ÎN LUPTĂ CU RARITATEA RESURSELOR - ec.europa.eu · context de gestionare a resurselor naturale. Acest context creează oportunităţi de creştere, dar aduce şi diﬁ cultăţi

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVINDMOBILISING EUROPEAN RESEARCH FOR DEVELOPMENT POLICIES

Gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor pentru o creştere incluzivă şi durabilă

REZUMAT

ÎN LUPTĂ CU RARITATEA RESURSELOR:

MOBILISING EUROPEAN RESEARCH FOR DEVELOPMENT POLICIES

ÎN LUPTĂ CU RARITATEA RESURSELOR:

Gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor

pentru o creştere incluzivă şi durabilă

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

REZUMATRAPORTUL EUROPEAN PRIVIND DEZVOLTAREA 2011/2012

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

3

Raportul European privind dezvoltarea 2011/2012

PREZENTARE GENERALĂ ŞI MESAJELE PRINCIPALEAsigurarea accesului universal la apă şi la energie şi realizarea securităţii alimentare într-o manieră durabilă devin tot

mai greu de îndeplinit. Aproape 1 miliard de oameni sunt subnutriţi, 0,9 miliarde nu au acces la apă care să prezinte siguranţă, iar 1,5 miliarde nu au surse de electricitate. Guvernarea îmbunătăţită a apei, a energiei şi a terenurilor va juca un rol vital în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Totodată, contextul în care trebuie gestionate resursele este şi el într-un proces rapid de schimbare. Numeroase resurse naturale de susţinere a vieţii devin tot mai rare. Există acum dovezi incontestabile privind atingerea sau chiar depăşirea unor limite la nivelul planetei. Printre probleme se numără concentraţiile gazelor cu efect de seră (GES) din atmosferă, disponibilitatea apei potabile, schimbarea destinaţiei terenurilor şi pierderea biodiversităţii.

Acest raport vizează apa, energia şi terenurile. Raportul analizează constrângerile care acţionează asupra acestora şi interdependenţele dintre ele pentru a vedea cum pot fi ele gestionate împreună pentru a promova, în ţările în curs de dezvoltare, o creştere care să fi e atât incluzivă din punct de vedere social, cât şi durabilă din punct de vedere ecologic. Resursele naturale sunt supuse unor noi presiuni ca urmare a creşterii populaţiei lumii şi a creşterii economice de la nivel global. Se estimează o creştere cu 40% a cererii de energie şi apă şi cu 50% a celei de alimente până în 2030, în comparaţie cu nivelurile actuale. Într-o lume interconectată, aceste presiuni se exacerbează atunci când soluţiile la constrângerile resurselor dintr-o anumită zonă generează difi cultăţi suplimentare într-o altă zonă. De exemplu, furnizarea de biocombustibili într-o proporţie sporită poate duce la presiuni asupra terenurilor şi a apei (Figura 1). În încercarea de a asigura securitatea alimentară în teritoriul propriu, unele ţări au achiziţionat terenuri în străinătate, reducând uneori accesul comunităţilor existente la terenuri şi apă.

Figura 1. Relaţia apă - energie - terenuri (AET)

Terenuri

Terenuri pentru păduri

Terenuri pentru biodiversitate

Terenuri agricole

Terenuri pentru aşezări umane/infrastructură

Apă

Energie

Apă pentru ecosisteme

Apă pentru consum uman

Apă pentru agricultură

Apă pentru uz industrial

Alimente Biocombustibili

Preţ

urile

ca

rbon

ului

Legătură afectată de preţurile relative, tehnologie, condiţiile economice, politici şi instituţii

Activitate care ilustrează relaţia

Biodiversitate

Energie geotermală

HidroenergieDesalinizare

Energie din biomasă

Energie solară şi eoliană

Rezumat

4


GESTIONAREA RELAŢIEI AET Raportul de faţă îndeamnă comunitatea internaţională la o transformare radicală a abordărilor privind gestionarea

apei, a energiei şi a terenurilor (AET) pentru a susţine creşterea incluzivă şi durabilă în cele mai sărace ţări în curs de

dezvoltare. O astfel de transformare radicală este necesară pentru satisfacerea cererii crescânde de apă, alimente şi energie fără depăşirea unor limite ecologice sau a unor puncte critice. Această transformare implică schimbarea instituţională şi implementarea comună de către sectorul public şi cel privat. O abordare integrată asupra gestionării relaţiei AET accentuează importanţa anumitor soluţii (de exemplu, plăţile pentru serviciile de ecosistem) şi acordă o importanţă redusă adecvării altora (de exemplu, mandatele pentru producţia de biocombustibili).

Într-o lume în care resursele sunt supuse unor constrângeri, cei săraci pot ieşi uneori în câştig, dar cel mai adesea ies în

pierdere. Ei se pot confrunta cu o creştere a preţurilor pentru bunuri şi servicii esenţiale, dar care presupun un consum ridicat de resurse, cum ar fi hrana şi energia. Oportunităţile lor de ocupare a forţei de muncă pot scădea în cazul în care creşterea este supusă unor constrângeri ca urmare a unei penurii fi zice sau economice. Aceste rezultate nu sunt însă inevitabile. Este posibilă o viziune alternativă, a unei creşteri incluzive şi durabile, care să asigure mijloacele de trai pentru toţi, să conserve mediul şi să fi e durabilă în timp. În 2012, anul Summitului privind dezvoltarea durabilă şi accesul la energie durabilă pentru toţi, această nouă viziune va contura acţiunile de la nivel global.

Cum se poate realiza o nouă viziune? Cu siguranţă nu lăsând piaţa să arbitreze utilizările concurente ale resurselor şi să distribuie resursele între cei bogaţi şi cei săraci. Sistemul economic actual înglobează prea multe eşecuri ale pieţei pentru a putea înregistra rezultate benefi ce la toate nivelurile. Problemele crescânde legate de schimbările climatice ilustrează cât se poate de clar această difi cultate. Pentru a face faţă difi cultăţilor şi a putea valorifi ca oportunităţile este necesară o îmbinare a acţiunilor publice cu cele private.

Trei tipuri de actori trebuie să abordeze aspectele difi cile ale transformării în vederea atingerii unei creşteri incluzive şi durabile. Sectorul public naţional stabileşte cadrul legislativ şi de reglementare, foloseşte cheltuielile publice şi întreprinde acţiuni de coordonare şi facilitare. Sectorul privat poate reacţiona prin sporirea caracterului incluziv şi durabil al modelelor sale de afaceri şi prin realizarea de investiţii pentru rezultate durabile. Uniunea Europeană (UE) poate susţine ţările mai sărace prin politici interne privind producţia şi consumul, în calitate de important partener comercial şi investitor, în calitate de donator important, şi prin contribuţii aduse guvernării globale, precum şi prin promovarea unei coerenţe sporite a politicilor în vederea dezvoltării.

Figura 2. În luptă cu raritatea resurselor: Opţiuni de gestionare a relaţiei AET

Sectorul public(coordonare, cheltuieli, reguli)

UE(nivel intern, comerţ, ajutor şi nivel global)

Sectorul privat(utilizator, furnizor)

Gestionareacererii

Creştereacantitativă şi

calitativăa ofertei

Sporireaeficienţei

Sporirearezistenţei şi

accentulasupra celor

săraci

Consum şi producţie durabile(educaţie, fixarea preţurilor, reciclare, modele de afaceri incluzive şi durabile)

Iniţiativa privind relaţiile apei(coordonare, drepturile utilizatorilor, accesul, plăţile pentru serviciile de ecosistem)

Transfer tehnologic(cooperare ştiinţifică şi tehnologică, investiţii, drepturi de proprietate intelectuală)

Parteneriate pentru energie regenerabilă(coordonare, reglementare, îmbinare, tehnologie)

PPP în agricultură(guvernare, finanţare inovatoare, lanţuri valorice)

Inovaţie în agricultură, cercetare-dezvoltare

Politică incluzivă privind terenurile

Protecţie socială şi împărţirea beneficiilor

Liber schimb

Responsabilitateasocială a întreprinderilor

Baza inovării piramidale

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

5


Toţi actorii trebuie să ia în calcul întreaga serie de opţiuni în ceea ce priveşte administrarea presiunilor care acţionează asupra apei, a energiei şi a terenurilor. Până acum s-au avut în vedere soluţii parţiale: companiile accentuează oportunităţile ce rezidă în sporirea ofertei şi efi cientizarea utilizării resurselor; conceptul de economie ecologică de la Rio+20 evidenţiază sporirea bazei de resurse, a efi cienţei utilizării resurselor şi a caracterului durabil al consumului şi al producţiei; ONG-urile evidenţiază alocarea unor cote de resurse echitabile pentru cei săraci; alţii pun accent pe rezistenţa în faţa şocurilor climatice. Acest raport privind

dezvoltarea susţine ideea că, datorită amplorii şi urgenţei problemelor, sunt necesare acţiuni transformatoare prin

îmbinarea a patru piloni (COER):

• infl uenţarea paradigmelor cererii astfel încât să refl ecte valorile de raritate (de exemplu, consum şi producţie durabile prin reducerea deşeurilor şi schimbarea stilurilor de viaţă);

• sporirea cantitativă şi calitativă a ofertei (de exemplu, parteneriate privind energia regenerabilă, solurile, stocarea apei printr-o fi nanţare adecvată, măsuri de reglementare şi diseminarea cunoştinţelor);

• sporirea efi cienţei (de exemplu, transfer tehnologic, sisteme naţionale de inovare);

• sporirea rezistenţei la şocuri şi a benefi ciilor pentru cei mai săraci (de exemplu, împărţirea benefi ciilor, protecţie socială, responsabilitatea socială a întreprinderilor, o politică funciară incluzivă).

Figura 2 ilustrează principalele sugestii de politică ale acestui raport şi oportunităţile de acţiune referitoare la relaţia AET, multe dintre acestea necesitând coordonarea între actori şi între sectoare.

Raportul analizează mai în detaliu necesitatea acţiunilor în cinci domenii:

1. Reducerea radicală a amprentei de mediu a consumului (în special, dar nu numai în ţările dezvoltate cum ar fi cele din UE) pentru promovarea unei creşteri incluzive fără utilizarea sporită a resurselor.

2. Promovarea inovaţiei pentru creşterea productivităţii agricole, astfel încât să se asigure alimentarea durabilă a peste 9 miliarde de oameni până în 2050, şi sporirea răspândirii tehnologiilor surselor de energie regenerabile care contribuie la asigurarea energiei durabile pentru toţi până în 2030.

3. Înfi inţarea de instituţii sau reorientarea celor existente în vederea unei abordări integrate a gestionării resurselor.

4. Promovarea unor politici funciare incluzive, care să asigure accesul persoanelor celor mai sărace şi mai vulnerabile la resurse funciare şi de apă.

