UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOFTEIASECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator: Pr. Lect. Dr. Năstase Ion

Absolvent: Vişinoiu Bogdan Ionuţ

1

PITEŞTI 2008

MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII

2

INTRODUCERE

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este

chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum

Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raţionalitatea

creaţiei, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul

să impună lumii ordinea lui exterioară.

Este adevărat că datorită acestei ordini pe care omul a căutat să

o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres

ştiinţific şi tehnologic, care deşi de multe ori s-a întors împotriva

omului totuşi a contribuit şi la bunăstarea lui.

Civilizaţia creştină 1-a raportat pe om întotdeauna la

Dumnezeu, dacă ea şi-a extras normele morale şi principiile de

acţiune din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia creştină, civilizaţia

tehnică în schimb îl raportează pe om la propriile sale sentimente şi

la existenţa actuală.

Individualismul exacerbat ca mod de existenţă în societăţile

post-industriale a condus la separarea oamenilor unul de altul şi a

tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o consecinţă

inevitabilă a descreştinării lumii.

Sfântul Vasile cel Mare şi toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii

Creştine definesc răul ca fiind o înstrăinare de Dumnezeu, iar

Părintele Dumitru Stăniloaie, marele teolog român al secolului XX

arăta că „acest rău grozav conduce şi la dorinţa demonică de a

înjosi, de a minimaliza şi anihila persoana celuilalt, de a-1 face să ţi

3

se închine, toate acestea conducând la crime oribile în numele aşa

zisei libertăţi a individului.

Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiţie şi

modernitate, o realizare a valorilor creştine consacrate. Morala

creştină, ştearsă sau desfigurată de relaţia cu Evanghelia şi Tradiţia

Bisericii sau fără comuniunea cu persoana lui Hristos, duce la

conceptul profan de valori europene.

Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine

morală. Valorile morale cu bună ştiinţă sunt ignorate.

Nici diavolul prin natura sa nu este rău pentru că este creaţia

bună a lui Dumnezeu, dar voia liberă 1-a făcut rău. Diavolul nu

creează ci corupe, denaturează, distruge şi creează haosul moral.

Cauza decăderii morale este decadenţa morală.

De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că „nu avem de luptat

împotriva sângelui şi trupului ci împotriva căpeteniilor întunericului,

a duhurilor răutăţii din văzduhuri" (Efeseni 6).

Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei. Fiecare

membru al societăţii trebuie să se îndrepte întâi pe el însuşi.

Responsabilitatea morală implică şi pe cea socială.

Problemele lumii sunt şi problemele noastre personale. Omul

contemporan doreşte libertatea absolută, plăcerea fără limită.

Acestea n-au legătură cu Hristos şi cu Biserica.

Libertatea şi bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu. Sfântul

Pavel spune: „voi fraţilor aţi fost chemaţi spre libertate... Staţi deci,

tari în libertatea cu care ne-a făcut liberi Hristos" (Galateni 5, 1-13),

4

„iar unde este duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. 13,

18).

Bucuria duhovnicească a vieţii este rodul Duhului Sfânt.

Plăcerea nu trebuie căutată la nivelul simţurilor care duc la suferinţă.

Numai Hristos ne oferă libertatea şi bucuria duhovnicească.

Existenţa legilor şi normelor umane nu poate crea duhul

creştin ci numai Duhul necreat al lui Dumnezeu care lucrează în

noi.1

Izvorul moralei creştine este voinţa lui Dumnezeu pe care

omul o primeşte prin crediţă „Tot ceea ce nu este din credinţă este

păcat" (Rom. 14, 23).

Credinţa are o importanţă primordială pentru orice fel de

angajare morală. Ideologia dezvoltării economice având ca singur

scop banul, a dus la dezvoltarea unei morale axiologice care uneşte

oamenii numai la nivelul activităţii economice

interesate. 2

Este o decădere morală înfrăţitoare a omului. Valorile

economice s-au suprapus valorilor moralei creştine.

Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza

procesului de secularizare se află trei elemente şi anume:izolarea

Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a raţiunii umane şi

1 Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial Grai

maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei

Maramuresului, Baia-Mare 2001

2 Ibidem

5

dominarea lumii de către om.

Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul

de gravitate dat în Dumnezeu, a favoriuzat explozia unui pluralism

religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa lui încât produce

confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor.

Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filosofice care

asaltează neîncetat Biserica şi societatea. Asistăm la o reîntoarcere a

omului la panteismul precreştin, care închide omul înaintea lumii

create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură afirmă transcendenţa lui Dumnezeu dar tot atât de

bine pune în evidenţă şi imanenţa lui Dumnezeu în creaţie.

Prin Duhul său, Dumnezeu a creat lumea şi tot prin Duhul

Sfânt la Cincizecime o recreează în Hristos şi Biserica. împotriva

oricăror încercări secularizate, Sfânta Scriptură afirmă clar şi precis

imanenţa lui Dumnezeu în cosmos.3

Iată un text concludent: „Şi cum ar fi rămas ceva de n-ai fi

voit Tu? Sau cum ar dăinui dacă n-ar fi fost chemat de Tine la

Fiinţă?" „Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate"

(înţelepciunea lui Solomon 11, 25, şi 12, 1).

Lumea nu poate exista fără prezenţa lui Dumnezeu în ea, ca

să nu se întoarcă în neant, şi tot prin Duhul se înnoieşte: Trimite-vei

Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103,31).

Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei

- aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a ştiinţei

3 Ibidem

6

a agravat ruptura dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost

concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează fără Dumnezeu.

În zorii celui de-al treilea mileniu creştin, civilizaţia umană

şi creştinismul se confruntă cu o provocare de proporţii şi fără

precedent atât prin dimensiuni cât şi prin implicaţii (departe de a se

fi manifestat deplin) mondializarea, sau mai exact globalizarea în

curs de realizare a întregii existenţe.4

Fenomen social total, globalizarea nu are analogie cu nimic

din trecut şi reprezintă o realitate care sfidează toate paradigmele

sociale şi mentale cunoscute până acum, o gigantică mutaţie

civilizaţională care traumatizează societăţile şi intimidează

inteligenţele, manifestându-se printr-o ruptură tot mai evidentă atât

cu ierarhiile de valori ale culturilor tradiţionale, cât şi cu valorile

modernităţii occidentale „clasice" faţă de care apare ca o

neliniştitoare şi inclasabilă post-modernitate.

Cazul Bisericii Ortodoxe prezintă câteva caracteristici

speciale care trebuie evidenţiate şi reţinute. Prin forţa împrejurărilor

istorice, tradiţia ei a asumat figura imperial-ierarhică bizantină pe

care a grefat-o ulterior pe un fond rural, arhaic, generând un

creştinism „cosmic" şi o Ortodoxie populară.

In cazul poporului român, acesta a fuzionat cu aşa numita

„lege românească" funcţionând vreme de secole atât ca identitate

religioasă, cât şi naţională a românilor.

Şansa de a rezista colapsului ontologic nihilism al

4 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 56

7

„ultimului om contaminat fiziologic, confiscat de hipnoza mediilor

precum şi al mutaţiilor sociale ale globalizării este acela de a

explicita şi articula reciproc benefic ontologia divino-umană,

transcendent-imanentă şi personalist comunitară implicită în figura

ideală a credinţei Bisericii cu figura sociologică şi instituţiile

modernităţii clasice: ştiinţă capitalism, democraţie liberală.5

Trebuie oferit sufletului creştin un corp social şi o figură

eclezială de tip modern.

Creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a fi sufletul,

lumina şi sarea pământului şi a lumii „Ce-i foloseşte omului dacă

dobândeşte şi îşi pierde sufletul?".

Porunca primită de primii oameni din partea lui Dumnezeu

pentru a stăpâni pământul nu poate fi interpretată în sensul

dominaţiei lumii văzute de către om prin eliminarea lui din creaţie ci

de a transforma creaţia în Hristos şi Biserică: „Adam şi Hristos,

spune părintele Stăniloaie, sunt tipuri pentru alegerea celor două

alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către

fructul dulce oprit al părţii sensibile a naturii sau stăpânirea ei prin

spirit, desigur nici fără efortul renunţării la dulceţurile ei şi al

durerilor crucii.6

Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile

a naturii şi o transfigurează până la înviere". Taina creştinismului

este taina materiei transfigurate în Hristos, iar scopul ultim al

transfigurării este restaurarea de comuniune a omului cu Dumnezeu,

5 Ibidem

6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatica ortodoxă, vol. II, p. 209.

