INTRODUCERE

Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate

vreodată. De altfel, implicaţiile introducerii unei monede unice pentru o zonă atât de

întinsă, cu o populaţie de peste un sfert de miliard de persoane, depăşesc sfera

economicului. În plus, Europa este una dintre regiunile cele mai încărcate de istorie din

lume.

Aceasta face ca problema adoptării EURO să fie atât politică, cât şi culturală. Este

aproape imposibil de realizat o trecere în revistă, chiar şi rezumativă, a tuturor aspectelor

implicate de adoptarea monedei unice europene.

Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de

milioane de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în

scopuri contabile, de exemplu pentru plăţile electronice. Numerarul în euro a fost pus în

circulaţie abia la data de 1 ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate

irevocabil, bancnotele şi monedele naţionale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.

Astăzi, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27

de state membre ale Uniuni Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de

peste mări, care fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora.

Împreună, aceste ţări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San

Marino şi Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord

formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru şi Kosovo utilizează şi

ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal.

Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici,

convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze

comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi stingere a angajamentelor

reciproce, determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările

internaţionale de capital.

La baza Sistemului Monetar Internaţional funcţionează anumite reguli care provin,

în mod direct din practicile comerciale impuse de către stat.

Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze principalele puncte de interes ale

adoptării monedei unice europene, impactul pe care acest proces l-a avut asupra ţărilor care

au adoptat-o, precum şi rolul pe care îl are Banca Centrală Europeană, ca şi autoritate

monetară din zona euro.

CAPITOLUL I

ISTORICUL MONEDEI EURO

1.1 SCURT ISTORIC

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o înţelegere între

Statele Membre UE în vederea împărtăşirii unei monede unice, EURO, şi a unei politici

economice unice cu un set de condiţii şi responsabilităţi fiscale. În prezent, sunt 27 State

Membre cu nivele de integrare variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat

moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,

Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea

Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptării monedei

euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia,

Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei

euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.

Planurile pentru o monedă unică europeană au început să prindă contur încă din 1969

odată cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii

Economice Europene (EEC). Acesta a fost urmat mai târziu în acel an de o întâlnire a

şefilor de stat şi de guvern la Haga pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi

monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după

decizia unilaterală a Preşedintelui Nixon de a face dolarul neconvertibil în aur şi după criza

petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut incluzând noua state, multe dintre ele fiind

dispuse să renunţe la propriile monede naţionale.

În prezent, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care

corespund fazelor istorice ale dezvoltării EMU.1

Faza I

În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură

între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. Acesta a creat

Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a

monedei fiecărui Stat Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-

2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită

într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă

1 Ignat, I - Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Bucureşti, Editura Economică, 2002.

Europeană (ECU) şi care a fost apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor

Membre.

În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a

vecinilor, dând formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul

internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb

– în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor

pe care le-a adus această. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie

logică, şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului.

Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în

februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice

între statele membre ale UE şi stabilirea scopului pieţei comune europene. În 1989, au fost

schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când

controalele asupra ratei de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor

în întreaga EEC.

În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin

introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică

pentru adoptarea monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea

Europeană. Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei

euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a

intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat

de Consiliul European la Copenhaga, şi anume prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care

au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul

cadru negociat cu fiecare ţară candidata mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de

asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a

lungul anilor.

Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care

înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.

Faza II

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes

schimbarea numelui ECU în „EURO”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de

asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate şi mai târziu ca şi

monedă lichida.

În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un

predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din

Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM

II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro.

Anul următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte

moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol

stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului

European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa

deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite moneda şi de a asista ţările Euro iniţiale în

realizarea criteriului de convergenţă.

A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a

aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a

adopta euro.

Faza III

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale

monedelor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998.

Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a

funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja

existente. Banca Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare, unice

cu asistenta Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani

stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000

Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei

unice pe 1 ianuarie 2001.

Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi

Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-

denominate sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile

euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui

populaţia cu noua monedă.

Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească

Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht2. Criteriile includeau patru

cerinţe:

valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2

ani;

2 Bibere, Octav – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretis, 1997.

ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale

celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;

inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile

nu pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);

datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie

apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.

În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de

bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monede au

fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursă din 1 ianuarie 1999, pesimiştii

au câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că

o astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi

nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul

nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile.

A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a

aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi

la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, Euro a

fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi Euro a crescut în valoare, scăzând

sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie

2000, când nouă monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a

lungul anului rata medie de schimb a fost de 0,95 dolari.

Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002,

când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002.3 Un an mai târziu a

atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30

decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a

scăzut din nou la 1, 1813 dolari între 2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul

anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a depăşit pragul de 1,30 şi se pare că

acesta este nivelul la care a rămas.

În anul 2007 şi prima jumătate a anului 2008 euro a crescut foarte mult în raport cu

dolarul american, ajungând la un maxim apropiat de 1,58 dolari pentru un euro. După

3

începerea crizei financiare mondiale din 2008, euro a început să scadă iar, ajungând la o

valoare apropiată de 1,25 dolari pentru un euro.

1.2 SEMNUL GRAFIC EURO

Semnul pentru monedă unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost

inspirat de litera greacă Epsilon (ε), ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima

literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. Semnul este uşor

de recunoscut, fiind la fel de bine cunoscut ca şi cel pentru dolar ($).

Figura 1.1 – Semnul pentru moneda unică Euro.

S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi

societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile

se fac prin sisteme şi echipamente deja existenţe în funcţiune. Pentru recunoaşterea

monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice. S-a avut în vedere,

de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi structurarea

monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, fraudă în confecţionarea acestor

monede.

Prin Directiva 94/27CE,4 Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie

de monede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO, cu

următoarele specificaţii tehnice:

Tabelul 1.1. Specificaţiile tehnice ale primei serii de monede EURO

4 Directiva 94/27CE,Consiliul şi Parlamentul Europei.

Valoare (EURO)

Diametru (mm)

Grosime (mm)

Greutate (grame)

Formă Culoare Compoziţie

2 25,75 1,95 8,5 Rotund - Extern alb- Intern galben

Cu 75Ni25CuNiuZn

1 23,25 2,125 7,5 Rotund - Extern galben- Intern alb

CuNiuZnCu 75Ni25

0,50 24,25 1,69 7 Rotund Galben CuAlZn0,20 22,25 1,63 5,7 Floare

spaniolăGalben CuAlZn

0,10 19,75 1,51 4,1 Rotund Galben CuAlZn0,05 21,75 1,41 3,9 Rotund Roşu Oţel acoperit

cu Cu

0,02 18,75 1,36 3 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu

0,01 16,25 1,32 2,2 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu

Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia

Internaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisations – ISO), şi este

folosită în toate scopurile: financiar, comercial, contabil.

Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele

orizontale.

Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi

din prima literă a cuvântului “Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea

EURO.

Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de

500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru

arhitectură europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa

bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi

deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri

de poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în

Europa şi cu restul lumii.5

Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European.

Toate monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.

Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1

cenţi. Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii

5 De Silguy, Yves Thibault - L`EURO, LGF, 1998, p.122-183.

transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă

a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean

francez va putea să-şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având chipul

regelui Spaniei6.

1.3. IDEEA UNEI MONEDE EUROPENE UNICE

Euro este parte integrantă a procesului mai general al unificării politice europene,

un proces care a captivat liderii politici timp de mai multe decenii şi care adesea a fost

urmărit fără a se ţine seama de logică economică. Procesul a început în 1946, atunci când

Winston Churchill a chemat pentru prima dată la crearea “Statelor Unite ale Europei”, care

să aducă “fericire, prosperitate şi glorie “oamenilor de pe continentul devastat. Motivele

sale erau politice. El a crezut că prin crearea unui guvern european unic de va intra într-o

eră de pace de lungă durată pe un continent distrus de două războaie mondiale. Alături de

mulţi alţii, el a crezut că integrarea economică exclude conflictul armat.

Ideea lui Churchill a prins contur în 1952, atunci când şase ţări vest-europene au

creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Cărbunele şi oţelul erau probabil

resursele strategice cele mai importante la momentul respectiv, iar Comunitatea

Economică a Cărbunelui şi Oţelului a cerut fondatorilor săi să îşi delege atribuţiile pentru

aceste resurse unei autorităţi independente. În ciuda naturii economice a acestui acord, el a

fost destinat în principal “prevenirii unui conflict militar între Franţa şi Germania “pe un

continent “îndelung divizat de conflicte sângeroase “şi nu neapărat pentru a îmbunătăţi

managementul cărbunelui sau al oţelului. Observatorii străini au considerat deci

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ca pe un vestitor al unei cooperări

politice mai puternice.

Previziunile lor s-au concretizat curând. În 1958, Franţa, Republica Federală

Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând

prin acesta Comunitatea Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană a fost

destinată reducerii barierelor comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării

politicilor în domeniul transporturilor şi agriculturii, înlăturării măsurilor care restrângeau

liberă competiţie şi promovării mobilităţii forţei de muncă şi capitalului între ţările

membre. Ea a avut un succes atât de mare în stimularea comerţului european, a cărui

6

? European Comission – Raport -Euro 1998, 25.03.1998

valoare a crescut de patru ori între 1958 şi 1968, încât au înflorit planuri pentru noi

domenii de colaborare.

Este important de subliniat că Tratatul de la Roma, în ciuda naturii sale economice,

s-a ocupat mai mult cu stabilirea unei păci de durată în Europa occidentală decât cu

ideologia pieţei libere. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată în principal

lansării unei uniuni politice “foarte restrânse “şi pe termen lung între guvernele europene,

şi nu numai promovării comerţului internaţional de dragul acestuia. De fapt, integrarea

politică s-a întărit în continuare în 1967, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), formând un acord mai larg şi

mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.

La sfârşitul anilor ’60, discuţiile privind colaborarea politică şi economică

europeană au început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de

schimb, în parte datorită eşecului acordului de la Bretton Woods privind menţinerea

stabilităţii monedei europene. Create în 1944 de reprezentanţi din 44 de tari, acordurile de

la Bretton Woods au adus o eră de stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste

20 de ani. În baza sistemului Bretton Woods, monedele erau legate de dolarul american şi

le era permisă fluctuaţia numai în limita unui procent deasupra sau sub valorile prestabilite.

Fluctuaţiile extreme ale ratei de schimb distorsionează preţurile de pe piaţă, provoacă

numeroase confuzii în rândul consumatorilor, împiedica dezvoltarea comerţului

internaţional şi stânjenesc investiţiile. Prin urmare, sistemul Bretton Woods al ratei de

schimb fixe a jucat un rol crucial în restabilirea creşterii economice şi stabilităţii în Europa

în perioada postbelică.

La sfârşitul anilor ’60 însă, acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot

mai dese de slăbiciune. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninţând

astfel stabilitatea celorlalte monede europene. Astfel, în luna decembrie a anului 1969,

primului – ministru luxemburghez, Pierre Werner, i s-a solicitat să redacteze un raport la

nivel înalt al Comunităţii Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între

economiile europene. Raportul Werner a fost dat publicităţii în 1970, folosind pentru prima

dată termenul “Uniune Economică şi Monetară “7. Acest raport nu numai că a afirmat

necesitatea unei cooperări monetare, dar a mai sugerat im mod explicit faptul că este

posibilă crearea unei monede unice europene.

7 Chabot, C. N - Euro-moneda europeană, Ed Teora, Bucureşti, 2000, pag. 13

Din păcate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un

eveniment neprevăzut: decizia preşedintelui american Nixon, în anul 1971, de a adopta o

politică de “neglijare benignă “, favorabilă dolarului american. Pe scurt, Statele Unite au

anunţat că nu mai doresc să-şi rişte rezervele de aur numai pentru a menţine ratele de

schimb ale acordului de la Bretton Woods predefinite faţă de dolar. Decizia lui Nixon de a

lăsa dolarul “să plutească “a condus la prăbuşirea sistemului Bretton Woods.

În consecinţă liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner şi au încercat să

creeze o soluţie imediată pentru fluctuaţiile persistente ale monedelor. Anii de experimente

şi negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în

1979.

Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a

limitat circulaţia monedelor din comunitatea europeană (cu excepţia celor ale Marii

Britanii, Spaniei şi Portugaliei, care iniţial au refuzat să participe) pentru a se ajunge la

culoare comerciale predefinite, mecanism cunoscut sub numele de grila de paritate.

Aceasta a constituit o formă timpurie şi în general de succes de uniune monetară. Deşi

acordul Sistemului Monetar European nu a creat o monedă unică, el a “blocat “monedele

participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitatea economică.

