Nicolae Stoica de Hateg - Cronica Banatului

http://slidepdf.com/reader/full/nicolae-stoica-de-hateg-cronica-banatului 1/370
INTRODUCERE
Istoria Banatului în secolul ol XVIII-lea, epoca a destrmrii feudalis mului pe întreg teritoriul de azi a l României, se oara eterizeaz prin instabi litate politica, prin dese schimbri în organizarea administrativa, ca i prin mari prefaceri economice i prin puternice micri sociale.
La începutul secolului, prin pacea de la Pojareva (1718), Banatul schimba o dominaie strâinâ cu alta, trecînd din mîinile turcilor în cele ale austriecilor. Vreme de un veac — între 1688 i 1790 — rzboaiele austro- turce, cu cortegiul lor de calamiti, se desfâoarâ pe teritoriul Banatulu*. Devenit teatru de rzboi, multe din regiunile sale se resimt în consecina. Distrugerile materiale i demografice au adus însemnate prejudicii econo miei, a crei dezvoltare fireasca a fost întrerupta de faze de stagnare sau chiar de regres.
în 1718 se instaureaz o administraie militarâ, schimbata în 1751 cu una civila, exceptînd regiunea de grania, pentru ca apoi, în 1778—1779, Banatul sâ treacâ sub administraia Ungariei, cu amintita excepie. Au loc
împriri i reîmpriri în districte, ca i frecvente schimbri ale comandan ilor militari i conductorilor civili ai provinciei, fiecare venind cu ideile sale de organizare, pe oare încearc sâ le punâ în aplicare. înfiinarea compa niei, apoi a regimentului de grniceri româno-sîrb (valaho-ilir) între anii 1768 i 1775 i aezarea lui în sud-estul provinciei domina viaa politico a regiu nii i determina unele schimbri în viaa sociala, economica i culturala.
Pentru sporirea veniturilor statului, administraia austriaca ia masuri de intensificare a exploatrilor miniere. Se înfiineaz topitorii mari pentru mi- nereurile extrase, unele manufacturi i chiar fabrici de prelucrare a metale lor ; de asemenea, iau fiina manufacturi de prelucrare a materiilor prime locale (aba, postav .a.). Autoritile desfâoarâ o politica de protecie a comerului i încurajeaz fondarea unor societi comerciale. Se fac i în- cercâri de sporire a produciei agricole prin asanarea blilor i a lacurilor insalubre din jurul Timioarei, Lugojului i Alibunarului, precum i canali zarea Begâi, mâsuri care au ajutat la dezvoltarea economica a provinciei.
Intensificarea exploatrii fiscale a ârânimii române i colonizarea în mijlocul ei a unor strini, mai cu seamâ germani, provoac profunde ne
5
mulumiri, ajungîndu-se la frâmîntâri i micri sociale, care merg pînâ la rscoale.
Dar, oraele se dezvolta i crete puterea economica a burgheziei. în spiritul absolutismului luminat. Curtea de la Viena ia i unele ma
suri de sprijinire a dezvoltârii culturale. Se înfiineaz coli elementare cu predarea obiectelor de învâdmînt în limba materna a populaiei, româna, sîrbâ, germana. Se întemeiaz i unele coli superioare, la Vîre, Arad i Timioara. Se tipresc manuale pentru colari i unele cri de economie ârâneascâ în limba româna.
în acest mediu de continue prefaceri i frâmîntâri în toate domeniile i-ia trit viaa i i-a desfurat activitatea cronicarul bânâean Nicolae Stoica de Haeg.
I. VIAA l ACTIVITATEA LUI NICOLAE STOICA
Biografia lui Nicolae Stoica n-a fost greu de alcâtuit. Peste tot în re giune, pe câri i protocoale bisericeti, se aflâ risipite numeroase însemnâri cu tiri despre viaa i activitatea sa, notaii fugare fâcute de el însui sau de alii, dar care se refereau la el. La fel i cronicile sale cuprind în dife rite locuri ample referiri Ia îotîmplârile prin oare a trecut în lunga i frâ- miîntata sa viaa. La reconstituirea i desfâurarea ei ne-a fost de mare aju
tor autobiografia 1 aflatâ la sfîritul Cronicii Mehadiei i a Bâilor Herculane, scrisâ de Stoica în limba germanâ i pe oare am regâsit-o nu cu multâ vreme în urma 2.
Asupra datei naterii cronicarului mai planeazâ încâ incertitudini i opi nii deosebite, oare îi au originea în datele contradictorii ce s-au pâstrat. In ce ne privete, socotim ca dota a naterii sale noaptea de 23 spre 24 fe bruarie 1751 3 ; s-a nâ-scut în satul Mehadia, ca fiu al preotului Athanasie Stoica i al Varvarei.
între am intirile sale din copi'lârie figureazâ un episod pe care , cu toi cei aproape 70 de ani scuri, îl evocâ cu destule amânunte. Este vorba de spre modul cum a fost primit în Ardeal edictul de tolerana religioasâ din 1759. Sub acest an noteazâ Stoica : „Porunca preaînnalt in tot Ardealu a s ceti veni. Eu cu mum-mea în Haeg în tîrgu mare fiind, doi slujitori , scriitori, cu carte mare în tîrg ; unu o cetea, altul, cu o boat, tîrîind-o , ling el sta. Zicea : «Spune aa cumu-i aci scris ! Cine vrea a fi unit, s fie, i cine nu vrea , s nu fie, c sil nu e ; aa e porunca, toi s tie». Ce bu curie, mum-mea, dar tat-meu — carele 5 ani la Haeg râu pis cu
Aaron : un an într-un stog de paie iama, alt iarn într-o pimni, alta într-o cocin purcrea —aceasta auzind
Nicolae îi începe coala la Mehadia, fiind în vîrstâ de ase a n i4. Primele cunotine i le predau oîiva dscli pe care i-i amintete bine 5 ; pe acea vreme însâ „toi sloveneâte înva, c de rumânie înc nimica pre aicea nu s ti ia". Scrisul i cititul în limba maternâ probabil le-a deprins acasâ, de la tatâl sâu. Acesta, în dorina de a-i face fiul preot, neplâcut impresionat de ignorana clericilor, unii din ei chiar analfabei, îl trimite în
6
1763 b coala sîrbeascâ din Timioara. Dupâ scurgerea a patru ani, ele vul, care nu mai era chiar tînâr, nemulumit de instruciunea pe care o pri mea, nu cu mult deosebitâ de cea de ia Mehadia, tot cu ceaslov i psaltire pe de rost, trece la coala germana din acelai ora. Aci primete o instruc iune mai aleasa . Pentru cîteva luni trece i la coala iez-u i-tâ, unde învaâ limba latina. Tatâl sau însâ, temîndu-se sâ nu fie convertit la catolicism, îl retrage în graba de 'la coala la sfîritul anului 1769 sau începutul anului urmtor. Fcuse patru ani de coala sîrbeascâ, aproape trei de germana i cîteva luni de latineasca, :însuindu-i ce le trei limbi — mai puin temeinic latina — i învâînd sâ scrie curent în trei alfabete : chirilic, latin i gotic.
De anii de coalâ petrecui ta Timioara se leagâ cîteva amintiri râz- lee, pe oare ine sâ te consemneze : -cum arâta oraul pe atunci, cum se descurca el, o vizitâ pe care o face mitropolitului la Carlovâ, precum i vi zita împâratului losif al ll-lea în localitate. în 1763, cînd sosete ca elev aci, catedrala era gata, dar „înc bli multe în cetate erau, unde ne dam
pe ghia . Destule locuri largi, unde ne jucam cu popicul, dingo , de-a poarca, cu lopta mic116. Paracliserul bisericii din Cetate îi împrumuta câri de citit, iar el îl ajuta ta curenie. „Eu ajutam beserica a mtura, candile, sveâtnice a terge, s m las în câri a c e ti . . . i începui a ceti proloage, synaxare cu viaa sfinilor, cu care de foame, pduchi, îm zuitam". Pentru a mînca ceva mai consistent, servea ca fecior în casâ la episcop. Aici asista la o discuie a episcopului cu cunoscutul tipograf de la Rîmnic, Constantin, care voia sâ înfiineze la Timioara o tipografie pentru crile româneti ; episcopul însâ nu i-a îngduit. „Popa Constantin tipografu rmniceanu în an. 1767 venise în Temivara la episcopu Vichentie loanoviciu Vidac i ceru
s-i scoat slobozenie s fac aci tipografie, cu cheltuiala popii Constantin. Eu fui de fa la acea . . . Episcopu nu primi" 7. în 1768, de ta Timioara, împreuna cu protodiaconul loan lonetie din
Rîmnic, face o prima vizitâ la Carlovâ, reedina mitropolitanâ. In acelai an, asistâ la vizita împâratului losif al ll-lea, venit la Timioara. Relateazâ discuia acestuia cu colonitii vabi i cu reprezentani ai românilor.
Reîntors aoasâ, ta Mehadia, îi ajutâ pârinii în gospodârie i în ace lai timp servete ca interpret colonelului Papilla, venit în regiune pentru a termina militarizarea graniei. Transcrie eu litere chirilice jurâmîntul militar
i unele regulamente, traduse deja în românete, dar scrise în alfabet latin,pe-atunci neîneles de preoii locului, care trebuiau sâ le citeascâ ostailor în biserici.
In primâvora anului 1772, împreunâ cu tatâl sâu, trece prin oasele sâ- tenilor din Mehadia, îndenrmmdu-i sâ nu fugâ, ci sâ accepte militarizarea, la care ei se arâtau reca'lcitrani. Papilla îi cere sâ-i fie „corpral", însâ pâ rinii se opun.
în 1773, cu ocazia unei noi vizite a lui losif al ll-lea în Banat, venit pen tru a-i cunoate mai bine supuii, dar i pentru a grâbi militarizarea gra
niei, tînârul Niealae Stoica îi servete i lui de tâlmaci, atît în Mehadia, cîti în satele din ju r8. împratul îi ordona lui Papilla sâ facâ doi ofieri i dintre români, unul fiind neapârat tînârul iste care i-a servit de translator. E cerut din nou de la prini, dar acetia refuzâ sâ-l dea, motivînd câ au ne voie de el în gospodârie, deoarece argaii le fugiserâ în ara Româneasca de frica militâriei. Vâzînd ce viitor îl ateaptâ, Nicolae fuge de acas la Ti
7
mioara, unde intra tot oa fecior în slujba aceluiai episcop, Vichentie Vi- dac. Râmîne la acesta mai bine de doi ani, colindînd cu el întreg Banatul în probleme de militarizare, episcopul servind fidel interesele statului hab- sburgic.