8

cu semenii şi natura în ansamblul ei. Numai o astfel de comuniune

poate constitui remediul cel mai eficace împotriva poluării şi pentru

integritatea creaţiei.

Civilizaţia creştină are o tendinţă şi un caracter profund

eshatologic. Civilizaţia tehnică secularizată porneşte de la premisa

că omenirea poate trăi şi fără Dumnezeu cel puţin fără acel

Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune

ca o consecinţă inevitabilă descreştinarea lumii, în măsura în care

dispare partea integratoare a Bisericii, se clatină şi orientarea de

până acum a societăţii împreună cu valorile creştine păstrate în şi

prin Biserică.

Cu toate acestea, între timp, a devenit tot mai evident faptul

că „procesul de secularizare atrage după sine, într-adevăr, o

transformare profundă în plan spiritual şi social, dar aceasta nu

înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei.

Formele se schimbă dar problematica religioasă rămâne

„remarcă sociologul Gherhard Schmidtchen, pentru ca mai departe

să sublinieze această constatare cu următoarea teză: Religia

reprezintă o constantă umană şi totodată şi socială, deci o

dimensiune perenă.

Oamenii şi-ar putea schimba, într-adevăr, conştiinţa lor

religioasă „ar putea chiar atenta la ceea ce este religios în ei, dar nu

vor putea niciodată ignora sau ieşi din problematica religioasă

fundamentală a existenţei lor: Procesul de secularizare atrage după

sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual şi social

9

dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârşitul religiei. Biserica are

datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării.7

Prea Fericitul Teoctist se exprima : „Biserica noastră are

astăzi, mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a

societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al

Bisericii româneşti este de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,

oameni credincioşi care să aibă „Duhul lui Dumnezeu" (I Cor. 7,40)

eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de „Duhul jertfelniciei şi al

iubirii de semeni".8

Rolul familiei, al şcolii şi al Bisericii în păstrarea

credinţei

Familia modestă, neştiută, ascunsă în penumbra istoriei, a

fost stâlpul de rezistenţă al Bisericii, căminul sfânt în care s-au

plămădit suflete de mucenici, suflete de sfinţi. Ea a fost slujitoarea

smerită a lui Hristos, a atins hotarele împărăţiei Lui pe pământ şi a

dus la biruinţa Ortodoxiei.

De zidurile familiei s-au frânt toate vijeliile istorice şi din

sânul ei au lăstărit toate puterile luptătoare şi biruitoare ale dreptei

credinţe. Familia este un sanctuar, căminul sfânt al tuturor virtuţilor

7 Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis, 1998, p. 87

8 Ibidem

10

creştine. Sfântul Ioan Gură de Aur o si numeşte, spre deosebire de

„Biserica mare", „biserica mică".9

„Dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie,

întrucât face parte din Biserică, poate fi socotită tot mireasă a lui

Hristos, care, ca mire ceresc al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viaţă

divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii şi o

întăreşte".

De aceea religiozitatea este în bună prietenie cu iubirea

dintre soţi. Cel ce iubeşte cu adevărat este şi credincios şi invers. El

simte că iubirea se revarsă din Dumnezeu, simte că Dumnezeu este

singurul reazem al iubirii, că El singur îi poate garanta autenticitatea

şi veşnicia". Precum lacul liniştit îşi are cauza sa adâncă în izvorul

ascuns, nevăzut de ochii cereşti, aşa şi iubirea omului îşi are izvorul

ei cel mai adânc în iubirea lui Dumnezeu"10

Dacă Dumnezeu n-ar fi iubire, atunci n-ar exista nici

iubirea omului.

Dacă în iubirea ce leagă pe soţi laolaltă se răsfrânge o rază

din lumina paradisului în făptura de ghiocel a pruncului, în ochii lui

senini, în glasul lui cu rezonanţe cristaline este cerul întreg coborât

pe pământ.11

în fiecare prunc nou botezat sălăşluieşte Hristos, fiecare

prunc este o nouă întrupare a lui Iisus în lume. De aceea copiii, mai

9 Ibidem

10 Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1990, p. 65

11 Ibidem

11

mult ca orice, sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui

Dumnezeu între oameni. A lor este împărăţia cerurilor. Ei

răspândesc un duh de puritate, care deşteaptă în noi neprihana cea

dintâi, căci „suntem atât de creştini câtă copilărie pură am reuşit să

păstrăm în noi. Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pământ a

cerului."12

Iubirea de Hristos se manifestă şi prin rugăciunea comună.

Dimineaţa, la prânz şi seara, toată familia tată, mamă, copii

îngenunchează în faţa icoanei şi sub lumina tremurândă a candelei,

se roagă.

Rugăciunea în comun, prin care sufletele tuturor se înalţă

pe aripi nevăzute spre cer, în care se topesc toate cele pământeşti, ca

în locul lor să se altoiască mlădiţe cereşti, în care toţi intră în

comuniune cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu

sfinţii, este unul din cele mai puternice mijloace de întărire a unităţii

familiale, de purificare a sufletelor, de modelare a lor după chipul

sfinţilor, de intensificare a iubirii dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.

Iubirea de Hristos se arată şi prin locul central pe care-1

ocupă în meditaţia şi lectura familiei Sfânta Scriptură şi alte cărţi ale

Bisericii. Lectura în comun şi meditarea cu miresme divine

adânceşte convingerile, unitatea gândirii, simţirii şi voinţei,

intensifică iubirea de Dumnezeu şi comuniunea cu Hristos.

Prin astfel de lecturi s-a format s-a format sufletul familiei

creştine şi al neamului nostru, căci învăţătura Domnului este singura

12 Spildic Thomas, op. Cit. p. 98

12

temelie a înţelepciunii şi în viaţa de familie ca şi în viaţa socială. 13

Familia este numai atunci o comunitate a iubirii când

împlineşte cuvintele apostolului care zice: dragostea îndelung rabdă,

este bună, dragostea nu pizmuieşte, nu se îngâmfa, nu se semeţeşte,

nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu

gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr.

Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte; toate le rabdă.

Dragostea nu cade nici o dată. (I Cor. 13,4-8).

Dar cea mai frumoasă manifestare în afară a iubirii

familiale este milostenia: să îmbraci pe cel gol, să saturi pe cel

flămând, să adăposteşti pe cel străin, să cercetezi pe cei bolnavi, să

îngrijeşti de văduve şi orfani.14

Dacă familia şi-a menţinut demnitatea, unitatea, misiunea,

sfinţenia, aceasta se datoreşte creştinismului, dar tot aşa de adevărat

este, că dacă creştinismul a biruit de-a lungul veacurilor, aceasta se

datoreşte familiei.15

Să ne gândim numai la acel magnific secol al patrulea, în

care au strălucit pe firmamentul Bisericii atâtea mari personalităţi:

Sfanţul Atanasie cel Mare, Sfatul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie

de Nisa, Sfîntul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur. Toţi

aceştia sunt roadă minunată familiei creştine din acel veac.

Să zăbovim dar pentru o clipă în familia copilăriei Sfatului

13 Ilie Moldovan, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al Bisericii după Sfantul Ioan Gură

de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968, p. 497

14 Spildic Thomas, op. Cit. p. 76

15 Ibidem

13

Vasile cel Mare. Căsătoria părinţilor săi a fost binecuvântată de

Dumnezeu cu zece copii, între care Vasile, viitorul episcop al

Cezareei, Grigorie viitorul episcop de Sevaste, şi Macrina fecioara

închinată Domnului care a atins piscurile Sfinţeniei. Sfânta Macrina,

bunica împodobită cu neprihănirea sfinţeniei domina cu

înţelepciunea şi bunătatea ei îngerească.