În ciuda faptului că eforturile în direcţia extinderii cooperării politice europene au

încetinit în cursul prăbuşirii acordurilor de la Bretton Woods şi creării Sistemului Monetar

European, ele au renăscut în deceniul al 9-lea. Creşterea economică continuă a susţinut anii

de negocieri în această perioadă, conducând în cele din urmă la actul Europei unice, din

1987, un act care a promis înlăturarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a

tarifelor, a vămilor şi restricţiilor legate de capital şi de forţă de muncă, restricţii care erau

încă în vigoare, după decenii de eforturi pentru unificarea economiilor europene.

Obiectivul său a fost realizarea unei pieţe comune nerestricţionate până la sfârşitul anului

1992. El a început prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare, titlurilor de

valoare, societăţilor de asigurări şi a altor servicii financiare.

La scurt timp după ce Comunitatea Economică Europeană a aprobat Actul Europei

unice, Jacques Delors, pe atunci preşedintele Comisiei Europene, a dat publicităţii un

raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel cum procedase şi

Raportul Werner, cu mulţi ani înainte, Raportul delors din 1989 a prezentat un plan special

în trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure

monede trans – europene.

Raportul Delors a fost primit foarte bine, atât de către persoanele care considerau că

integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât

şi de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale

unor rate de schimb stabile. Mulţi observatori au considerat euro ca fiind cea mai bună

modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece

introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibilă. Odată ce monedele şi

politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse

înapoi.

Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după

publicarea raportului Delors. Etapa întâi a Uniunii Economice şi Monetare a început în

luna iulie a anului 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi Actul Europei unice: şi anume să

asigure că sunt eliminate definitiv toate restricţiile din calea circulaţiei bunurilor,

serviciilor, forţei de muncă şi capitalului. Atunci când şefii statelor europene s-au reunit

apoi la Maastricht, în 1992, pentru a fonda Uniunea Europeană, proiectul Uniunii

Economice şi Monetare a devenit parte a Uniunii Europene şi au fost întocmite planurile

specifice etapelor a doua şi a treia a proiectului.

Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994 şi a fost concretizată prin înfiinţarea

Institutului Monetar European, care va deveni ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul

Monetar European a folosit faza a doua pentru a elabora planurile strategice şi operaţionale

pentru o politică monetară unică şi pentru a ajuta la stabilirea ţărilor care erau “potrivite

“din punct de vedere economic pentru a adera la zona monedei unice. Tot în etapa a doua a

fost folosit pentru prima dată şi cuvântul euro.

Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din 1995, noua monedă era cunoscută

în lume sub numele de “ecu”. Etapa a treia a început apoi la data de 1 ianuarie 1999. La

acea dată, aproape trei decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima dată acest

concept, euro a devenit moneda oficială pentru 11 ţări. Urmând unei faze premergătoare de

trei ani, la 1 ian. 2002, membrii zonei euro trec la introducerea monedei unice euro sub

formă de numerar, desăvârşind astfel uniunea economică şi monetară europeană. Dacă

introducerea în 11 ţări a monedei euro, numai pe pieţele financiare, la 1 ianuarie 1999, a

implicat aproape exclusiv operatorii profesionişti, specificul schimbării fizice a monedelor

naţionale cu moneda euro implică, de data aceasta, întreaga economie şi toată populaţia, nu

numai din ţările membre, ci şi din alte ţări, care deţine numerar în monedele naţionale ale

ţărilor zonei euro şi pentru care noua monedă devine o realitate tangibilă sub formă de

bancnote şi monede metalice8.La 1 ian. 2002, zona euro a cuprins 12 ţări cu aceeaşi

monedă naţională. Începând cu acea dată, Grecia se va alătura celorlalte 11 ţări, membre

din 1999: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria,

Portugalia şi Finlanda.

1.4 EURO ŞI UNIUNEA MONETARĂ

Concepţia eronată cel mai des întâlnită la noii observatori ai uniunii monetare este

aceea că euro reprezintă în mod fundamental un proiect economic. De fapt, euro este un

proiect cât se poate de politic, care timp de mai mulţi ani a fost împiedicat să se realizeze.

Exprimată în cuvinte simple, ideea este că euro a constituit un pas esenţial în direcţia

obiectivului final al integrării politice “foarte restrânse “, subliniat pentru prima dată în

Tratatul de la Roma, din anul 1958, iar limbajul tratatelor semnate ulterior arata clar că

introducerea euro se bazează pe mai mult decât simplul calcul al avantajelor şi

dezavantajelor economice.

De fapt, Helmut Kohl, fostul cancelar german şi unul dintre cei mai frecvenţi

susţinători ai uniunii monetare, considera că avantajele economice ale euro au o natură

secundară, subliniind în schimb că: “Experienţele amare încercate în acest secol, războaie

şi dictaturi, ne-au învăţat că proiectul unificării reprezintă cea mai bună asigurare

împotriva unei renaşteri a egoismului naţional, şovinismului şi a conflictelor violente”.

Mai există şi alte motivaţii politice. Irlanda considera că euro reprezintă o

modalitate prin care ar putea fi estompată imaginea ei de prelungire a Angliei. Italia

doreşte să evite să devină un paria politic. Franţa doreşte cu disperare să reducă influenţă

asupra ei a deciziilor luate de Germania în domeniul politicii monetare. Mulţi lideri

germani entuziaşti spera că uniunea monetară va reprezenta “carul “pe care îl trage după el

acest “cal “reprezentat de uniunea politică totală. Într-adevăr, acum există tot atâtea

justificări pentru euro câte tari participante sunt, deoarece fiecare naţiune din Uniunea

Europeană vede un anumit set de avantaje şi riscuri.

8 Turliuc, V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133.

1.5 OBIECTIVELE ECONOMICE IMPORTANTE PE CARE UNIUNEA

EUROPEANĂ SPERA SĂ LE REALIZEZE EURO

Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de raţă de

schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea

pieţelor financiare) rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, silitului, markkai,

francului, kronei, guldenului, pesetei, lirei sterline, lirei italiene şi escudo-ului cu o singură

modalitate de plată. Dar euro mai oferă şi o serie de avantaje indirecte. Aceste beneficii ţin

de modificările mai profunde în comportamentul pieţelor financiare şi al companiilor şi,

prin urmare, sunt mai controversate.

Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre statele membre ale Uniunii europene,

inclusiv câţiva participanţi din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au

confruntat cu inflaţia după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia şi

Spania au fost în special sensibile faţă de inflaţie.