5. Fixarea raţională şi adecvată a preţurilor pentru resursele şi serviciile naturale (de exemplu, utilizarea instrumentelor de tipul plăţilor pentru serviciile de ecosistem – PSE), protejând în acelaşi timp bunăstarea celor mai săraci.

Această agendă radicală pe termen lung ar trebui să se refl ecte în valorile şi în instituţiile sectorului public şi ale celui privat. Agenda va constitui, de asemenea, o provocare pentru guvernarea publică, privată şi globală. Ea conturează cadrul pentru viitoarea Conferinţă Rio+20 şi ar trebui să infl uenţeze formularea şi implementarea politicii de dezvoltare a UE. Comunitatea internaţională trebuie să stabilească structurile de guvernare adecvate şi să pună la dispoziţie sufi ciente resurse fi nanciare (folosind ajutoare, fi nanţarea inovatoare a dezvoltării şi investiţii străine directe responsabile) pentru a susţine transformarea pentru atingerea creşterii incluzive şi durabile şi a securităţii umane, în special în ţările sărace.

CONTEXTUL ÎN SCHIMBARE AL GESTIONĂRII RESURSELOR NATURALEBunăstarea umană depinde de disponibilitatea şi de gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor. Aceştia sunt factori de producţie de bază în cadrul sistemului economic şi fac parte din ecosistemele care reglează şi menţin condiţiile de viaţă. Capitalul natural reprezintă un sfert din averea totală a Africii Subsahariene, iar resursele naturale sunt adesea principala sursă de venit pentru cei mai săraci oameni ai lumii. Cu toate acestea, lipsa investiţiilor în infrastructură, în competenţe şi într-un cadru catalizator îngreunează atât accesul la apă şi la condiţii salubre, cât şi la energie, limitând productivitatea terenurilor.

Populaţia tot mai numeroasă, nivelurile tot mai ridicate ale veniturilor şi schimbările de mediu de la nivel global creează un nou context de gestionare a resurselor naturale. Acest context creează oportunităţi de creştere, dar aduce şi difi cultăţi majore. Creşterea veniturilor va duce, probabil, la sporirea cererii pentru o mare diversitate de bunuri şi servicii, oferind ţărilor oportunităţi valoroase de realizare a potenţialului apei, al energiei şi al terenurilor de a crea avere. În acelaşi timp, cererea sporită va crea noi presiuni asupra capacităţii de regenerare a resurselor regenerabile şi asupra capacităţii de absorbţie a sistemelor fi zice ale Pământului. Persoanele sărace şi vulnerabile sunt cele mai expuse şi cele mai puţin pregătite să facă faţă impacturilor probabile.

Interconectarea diferitor resurse naturale şi interlegăturile dintre procesele locale şi globale de utilizare a resurselor evidenţiază aspectele complexe pe care le presupune abordarea acestor difi cultăţi în maniere care să utilizeze în mod efi cace şi oportunităţile. Interdependenţa strânsă dintre apă, energie şi terenuri – ceea ce numim relaţia AET (Figura 1) – arată clar că gestionarea fi ecăreia

Rezumat

6


dintre aceste resurse nu poate fi gândită izolat, ci trebuie privită ca parte a unui sistem integrat. Aplicarea unei perspective care are în vedere relaţia AET pentru gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor se referă nu numai la a gestiona legăturile dintre resurse, ci şi la a le gestiona astfel încât să fi e luate în calcul efectele transsectoriale ale politicilor sectoriale. Concentrarea asupra relaţiei AET este deci o abordare analitică pentru facilitarea elaborării unor soluţii bazate pe o evaluare integrată a difi cultăţilor şi a oportunităţilor pe care le implică gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor.

Există mai multe caracteristici care subliniază importanţa relaţiei AET. În primul rând, lumea se îndreaptă spre o situaţie de raritate absolută a anumitor resurse şi a capacităţilor de stocare, iar raritatea resurselor poate deveni o constrângere indirectă, care implică atât difi cultăţi, cât şi oportunităţi în ceea ce priveşte identifi carea unor soluţii integrate. În al doilea rând, resursele sunt tot mai interdependente. Trebuie rezolvate defi cienţele de coordonare dintre politicile privind apa, energia şi terenurile pentru a evita impacturile negative ale acestor interlegături. În al treilea rând, cu toate că există pieţe pentru fi xarea preţurilor la resursele tradiţionale (de exemplu, munca şi capitalul), pieţele pentru fi xarea preţurilor la terenuri şi apă – şi precondiţiile pentru claritatea drepturilor de proprietate şi a datelor privind condiţiile resurselor – sunt adesea inadecvate, în special în ţările afl ate în curs de dezvoltare; sau, în cazul capacităţii atmosferice de stocare a carbonului, ele lipsesc cu desăvârşire. În sfârşit, în al patrulea rând, relaţia afectează în mod disproporţionat cele mai sărace grupuri de populaţie. Toate cele trei elemente ale relaţiei sunt fundamentale pentru asigurarea mijloacelor de trai şi au fost adesea gratuite într-o oarecare măsură. Pe măsură ce lumea se îndreaptă spre o raritate absolută a unora dintre aceste resurse, săracii sunt primii care simt presiunea asupra propriilor mijloace de trai.

RISCURILE ŞI OPORTUNITĂŢILE URMĂRIRII UNEI CREŞTERI INCLUZIVE ŞI DURABILEContextul în schimbare impune o transformare într-o nouă paradigmă de creştere, care să fi e atât incluzivă, cât şi durabilă. Cele trei principii esenţiale înglobate în conceptul de creștere incluzivă și durabilă (CID) pot fi defi nite, în linii mari, ca fi ind o creştere durabilă în armonie cu ciclurile naturale care permit ecosistemelor să reîmprospăteze resursele, să absoarbă deşeurile şi să menţină condiţii adecvate pentru viaţă, oferindu-le totodată tuturor oportunitatea de a participa la benefi ciile unei averi sporite şi de a se bucura de acestea atât în această generaţie, cât şi în cele viitoare. Compromisurile vor fi inevitabile, dar există şi potenţiale „triple câştiguri”.

Noul context al gestionării resurselor naturale prezintă riscuri grave atât pentru caracterul incluziv, cât şi pentru cel durabil. Lumea a depăşit deja trei dintre cele nouă limite la nivelul planetei care îi permit să funcţioneze în siguranţă: pierderea diversităţii, încărcătura de azot şi fosfor şi schimbările climatice. Se preconizează că vor urma, în viitorii 50 de ani, limitele privind acidifi carea oceanelor şi cele privind apele dulci (Rockström et al., 2009). Riscul că se ating sau vor fi atinse în curând anumite puncte critice va pune în pericol bunăstarea viitoare a celor mai săraci, care vor suferi cel mai crunt ca urmare a degradării mediului. Aplicarea tehnologiei care a stat la baza Revoluţiei Verzi din anii 1960 nu va produce în mod durabil hrană pentru 9,3 miliarde de oameni până în 2050 (Noone, 2011). Baza de resurse naturale a Pământului nu le permite economiilor în curs de dezvoltare şi celor emergente să atingă paradigmele de consum pe care le-au urmat şi continuă să le urmeze ţările dezvoltate (de exemplu, bazarea pe consumul de carne) (Allan, 2011); drept urmare, vor trebui avute în vedere aspecte privind distribuţia, cu atât mai mult cu cât progresul tehnologic nu a fost sufi cient pentru a desface legătura dintre consumul de resurse naturale şi creşterea economică.

Sunt necesare acţiuni pentru a evita costurile economice şi sociale substanţiale – neluarea unor măsuri privind schimbările climatice ar putea reduce PIB-ul global cu 20% până în 2050 (Stern, 2006). Ţările cele mai sărace vor resimţi cel mai pronunţat efectele schimbărilor climatice, deşi această problemă li se datorează în cea mai mică măsură lor. Raritatea accentuată a apei ar putea duce la pierderi de cereale de 30% pe an din consumul curent (WEF, 2011a). Raritatea fi zică localizată a apei este întâlnită în anumite zone din China, India, Orientul Mijlociu şi Africa Subsahariană. În China, costurile asociate rarităţii apei reprezintă aproximativ 2,3% din PIB (Banca Mondială, 2007). Lipsa investiţiilor în dezvoltarea resurselor de apă ar putea duce la costuri majore în viitor: aproximativ 2% din PIB-ul Africii se pierde din cauza întreruperilor alimentării cu energie, iar până la 25% din cauza secetelor şi a inundaţiilor din zonele afectate (AfDB, 2009). Degradarea mediului şi reacţiile inadecvate din sectorul public îi afectează cel mai mult pe cei mai săraci: între 30% şi 60% din programele rurale de alimentare cu apă existente nu funcţionează în orice moment (Brikké şi Bredero, 2003), rezultatul fi ind că oamenii cei mai săraci, în special femeile şi fetele, plătesc în cele din urmă cel mai mult pentru servicii de alimentare cu apă mai puţin fi abile şi de o calitate redusă.

Deşi încadrarea în limitele acceptabile din punct de vedere ecologic şi social impune restricţii asupra utilizării economice a resurselor naturale, ea oferă şi oportunităţi de inovare şi câştiguri economice. Pentru ecologizarea economiei va fi necesară multă inovaţie, ceea ce ar putea deschide oportunităţi uriaşe. Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă (World Business Council for Sustainable Development – WBCSD) oferă o viziune în care companiile de vârf susţin că integrarea caracterului durabil în esenţa misiunii lor este un lucru benefi c pentru afaceri. Numeroase companii investesc în energia ecologică (de exemplu, biocombustibili, furnizarea de energie solară, microcentralele hidroelectrice, energia geotermală) din diferite ţări, de la China la India şi Kenya. Companiile mai mari încep să acorde prioritate caracterului durabil în elaborarea planurilor şi îl transformă într-un avantaj.

Riscurile şi oportunităţile pe care le întâmpină ţările, regiunile şi diferitele sectoare sociale depind de sistemele de guvernare, de nivelurile veniturilor şi de dotarea cu resurse. Presiunile sporite în ceea ce priveşte apele şi terenurile şi importanţa energiei

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

7


regenerabile vor duce la asocierea unui benefi ciu sporit cu terenul, apa şi energia regenerabilă. Acest lucru va afecta paradigmele de comerţ, investiţii şi producţie. Ţările şi grupurile care posedă bunuri relevante vor avea oportunităţi noi, dar acestea presupun riscuri sociale şi de mediu. Ţările, regiunile şi grupurile cu dotări mai slabe se confruntă cu diferite tipuri de riscuri şi oportunităţi (de exemplu, anumite zone din nordul Chinei, din India, Orientul Mijlociu şi Africa de Sud au apă foarte puţină, în timp ce ţări precum Etiopia, Ghana, Madagascar şi Sudan au suprafeţe întinse de terenuri). Presiunile sporite duc şi la creşterea nevoii de guvernare bună în general. Guvernele şi companiile care fac faţă acestei provocări vor fi şi mai în măsură să profi te de oportunităţi. În sfârşit, creşterea veniturilor şi a investiţiilor contribuie la asigurarea unor activităţi complementare (infrastructură, competenţe etc.) pentru utilizarea terenurilor, a apei şi a energiei pentru CID.