Tatăl le forma o cugetare creştină, mama le plămădea o

inimă creştină, bunica le pecetluia pe amândouă prin neprihănirea ei.

În educaţia copiilor părinţii trebuie să procedeze ca pictorii

şi sculptorii. Părinţii au în casa lor o statuie mai de preţ ca statuile de

aur.

Şi au pe copii „Daţi-vă osteneala ca să construiţi lui

Dumnezeu minunate statui: îndepărtaţi ce este de prisos şi adăugaţi

ce lipseşte. În fiecare uitaţi-vă cu grijă la ei: observaţi şi darul care-1

au de la natură spre a-1 dezvolta, dar şi cusurul de la natură spre a-1

îndepărta.16

Familia are rolul primordial în educaţia religioasă a

copiilor, pentru a forma adevăraţii creştini de mai târziu.

Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte pe părinţi să-şi educe

copiii de la vârsta fragedă în credinţă: „Creşte un luptător pentru

Hristos! învaţă pe fiul tău să trăiască în tinereţe în teama de

Dumnezeu". Familia trebuie să zidească în sufletele copiilor,

dragostea de aproapele încă din copilărie.17

Părinţii trebuie să fie model în acest sens pentru copiii lor.

16 Ibidem

17 Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486

14

Când înalţă rugăciuni împreună, trebuie să se roage pentru cei aflaţi

în suferinţă sufletească şi trupească, pentru cei care trec prin situaţii

dificile. De asemenea, trebuie să practice milostenia căci „Cel ce

miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu" iar copiii să vadă şi să

dorească şi ei la rândul lor să facă aceasta din dragoste pentru

semeni.

Părinţii să le citească copiilor din vieţile sfinţilor, dându-i

pe aceştia model de vieţuire creştină.

Copiii trebuie să înţeleagă şi să simtă că nu vor fi plăcuţi lui

Dumnezeu dacă nu vor avea dragoste faţă de semenii lor şi dacă

aceasta nu se va concretiza în fapte pentru a uşura într-un fel sau

altul viaţa celor de lângă ei.

Cea mai afectată funcţie a familiei în condiţiile

modernizării şi secularizării este cea educativă. Referindu-ne numai

la aspectul religios se observă că părinţii actualilor copii au trăit şi

sau format educativ în perioada în care în şcoli nu se mai preda

religia. Cotidian secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a

preocupărilor religioase în condiţiile pluralizării activităţilor,a

diversificării solicitărilor zilnice.

Efectele secularizării asupra structurilor cutumiare ale

societăţii româneşti contemporane trebuie privite cu toată

responsabilitatea,astfel încât viaţa familiei creatoare de echilibru

social să nu fie perturbată ci să ofere mai departe sprijinul necesar

omului modern, înţeles ca persoană aflată în permanenţă legătură cu

15

creatorul său.18

Ortodoxia impune familiei să rămână ce a fost întotdeauna,

familia creştină,sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a

Ortodoxiei,a ortodoxiei care este adevăr a, ortodoxiei care este

iubire.

Un factor deosebit de important în educaţia tinerilor,îl au

orele de religie introduse în şcoală. Morală fără Dumnezeu nu se

poate.19

În şcoli sunt predate elemente ale structurii religioase,de la

simplu la dezvoltat pe măsura vârstei şi a capacităţii de receptare şi

de interes a elevilor. Înţelepciunea trebuie să-i povăţuiască pe toţi cei

ce predau religia să procedeze în predare cu grijă,în spiritul

ecumenist,din care să reiasă cu claritate ideea existenţei lui

Dumnezeu, ideea responsabilităţii morale,a binelui,frumosului şi

adevărului ca virtuţi omeneşti şi Dumnezeieşti.20

Lecţia trebuie să pună în mişcare cugetarea,lucru absolut

principal şi să se folosească de o limbă potrivită, clară, expresivă,

frumoasă, pentru a atrage şi a face posibil procesul cugetării în toată

adâncimea sa21.

Expresivitatea trebuie să fie naturală,precisă. Sf. Vasile cel

Mare si Sf. Ioan Gura de aur sunt pilde neîntrecute in aceasta

18 Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de Aur, în rev. Teologia,

Atena, 1958, vol. 29, p. 76

19 Ibidem

20 Ibidem

21 Vasile Hristov, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice,

nr. 9-10, 1968, p. 87

16

privinţa. Ei merita supra-titlul care le-a fost dat de biserică:"Mari

dascăli ai lumii şi ierarhi". Creştinismul creează un om nou după

modelul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat. Credinţa e o

putere care schimbă pe om şi faţa pământului.

În ceea ce priveşte viaţa morală, dacă vrem să scăpăm de

ceea ce se numeşte un început de criză morală în viaţa tineretului,

criza trebuie vindecată de cei ce se ocupă de educaţie prin

cunoaşterea profundă a fenomenelor şi prin dăruire.

Profesorii de religie au un rol foarte important în modelarea

sufletelor copiilor în spiritul credinţei creştine, a dragostei de

aproapele. Ei sunt consideraţi pe drept cuvânt, braţele întinse ale

bisericii22.

Profesorul este considerat de Sf. Ioan Gură de aur mai

presus de orice artist, căci este arta unui mare sculptor sau pictor

alături de arta aceluia care nu lucrează asupra marmurei sau pânzei

şi asupra sufletelor.

Profesorul de religie pune accent pe adevărata trăire

creştină, pe principiile moralei creştine, îndeosebi a dragostei pentru

aproapele. Educatorul este un Pigmalyan care trebuie să se

îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează

sufleteşte. Iubirea faţă de copii, de tinerii pe care-i educă profesorul,

înţelegerea sufletului lor si exemplul personal reprezintă cheia

succesului.

Dincolo de diversitatea deconcentrată a fenomenului

22 Ibidem

17

religios contemporan, manifestată în nenumărate organizări mai

mult sau mai puţin structurate, există religii universale

instituţionalizate, profund ierarhizate cu un rol deosebit de activ în

societatea civilă contemporană23.

Este de aceea foarte important răspunsul la provocarea

istoriei contemporane de a gândi clar şi biblic într-o lume de

corectitudini politice similate, de ambiguităţi etnice insinuate,

umanisme teologice secularizate si de a răspunde întâmpinărilor

defectuase ale acestor ideologii populiste opunându-le standardele

superioare ale creştinismului biblic.

Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea

consecinţelor negative ale secularizări. Sporind credinţa,biserica

asigură stabilitatea socială,sentimentul de siguranţă a populaţiei,»

mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi

economice24.

În ortodoxie,cultul însuşi este expresia filantropiei,a iubirii

lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi a iubirii aproapelui. În acest

sens Bisericile din România fac eforturi pentru ajutorarea copiilor

fără familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri, ajută comunităţile cu

probleme materiale şi spirituale25.

Biserica noastră care astăzi se exprimă prea Fericitul Teoctist o

mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii

româneşti este acela de a modela oamenii cu frica lui Dumnezeu,

23 Ibidem

24 Vasile Hristov, op. Cit. p. 98

25 Ilie Moldovan, Aspectul hristologic…, op. Cit. p. 486

18

oameni credincioşi care să aibă „duhul lui Dumnezeu(1. Cor,7.40)

eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelniciei şi al

iubirii de semeni"26.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE APROAPELE SI ÎNTRAJUTORAREA

26 Ibidem

19

SEMENILOR

a) Definiţia aproapelui. Atitudinea faţă de aproapele în

antichitate.

În antichitate, noţiunea aproapelui avea un cuprins limitat

aproape numai la concetăţeni sau prieteni. Pentru grecul antichităţii,

aproapele nu era omul ca atare, ci un anumit om: prietenul sau

concetăţeanul. Orice străin era barbarul, omul nedeplin, care nu

merită aceeaşi consideraţie.27

Prin reprezentanţii filozofiei istorice, antichitatea s-a ridicat

până la ideea că toţi oamenii sunt membri ai aceleiaşi omeniri. Dar

astfel de idei întâlnite la unii din reprezentanţii gândirii greco-

romane, n-au reuşit să desfiinţeze barierele care separau pe grec de

barbar sau pe omul liber de sclav28.