Dar euro introduce un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică

pentru multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv,

deoarece zona euro poseda acum cea mai independentă banca centrală din lume: este vorba

despre Banca Centrală Europeană. Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe ţări

din zona euro nu sunt imune fata e influenţele politice. Exact din acest motiv euro ar putea

reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung.

Ratele reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercita

şi o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai

dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câştig procentual

mai mare decât rata inflaţiei.

Euro aduce rate mai mici ale inflaţiei şi prin reducerea ratei de risc pentru schimbul

valutar. Este esenţial să subliniem că ţările care au înregistrat în istorie rate reduse ale

dobânzilor (de exemplu Germania, Austria şi Olanda) este puţin probabil să fie ajutate de

euro în această privinţă.9

Reforma structurală. Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma

structurală atât de necesară în Europa. Pe scurt, ţările care doresc să se califice pentru euro

trebuie să îşi ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul

asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate şi creştere,

9 Art.121(ex-art.109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (1992).

un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale şi care forţează guvernele să

îşi

ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru ţările care recurg la prea

multe împrumuturi.

Asemenea măsuri au ridicat întrebări fundamentale despre fezabilitatea pe termen

lung a programelor de cheltuieli publice şi sociale, notorii prin mărimea lor. Ele au condus,

în special, la mari reduceri bugetare şi au acordat o nouă atenţie importanţei unei creşteri

economice susţinute. Reducerea bugetară în ţări precum Portugalia a condus la reduceri

drastice ale ratelor dobânzilor foarte devreme în cursul procesului, deoarece pieţele

financiare şi-au schimbat părerea despre guvern, pe care îl consideraseră anterior

iresponsabil din punct de vedere financiar. Aceasta a declanşat în schimb o creştere

economică prelungită în ţara respectivă, creştere care continuă şi astăzi. Exact din acest

motiv guvernul Statelor Unite a sprijinit cu putere efectul euro asupra reformei structurale

de peste Atlantic, afirmând că euro modernizează economiile europene, micşorând

mărimea bugetelor lor sociale şi încurajând un punct de vedere modern, global.

Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene spera

că euro va deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaţionale.

Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne şi de

companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii şi pentru a

răspunde cerinţelor lor financiare continue. Dolarul este în prezent cea mai importantă

monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în casele de bani ale băncilor

centrale şi ale instituţiilor financiare majore. Deşi Statele Unite sunt răspunzătoare pentru

mai puţin de 20% din comerţul mondial, dolarul este folosit în aproximativ 83% din

tranzacţiile care implică două devize externe şi înglobează 63% din rezervele monetare

oficiale din întreaga lume. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide,

stabile şi care sunt acceptate ca modalitate de plata într-o largă arie economică au

potenţialul de a deveni monede importante în care se plasează rezervele.

Liderii Uniunii Europene sunt conştienţi de avantajele extraordinare pe care le

aduce economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanţele globale. Monedele

în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate şi, prin urmare, beneficiază de pe urma

acestei lichidităţi ridicate şi a costurilor extrem de reduse ale tranzacţiilor de pe pieţele

externe de schimb. Acesta reprezintă un câştig de mai multe milioane de dolari, pentru

companiile din Statele Unite care convertesc în dolari veniturile obţinute în străinătate.

Statutul de monedă în care se plasează rezervele aduce de asemenea beneficii pieţelor de

capital dintr-o tară, deoarece cumpărătorii interesaţi să păstreze o monedă în care se

plasează rezervele cumpără active exprimate în această monedă.

Creşterea economică. Costurile reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de

raţă de schimb, împreună cu transparenta preţurilor şi cu o modalitate unică de plată, au

sporit mărimea efectivă a pieţelor de produse din zona euro. Ca rezultat, unii afirma că

acum companiile multinaţionale realizează economii la scara care nu au fost niciodată

întâlnite în mediile de afaceri europene. Istoricii economiei ştiu că economiile la scara au

constituit un factor cheie care a determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a

lungul secolelor.10

Acum, zona euro spera să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma

productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori care sunt promişi pe

piaţa internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirma ei, cu cât Banca Centrală

Europeană aduce preţuri stabile şi raţe mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor

factori, afirma mulţi politicieni, este acela că euro va duce Europa într-o epocă de creştere

economică ridicată. Unii economişti, inclusiv preşedintele Băncii Centrale Europene, au

prezis că euro poate spori în cele din urmă creşterea economică cu până la un procent pe

an.

CAPITOLUL II

MONEDA UNICĂ A EUROPEI : EURO

10 Silasi, G - Integrarea monetară europeană, între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.

La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, Euro, adoptată de 11

ţări: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,

Portugalia şi Spania. La 1 ianuarie 2001, la acestea se adaugă şi Grecia11. Aceste 12 ţări

constituie zona euro. Danemarca, Suedia şi Regatul Unit, membre ale UE, n-au adoptat

euro.

Semnul pentru moneda unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate ( €).

A fost inspirat de litera greacă Epsilon, ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la

prima literă din cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro.

BCE trebuie să menţină stabilitatea preţurilor în ansamblul zonei euro→ BCE şi

Băncile Centrale Naţionale ale ţărilor zonei euro adoptă o politică monetară unică axată pe

stabilitate.

Ţările care doresc adoptarea unei monede unice trebuiau să satisfacă anumite criterii

economice: nivel scăzut de inflaţie, finanţe publice, rate de dobândă scăzute şi raţe de

schimb scăzute.12 În plus, ele trebuie să garanteze independenţa băncilor lor centrale

naţionale faţă de puterea politică. Respectarea acestor criterii de convergenţă= criterii de la

Maastricht, a determinat un fundament solid al noii monede, înainte de lansare.Bancnotele

şi monedele euro au fost introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002.

2.1.Analiza monedei euroBaterea monedei proprii naţionale13 reprezintă unul dintre atributele esenţiale ale

suveranităţii statelor independente, prevăzut în Constituţie, iar renunţarea în condiţii de

bună-voie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele

cu monede foarte puternice, reprezintă un eveniment inedit în istorie.

Dincolo de toate acestea există şi o dimensiune simbol foarte puternică, însemnătatea

politică a monedei europene. Pentru prima dată, unul dintre elementele constitutive ale

identităţii naţionale dispare. Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt elemente ale

identităţii naţionale, însă moneda este unul dintre simbolurile de unitate naţională, de

imagine a colectivităţii. Moneda europeană nu va adăugă un simbol de unitate europeană

simbolului naţional menţinut, ci se va substitui acestuia.