între tinerii din jurul episcopului, se pare câ Nîcolae era cel mai dez gheat i mai bine instruit. Aa se explica faptul câ spre sfîritul anului 1773 este cerut de Ia episcop de cel numit atunci director al colilor naionale neunite, sîrbeti i româneti, din Banat, Theodor lancovici de Mirievo, pen tru a-l însoi la Viena, unde urma sâ-i ia postul în primire9. Aci stau cîteva luni, dar despre ce au realizat i ce impresie i-a fcut capitala imperiala cronicarului nostru el nu spune nimic, iar tiri din alta parte nu avem. în Ianuarie 1774 se reîntorc în Banat.
în iarna aceluiai an, episcopul vrea sâ-1 însoare cu una dintre fetele oberenezului Ignea de ia Fîrliug, dar proiectul cade din cauza opoziiei ta tlui sau, autoritarul printe Athanasie. Revine la Timioara, în sperana
obinerii unui post de învtor, pe care lancovici i-l promisese. De aci însâ , episcopul îl ia eu el la Cariovâ, la sinodul ce urma sâ se inâ, i unde, în mai 1774, episcopul Timioarei, Vichentie loanovici Vidac, este ales mitropolit. Nîcolae Stoica cunoate cîteva dintre personalitile culturale ale vremii, pe arhimandritul loan Raid, primul istoric al popoarelor iugoslave, pe învatul român ardelean Dimitrie Eustatievici, oare i-a produs o puter nica impresie. Cu prilejul acestui sobor ol bisericii ortodoxe din viitoarea Voivodinâ, se alctuiete i un catehism mic, manual de religie pentru ne unii, la a crui traducere în românete, mrturisete eu modestie Stoica, a ajutat i el.
Nîcolae Stoica râmîne în slujba mitropolitului pînâ la sfîritul anului 1775. Im-preunâ cu el viziteaz toate mânâstirile ortodoxe din Srem, Slavo nia i Banat, însoind o comisie guvernamentalâ, cu rostul desfiinârii unora dintre ele. în aceastâ cltorie, îi amintete cronicarul, cu toi cei 24 de ani ai sâi, a primit din porunca mitropolitului în douâ rînduri cîte o bâtaje zdra- vânâ, pe oare i dupâ o jumâtate de veac i le amintea amnunit în vizita pe care o fac în Banat, la Mânâstirea Sf. Gheorghe, este cerut de la mi tropolit de episcopul Vîreului, Vichentie Popovici, pentru a-l face preot. Mitropolitul se învoiete, dar îi dâ drumul abia dupâ reîntoarcerea la Car
iovâ, în decembrie 1775. Despârirea pare a fi fost impresionantâ : plîngei N îcolae, dar i mitropolitul10. In drumul spre casâ, se bucurâ la Vîre de o bunâ primire din partea episcopului Vichentie.
Sârbâtorile de iarnâ ale anului 1775/1776 i le petrece în familie, la Mehadia. Dupâ o lunâ, ia 31 ianuarie 1776, se câsâtorete cu tînâra i fru moasa fiica a protopopului Caransebeului, Natalia, în vîrstâ de numai 14 ani i jumâtate.
In tot cursul anului 1776 îi cautâ o sîujbâ. încearcâ mai întîi sâ ocupe un loc de preot în vreun sat din regiune, fâ-râ însâ sâ reueascâ, din cauza
opoziiei colonelului Papilla. Acesta îl mustrâ câ a intrat în slujba unor prelai fârâ învoirea Iui, refuzînd astfel sâ se dedice carierei armelor, cum în sui împâratul hotârîse ; i nu numai atît, ci l-a atras i pe fratele sâu mai mic, Gheorghe, de acasâ , ca sâ scape i el de militârie. Papilla îi repetâ propunerea de a intra în armatâ, dar Ni-colae se scuzâ câ acum e un om
însurat. în octombrie 1776 cere sâ fie numit învââtor Ia coala germanâ
8
nou înfiinata la Bozovici, dar rspunsul afirmativ al autoritilor este con diionat de trecerea sa la catolicism, fapt pe care el nu-l accepta. Toata iarna acelui an o duce greu, muncind alâturi de ârani la scoaterea bute nilor din pdurile Mehadiei. Interveniile mitropolitului i ale episcopului din Vîre pe lîngâ Papilla, aflat la Biserica Alba, de a îngdui sâ i se dea pro tejatului lor mâcar un ipost de paznic a l pdurilor la Mehadia sau Bozo vici se izbesc de acelai refuz, colonelul urmarindu-i cu tenacitate gîndul de a face din Nicolae un ofier al armatei imperiale. Merge i personal la Papilla, dar acesta nu se fcrsâ înduplecat Amârît de insuccesele în obi nerea unui post oît de cît potrivit cu pregtirea sa , se întoarce fârâ spe rane la Mehadia. „i aa plecai — scrie el în cronica — cu buzele îmflate, la Dumnezeu n d e jd e a Tatâl sâu vrea sâ-i cedeze propria-i parohie, dar Nicolae refuza.
In vara anului 1776 i în cursul anului 1777, la îndemnul episcopului Vichentie Popovici, împreuna cu arhimandritul Feldvari de la Vîre, lucreaz
la traducerea din sînbete în ilmba româna a unei cri de pedagogie alui Felbiger, manual câruia Stoica îi dâ titlul de Cartea de min a dasclilor.
în primâvara anului 1777 reuete sâ fie numit învtor în satul Corni (Cornea) ; . i eu în Corni — scrie Stoica — cu 60 florini i cucuruzi , sâu, brînzâ , porc, lemne, dascl m puia. La 25 august este hirotonisit diacon,
în oare calita te i slujete Ia Corni, alâturi de preotul din localitate. La sfîritul lunii octombrie afla de rzmeri de la Vîre, cu substrat re
ligios, dar i social, a ranilor români i sîrbi din jurul oraului i a negus torilor din localitate, din care episcopul abia a scâpat cu viaa. Sosit în graba ila Vîre, primete însrcinarea de a colinda satele din regiunea sa cu o circulara a episcopului, în oare âranii erau îndemnai la linitire, dîn- du-li-se i unele explicaii de ordin bisericesc. Circularei :îi erau anexate i foi albe, în care preoii i ofierii din protoprezbiteratul Mehadiei urmau sâ semneze de luare de cunotina. Tînârul învtor i diacon de Ia Cornea strbate calare toate satele Almâjului, Crainei i Clisurei numai Intr-o sâp- tâmînâ, întorcîndu-se ila Vîre cu sarcina îndeplinita. Plecat la 3 noiembrie din Vîre, el poposea din nou la episcopie în seara de 10 noiembrie. Pl cut impresionat de zelul protejatului sâu, episcopul Vichentie, a doua zi, oînd îi prâznuia i ziua onomastica, l-a hirotonisit preot.
în vara anului 1778 face o vizita de prezentare, de asta data oa preot, mitropolitului din Carîovâ. în drum, se oprete ia Prilipâ i urc la hai ducii aciuai în munii din apropiere pentru a-i determina sâ pârâseascâ viaa de codru i sâ se predea autoritilor i, în acelai timp, pentru a salva viaa unui preot, pe care lotrii voiau sâ se rzbune, câci ucisese pe unul dintre ei.
La Carîovâ face cunotinâ cu învatul scriitor sîrb Dositei Obrado- vici, faa de care manifesta admiraie i simpatie. Tot acum are o lunga discuie eu arhimandritul Rai-ci, de la care primete sfaturi privind conduita sa ca preot.
în toamna aceluiai an îi face o casa în Cornea, unde este acum preot deplin i continua sâ funcioneze i ca învtor. în noiembrie pri mete ordin sâ se prezinte la Timioara, la colonelul Papilla, de aci urmînd sâ plece eu batalionul românesc de grniceri, oa preot militar, într-o cam
9
panie împotriva Prusiei. Nu ajunge decît pînâ la Salonta, unde, mi tim de ce, e înlocuit de un diacon, el întordndu-se ocasâ ; la 2 februarie 1779 e din nou la Cornea.
în urmtorii opt—noua ani, pînâ la începutul rzboiului austro-turc, viaa lui Nicolae Stoica s-a desfurat mai linitit, el împrindu-i timpul între cele doua slujbe pe oare lle deinea. A participat la tîmosîrea unor bi
serici, de oare ine sa ominteascâ : la Cornea (1779), la Mehadia (1780), laDalboe (1782), ca i la sfinirea noilor steaguri ale regimentului grnice resc româno-sîrb (1784) ; la evenimentul din urma, invitat de ofieri, nu prea meteri în ale cuvîntului, a inut soldailor o cuvîntare despre datoria lor, despre credina etc. In decembrie 1785 pleacâ din nou lla rzboi cu regi mentul, de asta data spre rile de Jos, dar nici acum nu ajunge sâ ia parte la campanie, câci se încheie pacea. Vestea le ajunge la Linz, de unde se
întorc aoasâ. Cel mai însemnat eveniment din viaa lui Nicolae Stoica este, dupâ
cum singur apreciazâ, participarea la rzboiul austro-turc din anii 1788— 1791. Ca preot militar al regimentului româno-sîrb, el împrtete soarta ostailor în toata campania din Banat i din Graina Timocului, vreme de aproape trei ani. Aci îi are izvorul i cronica sa ; dupâ cum însui mârturi- sete, n-a vrut sâ ilase uitrii faptele de râzboi ale grnicerilor.
Pe lîngâ sarcinile ce decurgeau din calitatea sa de preot, în cursul campaniei a mai îndeplinit i funcia de tâlmaci : ocazional, al împratului losif al ll-lea, la sosirea acestuia la Orova, în 1788, i permanent, al co mandanilor oastei imperiale din aceste pri, Papîlla, Wartensleben i Cler- fait. Prin mîna sa treceau toate informaiile venite de la românii ce se aflau
în tabâra turceasca i tot prin el plecau poruncile câtre ei, cu cereri ale austriecilor de a fi informai exact despre starea militarâ otomanâ.
în 1788 îl gsim în toate aciunile de lupta ale imperialiîlor în regiunea Orovei, la retragerea lor spre nord, în faa ofensivei otomane, apoi, în toamna aceluiai an, Ia reocuparea de câtre austrieci a teritoriului între gului Banat.
In ianuarie—aprilie 1789 lucreazâ Ia spitalul militar din Bozovici, în esat de bolnavi, din oare zilnic mureau muli. Aici îi moare i un fiu i se
îmbolnvete i el grav. Holera i tifosul fac ravagii, prin sate, dar mai ales în oaste. Descrierea naturalistâ a împrejurrilor din spital ca i relatarea luptei sale împotriva epidemiei sînt cu adevârat impresionante : „Eu la Bo
zovici cu bolnavii în spital mult lucru aveam : 5 sobe — foioare — mari, pline de bolnavi îmbrcai, unu lîngâ altul jos culcai, far de aternute, ne- aflînd nici pae, nici fîn de-a le aterne . Boala dizentrii (cursura grea), p duchii albi negris, piept, faa de pduchi nu s vedea . in toate zilele doi, trei mori, apoi cu grosu, cîte 10 i 12 cu caru duceam i-i odihneam M.