Omul lumii vechi era stăpânit în general de un concept

îngust şi rigid, care-l făcea să nu atribuie şi membrilor altor popoare

calitatea de om deplin. Dacă se adaogă la aceasta şi deosebirea

dintre omul liber şi sclav, care, şi pentru Aristotel, era numai

unealta însufleţită, evident, noţiunea aproapelui nu putea cuprinde

pe orice om, indiferent de poporul şi starea cărora aparţinea.29

27 Pr. conf. dr. Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în „Biserică

şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană,

Cluj-Napoca 2001, p.17

28 Ibidem

29 Ibidem

20

Imitarea de către greci a sferei conceptului de semen

aproape numai la concetăţeni se explică mai ales prin inexistenţa în

concepţia lor a ideii unui Dumnezeu, creator şi părinte al tuturor

oamenilor.

Lipsiţi de această idee religioasă, ei nu au avut cum să-şi

formeze o convingere lămurită despre identitatea de natură a tuturor

oamenilor şi despre fraternitatea lor firească.

În epoca homerică, epoca eroică a vechilor greci, descrisă

în Iliada şi Odiseea, elementul naţional exclusivist şi nicidecum

cunoştinţa unei fraternităţi omeneşti universale, din care să rodească

şi iubirea faţă de semen ca om, articulează relaţiile vieţii sociale.

Ura faţă de duşman, identificat în general cu străinul, cu cel

ce nu aparţine aceleiaşi familii proprii sau cetate, când acesta nu era

oaspete, nu este oprită, dimpotrivă e socotită firească şi chiar

poruncită.

Dacă întâlnim şi atitudini mai blânde, înţelegeri faţă de

semeni sau duşmani, acestea nu sunt dictate de iubirea faţă de

aproapele, ci de stima sau acel simţ al vechiului grec pentru

cumpătare, pentru măsură în acţiune, virtute care împreună cu

vitejia şi prudenţa, formează podoaba eroilor homerici.

Îndurarea faţă de duşmanul învins este preţuită ca un act de

cumpătare în acţiune, dar şi de prudenţă calculată pentru cazul când,

schimbându-se norocul războiului, cel ce practică îndurarea ca

biruitor să nădăjduiască a beneficia de ea şi ca învins.30

30 Pr. Cezar Vasiliu, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de societatea vremii lor, în Studii

Teologice, nr. 1-2,1980, p. 56

21

Regula de aur, ca normă de comportare faţă de semeni este

valorificată în antichitate după conceptul ei primordial şi că

expresia unei dreptăţi reci şi calculate care-şi primeşte timpuriu

formulare în afirmaţia lui Hesiod (cea 700 î.dHr) din grupul poeţilor

gnomici: „Să iubeşti pe cel ce iubeşte şi să te opui adversarului; să

dai celui ce dă şi să refuzi darul tău celui ce face la fel". 31

Este aici concepţia unei dreptăţi rigide, care elimină

principial atitudinea binevoitoare faţă de semeni dacă lipseşte

perspectiva încasării unei recompense. Dreptatea, după Hesiod,

interzice numai să facem un rău aproapelui sau să-1 înşelăm, dacă

el însă ne ofensează prin cuvânt au faptă, atunci trebuie să-i

răsplătim îndoit. Hesiod redă concepţiile morale ale

contemporanilor săi.

Ideea răsplătirii binelui cu bine şi răului cu a răului, precum

şi obligaţia legală a răzbunării o întâlnim mereu şi în operele

marilor dramaturgi ai grecilor: Eschil, Sofocle şi Euripide. Tot la

aceştia, însă, întâlnim şi câteva fapte de nobilă simţire morală, fapte

care se ridică deasupra concepţiei obişnuite a vremurilor de atunci.

La Pitagora sistemul etic pe care învăţătura că omul este

proprietatea zeităţii şi în completă dependenţă de ea, şi pe învăţătura

că în univers nu există luptă şi ceartă, ci armonie şi ordine -

întâlnim şi ideea că duşmanul, chiar şi cel mai înverşunat, e un

semen al nostru, de aceeaşi natură cu noi.32

Concepţia lui Socrate despre atitudine faţă de semen este

31 Ibidem

32 Pr. conf. dr. Valer Bel, op. Cit. p. 67

22

greu de precizat. Socrate învaţă: „Nu trebuie în nici o împrejurare

nici să săvârşim o nedreptate, nici să răspundem cu o nedreptate şi

tot astfel să săvârşim un rău, nici să răspundem cu rău... nici unui

om, oricât am fi fost nedreptăţiţi de dânsul". Socrate nu nutrea ură

împotriva celor ce l-au condamnat la moarte fără să fie vinovat.

Totuşi, nu poate fi vorba nici la Socrate de reală iubire

altruistă şi de obligaţiile pozitive de iubire. Numai dreptatea sau mai

precis legalitatea faţă de oricine, implicit duşmanul, poate fi socotită

după el ca poruncită, fiindcă de pe urma ei se poate recolta bună

înţelegere, vază, cinste, încredere şi prietenie.33

Noţiunea pozitivă a iubirii active faţă de semen, ca

obligaţie cu caracter universal este cunoscută şi lui Platon.

Învăţătura sa despre blâdeţe, suportarea nedreptăţii şi măsura în

mânie se întemeiază pe virtutea dreptăţii, care opreşte numai

răsplătirea răului cu rău. La baza eticii platonice stă demonismul

individual.

Virtutea dreptăţii, interpretată juridic-exterior, formează şi

în gândirea lui Aristotel relaţiile dintre semeni, după cum se vede şi

în exprimarea sa: „în dreptate e cuprinsă toată virtutea". Aristotel

acordă un rol important dreptăţii, dar nu vorbeşte nicăieri despre

iubirea semenului. Întrebat ce 1-a îndemnat să dea milostenie unui

om rău, răspunde: „N-am dat omului, ci demnităţii umane”.

Lui Aristotel îi lipseşte totuşi deplina recunoaştere a

demnităţii umane şi implicit a iubirii binevoitoare faţă de toţi

33 Ibidem

23

semenii. Concepţia sa despre sclavi în care nu se ridică peste

prejudecăţile poporului său, este o dovadă în acest sens, deşi admite

că şi sclavul, unealtă însufleţită, este om.

În gândirea lui Aristotel întâlnim cel mult disponibilitatea

iubirii faţă de semeni, dar nu forme concrete ale acesteia. Aristotel

este mărginit în aşa-zisa iubire faţă de semeni, dacă avem în vedere

definiţia virtuţii pe care el o dă: „E propriu virtuţii să iubească pe

cei buni şi să urască pe cei răi".

Un element de bunăvoinţă faţă de semeni întâlnim în

filosofia stoică. La Seneca, însă, motivaţia iubirii faţă de semeni

este naturalistă, rece, deliberată.

Cicero reprobă cu asprime mânia pătimaşă, răzbunarea şi

bucuria răutăcioasă faţă de semeni, dar nu pentru răutatea lăuntrică,

ci din motive egoiste şi recomandă blândeţea, îndurarea, mila şi

bunăvoinţa faţă de semeni pentru a dobândi de la aceştia

mulţumiri.34

Doctrina stoică este apreciată şi astăzi pentru că, ridicându-

se deasupra naţionalismului exclusivist al lumii vechi, a dezvoltat

ideea referitoare existenţa unei comunităţi omeneşti din care fac

parte toţi oamenii din lume, greci şi barbari, liberi şi sclavi,

deoarece identitatea naturii omeneşti îi adună pe toţi la olaltă.

Totuşi stoicii nu mergeau mai departe să vadă că, deşi

oamenii sunt egali sub raportul demnităţii, ei prezintă totuşi

deosebiri. Filosofiei stoice îi lipsea noţiunea de existenţă personală

34 Pr. Constantin Voicu, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în Studii Teologice,

nr. 1-2, 1975, p. 78

24

nerepetabilă ce o reprezintă fiecare în parte.

