Redactor RODICA-MARIA NICULESCU Tehnoredactor ADRIAN MORARIIBun de tipar 14.06.1976 Tiraj 26290 Coli de tipar 2,66

Lucrarea executată sub comanda nr. 86 la întreprinderea Poligrafică Sibiu

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA

I. Invitaţie la drumeţie

Ocupînd un spaţiu restrîns, dar bogat împodobit de natură, cu forme de relief spectaculoase, săpate în stîncă, plastic denumite şi însoţite de legende; străbătut de ape ce cad în cascade despletite în fire albe de beteala; acoperit cu poieni pline de flori şi cu codri seculari prin care mişună cerbi, urşi, mistreţi, cocoşi de munte etc., Ceahlăul a devenit din timpuri străvechi un etalon al măreţiei şi frumuseţii.

Interesul pentru cunoaşterea Masivului Ceahlău a apărut de foarte multă vreme. Primele însemnări referitoare la Ceahlău au o vechime mai mare de cinci secole, iar la ora actuală se pot număra peste 200 de lucrări care tratează diferite subiecte inspirate din existenţa sa. Nici turismul nu este o noutate pentru acest masiv. Prima potecă de acces spre vîrful Toaca a fost amenajată în jurul anului 1860 de către familia Cantacuzinilor, iar primul adăpost turistic a fost construit în 1906, lînga Fîntîna Rece, de ziaristul Gh. Panu.

Respectînd faima de care se bucura, moldovenii nu găsesc superlativ mai potrivit pentru apreciere decît prin comparaţie cu Ceahlăul. De aceea, în limbajul lor întîlnim, adesea, expresii ca: mare cît Ceahlăul, frumos ca Ceahlăul, puternic ca Ceahlăul ş.a. Din aceleaşi motive, oameni de seama ai ştiinţei, literaturii şi artei (geografi, geologi, biologi, scriitori, compozitori, pictori), care i-au străbătut plaiurile sau i-au studiat şi admirat frumuseţea, i-au închinat opere de neuitat. Unii I-au supranumit chiar „Regele Carpaţilor”, „Farul Moldovei” sau „Nestemata Carpaţilor”.

Alături de podoabele naturale ale Ceahlăului, pămîntul lui poartă şi cîteva vestigii ale vieţii umane, care reflectă continuitatea activităţii omului pe aceste meleaguri încă din epoca primitivă; obiectele de silex descoperite în punctul „La Scaune”, ruinele micii cetăţi Palatul Cnejilor (1639), biserica din lemn din Bistricioara (1793), biserica mănăstirii Durau (1835) sînt exemple edificatoare în acest sens.

Dar, Ceahlăul nu este numai un loc de agrement; multitudinea şi varietatea obiectivelor de pe cuprinsul său, multe dintre ele reprezentative pentru o mare parte din Carpaţii Orientali, conferă acestui masiv şi calitatea de „laborator natural”, de „munte-şcoală”, întrunind condiţiile necesare pentru instruirea „pe viu” a generaţiilor de tineri, el este o bază de exemplificări pentru diverse întruniri ştiinţifice, îmbogăţind cunoştinţele celor care doresc acest lucru.

In cartea aceasta, nu încercăm să zugrăvim întreaga imagine a Ceahlăului. Nici cele mai iscusite condeie n-au reuşit acest lucru, deoarece descrierea se face detaliu cu detaliu, iar natura este măreaţă numai în întregul ei. De aceea, rîndurile de faţă nu sînt decît o chemare, o invitaţie la drumeţie şi o asigurare că efortul va fi pe deplin răsplătit.

II. Caracterizare fizico-geografică

A. AŞEZARE ŞI LIMITE

Teritoriul montan, cunoscut mai mult sub numele de Masivul Ceahlău, este situat în partea centrală a Carpaţilor Orientali, la întretăierea paralelei de 47° latitudine nordică cu meridianul de 26° longitudine estică.

Faţă de munţii vecini este foarte bine delimitat de către văi largi şi adînci. La est, Lacul Izvorul Muntelui de pe Bistriţa reprezintă limita spre Munţii Stînişoarei; la nord, Bistricioara îl desparte de Munţii Bistriţei, iar Bicazul, la sud, de Munţii Tarcău; la vest, culoarul morfologic natural, drenat de pîraiele Pintic şi Bistra, constituie limita naturală spre culmile Hăghieş, Chicera şi Comarnic care aparţin Hăşmaşului.

Intre aceste limite, Masivul Ceahlău are o suprafaţă de aproximativ 290 kmp.

B. STRUCTURA GEOLOGICĂ ŞI RELIEFUL

Rocile în care este sculptat relieful Masivului Ceahlău sînt foarte variate, toate aparţinînd aceleiaşi grupe mari de roci sedimentare, detritice, numită „flis”. Asta înseamnă că ele s-au format prin depunerea unui material — în marea cretacică şi paleogenă —, care a fost rupt din alte roci preexistente, transportat uneori de la mari distanţe. Acest fenomen a început cu peste 200 de milioane de ani în urmă.

Fig 01.jp2 –Fig 02.jp2

După dimensiunile fragmentelor, în componenţa flişului se găsesc numeroase strate, cu grosimi şi durităţi diferite (marnocalcare, marne, argile, şisturi argiloase, gresii, conglomerate ş.a.), grupate în complexe litologice sub formă de fîşii paralele, orientat nord-sud. De exemplu, latura vestică a Ceahlăului este alcătuită din strate de Sinaia, care în lungul culoarului Pintic-Bistra se află în contact cu zona cristalino-mezozoică. Mai spre est urmează - în ordine - stratele de Bistra, stratele de Ceahlău, apoi un complex de strate alcătuit din roci cu bobul fin (morno-caloare, argile, gresii), numit fliş curbicortical, şi o fîşie de şisturi negre (strate de Audia). În extremitatea sud-estică a masivului întîlnim cel mai tînăr complex litologic care aparţine flişului paleogen.

Fig 03.jp2-Fig 04.jp2

Dintre rocile menţionate, conglomeratele au rolul cel mai important în morfologia Ceahlăului. Ele se prezintă în strate cu grosimi de circa 500 m, în structură sinclinală, aidoma unor stive de farfurii. Avînd o duritate mare, conglomeratele au opus rezistenţă acţiunii distructive a agenţilor fizico-geografici externi (ploaie, vînt, scurgere superficială, îngheţ-dezgheţ etc.). In consecinţă, aria lor de răspîndire corespunde cu treapta cea mai înaltă de relief.

Această parte a Ceahlăului îmbracă forma unui platou suspendat, lung de circa 6 km; lăţimea lui variază de la peste 1 km în jumătatea sudică, pînă la dimensiunile unei culmi în extremitatea nordică. Nivelul său general, de 1 800 m, este dominat de cîteva înălţimi, care se înşiră de la nord la sud, astfel: Panaghia, vîrful Toaca (1 900 m), vîrful Lespezi (1 801 m), Bîtca lui Ghedeon (l 844 m) şi Ocolaşul Mare (1 907 m).

Fig 05.jp2

Marginile platoului superior se termină brusc printr-o centură de abrupturi puternice, ruiniforme, de forma unor trepte (poliţe)1 care ating, uneori, 400-500 m diferenţă de nivel. În lunga perioadă de sculptare, din marginile abrupte ale platoului au fost detaşate forme bizare ca Turnul lui Budu, Turnurile Ocolaşului Mare, Claia lui Miron, Căciula Dorobanţului, Detunata etc., iar apele pluviale, organizate în torenţi vijelioşi, au săpat în pereţii de stînca „jgheaburi” adînci.

Fig 06.jp2

In partea bază la a masei de conglomerate sînt cuprinse importante acumulări de calcar alb, în care se disting resturi de corali şi scoici, mici animale marine care trădează originea lor recifală. În relief, aceste calcare apar ca un şir de turnuri albe, de forma unor bastioane de cetate, situate pe latura estică a Ceahlăului, între Ocolaşul Mic şi Izvorul Alb. Cea mai masivă stîncă calcaroasă este Piatra cu Apă, în care se găseşte şi o mică peşteră, iar la obîrşia Izvorului Alb se găseşte legendara stîncă Dochia.

Piatra Sură din partea de sud-vest a Ceahlăului face parte tot din zona conglomeratelor de Ceahlău. Stratele din această culme au fost însă aduse de forţele tectonice în poziţie verticală, ceea ce a determinat crearea unui relief sub formă de creastă zimţată, ca o pînză de ferăstrău. Ulucul dintre Piatra Sură şi abruptul sud-vestic al Ocolaşului Mare, cunoscut sub denumirea de Poiana Stănilelor, coincide cu o linie de fractură, în lungul căreia s-a produs deranjamentul tectonic (fig. 3).

Zona înaltă a conglomeratelor se continuă, spre periferie, cu un sistem de interfluvii (obcine), cu orientare radiară, care se prelungesc de la baza abrupturilor, ca nişte contraforturi de cetate, pînă în văile limitrofe ale Ceahlăului.

Culmile periferice au, în general, forme rotunjite şi simetrice, cu profil domol, uşor ondulat şi sînt dominate, din loc în loc, de vîrfuri (bîtci), şi ele rotunde, ce reflectă caracterul eterogen şi friabil al rocilor în care au fost sculptate (marno-creatacice, gresii, argile, marne, şisturi argiloase etc.). Ansamblul acestor culmi constituie treapta morfologică inferioară a Ceahlăului, a cărei altitudine nu depăşeşte l 200-1 300 m.

1 „Poliţele” din Masivul Ceahlău sînt sinonime cu „brînele” din Masivul Bucegi.

În cuprinsul acestei trepte, principalele culmi sînt: Obcina Lacurilor, Obcina Tîrşoasei, Obcina Boiştei, care împreună, formează cel mai lung interfluviu situat între văile Bistricioara şi Schit. La est de pîrîul Schit se desfăşoară Piciorul Coacăzului, Piciorul Humăriei, Piciorul Ponorului, Piciorul Smeurişu, Obcina Ţiflicului şi Piciorul Ţiflicului, apoi Piciorul Ciocanului, Piciorul Ciribuc, Obcina Verdelui, Obcina Chica Boicului şi Obcina Horştei ce formează un uriaş evantai cu deschidere spre Lacul Izvorul Muntelui (Bicaz).

Spre sud şi sud-vest, relieful treptei inferioare prezintă un grad mai pronunţat de fragmentare, încît aspectul culmilor este mai complicat, cu multe ramificaţii secundare şi înşeuări adînci. Plecînd de la pîrîul Izvorul Muntelui se succed, în ordine, Muntele Sima, Obcina Pietrei Arse, Obcina Chiliei, Piciorul dintre Bistre, Obcina Tablei şi altele.

Văile care separă aceste culmi au avut o evoluţie normală, nu au fost restructurate prin fenomene de captare, astfel că interfluviile dintre ele sînt sudate de culmea principală (centrală), fiind neîntrerupte pe toată lungimea lor. Numeroasele bîtci şi şei (tarniţe), care se succed pe linia de cumpănă a apelor, sînt o consecinţă a variaţiilor de facies petrografic conjugate, local, cu cauze tectonice. În lungul văilor se întîlnesc adesea zone de îngustare, pînă la forma de defileu, determinate de rezistenţa la eroziune a unor pachete de roci mai dure. Dintre acestea, Cheile Bistrei Mici, săpate în bara conglomeratică a Pietrei Sure, constituie un peisaj deosebit de spectaculos prin sălbăticia lor.

Din punct de vedere turistic, relieful Ceahlăului, privit în totalitate, întruneşte cîteva caracteristici care merita a fi menţionate:

- altitudinea dominantă faţă de munţii vecini oferă un orizont foarte larg peste Carpaţii Orientali, astfel că, de pe Vîrful Toaca ori de pe Ocolaşul Mare, se pot vedea munţii din jur şi, mai departe, munţii Rarău, Călimani, Hăşmaş, iar spre răsărit Podişul Moldovei;

- dantelăria de piatră a abrupturilor care mărginesc platoul superior oferă cel mai grandios şi mai interesant spectacol natural din toţi Carpaţii Orientali;

- dispoziţia radiară a culmilor ajută turistul în orientarea pe teren, scutind de pericolul rătăcirii chiar şi pe cei mai neiniţiaţi;

- existenţa a numeroase „porţi” uşurează posibilităţile de acces spre platoul superior al muntelui;

- concentrarea celor mai atractive obiective pe un spaţiu restrîns permite vizitarea Ceahlăului într-un timp scurt.

C. CONDIŢIILE CLIMATICE

Teritoriul Ceahlăului evoluează sub un climat montan relativ aspru, ale cărui elemente sînt distribuite în etaje altitudinale. Astfel, temperatura medie anuală a aerului este mai mică de un grad pe vîrful Toaca, creşte pînă la 5°C pe culmile periferice şi ajunge la 7°C în văile limitrofe. Nebulozitatea creşte odată cu altitudinea (de la 6,2 la 7), ca şi precipitaţiile. Deşi frecvenţa precipitaţiilor depăşeşte 200 de zile pe an (din care mai mult de 50% sînt sub formă de ninsori), cantitativ acestea nu ating valori prea mari, cum se întîmplă în alte masive muntoase cu altitudine similară. De exemplu, în timp ce în Munţii Apuseni, la 1 800 m, cad aproximativ 1 400 mm, pe Ceahlău abia se ajunge la 1000 mm. Cauza principală a acestui fenomen constă în escaladările succesive ale maselor de aer oceanic peste culmile montane din vest, pe care îşi lasă o parte din încărcătura lor de umezeală.

Alt element ce sporeşte asprimea climatului de altitudine este vîntul. Acesta are o frecvenţă anuala, pe vîrful Toaca, de 97%. Datorită altitudinii predominante faţă de munţii înconjurători, vînturile ce suflă aici se află sub influenţa directă a dinamicii generale a atmosferei libere. De aceea, pe vîrful Toaca frecvenţa cea mai mare o au vînturile de vest (43,6%). care ating şi cea mai mare viteză: iarna 40 m/s. Viteza medie la nivelul superior este de circa 10 m/s. La altitudini mai mici, toţi indicii dinamici suferă substanţiale modificări; frecvenţa se reduce pînă la 53%, viteza scade pînă la 3 m/s, iar direcţia vîntului este impusă de orientarea văilor.

Constatăm ca Ceahlăul poate fi vizitat tot timpul anului, dar perioada cea mai bună pentru excursii este perioada mai-octombrie. In restul anului se poate practica un turism de iarnă, pentru care se cere condiţie fizică bună, experienţă turistică şi echipament special.