O monedă este internaţională atunci când este folosită în afara zonei în care este

legală sau când fracţiile şi multiplii ei sunt limitate în altă parte. Practică derivării şi

11 Sută, Nicolae – Integrare Economică Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 137.12 Cociuban, Aristide – Piaţa Unică Europeană – cele patru libertăţi fundamentale, ESEN, IEM, Bucureşti, 2002,pag.106.13 www.BNR.ro

imitării a promovat o continuitate universală asupra zonei monetare şi istoriei Sistemului

Monetar Internaţional.

Încrederea în stabilitatea unei monede la nivel internaţional este cheia caracteristică.

Dar stabilitatea depinde de mai mulţi factori:

- mărimea suprafeţei tranzacţiilor,

- stabilitatea politicii monetare,

- absenţa controlului,

- puterea şi continuitatea statului,

- valoarea de revenire.

Mărimea pieţei şi lăţimea ei sunt o măsură a gradului în care o monedă poate fi

exploatată economic prin caracteristicile intriseci ale banului. Cu cât este mai largă

suprafaţa tranziţiei, cu atât moneda este mai capabilă să acţioneze ca o pernă împotriva

şocurilor.

Cu cât este mai mare spaţiul de operare a unei singure monede, cu atât mai bine

poate acţiona pentru aplanarea şocului. Mărimea producerii stabilităţii şi stabilitatea duce

la creşterea atractivităţii monedei. Cu cât este mai mare domeniul de tranzacţii, cu atât

moneda are lichiditate mai mare deoarece cu atât mai puţin şocurile particulare vor afecta

preţul.

O monedă ce reprezintă banul pentru 100 de milioane de oameni are o lichiditate de

10 ori mai mare decât cea pentru 10 milioane de oameni.

Prin lansarea euro, politica monetară va fi o politică comunitară, iar emisiunea

monetară se va face în limitele stabilite de Banca Centrală Europeană. Băncile comerciale

nu vor fi supravegheate de B.C.E., transformarea B.C.E. în împrumutător de ultimă

instanţă, de asemenea unul foarte plauzibil.

Dezideratul de stabilitate al B.C.E. impune:

- prevenirea speculaţiilor valutare;

- coordonarea politicii monetare şi fiscale;

- gestionarea eficientă a politicii valutare în scopul menţinerii stabilităţii

cursului euro;

- administrarea activelor financiare (prin agregatele monetare);

- prevenirea riscului de neefectuare a plăţilor.

În ceea ce priveşte speculaţiile valutare, legate de stabilirea ratelor de conversie, s-au

stabilit mai multe scenarii de determinare a acestor rate: rata centrală, de exemplu, ce a dus

în 1992 la un val masiv de speculaţii care s-a încheiat cu o criză Sistemul Monetar

European.

Alt scenariu a fost cel al determinării ratelor bilaterale pe baza fundamentelor

economice, ceea ce ar încuraja speculaţiile între rata oficială şi cea de piaţă. Conform

acestui scenariu o monedă ar fi putut fi tranzacţionata la o valoare mai mare sau mai mică

în comparaţie cu banda ei de fluctuaţie, pentru că rata oficială ar fi putut fi asupra sau

subevaluata.

Prin fixarea definitivă şi irevocabilă a acestora în 1998, aceste tendinţe nu au

dispărut, dar s-au concentrat asupra evoluţiei euro în raport cu alte monede şi asupra

modului cum va fi receptata moneda unică de către cetăţeni (încrederea de care se va

bucura euro).

Pentru a se calma valurile speculative, B.C.E. va interveni ori de câte ori ponderea

depozitelor într-o monedă va creşte în detrimentul depozitelor în altă monedă.

Ieşirea unui stat din zona euro nu este prevăzută în Tratat. Un astfel de demers s-ar putea

dovedi însă riscant şi costisitor. De asemenea, speculaţiile pot apărea între euro şi

monedele europene din afara sistemului.

Statele membre care au adoptat euro au renunţat la utilizarea instrumentelor politicii

monetare, în principal a cursului de schimb şi a dobânzii, pentru ajustarea economiei pe

termen scurt, atunci când, dintr-un motiv sau altul, aceasta a suferit un şoc.14 De exemplu,

dacă un stat membru înregistrează o accentuare a deficitului contului curent al balanţei de

plăţi, atunci poate deprecia moneda naţională şi/sau ridică nivelul dobânzilor.

Ca urmare, importul şi accesul la credite vor deveni mai scumpe, cererea de valută va

deveni mai mică, iar afluxul de capitaluri străine va creşte, atrase de o dobândă mai mare.

Are loc o redresare a competitivităţii pierdute şi corectarea pe termen scurt a

dezechilibrului de cont curent, este cauzat de slăbiciuni structurale ale economiei, atunci

ajustarea pe termen scurt oferă timpul necesar pentru realizarea reformelor structurale care

să atace cauzele de fond ale pierderii de competitivitate.

Totodată a fost exclus accesul direct, privilegiat al statelor membre la resursele

sistemului de credit pentru finanţarea deficitului bugetar. Mai mult, statele membre sunt

obligate să aplice o disciplină bugetară riguroasă şi să coordoneze politicile economice

naţionale.

14 Turliuc V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133

Debutul euro pe piaţa internaţională s-a prevăzut să fie unul moderat, ne caracterizat

de volatilitate ridicată. Totuşi, evoluţia euro, de la lansarea efectivă şi până în prezent, a

fost marcată de evoluţii interesante, care au debutat practic cu "prăbuşirea" monedei

europene în raport cu dolarul mai mulţi ani, pentru a ne oferi în ultima vreme un eveniment

surprinzător, care a condus practic la un echilibru între cele 2 monede sub impactul unui

panel interesant de factori dominanţi.

Pentru asigurarea atractivităţii euro şi asigurarea cadrului tehnic pentru

implementarea să, a fost dezvoltat sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor, TARGET

(Trans European Automated Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). Acest

sistem de mijloace de plată leagă din 1999 printr-o infrastructură comună sistemele

naţionale de circulaţie a plăţilor ce aparţine băncilor centrale.

TARGET realizează o reţea între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale pentru a

sprijini dezvoltarea afacerilor în euro la nivel supranaţional comunitar. Acest sistem este în

concurenţă cu alte sisteme şi este de un real folos IMM-urilor.

Prin euro ţările nu vor mai avea posibilitatea de a stabili sau a alege rata inflaţiei la

nivelul dorit deoarece aceasta va fi fixată de BCE. Aşadar rata inflaţiei nu va mai putea fi

folosită ca instrument macroeconomic de înlăturare a unor dezechilibre şi şocuri

economice.