Cicero vorbea de acea „societas universis generis humani"

din care derivă obligaţiile fireşti ale omului faţă de semeni. Totuşi

pentru toţi reprezentanţii filosofiei stoice, virtutea supremă rămâne

dreptatea. Mila nu a intrat în sistemul etic al lui Cicero şi nici al lui

Seneca, deci nu este valorificată sub aspectul iubirii, ci al dreptăţii.35

Astfel ideea de umanitate dezvoltată de reprezentanţii şcolii

stoice vechi, cosmopolitismul acestora şi iubirea de oameni de care

vorbesc mereu, nu se pot situa pe acelaşi plan cu perceptele iubirii

creştine faţă de aproape. Lipseşte filosofiei stoice ideea de persoană

precum şi ideea de existenţă personală a lui Dumnezeu în

comuniune şi relaţie cu omul şi creaţia.

Seneca condamnă mânia şi duşmănia. Motivul cel mai

puternic pentru săvârşirea faptelor bune să fie însăşi bunătatea

zeilor, care revarsă ploaia şi lumina soarelui asupra tuturor

oamenilor, deşi ei sunt nerecunoscători; lasă soarele să răsară şi

peste cei răi", ceea ce aminteşte de învăţătura Mântuitorului că

Dumnezeu, face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi

trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." (Matei, 8,

45).

Dar epica lui Seneca se sprijină pe principii panteiste.

Găsim la Epictet (sec I d.Hr), formulate percepte de frumoasă

atitudine faţă de semeni. Întrebat fiind în ce situaţie ar dori să-1

surprindă moartea, acesta răspunde: "Aş dori să mor practicând o

35 Ibidem

25

operă umană, calitativă, de folos obştesc, nobilă".

Epictet îşi îndemna mereu semenii să se privească drept

fraţi întreolaltă, iar relaţiile sociale dintre ei să fie lipsite de invidie

şi să fie pline de răbdare, de blândeţe şi de bunătate. "Când fratele

tău, spune Epectet, îţi face o nedreptate, nu reţine faptul că-ţi face o

nedreptate, ci că este fratele tău, că a crescut împreună cu tine".

La Epictet întâlnim şi formularea regulei de aur în

propoziţia: "Ceea ce te fereşti tu să suferi, nu năzui să-1 transpui pe

altul în situaţia aceea". Dar deşi aceste idei sunt sublime, şi gândirea

lui Epictet se hrăneşte tot din surse panteiste.

Un spor în atitudinea binevoitoare faţă de semeni întâlnim

în gândirea lui Marcus Aurelius Antonius; şi el pretinde ca răul să

fie răsplătit cu bine, fiindcă este propriu omului să iubească şi pe cei

ce-1 bat.

Toţi oamenii trebuie iubiţi, fiindcă sunt înzestraţi cu raţiune

şi sunt părtaşi ai destinului hotărât de divinitate, ceea ce înseamnă

să iubim neamul omenesc, căci omului îi este proprie bunăvoinţa,

iubirea faţă de cei de aceeaşi specie.

Etica stoică sesizează ideea de umanitate, aceasta

constituind un proces faţă de trecut, dar în formă incompletă. Pentru

stoici, însă, valoarea sufletului omenesc valoarea omului pentru

lumea de dincolo, pentru eternitate a rămas necunoscută.

Ei nu pot viaţa omului pe dimensiunea eshatologică, ci

rămân prizonierii vieţii omului în timp şi spaţiu.

Perceptul regulei de aur este cunoscut şi în budism.

26

Analizând, însă, în totalitatea sa sistemul moral al budismului,

observăm o deosebire frapantă faţă de cuprinsul regulei de aur din

creştinism. Mântuitorul vorbeşte de iubirea de Dumnezeu şi de

semeni ca fiind cea mai înaltă poruncă. Budismul, însă, nu vorbeşte

despre Dumnezeu iar regula de aur nu are suport.36

Budismul afirmă şi iubirea faţă de oameni, chiar şi faţă de

cele mai mici animale, pentru a înlătura durerea şi a înăbuşi

egoismul, mergând în resemnare până la nimicirea voinţei de a trăi

numai spre a câştiga Nirvana. Acesta este însă un aspect al nepăsării

stoice, al ataraxiei celor vechi.

Confucianismul prezintă, de asemenea, aspecte

binevoitoare ale atitudinii faţă de semeni. Confucius, în sistemul său

etic, opreşte a răspunde cu ofense şi porunceşte a stima deopotrivă

prietenul şi duşmanul. Deci întâlnim perceptul regulei de aur în

conceptul ei negativ şi în concepţiile religioase din India.

Aşadar, putem spune că perceptul moral formulat de către

Mântuitorul în porunca iubirii faţă de aproapele şi regula de aur, nu

este cunoscut antichităţii.37

Nu se poate nega existenţa unor glasuri ale unor înţelepţi ai

antichităţii (Socrate, Pitagora, Cicero, Seneca, Epictet, etc.) rămân

încercări sporadice fără rezonanţă morală în masa poporului, care

nu se desfăcea din legăturile moralei sale egoiste. Frumoasele lor

învăţături morale aveau mai mult valoare de simplă teorie.

în toată gândirea antică nu se poate vorbi despre o noţiune

36 Ibidem

37 Ibidem

27

a semenului; cel mult se poate vorbi de atitudinea binevoitoare a

omului faţă de semeni şi de unele idei şi practici umanitare privind

relaţiile cu semenii dar în nici un caz nu se poate vorbi despre iubire

şi dăruire faţă de aproapele.38

Sclavia este strâns legată de gândirea şi concepţia de viaţă

a antichităţii. Sclavul era în afara legii; era considerat un obiect şi

nu avea nici un drept. Sclavul era fiinţa care făcea parte din

proprietatea stăpânului, ca orice lucru.

Sclavia, apărea (în antichitate) ca ceva firesc şi necesar

pentru viaţa socială de atunci şi nicidecum ca degradare a demnităţii

umane şi ca nesocotire a drepturilor naturale cuvenite fiecărui om.

Stăpânul avea drepturi absolute asupra sclavului inclusiv

asupra vieţii acestuia. Pentru Aristotel, care reprezintă un punct

culminant în gândirea antichităţii, sclavul este o unealtă însufleţită.

Pentru el sclavia este o necesitate socială, întemeiată pe ordinea

firească a lucrurilor. Aristotel îi recunoaşte sclavului oarecare

drepturi dar nu stăruie asupra lor.

Gândirea stoică a făcut un pas înainte dar n-a reuşit să-şi

impună gândirea despre umanitate; având rădăcini panteiste ea

uniformiza pe oameni.

Trebuie reţinut totuşi că filosofia antichităţii prin eforturi

de veacuri, a reuşit să formuleze şi percepte frumoase cu privire

comportarea faţă de semeni, îndeosebi prin ideile umanitare ale

şcolii stoice vechi şi noi: ea n-a izbutit însă să se ridice până la

38 Ibidem

28

sesizarea înaltului sens moral al poruncii creştine despre iubirea faţă

de aproapele.

A existat, însă şi în antichitate întrajutorare. Dărnicia era

practicată chiar în manieră apreciabilă faţă de rude, prieteni, oaspeţi,

concetăţeni şi stat dar numai pentru a spori splendoarea numelui,

casei sau patriei celui bogat. Exista dărnicie, dar nu milă, nu fapte

de iubire.39

În antichitatea greacă exista o anumită „filantropie" a

omului faţă de om. „Filantropia" grecilor antici a fost practicată

destul de izolat şi îndreptată în cea mai mare parte spre populaţia

elenică, aşa numiţii greci de rasă pură.

Această filantropie era înţeleasă ca politeţe, curtoazie,

bunătate şi generozitate, şi, în general, orice act potrivit cu o fiinţă

civilizată şi cultă. „Filantropie" mai însemna, de asemenea,

respectul unui cetăţean faţă de egalii lui, bunăvoinţa unui rege faţă

de supuşii săi, grija societăţii faţă de orfani, bătrâni şi bolnavi.

Expresii ale „filantropiei" erau considerate, de asemenea,

mila faţă de om, ajutorul pentru cei aflaţi în orice fel de necaz.

În Grecia antică „filantropia" nu era numai un ideal literar

sau filozofie, ci şi o virtute practică, aplicată atât de cetăţeanul

individual cât şi de colectivitate.