Principalii indici meteo I F M A M I I A S O N D An

Durata stralucire soare [ore] 83 105 137 161 197 174 209 207 195 192 101 73 1834

Nebulozatate totală [zecimi] 7,2 7,6 6,9 7,1 6,5 6,2 6,0 5,2 6,0 6,7 5,2 7,3 7,1

Tempreratura medie [oC] -9,5 -8 -6 -0,5 5 7,2 9 8,8 6,6 3,2 -0,4 -6,9 0,7

Umezeală relativă [%] 84 88 83 83 82 86 85 85 84 76 82 85 83

Nr. zile cu precipitaţii >0,1mm 16 17 19 16 18 23 19 16 13 13 15 17 208

Cantit de pricipitaţii [mm] 63 56 62 40 66 107 93 90 47 34 33 42 738

Grosime strat zăpadă 20 27 28 18 2,7 0,1 - - 0,1 0,4 3,5 11 -

Perioade caracteristice Timp rece cu furtuni de zăpadă şi cer închis

Timp rece, instabil cu ninsori frecvente

Timp relativ cald dar ploios, unori cu ninsori de scurtă durată

Timp călduros cu ploi de scurtă durată

Timp răcoros uscat, cu cer puţin acoperit şi vizibilitate foarte mare

Timp rece, instabil cu ninsori frecvente şi nebiolizatate ridicată

Tipurile de turism determinate de starea timpului

Turism de iarnă Turism de vară Turism de iarnă

Din tabelul anexat mai reiese că în sezonul cald se disting trei intervale, cu caracteristici diferite: mai-iunie, cu timp relativ cald dar ploios; iulie-august, cu timp călduros, senin, ploi de scurtă durată şi cu posibilităţi de ninsoare minime; septembrie-octombrie, cu timp mai răcoros, precipitaţii puţine, cer senin şi cu atmosferă foarte clară (favorabilă pentru fotografii), la care se adaugă bogăţia de culori a pădurii de foioase.

D. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua de ape curgătoare ce drenează Masivul Ceahlău aparţine în totalitate sistemului hidrografic al Bistriţei. Cu excepţia pîraielor Schit, Răpciuniţa. Ţiflic, Izvorul Alb, Secu, Izvorul Muntelui şi Cosuşna, care sînt afluenţi direcţi ai Bistriţei (Lacul Izvorul Muntelui), celelalte pîraie sînt afluenţi de ordinul doi sau trei ai aceluiaşi rîu. De exemplu, Bistricioara colectează pîraiele de pe versantul nord-vestic, dintre care mai important este Pinticul, iar Bicazul colectează pîraiele Chişirig, Neagra, Hamzoaia şi Bistra (prin intermediul pîrîului Capra) care curg pe versantul sudic şi cel vestic.

Cele mai multe dintre pîraiele menţionate sînt alimentate de pînzele subterane de la baza conglomeratelor ori din acumulările de grohotiş de la poalele abrupturilor. Izvoarele acestora se înşira ca o salbă în jurul „pilonului central”, la altitudinea de 1 200-1 300 m, formînd o adevărată zonă a obîrşiilor. Mai sus de această zonă reţeaua hidrografică are o scurgere torenţială, cu excepţia Pîrîului Rupturii, care se alimentează din izvorul Fîntîna Rece, situat la marginea platoului superior. In condiţiile morfologice ale Ceahlăului (culmi cu orientare radiară şi cu denivelări în formă de trepte), reţeaua hidrografică are un aspect divergent, iar scurgerea se face în cascade; de exemplu, cascada Duruitoarea, de pe Pîrîul Rupturii, cu o cădere de peste 30 m, aceasta fiind cea mai importantă. Cascade mai mici se întîlnesc şi pe Izvorul Muntelui, Bistra Mică, Bistra Mare etc.

Fig 07

Suma totală a pîraielor permanente depăşeşte 80 km. Prin intermediul lor, Ceahlăul cedează o cantitate de apa de peste 4 mc/s, ceea ce reprezintă aproximativ 14 l/s la 1 kmp.

E. ASPECTELE BIOGEOGRAFICE ŞI SOLURILE

Pe suprafaţa Ceahlăului se întîlnesc specii de plante, al căror spectru floristic trădează cele mai diverse origini: eurasiatice, central-europene, alpine, circumpolare etc. Cîteva endemisme carpatice şi cîteva relicte terţiare şi cuaternare completează bogata listă floristică. Numărul total de specii întîlnite aici este evaluat (recent) de către botanişti1 la circa 1.111, ceea ce reprezintă 33,27% din flora României.

Datorită amplitudinii mari a reliefului, covorul vegetal este răspîndit în etaje altitudinale.

Cele trei etaje forestiere ocupă circa 80% din suprafaţa Ceahlăului. La poalele muntelui se întinde în mod discontinuu etajul pădurii de foioase, alcătuit din fag şi carpen, care urcă pînă la 650—

1 Studiul cel mai complet asupra vegetaţiei de pe Ceahlău a fost realizat de V. Zanoschi (Institutul agronomic ,,lon lonescu de la Brad” laşi).

700 m. Mai sus de această limită se dezvolta etajul pădurii amestecate (fag şi conifere) care, la 1 200—1 300 m, cedează locul pădurii de molid. In cadrul acestui etaj, pe versanţii estici, feriţi de furia vînturilor şi cu o durată de însorire mai mare, se întîlneşte singurul conifer cu frunza căzătoare din ţara noastră, zada sau „crinul de munte” (Larix decidua). Pentru ocrotirea acestui frumos şi valoros arbore, Poliţa cu Crini, care găzduieşte cele mai numeroase exemplare de zadă, uneori grupate în asociaţii pure, a fost declarată rezervaţie naturala încă din 1941.

Spaţiul forestier al Ceahlăului este întrerupt din loc în loc, mai ales în lungul văilor, de pajişti şi fîneţe care, în lunile de vară, au aspect de adevărate grădini. Dintre cele mai cunoscute plante şi cu un colorit mai atrăgător, care formează covorul erbaceu al pajiştilor, amintim: limba cucului (Botrychium lunaria), cu flori violacee, stupiniţa (Platanthera bitolia), de culoare albă, papucul doamnei (Cypripedium calceolus), slăvocul cu flori roşii-violet, căldăruşa (Aquilegia vulgaris), cu flori al-bastre-liliachii, margareta (Chrysantemum leucanthemum), sîngele voinicului (Nigritella nigra, N. rubra), de culoare roşu închis şi cu miros de vanilie, ocrotită prin lege ş.a.

La altitudinea de 1 750—1 800 m, o fîşie îngustă1, alcătuită din exemplare rare şi pipernicite de molizi cu coroana în formă de drapel şi de tufişuri de jneapăn, face tranziţia spre etajul alpin inferior, ultimul din Masivul Ceahlău. In componenţa acestui etaj floristic se întîlnesc plante pitice, rezistente la asprimea climei, între care jneapănul (Pinus montana), enupărul (Juniperus nana), afinul (Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. vitisidaea) sînt dominante. Alături de acestea, o sumedenie de plante ierboase, cu flori multicolore, completează decorul alpin al Ceahlăului. Aşa sînt genţienele (Gentiana verna, G. nivalis), clopoţeii (Campanule alpina), garofiţa de munte (Dianthus superbus), floarea de colţ (Leontopodium alpinum) ş.a. Din Ceahlău lipseşte însă bujorul de munte (Rododendron kotsckyi), atît de frecvent în Bucegi, Făgăraş, Retezat ş.a.

In afara de vegetaţia zonală distribuită spaţial în concordanţă cu etajele climatice, pe Ceahlău se mai întîlnesc o serie de plante, a căror răspîndire depinde, în primul rînd, de unele condiţii locale. Dintre acestea amintim: vegetaţia luncilor, dezvoltată în lungul principalelor văi şi alcătuită din sălcii (Salix alba), arini (Alnus viridis), piciorul cocoşului (Ranunculus ocris), pîlcuri de brusturi (Lappa maior), tufe de Miricaria ş.a.; vegetaţia stîncăriilor alcătuită din muşchi, licheni şi cîteva plante ierboase specifice (Gypsophlla petraea, Artemizla petrosa, Eritrichium nanum), precum şi vegetaţia turbăriilor. Aceasta din urmă ocupă suprafeţele joase şi umede ale platoului superior, formînd un strat de turbă subţire de 30—40 cm, sub forma de perniţe semisferice.

Codrii Ceahlăului adăpostesc aproape toate speciile de animale existente în Carpaţi, din care amintim: cerbul (Cervus elaphus), ursul (Ursus artos), jderul (Martes martes), rîsul (Felix lynx), mistreţul, vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), veveriţa (Sciurus vulgaris), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), vulturul ş.a.2, rar in apele sale trăieşte păstrăvul (Salmo trutta fario), cleanul (Leuciscus aqualius), obletul (Alburnus lucidus) ş.a. Dintre toate categoriile de animale, păsările şi insectele domină autoritar ca număr de specii; dar cele care constituie elementul de podoabă al masivului şi au o valoare cinegetică sînt mamiferele.

In repartiţia faunei de pe Ceahlău (cu excepţia peştilor) se disting trei zone principale: zona platourilor înalte şi a abrupturilor, cu densitate mică, populată mai mult de păsări, insecte şi mamifere mici; zona pădurilor de pe culmile periferice, cu densitate mai mare şi mai bogată în specii şi zona liniştită de la baza abrupturilor, care concentrează cea mai mare parte din animalele mari ce trăiesc pe Masivul Ceahlău.

Covorul vegetal se dezvoltă pe soluri montane de tipuri diferite, grupate în asociaţii altitudinale în concordanţă cu etajele fito-climatice. Astfel, în zona forestieră se succed, de la bază spre înălţimi, solurile brune montane, brune acide, brune acide podzolice şi solurile podzolice brune; în zona alpină cele mai răspîndite sînt podzolurile humico-feriiluviale. In afară de tipurile zonale se mai pot adăuga turbăriile oligatrofe şi solurile turboase acide de pe cele două Ocolaşe, rendzinele de pe principalele blocuri de calcar (Piatra cu Apă), solurile scheletice din preajma pereţilor de conglomerate, ochiurile de mlaştini de pe versanţii cu alunecări, solurile aluvale din şesurile principalelor rîuri etc., determinate de unele condiţii litologice şi de umiditate locale.

1 In literatura de specialitate, această fîşie este numită ,,centură de luptă”, „brîu de rezistenţă” sau „zonă contestată”.2 Recent a început acţiunea de aclimatizare a caprei negre.

III. Trasee turistice

Masivul Ceahlău este străbătut de o reţea foarte deasă de drumuri şi poteci, dar nu toate prezintă importanţă turistică. Tendinţa de utilizare a cît mai multe dintre potecile existente, în scopul practicării turismului aşa-zis „la metru pătrat”, contravine acţiunilor actuale de ocrotire a mediului notural şi, în mod indirect, prin degradarea acestuia, aduce prejudicii însăşi dezvoltării turismului.

FIG 08

De aceea, pe lîngă potecile marcate, bine trasate şi cunoscute de multa vreme, la care s-au mai adăugat, recent, încă cinci trasee noi (nr. 7, 9, 12, 13 şi 16), marcate de pionierii din judeţul Neamţ 1, mai recomandăm doar trei poteci din cele nemarcate (nr. 17, 18 şi 19), care, trecînd prin zone pitoreşti şi cu obiective interesante sau avînd un traseu mai direct şi mai comod, întrunesc calităţile necesare pentru a intra în reţeaua de căi turistice ale acestui masiv. Alături de acestea, vor mai fi prezentate: un traseu acvatic, pe Lacul Izvorul Muntelui, precum şi un traseu rutier, care străbate muntele de la est la vest pe sub abruptul de conglomerate.

A. TRASEE MARCATE

a. TRASEE DE ACCES

1. Oraşul Bicaz (420 m)-cabana Bicaz-Baraj (430 m) — cabana Izvorul Muntelui (797 m)-curmătura Lutu Roşu—Piatra cu Apă-cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: Bicaz—cabana Izvorul Muntelui, bandă roşie; cabana—Izvorul Muntelui— Lutu Roşu, punct albastru; Lutu Roşu-ca-bana Dochia, bandă albastră. Perioadă recomandată: vara. Diferenţa de altitudine: 1 330 m. Timp de parcurs: 6—6½ ore (călătorind cu autobuzul pînă la cabana Izvorul Muntelui, timpul de parcurs se reduce la 3½-4 ore).

Aşezat la confluenţa rîului Bicaz cu rîul Bistriţa, la 420 m altitudine, oraşul Bicaz este cea mai importantă localitate de la poalele Masivului Ceahlău şi numără circa 8400 de locuitori. Intinzîndu-se de-a lungul celor două văi, Bicazul are formă de stea cu trei colţuri şi este alcătuit din cartierele Dodeni, Mărceni, Cartierul Nou şi Capsa (ultimul s-a adăugat prin transmutarea unei părţi din locuitorii satelor inundate de apa Lacului Izvorul Muntelui), în care construcţiile noi aproape că nu lasă să se vadă nimic din trecutul său.

Aşezare străveche de munte, dar modestă, Bicazul avea în 1930 abia 1 300 de locuitori. Poziţia sa, la întîlnirea drumului din lungul Bistriţei cu cel dinspre Transilvania, a înlesnit dobîndirea funcţiei de vamă a trecătorii Bicazului. Aceasta a favorizat şi dezvoltarea unei oarecare activităţi comerciale, confirmată prin hrisovul lui Gh. Ghica Vodă de la 1855, „de înfiinţare de tîrg la Ciungi-Bicaz”. O parte din teritoriul Bicazului a aparţinut mănăstirilor Buhalniţa şi Bisericani, iar, mai tîrziu, a făcut parte din domeniile regale.

Începerea lucrărilor sistemului hidroenergetic de pe Bistriţa a scos Bicazul din anonimat. Cu acest prilej a fost legat de Piatra Neamţ printr-o cale ferată (1951), s-au construit blocuri pentru muncitori, o termocentrală, o fabrică de ciment (1952) cu o secţie de azbociment (1956) şi un poligon de prefabricate, devenind astfel un centru al industriei materialelor de construcţie. Frumuseţile naturale din preajma sa, care sînt vizitate de tot mai mulţi turişti din ţară şi străinătate, au impus Bicazului şi o funcţie turistică.