În majoritatea ţărilor rata inflaţiei era folosită de Guvern pentru finanţarea bugetului

de stat. Guvernele nu-şi vor mai putea finanţa pe termen scurt bugetele prin emisiune

monetară, iar modificarea preţurilor prin inflaţie sau deflaţie nu vor mai putea fi

compensate prin cursul de schimb şi se va ajunge la modificări ale cererii în comerţul

internaţional.

Diferitele economii naţionale ale zonei nu pot evolua sincron, deşi elanul insuflat

prin UEM în termeni de politica monetară şi de schimburi externe ar trebui să fie benefic

pentru toate ţările; dacă privim ratele de creştere anuale se observă că este destul de

prematur să se vorbească de convergenţă ciclurilor conjuncturale; în realitate creşterea

economică a ţărilor situate la nivelul performanţelor Uniunii (Italia, Spania, Portugalia)

este superioară celei înregistrate în prezent în ţări ca Germania sau Franţa. La acestea se

adăugă şi problemele structurale cu care sunt confruntate anumite ţări ale acestei zone. Cu

siguranţă reducerea diferenţelor de salarii care rezultă va duce pe termen mediu şi scurt la

o armonizare a nivelurilor de viaţă, însă pe termen scurt, acesta situaţie drept consecinţă a

creşterii presiunii asupra politicii fiscale în vederea ajungerii la o stabilitate a conjuncturii.

Stabilitatea preţurilor, dezideratul principal al UEM, nu este posibilă în absenţa unei

stabilităţi reale a monedei unice europene. Un aspect important în această ecuaţie îl

reprezintă gradul de lichiditate al activelor financiare europene. Un punct de plecare îl

poate constitui agregatul monetar care permite reflectarea evoluţiei sistemului financiar şi

al economiei în ansamblul său. Sistemul monetar euro propune trei agregate monetare.

Într-un sistem de tip UEM, băncile centrale îşi creează o anumită poziţie de monopol

fiind creatoare de lichidităţi. Dublul rol al bazei monetare, de decontare şi de plată,

determina, ca urmare a aplicării ratelor dobânzii pe termen scurt, o volatilitate crescută a

acestui instrument de analiza monetară.

Prin eliminarea riscului valutar apare aşa-numitul fenomen "Risko-Pooling" (atunci

când un producător încheie un contract la un preţ fixat într-o monedă străină, nu poate fi

sigur, în cazul cursurilor flexibile, care va fi câştigul sau convertibilitatea în moneda

naţională). Prin eliminareafluctuatiilor cursului valutar, care atrage după sine riscuri în

obţinerea profitului în cadrul comerţului internaţional, se realizează prin "Risko-Pooling"

reducerea riscului determinat de oscilaţiile cererii de bani15. Prin moneda unică cererea de

bani din economie va fi stabilă, iar tendinţele contrare ale cererilor de bani dintre ţări se

vor compensa reciproc.

Un factor favorizat de Uniunea Monetară Europeană susţinea includerea pensiei

nefinanţate în calculul deficitului bugetar; acest factor este important mai ales în cazul unor

ţări din UE, cum ar fi Germania şi Franţa. Dacă se permite finanţarea acestor planuri în

deficitul de cont curent, deficitele bugetare ale tuturor ţărilor vor fi mai mari, dar impactul

este foarte diferit.

2.2.Avantajele monedei euro"Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi

înlocuită cu nici o altă monedă oricare ar fi tentaţia pe termen scurt", spunea Jacques

Delors.

O monedă unică europeană permite, în primul rând, să surmonteze fragmentarea

actuală a pieţei interne şi deci să-şi întărească poziţia faţă de concurenţă internaţională.

Moneda unică asigura o mai mare transparentă a costurilor şi preţurilor, care devin

comparabile în toată comunitatea, da un nou impuls concurenţei.16

15 Turliuc V - Politici monetare. Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 134.16 Dănilă, Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 89.

Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori, turişti sau oameni de

afaceri că nu suporta costurile de tranzacţie pe care le fac de fiecare dată, schimbul de

devize. Se ştie că un cetăţean care vizitează un stat membru UE şi schimbă monedă de

fiecare dată, pierde circa 45% din valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacţie

sau schimburilor de devize repetate.

În fine, o monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de

acoperire a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de

fluctuaţiile monetare; întreprinderile ce realizează tranzacţii comerciale în mai multe state

membre pot înlătura astfel costurile administrative legate de schimburile de monede,

inclusiv risipă de timp.

S-a mai apreciat că, atunci când exporta, micile întreprinderi trebuie să facă faţă unor

cheltuieli de schimb de 10 ori mai mari decât cele multinaţionale, care pot opera

compensări între vânzările şi cumpărările lor în străinătate şi să obţină astfel taxele cele

mai favorabile pentru operaţiunile lor de schimb.

Riscul ratei de schimb. În mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt

adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Atunci când

compania germană BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de

vânzări din Franţa, estimarea pe care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei

se învârte în jurul ratei estimate de schimb între marca germană şi francul francez.

Dacă francul se va deprecia puternic după efectuarea investiţiei, atunci vânzările

companiei BMW în Franţa (care sunt colectate în franci) se vor transforma dintr-o dată în

mai puţine mărci pentru compania – mama din München, făcând astfel că investiţia să fie

mai puţin atractivă sau chiar neprofitabila.

Prin urmare, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai

riscante investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil că aceste companii să obţină o

creştere pe pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de

genul mărcii şi francului, elimina complet riscul legat de raţă de schimb dintre monedele

participante. Acesta va reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.

Riscul legat de raţă de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator,

producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau

furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară.

Costurile tranzacţiilor. Turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de

introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede,

fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea

Europeană şi fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de

schimb valutar, al birourilor de turism şi al companiilor de cărţi de credit în schimbul unor

taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum şi sub forma

diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi preţurile de vânzare pentru orice monedă dată.17

Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta,

în fiecare zi. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro,

întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii

Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4

procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special

pentru companiile din ţările mici, care au pieţe de schimb lipsite de lichiditate şi sisteme

bancare nesofisticate.

Transparenţa preţurilor. O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre

bunurile, serviciile şi salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe.

În absenţa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi

oarecum obositor să compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii,

automobilelor, serviciilor de consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de

frontierele naţionale.