În epoca homerică „filantropia" era asociată cu ajutorul dat

cerşetorilor, săracilor şi vârstnicilor, cea din urmă caracterizându-se

în mai multe moduri.

39 Ştefan Alexe, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii Teologice, nr. 7, 1955, p. 345

29

Pentru bătrâni grecii antici aveau mai mult decât respect şi

consideraţie. Ei elaboraseră chiar şi o legislaţie adecvată, cu scopul

de a-i proteja şi de a le face ultimii lor ani de viaţă mai puţin

nefericiţi. Grija faţă de cei mai în vârstă se concretiza în mai multe

moduri prin promulgarea unor legi care prevedeau scutiri de datorii,

prin ajutor material pentru cei săraci, prin împrumuturi diverse

pentru cei aflaţi în nevoi şi necazuri.40

De asemenea, existau locuri special amenajate în care cei

nevoiaşi primeau adăpost şi hrană. Aceste aşezăminte publice erau

întreţinute de stat şi se numeau xenone şi katagogia (denumire dată

în antichitate pentru aziluri) fiind situate în anumite temple sau în

apropierea lor şi serveau ca locuri de odihnă şi ca spitale.

În general, cea mai mare parte a fondurilor templelor erau

destinate actelor de caritate, iar slujitorii lor îngrijeau săracii şi

bolnavii în mod gratuit.

Pe lângă xenone şi katagopion mai exista încă o organizaţie

care avea ca ţel îngrijirea medicală a săracilor. Între cei ce

beneficiau de serviciile medicilor, un loc de frunte ocupau copiii şi

săracii. Regulile lui Hipocrate (c. 470 - 400 d.Hr) prevedeau ca

medicul să îngrijească bolnavii şi fără plată, atunci când este

necesar. Dacă un doctor vizita un oraş, era dator să îngrijească

bolnavii.

Aceleaşi reguli stabileau ca medicul să îngrijească gratuit

orice om sărac care apelează la serviciile sale.

40 Ibidem

30

Merită a fi subliniat şi faptul că în Atena exista un sistem

de îngrijire public pentru cei care se aflau în incapacitate de a-şi

câştiga existenţa din motive de boală sau infirmitate.

În Atena se întâlneau orbi, paralizaţi, infirmi, care din

cauza neputinţelor fizice, nu se puteau întreţine şi primeau un ajutor

de 2 oboli zilnic. Orfanii de război ai cetăţenilor morţi erau crescuţi

pe cheltuiala statului până la vârsta de 18 ani. În vreme de foamete

se împărţeau cereale la săraci, însă de aceste ajutoare beneficiau

doar cetăţenii Atenei.

Merită de scos în evidenţă şi faptul că pe lângă demnitarii

politici, în Grecia antică erau angajaţi în acţiunile de caritate atât

funcţionarii civili cât şi cetăţenii particulari.

În general, în concepţia de întrajutorare, un rol important l-

au avut filosofii, ei amintind guvernanţilor şi funcţionarilor

îndatoririle lor din acest punct de vedere faţă de clasele

dezmoştenite. Astfel deja la filosofii din secolele al Vl-lea şi al V-

lea î.d.Hr. se întâlnesc sentinţe despre milostenie.

Tot de la ei au primit conceptele de humanitas şi bonitas,

fundamentate însă pe alte concepţii, ele fiind departe de ceea ce se

înţelege în creştinism prin milostenie şi iubirea de aproapele.

Această deosebire constă în concepţia radical diferită cu

privire la Dumnezeu. în Atena milostenia nu constituia o parte a

cultului. Lipsesc motivele religioase pentru aşa ceva. Religia însă

avea un caracter egoist. Se cinsteau zeii li se aduceau jertfe pentru a

li se face ascultate cererile, pentru a le cere ceva.

31

Principiul cel mai înalt al grecului antic era propria sa

bunăstare.

Aristotel. (384-322î.d.Hr). laudă darea de bunăvoie ca fiind

linia de mijloc, între dărnicie şi zgârcenie. Însă şi la el, facerea de

bine nu are ca motiv dragostea faţă de om, ci îndeamnă la a da

„pentru că este frumos a da".

Prin facerea de bine nu se urmăreşte ameliorarea suferinţei

aproapelui, ci împodobirea pe sine cu această virtute. Ceva mai

mult spune Aristotel atunci când vorbeşte despre prietenie.

Aici aduce în discuţie bunăvoinţa şi facerea de bine. El

spune că prietenii, în cazuri de nevoie, trebuie ajutaţi. Însă, acest

mod de a face bine este limitat numai la cei de aceeaşi categorie şi

nu, de exemplu, între stăpâni şi sclavi. Stoicii vorbesc despre

umanitate, din care fac parte şi sclavii însă nici aici nu este vorba de

dragoste, ci de natura comună a oamenilor.

Mila, în concepţia grecilor antici este însuşirea unui suflet

slab. Femeile bătrâne sunt miloase, înţeleptul nu. El ajută pe cel ce

plânge, însă el nu plânge cu acela. El dă săracului un dar, ajută pe

cei muribunzi, însă totul face în linişte, nu din milă ci din raţiune.

Există generozitate însă nu milostenie, facere de bine, fapte ale

dragostei.

În Roma timpurie săracii n-au fost o problemă, însă mai

târziu, când s-a mărit populaţia, au apărut şi săracii care erau

întreţinuţi în mod organizat.

În general, acţiunile de întrajutorare, aveau loc cu prilejul

32

catastrofelor naturale, la urcarea pe tron a împăraţilor, la serbarea

unei victorii etc. Însă actele de milostenie care au fost făcute în

aceste situaţii au fost ocazionale. Nu exista o facere de bine

organizată, sistematică41.

Aceasta este deosebirea fundamentală între facerea de bine

în antichitatea greacă şi romană pe de o parte şi cea practicată în

lumea creştină pe de altă parte în umanitatea creştină primară,

facerea de bine era organizată, având ca scop lupta împotriva

sărăciei, de a nu lăsa pe săraci să sufere nici o lipsă, pe când în

lumea greco-romană, facerea de bine era sporadică şi limitată.

Seneca (4. î.d.Hr 6i.d.Hr) de pildă, a scris 7 cărţi despre fapte bune,

în care vorbeşte despre facerea de bine ca fiind obligatorie.42

El spune că cel care dă trebuie să dea fără să tremure. De

asemenea, cel care dă, să nu aştepte să primească înapoi: „A nu

urmări rodul binefacerilor, ci binefacerile însăşi a cauza binele după

ce a cunoscut numai răul, iată ce este propriul, unei inimi

mărinimoase şi bune".43

Seneca îşi încheie opera sa cu următoarele cuvinte: „Nu

este opera unui mare spirit de a da şi de a pierde, însă este opera

unui mare spirit de a pierde şi totuşi de a da". La Seneca, din faptele

bune nu vine răsplată, ci mulţumirea; când nu este mulţumirea vine

conştiinţa. însă nici Seneca nu a avut o poziţie constantă privind la

41 Augustin Bidian, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în Studii Teologice, nr. 9-10,

1956, p. 576

42 Ibidem

43 Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54

33

întrajutorare. 44

Pe de o parte spunea: „înţeleptul va şterge lacrimile celui

necăjit, va întinde mâna naufragiatului, va deschide casa celor

lipsiţi..." iar, pe de altă parte, tot el spune, „... ajutând pe nenorocit,

înţeleptul se va feri de a fi înduioşat de soarta lui; sufletul lui trebuie

să rămână nesimţitor la nenorocirile pe care le ajută, mila e o

slăbiciune, e o boală".

Cu toate acestea, generozitatea s-a practicat într-o oarecare

măsură în lumea veche. Lumea romană-antică a cunoscut două

forme organizate, distincte, prin care practica întrajutorarea:

donaţiile şi colegiile.