Din oraşul Bicaz, unde se ajunge cu autobuzul sau cu trenul, venind dinspre Piatra Neamţ ori dinspre Gheorgheni-lacul Roşu, traseul nr. 1 este cel mai la îndemîna turiştilor pentru a urca pe culmile Masivului Ceahlău.

După o scurtă vizită prin acest oraş, ne înscriem pe traseu urmînd la început drumul naţional 15 pînă la cabana Bicaz-Baraj, de la confluenţa pîrîului Izvorul Muntelui cu Bistriţa. De aici ne abatem la stînga, în lungul pîrîului Izvorul Muntelui. După aproximativ 1 km părăsim DN15, care coteşte la dreapta, şi continuăm ascensiunea pe drumul asfaltat, ce urmăreşte firul apei, pe o distanţă de circa 10 km. Drumul se strecoară printre obcina Horştei şi Muntele Sima, străbătînd mica localitate Izvorul Muntelui, cu căsuţe cochete aşezate pe malurile apei. La confluenţa Izvorului Muntelui cu Pîrîul

1 Traseele noi, marcate în cadrul acţiunii „Asaltul Carpaţilor” in 1975 lansată de Consiliul Naţional al Pionierilor, au fost executate de Casa pionierilor — Piatra Neamţ, Casa pionierilor — Roman, Şcoala generală nr. 3 — Roman şi Şcoala generala din comuna Grinţieş.

Furciturii întîlnim traseul 9 (punct albastru), care vine dinspre comuna Taşca. Această ramificaţie este marcata de un stîlp indicator. De aici, în mai puţin de o oră ajungem la cabana Izvorul Muntelui.

De la cabana Izvorul Muntelui, două poteci ne călăuzesc paşii spre înălţimi: una spre stînga, care face legătura cu traseul nr. 2 (traseul nr. 10) şi alta, spre dreapta, care continuă traseul nr. 1 pe la curmătura Lutu Roşu. Urcuşul pînă la curmătura Lutu Roşu este relativ uşor, accesibil oricui; singurul dezavantaj îl prezintă înmlăştinarea jumătăţii inferioare a pantei în perioadele ploioase, fapt care stînjeneşte puţin circulaţia. Un indicator de direcţie şi o bancă plasate într-o frumoasă poieniţă de culme, Poiana „La Arsuri”, ne avertizează ca am ajuns la curmătură.

In continuare, traseul devine mai anevoios. De fapt, aici începe adevăratul urcuş al Ceahlăului. Poteca urca pieptiş în serpentine sau în linie dreaptă, prin păduri de brad şi molid întrerupte din cînd în cînd de luminişuri care în lunile de vară sînt acoperite cu flori sau zmeuriş. După aproximativ 2 ore de mers ajungem la Piatra cu Apă (1 400 m altitudine), o impunătoare stîncă calcaroasă, parţial împădurită, în care se găseşte o mică peşteră cu un izvor, din apa căruia ne putem astîmpăra setea. Deşi mic, acest izvor este foarte apreciat de turişti, deoarece pe intervalul cabana Izvorul Muntelui — cabana Dochia nu exista altă sursă de apă potabilă.

Piatra cu Apă reprezintă şi un punct de belvedere important. De la înălţimea ei se vede întreaga panorama a abruptului estic cu Piatra Lată din Ghedeon, Poliţa cu Crini, Ocolaşul Mic şi Detunata, despre care legenda spune că s-a născut din detunătura unui trăsnet care s-a năpustit asupra peretelui de stîncă din care s-a desprins ca o uriaşă aşchie ce se înaltă spre cer 1. Pe linia orizontului se înşiruie, de la nord la sud, Panaghia, Toaca, cabana Dochia, străjuită de vîrful Lespezi la nord şi Bîtca Ghedeonului la sud, iar, în continuare., Ocolaşul Mare. Spre est se întinde Lacul Izvorul Muntelui cu oglinda-i tulburată de lungile şiruri de plute trase de remorchere minuscule, ori de vaporaşe de călători, albe şi cochete, ce ne oferă o privelişte deosebit de pitorească.

După cîteva clipe de răgaz, încîntătoare şi utile, revenim în poteca marcată, de unde urcăm cîteva serpentine prin pădure şi ajungem sub piatra Detunata. De aici, poteca urcă în pantă lină, făcînd un ocoliş spre dreapta pînă în preajma unor stînci izolate, după care se îndreaptă spre sud, menţinîndu-şi direcţia pînă în faţa cabanei Dochia.

Traseul este accesibil tot timpul anului. Iarna însă turiştii trebuie să fie echipaţi corespunzător (cu schiuri său rachete) pentru a înfrunta zăpada. La plecarea de la cabana Izvorul Muntelui este bine sa se ia rezerve de apă potabilă, deoarece pînă la Piatra cu Apă nu există nici un izvor.

2. Comuna Neagra (538 m)—Poiana Văratec-Poiana Maicilor-Ocolaşul Mic-cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: cruce albastră. Diferenţă de altitudine: 1 212 m. Perioadă recomandată: vara. Timp de parcurs: 6—7 ore.

Una din potecile care urcă dinspre valea Bicazului spre culmea Ceahlăului este şi cea care pleacă din comuna Neagra, aşezare situată la 538 m altitudine, la circa 9 km de oraşul Bicaz, pe drumul naţional 12C. Pînă aici se poate ajunge cu autobuzele I.T.A.

Chiar în centrul satului, unde se află şi un stîlp indicator, un drum pietruit, cu marcaje vizibile, ne duce printre case frumos ornamentate şi bine întreţinute pînă la confluenţa pîraielor Neagra Mare cu Neagra Mică. Drumul se continuă puţin pe Neagra Mare, după care urmăm, spre dreapta, o potecă ce urca mai întîi printr-o poiană, apoi prin pădure pînă la punctul „Stînele de la Cruce” — unde se află un izvor cu apă de băut - şi continuă pînă în Poiana Văratec. Aici un stîlp indicator ne atrage atenţia asupra potecii marcate cu punct roşu (traseul nr. 11) ce se îndreaptă spre vest, în Poiana Stănilelor. Din Poiana Văratec traseul se îndreaptă puţin spre nord-est pînă în Poiana Maicilor. Alt stîlp ne indică poteca marcată cu bandă roşie (traseul nr. 10) ce ajunge la cabana Izvorul Muntelui. Lîngă stîna din Poiana Maicilor se află, de asemenea, un mic izvor cu apă potabilă. Atraşi permanent, ca de un magnet uriaş, de panorama impresionantă a abruptului sudic, vizibil chiar de la pornire, nici nu ne dăm seama că am parcurs deja două treimi din traseu.

Din Poiana Maicilor, lăsînd în urmă peisajul liniştit al culmilor împădurite, continuăm drumul pînă la cabana Dochia printr-o zonă frămîntată, aspră şi multicoloră care întruchipează un tablou plin

1 Originea reală a Detunatei, ca şi a tuturor blocurilor stîncoase de la baza abrupturilor conglomeratice. este explicată de variatxia puternicxx a temperaturii de la începutul cuaternarului, la care s-au adăugat şi alte procese distructive.

de măreţie. După ce străbate mai întîi o pădure de molid, poteca se strecoară printr-o deschizătură în piatră, străjuită, la dreapta, de Claia lui Miron — un ţanc ascuţit asemenea unui stog uriaş — şi, la stînga, de Turnul lui Budu şi stîncile ce-l înconjoară. Dificultatea acestui sector este determinată de panta mare, dar mai ales de grohotişul mobil pe care trebuie să-l traversăm cu grijă pentru a nu aluneca şi pentru a nu rostogoli bolovani peste alţi semeni de-ai noştri rămaşi, eventual, în urmă.

Ajunşi pe platoul Ocolaşul Mic, un popas lîngă micul izvor din apropierea potecii este binevenit. In acest timp, privirea călătorului (chiar dacă a vizitat de mai multe ori Ceahlăul) aleargă în toate părţile, neştiind ce sa admire mai întîi: zidul maiestuos cu turnuri şi balconaşe al Ocolaşului Mare, care domină zarea spre nord, treapta intermediară cu „Coloana Dorică”, bastioanele de calcar alb, aşezate în semicerc, ce poartă urme ale activităţii apelor subterane de pe vremea cînd erau cuprinse în masa conglomeratelor ca nişte sîmburi uriaşi, sau şirul de turnuri - vîrful Ocolaşui Mic, Claia lui Miron, Turnul lui Budu — care străjuiesc platoul spre sud.

Măreţia formelor stîncoase de pe Ceahlău a creat în imaginaţia localnicilor închipuiri bizare, care au dat naştere la legende de un farmec deosebit. Cele mai multe dintre legende sînt legate de oameni şi timpuri, demult apuse. Despre Turnul lui Budu se povestetşe că pe vremea lui Alexandru cel Bun, printre curtenii cei mai de vază ai Voievodului era şi un tînăr numit Budu, pe cît de frumos pe atît de viteaz. Ispitită de vrednicia lui, domniţa Ana, una din fetele lui Alexandru Vodă, se îndrăgosti de tînărul boier, jurîndu-şi amîndoi nestrămutată credinţă pînă la capătul vieţii. Cînd se socoteau mai fericişi şi se pregăteau de nuntă, iată că se vesteşte o încălcare la hotarul ţării. Budu, ca cel mai de frunte dintre oştenii vremii, nu putea fi decît întîiul la locul primejdiei. A fost o luptă crîncenă, duşmanii au fost alungaţi, dar soarta n-a îngăduit ca viteazul sa se mai întoarcă. O mulţime de peţitori, boieri de ţară şi crai străini, o cereau pe Ana de soţie, însă domniţa era neînduplecată în menţinerea jurămîntului dat. Deznădăjduită că domnitorul hotărîse nunta cu toata împotrivirea ei, Ana ceru ajutorul unei vrăjitoare. Zgripţuroaica îl aduse în adevăr pe Budu, dar logodnicul era acum strigoi. Budu o îndemnă pe Ana să plece cu el, ceea ce şi făcu nefericita domniţă, înduplecată de chemarea iubitului. Şi aşa, amîndoi, călărind pe o nălucă în chip de cal, îşi luară zborul spre munte, unde erau curţile lui. Liniştea şi pacea unei nopţi frumoase se prefăcuse în fior şi zbucium.

Luna, în slabe licăriri, cerne pulbere de argint peste turle de biserici şi căsuţe cu ferestre ce clipeau ca nişte ochi ce nu găsesc odihnă, înfricoşate visuri tulburau căpătîiul bieţilor oameni trudiţi, peste care un vînt rău pare că-i învăluia. Vedenia fermecată depăna mereu văzduhul peste cîmpii şi sate. Pîrîiaşele somnoroase alergau îngrozite să se ascundă printre frunzişuri, înşişi codrii bătrîni, adormiţi şi ei în cîntece de izvoare, se învălmăşeau încordîndu-şi coamele uriaşe împotriva vedeniei ce zbura spre vîrful de munte, unde fereastra unei case licărea ca lumina unor stele, agăţate sus în stîncă. Trecuse mult de miezul nopţii şi, tocmai cînd ajunseră deasupra Ceahlăului, în faptul dimineţii, au început să cînte cocoşii prin sate. Deodată se auzi o detunătură înfricoşată. Fugarii s-au prăbuşit prefăcîndu-se în stîncă1. Dacă avem norocul să ascultăm această frumoasă poveste din gura unui cioban din partea locului, în graiul său pitoresc, satisfacţia este şi mai mare.

Înainte de a porni din nou la drum, o plimbare de circa o oră (dus-întors) pe acest platou, spre vest, ne dezvăluie alte privelişti: Gardul Stănilelor — o prelungire mai îngustă a treptei Ocolaşului Mic — mărginit de un abrupt în formă de zigzag; culmea golaşă şi sălbatică, zimţuită ca o pînză de ferăstrău, a Pietrei Sure (1 400 m); zidul sud-vestic al Ocolaşului Mare scăldat de lumina orbitoare a soarelui de amiază sau învăluit în negura deasă a zilelor ploioase ş,a.

După ce ne-am hotărît să părăsim aceste frumoase locuri, revenim la traseul nostru şi ne îndreptăm spre nord, spre cabana Dochia, în direcţia arătată de săgeata indicatoare de pe stîlpul de lîngă potecă. Străbatem, la început, o porţiune de pădure, coborînd şi urcînd versanţii unor torenţi din zona de obîrşie a Izvorului Muntelui, căptuşiţi cu blocuri mari de conglomerate sau cu grohotişuri, în cea mai mare parte fixate. Poteca ne scoate sub cornişa estica (la circa 1 750 m altitudine), deasupra Pietrei Late din Ghedeon. De aici, strecurîndu-ne printre tufişuri şi jnepenişuri în 15 minute ajungem la cabana Dochia. Acest traseu este accesibil tot timpul anului. Iarna este recomandat numai pentru turiştii experimentaţi şi echipaţi corespunzător.

3. Comuna Bicazu Ardelean (580 m)-Curmătura Stănilelor—Jgheabul lui Vodă-cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: bandă albastră. Diferenţă de altitudine: 1 170 m. Timp de parcurs: 7-8 ore.

1 Legendă culeasă de C. Mătase.

Baza de plecare a acestui traseu o constituie Bicazu Ardelean, comuna situată la confluenţa Bicazului cu pîrîul Capra, pe şoseaua ce leagă localităţile Lacu Roşu şi Bicaz (DN 12C). Deşi este cel mai lung drum de ascensiune din Ceahlău, frumuseţea peisajului întîlnit răsplăteşte efortul de a-l fi parcurs.

La început străbatem un drum pietruit, de circa 9 km, care se desfăşoară în lungul pîrîului Capra pînă la confluenţa acestuia cu Bistra. Înainte de a ne angaja în ascensiunea Ceahlăului, avem posibilitatea de a vizita o peşteră, al cărei peisaj nu este cu nimic mai prejos faţă de cele cunoscute în Munţii Apuseni sau în alte regiuni carstice din ţara noastră. Este vorba de peştera Toşoroc sau Jgheabul cu Gaură. Pentru a ajunge la peştera, din satul Telec facem o deviere spre stînga, pe drumul Tulgheşului, care începe ghiar din punctul de confluenţă cu Bistra. După circa 2 km de mers pe şosea, ne abatem spre sud-vest (la stînga şoselei), urmînd o potecă abruptă ce şerpuieşte pe versantul nordic al Dealului Toşoroc, prin păduri şi tufişuri, pînă la peşteră. Deşi intrarea şi primele două camere ale peşterii oferă un peisaj mai puţin plăcut, sala principală este o creaţie naturală demnă de toată admiraţia. Pereţii sînt tapisaţi cu o crusta albă de precipitare chimică, sub forma unei enorme draperii, ale cărei falduri sclipesc în lumina lămpii, creînd un cadru feeric. Tavanul boltit şi podeaua bombată dau impresia că te afli între două semisfere uriaşe puse una în alta. În bezna liniştită şi umedă a peşterii îşi duc viaţa o colonie de lilieci, care stau agăţaţi pe pereţi ca nişte ciorchini, constituind singurele elemente de contrast pe fondul alb sclipitor dezvăluit de lumina lămpilor.