ÎNCADRAREA REACŢIILOR FAŢĂ DE NOILE DIFICULTĂŢIPentru a transforma economia în direcţia creşterii incluzive şi durabile este nevoie de o schimbare amplă în ceea ce priveşte instituţiile, politicile şi valorile, precum şi de participarea tuturor părţilor interesate. Reuşita transformării va depinde de stimulente adecvate, cum ar fi reglementarea efi cientă, drepturile de proprietate sigure şi transparente, fi xarea preţurilor resurselor şi coordonarea de activităţi care orientează piaţa în direcţia dorită. Este nevoie de un sector privat puternic, guvernat de un cadru de reglementare, care să reacţioneze la stimulente, să identifi ce şi să valorifi ce noile oportunităţi şi să realizeze inovaţii în moduri menite să atingă potenţialul de creştere al resurselor naturale în limitele fi zice naturale. Stabilirea noilor cadre, care va presupune şi înlocuirea vechilor stimulente, este un proces cu un profund caracter politic. Realizarea acestui obiectiv va necesita o societate civilă puternică şi vigilentă, un caracter de lider la nivel public şi o intervenţie hotărâtă a statului. Va fi necesară mobilizarea unei voinţe politice semnifi cative şi a unor niveluri de coordonare internaţională fără precedent.

Un cadru COER sau cu patru piloni pentru abordarea rolurilor sectorului public şi ale celui privat şi a relaţiei dintre ele are în vedere noile difi cultăţi ale gestionării resurselor naturale şi contribuie la trecerea spre o creştere incluzivă şi durabilă. În primul rând, trebuie gestionată cererea astfel încât să fi e refl ectate valorile de raritate, atât pentru resurse individuale, cât şi pentru grupuri de resurse. În al doilea rând, trebuie gestionată oferta de resurse pentru o creştere cantitativă şi calitativă. În al treilea rând, trebuie îmbunătăţită efi cienţa utilizării resurselor. În al patrulea rând, strategiile de dezvoltare trebuie să se concentreze asupra rezistenţei şi a bunăstării celor mai săraci în faţa şocurilor economice şi bazate pe resurse.

GESTIONAREA RELAŢIEI AETGestionarea elementelor din relaţia AET depinde de o abordare integrată. O picătură de apă, un lot de teren sau un kilojoule de energie regenerabilă nu se poate privi prin prisma unei singure politici sectoriale sau a unui singur sistem de gestionare. Este posibil ca o politică să pară efi cientă într-o dimensiune, dar să dăuneze celorlalte, iar modalităţile diferite de exploatare a apei şi a terenurilor sau de producere a energiei regenerabile solicită în mod diferit celelalte resurse. Reacţia adecvată faţă de difi cultăţile care sunt pe cale să apară, în special legăturile dintre apă, energie şi teren, necesită examinarea şi gestionarea compromisurilor nu numai între utilizatorii şi utilizările aceleiaşi resurse, ci şi ai/ale altor resurse înrudite.

Difi cultăţile de gestionare la interfaţa dintre politicile AET sunt infl uenţate de factori precum: (1) distribuţia resurselor de apă şi terenuri, (2) paradigmele de consum şi producţie care solicită intens resursele, (3) accesul la apă, energie şi terenuri pentru cei mai săraci şi, mai presus de toate, (4) buna guvernare adecvată şi sistemele de monitorizare.

În secţiunile de mai jos este discutată gestionarea celor trei elemente ale relaţiei AET. Aceste secţiuni se concentrează asupra modului de manifestare a difi cultăţilor globale la nivelul sectorului, asupra acţiunilor întreprinse de către sectorul public şi cel privat cu privire la unele dintre aspecte şi la modul în care gestionarea unuia afectează gestionarea celorlalte.

GESTIONAREA APEIAccentul pus pe apă diferă foarte mult la nivelul globului, în funcţie de factori precum înzestrarea cu resurse, nivelurile veniturilor şi guvernarea. Apa este deja intens dezvoltată şi rară din punct de vedere fi zic în mai multe economii emergente, precum şi în anumite zone din sudul şi din estul Africii. Numeroase ţări cu venituri scăzute au sufi cientă apă pentru nevoile proprii, dar apa este rară din punct de vedere economic pentru că nu există capacitate fi nanciară, umană şi tehnică sufi cientă pentru a asigura şi a susţine infrastructura de acces. Alte ţări suferă din cauza unui exces de apă sub formă de inundaţii. Variabilitatea climatului şi evenimentele extreme, precum secetele şi inundaţiile, vor spori difi cultăţile gestionării şi ale ofertei.

Din perspectiva dezvoltării, principala difi cultate este sporirea securităţii apei pentru populaţiile vulnerabile. Defi nim securitatea apei ca fi ind disponibilitatea şi accesul la apă sufi cientă din punct de vedere cantitativ şi calitativ pentru a satisface cerinţele populaţiilor cu privire la sănătate, mijloace de trai, ecosistem şi producţie, în condiţiile unui nivel acceptabil de risc în ceea ce priveşte apa. Atingerea securităţii apei impune investiţii atât în infrastructura hidraulică, cât şi în cea instituţională, pentru stocarea, transportul

Rezumat

8


şi gestionarea efi cace a apei. În numeroase ţări lipseşte capacitatea de stocare adecvată cu care să se stabilizeze variabilitatea pluvială, iar acest lucru va impune investiţii semnifi cative în infrastructura fi zică.

Acolo unde resursele de apă se folosesc mai intensiv, investiţiile în gestionare şi în instituţiile pentru rezolvarea tensiunilor ce ţin de alocare şi de compromisuri reprezintă o prioritate, în special la nivelul interfeţei dintre agricultură şi mediul urban. În acest context, sunt fundamental necesare investiţiile pentru planifi carea alocării, dezvoltarea unor sisteme moderne de drepturi privind apa care să atribuie diferitor utilizatori şi utilizări anumite cote din resursele disponibile, precum şi utilizarea înţeleaptă a instrumentelor de reglementare şi de piaţă pentru alocarea apei într-o manieră transparentă, echitabilă şi efi cientă.

Reformele din sectorul apei au fost infl uenţate de conceptul gestionării integrate a resurselor de apă (GIRA), care impune „dezvoltarea şi gestionarea coordonată a apei, a terenurilor şi a resurselor înrudite, pentru a maximiza bunăstarea într-o manieră echitabilă fără a compromite caracterul durabil al ecosistemelor vitale (GWP, 2000: 22), fi ind astfel consecventă, în linii mari, cu o perspectivă AET. GIRA este asociată, de obicei, cu ideea că resursele de apă trebuie gestionate la nivelul bazinelor hidrografi ce, idee care impune îmbunătăţirea coordonării şi a procesului decizional între diferitele sectoare care utilizează apa, serviciile de apă fi ind privite atât ca un bun social, cât şi ca unul economic. Totuşi, foarte puţine guverne naţionale au pregătit asemenea politici, iar „integrarea” reală a fost mereu difi cil de concretizat. Lipsa unor investiţii semnifi cative şi susţinute din partea guvernului şi a donatorilor este una dintre probleme, în special având în vedere faptul că investiţiile de acest tip nu generează „câştiguri rapide” şi rezultate uşor cuantifi cabile. O altă problemă o reprezintă realitatea politică a faptului că deciziile referitoare la apă, energie şi terenuri se iau adesea în afara unor asemenea organisme integratoare, refl ectând obiective economice mai largi şi semnale care rămân în continuare necoordonate.

S-au înregistrat mutări semnifi cative în ceea ce priveşte responsabilităţile pentru gestionarea apei la diferite niveluri administrative, la diferite scări spaţiale şi între sectorul public, cel privat şi societatea civilă. De la „coaliţiile de interese” recent apărute pentru serviciile de apă din domeniul rural din Etiopia, care cuprind guvernul, sectorul privat, ONG-urile şi, la nivel central, comunităţile locale, până la corporaţiile multinaţionale angajate în iniţiative precum Mandatul de apă CEO şi Etapa a II-a a Grupului Water Resources, peisajul gestionării apei se schimbă. În ansamblu însă, sectorul public îşi păstrează anvergura şi, în principiu, autoritatea de a clarifi ca drepturile, de a fi xa preţurile, de a rezolva compromisurile şi de a asigura accesul celor săraci şi excluşi, fi e în calitate de furnizor de servicii, fi e în calitate de susţinător sau prin contracte cu fi rme private.

Utilizarea şi gestionarea apei necesită o perspectivă integrată care să ia în calcul aspectele ce ţin de terenuri şi de energie. În primul rând, apa este un element important utilizat în agricultură şi în energie, iar utilizarea terenurilor şi energia au implicaţii directe asupra cantităţii şi a calităţii apei. Deşi este nevoie de apă pentru întreaga producţie agricolă, există diferenţe între agricultura alimentată cu apă pluvială şi cea irigată, iar modul în care se utilizează îngrăşămintele şi pesticidele infl uenţează calitatea apei. Tranzacţiile cu apă virtuală pot juca un rol important pentru zonele unde apa este rară, permiţându-le acestora să importe apă sub forma unor alimente produse în zone cu sufi cientă apă disponibilă. Mai mult, metodele diferite de producţie a energiei regenerabile au impacturi diferite asupra sistemelor care vizează resursele de apă. Producţia de materii prime pentru biocombustibili, de exemplu, concurează cu producţia alimentară pe suprafeţe semnifi cative de pământ cultivat de cea mai bună calitate, iar „amprenta” de apă a biocombustibililor este mare în comparaţie cu a altor forme de energie (a se vedea Caseta 1). În al doilea rând, în special în numeroase zone în care apa este insufi cientă, energia este un element important utilizat în alimentarea cu apă (de exemplu, pentru pompare sau pentru desalinizarea apei de mare) şi trebuie explorată posibilitatea utilizării energiei regenerabile.

GESTIONAREA ENERGIEI REGENERABILEFurnizarea de energie regenerabilă le poate asigura energie celor mai săraci reducând totodată emisiile de CO¬2. Dat fi ind faptul că emisiile de GES care au legătură cu energia sunt în creştere, iar capacitatea de stocare atmosferică este fi nită, lumea trebuie să facă trecerea de la o valoare ridicată a emisiilor de carbon la una scăzută, continuând totuşi să asigure serviciile de energie necesare pentru o creştere incluzivă şi durabilă. Un element-cheie în această tranziţie este creşterea furnizării de servicii de energie regenerabilă şi reducerea dependenţei de combustibilii fosili, în primul rând în lumea industrializată, dar şi în ţările în curs de dezvoltare. Marile puteri emergente au şi raza de acţiune necesară pentru a-şi reduce semnifi cativ emisiile de GES. Pot exista, de asemenea, oportunităţi încă neexploatate de investiţii în energia regenerabilă în acele ţări cu venituri mici care au un potenţial ridicat pentru furnizarea de energie regenerabilă; acestea ar putea fi ajutate să adopte o „cale ecologică”, de exemplu, prin utilizarea fi nanţării climatice cât timp energia regenerabilă nu este încă viabilă din punct de vedere economic, sau să furnizeze energie ecologică pentru ţările cu venituri ridicate.