în mai, acelai an, se afla instalat în lagârul militar de pe un deal de lîngâ Mehadia, de unde este scos de generalul Vecsei, care avea nevoie de un scriitor i traductor de limba românâ i sîrbâ.
Iarna anului 1789/1790 îl oflâ cantonat pe dealul Alion din apropie rea Orovei, suferind de frig i de foame. La urcarea pe tron a lui Leopold al ll-lea, împreuna cu doi ofieri, 50 de soldai i cu douâ steaguri, ia ju- râmîntul ostailor de credinâ ortodoxâ faâ de noul împrat. în 1790 în
10
soete oastea în sudul Dunrii, participind ‘la mai multe operaiuni de îuptâ, printre oare i cucerirea Negotinului. Aci -rdmîne pînâ în vara, oînd se încep primele tatonri de pace.
îndeplinirea contiincioasa a datoriei de preot militar i comportarea sa cald umana, care îi atrag stima ostailor i prietenia ofierilor, îl fac sâ urce în ierarhia sociala a vremii. Avînd sprijinul unor ofieri superiori, cu toatâ opoziia episcopului de Vîre i Caransebe, acum losif ioonovici a- oobent, în mai 1792 este numit -de ctre „iliriceasoa canelarie din Beci** director al colilor naionale neunite, române i sîrbe, de pe întreg terito riul regimentului vaioho-ilir, oare la acea data numâra nu mai puin de 110 sate 11 ; tot atunci e numit i administrator a l protopopiatului Meha- d ie i12. în octombrie 1792, cu ace lai sprijin, înving'înd a li competitori, sus inui de vlâdioa losif, este numit de consistoriul din Vîre protopop la Mehadia.
Cu rivna-i caracteristica se apuca imediat de treaba, la acea data de
loc uoara. Din cauza rzboiului, satele erau aproape pustii, bisericile dâ-rîmate, iar coli prea multe nu existau nici înainte. începe peregrinajul în regiune, interesîndu-se de toate cele ce intrau în competena sa : biserici, preoi, protocoale, coli, dascâ'li, simbrii, cri, manuale, rechizite etc. „Um- blînd într-aceasta —scrie el — unde aflam bisericile arse, ziceam s-i fac o cas de rug i stm de-a s apuca . Apoi, priimind protopresviteratu, acu alearg prin sate, biserici a-i face . Cri bisericeti i coleti nu-s. Cre tinii . . . toate satele . . . 5 ani fr liturghie, ce nu vzus cri bisericeti, i de la Blaj, din Ardeal multe cumpra . i începur biserici, colibe de nuiale a-i face, cu fîn, pae a le acoperi i a sluji . Preoilor fcui protocoale ma- triculare de botezai, cununii i de rposai formulare ddei, apoi i de ir - cutare adusei i le împrit . .
în scurt timp noul director i protopop reuete sâ îndrepte lucrurile, dovedindu-se i un bun organizator. La inspecia ce i se face de ctre epis copul acabent, maiorul Duca i alii, se constata câ cele ale bisericii „bine le-am rînduit, precum i scoalele bine am aezat" 13
Despre aceasta a doua parte a vieii lui Nicofae Stoica — i a mai trit încâ 40 de ani — tirile din cronicile sale i din însemnri sînt mai pu ine i rzlee, însâ, eu oarecare dificultate i cu unele goluri, i-om putut reconstitui irul zilelor. Prin întîmplâri mai deosebite fie câ n-a trecut, fie câ mu Ie-a notat. Zguduirile din sînu'l familiei, prin pierderile repetate i Ia scurte intervale ale copiilor sâi, poate câ Ie-a suportat cu stoicism sau poate câ durerea i reinerea omului de mult bun sim l-au împiedicat sâ se destâinuie.
în primâvara anului 1795 se rnutâ de Ia Carnea la Mehadia, reedinâ a protaprezbiteratului. Viaa i se desfâaarâ legatâ mai ales de cele douâ slujbe, fârâ a neglija însâ i alte activiti. Se ocupâ de buna desfâurare a
vieii religioase a enoriailor sâi, ca i de dezvoltarea învââmîntului din regiune. Este ctitor a‘l bisericii din Mehadia, pe oare o ridicâ cu bani din do naiile strînse tot de el, notate cu grija unui adevârat contabil14. Ca pro topop participâ la sfinirile de biserici ridicate în aceti ani în protoprezbiteratul Mehadiei. Comandâ cri la Rîmmic i face personal donaii de evan ghelii, mineie, cazanii .unor biserici din satele mai apropiate.
11
Pentru ridicarea culturala i economica a poporului sau, Nicolae Stoica depune de asemenea o vie i susinuta activitate, sprijin învââmîn- tul românesc elementar i superior, face recomandri de cri, lupta pentru combaterea superstiiilor, recomanda noi culturi agricole .a.
La Mehadia, din iniiativa sa, între 1808 i 1810 se ridica pentru coala o noua cldire, mai încptoare.
La 10 februarie 1812, adresîndu-se preoilor din protopopiatul sau, le recomanda sa vesteasc în biserici câ preparandia din Arad cu cei „trei împrteti profesori (dascli mari)11 15 începe un nou curs la 1 aprilie pentru alta serie de dscli. Ei sâ îndemne enoriaii sâ-i trimit fiii aci, mai ales preoii pe oi lor, „cum fui eu la Timioara întîi din rumânii notri " 16, se dâ pe sine drept exemplu protopopul Nicolae.
La scurt timp dup apariia importantei lucrri a ilui Petru Maior, Isto ria pentru începutul românilor în Dachia, Stoica o recomanda clduros preoilor, împreuna cu alte doua lucrri. „S le luai, sâ le cetii i s le
tii" le scrie el în circulara din 21 martie 1813 17. Despre lucrarea lui PetruMaior are cuvinte de preuire i în cronica ; o numete „întîia istorie a ro mânilor în limba ro m â n e a sc Cititorilor propriei cronici le adreseaz în demnul : „ . . . s o cutai, sâ v învai" ; reproduce apoi cuprinsul crii
învatului corifeu al colii Ardelene. în 1820 recomand preoilor s trimit bani i s se înscrie printre prenumeranii unei noi cri, pe care se preg tea s-o tipreasc Ia Buda Constantin Diaconovici-Loga i care urma s fie un Tipic-Octoih-Catavasier 18.
Pe preoii care, din cauza prea multelor griji lumeti, i-au uitat misiu nea , îi mustr sever; le face recomandri de cum s predea catehismul în coli, cum s se comporte, ce fel de educaie s fac tineretului trecut de vîrsta colar, îndeosebi tinerelor fete, de asemenea i cum sâ lupte împo triva superstiiilor, a srbtorilor bbeti e tc .19.
Pentru prosperarea gospodriei rneti, la îndemnul maimarilor si, protopopul Nicolae dâ dispoziii preoilor sâ-i sftuiasc enoriaii sâ cul tive mai muli cartofi, precum i alte legume, mai puin râspîndite în Banat, care le pot aduce i venituri mai mari i înlocui hrana tradiional 20.
Pe ling aceste activiti legate direct de cele dou slujbe pe care le îndeplinea, cronicarul i-a folosit o parte din timp pentru satisfacerea unei nobile pasiuni, anume colecionarea de antichiti. Trind într-o regiuneunde urmele vieii romane se întîlnesc la tot pasul, impresionat de copil de ele, a cutat sâ adune tot ceea ce putea aminti de trecutul ârii Banatului, cum îi numete el întotdeauna provincia natal : monumente, statui, in scripii, documente i mai ales monede. Orîcînd afl câ s-au fcut desco periri întîmpitoare -de asemenea obiecte, caut s le vad, s le cerceteze i s le achiziioneze ; unele le primete în dar, altele le cumpr. Cerce teaz el însui terenul, fâcînd descoperiri arheologice însemnate, antice sau medievale, la Plug ova 21, Petnic, Svinia etc., despre care pomenete în cro
nicile sale22. Spturile succesive ce se fac pentru reconstruirea i reame-najarea bilor de Ia Mehadia scot la iveal numeroase asemenea rmie, mrturii gritoare despre traiul strmoilor, pe care le strînge cu mult grij. Reuete astfel sâ-i fac aoas un mic muzeu, pe care cei ce veneau la bâi adesea îl vizitau, eerîndu-i i explicaii. „Toi oaspeii de la Bi i c ltori de vaz —scrie el în cronica în limba german — i-au exprimat do
12
rina s vad ceva din lucrurile memorabile de a ic i . . . m-au rugat s Ie ex plic . . . La Mehadia ei vin s va d . . . la mine pietre funerare cu inscripii romane, monede rare, antichiti romane " 23.
In anul 1830 Nicolae Stoica primete vizita celui mai bun cunosctor român din acea vreme al -antichitilor romane, compatriotul sau D-am-as- chin Bojîncâ, care îi pregtea atunci lucrarea Anticile Romanilor . . . l a ta aprecierile sale de specialist asupra acestui aspect al activitii lui Stoica : „Pe Iîngâ marele num or de monete vechi romaneti, greceti, încâ de la Fi- lip i Alexandru Machedon, au adunat acest preacinstit bârbat i o mulime de monumenturi, adecâ inscripii de pe table de mormînturi, a multor ves tii vechi romani, ce se afla a fi fost îngropai în inutul Mehadiei"24. Colec ia de monede, dupâ spusele aceluiai istoric, constituia un adevârat te zaur. Oprindu-se asupra unei monede romane, el adaugâ : . i alte foarte multe romaneti se afla i le-am vzut la anul 1830 în vestita numismatica romana a domnului protopresviter din Mehadia, Nicolae Stoica de Haeg.
Acest vrednic i pentru naia sa foarte zelos bârbat s-au sîrguit din tinere-ele sale a aduna banii vechi, mai vîrtos romaneti, de care atîia au i adu nat, sâpai în in-utu'l Mehadiei, cîi nima dintre români nici are, nici va avea ocasion (prilej) sâ adune"25.
Dar Nicolae Stoica n-a fost numai un colecionar de antichiti i un arheolog amator ; n-a strîns inscripiile i monedele numai de dragul de a le avea. Din cele spuse de alii, ca i din relatrile sale, se poate vedea câ a fost i un bun epigr-afist i numismat. Multe din inscripiile strînse le-a descifrat, le-a transcris i a câutat sâ le i interpreteze. La fel a studiat i monedele, -îndeosebi în Cronica Mehadiei i a Bilor Herculane ", scrisa în limba germanâ. Chiar daca nu întotdeauna lecturile sale au fost corecte i interpretârile juste, el a încercat sâ utilizeze cu maximum de folos pentru dovedirea rom-anitâii românilor toate aceste date, furnizate de cele doua discipline auxiliare istoriei. Poate câ nu greim numindu-l cel dintîi arheo log, epigrafist i numismat român, daca ne gîndim câ activitatea sa în aceste domenii s-a desfurat spre sfîritu! secolului al XVIII-lea i începutul -celui urmâtor.