După ce am admirat aceasta podoabă a naturii, reluăm traseul din punctul pe care l-am părăsit. Drumul de pe valea Bistrei trece de pe un mal pe altul, printre gospodării ţărăneşti, apoi pe sub alei de brazi, pînă la cantonul silvic de lînga confluenţa celor doua Bistre. In acest punct se intersectează poteca ce vine dinspre Pintic (traseul nr. 4) şi, după scurt timp, drumul forestier se înfundă. Noi ne angajăm în ascensiune pe poteca marcată de pe dreapta pîrîului Bistra Mare.

Pînă la confluenţa cu pîrîul Largu, parcurgem un traseu uşor, printr-o pădure cu numeroase luminişuri, ce dă impresia că te afli într-un mare parc. La confluenţa cu pîrîul Largu se află poiana cu acelaşi nume, pe care o traversăm pînă în curmătura Stănilelor, după care traseul se angajează pe o panta ceva mai înclinată, de pe Piciorul cu Strungile.

Curmătura Stănilelor marchează sfîrşitul peisajului liniştit al culmilor periferice, cu codrii umbroşi şi poieni înflorite, cu pîraie repezi şi izvoare numeroase. De aici începe peisajul măreţ şi aspru al stîncăriilor polimorfe, peisaj propriu zonelor conglomeratice înalte. Înainte de şaua propriu-zisă traseul întîlneşte poteca ce vine dinspre localitatea Ceahlău (traseul nr. 12). În curmătura Stănilelor un stîlp indicator ne marchează drumul cu cruce roşie (traseul nr. 13) ce merge pe Pîrîul lui Martin pînă la întîlnirea cu traseul nr. 12. Tot aici, întîlnim şi traseul nr. 11, cere merge spre Poiana Văratec, prin Poiana Stănilelor (punct roşu).

Săgeata de pe stîlpul indicator, plasat în curmătura Stănilebr, arată direcţia nord pe care urmează să ne deplasăm în continuare pentru a ajunge la cabana Dochia. După aproape 5 ore de mers, serpentinele pieptişe devin tot mai anevoioase pentru călătorul obosit. Dar, nimeni n-are timp să se gîndească la oboseală. Deschiderea orizontului ce lasă privirea să alunece de pe detaliile sălbatice ale Ceahlăului (abruptul zdrenţuit al Ocolaşului Mare, zigzagul Gardului Stănilelor, Turnul lui Budu, creasta Pietrei Sure), pe culmile munţilor vecini (Hăghieş - 1 505 m, Pietrele Roşii - 1 510 m, Grinţieşul — 1 551 m) şi apoi, pe cele mai depărtate (Hăşmaş, Căliman, Rarău), care închid zarea la peste 60 km distanţă, trezesc în călătorul îndrăgostit de natură rezerve nebănuite de energie, care îl fac capabil să înfrunte ultimul obstacol. De aceea, nici nu ne dăm seama cînd am ajuns la marginea Jgheabului lui Vodă, loc ce marchează sfîrşitul propriu-zis al urcuşului şi depăşirea limitei superioare a pădurii. De aici, în circa 45 de minute, ajungem la cabana Dochia.

Porţiunea de drum ce a rămas de străbătut traversează Jgheabul lui Vodă pe curba de nivel, printre tufişuri scunde de afin şi merişor. apoi urcă puţin pe Piciorul Şchiop, de unde, după ce se uneşte cu traseul nr. 5 (dinspre cascada Duruitoarea), şerpuieşte în bucle largi pe platoul superior al Ceahlăului, trecînd pe lîngă Piatra Lăcrimată, pe sub Bîtca lui Ghedeon pînă la mult dorita cabană Dochia. In afara de faptul că acest traseu este lung, nu mai există alte dificultăţi în parcurgerea sa pe timp de vara. Iarna, cînd zăpezile sînt abundente, sectorul superior (Poiana Largu — cabana Dochia) nu se recomandă decît drumeţilor bine antrenaţi şi echipaţi corespunzător.

4. Comuna Pintic (620 m) - Curmătura Pinticului - Bistra - Curmătura Stănilelor—Jgheabul lui Vodă — cabana Dochia (1250 m)Marcaj: Pintic—valea Bistrei, triunghi roşu; Bistra (cantonul silvic)-cabana Dochia, banda

albastră (traseul 3). Diferenţă de altitudine: 1 130 m. Timp de parcurs: 7-8 ore.

Pentru turiştii care vin dinspre Borsec pe drumul naţional nr. 15, traseul de pe valea Pinticului, care leagă valea Bistricioarei de valea Bistrei, este cel mai potrivit pentru urcuşul în Ceahlău. La început se parcurge un drum forestier, de circa 5 km, care se desprinde din şoseaua asfaltata la confluenţa Pinticului cu Bistricioara, unde se află un stîlp de marcaj. Poteca, în continuare, urmează firul apei pînă sub culmea Chicera. De aici, urcuşul devine mai anevoios, fără a fi greu, menţinîndu-se aşa pînă în Curmătura Pinticului, ce delimitează Obcina Tablei de vîrful Chicera (1 343 m). Ajunşi pe culme, numai 30 de minute ne mai trebuie pentru a coborî versantul estic al Obcinei Tablei pentru a intercepta traseul nr. 3, în apropierea cantonului silvic de la confluenţa Bistrelor.

In continuare, urcuşul spre cabana Dochia se face pe traseul numărul 3, descris anterior. Pe parcursul său, traseul descris (nr. 4) oferă turiştilor un peisaj plăcut, cu păduri pline de luminişuri şi poieni înflorite în sezonul estival. Cîteva poteci laterale, sub 1 km (nemarcate), ajung la izvoare minerale carbogazoase de mare concentraţie, comparabile cu cunoscutele ape minerale de Dorna, Borsec, Biborţeni şi altele. Aşa sînt izvoarele de pe stînga pîraielor Arşiţa şi Tîrşoasa, afluenţi pe dreapta ai Pinticului, cît şi izvorul de sub Bîlea Rotundă, situat la cîteva sute de metri de valea Bistrei. Amenajarea rustică şi cadrul natural în care sînt plasate aceste izvoare îmbie pe calatori la cîte un scurt şi plăcut popas.

Nici iarna acest traseu nu este mai puţin plăcut. Pantele despădurite şi neaccidentate din bazinul Pinticului, în special, oferă iubitorilor de schi satisfacţii deosebite chiar şi pentru începători.

5. Comuna Ceahlău (550 m)-cabana Durău-Poiana Viezuri-cascada Duruitoarea-cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: comuna Ceahlău-cabana Durau, bandă roşie; cabana Durău-cabana Dochia, cruce roşie. Diferenţa de altitudine: 1 260 m. Timp de parcurs: 7-7½ ore.

Venind cu autobuzul dinspre Tulgheş, Vatra Dornei ori Tîrgu Neamţ, sau cu vaporul dinspre Bicaz, ne înscriem pe unul din cele două trasee de ascensiune cu baza de plecare în comuna Ceahlău: traseul numărul 5, care trece pe la Durau şi traseul numărul 6 de pe Piciorul Humăriei.

Traseul numărul 5 este cel mai complet sub aspectul variaţiei obiectivelor întîlnite în cale. La numai 1 km de mers pe drumul asfaltat din lungul pîrîului Schit, întîlnim ruinele unei cetăţui, „Palatul Cnejilor”1, aşezata pe o terasă de vreo 5 m de pe stînga pîrîului. Mica cetate este o mărturie a vieţii zbuciumate din trecutul istoric al neamului nostru. Iată ce spun documentele despre acest palat:

Hatmanul Gheorghe, fratele lui Vasile Lupu, zideşte la 1639 o bisericuţă de piatră în locul unui schit de lemn, iar ginerele, său, voievodul Alexandru Ruset, înconjură biserica cu ziduri groase de piatră prevăzute cu puternice turnuri. Turnul de la poartă, cu bolţi întocmite cu măiestrie din bolovani de rîu, a fost ridicat de vistiernicul Toderaşcu. După moartea hatmanului, biserica a intrat în stăpînirea familiei Cantacuzino, care a construit aici locuinţe cu beciuri şi tainiţe ce duceau în munte în caz de refugiu.

Mult timp această cetăţuie, cunoscută şi sub numele de Hangu, a servit ca loc de adăpost în vremuri de restrişte, între anii 1830 şi 1838 s-a zidit în interiorul ei un adevărat palat, denumit Palatul Cnejilor. Numele vine de la unul din membrii familiei Cantacuzino (Gheorghe), care, după o şedere îndelungată în Rusia, s-a întors cu titlul nobiliar de cneaz.

Mai tîrziu, fiind părăsit, palatul s-a degradat, dar incinta a rezistat intemperiilor. Bisericuţa refăcută în 1820 de mitropolitul Veniamin Costache a fost restaurată în 1958, devenind un monument istoric şi un punct turistic apreciat. Continuînd drumul în susul văii Schit, printre frumoasele gospodării în stil original — unele foarte noi, strămutate aici din partea inundată a satului — sau prin întunecimea pădurii din lungul pîrîului Durau, ajungem mai întîi la sediul administrativ al cabanei Durau, iar după încă 100 m mai în amonte dăm de schitul cu acelaşi nume.

Biserica Durău este o zidire relativ nouă, datînd din 1835, importantă pentru pictura în ceară executată de N. Tonitza cu studenţii săi în anii 1920-1921. Imaginea Ceahlăului, văzut dinspre Durau, este redată în scena închinării păstorilor care poartă aceleaşi veşminte ca şi ciobanii de pe pajiştile ocolaşelor. Cochetele clădiri care înconjura biserica servesc pentru găzduirea călătorilor (ele fiind anexele cabanei turistice), sau adăpostesc frumoase colecţii muzeistice. Printre exponatele muzeului,

1 Din 1955, biserica din incinta Palatul Cnejilor a fost declarată monument de arhitecturxx.

merită a fi văzute interesantele obiecte vechi din lemn, care ilustrează ocupaţiile din trecut ale locuitorilor din valea Bistriţei sau colecţia de picturi, desene şi gravuri, între care şi două desene colorate reprezentînd Ceahlăul, executate de Gheorghe Asachi. Cabana propriu-zisă se găseşte dincolo de pîrîul Durau, la circa 200 m de şoseaua asfaltată.

De la cabana Durau se poate urca Ceahlăul pe mai multe poteci: una care merge în prelungirea drumului asfaltat, trece pe la cabana 7 Noiembrie (traseul nr. 15), marcată cu bandă roşie şi alta care se abate spre dreapta (dincolo de terenul de parcare), marcată cu cruce roşie. Aceasta din urmă face parte din traseul nostru (nr. 5). Prima parte a potecii se desfăşoară paralel cu Pîrîul lui Bucur şi urcă o pantă nu prea mare, şerpuind uşor pînă în Poiana Viezuri. Aici lăsăm spre stînga traseul nr. 14, marcat cu triunghi galben, ce duce la cabana 7 Noiembrie şi ne îndreptăm spre dreapta, pe poteca care păstrează marcajul cruce roşie. După ce străbatem un sector fără denivelări importante, cu numeroase izvoare ce se preling printre blocurile de stînca, acoperite cu muşchi, desprinse din pereţii Ceahlăului şi rostogolite pînă aici încă din pleistocen1 ajungem în Pîrîul Rupturii pe care-l însoţim pînă la cascada Duruitoarea. Aceasta îşi anunţă prezenţa cu mult înainte de a fi văzută, printr-un vuiet ce ne înfioară.

In acest loc apele Pîrîului Rupturii se aruncă vijelioase de la o înălţime de 25 m, prefăcîndu-se într-un smoc de beteala ce se opreşte în scobitura unui prag de unde, după ce formează nişte vîrtejuri de parcă clocoteşte, se aruncă din nou, de la o înălţime mai mică, căzînd peste stîncile care încearcă să le domolească. De la cascada Duruitoarea, poteca urcă pieptiş un mic tăpşan, apoi se avîntă în serpentine strînse pe abruptul puternic al stivei de conglomerate. Pădurea se răreşte, arborii se chircesc, iar coroana lor capătă formă de „drapel”, dovada vînturilor care bat mereu din aceeaşi direcţie. Locul pădurii este luat de către tufişurile de jnepeni şi ienuperi sau de pajiştile cu afine şi perne de muşchi presărate cu flori multicolore ce îmbracă platoul superior pe care am ajuns.

In apropierea acestui traseu, în punctul „La Scaune”, la 1 328 m altitudine, prin săpăturile efectuate în 1957 şi 1958 de către unii specialişti care au cercetat staţiunile paleolitice din aceasta zonă muntoasă, s-a identificat o importantă aşezare epipaieolitică atribuita civilizaţiei swideriene tîrzii (circa 10000-8000 î.e.n.). Deosebit de caracteristice pentru această aşezare sînt vîrfurile de săgeata din silex, triunghiulare, cu peduncul de tip swiderian, care au aparţinut, probabil, unui grup de vînători ce au fost atraşi de bogăţia vînatului din locurile înalte ale Masivului Ceahlău. In ceea ce priveşte cultura swideriană, din cîte se cunoaşte pînă în prezent, staţiunea de pe Ceahlău este cea mai sudică şi se află la cea mai mare altitudine.

Ajunşi pe platou, deasupra Piciorului Şchiop, întîlnim traseul nr. 3, cu care avem drum comun pînă la cabana Dochia. Cu excepţia sectorului abrupt dintre cascada Duruitoarea şi marginea platoului superior (Piatra Lăcrimată), acest drum nu prezintă nici un fel de dificultate. Sectorul menţionat nu se recomandă a fi parcurs în timpul iernii.

6. Comuna Ceahlău (550 m) - Piciorul Humărie.-cabana 7 Noiembrie (1 220 m)-vîrful Toaca-cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: comuna Ceahlău—cabana 7 Noiembrie, triunghi albastru; cabana 7 Noiembrie—cabana Dochia, bandă roşie. Diferenţa de altitudine: 1 260 m. Timp de parcurs: 5-6 ore.