Furnizarea de energie regenerabilă poate fi un „triplu câştig” în ceea ce priveşte rezultatele economice, sociale şi ecologice. Adoptarea unor pachete de politici efi cace (cum ar fi eliminarea eşecurilor de piaţă de pe pieţele de capital, stimulentele din momentul înfi inţării pentru reducerea costurilor ridicate ale capitalului iniţial pe care le presupune producţia de energie alternativă, intervenţiile de reducere a factorilor externi negativi din introducerea instalaţiilor de energie regenerabilă, un cadru administrativ de reglementare efi cient şi competenţele complementare) poate ajuta energia regenerabilă să devină durabilă din punct de vedere economic, ecologic şi social. Kenya produce o mare parte a energiei sale electrice din surse ecologice (hidroenergie, energie geotermală),

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

9


inclusiv energia furnizată de sectorul privat, datorită unui cadru de reglementare adecvat. Reţelele adecvate de alimentare cu electricitate pot şi ele să contribuie la asigurarea accesului celor mai săraci la energie.

În practică, este posibil ca aceste opţiuni aparent atractive de promovare a energiei regenerabile să nu fi e fezabile din cauza unor confl icte de interese între grupuri (de exemplu, puterea de lobby a producătorilor de combustibili fosili poate împiedica impulsionarea producţiei de energie regenerabilă), din anumite considerente economice pe termen scurt (de exemplu, o creştere a preţului combustibililor fosili întoarce opinia publică împotriva eliminării subvenţiilor) sau ca urmare a absenţei proceselor adecvate (de exemplu, lipsa de participare împiedică găsirea compromisurilor corecte între „câştigători” şi „perdanţi”).

Caseta 1. Producţia de biocombustibili din perspectiva relaţiei AETUtilizarea biocombustibililor are potenţialul de a reduce presiunile asupra spaţiului pentru carbon prin reducerea emisiilor de GES, dar producerea lor afectează securitatea alimentară şi a apei. Materiile prime pentru biocombustibili ocupă aproximativ 2-3% din terenul arabil la nivel mondial. Pentru că producţia are loc în cea mai mare parte în zone agricole cu un pronunţat caracter comercial, impactul asupra preţurilor poate fi mai mare decât cel sugerat de cota din suprafaţa totală sau din producţie. Numeroşi factori, cum ar fi preţurile petrolului, speculaţiile şi intervenţiile din partea guvernelor, au contribuit la creşterea din 2008-2009 a preţului la alimente, iar creşterile înregistrate în domeniul biocombustibililor este posibil să fi ridicat preţurile alimentelor cu 5-20% în ultimii ani. Previziunile referitoare la producţia viitoare de biocombustibili şi de alimente indică o concurenţă sporită pentru teren în cazul în care se realizează toate politicile privind biocombustibilii sau în cazul în care aceştia devin viabili fără sprijin din partea guvernelor. Există păreri conform cărora biocombustibilii ar putea reprezenta 27% din energia de transport la nivel mondial până în 2050, folosind 6% din terenul arabil al lumii.

Producţia de materie primă pentru biocombustibili la nivel global afectează modifi carea destinaţiei terenurilor, presiunea asupra terenurilor şi preţurile alimentelor, în special dacă producţia sa depinde de cantităţi mari de elemente externe utilizate. Efectele asupra populaţiei sărace din ţările în curs de dezvoltare şi efectele asupra CID se manifestă în principal prin preţurile alimentelor, care creează stimulente pozitive pentru producători şi impacturi negative pentru consumatori. Impactul biocombustibililor asupra producţiei de alimente depinde de factori ce ţin de context, cum ar fi terenul, tehnologia şi modelul de agricultură utilizat, precum şi existenţa unor efecte asupra altor producţii de recolte. Unii biocombustibili consumă şi multă apă, iar amprenta medie de apă a biomasei este de 70 de ori mai mare decât cea a petrolului. Amprenta de apă a biocombustibililor (de exemplu, din etanol) prezintă însă o variaţie amplă şi în funcţie de ţară şi de context, ceea ce subliniază necesitatea de a monitoriza efectele producţiei de biocombustibili asupra utilizării apei şi a terenurilor.

Sursa: A se vedea Capitolele 6 și 7 din Raportul European privind Dezvoltarea 2011/2012

Sursele de energie regenerabile precum biocombustibilii, biomasa şi hidroenergia depind de terenuri şi/sau de apă, motiv pentru care o creştere substanţială a furnizării de energie regenerabilă ar putea cauza presiuni considerabile asupra altor resurse din cadrul relaţiei AET. Acest lucru subliniază necesitatea gestionării efi ciente a tuturor resurselor AET, pentru că o creştere a furnizării de energie regenerabilă poate deveni apăsătoare pentru apă şi pentru mediu – un exemplu important al relaţiei AET. Acest lucru este adevărat în special în cazul biocombustibililor (a se vedea Caseta 1). În ţări precum China sau India, cu o populaţie numeroasă şi o creştere economică ridicată, presiunile asupra apei şi a terenurilor cauzate de producţia de hidroenergie şi biocombustibili pot fi deosebit de grave, deşi, în cazul apei, ele sunt legate mai mult de modifi cările regimurilor de fl ux în bazinele hidrografi ce (inclusiv la nivel transfrontalier) decât de utilizarea de consum. Printre acţiunile concrete pe care le pot întreprinde factorii politici pentru conservarea apei şi a terenurilor se numără crearea de stimulente pentru acumularea apei de ploaie, utilizarea de terenuri marginale pentru producţie sau adoptarea de practici agricole cum ar fi culturile intercalate, precum şi construirea unor baraje mai mici, descentralizate, cu microhidrocentrale.

Investiţiile foarte necesare în domeniul energiei regenerabile trebuie să aducă şi un angajament de a face faţă la subvenţiile de energie care creează distorsiuni şi contribuie la exploatarea excesivă a apei. În unele ţări, utilizarea intensivă a apei freatice este încurajată de subvenţiile pentru energie, secătuind economia energetică şi contribuind la utilizarea excesivă a resurselor. Investiţiile în furnizarea de energie (fi e ea şi regenerabilă) fără a ţine cont de aspectul gestionării cererii, difi cil din punct de vedere politic – energia şi apa fi ind interdependente – nu prezintă un caracter durabil.

GESTIONAREA TERENURILORCererea ridicată pentru terenuri la nivel global creează o tensiune sporită între nevoile concurente de la nivel global, naţional şi local. Cererea de alimente şi cererea de energie, ambele în creştere, concurează pentru terenurile productive. La nivel naţional, disponibilitatea terenurilor creează oportunităţi pentru investiţii, pentru schimbarea productivităţii şi crearea de avere. La nivel

Rezumat

10


local, terenurile reprezintă valori spirituale şi culturale, constituind totodată baza economică a mijloacelor de trai ale oamenilor, care poate deveni o victimă a acestor noi forţe. Nevoile şi utilizările mai mari afl ate în concurenţă se lovesc de constrângerile de mediu şi vor impune compromisuri difi cile.

Suprafaţa de teren dedicată producţiei este în creştere. Se estimează că, pentru a face faţă cererii la nivel global, în comparaţie cu nivelurile din prezent, vor fi necesare până în 2030 încă 47 de milioane de hectare pentru producţia de alimente şi furaje, 42-48 de milioane de hectare pentru împăduriri şi 18-44 de milioane de hectare pentru producţia de materie primă pentru biocombustibili. Acest lucru va duce la slăbirea ecosistemelor, cum ar fi pădurile, mlaştinile şi zonele protejate, care îndeplinesc funcţii vitale ce riscă a se pierde. În lipsa aprecierii corecte şi a includerii acestor ecosisteme în deciziile cu privire la destinaţia terenurilor, probabil că această tendinţă va continua, ea fi ind de obicei ireversibilă.

Raritatea tot mai accentuată a terenurilor oferă, de asemenea, oportunităţi pentru creştere economică şi dezvoltare, precum şi stimulente pentru creşterea productivităţii agricole. Între 1967 şi 2007, randamentul la nivel global a crescut cu 115%, deşi suprafaţa cultivată a crescut cu numai 8%. Cazul Braziliei ilustrează faptul că productivitatea sporită poate impulsiona economia naţională, dar implică anumite costuri de ordin social şi ecologic (Caseta 2). Acest lucru subliniază importanţa sporirii productivităţii terenurilor în aşa fel încât să încurajeze o creştere care să fi e în acelaşi timp sustenabilă şi incluzivă. Există două direcţii principale de gândire conturate pe această temă. Una susţine metodele care utilizează în mod intensiv capitalul la scară largă folosind inovaţiile tehnologice. Cealaltă accentuează ideea că fermele mici de familie pot şi ele să înregistreze creşteri substanţiale ale randamentului şi pot lucra într-un mod mai ecologic, care să reducă şi nivelurile de sărăcie (IAASTD, 2008).

Percepţia rarităţii accentuate a dus la o creştere a tranzacţiilor funciare la scară largă efectuate de către investitori naţionali şi internaţionali. Se estimează că, în perioada 2008-2009, investitorii şi-au exprimat interesul faţă de aproximativ 56 de milioane de hectare din întreaga lume, peste jumătate din această suprafaţă fi ind în Africa Subsahariană. Deşi 80% din proiectele avute în vedere nu au fost încă puse în practică, cercetările efectuate până în prezent relevă riscuri sociale şi ecologice mari, în timp ce benefi ciile promise adesea nu se concretizează. Un alt motiv de îngrijorare este faptul că investitorii (străini) par atraşi în special de ţările cu o guvernare slabă şi cu drepturi de proprietate incerte.

Trebuie acordată o atenţie specială drepturilor pe care le au utilizatorii tradiţionali ai pământului. Se estimează că 69% din terenurile din Africa Subsahariană reprezintă proprietate comună tradiţională (1,6 miliarde de hectare), mai puţin de 10% fi ind însă intabulate. Populaţiile indigene, utilizatorii secundari şi femeile deţin drepturile cele mai slabe. Acest lucru are atât implicaţii sociale, cât şi ecologice, pentru că aceste persoane sunt strămutate adesea pe terenuri situate mai la margine, unde mijloacele de trai sunt mai vulnerabile. Trebuie consolidate sistemele de proprietate asupra terenurilor prin dezvoltarea unor sisteme şi proceduri inovatoare şi rentabile care să contribuie la protejarea drepturilor tradiţionale şi colective. Comunitatea internaţională poate sprijini aceste eforturi prin măsuri fi nanciare şi tehnice semnifi cative.