Ce s-a întîmplat -cu coleciile sole nu putem ti precis. Parte din ele au îmbogit muzeele din Viena i Pesta, parte au înfrumuseat, prin încastrare
în ziduri, noile construcii a le bâilo-r din localitate, ia r unele se vor fi risipitprin -urmai, cum s-a întîmplat i cu scrierile sale. Despre donaiile fâcute muzedlor amintite se pomenete în cronici. De -pilda în cea germanâ, sub anul 1813, el scrie : „1813 —-am druit Muzeului Naional din Pesta 24 de bucâi monede romane, greceti i maghiare"26. între 12 i 14 martie 1831, Stoica îi olcâtuiete în limba germanâ un catalog al monedelor pe care le mai avea, trimimdu-Ie mitropolitului din Carlovâ. La acea datâ, colec ia sa -numâra 117 tipuri de monede, unele în mai multe exemplare (2—4) ; atît cît a putut, le-a dat i legendele. Monedele sînt greceti vechi, -romane,
bizantine i maghiare ; cele mai multe romane27.L-au interesat i documentele diplomatice vechi. Dupâ doua din ele, unul de la Mircea Ciobanul, altul de la Petru cel Tînor, face copii i le tri mite aceluiai mitropolit la 24 iunie 1831 28.
Nicolae Stoica a -câutat sâ se instruiascâ toata viaa. în 1821 biblio teca sa numâra 137 titluri (263 volume) i avem toate motivele sâ credem
13
— câlâuzindu-ne dupâ unde circu lari i însemnri — câ în urmtorii 11 ani ai vieii sale ea a crescut Crile erau în limba româna, sîrbâ, germana, latina, italiana i franceza, majoritatea de istorie ; nu lipsesc însâ nici cri de beletristica, didactice, religioase, de economie ag rara , dicionare etc. Intre ele semnalam ca mai importante : Istoria lumii a lui Schrockh, în 6 vo lume, ediia din Leipzig, 1783, Istoria Banatului Timian a lui Grisdini, edi
ia de la Viena din 1779/1780, Istoria Slavilor a lui lovan Raid, în 4 volume,ediia de la Viena din 1794, Viaa lui Alexandru cel Mare a lui Curtius, edi ia de la Sankt-Petersburg din 1750 ; apoi, Fabulele lui Esop, Coranul, Scri sorile papei Clement a l XIV-!lea , pedagogii, metodici, gramatici germane, slave i italiene, dicionare, hari, statistici, -calendare etc.29.
Cronicarul a înregistrat în diferite locuri, pe cri i pe protocoale, eve nimentele oare i s-au prut mai importante ; pe unele le-a notat odatâ cu desfurarea lor, pe altele mai tîrziu. Nu tim daca a fâcut-o cu gîndul de a le utiliza ulterior sau numai ca pe o delectare spirituala, obinuita tiu torilor de carte ai vremii. Fapt este câ 'le-a folosit ca surse pentru cele doua cronici mai (întinse, cea a Banatului i cea a Mehadiei, de oare s-a apucat abia la vîrsta de 75 de ani. Abia acum, dupâ cum singur spune, la adinei bâtnînee, dar încâ în putere, gsete râgazul necesar de a scrie pentru ai sâi i pentru strini despre istoria neamului sau.
Ca al „coalelor directori" mai semna încâ în 182930 ; în anul urmâ- tor, probabil din cauza vîrstei, a fost înlocuit cu Constantin Diaconovici- Log-a 31. Râmiîne însâ protopop activ ipînâ Ia moarte ; în decembrie 1832 încâ mai semna în protocoalele de circulâri, pe care le verifica 32.
Nicolae Stoica de Haeg s-a stins din viaâ la 6 ianuarie 1833, în Me hadia, cu puin înainte de a împlini vîrsta de 82 de a n i33.
Familia. Aceleai surse, pe care le-am amintit mai sus, ne furnizeaz date i despre familia cronicarului. Tatâl, Athanasie Stoica, era de origine din Haeg. Permiîndu-i-se de câtre autoritâile orâeneti, îndemnat i de comunitatea ortodoxâ din localitate, trece în 1744 în ara Româneascâ, la Rîmnic, unde, în schimbul sumei de 36 de florini, este hirotonisit preot de câtre vlâdica Grigarie. întors Ia Haeg, îndura împreunâ cu familia perse cuiile episcopului unit 'Petru Aaron vreme de aproape cinci ani, deoarece refuzâ sâ treacâ la unire. Stâ mai mult ascuns i fu g it; slujbele ila botezuri
i înmopmîntâri le fâcea noaptea. Confiscîndu-i-se i averea din dispoziiaaceluiai episcop, nu mai poate râbda i trece în Banat, în 1749 ; aci unirea nu pâtrunsese decît pe alocuri. Funcioneazâ o vreme ca preot-ajutor Ia Ca ransebe i Obreja. In primâvara anului 1750 este numit de episcopul Vîr- eului i Caransebeului, loan Gheorghevici, preot la Mehadia. Aci slu
jete pînâ Ia 1786, oînd îi cedeazâ parohia unuia dintre fii, lui Gheorghe, el râmînînd duhovnic. In tim:pul râzboiullui din 1788—1791 se aflâ refugiat !a iria. Este apoi duhovnic la Lugoj i la Orova. «Moare la 21 martie 1792 i este înmormîntat cu cinste de câtre cinci preoi, între care i fiul sâu, Nicolae 34.
«Despre mama sa nu am gsit date ; tim doar câ o «chema Varvara. Cei «cinci copii ai lor, pe oare-i cunoatem, au fost, în ordinea vîrstei :
Versavia, Nicolae, Gheorghe, Mâriua i Cristofor (Costa). Despre sora mai «mare se tie câ a fost mâritatâ cu un âran înstârit
din Mehadia, Costa Bîlbia, ucis de haiduci în septembrie 1779.
14
Gheorghe, ajutat s fac coala de fratele sau mai mare, Nicolae, se preoete i el i râmîne preot în locul tata!ui sau. S-a câisâtorit cu o fata bogata din sat, Elisabeta, fiica llui Gheorghe loan Arnâutu, epitrop i do nator de cri la biserica 35. Gheorghe Stoica a fost numit, odat cu fratele sau Nicolae, protopop Ia Caransebe. Moare la 5 octombrie 1801, în etate de 45 de ani, fiind înmormîntat de fratele sau mai mare, cronicarul nostru 36. Soia sa moare în 1835 37. Au avut o fiica, C ristina, cstorit cu un pluto nier de grniceri, Antoni-u Blci 38. tia carte i semna pe iun acatist din 1802, tiprit la Sibiu : „Hristina Stoica de Haeg, mânu propria"39.
Despre Mâriua nu avem date. Fratele mai mic, Cristofor, zis Costa, pe care cronicarul l-a ajutat mult,
s-a ocupat la început eu negustoria, apoi s-a preoit i el. Moare la 8 no iembrie 1830 40.
Natali ia , soia cronicarului, era fiica protopopului Caransebeului, Gheorghe Hineseu, „cel -râu, ce batea popii" i a Catelinei (sau Catarinei ?). i-a urmat soul aproape peste tot; chiar i în timpul campaniei a sfat cuel, la Bozovici, în toiul epidemiei, i în bordeiele de pe AI ion, în iarna urm toare. Se pare c, dupâ cum spune cronicarul, a fost o femeie foarte fru moasa, considerata aa de generalul comandant Petru Duca, ba chiar i de împratul losif al ll-Iea. S-a nscut la 24 iunie 1761 i a murit la sfîr- itul lunii ianuarie 1821, dupâ o csnicie de 46 de ani 41.
Nicolae Stoica i Natal ia au avut 14 copii, muîi îns au murit de mici de variola sau de pojar42. Doua dintre fete protopopul i le mrit abia în 1826 43 ; pe una o chema Catarina, i va muri dupâ scurt timp, la 1 octombrie
1830, iar pe cealalt Mâriua, oare decedeaz la 18 aprilie 1832. Cea dinurmâ fusese mritat cu capelanul tatâlui ei. Daniel Borlovan, mort în 1830 44. Astfel, cronicarul nostru a supravieuit întregii sale fam ilii.
Despre Isaia Stoica de Haeg, posesorul manuscrisului cronicii româ neti a Banatului, care îi zice strnepot al cronicarului, nu tim daca este urma direct al acestuia sau ai unuia din fraii soi.
Ar râmîne de lmurit ce este cu titlul sâu de noblee, cum l-a primit, în ce împrejurri i de la cine. Pe un volum din îndreptarea Legii aflat Ia Mehadia, o însemnare a cronicarului relateazâ câ tie de la tatâl sau cum câ unii strmoi ai lor ar fi venit din Constantinopol în ara Româneascâ oa ostai, de unde au trecut apoi în Ardeal, la Haeg. Aci împratul Rudolf i-a fcut nemei, privilegiu confirmat mai tîrzki i de ali împrai45. Dar aseriunea cronicarului ridic serioase îndoieli. In tot cuprinsul cronicilor sale nu exist nici cea -mai mica aluzie la nobleea familiei Stoica. Or, fap tul de a fi «nobil era mult prea important în epoc pentru a nu se fi oprit asupra ‘lui i a nu-l fi consemnat, dacâ ar fi fost real. Din cîte se cunosc pînâ în prezent, topicul care-i indic «nobleea este atestat pentru prima dat alturi de semntur la 10 noiembrie 1801, pus sub o circular : Ni colae Stoica de Hagu, mânu propria, protopop46. Cu numele întreg mai semneaz circulri sau controale ale unor protocoale în 1802, 1803, 1804, 1812, 1820, 1824, ca i cronicile, precum i ultima lucrare. Poveti m o- t i . . . 47. Dar celle mai multe circulri, controale, însemnri poart semn tura simpl : Nicolae Stoica, «mânu propria, protopop (protoprezviter). în le gtur cu cele de mai sus, e interesant de semnalat c nu numai el semna
15
cu numele întreg, ci i unii din superiori i-l scriau Ia fel. Astfel, episcopul losif loanovici acabent, trimiîndu-i Ia 2 iulie 1802 îndreptarea prezviteri - lo r . . . , îi scrie : „Binecuvîntate protoprezvitere . . . Nicolae Stoica de Haeg", iar adresa cu care i-a fost trimisa, aflata fa sfîrit i scris cu litere latine, suna astfel : „Brothopresviter Nieolous Stojka von Hazeg, M ehad ia"48. Ce l-a determinat pe cronicar sâ semneze astfel, e greu de tiut. Poate gîndul la o cretere a prestigiului propriu i al familiei, poate o manifestare a unei dorine nemrturisite direct. Oricum, dovezi neexistînd, problema înnobilrii sale râmîne în continuare o incertitudine49.
