi este considerat, în majoritatea cazurilor, o greşeală, exceptând situaţiile în care se reproduce stilul oral.8 Elipsa reprezintă suprimarea într-un context a unuia sau a mai multor cuvinte care ar fi necesare integrităţii construcţiei, fără, însă, ca enunţul să devină obscur sau echivoc. Omiterea cuvintelor care nu sunt absolut necesare poate conferi enunţului mai multă expresivitate.

şi peste văi [...] se înmoaie gerul devreme.” (Ion Agârbiceanu, „Popa Man”), dinamic: „Tranşee de spumă se ridică într-un minut şi se răstoarnă în minutul al doilea.” (Gala Galaction, „Sub feeria lunii”), sinestezic: „Şi pânza de stropi se învălui brusc – apoi rămase curgând asupra noastră, călduţă şi totuşi răcoritoare.” (Mihail Sadoveanu, „Ploaie la Nada Florilor”).

Figurile de stil, imaginile artistice, sensurile conotative ale cuvintelor se regăsesc, cu precădere, în operele aparţinând genului liric (vezi capitolul II, § 3), însă ele nu lipsesc nici din operele care fac parte din genul epic sau dramatic.

6. nivelul prozodic – (în cazul poeziei): ritmul– conferă simetrie şi armonie, rima, măsura (vezi capitolul II, § 4).

7. nivelul punctuaţiei şi al ortografiei – evidenţierea rolului stilistic pe care semnele de punctuaţie îl au în exprimarea mesajului textului literar:

punctul – aflat la finalul unor enunţuri scurte, fragmentate, care ar fi putut fi coordonate între ele, poate să scoată în evidenţă ezitarea, dezorientarea, lipsa de luciditate a unui personaj: „Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Se uită la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu.” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, „Hagi-Tudose”);

semnul exclamării – aşezat la finalul enunţurilor imperative, care au o nuanţă pregnant afectivă: “– Ei, taci, taci! ajungă-ţi, de-amu, herghelie!” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”), dar şi al celor exclamative, care pot exterioriza o gamă variată de sentimente– admiraţie: “Eşti atât de frumoasă, iarnă!” (Nichita Stănescu, “Cântec de iarnă”), ironie: “Şi tot dondănind foarte răpede, bâlbâit şi fără pic de cugetare, până la «a scrie într-o limbă corect» rar ajungea, sărmanul!” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”); de asemenea, semnul exclamării poate apărea după substantive în vocativ (mărci ale oralităţii stilului, care marchează implicarea afectivă): “Domnule! Strigă impiegatul: înţelege odată că nouă nu ne plăteşte statul aici ca să stăm de vorbă.” (Ion Luca Caragiale, “Petiţiune”) şi după interjecţii, care exprimă stări sufleteşti: “Ah! în curând satul în vale-amuţeşte,/ Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte.” (Mihai Eminescu, “Sara pe deal”) şi care, uneori, pot marca oralitatea stilului: “Ei, ei! acu-i acu.” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”);

semnul întrebării – aflat la finalul propoziţiilor interogative, care pot exprima nesiguranţa: “– Ce să zic, dascăle Zaharia; ştim noi cum vi-s formele?” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”), nedumerirea: “Birică e băiat muncitor, ce-aveţi cu el?” (Marin Preda, “Moromeţii”), incertitudinea: “E moartea-atunci la căpătâiul meu?/ Şi în lumina lunii/ îmi numără ea oare firele cărunte?” (Lucian Blaga, “Fiorul”), uimirea: “– Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, […], când se punea la masă. Văzut-ai dumneata?” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”), ironia: “– Tu? la concursul de mâine? a zis pufnind de râs Niţă.” (Ion Luca Caragiale, “Triumful talentului”); semnul întrebării se pune la finalul propoziţiilor interogative retorice, la care nu se aşteaptă răspuns şi care sugerează, în

mod indirect, cu ajutorul întrebărilor, stări, sentimente, trăiri, sporindu-le intensitatea: “Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” (Mihai Eminescu, “Stele-n cer”);

punctele de suspensie – enunţul capătă valori afective, sugerând un ritm lent, cu discontinuităţi: “În crengi, uşor… tot mai uşor, străbate/ Încetinel zefiru-n adiere…” (Mihai Codreanu, ”Plopul”); întreruperea îşi găseşte explicaţia în modul de desfăşurare a gândului, în manifestarea sentimentelor: “Simţeam că şi eu şi mama suntem trecători în casa aceea…” (Mihail Sadoveanu, “Printre gene”); de regulă, punctele de suspensie ilustrează anumite trăiri (emoţia, tristeţea, uimirea, surpriza), creând ideea de prelungire a unei puternice stări interioare: “Nu-i vina ta… Aşa e scrisă/ Nemilostiva lege-a firii; Sărutul otrăvit al brumii/ Omoară toamna trandafirii…” (Octavian Goga, “Cântec”); acest semn de punctuaţie mai poate sugera o stare de tensiune, de apăsare, nelinişte: “Ce m-o fi apucat, se gândi, parcă înfricoşat, nu mă prea uit într-acolo…” (Letiţia Vladislav, “Între ape”); punctele de suspensie solicită imaginaţia cititorului cu privire la ceea ce textul sugerează doar: “Edgar nu pricepea deloc…” (Ion Luca Caragiale, “High-life”) sau lasă cititorul să completeze, cu propriile trăiri, complexitatea sentimentelor neexprimate pe deplin: “O dulce-ntârziată rază/ Din raiul meu pierdut pe veci…” (Octavian Goga, “Copiilor”); uneori, punctele de suspensie pot sugera vorbirea incoerentă: “CETĂŢEANUL: Acu ce treabă avem?... Nu vă uitaţi la mine că sunt aşa de… Am făcut-o de oaie de tot. Să vezi d-ta cum de a devenit la băutură… (sughite) că a fost lată de tot…” (Ion Luca Caragiale, “O scrisoare pierdută”);