Unii observatori pretind că euro va elimina diferenţele de preţ de pe continent pentru

produsele şi serviciile identice: “O sticlă de Coca Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta

cât în Franţa “. Aceste afirmaţii sunt total incorecte. Preţurile sunt stabilite ca urmare a

interacţiunii complexe dintre ofertă, cerere şi reglementări, într-o largă varietate de medii

competitive. Introducerea unei monede comune nu elimina diferenţele de preţ în zona euro,

după cum dolarul american nu stabileşte acelaşi preţ pentru o cutie de Cola în statele

americane Mâine sau Arizona.

Pieţe financiare profunde. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a

potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale

posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de

cele 11 monede naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile

guvernamentale şi împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acţiunile

obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda naţională. Acest

lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile străine, şi ar fi fost valabil chiar

şi în absenţa costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de rată de schimb.18

17 Brociner, Andrew - Europa monetară, SME, UEM, moneda unică, Institutul European, 1999, pag. 38.

18 Riche, Pascal – L’Union Monetaire de l’Europe, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag.148.

Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. De la data de 1 ianuarie

1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise

anterior, în euro.

Concluzionând, avantajele euro sunt:

- dispariţia riscurilor cu privire la schimburile monedei inter europeana şi

reducerea în consecinţă a cheltuielilor aferente tranzacţiilor;

- din ce în ce mai multe politici de cont vor fi înlocuite cu politici monetare

BCE după modelul Bundesbank. Se va produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă

pentru consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a

capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;

- ridicarea euro la rangul de monedă vehiculată, moneda mondială, deviza-

cheie care să concureze puternic dolarul american; apariţia euro ca valută puternică şi

relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu SUA şi Japonia prin reaşezarea

sferelor de influenţă valutară pe piaţa mondială;

- inducerea unei mari stabilităţi pe pieţele financiare, reducerea volatilităţii,

orientarea acestor pieţe către un comportament macroeconomic al limitelor strânse ale

deficitului bugetar;

- reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor

financiare creează premisele creşterii numărului ţărilor aflate pe orbita economică

europeană;

- intrarea euro în jocul valutar creează condiţiile atenuării diferenţelor

considerabile dintre imaginea reflectată de cursurile valutare şi datele economice

fundamentale, diferenţe care pot duce la declanşarea unor crize financiare şi comerciale de

amploare

- eliminarea ineficientei politicilor monetare naţionale necoordonate;

- expansiunea pieţelor financiare - companiile au la îndemână facilităţi de

finanţare mai mari, orientându-şi profiturile spre acţionariat, stabilirea monedei unice fiind

de natură să atragă o serie de fluxuri investiţionale semnificative;

- reducerea costurilor de tranzacţie;

- funcţionarea optimă a Pieţei Comune: este evident că marea piaţa europeană

ar fi afectată de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea mai

bună garanţie împotriva instabilităţii cursurilor de schimb valutar este însăşi dispariţia

monedelor europene şi înlocuirea acestora cu moneda unică;

- stabilitatea preţurilor, ca urmare a uniformizării condiţiilor monetare;

- stimularea comerţului şi a producţiei, pe de o parte prin eliminarea costurilor

legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altă parte, prin eliminarea costurilor

implicate de asigurarea riscurilor valutare;

- dispariţia decalajelor între gradul de dezvoltare economică a diverselor tari

participante;

- eliminarea restricţiilor exercitate de situaţia balanţei de plăţi, aşa cum se

manifestă acestea în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb şi evaluarea

rezervelor valutare; or tocmai aceste restricţii sunt cele care împiedică creşterea economică

mai rapidă a unor regiuni, creştere necesară pentru alinierea la nivel comunitar a veniturilor

formate în regiunile respective;

- reducerea ratelor dobânzilor - anumite ţări, pentru atragerea de capitaluri

străine, adăugă dobânzilor o rată de prima de risc în vederea acoperirii riscului de

depreciere. Prin introducerea monedei unice, prima de risc nu se mai justifică, dobânzile

reducându-se având o medie mai scăzută şi o stabilitate mai mare prin reducerea

volatilităţii faţă de ţările din alte zone ale lumii;

- simplificarea comparării preţurilor fiind exprimate în aceeaşi unitate de

măsură – euro – compararea preţurilor aceloraşi produse din diverse tari devine mai simplă

şi facilă nemaifiind necesare calcule şi utilizarea cursurilor de schimb. Simplificarea

comparării preţurilor înseamnă şi o mai bună informare a consumatorilor, respectiv o

stimulare şi a concurenţei în cadrul UE;19

- eliminarea costurilor de convertibilitate - utilizarea aceleaşi monede elimina

comisioanele şi costurile de tranzacţie pentru toate categoriile de clienţi: persoane juridice

ori persoane fizice, reduceri ale costurilor de tranzacţionare care pentru bănci înseamnă

pierderi

- pentru persoanele juridice - tranzacţiile internaţionale sunt supuse riscului de

curs de schimb între moneda contractului şi cea naţională. În vederea eliminării riscului, se

poate apela la diverse tehnici de acoperire care presupun comisioane, costuri. Prin

stabilirea preţului contractelor internaţionale în propria monedă (euro), dispar costurile de

convertibilitate, de tranzacţie, de acoperire la termen;20

19 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 83.20 Levitt, Malcom; Lord, Christopher – The political economz of Monetarz Union, Editura Macmillan, Houndmills, 2000, pag 193.

- pentru persoanele fizice - persoanele fizice dintr-o tară U.E. care călătoreau în

altă ţară din U.E. trebuiau să plătească comisioane pentru schimbul valutar pentru

procurarea monedei ţării vizitate; având aceeaşi monedă valabilă în toate celelalte ţări ale

zonei euro, comisioanele de schimb valutar dispar. Costurile de convertire a unei monede

în alta nu sunt de neglijat, acestea fiind estimate anual la circa 0,4% din PIB-ul comunitar;

- consolidarea statutului de monedă internaţională - Apariţia euro ca monedă

puternică şi relativ stabilă va relansa Europa în competiţia mondială cu ceilalţi doi poli de

putere – SUA şi Japonia - o Europă mai bine plasată pentru a negocia cu celelalte ţări

soluţii convenabile în domeniul monetar internaţional;

- eliminarea atacurilor speculative, cu implicaţii benefice ale reducerii

dobânzilor;

- expansiunea pieţelor financiare, stabilitatea monedei unice asigurând atragerea de fluxuri

investiţionale semnificative.