Nu putem face un rezumat mai concentrat al activitii sale i un por tret mai reuit dedît autocaracterizarea din introducerea la Cronica Bana tului : „Eu, cu întîmplri, la 18 lotri în pdure pardon am capotat, steagu rile reghimentului, noi, le-am sfinit, în oaste la Praizi, Ho land i la turci ca feideapian fui, 5 persoane la eirea sufletului am sântoat, în slujbe zi oa, noaptea am alergat, tuturor am fost plecat In adunri veâsele, i eu, îns cu straj gurii i chee buzelor am fost In oaste, la lips de pîine, nu nu mai soldailor notri cretini, rumâni, nemi, unguri, i codailor jidovi di- sagii am scuturat, natur le-am dat 7 soldai nemi degerai din bli, cu nea o acoperii, i-am sculat i i-am înviiat 4 soldai, pentru hoii i fug, de la treang i plumbi pardon le-am cptat 5 turci, la noi prini, vrînd sol daii a-i puca, i-am rugat i i-am adus . Preste o sut de turci prini, flâ- mînzi, i-am sturat . Pre ali turci, 200 robi... 50 de lumini de a-i înpri le-am dat i c-mi arsese casa n-am înputat, ci, cîntînd, soldailor notri vin de beut le-am dat".
II. OPERA
Activitatea vie i îndelungata a lui Nicolae Stoica pentru ridicarea oul- turalâ a poporului sau prin cele doua cai ce-i stteau la îndemînâ, în con
diiile de-atunci, biserica i coala, este întregit de alctuirea unor lucrride caracter didactic, literar i istoric. Convins de eficiena crii ca instru ment important în slujba culturalizrii poporului, îndeosebi a tineretului, el se apuca eu rîvna-i obinuita i de aceasta treab, atît oa scriitor, oît i ca traduc tor.
Bun cunosctor al limbilor de circulaie în Banat, româna, sîrba i ger mana, oa i al limbii latine, a fost mai întîi solicitat de contemporani la traducerea în limba român a unor manuale colare. Mai tîrziu i s-a cerut concursul de ctre unii istorici strini, prin superiorii si, la lmurirea unor probleme din istoria Banatului. Cele mai importante lucrri, îns, nu le-a scris din îndemn strin, ci din imbold propriu. Este vorba de lucrrile mai întinse, de caracter istorieo-memarialistic, una în limba româna, scrisa pen tru ai sâi, cealalt, în limba germana, pentru strini ; de asemenea, una literar-tiinifica, de coninut variat.
16
Lucrrile la alctuirea crora a participat sau al cror singur autor a fost sînt urmtoarele :
1. Catehismul mic. La sinodul de la Carlovât din 1774, al bisericii orto doxe din Srem, Slavonia i Banat, s-a aprobat textul unui manual cu con inut moral-refigios, destinat educaiei colarilor, purtînd titlul : „Catihisisu
micu sau scurtat pravoslavnic mrturisire a legii greceti neunite, pentru treaba pruncilor celor neunii, fcut i de la neunitul episcopescul în Car - lovi, la anul 1774 inutul sinod întri t. . SQ. Textul a fost tiprit la Viena într-o ediie trilingva, sîrbâ-românâ-germanâ, în 1776 sau la începutul lui 1777, cunoscînd mai multe reeditri. In titlul german, cînd sînt precizai des tinatarii, se spune : „nicht unirten slavonisch-servischen und wallachischen Jugend", dar în cel sîrbesc, românii nu mâi sînt amintii : „neunitskija sla- veno-serbskija junosti". Nici Bibliografia româneasc veche, nici cei care s-au ocupat de trecutul colii româneti nu spun nimic despre alctuitorul Catehismului mic sau despre traductorii lui. Precizrile le gsim la Nicolae Stoica de Haeg, care spune urmtoarele :
a) manualul este opera lui loan Raici ; b) a fost tradus din sîrbete în limba germana de Theodor lancovici de Mirievo ; tot din sîrbete a fost tra dus i în limba româna de ctre Dimitrie Eustatievîci, iar partea ultima, „ho- târîrea Tatâlui Nostru" i „Tîicuiala Fericirilor", îmbolnâvindu-se Eustatievîci de friguri, de ctre însui Nicolae Stoica 51.
2. Cartea de mînâ a dasclilor. Se cunosc mai multe ediii ale acestei metodici felbigeriene i se tie câ au existat cel puin doua traduceri ale el
în limba româna. S-a tiprit la Viena, ca i Catehismul mic, în aceeai ti
pografie, a lui losif Kurzbock, la sfîritul anului 1777, avînd titlul românesc :Carte trebuincioas pentru dasclii coalelor de jos româneti neunite în chesaro-cretile âri de motenire. A apârut în doua pri, partea a doua purtînd în limba româna un alt titlu 52. Pentru fiecare din cele trei limbi, ro mâna, sîrbâ i germana, au apârut ediii separate. Traducerea în româ nete a fost atribuîtâ de cei ce s-au ocupat de istoria învââmîntului mai multora, deoarece date exacte nu s-au cunoscut. în Cronica Banatului, Ni colae Stoica arata c traducerea a fost fâcutâ dupâ ediia în limba sîrbâ de câtre arhimandritul de la Vîre, Feldvari, i de câtre el însui. Sub anul 1777 Stoica scrie : „Unde (la Vîre ) cu Feldvari Cartea de min a dascli lor, la care i în anul 1776 iar, la Bi fiind episcopul, eu cu arhimandritu din slovenie rumânete scrisesem, o isprvirm ", Titlul dat de Stoica e mai apropiat de cel sîrbesc ( Rucnaja kniga potrebnaja magistrom . . . ) i cel german (Nothwendiges Handbuch fur Schulmeister), decît cel tiprit. Infor maiile lui Stoica despre aceastâ carte sînt la fel de preioase ca i cele re feritoare la Catehism, Ia fel însâ de neutilizate de istoria pedagogiei româ neti 53.
3. Cînfece. Este o culegere de colinde, poezii cu caracter religios, cu lese de Nicolae Stoica, dar i poezii originale, închinate unor persoane, în deosebi din conducerea regimentului româno-sîrb, ori unor evenimente mai importante. Titlul manuscrisului este : Aicea sînt cîntecele adunate de dum nealui Nicolae Stoica . . . Lucrarea, alcâtuitâ între anii 1778 i 1795, a fost parial tiprit 54.
4. Scurta istorie a Banatului55. Tn septembrie 1815, Nicolae Stoica este solicitat de câtre comandantul regimentului valaho-ilir, colonelul Fold-
17
vary, sâ scrie o scurta istorie a provinciei, plecînd de Ia momentele vechi ce se cunosc în regiune, el fiind considerat un bun cunosctor al trecutului Ba natului. Lucrarea urma sâ serveasc unui istoric care pregâtea alcâtuirea unei noi istorii a Ungariei. Stoica socotete invitaia „drept un ordin", se apuca de lucru i în scurt timp realizeazâ o lucrare, în limba germana, de „cîteva coaie" ; nu ni s-a pâstrat sau nu a fost încâ descoperita, iar despre
ea tim doar ceea ce ne spune autorul în Cronica Mehadiei 56, dar nu avemnici un motiv de a nu-l crede. La baza ei a stat un plan dinainte comandat, cu opt pri, pe epoci, i anume : 1) de la Herodot la împratul August ; 2) de la August la împratul Theodosius ; 3) de la Atila la Carol cel Mare ; 4) de la Carol cel Mare pînâ la începuturile regatului Ungariei ; 5) de la regele tefan I pînâ în secolul al Xlll-lea ; 6) din secolul al Xlll-lea pînâ în secolul al XVI-lea, adicâ de ia Andrei al ll-Iea la regele Vladislav ; 7) de la Vladislav pînâ la pacea de la Carlovâ ; 8) de la încheierea pâcii (1699) pînâ la sfîritul secolului al XVIII-Iea. Despre unele din aceste epoci, cum mârturisete autorul, avea „cunotine, despre altele, însemnâri", aa încît a putut sâ râspundâ în grabâ i bine la solicitarea ce i s‘-a fâcut. Se pare câ n-a fost o lucrare unitarâ, ci mai mult fragmente, pâri corespunzâtoare ca pitolelor indicate de autorul istoriei Ungariei. Cine a fost acest istoric i în ce mâsurâ a utilizat lucrarea lui Stoica nu tim.
5. Sîrbii în Banat. N-a terminat bine lucrarea de mai sus, câ în decem brie 1816, primete din partea superiorului sâu, episcopul Vîreuluî i Ca ransebeului, Petru loanovici Vidac, dispoziie de a-l informa în scris dacâ
în districtul Mehadiei „sînt sate în care strâvechii locuitori sâ fi fost cu noscui ca ilirî i locuitorii sâ se fi transformat în valahi". Stoica îi râspunde
pe larg, în limba sîrbâ, insistînd nu numai asupra trecutului, ci i a prezentului ; îi scrie i despre satele de caraoveni, „rusneaci amestecai cu ro mâni", despre sîrbii i românii din Banat, plecai în Slavonia, unde o regiune întreagâ poartâ numele de „Valahia Micâ" .a. Nici aceste râspunsuri la chestionarul episcopului nu le cunoatem decît din spusele cronicarului 57.
6. Faptele lui Hercule. Este o prelucrare a cunoscutelor legende gre ceti, probabil fâcutâ pentru colari. In 1817, cu ocazia vizitei imperiale în Mehadia, împârâteasa a aflat de la generalul Petru Duca, aromân de ori gine i prieten al cronicarului, câ acesta avea unele scrieri în limba ger-
manâ i în limba românâ, între care i „Faptele voniceti ale lui Hercules,pre o coalâ de hârtie" ; i-a manifestat dorina de a le citi. A fost trimis câ- pitanul tefan lovici sâ i le aducâ. Acesta împreunâ cu plutonierul Gogoi- tan din Mehadia au stat o noapte întreagâ la Stoica acasâ, el fiind plecat, de „au prescris i i-au dat de au cetit; iar hofdama au oprit-o". Faptul e relatat în ambele cronici, cu unele deosebiri în relatare58. Nici de urmele acestui manuscris nu am putut da.