semnul întrebării şi al exclamării – poate sugera surpriza, nedumerirea; amplifică caracterul afectiv al enunţului: “– Să ce? – Să mă laşi, să nu vii la concurs… – Eu?!” (Ion Luca Caragiale, “Triumful talentului”); uneori, are valoare substitutivă, înlocuind, într-un dialog, mimica şi gesturile unui personaj: “– Îi lipseşte mult? – Nimic nu lipseşte! – !?” (Ion Luca Caragiale, “Inspecţiune”);

ghilimelele – pot fi puse între ghilimele cuvinte cărora li se acordă o importanţă mare: “I-am sărutat mâna şi pentru «atunci», şi pentru acum.” (Garabet Ibrăileanu, “Adela”) sau asupra cărora se insistă ironic, dezaprobator: “Ei, ei! de-acum drege-ţi «vocea» şi descurcă-te, măi Trăsne, dacă poţi.” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”);

punctul şi virgula – uneori, poate despărţi părţi de propoziţie şi, mai ales, propoziţii alcătuite la fel pentru a conferi frazei ritmicitate sau pentru a evidenţia similitudini: “…slujitorii mâncau şi beau; boierii mâncau şi beau.” (Costache Negruzzi, “Alexandru Lăpuşneanul”);

virgula – utilizată în juxtapunerea propoziţiilor coordonate, poate sugera tensiune, grabă, precipitare: “Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură…” (Ion Luca Caragiale, “Vizită”); în descrieri, aglomerarea de virgule poate sugera un ritm domol: “O ploaie de petale a căzut, sângele rozelor s-a împrăştiat, zăpada narcişilor a nins în fulgi, polenul stânjeneilor a scuturat aur pe negrele mâini, şi toate

miresmele trupurilor acestor nevinovate, bogat crescute, în pământul gras al morţei, au umplut cu mirosul lor tulburător împărăţia mormintelor.” (Dimitrie Anghel, “Calvarul florilor”);

linia de pauză – marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă; poate marca grafic lipsa predicatului: “Dormi prin ruini, drept căpătâi – ghitara…” (Şt. O. Iosif, “Poezia”); poate delimita de restul enunţului o sintagmă care exprimă atitudinea vorbitorului: “Trecu – de când! – şi ultimul drumeţ!” (Alexandru Philippide, “Desen murdar”); poate izola constucţia incidentă de restul enunţului: “Hai să intrăm ici în ograda asta – zise Zaharia lui Gâtlan – că ne trecem vremea stând în mijlocul drumului.” (Ion Creangă, “Amintiri din copilărie”); uneori, delimitează apoziţia de restul enunţului: “Privesc oraşul – furnicar – / Cu oameni mulţi şi muri bizari” (Mihai Eminescu, “Privesc oraşul – furnicar”). În oricare dintre situaţiile enumerate, liniile de pauză evidenţiază cuvintele sau grupurile de cuvinte pe care le izolează, mărindu-le expresivitatea;

două puncte – acest semn are rolul de a introduce o explicaţie, o lămurire sau un enunţ prin care se anunţă ceva, atrăgând atenţia asupra celor ce vor fi spuse: “Am auzit azi-dimineaţă la radio: se fac exerciţii aeriene.” (Mircea Eliade, “Douăsprezece mii de capete de vite”); “Mai am un singur dor:/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor…” (Mihai Eminescu, “Mai am un singur dor”);

substantive comune, în interiorul enunţului, scrise cu majusculă – când se doreşte accentuarea unui termen cu scopul de a i se sugera importanţa, semnificaţia simbolică şi, uneori, când substantivul respectiv este personificat. De asemenea, pentru a se exprima anumite sentimente, trăiri, unele cuvinte sunt puse în evidenţă prin scrierea în context cu iniţială majusculă: “Într-adevăr pribeagă, ce-a fost întâi şi-întâi,/ El, Omul?, el, Cuvântul? că limbile-au rămas/ Să glăsuiască minţii, din cărţi, şi fără glas.” (Tudor Arghezi, “Din taine”); “O foaie se desprinde din crâng şi calendar:/ De-un an o aşteptase Septemvrie ca dar.” (Ion Pillat, “Septemvrie”); “Acesta era, aşadar, Muntele, despre care auzisem atâtea şi al cărui zvon l-am acceptat ca o ţintă de dar chiar şi în visuri.” (Lucian Blaga, “Hronicul şi cântecul vârstelor”);

scrierea cu litera mică a cuvintelor aflate la începutul versurilor – de obicei, cuvântul de început al unui vers se scrie cu iniţială majusculă; atunci când se scrie cu literă mică, e vorba despre o tehnică poetică modernă, având scopul de a continua enunţul poetic în două sau mai multe versuri (ingambament): “Dăinuie un suflet de adieri,/ fără azi,/ fără ieri./ Cu zvonuri surde prin arbori/ se ridică veacuri fierbinţi./ În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinţi.” (“Lucian Blaga, “Somn”);

scrierea cu litere cursive a unui cuvânt sau a unei sintagme într-un enunţ evidenţiază semnificaţia deosebită a acestora: “E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.” [Mihai Eminescu, “Călin (file din poveste)”].