2.3.Dezavantajele monedei euroCel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranităţii

naţionale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naţionale de ordin monetar şi

fiscal ar implica faptul că tari viguroase şi stabile accepta luările de decizii ale altor ţări,

uneori mai slabe şi mai lipsite de rezistenţă pe planul luptei împotriva inflaţiei.

De altă parte, tari cu economii mai puţin prospere ar pierde urma recurgerii la

devalorizare şi care le permite temporar să-şi amelioreze competitivitatea economiei lor.

Eficienţa recurgerii la devalorizare este totuşi frecvent contestată, căci ea are un

impact inflaţionist imediat, datorită scumpirii importurilor şi pentru că ea constituie o

soluţie facilă eludând adevărate probleme. Succesele la export depind astăzi din ce în ce

mai mult de o serie de factori cum sunt: gradul de perfecţiune tehnică, calitatea service-

ului, asupra cărora o devalorizare mare nu are decât efecte reduse, pentru că ele se

limitează la o simplă ajustare de preţuri.

O dată cu instituirea UEM, riscul de şocuri asimilate poate, în mod paradoxal, să

crească datorită tendinţei de specializare. Cursul de schimb ne mai constituind un mijloc de

adaptare, ajustarea risca să se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Dacă acestea sunt rigide,

şomajul nu va putea decât să se agraveze, creşte probabilitatea migraţiilor. De fapt, în

privinţa pieţei muncii, flexibilitatea salariului real şi mobilitatea geografică conduc la acest

rezultat. Dacă apare şomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie

prin migraţii.

Un dezavantaj al uniunii monetare este deci că prin pierderea cursurilor de schimb

Flexibile se elimină şi un mecanism de ajustare pentru compensarea modificărilor şi

translatării cererilor între produsele a două ţări, care pot conduce la probleme în ocuparea

forţei de muncă. Mecanismele de ajustare se referă la faptul că prin ieftinirea monedei ţării

cu cerere în scădere, produsele acesteia devin mai ieftine şi astfel se realizează un nou

proces de creştere a cereri şi a ocupării forţei de muncă în ţara respectivă. În ţara cu cerere

în creştere se va întâlni la procesul contrar.

Se consideră că în Europa integrarea pieţelor muncii va fi mult mai lentă decât cea a

pieţelor de capital, bunuri şi servicii. Chiar şi în SUA, unitatea monetară nu este suficientă

pentru asigurarea omogenităţii ratelor de creştere. Anumite state cunosc perioade lungi de

creştere pronunţată, altele au în mod durabil rate de creştere mult sub media naţională.

Evoluţia locurilor de muncă este foarte ridicată de la un stat la altul, în special pentru că

integrarea accentuează diviziunea muncii şi astfel favorizează specializarea îngustă a

statelor, pe industrie şi pe produs. Acestea sunt afectate de fluctuaţiile specifice datorate

modificării cererii de bunuri în a căror producere s-au specializat.

Flexibilitatea salariilor, atât de lăudata în SUA, apare insuficientă pentru restabilirea

competitivităţii şi păstrarea locurilor de muncă. Numai mobilitatea forţei de muncă permite

reducerea deficitelor regionale ale ratelor şomajului. Dar ţinând cont de diversitatea

domeniilor, de tradiţiile culturale şi sociale ce caracterizează Europa, mobilitatea între

ţările europene este şi va fi mult mai scăzută decât în SUA.

Un factor nefavorabil este puterea dolarului. Uniunea Monetară poate fi văzută ca o

reacţie împotriva seniorialului ori a taxelor monetare.

Concluzionând, dezavantajele euro sunt:

- costurile ridicate de conversie, de trecere de la monede naţionale la moneda

unică. Acestea se referă la costuri de fabricaţie a bancnotelor şi monedelor noi, costuri

pentru ajustarea sistemelor de contabilitate, pentru informarea şi pregătirea publicului,

costuri cu programe informatice, cu asigurarea bazei tehnico materiale, alte costuri;

- pierderea de ajustare prin cursul de schimb. Cursul de schimb a reprezentat

pentru multe ţări o ancoră, un instrument de ajustare a şocurilor asimetrice din economie

mai ales în absenţa mobilităţii factorilor de producţie;

- pierderea independenţei politicii monetare.21 După cum se ştie, politica

monetară a zonei euro este definită şi implementată de BCE, prin urmare, ţările membre

pierd acest atribut ce ţine de suveranitatea naţională. Oricum, în situaţia creşterii

interdependentelor dintre economii, independenta politicii monetare a unei ţări este

diminuată de măsurile luate de o altă ţară cu care are relaţii dependente;

- diminuarea independenţei politicii bugetare. Potrivit criteriilor de la

Maastricht, ţările care vor să adere la zona euro sau care sunt deja membre ale acesteia sunt

obligate să promoveze politici bugetare restrictive care pot conduce la scăderea creşterii

economice şi a locurilor de muncă şi la dificultăţi de finanţare a deficitelor balanţei de

plăţi;

- costuri ridicate ale conversiei - spre exemplu costurile implementării la toate

nivelele al sistemelor informatice capabile să execute prompt tranzacţiile în euro şi să

realizeze automat conversia monedelor naţionale europene în euro;

- centralizarea puterii - euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea

puterii,

A diferenţelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea suveranităţii

naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici;

- viaţa politică exacerbată, care a însoţit procesul de creare a uniunii monetare

ignorând de multe ori realităţile economice; o astfel de situaţie, în condiţiile unei recesiuni

economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM;

- absenţa unor organisme de control în materie de politica monetară şi fiscală.

Relevantă în acest sens este absenţa unei trezorerii europene care să preia datoriile statelor

membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o şi mai mare diminuare a

suveranităţii naţionale;

- ameninţarea deflaţionistă. Respectarea planului BCE şi al Comisiei de

realizare în spaţiul euro a unei inflaţii reduse s-ar putea produce dacă acest proces este

"scăpat" de sub control, un şoc deflaţionist puternic cu efecte negative resimţite deplin pe

piaţa muncii;

- lipsa de coerentă şi de instrumente a euro de a face faţa unor situaţii de criză.

Autorităţile comunitare par a fi luat prea puţin în calcul modalităţile de gestionare

în cadrul UEM al unor situaţii de criză de natură financiară sau ale economiei reale. În

21 Paxino, Dan Octav. - Politica valutară şi managementul riscurilor în tranzacţiile internaţionale. Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 84.

cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite ţări să iasă din sistem, situaţie pentru care,

de asemenea nu sunt prevăzute nici un fel de proceduri.