7. Viaa lui Alexandru cel Mare. Este o traducere i rezumare în limba românâ a operei lui Curtius, fâcutâ tot pentru uzul colarilor români din
regiunea de graniâ. O realizeazâ în 1825. Autorul ine sâ precizeze, ca iNicolae Costin, câ nu este vorba de vreo „Alexândrie", ci de o istorie ade- vâratâ. „Avînd eu cules de bani vechi — scrie Stoica — într carii c/e-a/ lui
Alexandru Machedon, în anu trecut eu istoria lui , nu ca cea fabuloas, tiprit, ci pentru voi acuma întîi rumânete în scurt din Curiu am scos-o". Lucrarea nu s-a tipârit, iar manuscrisul este i el pînâ în prezent necunoscut.
18
8. Scurta cronica a rzboiului din 1788-1791. A fost publicata de Nico- lae lorga în 1940 dupâ un manuscris aflat atunci la biserica din Corni 59. Cuprinde date succinte dar precise despre rzboi i participarea regimentu lui româno-sîrb la el, dar i alte informaii mrunte, care merg pînâ la anul 1811. Undeva în cuprins, cronicarul ine sâ precizeze de ce a fcut aceste notari : „Scris-am eu, Nicolae Stoica , reghiment feldpater, ca sa se in minte"60. Foarte probabil a fost scrisa paralel cu evenimentele. Stoica s-a servit de ea la redactarea celorlalte doua cronici.
9. Cronica Banatului. Este opera de cpetenie a lui Nicolae Stoica, la care a lucrat aproape doi ani, în 1826 i 1827, cu unele reveniri asupra ei pînâ în 1829. Despre importana acestei cronici vom Vorbi la locul potrivit
10. Cronica Mehadiei i a Bilor Herculane. A fost scrisa în limba ger mana, cu caractere gotice, în anul 1829, probabil dupâ note mai vechi. Autorul nu-i dâ un titlu propriu-zis, ci o numete : Simple povestiri (crono-
grafie) sau Curiozitile memorabile ale districtului Mehadiei, în Banatul
Timioarei . . . Manuscrisul are 106 pagini, numerotate chiar de autor. Autorul i-a împârit cronica în nouâ seciuni, fiecare cu mai multe paragrafe. Manuscrisul a fost gâsit în arhiva cunoscutului istoriograf al Banatului, Leo- nard Bohm, la Biserica Albâ (Bela Crkva — R. S. F. Iugoslavia). Primele cinei pagini, cuprinzînd introducerea, sînt copiate de Bohm dupâ Stoica, restul este manuscrisul autograf al cronicarului 61.
11. Poveti moâti, colarilor rumâneti. Este o lucrare de compilaie, de coninut eterogen, scrisâ în vara anului 1830, cuprinzînd probleme didac- tico-instructive, curiozitâi diverse, povestiri i poveti, pamflete, poezii i et
nografie i folclor românesc din regiunea Mehadiei. Manuscrisul are 55 foi,scrise pe ambele pâri. Interesanta este introducerea, cu unele date auto biografice, cu pâreri despre învâaii români ai vremii, despre cârile româ neti pe care le cunoate, i pe care o încheie exprimîndu-i mîndria câ neamul sâu românesc „în crile lumii ludat râmîne"62.
III. MANUSCRISUL CRONICII BANATULUI
Istoric. Date despre circulaia manuscrisului pînâ la intrarea sa în Bi blioteca Academiei avem destul de puine. Dupâ moartea cronicarului, pro babil câ a râmas în pâstrarea familiei fratelui sâu, Gheorghe, fost protopop la Caransebe, sau a urmailor ce luilalt frate, preotul Cristofor. Spre sfîr- itul secolului al XlX-Iea ea se afla la un strânepot al cronicarului, care, pare-se, a dat manuscrisul la legat. Pe una din copertele interioare gâsim
însemnarea : „Proprietatea lui Isaias Stoica de Haeg, strânepotul autorului, protopopu Nicolae Stoica de Haeg"63. De la acesta l-a împrumutat Patri ciu Drâgâlina, care s-a servit de cronicâ la redactarea lucrârii sale Din is toria Banatului Severin 64. în deceniul al treilea al veacului nostru manu scrisul se afla la Lugoj, în posesia lui Valeriu Branite, care, dupâ unele mârturii, inteniona sâ-l publice. Dupâ moartea sa (1928) manuscrisul a râ mas familiei pînâ în anul 1943, cînd a intrat în patrimoniul BibJiotecii Aca
19
demiei, ca donaie65. Merite deosebite în câutarea i regsirea manuscri sului, multa vreme considerat pierdut66, au neobositul cercettor al trecu tului Banatului, loachim Miloia, precum i publicistul bânâean Aurel Bu- gariu 67. Alturi de manuscrisul original se afla în 1943 i o transcriere mo derna a cronicii, fâcutâ probabil din îndemnul lui Branite, pe care Alexan dru Lapedatu, pe atunci secretar-general al Academiei, i-a împrumutat-o
lui A. Bugariu, îngâduindu-i a o aduce la cunotina cititorilor. O copie atranscrierii a fost donata de acesta Muzeului Banatului 6Q, unde se afla i în prezent, dar pe care nu am putut-o consulta.
înf iare . Manuscrisul original al Cronicii Banatului, autograf al lui Nicolge [Stoica, a intrat în coleciile Bibliotecii Academiei la 18 ianuarie 1943,prim ind cota nr. 5 520. Are 213 folii, de mârimea 24 ,5X 20 cm. Textul pe care-l editam se afla scris pe foliile 1—188 ; f. 182—185 i 212—213 sînt albe, intercalate i adugite la legatul manuscrisului. Foliile 189—211 cu prind o varianta lacunara a unei pri din cronica, tot autograf al croni carului.
Legtur este de la sfîritul veacului trecut i are pe cotor urmtorul ti tlu : „Istoria ultimului resboi a tucilor (sic) i patimile românilor în acel timp,
precum i începutul militarisrii în granie, manuscript de Nicolae Stoica de Haeg, protopresviter în Mebadia, în anul 1825—1827
Scrisul cronicarului, în chirilicale, este frumos, clar, neprezentînd difi culti de lectura. Fac excepie paginile cu tersturi, intercalri între rîn- duri sau adausuri marginale.
Hîrtia este de mai multe feluri ; cea mai mare parte de calitate infe rioara, groasa, de culoare glbuie.
Manuscrisul are trei numerotri pînâ la f. 188, doua ale autorului i una, scrisa mecanic, a bibliotecii ; pe cea din urma am notat-o i în ediie. Din primele doua, una este tearsâ chiar de autor, iar cealaltâ are îndrep tri, rezultate din intercalarea cîtorva foi. în multe locuri aceste numerotri nu se mai pot distinge din pricina tierii marginilor unor foi, iniial de m rime inegala, la legatul manuscrisului. Intre numerotri exista mari dife rene ; astfel f. 54 din prima numerotare îi corespunde f. 63 în cea de-a doua i f. 62 în cea mecanica. Varianta lacunara de la sfîritul manuscrisului are numai doua numerotri, una de mînâ, care începe cu f. 77, iar cealaltâ, a
bibliotecii, cu numerotarea în continuare, ad icâ începe cu f. 189. Dinaceasta varianta a fost smulsa f. 89 în numerotarea autorului i intercalata în varianta ce se aflâ în prima parte a manuscrisului, ca f. 98 în numerota rea lui Stoica i 97 a bibliotecii.
Incepînd cu fila 77 v (anul 1691), manuscrisul are multe sublinieri ulte rioare cu creion rou, albastru i negru ; este subliniat textul ce se refera strict la istoria Banatului. Mai are i unele note pe margine, indicînd un fel de titluri de capitole, fcute probabil de cel care a fcut copia amintita mai sus. Ortografia acestor titluri indica sfîritul veacului trecut i începutul vea
cului nostru.Manuscrisul luat ca text de baza i considerat a fi complet de cei care l-au consultat înaintea noastrâ are i el o lacuna destul de serioasa, tre cuta pînâ acum neobservatâ sau, în orice caz, nerelevatâ. Lipsesc din el 12 sau 13 foi ; în vechile numerotâri acestea ar fi fost f. 161—173 sau 170—181 i ar fi trebuit sâ se afle între filele 168 i 169 din numerotarea mecanicâ.
20
Data scrierii cronicii. Cronica pe care o editam a fost scrisa tn rs timpul dintre 31 decembrie 1825 i noiembrie 1827. Cum s-a spus mai înainte, Stoica a intervenit în text i ulterior, pe mâsurâ ce-i amintea de evenimente omise sau intra în posesia unor noi izvoare. Mrturie sînt filele
nou -adâugate 'de el, tersturile numeroase i intercalrile marginalei în partea de sus sau de jos a foii. Presupunerea noastrâ e confir mata de însi afirmaia cronicarului, fâcutâ în Cronica Mehadiei : „1825 pînâ în 1829 am redactat pe 20 de coli de hîrtie o scurta istorie universala pentru tineretul co lar rom ân"69. E probabil câ a miglit la ea pînâ la moarte.
Variantele. Nicolae Stoica i-a scris de doua ori cronica. Varianta cu lacune mari de la sfîritul manuscrisului, semnalata, dupâ cunotinele noas
tre, acum întîia data (i pe care o vom numi în continuare varianta A), cu prinde, în partea ce ni s-a pâstrat, evenimentele din Banat dintre anii 1716 i 1774. Nu putem ti daca ea s-a întins cu evenimentele pînâ în 1824—1825, ca cea pe care o editâm (i pe care o vom numi varianta B), dar este sigur câ a avut un început, de îndatâ ce prima foaie pâstratâ e numerotatâ ca f. 77 în vechea numerotare a autorului. Faptul e confirmat i de coninut, câci pe alocuri autorul, referindu-se la evenimente anterioare anului 1716, care lipsesc din varianta A, scrie : „cum am spus mai înainte".
O comparaie între coninutul celor douâ texte ne duce la urmtoarele constatâri i concluzii : a) în general, nararea evenimentelor în varianta A este mai rezumativâ decît în cea pe care o editâm. Aa se face, de pildâ, câ întîmplârile anului 1716, dacâ avem în vedere numerotarea autorului, în varianta A încep la f. 77, pe cînd în varianta B abia la f. 85 ; b) dacâ pentru perioada anilor 1716—1739 textele celor douâ variante sînt foarte asemcnâ- toare, mergînd uneori, pe scurte pasaje, pînâ la identitate, pentru partea ce trateazâ anii 1739—1774 existâ deosebiri destul de mari ; faptele sînt ex
puse adesea în altâ ordine i mai pe scurt în A, iar din fragmentele auto biografice sau familiale unele lipsesc, iar altele sînt extrem de rezumative ; c) de cele mai multe ori adâugirile din aceastâ variantâ, scrise între rîn- duri, marginal sau în susul i în josul foii, în varianta B se aflâ intercalate organic în'pagina i rînduri. Paralela de mai Sus impune concluzia câ va rianta A este anterioarâ ce leilalte, fârâ a putea preciza cu c î t ; poate sâ fi fost scrisâ chiar în cursul anului 1825, pe care îl dâ autorul în cronica ger- manâ ca an de început al scrierii cronicii româneti. Faptul câ gsim unele
intervenii ulterioare identice în textul ambelor variante ne face sâ credem câ autorul, dat fiind scopul pe care-i urmârea în primul rînd, cel didactic, n-a renunat nici la varianta scrisâ întîi. Probabil câ aceasta a circulat mai mult, de unde i pierderea pârilor amintite, a începutului i a sfîritului. Varianta B, cea prelucratâ,.a fost pâstratâ de Stoica mai cu grijâ, poate cu gîndul la o eventualâ tipârire.