Tranzacţiile funciare nu dau naştere numai unor motive de îngrijorare, ci oferă şi oportunităţi. Investitorii pot introduce noi tehnologii şi competenţe, pot urgenta dezvoltarea sistemelor de producţie contextualizate mai productive şi pot stimula inovaţia. Modelele de afaceri inovatoare pot oferi abordări diferite privind creşterea producţiei agricole. Sunt bine-venite coduri industriale pentru investiţiile responsabile, dar acestea nu sunt sufi ciente pentru a asigura conformitatea. Transparenţa şi guvernarea adecvată rămân de importanţă-cheie.

Statul trebuie să formuleze o viziune clară pentru dezvoltarea economică şi să se asigure că investiţiile în terenuri contribuie la aceasta. În acest scop vor fi necesare cercetări şi capacitatea de analiză a impacturilor economice, sociale şi ecologice ale diferitelor utilizări ale terenurilor, precum şi planifi carea incluzivă şi avizată a utilizării terenurilor. Pentru a asigura conformitatea şi a optimiza benefi ciile pentru dezvoltare, este esenţial să existe cadre de investiţii, contracte şi proceduri de negociere clare şi transparente. Este necesară o susţinere tehnică şi fi nanciară pentru construirea acestei capacităţi. Sierra Leone şi-a dezvoltat capacitatea tehnică de a negocia contracte care au asigurat tranzacţii funciare mai bune.

Utilizarea terenurilor este strâns legată de apă, care are o importanţă centrală pentru productivitatea terenurilor. De exemplu, utilizarea mai efi cientă a apei a ajutat Egiptul să îşi mărească randamentul la grâu cu 300% între 1960 şi 2010. De la sfârşitul războiului, din 1975, cultivatorii vietnamezi au înregistrat o creştere cu 400% a producţiei de orez. Accesul la apă stă şi la baza a numeroase achiziţii de terenuri, investitorii dorind garantarea accesului viitor la apă. De aceea neluarea în calcul a apei în cadrul tranzacţiilor funciare a devenit o preocupare atât de importantă. La nivel internaţional, acest aspect necesită atenţie pentru tranzacţiile cu apă virtuală. La nivel naţional, utilizarea apei şi cea a terenurilor trebuie gestionate împreună şi trebuie analizate sisteme de producţie care să utilizeze mai efi cient resursele. De asemenea, acest aspect evidenţiază nevoia de deconectare, consolidare şi sporire a transparenţei drepturilor privind terenurile şi apa.

Producţia de energie este un alt factor determinant al cererii de teren (de exemplu, materiile prime pentru biocombustibili, terenurile inundate pentru producerea de hidroenergie). Politicile din UE şi SUA privind biocombustibilii contribuie la cererea de terenuri, acest fenomen fi ind tot mai accentuat şi în ţările în curs de dezvoltare. Aceste interlegături indică încă o dată importanţa unei coerenţe

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

11


sporite a politicii pentru dezvoltare. La nivelul UE, acest lucru presupune revizuirea politicilor privind alimentele şi energia pentru a vedea ce efecte au ele asupra utilizării terenurilor şi a apei. De asemenea, acest fapt subliniază necesitatea gestionării coordonate a acestor resurse la nivel global, regional şi naţional, ceea ce va necesita investiţii semnifi cative în capacitatea instituţională pentru planifi carea AET.

Caseta 2. Brazilia: Consecinţele ecologice şi sociale ale creşterii productivităţii terenurilor Brazilia este cel mai mare producător mondial de mărfuri precum carnea de vită, trestia de zahăr, cafeaua şi concentratul de suc de portocale şi este un producător important de porumb, soia, bumbac, cacao, tutun şi cherestea. De asemenea, aici există un efectiv bovin mai numeros decât în orice altă ţară. În 2007, afacerile agricole au reprezentat 25% din PIB-ul Braziliei şi peste 30% din exporturile sale. Producţia agricolă a crescut considerabil din anii 1970. Suprafaţa agricolă a crescut cu 32% din 1976-1977 până în 2010-2011, extinzând-se în principal în cerrado şi în bazinul Amazonului. Randamentul general la hectar a crescut cu 157% în aceeaşi perioadă, datorită sprijinului acordat de Embrapa, agenţia publică de cercetări în domeniul agricol. Embrapa s-a concentrat asupra culturilor adaptate la climatul şi la solurile din cerrado, precum şi la suprafeţele mari de teren nefolosit care se preta la agricultura mecanizată. Pentru Amazon nu s-au întreprins asemenea demersuri. Cerrado produce 40% din cantitatea de soia şi de porumb din Brazilia, în timp ce productivitatea din zona Amazonului rămâne redusă: micii agricultori produc pentru subzistenţă şi pentru pieţele locale, iar numeroase ferme zootehnice mari rămân inactive.

Deşi extinderea agricolă şi creşterea productivităţii i-au permis Braziliei să devină un exportator important de produse agricole, au existat şi costuri sociale şi ecologice. Afacerile agricole au contribuit la modernizarea economiei Braziliei, dar micii agricultori şi populaţiile indigene au fost obligaţi să se retragă şi să adopte mijloace de trai mai nesigure. Statul Mato Grosso este acum centrul agriculturii moderne din cerrado. Datorită economiilor de scară, terenului ieftin şi mecanizării, cultivarea de soia este profi tabilă şi a generat o economie prosperă în jurul elementelor utilizate şi al serviciilor asociate. Totuşi, din totalul forţei de muncă agricole, numai 2% este angajată în producţia de soia (în sud şi sud-est, procentul este de 12-20%): în plus, în anii 1980 şi 1990, majoritatea micilor producători şi-au vândut terenul, fi e voluntar, fi e ca urmare a presiunilor.

În ceea ce priveşte mediul, echilibrul este unul mixt. Nu au fost aplicate legile existente care protejează pădurile, biodiversitatea şi bazinele hidrografi ce, iar benefi ciile ecologice au fost produsele secundare ale unor metode de producţie menite a spori productivitatea. Statul Mato Grosso a înregistrat una dintre cele mai ridicate rate de despăduriri în anii 1980 şi 1990, ca urmare a cultivării unei singure culturi la scară largă. Utilizarea intensivă a îngrăşămintelor a poluat apa freatică. Despăduririle din cerrado au dus la emisii de carbon ridicate şi la pierderi în ceea ce priveşte diversitatea; agricultura modernă a redus conţinutul organic al solului, crescând astfel emisiile. Plantarea fără arat câştigă treptat teren, contribuind la reducerea emisiilor de carbon şi la menţinerea sub control a eroziunii solului, dar o parte însemnată a celor 54 de milioane de hectare de păşuni este degradată.

Sursa: A se vedea Capitolul 7 din Raportul European privind Dezvoltarea

CE POATE FACE SECTORUL PUBLIC?Principala responsabilitate pentru conducerea reacţiei faţă de noile difi cultăţi de mediu îi revine sectorului public. Acesta trebuie să stabilească obiective pentru sporirea efi cienţei utilizării resurselor şi să dezvolte politici de gestionare a rarităţii apei, a energiei şi a terenurilor, protejându-i totodată pe cei mai săraci. Dezvoltarea unor politici adecvate şi integrate şi stabilirea unor obiective ambiţioase sunt adesea esenţiale pentru a formula noi strategii şi a transforma sistemele de guvernare pentru gestionarea relaţiei AET. Este nevoie de instituţii comune pentru o analiză şi o gestionare coordonată a apei, a energiei şi a terenurilor la nivel global, regional, naţional şi local. Guvernarea adecvată este de importanţă vitală. Trebuie luate măsuri decisive care să vizeze cererea, securizând oferta de resurse, sporind efi cienţa şi crescând rezistenţa la şocuri, protejându-i în acelaşi timp pe cei mai săraci. Sectorul public are în acest demers trei funcţii principale: (a) coordonare şi facilitare; (b) cadru de reglementare şi de stimulente; şi (c) cheltuieli publice.

a) Coordonarea şi facilitarea Consolidarea coordonării şi a facilitării sectorului public pentru a asigura o relaţionare mai incluzivă şi mai promptă cu sectorul privat, societatea civilă, autorităţile locale şi actorii regionali şi globali reprezintă o parte esenţială a gândirii integrate privind relaţia AET. Coordonarea interministerială rămâne o provocare-cheie în ceea ce priveşte gestionarea transsectorială a relaţiei dintre resursele AET. Având acces la autorităţile publice, micii agricultori, grupurile marginalizate şi săracii îşi pot valorifi ca potenţialul de dezvoltare,

Rezumat

12


fi ind posibilă astfel asigurarea la timp a unor măsuri de compensare sau de redistribuire. Sectorul public are un rol şi în ceea ce priveşte sporirea transparenţei utilizării resurselor, dat fi ind faptul că tranzacţiile funciare au loc adesea în ţări cu o guvernare slabă.

b) Cadrul de reglementare şi de stimulenteSectorul public trebuie să conceapă cadre juridice şi de reglementare care să ducă la dezvoltarea sectorului privat şi să răspundă preocupărilor actorilor mai puţin puternici şi mai fragmentaţi (mici agricultori, consumatorii, actorii din societatea civilă etc.). Se vor putea stimula astfel investiţiile private, de exemplu în domeniul energiei regenerabile sau al apei. De asemenea, sectorul public ar putea consolida capacitatea ţării-gazdă de a înfi inţa capacitatea de reglementare, juridică şi de implementare pentru a gestiona interesul investitorilor şi a-l alinia la viziunea generală de dezvoltare (de exemplu, printr-o consolidare a unor sisteme de proprietate asupra terenurilor care să fi e efi ciente din punctul de vedere al costurilor şi să protejeze drepturile tradiţionale şi colective). Politicile privind energia regenerabilă trebuie să includă politici care sunt în benefi ciul sectorului privat – de exemplu, să încurajeze hidroenergia la scară mică sau companiile care oferă energie solară. Sunt necesare şi drepturi clare privind apa, pe baza alocării de drepturi între diferite grupuri din totalul resurselor disponibile. Procesul de determinare a cotelor anuale de apă este vital pentru a le oferi certitudine utilizatorilor apei. Abordările bazate pe o formulă pot spori consecvenţa şi transparenţa.