Donaţiile: în lumea romană cetăţeanul primea partea sa de

alimente chiar şi atunci când nu era necesar. În timp, cel care nu

este cetăţean rămâne în lipsă mai departe.45

Caracteristic pentru lumea romană este faptul că acolo

unde se împărţeau alimente sau se făceau diverse donaţii, înalţii

funcţionari, funcţionarii municipali... trebuiau să primească dublu

sau chiar triplu.46

Condiţia de primire a cerealelor era numai de a avea titlul

de cetăţean roman cu domiciliu în Roma. Nu exista nici o casă

pentru săraci sau pentru bătrâni. De asemenea, grija pentru orfani şi

văduve lipsea.

Pentru cei care nu erau cetăţeni romani, nu exista nici un

44 Ibidem

45 Ibidem

46 Ibidem

34

ajutor. În colegiu, ca şi în cazul celorlalte instituţii ale lumii antice

greco-romane, intenţia oferirii darurilor nu era întrajutorarea celor

săraci ci doar cinstirea memoriei celor adormiţi sau încântarea

celorlalţi membri ai colegiului.

Colegiile constituiau o instituţie de seamă a Antichităţii.

împăratul Alexandru Sever (222- 235) este cel care le-a fixat

regulile de funcţionare.

Cu toate că ele aveau unele atribuţii de ordin filantropic, în

realitate nu au avut caracterul unei adevărate instituţii de caritate. O

situaţie specială o aveau fundaţiile pentru creşterea copiilor săraci.

începând cu Nerva Traian (98-117). Interesul faţă de acesta a

crescut simţitor.

Antonimus Pius (138-161) a întemeiat o astfel de fundaţie

pentru fete, în amintirea fiicei sale Faustina. Septimiu Sever (143-

211) a pus bazele unei fundaţii similare pentru băieţi în amintirea

Iuliei Hammal.

Asemenea fundaţii sau extins cu timpul. Ele erau sub

conducerea unor fundaţii mari şi erau organizate pe regiuni. Însă, ca

şi în celelalte cazuri, şi în ceea ce priveşte fundaţii,la baza

organizării lor, cu toate că erau „instituţii de caritate" au stat alte

motive decât în cazul filantropiei creştine, ele erau organizate şi

funcţionau mai mult din motive politice.

b) Noţiunea de aproapele - comportarea faţă de semen

după învăţătura Vechiului Testament

35

La poporul evreu, în Vechiul Testament, sfera conceptului

de semen era limitată în general numai la concetăţeni şi la cei de

aceeaşi credinţă.

Multă discuţie a provocat întrebarea: dacă aproapele, care

după Levitic XIX, 18 trebuie iubit orice om sau numai membrii

poporului evreu.47

După unii, textul din Levitic ar avea caracterul

universalităţii, aproapele însemnând omul în general. Mai

întemeiată se prezintă afirmaţia celor care din analiza textului şi

contextului lui Levitic ajung la concluzia că noţiunea aproapelui la

poporul evreu din Vechiul Testament de fapt era limitată la cetăţeni,

fără a nega anumite excepţii.48

Totuşi străinul aşezat în mijlocul poporului evreu

beneficia, după Vechiul Testament, de mai multe drepturi şi

înlesniri decât la orice alt popor in antichitate „străinul, care s-a

aşezat la voi, să fie pentru voi ca băştinaşul vostru, să-i iubiţi ca pe

voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului" (Lev.

XIX, 45) şi „Dumnezeu iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi haine"

(Deut, X, 19). „singura Lege să fie pentru voi şi pentru străini

(Num. IX; Lev XXIV, 22).

Străinul are parte de repausul sabatic şi este chemat la

ospeţe. Totuşi, străinul nu-i egal în toate cu băştinaşul. Camătă faţă

47 Drd. Gheorghe Bogdaproste, Valoarea moral-socială a cărţii Psalmilor, în Studii

Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 34

48 Ibidem

36

de el este permisă (Deut XXXIII, 20) datoriile nu i se iartă în anul

sabatic şi nici nu-si poate agonisi ţarina.49

Desigur, considerând învăţătura Vechiului Testament

despre aceeaşi origine a întregului neam omenesc, despre

recunoaşterea chipului lui Dumnezeu în toţi oamenii, care sunt deci,

fraţi despre legământul încheiat de Dumnezeu cu Noe şi cu toţi

urmaşii lui, despre unitatea primordială, a limbii vorbite de oameni

(Fac. XI, 1), atunci teoretic, noţiunea aproapelui se extinde asupra

tuturor oamenilor. În aplicare, însă, ea apare limitată.50

Deci aproapele propriu-zis este pentru evreu, conaţionalul.

Caracterul revelat al religiei Vechiului Testament imprimă

şi moralei sale, superioritate faţă de toate sistemele etice apărute

până la creştinism.

Morala Vechiului Testament nu este produsul înţelepciunii

omeneşti; ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeul cel viu, unic şi

personal, atotputernic şi atotştiutor, atotsfânt şi atotbun, creatorul şi

susţinătorul universului care şi-a arătat în chip supranatural, voia şi

legea Sa, poporului evreu.51

Autoritatea percepţiilor morale ale Vechiului Testament nu

este în funcţie de prestigiul personal al unor oameni înţelepţi, ca în

sistemele etice ale Antichităţii, ci este fundamentată pe credinţa în

Dumnezeu unic, adevărat. Moise şi profeţii nu vorbesc în numele

lor, ci în numele lui Dumnezeu.

49 Ştefan Alexe, op. Cit., p. 54

50 Ibidem

51 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59

37

Poruncile pe care le dau poporului le prezintă ca primite de

Dumnezeu, şi cer ascultare de ele tot în numele lui Dumnezeu, de

aceea şi obligativitatea ascultării de ele este evidentă pentru orice

evreu temător de Dumnezeu.

Este firesc ca această morală să dispună şi de o concepţie

superioară în privinţa comportării faţă de semen.

Doctrina Vechiului Testament, arată limpede că, după voia

lui Dumnezeu, raporturile între oameni, fiul aceluiaşi părinte ceresc

şi deci fraţi întreolaltă (Fac IX, 5) trebuie să se caracterizeze prin

unire, bună înţelegere, iubire şi colaborarea paşnică.

În morala Vechiului Testament întâlnim numeroase

dispoziţii de comportare binevoitoare faţă de semen, neîntâlnite în

sistemele etice ale antichităţii. Găsim existenţa însăşi porunca

iubirii faţă de aproapele, amintind aici textul de la Levitic, XIX, 17,

18: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta... Să nu te răzbuni

cu mâna ta şi să nu ai ură în inima ta asupra fiilor poporului tău, şi

să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". 52

Aceasta înseamnă că iubirea faţă de aproapele în forma

unei porunci pozitive are vechimea Legii Mozaice. Ea nu apare aici

însumată, poruncii despre iubirea faţă de Dumnezeu cum o întâlnim

în Noul Testament ( Mat. XXII, 37. 40) şi n-are desăvârşirea din

Noul Testament, şi prezintă îngrădiri de ordin extensiv şi intensiv

faţă de concepţia creştină despre iubirea faţă de aproapele.53

Faptul îşi are explicaţia deplină în caracterul pregătitor al

52 Ibidem

53 Ştefan Alexe, op. Cit., p. 75

38

Vechiului Testament faţă de Noul Testament şi stare culturală nu

tocmai înfloritoare a poporului evreu, ca şi a tuturor popoarelor de

atunci.

La aprecierea moralei Vechiului Testament trebuie

deosebit între principiile sale de înalt cuprins moral bazate pe

revelaţia supranaturală şi între universalitatea poporului evreu,

oglindită în cărţile sfinte, între tendinţa de a ridica poporul la

nivelul înaltei moralităţi desprinse din principiile religioase şi între

rezultatul efectiv înregistrat în privinţa acestora.

În domeniul luminat de revelaţia supranaturală, principiul

central al noţiunii morale îl constituie: cunoaşterea adevăratului

Dumnezeu, iubirea faţă de El şi ascultarea de poruncile Sale.54

Pe acest suport moral evident şi comportarea faţă de semen

are alt conţinut, altă motivare, altă însemnătate, primindu-şi

pregnantă formulare în porunca: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe

tine însuţi" Lev. XIX, 18.

Astfel în morala Vechiului Testament, iubirea faţă de

aproapele are caracterul unei porunci.