21
IV. STRUCTURA CRONICII. CONCEPIA l METODA
în structura Cronicii Banatului distingem trei pri. Prima începe cu „facerea lumii" i ine pînâ la venirea ungurilor în Panonia (f. 1—38), a
doua, de la acest din urma eveniment i pînâ la începutul rzboiului austro-turc din 1716—1718 (f. 39—84), ia r a treia cuprinde evenimentele dintre anii 1716 i 1825 (f. 84—188), ceea ce în procente reprezint 20% , 25% i 55%.
Dupâ o sumara prefa, cu expunerea motivelor ce l-au determinat sâ scrie i dupâ introducerea care cuprinde o prezentare geograficâ a lumii, o scurtâ schiâ asupra originii românilor i una asupra vieii sale (f. 1—5), cronicarul trece la nararea evenimentelor mai importante din istoria veche. Intrâ în materie cu o „hronologhie sfinitâ", apoi trece la istoria Egiptului, a Babilonului i Asiriei, a Mediei, a Greciei i Romei, ca sâ încheie cu înce puturile Bizanului, pînâ în veacul al IX-!ea. Abundâ nume de regi i coman dani de oaste, ca i elemente de legendâ. în felul cum este organizatâ, prima parte are mai mult caracterul unui cronograf.
Partea a doua trateazâ despre ultimele migraiuni, apariia turcilor în Europa, câderea Constantinopolului i a întregului sud-est european sub turci. Cele mai multe pagini sînt închinate râzboaielor de apârare purtate de popoarele balcanice i de cele trei âri române (cu accentul pus pe Tran silvania), împotriva cotropirii otomane.
Ultima parte are în mare mâsurâ caracterul unor memorii i se ocupâ mai ales de istoria Banatului în secolul al XVIII-lea ; participant la râzboiul
austro-turc din 1788-1791, e firesc ca autorul sâ insiste asupra lui mai multdecît asupra altor evenimente, pe care totui nu le omite (Revoluia Fran- cezâ, Râzboaiele lui Napoleon, Revoluia condusâ de Tudor Vladimi- rescu .a.).
Numai partea întîi are subdiviziuni evideniate în text sub formâ de capitole ; celelalte douâ sînt scrise continuu, pe ani, fârâ a se marca prin ceva trecerile de la istoria unui popor sau âri la altele. La sfîritul cronicii are însâ o „scarâ aflâtoare" (cuprins), care este împâritâ în paragrafe, 26
în total, pe care le-am adoptat în textul ediiei.
Rostul istoriei, dupâ Nicolae Stoica, este în primul rînd cel educativ. Istoria trebuie sâ-i învee pe oameni cum sâ se comporte în diferitele îm- prejurâri în care îi pune viaa. Adresîndu-se colarilor, el le atrage atenia asupra învââturilor pe care le vor putea gâsi în cronica sa : „Eu v poftesc —scrie în introducere — . . . a ceti, bine a înva i i a ti cum s cade lui Dumnezeu, cum înpratului, monarhului nostru i subdregtoriilor noastre a sluji, cum prinilor, învtorilor a fi i cum ctr tot omul din lume a ne arta1'.
în prefaâ, cronicarul aratâ i motivul pentru care scrie : „Eu am dorit a vedea înscris, rumânete despre râzmiria din urm turceasc, cu patima românilor notri de-aicea, precum i de începutul militrii de grani, ci în d e e r t Acestea constituie pentru el, din faptele trâite, cele mai memo rabile.
22
Trei factori au înrîurit mai puternic modul de gîndire al cronicarului : instruciunea primita, lecturile i mediul social. coala germana din Timi oara, la care i-a fcut educaia, creaie a absolutismului luminat habsbur- gic, i-a inspirat fârâ îndoiala autorului cronicii din ideile i elurile sale. Elemente ale gîndirii luministe (umanitarism, tolerana religioasa, instruc iune pentru popor, cultul oamenilor mari) se gsesc în tot cuprinsul cro nicii, mai cu deosebire însâ în partea ei memorialistica.
i lecturile relativ bogate din literatura istorica a epocii, româneasca i strâinâ, l-au influenat în atitudinea sa faa de anumite probleme. Ideile mai vechi ale cronicarilor despre originea poporului român, reactualizate de coala Ardeleana, i care de fapt constituiau marile probleme în discu ie ale neamului sau, sînt reluate i de Nicolae Stoica, dar sub o optica pu in diferita.
O influena profunda i clar vizibila asupra mentalitii, a concepiilor cronicarului, a avut-o mediul social în care a trit i i-a dus activitatea. Viaa petrecuta în mijlocul ranilor a lâsat urme covîritoare în felul sau de a gîndi, de a aciona. Socotim câ în nici o alta cronica româneasca nu-i gsesc atît de firesc expresia bunul sim i demnitatea, atît de proprii i obinuite ranului român. Lectura cronicii, îndeosebi a prii ei finale, îi dâ sentimentul câ stai de vorba cu un âran bâtrîn i sftos, ager la minte i iscoditor, dornic de a ti cît mai multe, dar i de a împrti altora, în chip de bun povestitor, cele ce le tie.
Aspiraiile populare mai vechi, dar i cele contemporane lui, de liber tate sociala i înlturare a dominaiilor strine, ca i manifestrile hotârîte
pentru împlinirea lor au aprobarea cronicarului. Cum însâ acestea se izbeau acum de interesele Habsburgilor în Banat, faâ de care depusese ju- râmînt de fidelitate, mai întîi ca „feldpater", apoi ca protopop i director al colilor, declarat supus credincios al împâratului, Stoica se aflâ între aceste ciocniri de interese, de unde i unele contradicii în luârile de pozi ie din cronica sa.
Relatarea evenimentelor privitoare la cucerirea i romanizarea Daciei nu este mult deosebitâ de cea a promotorilor colii Ardelene. Dupâ înfrîn- gerea de câtre romani, dacii, pe care autorul îi crede neam slavic, n-au fost nimicii, ci s-au retras spre râsârit : „Acel mare naion i puteârnic din Valahia i Ardealu de-acuma ctr râsârit s-au reteruit . . ", iar Traian „ le -
ghionele sale , cu dregtori tribuni, prefect; prezuli, cu cohorte au aezat", Apoi acelai împârat „au trimis mari i multe colonii romane din toate na - ioanele Italii, de la Pieri i din lliric romani i aicea i-au aezat, ca i pmîntul s lucre, ceti, baele s fac, de asupritori s se apere. Cari i . . . multe, negrite ceti, trii, ora, sate au lucrat , , ", Mai tîrziu, dupâ cuce rire, „Ardealu s-au numit Daia Mediteranea, ara Româneasc cu Mol dova, Daia Transalpina, iar acest Banat . . . s-au chiemat Daia Ripenzi sau Rîprea",
în problema continuitâii, pe lîngâ opiniile i argumentele cunoscute ale colii Ardelene, împârtâite i reluate i de el, Stoica încearcâ sâ aducâ i argumente noi. Plecînd de la situaii din vremea sa (1788-1791) sau nu cu mult anterioare (1737—1739) din Banat i din ara Româneasca, el ajunge la constatarea uneia din permanenele istorice caracteristice poporului ro mân : fuga i adâpostirea în pâduri i în muni ori de cîte ori nvlirilor
23
dumane, cotropitoare nu li se putea opune o fora în stare sâ le reziste. Este adevârat, admite cronicarul, câ în faa popoarelor migratoare a avut loc i o retragere a armatei i oficialitilor în sudul Dunrii, fapt ce explica existena românilor în Peninsula Balcanica. Unii scriu, spune el, câ „pi la anul 269 înpratul Aurelianus aceast Daie Ripenzi preste Dunre in Mo ia din Jos ar ii transferuit-o i c iari Daia Rîparea ar fi numit-o, unde i acuma — conchide Stoica — preste 1 000 de sate rumâni sîn t . . . Cei ce au trecut pi la Orava i preste podul lui Troian, unii departe în jos, la Ma- edonia s-au aezat i acuma s chiam toi râmni, le zic inari, arnui". Cei mai muli însâ dintre urmaii romanilor adui aici, în Dacia, au râmas pe loc, retrâgîndu-se în muni, unde au trit îndelunga vreme, ocupîndu-se cu agricultura, atît cît se putea face, i cu creterea vitelor. Bârbaii cobo rau uneori la vechile vetre ale satelor, luînd contact cu migratorii i lucrînd adesea în folosul acestora. „Ins mare mulime în Daia supt înpraii ur mtori au rmas . . . apoi pre la an , 330, cel din urm român, esaru Valens
Novintus al Daii au înprâit i au pierit . . . Beii români familiile în muni scoasrâ, în pduri grele s încuiba, curturi de bucate fcea, spa, unii i arau , smnau i treerau. In culmi cu f întîni de ap gloatele lucra, iar ei, oamenii, prin sate-i venea, cu cai, cu boi naioanelor neauzite lucra i da".