Fixarea corectă a preţului resurselor naturale poate asigura semnalarea clară a factorilor externi de mediu care determină utilizarea resurselor şi a serviciilor. Există eşecuri de piaţă asociate, de exemplu, utilizării combustibililor fosili (costurile emisiilor de CO

2 în

mediu) sau retragerii „apei libere” în zonele unde apa este rară. Fixarea adecvată a preţurilor poate aborda aceste eşecuri ale pieţei, internalizând aspectele externe şi încurajând dezvoltarea. Pentru activităţile care dăunează mediului (de exemplu, emisiile de carbon) se poate fi xa preţul întreg (de exemplu, prin stabilirea preţurilor pentru carbon), iar pentru activităţile care ajută mediul (de exemplu, promisiunea de a investi în mod durabil sau de a nu despăduri) se pot oferi recompense sub forma unor plăţi pentru serviciile de ecosistem (PSE). Sectorul public trebuie să încurajeze valorizarea corectă a serviciilor de ecosistem în procesele de politică şi de planifi care. Acest lucru va afecta paradigmele de consum, va ghida investiţiile private, va încuraja oferta şi va stimula inovaţia. De exemplu, terenurile le sunt date adesea investitorilor sau le sunt concesionate în schimbul unor preţuri mici, sub valoarea opţiunii (deşi preţurile pentru terenuri sunt în creştere), iar acest lucru poate bloca o ţară în contracte nedorite cu investitorii (Collier şi Venables, 2011). Subvenţiile pentru combustibil reduc competitivitatea şi inovaţiile în domeniul energiei regenerabile.

Fixarea adecvată a preţurilor este o propunere radicală care depinde de numeroase informaţii, abordări inovatoare, abilităţi de comunicare bune, precum şi de coordonare, construirea de coaliţii şi calitatea de lider. Preţurile mai ridicate ale resurselor îi dezavantajează pe cei săraci, cărora le lipseşte şi acum accesul la apă, energie şi terenuri, în timp ce preţurile efi ciente pot avea consecinţe puternice de distribuţie, care au îngreunat reforma în trecut (de exemplu, în India sau în Nigeria). Astfel, reforma subvenţiilor trebuie să aibă loc în cadrul unui proces atent, comunicat corespunzător, şi să fi e însoţită de măsuri pentru protejarea celor mai săraci şi abordarea problemei accesibilităţii preţurilor. Aspectele de ordin practic privind fi xarea preţurilor diferă în funcţie de resursa în cauză şi de contextul socioeconomic. De exemplu, fi xarea unui preţ volumetric pentru apă este rară în numeroase ţări pentru că sistemele de aprovizionare nu au fost concepute urmărind acest scop, iar recuperarea costurilor prin stabilirea unui preţ de cost cu marjă de profi t zero rămâne singura alternativă realistă. Se poate folosi însă un sistem de alocare-autorizare pentru a gestiona cererea în mod efi cace, aceasta fi ind principala abordare folosită în acele ţări care au reuşit să atingă un echilibru între cerere şi ofertă. Deşi există anumite scheme de fi xare a preţului pentru carbon (pentru internalizarea costurilor de mediu ale combustibililor fosili), preţurile pentru carbon prezintă variaţii prea largi şi sunt adesea stabilite la valori prea mici (de exemplu, UE ar putea stabili un preţ minim al carbonului). Valoarea de opţiune a terenurilor depinde de existenţa unor factori complementari (necunoscuţi).

Pentru fi xarea corespunzătoare a preţurilor este necesară o coordonare semnifi cativă. În bazinul Lacului Naivasha din Kenya, pentru aceeaşi resursă concurează producţia de fl ori, utilizatorii terenurilor agricole din amonte, furnizorii de energie, pescuitul şi turismul. Reacţia tradiţională faţă de raritatea apei dulci în industria producerii fl orilor este de a spori efi cienţa apei prin microirigare. Totuşi, agricultorii din amonte au un efect mai puternic asupra absorbţiei apei prin practicile lor de utilizare a terenurilor. După coordonarea activităţilor lor, cultivatorii de fl ori au decis să îi plătească pe agricultorii din amonte pentru servicii de ecosistem – un exemplu de soluţie care vizează relaţia AET în ansamblu (a se vedea Caseta 3).

Caseta 3. Gestionarea relaţiei AET şi a plăţilor pentru serviciile de ecosistem (PSE) în bazinul Lacului NaivashaLacul Naivasha este cel mai mare lac cu apă dulce din Kenya, iar bazinul său susţine o varietate de sectoare, cum ar fi sectorul turistic (atras de biodiversitatea lacului), micii producători agricoli din zona de captare superioară, producătorii comerciali de fl ori şi legume (care reprezintă aproximativ 10% din piaţa de schimb valutar din Kenya şi aproximativ 2 milioane de

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

13


locuri de muncă) din jurul lacului şi furnizarea de energie regenerabilă (atât hidroenergie, cât şi energie geotermală). Aceste cerinţe multiple îngreunează însă caracterul durabil al acestui ecosistem.

Bazinul se caracterizează printr-un set complex de actori, cu diferite interese pe termen scurt şi lung şi diferite mize în lanţurile valorice respective: investitorii străini la scară largă, o proporţie foarte mică de horticultori locali, păstorii Maasai, micii agricultori, comunităţile de pescari şi hotelierii. Unele dintre aceste grupuri sunt bine organizate (de exemplu, sindicatele, asociaţiile de afaceri, precum Consiliul Florilor din Kenya, sau grupurile de interese cum ar fi Asociaţia Ripariană Lacul Naivasha). Printre alţi actori se numără autorităţile locale şi agenţiile internaţionale precum UNDP şi WWF. Companiile private joacă însă şi ele un rol important ca inovatori şi fi nanţatori.

Au fost introduse deja numeroase inovaţii prin diferitele interrelaţii şi prin compromisurile pe care le susţin ele. Deşi sectorul public nu a preluat iniţiativa pentru coordonarea tuturor acestor actori, au apărut şi continuă să se formeze coaliţii între stat şi actorii privaţi. Asemenea coaliţii contribuie la rezolvarea unora dintre problemele de acţiune colectivă şi la abordarea domeniilor-problemă concrete legate de utilizările concurente din cadrul gestionării AET din jurul Lacului Naivasha. Un exemplu îl reprezintă plăţile pentru serviciile de ecosistem (PSE) efectuate de către companiile din aval către micii agricultori din amonte, prin care se urmăreşte asigurarea că practicile lor de utilizare a terenului sunt mai durabile, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea apei. Alţi actori contribuie şi ei cu experienţa lor, cu abilităţile de facilitare, cu transparenţă şi sensibilizare, investiţii, lanţuri valorice legate între ele şi dezvoltarea capacităţii.

Sursa: Capitolele 8 și 9 din Raportul European privind Dezvoltarea 2011/2012

c) Cheltuielile publice Furnizarea de bunuri publice poate, de asemenea, să corecteze eșecurile de pe piaţă, îmbunătăţind cantitativ și calitativ oferta și promovând eficienţa. De exemplu, dezvoltarea unor sisteme de producţie agricolă compatibile cu CID necesită o îmbinare de elemente din sectorul public şi cel privat (de exemplu, politica în domeniul tehnologiei, cum ar fi cercetarea-dezvoltarea şi sistemele naţionale de inovare). Asigurarea infrastructurii (de exemplu, sisteme de stocare sau sisteme noi de irigare) poate asigura aprovizionarea cu apă, poate îmbunătăţi gestionarea ofertei, efi cienţa apei şi rezistenţa. Este difi cil să estimăm cererile şi interesele concurente, pentru că furnizarea de bunuri publice (care variază de la investiţiile la scară mare până la cele la scară mică în infrastructură, cercetare-dezvoltare, experimentare etc.) – sau absenţa acesteia – se poate caracteriza prin compromisuri semnifi cative, costuri sociale sau oportunităţi ratate în ceea ce priveşte gestionarea resurselor naturale şi dezvoltarea. În plus, datorită legăturilor existente în cadrul AET, creşterea ofertei şi a productivităţii unei anumite resurse afectează utilizarea altor resurse (a se vedea Caseta 1).

Acordarea posibilităţii celor săraci de a face faţă și a reacţiona la șocuri. Schimbările globale de mediu, dar şi reacţiile faţă de acestea, cum ar fi preţurile combustibililor sau ale terenurilor, pot avea efecte semnifi cative asupra celor mai săraci. Se poate spori capacitatea de reacţie a grupurilor afectate prin redistribuire, protecţie socială şi întărirea rezistenţei, alocând spaţiu pentru cererile cetăţenilor de reforme şi de mobilizare, de contestare şi negociere. Structurile de guvernare trebuie să se asigure că săracii sunt reprezentaţi în mod adecvat la luarea deciziilor şi să conceapă acorduri de împărţire a benefi ciilor (cum se întâmplă în unele proiecte de hidroenergie). Se poate construi capacitatea pentru a crea un mediu în care aceştia să poată participa mai bine la decizii. De exemplu, o consolidare a drepturilor de proprietate asupra terenurilor şi a sistemelor privind drepturile asupra apei poate fi rentabilă, oferind siguranţă deţinătorilor drepturilor, constituind un stimulent pentru investiţiile în conservarea terenurilor şi a apei şi contribuind la identifi carea şi la protejarea drepturilor tradiţionale şi colective. În sfârşit, trebuie ridicate barierele comerciale, în special cele privind mărfurile agricole, pentru că acest lucru poate încuraja comerţul cu apă virtuală, util pentru cei care locuiesc în ţări unde apa este rară.

Este nevoie de inovare instituţională pentru formularea de politici integrate. Politicile care se bazează pe o viziune de tip relaţional pot fi foarte diferite de cele bazate pe abordări sectoriale izolate. Schimbările instituţionale pot fi minore: de exemplu, poate fi sufi cient ca anumite prevederi să fi e incluse într-un contract referitor la un teren. Alte demersuri mai complexe, cum ar fi încetarea unei activităţi (de exemplu, a subvenţiilor pentru biocombustibili) sau demararea unei activităţi (de exemplu, plăţile pentru serviciile de ecosistem) ar putea necesita înfi inţarea de noi instituţii sau chiar de noi structuri organizaţionale. Gestionarea integrată reprezintă o provocare pentru sectorul public, pentru că necesită o îmbunătăţire a coordonării şi a capacităţii instituţionale, punând astfel accentul pe guvernare.

Nu trebuie să ne imaginăm că opţiunile de mai sus sunt ieftine sau că ele nu vor implica schimbări majore în modul de viaţă al oamenilor. Este necesară o perspectivă pe termen lung pentru a înţelege impacturile reale ale scenariilor de tip „rutină” asupra dezvoltării economice, pentru a clarifi ca gradul de schimbare necesar (a se vedea Tabelul 2.2).

Toate ţările pot şi trebuie să contribuie la soluţiile necesare în ritmul de care sunt capabile (responsabilităţi comune, dar diferenţiate), iar ţările mai bogate trebuie să contribuie la fi nanţarea atingerii obiectivelor pe termen lung ale ţărilor mai sărace. Priorităţile politicii depind de context (progresul fi ind constrâns de considerente ce ţin de economia politică) şi de o serie de factori precum nivelul veniturilor, resursele disponibile, calitatea sistemelor de guvernare şi distorsiunile existente sau eşecurile de piaţă şi de coordonare.