Al doilea traseu cu baza de plecare din comuna Ceahlău este cel de pe Piciorul Humăriei. Locul în care se desparte de traseul ce merge spre Durau (traseul nr. 5) se află pe drumul ce duce în sat, la circa 400 m distanţă de debarcaderul ce deserveşte comuna Ceahlău, fiind marcat printr-un stîlp indicator. Cei care doresc să urce Ceahlăul pe acest traseu se îndreaptă spre stînga, pe poteca marcată cu triunghi albastru, care se angajează în urcuş chiar de la început.

Înainte de a intra în pădure, ea străbate o zonă afectată de alunecări de teren care dezvăluie culoarea roşie a rocilor din substrat. Este vorba de un complex argilo-marnos, de culcare roşie, prezent în Ceahlău sub forma unei fîşii ce ţine din satul Bistricioara pînă la vest de Neagra. De aceste roci sînt legate denumirile Piciorul Humăriei şi Lutu Roşu. In continuare, poteca străbate pădurea deasa de fag, în care frunzele copacilor capătă reflexe variate, în funcţie de lumina primită, trece prin Poiana Coacăzului, apoi prin cîteva poieni mai mici, unele împrejmuite cu gard, în care, dacă iarba nu este cosita, găsim tot felul de flori din primăvara pînă în toamnă.

După aproape trei ore de mers, după ce am străbătut şi Padina Fîntînilor, ajungem la cabana 7 Noiembrie (Fîntînile) situata într-o poieniţa de sub Culmea Fîntînile, la 1 200 m altitudine. In aceasta

1 Etapa geologică în care clima era foarte aspră.

zona totul îşi trage numele de la grupul de izvoare foarte bogate în debit şi cu apa foarte rece (5°C). Aceste izvoare sînt cele mai mari de pe cuprinsul Masivului Ceahlău.

Urcuşul spre culmea Ceahlăului se continuă prin spatele cabanei, urmînd poteca marcată cu bandă roşie. Intrînd în zona conglomeratelor, poteca străbate un peisaj mult mai spectaculos. La început, mergem pe o cărare lată, foarte puţin înclinată, pînă aproape de Culmea Fîntînile în locul numit „La morminte”. De aici panta se măreşte, iar poteca se strecoară printre stînci care devin tot mai numeroase şi cu forme tot mai interesante. Trecem peste Piatra Lată, admirăm statuia naturală numita Căciula Dorobanţului şi, deodată, atenţia ne este reţinută de impunătorul turn al Panaghiei, profilat pe fondul cenuşiu al giganticei piramide a vîrfului Toaca (1 900 m).

Panaghia se înalţă dintre jnepeni şi molizi, la peste 70 m deasupra culmii, dominînd zona ce o înconjoară. Minţi vrăjite de închipuiri şi crezuri în minuni au creat, cu veacuri în urmă, legendele Ceahlăului, care au fost transmise de bătrîni cu glasuri domoale, în ceasurile de răgaz, din generaţie în generaţie pînă la noi. Dintre toate, povestea Panaghiei1 este cea mai frumoasă.

Se spune că Panaghia n-a fost întotdeauna o stîncă rece şi fără suflet; Panaghia a fost o fată frumoasă. La naşterea sa ursitoarele i-au pus în ochi focul şi lumina luceferilor, întunericul nopţilor fără lună şi al adîncurilor fără fund; au rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala şi i le-a pus pe faţă; i-au tras din neguri fire subţiri de umbră şi i-au pus pe cap podoaba de păr negru şi bogat, iar de la zei a primit părticica cea mai aleasa din inima şi sufletul lor. Pentru a nu fi pîngărită de privirile muritorilor, ursitoarele au dus-o pe înălţimile Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor, unde au hrănit-o albinele cu miere şi au scăldat-o nopţile senine în rouă de flori mirositoare. Cînd s-a făcut mare, soarele s-a îndrăgostit de ea. Şi ceasuri întregi se oprea soarele din drumul său. S-a mărit ziua atît de mult, încît puţin mai era şi-şi dădea amurgul mînă cu zorile. S-a tînguit noaptea şi soarele a fost pedepsit sa nu mai răsară decît învăluit de neguri, spre a nu ispiti cu farmecul tinereţii sale sulfletele slabe ale muritoarelor.

Panaghia nu l-a mai văzut de atunci pe soare. Zile şi nopţi a plîns de jalea ce i-a cuprins sufletul, pînă cînd, de durere, s-a prefăcut în stîncă. Cunoscînd povestea sa, călătorul admiră cu respect şi curiozitate frumoasa stîncă învăluită în ceaţă şi mister sau scăldată de razele strălucitoare ale soarelui.

Ocolim turnul Panaghia şi vîrful Toaca prin stînga lor, urmînd o poteca lată, asemănătoare unei alei de parc. La capătul acesteia ne apare în faţă cabana meteorologică, dincolo de care se întinde — pe o lungime de aproape 6 km — platoul superior.

Ajunşi aici, puţini rezistă tentaţiei de a urca vîrful Toaca, unul dintre cele mai înalte piscuri din grupa centrală a Carpaţilor Orientali (1 900 m). Pentru aceasta ne abatem spre dreapta, pe o poteca largă şi în serpentine, cu trepte săpate în stîncă — în partea superioară — pe care urcă zilnic curajoşii meteorologi de la staţia Ceahlău-Toaca, plasată chiar pe vîrf. În timpul iernii, cînd poteca este troienită şi viscolul împiedică deplasarea liberă, meteorologii utilizează o scară de lemn ce leagă poteca marcată de la baza vîrfului cu staţia. Alături se găseşte şi un mic funicular pentru transportul combustibilului şi al materialelor necesare. Aceste instalaţii sînt numai pentru uzul personalului de la staţia meteorologica şi nu recomandăm turiştilor să le folosească.

Cota 1 900 m reprezintă punctul de belvedere cu cel mai larg orizont. Dominînd munţii din jur cu cîteva sute de metri, avem posibilitatea să privim nestingheriţi pînă departe, spre Ţara Domelor, Transilvania ori Podişul Moldovei. Răsăritul şi apusul soarelui văzute de pe Toaca sînt de neuitat. Satisfăcuţi de tot ce am văzut, coborîm pe acelaşi drum pînă în poteca marcată cu bandă roşie de la care ne-am abătut. Trecem pe lîngă cabana meteorologică, lăsăm în dreapta turnul numit Piatra Ciobanului, apoi, coborîm puţin în şaua de sub vîrful Lespezi (1 801 m) pentru a urca acel vîrf ce-şi trage numele de la plăcile de gresie în care este sculptat.

Înainte de a merge la cabana Dochia, trecem pe la Fîntîna Rece de sub cornişa vestică a Ceahlăului. Acest izvoraş nu-şi desminte numele, apa sa avînd temperatura de +4 —5°C tot timpul anului. De la Fîntîna Rece, traversam platoul de sub care-şi trage apa acest izvoraş şi, în 10 minute, ajungem la cabana Dochia care stă pitită într-un mal, pentru a fi ferită de furia vîntului.

Parcurgerea acestui traseu nu ridică nici un fel de probleme în timpul verii. Pe timp de iarnă, în perioadele cu viscole şi zăpezi abundente, porţiunea de sub Panaghia şi Toaca este puternic înzăpezită şi, adesea, supusă pericolului de avalanşe.

1 Povestea Panaghiei este redată după Calistrat Hogasx, Opere, 1956.

7. Izvoru Alb-Poiana lui Falon-stînca Dochia-cabana Dochia (1 750 m)1

Marcaj: Izvorul Alb (localitate)-Poiana lui Falon, bandă albastră; Poiana lui Falon—stînca Dochia—vf. Lespezi, triunghi albastru; Vf. Lespezi—cabana Dochia (traseul nr. 6), banda roşie. Diferenţa de altitudine: 1 100 m. Timp de parcurs: 5½-6 ore

Pornind de pe malul Lacului Izvorul Muntelui, de la debarcaderul Izvorul Alb, se poate ajunge pe platoul superior, urmînd pîrîul cu acelaşi nume. Poteca aceasta este o dublură a traseului nr. 8, al cărui itinerar se desfăşoară pe culmea Chica Baicului.

La început, o mare parte din drum trece prin satul Izvorul Alb, apoi se continuă prin pădure, în pantă domoală, pe stingă pîrîului cu apă limpede care aleargă grăbit, în sens invers, să-şi ducă contribuţia de energie in Lacul Izvorul Muntelui şi, de acolo, la Hidrocentrala “V.I. Lenin”. In punctul numit Poiana lui Falon intrăm pe marcajul triunghi albastru. De aici, o deviere spre stînga pe o potecuţă marcată cu ambele semne ne scoate în curmătura Lutu Roşu, punct de belvedere descris la traseul nr. 8.

După circa 3 ore de mers, după intersecţia cu şoseaua nouă (traseul nr. 20), intrăm într-o poiană luminoasă, străjuită de pereţi abrupţi, în centrul căreia tronează o stîncă albă şi strălucitoare, din baza căreia ţîşneşte Izvorul Alb. Acest loc se numeşte „La Izvoare”, iar stînca nu este alta decît legendara „Dochia”. In legendele Ceahlăului, povestea Dochiei este cunoscută în cîteva variante al căror conţinut ne poartă, în istoria ţării, cu aproape două mii de ani în urmă. Iată, pe scurt, două dintre aceste legende.

... Era în anul de luptă apriga 106, cînd romanii au ajuns sub zidurile cetăţii dacice - Sarmizegetusa, într-o dimineaţă, cînd luptele erau în toi, se ivi pe zidul cetăţii o fată deosebit de frumoasa, îmbrăcată în haină albă, ţinînd arcul cu săgeţi în mînă. Era fiica lui Decebal. Romanii crezînd că este o zeitate n-au cutezat s-o lovească. In noaptea ce a urmat, cetatea a căzut. Atunci, nefericitul Decebal chemă pe fiica lui şi-i porunci să schimbe hainele regeşti cu haine ciobăneşti şi să fugă spre soare-răsare, prin codrii nesfîrşiti, pînă va ajunge la Muntele Cagheonul, locaşul lui Zamolxes.

Împăratul romanilor se mînie tare că a pierdut o astfel de pradă. Şi, imediat, dădu poruncă unui centurion s-o caute în toată ţara. Hăituită şi înspăimîntată de urmăritori, Dochia ajunge la poalele Muntelui Cagheonul pe care încearcă să-l urce. Dar urmăritorii n-o slăbeau din goană. Privind stîncile fără viaţă, negurile triste şi reci, precum şi vulturii lacomi, Dochia se rugă lui Zamolxes, zeul cerului şi al fulgerului, s-o prefacă în stîncă ca sa scape de ruşinea robiei. Un tunet năprasnic se auzi şi muntele revărsă un potop de stînci peste urmăritorii romani, chiar în clipa cînd erau gata s-o prindă. Printre trupurile însîngerate însă, nimeni n-a văzut şi pe cel al Dochiei. Se crede ca ruga i-a fost primită şi Zamolxes a prefăcut-o în stînca ce-i poarta şi azi numele...

Într-o altă poveste se spune că Dochia era sora lui Decebal şi era frumoasă şi curajoasă cum nu mai era alta în ţară. Un dac, pe nume Cobai, era îndrăgostit de ea de mai multă vreme. Dar iată că, în timpul unor lupte dintre daci şi romani, împăratul Traian o întîlni pe Dochia chiar pe cîmpul de bătaie, îmbrăcată în straie de oştean. Frumuseţea ei o pus stăpînire pe inima împăratului, după cum şi fata se îndrăgosti de el, fără sa ştie că nu era dac. După terminarea războiului, Traian hotărî s-o ceara de nevastă, Dochia, însă, nu răspunse imediat.

Cobai, observînd o schimbare în purtarea Dochiei, află că fata iubeşte pe altul. Cu inima plină de durere, hotărî sa nu mai dea ochii cu ea. Dar se porni un alt război între romani şi daci. Atunci, Cobai, plin de ură contra lui Traian, iubitul Dochiei, jură să-l răpună pe împărat. Dar, în timpul luptelor, a fost prins şi dus la închisoare la Roma. După ce romanii au cucerit Dacia, Dochia află că Traian era cel mai mare duşman al ţării sale şi îl scoase din inima sa. Dar Traian n-a renunţat la gîndul de a-i fi soţie şi, într-o zi, hotărî s-o răpească. Dochia, aflîndu-se cu oile pe Ceahlău, acolo unde mulţi daci îşi trăiau zilele de bejenie, ceru ajutorul zeilor pentru a o apăra. Ascultîndu-i ruga, zeii au prefăcut-o în stînca cu oi cu tot.

Mai privim o data misterioasa stîncă, fără a distinge vreo asemănare cu un trup de fecioară, după care, pornim spre înălţimile Ceahlăului. Dincolo de stînca Dochia drumul devine mai anevoios. La început, poteca se strecoară printr-un uluc pietros, străjuit pe ambele părţi de ziduri şi ţancuri de conglomerate. După aproape jumătate de oră de astfel de urcuş, jgheabul se lărgeşte ca o pîlnie pînă spre vîrful Toaca.

1 Traseu marcat de pionieri prin acţiunea „Asaltul Carpaţilor”.

Sectorul abrupt de dincolo de stînca Dochia poartă numele de Jgheabul cu Hotaru.

In porţiunea superioară a jgheabului, poteca se ramifică dezordonat, dar nu împiedică orientarea turiştilor, deoarece toate variantele duc spre culme, în apropierea vîrfului Lespezi. Ajunşi pe creastă, imediat întîlnim banda roşie a traseului nr. 6 ce ne duce pînă la cabana Dochia. Poteca de pe valea Izvorului Alb este cea mai rapidă cale spre vîrful Ceahlăului. Ea este accesibilă tuturor categoriilor de turişti. Iarna, însă, este troienită şi supusa, frecvent, avalanşelor.

8. Izvoru Alb sau Secu-Obcina Chica Baicului-curmătura Lutu Roşu—cabana Dochia (1 750 m)Marcaj: banda albastra. Diferenţă de altitudine: 1 100 m. Timp de parcurs: 5-6 ore.