Bazîndu-se pe rmiele arheologice gsite în munii Banatului, cro nicarul se rzboiete în felul sau cu cei care contestau continuitatea româ nilor în nordul Dunrii : „Ce scriu unii, alii, c înpratul Domiian Aure- lianu, ce-au fost în Daia nscut, pre toi romanii, nu numai leghione, ce i coloniti, pre podul Dunrii, în fundul Moesiei i-au mutat, ei în case, la
mase au scris i n-au eit aicea pre munii nali a afla pduri mari, arbori groi, care abea 3 oameni s-i poat înbria, supt care nu numai c arii mari, mici, ce i pmînte lucrate, artoare . . . " . In diferite locuri din munii Banatului s-au gsit bogate urme arheologice, crmizi, fiare de plug, co- soare de vie ; asemenea urme s-au gsit i în celelalte âri române. „De acestea nu mai aicea în muni, ce i în Valahia, Moldova i în Ardeal se afl ". „Românii fugii munii au lucrat i s-au aprat, gloatele -au sc pat . . . In ara Rumâneasc mari pduri ping sate stau netâiate, de-a scpa de turci au de ttari. De acestea vechii istoriografi n-au tiut i t
românii notri 6 sute de ani din carte s-au ters". In convieuirea îndelungatâ cu slavii, Nicolae Stoica gsete atît expli
caia toponimiei, cît i a organizârii prestatale i a adoptrii alfabetului chi rilic. Slavii, pe lîngâ alte âri, i „ara Rumâneasc, Banatu, Panonia, Arr dealu au clcat, sute de ani pe aicea au domnit, mai mult decît alte limbi. Carii sate, oraâ, pmînte, locuri, ape, muni, vi în limba lor le-au bote
zat . . în muni, românii i-au avut conducâtorii lor, pe care i-au numit stabuni. Apoi, „pogorlnd ei jos în cîmpii, din stabuni i ei voevozi ca alii alesr i s-au pus. Lsînd buchiile romanilor, au luat a moravilor, cu
toate numirile sloveneti a locurilor ". Plecînd popoarele migratoare de aici i ducîndu-se spre apus, acolo,
sub alte influene, s-au civilizat ; cu regret constatâ însâ câ românii, inînd cale nâvâlirilor, locuind mai mult în muni, nu s-au putut bucura de o civili zaie mai înaintatâ, n-au putut progresa în acelai ritm cu alte popoare scutite de cotropiri. „Aa, toate zisle limbi, ducîndu-sâ de-a icea în sus,
24
s-au cultivit i s-au poleit Iar românii notri în muni i pduri, i fr de popi, urilor, lupilor au srbat i legea naturalnic au /uat".
Asupra unitii de neam a locuitorilor ârilor române, Stoica nu se oprete nicieri în cuprinsul cronicii în mod direct i lmurit. Pentru el nu mi constituia o problema în discuie, socotind-o prea de la sine îneleasa,
la epoca la care scria, pentru a mai fi nevoie de vreo explicaie. în modfiresc în cronica sa, în afara istoriei Banatului, asupra câreia insista pe larg, îmbrieaz, atît cît informaiile pe care le are îi permit, i istoria celor lalte âri române, Transilvania, ara Româneascâ i Moldova. în terminolo gia lui Nicolae Stoica toate provinciile istorice locuite de români poartâ nu mele de âri : ara Banatului, ara Ardealului, ara Moldovei, ara Rumâ- neascâ ; acesteia cel mai adesea îi zice simplu ara, iar locuitorilor ei, - rni. Intre ele, locul cel din urmâ, în ce privete spaiul i atenia acordate,
îl ocupâ Moldova. Uneori dâ o ' simpla-lista- de domni, cu anii lor de domnie.
Despre patriotismul cronicarului vorbesc multe din paginile sale. Glo rificarea trecutului, elogierea marilor câpitani de oti români, a faptelor de arme ale conaionalilor soi, mîndria apartenenei sale etnice, ura faâ de dominaiile strâine i de râzboaiele aducâtoare de mizerie sînt tot atîtea forme de manifestare a patriotismului sâu.
Adresîndu-se unor denigratori ai poporului român, care-i contestau ori ginea romanâ i continuitatea în nordul Dunârii, cronicarul îi încheie dis cuia cu acetia în cuvinte semee, plin de mîndria originii nobile a neamu lui sâu, contient de înelepciunea lui i încrezâtor în viitorul ce-l ateaptâ :
. . câ i românii de neamuri mari i înlepi din natur au fost i sînt i vor mai fi". Cu aceeai mîndrie atrage atenia asupra originii româneti a unor vi
teji i iscusii comandani de oaste ai Ungariei medievale, ca lancu de Hu nedoara, Matei Corvinul i Paul Chinezu, „Dup moartea craiului unguresc Vladislav, de la Varna, neavînd Ungaria alt brbat de neam, pre ardeleana loan Huniadi alesrâ, macar român". în altâ parte : „D e Pau Chiniezu ar- deleanu spun câ au fost român învat, macar c-au fost din sa t . . . De moar tea acestui viteaz, craiul au plîns". Asupra obîriei acestor „heroi" cronicarul revine de cîteva ori, simind nevoia de a sublinia câ erau din neamul sâu i totodatâ ci colarilor cârora li se adresa. în partea în care vorbete despre epoca de decâdere a Ungariei, la începutul secolului al XVI-lea, nu se poate opri sâ nu scrie : „In care vremi, unii îi gîndea : unde-s acuma loan Hu- niad Corvinu cu fiu su, craiu Matia, unde-i Paul Chinez, ce le-au zis ro mâni, s vin s vaz ?".
în cuvinte puine i sobre, dar cu putere evocatoare, relateazâ el i de - spre marile bâtâlii antiotomane din trecut pentru pâstrarea sau recîtigarea independenei ; evocârile au aceeai menire, a trezirii mîndriei naionale a colarilor români. Spre deosebire de inca i, care n-o amintete, Stoica scrie i despre înfrîngerea lui Baiazid de câtre Mircea la Rovine : „Inpratul Baiazet, supuind . . . Bulgaria, Servia, vrînd asupra ungurilor arma a rdica, socoti ca întîi pre Mircea vod al Valahii a-l supune . . i oastea Dun rea trecu în ara Româneasc. Ion Mircea vod, adunînd românii, turcii l-au lovit, mare vrsare de sînge au fost . . . Aceast btlie au fost la Rovinile
25
lalomiii . . . Baiazet . . . peste Dunre scp btut De unde, ctr Mircea soli trimes i pace pusr i acas s dus
La fel ca lui Baiazid i se întîmplâ i lui Mohamed, cuceritorul Constan- tinopolului, biruit mai întîi la Belgrad de ctre lancu de Hunedoara, iar apoi i de Vlad epe. lata cum prezint Stoica un moment din lupta de la
Belgrad din 1456 : „loan Huniadi, ce era cu loan Capistranu înc afar, ei bâtînd i sfrîmînd corbiile turceti ce încungiuras, ca un beroi, slbatec, prin mijlocul lor cale fâcîndu-i, în cetate au intrat. Dup 46 de zile a be- lagherului i a btii, Mahomet, btut, într-o noapte cu oastea , ocrit, am- rît s-au dus ". lata cum relateazâ i o alta victorie româneasca, a lui epe (pe care Stoica, urmîndu-i sursa, îl confunda cu wun Radu vod") i con secinele ei asupra raporturilor româno-turceti : „Atuncea, în ara Româ neasc, Radu vod, marele cneazu, lui sultan Mahamet oaste îi art . El
pe turci atachirui btîndu-i, îi spars i-i fugâlui. Cu care biruin românii s folosir, cît aa pace încheiar, însui sultanu cu domnu, ca tributu ce
era pre ar pus cu mult jos sczu". Numai despre luptele lui tefan celMare nu scrie nimic, dei amintete de el. Celor care denigrau poporul român, indiferent în ce împrejurri, i pro
babil cazurile erau frecvente în Banatul sau, acum cu mai multe neamuri, nu numai cu români, Nicolae Stoica, replicînd, arata câ i neamul sau este
înzestrat cu multe însuiri preioase, este viteaz i dîrz, rezistent i înelept, sincer i demn. Aceste calitâi ine sâ le evidenieze ori de cîte ori i se ivete prilejul, mai ales cînd se fac aprecieri pozitive la adresa românilor de ctre cei aflai pe trepte înalte în ierarhia sociala i administrativâ a vremii.
O bunâ prere despre românii bneni, militarizai, exprima generalulJenei : „ i s tii c rumânii sînt buni i cu ei toate s pot face, cci ru mânii îs mai buni decît nemii-vabi. C rumânii i vara i iarna, i în cald i în frig, cu slabe bucate îs dedai. Lor nici multa mîncare, nici multa bu tur nu le stric . Iar neamului, de n-are bucate bune, nici calde, de i-i frig, de be mult , vaba de toate sâ bolnvete". Toi ofierii sînt de aceeai prere i-l aproba.
Despre maiorul Gheorghe Duca, român din „ara", dar ofier în armata austriaca, dus în 1788 în Oltenia i aezat la mânâstirea Tismana, pentru a strînge voluntari i a apâra munii, iatâ ce scrie Stoica : „Pre carele turcii, în dou rînduri viindu-i nu l-au putut bate, nici l-au scos, ci pre ocar i-au întors \ însui împratul losif al ll-lea are mai multa încredere în românii voluntari ai maiorului Duca i cpitanului Purec în luptele purtate cu turcii
în muni, decît în soldaii germani : . . unde în nemi bine nu s încre- dea, ca s nu fug
Multa sinceritate i mult curaj se desprind din rspunsul ranilor acu zai câ în rzboiul din 1736—1739 ar fi trecut de partea turcilor, trâdînd pe cretini. Adunai la Cornea pentru un recensâmînt, au fost întrebai de c tre „domni mari de la Timioara" de ce : „voi sfîntului steag cu.crucea n-ai fost credincioi, iar steagului fr de cruce v-ai închinat i ai slujit ? Ei au rspuns : «Steagurile cu sfînta cruce trei ani toate bucatele i verdeurUe cîmpului nostru ni le-au mîncat i gre foamete am rbdat, în pduri coaj de cer am mîncat Iar viind steag fr cruce, adunînd sate, înprind bu cate, i sâimani cu simbrie care au vrut s-au pus, iar mai tare pentru foa mete»
26
Stâpînirea otomana în Banat a fost, dupâ pârerea lui Stoica, „despo ticei", iar turcii „tirani". Dupâ instaurarea stâpînirii lor în Banat (1552), au aruncat asupra locuitorilor biruri mari, strînse cu multe abuzuri. „C i despo- tia turcilor s ivi, cu înlciuni, nedrepti, urîciuni, c cu omul ca cu vi tele fcea ; de care rumânii, sîrbii fugea11.
Bnenii, care nu-i mai doreau stâpîni, nici pe demultplecaii de-aicinobili maghiari, nici pe turci, dar nici pe austrieci, i care nu se poUabine de-a nu-i manifesta bucuria pentru mâcinarea reciproca a forelor, impe riale i otomane, aflate în lupta, exprimata prin cuvintele : „ine, doamne, tot aa, nici cu turcu, nici cu neamu, ine, doamne, tot aa /", au avut de ptimit în cursul secolului al XVIII-lea suferine grele i din partea unora i din a altora. Sub pretextul pedepsirii nesupunerii sau necredinei, se fac cumplite expediii de râzbunare i de jaf, pe care cronicarul le descrie cu amânunte, fie plin de indignare pentru ceea ce au putut înfptui „necre dincioii", fie cuprins de mîhnire pentru actele „cretinilor".
împotriva satelor din jurul Oraviei,

Documents

Nicolae Stoica de Hateg - Cronica Banatului