Rezumat

14


Ţările mai bogate sunt primele care trebuie să acţioneze pentru a gestiona cererea şi a reduce amprenta de mediu a consumului şi a producţiei de bunuri şi servicii care presupun o utilizare intensivă a resurselor. Ele trebuie să deschidă drumul către reducerea deşeurilor, educarea cetăţenilor şi plătirea preţurilor complete pentru resurse. Pe de altă parte, ţările cu venituri mici trebuie să aibă dreptul de a obţine fi nanţare pentru energia regenerabilă, deoarece aceasta contribuie la un bine public global şi îmbunătăţeşte accesul la energie. Ţările mari cu venituri medii trebuie să stabilească treptat obiective cu caracter obligatoriu privind utilizarea şi efi cienţa terenurilor, a apei şi a energiei. Ţările cele mai sărace şi mai vulnerabile au nevoie de asistenţă pentru îmbunătăţirea accesului la resurse, în cazul în care aceste resurse lipsesc. Ţările cele mai sărace care au întinderi mari de teren şi un volum mare de apă trebuie să implementeze politici incluzive de gestionare a terenurilor şi a apei. Având în vedere că numeroase tranzacţii cu terenuri şi apă au loc în ţări caracterizate printr-o guvernare slabă, nu există nicio garanţie că ţara sau cei mai săraci cetăţeni ai să vor benefi cia de câştiguri. Prioritatea cea mai presantă pentru aceste ţări este perfecţionarea guvernării. Chiar şi unele ţări sărace (cum ar fi Sierra Leone) au reuşit să realizeze tranzacţii funciare bune pentru că au avut capacitatea de a gestiona contractele. Priorităţile politicii vor depinde şi de măsura în care dezvoltarea din trecut se bazează pe stimulente distorsionante (de exemplu, subvenţii pentru combustibilii fosili). Ţările în curs de dezvoltare care fi xează preţul resurselor ţinând cont de efectele rarităţii tot mai accentuate a resurselor naturale şi de costurile de mediu asociate vor avea în cele din urmă de câştigat din punct de vedere economic şi ecologic, dar vor avea adesea nevoie de o susţinere semnifi cativă pentru dezvoltare în perioada de tranziţie.

CE POATE FACE SECTORUL PRIVAT?Stimulentele acordate sectorului public şi celui privat în vederea utilizării mai durabile şi mai incluzive a resurselor naturale nu sunt încă sufi cient de bine echilibrate. În acest moment există doar câteva companii pentru care caracterul durabil reprezintă un obiectiv central. Se pune astfel întrebarea ce se poate face pentru a consolida stimulentele acordate companiilor şi a spori capacitatea acestor companii de a utiliza resursele naturale într-un mod mai durabil şi mai incluziv. Sectorul privat are două roluri ample cu privire la gestionarea şi utilizarea resurselor naturale: el generează sau asigură accesul la resursele naturale (de exemplu, generând energie sau furnizând apă) şi tot el utilizează şi consumă resurse naturale pentru a produce bunuri şi servicii.

Conturarea unor noi politici publice care vizează presiunile asupra resurselor va modifi ca preţurile relative, fapt ce va afecta comerţul internaţional şi paradigmele de investiţii şi de producţie. Deja este clar că noile presiuni asupra apei, a energiei şi a terenurilor oferă oportunităţi pentru sectorul privat. Există mai multe exemple privind interesul crescând al sectorului privat faţă de investiţiile în apă, energie şi terenuri în ţările sărace. De exemplu, companiile locale oferă servicii de energie solară cetăţenilor săraci (cum ar fi în India) sau investesc în forarea de puţuri de apă (cum ar fi în Bangladesh).

Sectorul privat, atât prin fi rmele mici, cât şi prin cele mari, joacă un rol vital în urmărirea unui nou tip de creştere: identifi carea de modalităţi efi ciente şi inovatoare de furnizare a resurselor naturale; gestionarea cererii de resurse naturale ca materiale de producţie, precum şi infl uenţarea şi avizarea deciziilor clienţilor astfel încât să promoveze consumul durabil; utilizarea efi cientă a resurselor prin inovarea produselor şi a proceselor; înţelegerea relaţiei AET şi reglarea ca atare a paradigmelor de producţie; luarea de măsuri adecvate pentru gestionarea riscurilor şi a şocurilor, astfel încât să protejeze compania şi mijloacele de trai care depind de ea. Companiile mari folosesc mai multe măsuri de gestionare în ceea ce priveşte cererea: calcularea amprentei de apă, etichetarea emisiilor de carbon şi iniţiative precum Masa rotundă pentru caracterul durabil al uleiului de palmier. În ceea ce priveşte oferta, companiile mici şi mari au deja un rol important pentru distribuţia apei, asigurarea de energie solară, hidroelectrică şi geotermală şi dezvoltarea terenurilor în anumite tranzacţii funciare. Mai multe companii îşi promovează propria efi cienţă şi efi cienţa furnizorilor lor, uneori sub forma unor parteneriate cu agenţiile donatoare. De asemenea, companiile adoptă din ce în ce mai mult o abordare a ecosistemelor, sporind efi cienţa în cadrul relaţiei AET.

Există o serie de stimulente menite să orienteze sectorul privat spre un model de afaceri mai durabil şi mai incluziv şi să rezolve discrepanţa de guvernare a întreprinderilor. În rândul companiilor mai mari, aceste stimulente includ efi cienţa costurilor, asigurarea accesului la materiale de producţie şi furnizarea acestora, autorizarea de funcţionare, renumele şi imaginea publică şi accesul la piaţă. Mai multe companii mari au adoptat deja iniţiative de utilizare mai efi cientă a resurselor naturale. Unele iniţiative de afaceri se dovedesc a fi efi cace, deşi mecanismele pentru evaluarea impactului lor sunt deocamdată rudimentare. De exemplu, încă sunt slab dezvoltate mecanismele pentru verifi carea efi cacităţii parteneriatelor de tip II de la Johannesburg din 2002 sub iniţiativa companiilor. Raportul de faţă recunoaşte însă că există limite în privinţa realizărilor pe care le pot atinge iniţiativele companiilor şi că numai printr-un comportament colectiv se poate aborda în mod efi cace complexitatea provocărilor ce decurg din relaţia AET.

CE POATE FACE UNIUNEA EUROPEANĂ?UE şi statele sale membre pot ajuta ţările sărace folosind întreaga serie de politici europene. UE şi-a luat angajamentul legal de a promova coerenţa politicilor pentru dezvoltare (CPD), prin care se încearcă să se ţină cont de interesele ţărilor cu venituri mici în cadrul proceselor politicilor naţionale şi europene (art. 208 al Tratatului de la Lisabona). Comisia Europeană, Consiliul şi Parlamentul recunosc necesitatea rezolvării comune a problemelor şi înţeleg nevoile ţărilor cu venituri mici. CPD trebuie să furnizeze informaţii

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Rezumat

15


pentru cadrul fi nanciar multianual pentru 2014-2020 şi să contureze iniţiativele politice cheie, cum ar fi foaia de parcurs şi reforma politicii agricole comune (PAC). Vom analiza deci patru roluri importante prin care UE poate ajuta ţările în curs de dezvoltare să facă faţă rarităţii apei, a energiei şi a terenurilor: (a) politicile interne ale UE care afectează paradigmele de consum şi de producţie durabile din UE; (b) politicile externe ale UE, inclusiv cele privind comerţul şi investiţiile; (c) cooperarea pentru dezvoltare din UE; (d) rolul UE în conturarea guvernării globale.

a) Politicile interne care afectează paradigmele de consum şi producţie durabile din UEUE are un impact major asupra gestionării globale a resurselor naturale şi reprezintă a şasea parte din amprenta globală asupra mediului. UE trebuie să insiste pentru realizarea unor schimbări majore ale paradigmelor de consum şi de producţie din Europa, având drept scop caracterul durabil şi incluziv (multe dintre acestea fi ind deja incluse în documentele de politică din UE), şi în special pentru trecerea la sursele de energie regenerabile şi schimbările paradigmelor producţiei şi ale consumului de alimente, pentru a reduce drastic amprenta de mediu a agriculturii europene, risipa de alimente şi consumul de proteine (carne, peşte). De asemenea, Uniunea poate adopta o abordare integrată a întregii relaţii în ceea ce priveşte politica şi programele care vizează apa, energia şi terenurile, atât la nivel intern în Europa, cât şi în cadrul programelor sale de cooperare pentru dezvoltare. În acest scop vor fi necesare investiţii sporite în procese de adaptare, învăţarea din politici şi adunarea de informaţii care să stea la baza deciziilor. Trebuie avute în vedere implementarea Foii de parcurs către o Europă efi cientă din punct de vedere energetic, reformarea PAC – care subvenţionează în prezent agricultorii care utilizează resurse în mod intensiv – şi reevaluarea politicilor sale privind biocombustibilii. Aliniindu-şi mai bine politicile şi instituţiile interne la obiectivul dezvoltării, UE îşi va spori credibilitatea acţiunilor şi în afară.

b) Politicile externe ale UE, inclusiv cele privind comerţul şi investiţiileUE este un partener important al ţărilor sărace în ceea ce priveşte comerţul şi investiţiile. UE trebuie să colaboreze îndeaproape cu sectorul privat și îndeosebi cu investitorii și companiile europene care îşi desfăşoară activitatea în ţările în curs de dezvoltare pentru a promova investiţiile, abordările inovatoare şi standardele ridicate de practici ale întreprinderilor în ceea ce priveşte utilizarea incluzivă şi durabilă a apei, a energiei şi a terenurilor. Astfel, UE poate stabili un nou parteneriat cu sectorul privat (Caseta 4), care ar putea fi susţinut la Rio+20 sau la grupul de lucru pentru dezvoltare G20, ca fi ind durabil, inteligent din punctul de vedere al climatului şi promovând o agricultură cu productivitate ridicată prin intermediul parteneriatelor public-privat (PPP).

Există diferite forme de fi nanţare europeană, unele dintre ele fi ind mai adecvate decât altele pentru fi nanţarea accesului la apă, energie regenerabilă şi terenuri. Printre mecanismele de sporire a fi nanţării acordate se numără: obligaţiunile ecologice şi de alte tipuri, fi nanţarea pentru condiţii avantajoase şi fonduri pentru provocări (Griffi th-Jones et al., 2011). Unele dintre aceste mecanisme sunt adecvate în special pentru susţinerea fondurilor europene de pensii şi ale fondurilor suverane de investiţii şi pot asigura un „capital de aşteptare”, depăşind astfel orizonturile tipice pe termen scurt ale pieţelor private de capital.