Intrarea pe acest traseu se face de la debarcaderele ce deservesc satele Izvoru Alb şi Secu, unde se ajunge cu vaporu! pe Lacul Izvorul Muntelui (traseul nr. 21). De la cele două debarcadere, cîte o potecă bine bătătorită ne conduce pe culmea Piciorului Secu, unde se unesc într-un drum comun, marcat cu banda albastră. In continuare, se parcurge un traseu de culme, uşor şi foarte plăcut. Fiind în mare parte deschis, oferă călătorilor o perspectiva minunată spre văile mărginaşe Izvorul Alb şi Secu, cît şi spre Lacul Izvorul Muntelui; în faţă ni se profilează Ceahlăul în toată splendoarea lui.

Vara, străbătînd fînaţurile cu miros de flori şi fîn proaspăt cosit, întîlnim adesea oameni ai acestor meleaguri, oameni harnici şi sfătoşi, care sînt gata sa ne călăuzească paşii ori să ne povestească o legendă păstrată din moşi-strămoşi. După circa 3 ore de urcuş fără efort ajungem în curmătura Lutu Roşu. Mai departe, pînă la cabana Dochia, ascensiunea se continuă pe traseul nr. 1, descris anterior.

Deşi aparent izolate de apa Lacului Izvorul Muntelui, traseele 7 şi 8 sînt foarte variate şi frumoase. De la Bicaz vase de pasageri asigură transportul pînă la gura văilor Secu său Izvorul Alb, oferind totodată o minunată plimbare, de unde se poate ajunge pe Masivul Ceahlău folosind astfel calea cea mai scurtă. Traseul este accesibil şi iarna; totuşi, cînd apa lacului este îngheţată, circulaţia vaselor se întrerupe, el fiind lipsit de această legătură. Fiind un drum exclusiv de culme, în lungul său nu exista izvoare. De aceea, recomandăm turiştilor sa aibă asupra lor rezerve de apă.

b. TRASEE DE LEGĂTURĂ

In afara traseelor principale, care reprezintă căi de acces spre vîrful Ceahlăului din toate direcţiile, mai există poteci marcate, care fac legătura între aceste trasee, oferind posibilitatea realizării unor circuite cu baza de plecare la una din cabanele Ceahlăului, sau combinării traseelor.

9. Comuna Taşca (500 m)-pe sub Vîrful Secuiesc (980 m)—Pîrîul Furciturii—pîrîul Izvorul Muntelui (646 m)Marcaj: punct albastru. Timp de parcurs: 3 ore. Diferenţă de nivel: 480 m.

Pe şoseaua Bicaz - Lacu Roşu (DN 12C), la circa 6 km de oraşul Bicaz, se află comuna Taşca ce se întinde pe malurile Bicazului şi pîrîului Taşca. In acest punct părăsim şoseaua naţională şi ne îndreptam spre nord, pe drumul care străbate localitatea. In amonte de sat, intrăm într-o potecă ce urcă în pantă ceva mai mare, care ne scoate în culmea de sub vîrful Secuiesc (1 245 m). Străbatem o poiană mare, cu pajişti şi fînaţuri, din care putem admira ansamblul Munţilor Tarcău ce se profilează spre sud, precum şi frumoasa vale a Bicazului pînă în zona cheilor. Curînd peisajul de aici se va îmbogăţi cu un element nou: lacul de acumulare de la Taşca.

De pe culme, continuăm călătoria pe poteca ce coboară uşor prin pădure pînă ce interceptează drumul ce urcă pe Pîrîul Furciturii la exploatările forestiere. Urmînd acest drum la vale ajungem, într-un sfert de oră la şoseaua asfaltată de pe valea Izvorul Muntelui (traseul nr. 1). Cei care doresc să urce mai direct pe Ceahlău, fără a intercepta traseul nr. 1, pot continua călătoria pe Pîrîul Furciturii, în amonte. După aproape 2 km de mers pe drumul forestier, traseul se continuă cu o potecă nemarcată ce urmăreşte apa pe dreapta şi iese în Poiana Maicilor (traseul nr. 2). Pe timp frumos, parcurgerea acestui traseu (şi a variantei nemarcate) se face în condiţii bune, dar cînd ploua devine alunecos. Iarna poate fi străbătut cu schiurile.

10. Cabana Izvorul Muntelui-Poiana MaicilorMarcaj: bandă roşie. Diferenţă de altitudine: 500 m. Timp de parcurs: 1½ oră.

Această potecă face legătura între traseul nr. 1 şi traseul nr. 2, închizînd în felul acesta circuitul estic, de o zi, cu baza de plecare cabana Izvorul Muntelui sau cabana Dochia. Parcurgerea traseului este uşoară şi foarte pitorească. De la cabana Izvorul Muntelui poteca traversează Pîrîul cu acelaşi nume şi urcă lin prin pădurea de fag şi molid în lungul Pîrîului Maicii pînă interceptează un alt pîrîiaş (Jgheabul Armenilor), ce coboară vijelios de pe povîrnişul de stînca al Ocolaşului Mic. In continuare, după ce întîlnim> pe stînga, un izvoraş cu apa limpede, începem să urcăm pe versantul nordic al Bîtcii Popii. Drumul în pantă nu durează mai mult de o jumătate de oră, după care ajungem în Poiana Maicilor — o şa largă, despădurită, care separă Piciorul Maicilor de Bîtca Popii. Stîlpul indicator ce se găseşte aici marchează punctul de intersecţie cu traseul nr. 2 ce vine dinspre Neagra şi care ne duce, prin Ocolaşul Mic, spre cabana Dochia.

11. Poiana Văratec (1 340 m) - Poiana Stănilelor (1 250 m) - Curmătura Stănilelor (1 350 m)Marcaj: punct roşu. Diferenţa de altitudine: oscilaţii de circa 100 m. Timp de parcurs: 1½-2 ore.

Această potecă leagă traseul nr. 2 cu traseul nr. 3 şi închide circuitul sudic, cu baza de plecare spre platoul superior: cabana Dochia - Jgheabul lui Vodă -Curmătura Stănilelor - Poiana Stănilelor - Poiana Văratec — Ocolaşul Mic — cabana Dochia.

Venind în Poiana Văratec, fie dinspre Neagra (traseul nr. 2), fie dinspre Izvorul Muntelui (traseul nr. 1), putem continuă drumul prin ulucul dintre Piatra Sură şi Gardul Stănilelor, pînă la Curmătura Stănilelor, unde vom întîlni traseul nr. 3 (său invers).

Poteca şerpuieşte, urcînd şi coborînd domol între 1 320 m şi 1 420 m, prin poieni cu flori şi păduri de molid. In contrast cu caracterul ei neaccidentat, aceasta potecă ne poartă paşii prin cea mai spectaculoasă zonă din Masivul Ceahlău: spre sud-vest, creasta zimţuită şi golaşă a Pietrei Sure pe care Bistra Mică a tăiat-o de-a curmezişul, creînd chei de o sălbăticie rar întîlnită; spre nord-est Gardul Stănilelor, Turnul lui Budu şi abruptul Ocoloşul Mare ce domină autoritar întreaga panoramă.

Frumoasa poiană a Stănilelor, străjuită de coloşii polimorfi de stîncă cenuşie, este brăzdată de mici pîrîiaşe cu apă limpede şi rece ce se îndreaptă spre Bistra Mică care colectează apele. Aici, numai foşnetul brazilor din jur, legănaţi în bătaia vîntului, tulbură din cînd în cînd liniştea desăvîrşită ce domneşte peste întreaga zonă. Dacă cei ajunşi pe vîrfurile stîncoase îşi manifestă bucuria izbînzii prin strigăte, aici şi turiştii cei mai zgomotoşi sînt tentaţi sa vorbească în şoaptă sau sa admire în tăcere această lume de basm.

Dacă timpul ne permite, din Poiana Stănilelor se poate face o mică excursie de 1—2 ore, spre sud, în cheile Bistrei Mici ori pe creasta Pietrei Sure. Dinspre poiană, intrarea în chei este vizibilă de la distanţă, iar o potecă largă şi bătătorită, ce se desfăşoară în lungul pîrîului Bistruţa (cum îi spun localnicii pîrîului Bistra Mică), ne conduce direct. Dar nu putem înainta prea mult; cheile sînt sălbatice şi greu accesibile. Turiştii care se avîntă în această vale au nevoie de echipament corespunzător şi trebuie să fie antrenaţi pentru a putea străbate şirul de cascade din lungul pîrîului. Pentru a gusta din plin splendoarea acestei văi, este suficient să înaintăm pînă deasupra celei de-a treia cascade, drumul fiind accesibil tuturor turiştilor.

Piatra Sură nu depăşeşte 1 400 m, iar altitudinea relativă abia atinge 200 m. Cu toate acestea, relieful ei îndrăzneţ, cu pante abrupte, culmi ascuţite şi zimţuite în forma de creastă alpină, lipsită de păduri, nu permite ascensiunea oricui.

Versantul dinspre Poiana Stănilelor este complet despădurit. Pădurea de molid de la poalele muntelui a fost doborîtă, în urmă cu cîţiva ani, de o furtună puternică, Panta abruptă, înţesată cu rădăcini, cioturi şi resturi de arbori doborîţi îngreuiază urcuşul, dar fără probleme de orientare. Ajunşi pe creastă, putem admira panorama ce se desfăşoară în jur, dintr-un alt unghi şi de alt nivel. De la înălţimea Pietrei Sure peisajul pare cu totul nou, mai frumos şi mai impunător. Aruncîndu-ne o privire spre versantul opus, acoperit cu o pădure bătrînă şi năpădită de muşchi şi licheni, cu arbori prăbuşiţi de bătrîneţe, în care-şi au vizuinele tot felul de jivine, facem calea-ntoarsă în poiana din care am plecat.

De aici, din Poiana Stănilelor, în circa 15 minute, străbatem o potecă ce urca uşor pînă în

Curmătura Stănilelor, unde facem joncţiunea cu traseul nr. 3 (marcat cu banda albastră), ce vine dinspre Bicazu Ardelean.

12. Confluenţa Durăului (680 m) - pîrîul Slatina Obcina Lacurilor - Curmătura Stănilelor (1 350 m)

Marcaj: cruce albastră. Timp de parcurs: 3½ ore. Diferenţa de nivel: 670 m.

Traseul nr. 12 porneşte din traseul nr. 5, de la confluenţa Durăului cu pîrîul Schit, punct în care traseul nr. 5 coteşte brusc la est, spre cabana Durau. In prima parte se merge pe un drum pietruit care urcă pe stînga pîrîului Schit. După doi km se continuă pe pîrîul Slatina pînă la poalele Piciorului Scurt.

Drumul urcă în panta foarte lină, străbătînd o vale îngustă şi liniştită, cu versanţi acoperiţi de fînaţuri şi păduri. Cele mai multe dintre izvoarele care se preling pe aceşti versanţi au apă sărată (slatine), de unde vine şi numele pîrîului Slatina. După circa 2 km întîlnim un stîlp indicator; tot de aici se desprinde şi poteca cu marcaj cruce roşie ce duce în Curmătura Stănilelor (traseul nr. 13).

După circa 5 km de mers comod, continuăm drumul pe o potecă fără serpentine ce taie pieptiş Piciorul Scurt şi ne scoate, după un urcuş de 300 m, într-un luminiş de pe culmea Obcinei Lacurilor, în apropiere de cea mai înaltă cotă a sa (1 328 m). De aici pînă în Curmătura Stănilelor, unde se realizează legătura cu traseul nr. 3, avem de mers mai puţin de o oră. Acest ultim sector al traseului este o poteca de culme, cu uşoare denivelări, care se desfăşoară pe cumpăna apelor dintre bazinul Schitului şi bazinul Bistrei.

Ajunşi în Curmătura Stănilelor, tulburătorul spectacol de stîncă şi lumină oferit de complexul stîncos al abruptului sud-vestic al Gardului Stănilelor, Turnului lui Budu şi creasta Pietrei Sure cu Cheile Bistrei Mici ş.a. compensează efortul depus de-a lungul întregului traseu. De aici ne putem întoarce la cabana Durau pe traseul nr. 13, putem coborî spre localitatea Bicazu Ardelean (traseul nr. 3) sau sa urcăm la cabana Dochia fie pe la Jgheabul lui Vodă, fie prin Poiana Văratec (traseele nr. 11 şi 2). Traseul nr. 12 este accesibil tot anul numai pînă la baza Piciorului Scurt. In rest, iarna nu se recomandă să se circule pe acest traseu.

13. Confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Schit (740 m) – păstrăvărie - Curmătura Stănilelor (1 350 m)Marcaj: cruce roşie. Timp de parcurs: 3 ore. Diferenţă de nivel: 610 m.

Tot de la confluenţa Durăului cu pîrîul Schit, putem ajunge în Curmătura Stănilelor, urmînd o variantă mai scurtă decît traseul precedent, care se desfăşoară în lungul Pîrîului lui Martin. Intrarea pe noul traseu are loc după 2 km de mers pe pîrîul Schit, la confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Slatina. De la stîlpul indicator părăsim marcajul cruce albastră (traseul nr. 12) şi ne abatem spre stînga, pe un drumeag la fel de bun ca şi cel descris anterior, marcat cu cruce roşie. După ce traversăm ambele pîraie, urcăm pe dreapta rîului pînă la păstrăvăria veche (amenajată cu mulţi ani în urmă pe un canal artificial deviat din Pîrîul lui Martin); poteca se continuă, pe o distanţă de peste 4 km, spre obîrşia pîrîului.

De la păstravărie, o potecă nemarcată, ce urcă în serpentine pe malul stîng al Pîrîului Rupturii, ajunge la cascada Duruitoarea şi intra în traseul nr. 5.

Cînd drumul pietruit se întrerupe, ne angajăm pe o potecă abruptă, cu mici serpentine, ocolind stînci şi escaladînd trepte în piatră de la obîrşia Pîrîului lui Martin, pînă ajungem în Curmătura Stănilelor. Peisajul străbătut de acest traseu este asemănător cu cel de pe traseul nr. 12. Dealtfel, cele 2 trasee (marcate de pionieri în 1975) sînt aproape paralele şi la foarte mică distanţă unul de altul. În timpul iernii, acest traseu nu este recomandat decît pînă la păstravărie.

14. Poiana Viezuri (1 200 m) - cabana 7 Noiembrie (1 220 m)Marcaj: triunghi galben. Diferenţa de altitudine: oscilaţii de 100 m. Timp de parcurs: 1 oră.