UE nu trebuie să ridice noi bariere comerciale în acordurile sale comerciale bilaterale ca parte a tranziţiei către o economie ecologică. Totuşi, Uniunea ar putea promova mecanisme care să recompenseze caracterul durabil prin lanţul valoric.

Caseta 4. Stabilirea unei noi relaţii între UE şi sectorul privat Programele UE de cooperare pentru dezvoltare nu au implicat, până în prezent, mult angajament direct din partea companiilor europene în ceea ce priveşte aspectele legate de dezvoltare. Dincolo de reglementările directe, UE s-ar putea dovedi un lider în relaţiile sale cu sectorul privat, prin acţiuni care pot include:

• depăşirea problemelor de coordonare prin facilitarea proceselor cu multiple părţi interesate în UE şi prin participarea ţărilor în curs de dezvoltare la implementarea iniţiativelor privind caracterul durabil şi incluziv cu privire la relaţia AET;

• sprijinirea dezvoltării unor metodologii şi mecanisme de evaluare perfecţionate pentru a constitui baza de date privind impactul activităţii de afaceri şi al iniţiativelor companiilor pentru un caracter durabil;

• susţinerea directă pentru a ajuta sectorul privat să realizeze caracterul durabil al furnizorilor;

• utilizarea unor coduri de conduită şi/sau a unor obiective privind rezultatele şi a monitorizării aferente pentru stimularea comportamentului incluziv şi durabil (de exemplu, UE ar putea extinde EITI – Iniţiativa de Transparenţă a Industriei Extractive – şi asupra terenurilor);

• recompensarea comportamentului de afaceri responsabil prin politici de achiziţii sau decizii de fi nanţare (de exemplu, prin instituţii care să fi nanţeze dezvoltarea) sau ca o condiţie pentru alte tipuri de parteneriat;

• creşterea capacităţii de negociere a guvernelor din ţările în curs de dezvoltare pentru a solicita un comportament responsabil din partea companiilor şi asistarea acestora la dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare.

Rezumat

16


c) Cooperarea pentru dezvoltare din UEComunicarea UE din octombrie 2011 privind politica de dezvoltare, intitulată „O agendă a schimbării” susţine că, în agricultură, „UE ar trebui să sprijine practicile sustenabile, inclusiv protejarea serviciilor de ecosistem”, iar în sectorul energiei, „UE ar trebui să ofere tehnologie şi expertiză, precum şi fonduri pentru dezvoltare”; UE reţine faptul că „doreşte să încheie parteneriate pe termen lung cu ţările în curs de dezvoltare”. Din perspectiva relaţiei AET, putem concluziona că accentul pe care îl pune această politică pe caracterul durabil al agriculturii şi al energiei va impune intervenţii şi în domeniul apei.

UE are programe de dezvoltare semnifi cative care vizează provocările resurselor naturale din ţările sărace (de exemplu, un instrument UE pentru apă în valoare de 500 de milioane de euro, un instrument pentru energie în valoare de 200 de milioane de euro şi un instrument pentru hrană în valoare de 1 miliard de euro). Există mai multe exemple de proiecte ale UE care ilustrează concluziile raportului de faţă: un proiect de conservare a agriculturii pentru micii agricultori din Zambia, în scopul creşterii randamentului şi al utilizării mai durabile a resurselor; o gestionare mai bine integrată a apei în jurul bazinului hidrografi c al râului Pangani din Tanzania; sau fi nanţările combinate pentru un proiect de hidroenergie din vestul Africii, unde un grant al Fondului fi duciar pentru infrastructură UE-Africa s-a adăugat la un împrumut din partea BEI pentru a contribui la fi nanţarea energiei durabile şi ecologice în Mali, Mauritania şi Senegal.

Efi cacitatea ajutorului oferit de UE ar putea fi sporită în continuare (a) ţinând cont mai bine de relaţia dintre resurse (Caseta 5); (b) integrând mai bine activităţile de ajutor cu cele de altă natură (de exemplu, integrând fi nanţarea, asistenţa tehnică şi transferul tehnologic în parteneriatele pentru energie durabilă); şi (c) printr-o legătură mai bună cu sectorul privat, creând un fond pentru provocări, care să ajute companiile să abordeze planifi carea din perspectiva ecosistemelor (Caseta 4). Aceste idei ar putea fi promovate la Rio+20 şi prin implementarea „Agendei schimbării” a UE.

De asemenea, UE şi-ar putea extinde sprijinul pentru a spori transparenţa şi buna guvernare în raport cu tranzacţiile funciare la scară largă care au legătură directă cu apa şi ar putea coopera cu sectorul privat pentru sporirea caracterului durabil. La implementarea Agendei schimbării, UE ar trebui să privească apa, energia şi terenurile dintr-o perspectivă integrată a ecosistemelor. O iniţiativă a UE care să vizeze relaţia AET ar putea genera cunoştinţe privind legăturile şi ar putea lua în calcul presiunile crescânde asupra resurselor de apă. Iniţiativa ar putea implica identifi carea unor soluţii integrate (AET), care să includă împărţirea benefi ciilor, PSE, alocările adecvate ale drepturilor de utilizare a apei şi a terenurilor şi politicile incluzive privind terenurile. UE ar putea oferi asistenţă tehnică (reducerea costurilor tranzacţiilor), transfer tehnologic (de exemplu, referitor la inovarea instituţională) şi stimulente politice pentru ca diferitele părţi interesate să se implice în proces (de exemplu, stimulând coordonarea dintre instituţiile bazinelor hidrografi ce şi grupările politice existente, posibil la nivel regional). Implicarea UE în negocierile privind Nilul sugerează că este necesară o perspectivă pe termen lung pentru o asemenea gestionare a relaţiei AET.

Caseta 5. Reevaluarea cooperării UE pentru dezvoltareCooperarea internaţională poate sprijini ţările sau regiunile în curs de dezvoltare să întreprindă o serie de acţiuni. Programele UE de cooperare pentru dezvoltare ar trebui să urmărească:

• susţinerea guvernării şi adoptarea unei analize a economiei politice pentru conceperea de intervenţii cu scopul identifi cării câştigătorilor şi a perdanţilor reformei şi a blocajelor în calea reformei, precum şi pentru a asigura concentrarea asupra aspectelor celor mai relevante şi mai adecvate şi metodele de cooperare;

• sprijinirea dezvoltării instituţionale în raport cu presiunile din relaţia AET (de exemplu, iniţiativa privind aplicarea legislaţiei în domeniul forestier, la guvernanţă şi la schimburile comerciale, programul de reducere a emisiilor cauzate de defrişări şi sprijinirea gestionării integrate a resurselor de apă, inclusiv o nouă iniţiativă privind relaţia cu apa);

• sporirea armonizării şi a coordonării paneuropene;

• sprijinirea capacităţii guvernelor de a coordona părţile interesate din cadrul relaţiei AET;

• furnizare de date şi de alte tipuri de sprijin pentru a spori transparenţa legăturilor AET, adică a legăturilor dintre tranzacţiile cu terenuri şi apă;

• îmbunătăţirea relaţiilor dintre stat şi companii în ceea ce priveşte relaţia AET, evitând astfel ca politicile privind terenurile, apa şi energia să cauzeze constrângeri inadecvate privind investiţiile private din aceste domenii;

• promovarea parteneriatelor din domeniul energiei regenerabile care reunesc fi nanţarea dezvoltării, asistenţa tehnică şi transferul tehnologic;

• contribuirea la sistemele de protecţie socială cu scopul de a face faţă şocurilor de resurse şi de a-i sprijini pe cei care sunt cei mai vulnerabili la orice schimbări;

• sprijinirea integrării regionale pentru a face faţă presiunilor privind apa şi întreruperilor alimentării cu energie;

• acordarea de prioritate pentru proiectele de infrastructură care susţin reducerea sărăciei printr-o gestionare perfecţionată a relaţiei AET.

În sfârşit, deşi cooperarea UE pentru dezvoltare îmbracă adesea forma unor granturi, la acestea se pot adăuga şi împrumuturi (inclusiv prin Banca Europeană de Investiţii), pentru fi nanţarea proiectelor mari, cum ar fi cele de infrastructura apei şi furnizarea de energie regenerabilă.

d) Rolul UE în conturarea guvernării globaleDiscuţiile de la Rio+20 privind Cadrul instituţional pentru dezvoltarea durabilă vizează îmbunătăţirea guvernării la nivel global. UE ar trebui să asigure includerea în egală măsură a obiectivelor ecologice, sociale şi economice în sistemele globale de guvernare şi consolidarea reciprocă dintre guvernarea economică, cea ecologică şi cea socială. De asemenea, este important să se consolideze rolul UNEP, FAO şi să se asigure o reacţie mai coordonată şi mai centralizată a ONU faţă de formularea de politici privind terenurile, apa şi energia. De exemplu, un Consiliu pentru Dezvoltarea Durabilă ar putea monitoriza şi evalua progresele înregistrate la un set de obiective de dezvoltare durabilă (ODD), precum şi în ceea ce priveşte planurile de acţiune ce decurg din Rio+20.

Mesajul UE ar trebui să fi e acelaşi atât în cadrul grupurilor la nivel înalt ale ONU cu privire la energia durabilă pentru toţi şi la caracterul durabil la nivel global, cât şi în cadrul organizaţiilor şi al reţelelor precum Fondul Internaţional pentru Irlanda, Organizaţia Mondială a Comerţului şi G20, pentru a promova gestionarea integrată a apei, a energiei şi a terenurilor. Acţiunile globale privind politicile de reducere a emisiilor joacă un rol important în stimularea inovării tehnologice pe tema schimbărilor climatice, putându-se stabili acorduri de încurajare a acelor inovaţii care vor aduce benefi cii ţărilor în curs de dezvoltare. O poziţie ambiţioasă a UE, prin alianţe cu cele mai sărace şi mai vulnerabile ţări, a contribuit la facilitarea unui acord global în cadrul COP 17 în decembrie 2011. Tot astfel, UE ar trebui să sprijine cu ambiţie regulile deschise, transparente și stabile privind comerţul, investiţiile și migrarea, care să le permită ţărilor în curs de dezvoltare să reacţioneze în mod efi cient faţă de presiunile pe care le generează raritatea la nivel global, inclusiv prin schimburi de resurse virtuale.

ÎN LUPTĂ CU RARITATEA RESURSELOR: Gestionarea apei, a energiei şi a terenurilor pentru o creştere incluzivă şi durabilă

http://www.erd-report.eu

MOBILISING EUROPEAN RESEARCH FOR DEVELOPMENT POLICIES

RAPORT EUROPEAN

DEZVOLTAREAPRIVIND

Documents

ÎN LUPTĂ CU RARITATEA RESURSELOR - ec.europa.eu · context de gestionare a resurselor naturale. Acest context creează oportunităţi de creştere, dar aduce şi diﬁ cultăţi