Cunoscută sub numele de „drumul Nicanului”, aceasta potecă are un rol foarte important în

diversificarea posibilităţilor de deplasare pe versantul nord-vestic. Legînd traseul nr. 5 (din Poiana Viezuri) cu traseul nr. 6 (cabana 7 Noiembrie), turiştii pot realiza trecerea de pe un traseu pe altul sau pot efectua două circuite deosebit de atractive:

1. cabana Dochia — vîrful Toaca — cabana 7 Noiembrie - Poiana Viezuri - cascada Duruitoarea — cabana Dochia;

2. cabana Durau — Poiana Viezuri — cascada Duruitoarea — Poiana Viezuri — cabana 7 Noiembrie — cabana Durau.

Pe toată lungimea acestui traseu, variaţiile de altitudine sînt foarte mici, el desfăşurîndu-se în lungul curbei de nivel de 1 200 m, printr-o zonă umedă, cu numeroase izvoare, cunoscută în literatura ştiinţifică sub numele de zona „obîrşiilor” ce înconjură Ceahlăul ca un brîu. Avînd aspectul unei alei de parc, turiştii ce stau la cabana 7 Noiembrie folosesc adesea aceasta potecă pentru scurte plimbări ori pentru vizitarea cascadei Duruitoarea. Traseul nr. 14 este accesibil tot timpul anului.

15. Cabana Durau (780 m) - cabana 7 Noiembrie (1 220 m)Marcaj: bandă roşie. Diferenţă de altitudine: 440 m. Timp de parcurs: 1-1 ½ oră

Intre cabana Durau şi cabana 7 Noiembrie o potecă marcata cu bandă roşie, bine întreţinută şi foarte circulată, face legătura între traseul nr. 5 şi traseul nr. 6. Din faţa mănăstirii Durău se continuă drumul ce vine din satul Ceahlău pînă în poiana de la marginea pădurii, unde au loc anual, în prima duminica din august, frumoasele serbări populare prilejuite de „Ziua Muntelui”. Poteca largă şi despletită ne angajează imediat într-un urcuş mai accentuat, ce ţine mai bine de jumătate de oră, pînă ajungem pe un mic platou, cu o bancă, ce ne îmbie la un scurt popas.

Pînă la cabana 7 Noiembrie a rămas mai puţin de o oră de mers pe o pantă continuă şi destul de accentuată. In ultima parte ea urcă în serpentine strînse ce ne scot în punctul „Fîntînile” — un grup de izvoare puternice - situate la cîteva zeci de metri de cabană. Drumul este accesibil tot timpul onului. Dealtfel, pe aici se face aprovizionarea cabanelor 7 Noiembrie şi Dochia care funcţionează tot anul.

16. Confluenţa Durăului (680 m) - Obcina Boiştei (1 000 m) - comuna Grinţieş (560 m)Timp de parcurs: 1½ oră. Diferenţă de nivel: 440 m.

Poteca face legătura între traseul nr. 5 din valea pîrîului Schit şi comuna Grinţieş de pe valea Bistricioarei (DN 15), peste Obcina Boiştei. De-a lungul său nu întîlnim obiective turistice deosebite, dar traversarea obcinei, chiar numai în scopul unei plimbări, oferă călătorului privelişti încîntătoare şi adesea inedite. De exemplu, după-amiaza, cînd razele soarelui scaldă în lumina creştetul pleşuv al Ceahlăului, de pe această poteca putem admira întreaga panoramă a versantului nord-vestic; pe culmea obcinei întîlnim un brad secular, în formă de diapazon, unic prin frumuseţea sa. Dacă e să-l apreciem după dimensiunile sale (circumferinţă de 6½ m şi înalt de circa 40 m) se pare că tronează peste codri încă de pe vremea lui Cantemir. La celalalt capăt al traseului, în comuna Grinţieş, putem vizita biserica din lemn construită în secolul al XVIII-lea.

Intrarea pe traseu se face în apropierea confluenţei pîrîului Durău cu pîrîul Schit. La început străbatem o poiană largă cu iarbă măruntă şi cu panta acceptabilă. Apoi, continuăm urcuşul prin pădurea care îmbracă toată culmea. Ajunşi în punctul cel mai înalt, facem un mic ocol spre dreapta, după care începem coborîrea în panta ceva mai accentuată, în aceeaşi direcţie în care am început urcuşul. După ce ieşim din pădurea deasa de fag şi conifere, care ne închide orizontul, străbatem, în pas domol, o serie de poieni pline de flori şi tufişuri care se înlănţuie pînă în şesul Bistricioarei. Trecem rîul peste o punte de lemn şi imediat ajungem în Grinţieş, în şoseaua ce vine de la Borsec (DN 15). Aici, după ce vizităm satul şi biserica din lemn ne putem întoarce pe acelaşi drum sau facem un circuit, urmînd şoseaua pînă în comuna Bistricioara, de unde ne abatem spre dreapta pe drumul asfaltat ce duce la cabana Durau. Traseul este uşor şi accesibil tot timpul anului.

B. TRASEE NEMARCATE

17. Cabana Izvorul Muntelui-Fundul Ghedeonului-Piatra cu Apă

Această potecă reprezintă de fapt o variantă a traseului nr. 1.

De la cabana Izvorul Muntelui urmăm firul apei cu acelaşi nume, urcînd în pantă lină pînă la baza abruptului conglomeratic. Locul se numeşte „Fundul Ghedeonului”. In acest sector, pîrîul Izvorul Muntelui, după ce coboară vijelios din treaptă în treaptă, formînd o suită de cascade („duruitori”), se micşorează treptat pînă se pierde complet în patul gros de grohotiş pe care curge, pentru a ieşi în aval mai viguros şi mai cristalin.

Ajunşi aici se pare că poteca nu mai are ieşire; pereţi verticali cu fisun adînci, cu coloane şi balconaşe de care stau agăţaţi brazi singuratici închid valea ca într-un fund de sac. Pe tot parcursul văii întîlnim urmele unor cuptoare de ars varul, vechi preocupări ale populaţiei autohtone. Calcarul necesar era scos din conglomeratele, care sînt alcătuite din această rocă în proporţie de 80%, şi din blocurile de calcar pur din zona Pietrei cu Apă.

Pentru a continua drumul spre platoul superior, cotim spre dreapta, pe poteca ascunsă prin bălării, care se angajează imediat în lungul unui torent, afluent al pîrîului Izvorul Muntelui. Poteca şerpuieşte în serpentine ameţitoare pe versantul împădurit, aproape vertical, pînă la Poliţa cu Crini, imediat sub Piatra cu Apă.

In rariştea de zadă şi ierburi mari, poteca noastră se întretaie cu o cărăruie ce merge din Ocolaşul Mic pînă în poienile de pe Răchitiş, făcută de ciobanii ce colindă pe aceste meleaguri. Apoi, urcăm uşor un tăpşan dominat de masivul calcaros al Pietrei cu Apă, unde întîlnim poteca marcată cu bandă albastră (traseul nr. 1), pe care putem continua drumul spre cabana Dochia.

Acest traseu este deosebit de plăcut şi accesibil vara oricărui turist, întrucît sectorul dintre Fundul Ghedeonului şi Piatra cu Apă constituie o etapa de ascensiune grea, se recomandă, în special, pentru coborîre. In timpul iernii nu se recomandă parcurgerea sa mai departe de Fundul Ghedeonului.

18. Ocolaşul Mic-Gardul Stanilelor-poliţa Ocolaşului Mare-Jgheabul lui Vodă

Alt traseu de legătura între traseul nr. 2 şi nr. 3 este cel de pe brîna (poliţa) Ocolaşului Mare. Poteca este greu de depistat în păienjenişul de cărări bătătorite de oi şi turişti. Dar, păstrînd direcţia sud-est — nord-vest, alegînd locurile cele mai comode şi mai sigure pentru circulat, în mai puţin de o oră şi jumătate reuşim să o străbatem fără dificultăţi.

De pe Ocolaşul Mic ne îndreptam spre Gardul Stănilelor (partea superioară), de unde o luăm spre dreapta, excaladăm o mică treapta stîncoasă, traversînd cîţiva torenţi de pietre, apoi ne continuam drumul pe sub peretele Ocolaşulu! Mare, pe o poliţa înierbată şi plină cu floare de colţ (Leontopodium alpinum) pînă deasupra Jgheabului lui Vodă. Drumul este plăcut şi se desfăşoară aproape pe curba de nivel. Fiind un drum deschis, cu largă perspectivă spre sud şi vest, de pe el putem admira nestingheriţi Piatra Sură şi „eventaiul” culmilor împădurite ce se înclina domol spre văile Bistra şi Bicaz; se pot distinge Cheile Bicazului şi chiar vîrful Hăşmaşului. Dar, cel mai fascinant lucru este peretele Ocolaşului Mare, care se înalţă ameninţător deasupra noastră. Despicat, pe unele porţiuni, în coloane verticale, sau neted şi strălucitor, pe altele, privit aşa de aproape creează imaginea că pe el se sprijină tot cerul. Plăcut şi destul de comod pe vreme bună, traseul este impracticabil pe timp ploios, ceaţa, dar în special iarna.

19. Curmătura Pinticului-Obcina Lacurilor.

Această potecă este o varianta a traseului nr. 4. Intrarea în traseu se face în Curmătura Pinticului, unde, în loc să coborîm spre valea Bistrei, ne îndreptam spre nord, în lungul Obcinei Tablei, pe sub bolta umbroasă a pădurii de fag şi conifere, pînă ajungem într-o poiană îngustă şi lungă, arcuită spre est, semn că am ajuns pe Obcina Lacurilor, în punctul cel mai înalt al acestei obcine (1 328 m). In continuare, poteca noastră urmează culmea de est, coborînd uşor pînă în poiana de pe Curmătura Stănilelor. Acest ultim sector este marcat cu cruce albastra, el făcînd parte din traseul nr. 12 ce urcă pe pîrîul Slatina.

Deşi este un drum fără vizibilitate şi fără obiective deosebite în preajma sa, această potecă este comodă şi odihnitoare, accesibilă tot timpul anului. Fiind un drum de culme, nu trece prin apropierea unor surse de apă, de aceea este bine să ne aprovizionăm cu apă potabilă de la plecare.

C. TRASEU CAROSABIL DE ALTITUDINE

20. Cabana Izvorul Muntelui - cabana Durău

Pe Masivul Ceahlău sînt multe drumuri pe care se poate circula cu maşina, însă, din punct de vedere turistic, ele au o valoare limitată. Majoritatea sînt pătrunderi scurte de 4—8 km, în lungul văilor principale, peste care se suprapun trasee turistice de ascensiune (descrise în subcapitolul precedent). Singura cale rutieră transmontană, care va contribui mult la dezvoltarea turismului pe Ceahlău, a intrat în exploatare pentru autoturisme în 1975.

Realizarea legăturii dintre cabana Izvorul Muntelui şi cea de la Durau, printr-un drum carosabil de altitudine, scurtează considerabil distanţa dintre cele două cabane. Acest drum se desfăşoară pe o lungime de aproximativ 20 km, oscilînd, pe verticală, între 800 şi 1 100 m.

Pantele acceptabile şi serpentinele numeroase, dar largi, îl recomandă ca un traseu comod şi accesibil pentru autoturisme şi pietoni. Accesul spre noua cale de circulaţie este asigurat de drumurile asfaltate de pe văile Izvorul Muntelui (traseul nr. 1) şi Schit (traseul nr. 5), care îl leagă, în acelaşi timp, şi de şoselele naţionale de la periferia Ceahlăului (DN 12C şi DN 15).

O călătorie în lungul său, chiar şi pe jos, este deosebit de plăcută. Traversînd culmile periferice din jumătatea nord-estică a Ceahlăului (Chica Baicului, Piciorul Sihastrului, Piciorul Piatra Lupilor, Obcina Ţiflicului, Piciorul Humăriei etc.) şi văile care le separă (Izvorul Alb, Pîrîul Lupilor, Ciribuc, Ţiflicul, Şasea ş.a.), acest drum ne poartă printr-o zonă foarte pitorească şi cu largă perspectivă spre Lacul livorul Muntelui şi culmile montane joase din jurul lacului.

În desfăşurarea sa, noul drum trece prin apropierea stîncii Dochia de la obîrşia Izvorului Alb, prin apropiere de ruinele fostului schit Ciribuc, interceptează traseele nr. 1, 6, 7 şi 8 şi se apropie mult de cabana 7 Noiembrie. În viitorul apropiat, acest drum va fi legat şi de satele de pe malul drept al lacului — Secu şi Izvoru Alb.

D. TRASEU PE APA

21. Debarcader Bicaz-Baraj-Poiana Teiului

După vizitarea oraşului Bicaz şi înainte de a urca în Masivul Ceahlău, putem realiza o frumoasă şi odihnitoare excursie cu vaporul pe Lacul Izvorul Muntelui. Pînă la debarcaderul Bicaz-Baraj de lîngă motelul Cristina se poate ajunge cu autobuzul local. De aici vasele de călătorie ale NAVROM-ului ne poartă, cale de 35 km, pe luciul liniştit al apei pînă la Poiana Teiului.

Pe acest traseu, primul obiectiv care ne impresionează este barajul — unul din cele mai prestigioase rezultate ale încleştării omului cu natura. Conceput încă din 1915 de către ing. D. Leonida (cu dimensiuni mai mici), punerea în aplicare a proiectului de construire a acestui baraj într-o concepţie nouă, grandioasa n-a fost posibilă decît în anii socialismului.

Amplasarea barajului s-a făcut în amonte de confluenţa rîului Izvorul Muntelui cu Bistriţa, în locul unde valea se îngustează mult, fiind săpată într-un banc gros şi dur de gresie de Tarcău. Lung de 400 m, înalt de 120 m, lat de 100 m la baza şi 10 m la coronament, acest baraj a consumat 1600000 mc de beton. El este un adevărat munte artificial ridicat în calea Bistriţei, în spatele căruia s-a acumulat un lac cu o lungime de 35 km şi cu un volum de apa ce depăşeşte 1 250 000 000 mc.

Apele lacului au inundat o suprafaţă imensă, fapt care a determinat strămutarea a 2291 de gospodarii cu un număr de 18760 de locuitori din 20 de sate. Lacul, pe lînga faptul că el constituie o rezervă de energie enorma (apele sale, după un drum subteran de 4,7 km pe sub muntele Botuşanu, pun în mişcare turbinele Hidrocentralei „V. l. Lemn” de la Stejarul), el mai este — aşa după cum constatam direct — o cale de comunicaţie, un loc de agrement şi o rezervă de peşte, între care obleţii, păstrăvii, scobarii, elenii ş.a. sînt cei mai numeroşi.

Porniţi în călătorie pe lac, vasul în care ne-am urcat nu are un drum drept; el descrie arcuri largi de la un debarcader la altul, oprindu-se în toate satele de pe cele două maluri. Imediat după plecarea din port, trecem prin faţa prizei de apă construită la poalele muntelui Botuşanu, la intrarea în tunel. Spre lac, suprafaţa prizei este acoperita cu un grătar des, împărţit în patru compartimente, care are o suprafaţă de 350 m2. Lateral, priza este protejată de ziduri puternice. Aceasta instalaţie mai

cuprinde o maşină de curăţat grătarele şi o vană de admisie acţionată din camera de comanda. Aceasta asigura intrarea apelor pentru o variaţie de nivel de 46 m. Capacitatea de admisie la intrarea în tunel este de 178 mc/s.

Ceva mai departe de priza, la intrarea în golful Potoci, se află o rampă de încărcare a buştenilor, aduşi pînă aici cu plutele şi o bază experimentală a Staţiunii de cercetări „Stejarul” din Pîngăraţi. Printre ambarcaţiile acostate în micul port al staţiunii de cercetări vom putea zări (dacă nu este în misiune) primul batiscaf românesc „LS-1”, conceput şi executat, cu mijloace locale, de un grup de tineri entuziaşti (biologi şi ingineri).

Navigînd încet spre nord-vest, străbatem mai întîi un mic defileu, după care, lacul se lărgeşte treptat, atingînd, în dreptul localităţii Buhalniţa, lăţimea maximă de 2 km. După o scurtă oprire la Secu şi Izvoru Alb, ne îndreptăm spre malul opus, la Buhalniţa şi Hangu, iar după alte două opriri, la Ceahlău şi Bistricioara, ajungem la Poiana Teiului de la coada lacului. Călătoria în lungul lacului durează două ore.

O astfel de călătorie oferă privelişti deosebit de frumoase, asemănătoare cu cele din fiordurile norvegiene. De aceea, călătorul pornit In excursie pe aceste meleaguri nu trebuie să piardă un asemenea prilej. Dar lacul ne oferă şi alte satisfacţii, prilejuite de „Sărbătoarea mării”, care are loc odată cu „Ziua muntelui”, în prima duminică din august. Una reprezintă un festival folcloric, izvorît din tradiţiile seculare ale băştinaşilor, iar alta este o sărbătoare tradiţionala marinărească, nouă pe aceste meleaguri.

În această zi, rada micului port Bicaz-Baraj cunoaşte o mare animaţie. Toate ambarcatiile ies în larg, avînd arborat marele pavoaz. In faţa miilor de spectatori ce vin aici din toate părţile, se desfăşoară programul unei serbări marinăreşti, din care nu lipsesc „Scondurul cu purcelul”, „Neptun plutind peste ape”, „Nunta pe apa”, concursuri de înot, întreceri cu şalupa etc.

IV. Trasee alpine

Din punct de vedere morfologic, Masivul Ceahlău întruneşte calităţi excelente pentru practicarea alpinismului. Pereţii verticali ce mărginesc Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, Piatra Sură, Piatra Detunată, Claia lui Miron, abrupturile de la obîrşia pîrîului Izvorul Muntelui, Piatra Ciobanului, Panaghia etc. au atras pe iubitorii sportului „forţei curajului şi perspicacităţii” încă din 1950. În aceste zone au fost parcurse pînă acum circa 11 trasee alpine1, cu grade de dificultate cuprinse între gradul II şi gradul V: trei trasee pe pereţii verticali ai Panaghiei (5—7)2 — hornul nordic al Panaghiei de 100 m (5), gradul IM A; peretele estic al Panaghiei (6), gradul III A; peretele sud-estic al Panaghiei, de 80 m (7), gradul II A; un traseu în Turnul lui Budu (8), pe peretele sudic, de circa 100 m, gradul IV A; două trasee pe Claia lui Miron (3—4), de circa 90 m, unul gradul IV cu pasaje de gradul V şi unul gradul III A; doua trasee de gradele III-V pe hornul mare din peretele Ocolaşului Mare (1—2) şi trei trasee pe peretele Ocolaşului Mic (9-11).

Deşi numărul acestora este în creştere, iar pe cele cunoscute se fac ascensiuni frecvente, structura petrografică din zona înaltă a Ceahlăului impune anumite limite de prudenţă în practicarea acestui sport. Conglomeratele, în care este sculptat Masivul Ceahlău, sînt constituite din elemente cu durităţi diferite, prinse într-un ciment argilo-calcaros, în diverse grade de alterare la suprafaţă, care se pot desprinde cu uşurinţa în timpul ascensiunii. Pe de alta parte, consistenţa eterogenă a masivului face ca pitonarea să se facă uneori cu mare greutate.

V. Potenţialul turistic

Faţă de alte masive muntoase din ţara noastră, Masivul Ceahlău posedă un potenţial turistic de mare valoare, capabil să satisfacă cele mai diferite gusturi. Aşa se explică fluxul mare de vizitatori în sezonul estival, cît şi menţinerea activităţii turistice în tot cursul anului. In cele ce urmează, redăm sintetic fondul de obiective şi dotări, indicînd şi traseul pe care se găsesc, sau cel care trece prin apropierea lor.

OBIECTIVE NATURALE DE ATRACŢIE TURISTICA

1 S. Nicolau sxi colab. 1963.2 Cifrele din text corespund cu cele consemnata pe harta color (în negru).

Lacul Izvorul Muntelui traseul nr. 17, DN 15;Cascada Duruitoarea traseul nr. 5;izvoare carbogazoase traseele nr. 3, 4;Cheile Bistrei Mici traseele nr. 3, 4, 11; stînca Căciula Dorobanţului traseul nr. 6;stînca Panaghia traseele nr. 6, 7;vîrful Toaca traseele nr. 6, 7;Piatra Ciobanului traseele nr. 6, 7;Piatra Detunata traseele nr. 1, 7;Piatra Dochia traseele nr. 7, 20;platoul Ocolaşului Mare traseele nr. 2, 3, 18;abruptul Ocolaşului Mare traseele nr. 12, 13, 18;turnurile Ocolaşului Mare traseele nr. 2, 3, 18;Turnul lui Budu traseele nr. 2, 11, 18;abruptul Gardul Stănilelor traseele nr. 2, 11, 18;Jgheabul lui Vodă traseele nr. 3, 4, 18;Claia lui Miron traseele nr. 2, 11, 18;Piatra Sură traseele nr. 3, 4, 11;Piatra cu Apă traseele nr. 1, 8, 17;Poliţa cu Crini (rezervaţie naturală); traseele nr. 1, 8, 17Piatra Lăcrimată traseele nr. 3, 4.

OBIECTIVE ISTORICE, CULTURALE ŞI FOLCLORICE

Palatul Cnejilor (1639) - comuna Ceahlău traseul nr. 5;Biserica din comuna Bistricioara (1793) ; traseul nr. 5; drumul modernizat Ceahlău-BistricioaraSchitu Durău (1835) traseul nr. 5; Muzeul etnografic (Durau) traseul nr. 5; Ziua Muntelui (manifestare folclorică în prima duminică alunii august) - traseul nr. 1, 5;Sărbătoarea mării (prima duminică a lunii august) traseul nr. 1, 5;

DOTĂRI TURISTICE

În afara potecilor marcate şi nemarcate, a drumurilor modernizate sau pietruite, precum şi a căii de navigaţie lacustră Bicaz-Baraj—Poiana Teiului, Ceahlăul este dotat cu cîteva baze de cazare, cu program permanent, ale căror caracteristici le dam în tabelul ce urmează.

[..]

Glosar

Arşiţă — Loc pe care a ars o pădure (Arşiţa Lungenilor, Arşiţor Ascunsă, Piciorul Arşiţei).Bărbăcărie — Pajişte folosită pentru păşunatul berbecilor, a oilor sterpe şi a mieilor (Bărbăcăria).Bîtcă — Vîrf rotunjit de dimensiuni reduse, situat pe culmile interfluviale sau pe versanţi (Bîtca Durăului, Bîtca Strîmbenilor, Bîtca Fîntînilor, Bîtca Neagră).Curătură - Teren despădurit în scopul utilizării agro-pastorale (Curătură Diaconului, Curătură Sănenilor).Curmătură — Porţiune mai coborîtă a unei culmi muntoase, înşeuare (Curmătura Lutu Roşu, Curmătura Pinticului, Curmătura Stănilelor).Dos - Versant de munte cu expoziţie nordică, puţin însorit (Dosul Verdelui).Duruitoare - Ruptură în profilul longitudinal al unui pîrîu cu cădere de apa permanentă; cascada (Cascada Duruitoarea).Faţă — Versant de munte cu expoziţie sudică, puternic însorit. Este sinonim cu primăvărătură şi arsură (Faţa Muntelui).Jgheab — Şanţ (rîpa, făgaş) adînc săpat prin scurgerea apelor de ploaie; vale torenţială (Jgheabul lui Vodă, Jgheabul Larg, Jgheabul înfundat, Jgheabul Dochiei).Obcina — Culme muntoasă prelungă, rotunjită, uneori aproape plată, cu înălţimi absolute cuprinse între 900 şi 1600 m, pe care, din loc în loc, se înalţă vîrfuri domoale (Obcina Boiştei, Obcina Horştei, Obcina Pietrei Arse).

Ocolaş — Platou mărginit de abrupturi (Ocolaşul Mare, Ocolaşul Mic).Padină — Poiană cu aspect plat sau de depresiune (Padina Chica Baicului).Picior — Culme muntoasă secundara, scurtă, care coboară de cele mai multe ori brusc, de pe o culme principală spre fundul unei văi asemenea unui contrafort ((.Piciorul Şchiop, Piciorul Humăriei, Piciorul Sihastrului).Pîrlitură — Pădure distrusă parţial de un incendiu întîmplător (Pîrlitura Cerebucului).Primăvărătură - Pajişte situată pe un versant însorit de pe care, primăvara, zăpada se topeşte mai repede şi începe păşunatul (Piciorul Primăvărăturilor).Poliţa — Treaptă structurala îngusta, suspendata la o anumită înalţime pe un versant abrupt. Termenul este sinonim cu cel de brînă (Poliţa cu Crini).Runc - Vezi curătură (Dealul Runcu).Săritoare — Prag (obstacol) pe fundul unei văi torenţiale (jgheab) de pe care apele de ploaie curg învolburate sub forma de cascadă; spre deosebire de ,,duruitoare”, săritoarea este o cascada temporară (La săritoare).Sfiriac — Teren mlăştinos, zonă de izvoare (Sfîrlacul Piciorului Scurt).Smidă — Poiană cu tufişuri de zmeură (Poiana Smidei, Pîrîul Smidei).Sneamăt — Copac însemnat (Pîrîul Sneamătului).Stănile — Stîncării (Gardul Stănilelor, Poiana Stănilelor).Tarniţă — Vezi curmătură (Piciorul Tarniţa).Tîrşoasă — Teren defrişat pe care cresc tufişuri şi spini (Obcina Tîrşoasa, Piciorul Tîrşoasei).Tuturoaşcă - Apă rău mirositoare; izvor sulfuros (Fîntîna futuroaştei).

Cuprins

I. INVITAŢIE LA DRUMEŢIE I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ

A. Aşezare şi limite B. Structura geologică şi relieful Condiţiile climatice Reţeaua hidrografică Aspectele biogeografice şi solurile

III. TRASEE TURISTICE Trasee marcatea. Trasee de acces 1. Oraşul Bicaz (420 m)-cabana Bicaz-Baraj (430 m)-cabana Izvorul Muntelui (797 m)

curmătura Lutu Roşu-Piatra cu Apă-cabana Dochia (1 750 m)

2. Comuna Neagra (538 m)-Poiana Văratec - Poiana Maicilor—Ocolaşul Mic—cabana Dochia (1 750 m)

3. Comuna Bicazu Ardelean (580 m)—Curmătura Stănilelor-Jgheabul lui Vodă-cabana Dochia (1 750 m)

4. Comuna Pintic (620 m)-Curmătura Pinticului-Bistra-Curmătura Stănilelor-Jgheabul lui Vodă-cabana Dochia (1 750 m)

5. Comuna Ceahlău (550 m)—cabana Durău - Poiana Viezuri-cascada Duruitoarea—cabana Dochia (1 750 m)

6. Comuna Ceahlău (550 m)-Piciorul Humăriei—cabana 7 Noiembrie (1 220 m)—vîrful Toaca—cabana Dochia (1 750 m)

7. Izvoru Alb—Poiana lui Falon—stînca Dochia—cabana Dochia (1 750 m)

8. Izvoru Alb sau Secu—Obcina Chica Baicului—curmătura Lutu Roşu—cabana Dochia (1 750 m)

b. Trasee de legătură 9. Comuna Taşca (500 m)—pe sub Vîrful Secuiesc (980 m)—Pîrîul Furciturii—pîrîul

Izvorul Muntelui (646 m) 10. Cabana Izvorul Muntelui—Poiana Maicilor 11. Poiana Văratec (1 340 m)-Poiana Stănilelor (1 250 m)-Curmătura Stănilelor (1 350 m)

12. Confluenţa Durăului (680 m)—pîrîul Slatina—Obcina Lacurilor—Curmătura Stănilelor (1 350 m)

13. Confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Schit (740 m)—păstravărie—Curmătura Stănilelor (1 350 m)

14. Poiana Viezuri (1 200 m)—cabana 7 Noiembrie (1 220 m) 15. Cabana Durau (780 m)—cabana 7 Noiembrie (1 220 m) 16. Confluenţa Durăului (680 m)-Obcina Boiştei (1 000 m)—comuna Grinţieş (560 m)

B. Trasee nemarcate

17. Cabana Izvorul Muntelui—Fundul Ghedeonului—Piatra cu Apă 18. Ocolaşul Mic—Gardul Stănilelor—poliţa Ocolaşului Mare-Jgheabul lui Vodă 19. Curmătura Pinticului-Obcina Lacurilor

C. Traseu carosabil de altitudine

20. Cabana Izvorul Muntelui—cabana Durău

D. Traseu pe apă

21. Debarcader Bicaz-Baraj—Poiana Teiului

IV. TRASEE ALPINEV. POTENŢIALUL TURISTICGlosar

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea Horatiu E. Popa.