Ea nu se întemeiază numai pe „identitate de natură şi de

paternitate naturală dintre oameni şi pe imboldul natural după ajutor

reciproc şi viaţa în comun, îşi are izvorul, motivarea sancţiunea în

Dumnezeu, care este Dumnezeul părinţilor, Dumnezeul

legământului.

Legea Vechiului Testament nu concepe şi nu porunceşte

54 Ibidem

39

iubirea faţă de aproape numai ca act curat extern şi cu neglijarea

totală a dispoziţiilor lăuntrice faţă de aproapele. Însuşi contextul

poruncii din Levitic XIX, 18 dezminte astfel de afirmaţii iar mai

târziu profetul Zaharia spune: nimeni să nu pună la cale fărădelegi

în inima lui împotriva prietenului său...; să nu cugetaţi fărădelegi

unul împotriva altuia (Zah, VII, 101 Iubirea faţă de Dumnezeu şi

preamărirea Lui trebuie în primul rând adânc înrădăcinată în inima

poporului ales55.

Aceasta este porunca fundamentală. Numai în subordinea

faţă de ea se stăruie şi asupra poruncii iubirii faţă de aproapele în

limitele arătate.

Legea morală a Vechiului Testament cunoaşte iubirea faţă

de aproapele cu obligaţiile ei şi motivată religios, care în forma unei

porunci pozitiv (Lev XIX, 18) ceea ce îi imprimă o notă de evidentă

superioritate morală faţă de idile călăuzitoare în comportarea faţă de

oameni, întâlnite în sistemele etice ale antichităţii păgâne.

În Vechiul Testament se vorbeşte despre iubirea

aproapelui, nu numai ca o simplă bunăvoinţă faţă de semeni, ci şi

concretizată într-o serie de acte externe.

Vechiul Testament nu se rezumă la simpla compasiune faţă

de aproapele ci pretinde şi acte de milostenie şi binefacere,

cuprinzând numeroase dispoziţii de ordin social şi umanitar în

privinţa săracilor, văduvelor, orfanilor, servitorilor, sclavilor şi

bătrânilor.

55 Ibidem

40

Nici o legislaţie din antichitate nu se ridică la înălţimea

legii Vechiului Testament în privinţa ocrotirii celor năpăstuiţi.

După legea Vechiului Testament starea obijduiţilor trebuie

îndulcită cât mai mult. În acest caz rămăşiţele de fructe din măslin

şi vie nu trebuie adunate, spicele căzute şi snopii uitaţi pe câmp

rămâneau acolo pentru săraci, văduvei, orfani (Deut. XXIV, 19-

21).56

Culegerea spicelor cu mâna din locul aproapelui este

permisă, numai tăierea lor cu secera este oprită. În via acestuia se

pot mânca struguri până la saturare numai în paner nu-i voie de

adunat (Deut., XXII, 23-25).

Rolul omului al şaptelea revine nevoiaşului căruia i se iartă

şi datoria (Deut., XV); cămătăria este oprită faţă de conaţionali

(Deut., XXIII, 20) (Levitic XXV, 36) haina văduvei să fie zălogită;

văduvele şi orfanii să fie chemaţi la ospeţe (Exod, XVI, 11, 16). 57

Căci Dumnezeu este tatăl văduvelor şi judecătorul orfanilor

(Ps., LXVII, 6). Apăsarea săracilor este aspru pedepsită şi în acest

scop mereu se aminteşte poporului evreu căci el a fost „rod în

pământul Egiptului" (Deut XXIV, 22). Nevoiaşii stau sub ocrotirea

lui Dumnezeu care-i milostiv şi îndurător şi preţuieşte pe cei ce au

milă de ei (Prov., XIV, 31).

Astfel, după legea Vechiului Testament, săracii nu sunt

obiect de dispreţ ca în păgânism ci obiect de îngrijire şi milostivire,

căci la Dumnezeu Milostivirea este mai bună decât jertfa.

56 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 65

57 Ibidem

41

Deşi Vechiul Testament n-a desfiinţat sclavia nici sclavii

nu au situaţia de umilinţă ca la alte popoare. Ei nu sunt consideraţi

unelte în mâna stăpânilor care îi pot maltrata şi ucide după bunul

plac. Legea Vechiului Testament îi apără împotriva mâniei şi

cruzimii stăpânilor (Exod, XXI, 20, 26-27). Sclavul fugit să nu mai

fie predat stăpânului (Deut. 23, 15).

Obligaţia iubirii faţă de aproapele nu-i limitată în Vechiul

Testament numai la membrii poporului ales. Străinul nu este identic

cu duşmanul. Trăind în mijlocul poporului evreu nu este lipsit de

orice drept.

Un sprijin deosebit pentru săraci îl constituia aşa-numita „a

doua zeciuială sau zeciuiala săracilor", prima zeciuială aparţinând

leviţilor.

Milostenia faţă de săraci şi de cei în nevoie are o trăsătură

fundamentală, care nu trebuie să lipsească „popului ales" pentru că

Dumnezeu este „milostiv şi blând"; El ia asupra Sa toate nevoile.

Dumnezeu este prezentat ca fiind milostiv, blând, are inimă de tată

şi este plin de îndurare, de aceea cine se milostiveşte de săraci

cinsteşte pe Dumnezeu (Proroc, 14, 31).

Un alt aspect care trebuie menţionat şi care are legătură cu

filantropia este viaţa de obşte, (folosirea în comun a mijloacelor de

trai).

Vechiul Testament cu înalta sa concepţie despre demnitatea

omului „creat după chipului lui Dumnezeu" fixează cel mai înalt

principiu moral. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

42

Pentru aplicarea practică a acestui principiu moral, Vechiul

Testament cuprinde o serie de dispoziţii privitoare la viaţa socială a

iudeului, membru al poporului ales de Dumnezeu pentru păstrarea

revelaţiei supranaturale şi pentru pregătirea omenirii în vederea

mântuirii ce avea să o aducă Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Domnul

Nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe Sfânta Cruce.

c) Conceptul de aproapele în creştinism - iubirea

aproapelui după învăţătura Noului Testament

În Noul Testament noţiunea aproapelui nu mai apare cu

nici un fel de limite. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a jertfit

pentru întreg neamul omenesc. După învăţătura creştină, aproapele

nostru este fiecare om: „Numai este iudeu, nici evreu, nu mai este

rob nici slobod; numai este parte bărbătească şi parte femeiască

pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus" (Gal., III, 28; Col.,

III, 11; Rom., X, 12).

Mântuitorul Iisus Hristos defineşte noţiunea de semen într-

un mod plastic în parabola samariteanului milostiv (Luca 10, 25-

31). Ni se redau în această parabolă cele trei atitudini pe care le

putem avea faţă de semeni, om contra om, om pentru om, om lângă

om. În parabolă ni se spune direct care este aproapele, dar se

43

înţelege din context.58

Astfel de situaţii dă posibilitatea să se înfrângă orice

sentiment de ură naţională şi religioasă. La întrebarea „Care este

aproapele meu?" Mântuitorul nu a răspuns direct ci prin inversarea

întrebării: „Cine dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele

celui căzut între tâlhari?". Inversarea a fost deliberată pentru a-1

forţa pe învăţătorul de lege să dea răspunsul corect: „cel care a avut

milă de el". Era singurul răspuns posibil fiind simpla constatare a

faptului.59

Prin inversare întrebarea nu mai priveşte obiectul ei ci

subiectul iubirii faţă de aproapele având sensul: eu sunt aproapele

oricui fiindcă oricine este aproapele meu. S-a spus apoi că în Noul

Testament nu este clară noţiunea de semen ci că noţiunea de frate

folosită adesea de Mântuitorul are un sens tot limitat.60

Aici trebuie să avem în vedere că Iisus Hristos s-a

identificat cu semenul pe lângă noi. (Matei XXV, 40,45). Termenul

de frate are un sens mai mare numai atunci când prin el îi înţelegem

pe toţi care poartă chipul dumnezeiesc. Termenul de frate îşi

dobândeşte o sferă mult mai largă în limbajul comunităţilor

apostolice şi în care creştinii se numeau între ei fraţi.

De asemenea,. Trebuie subliniat că în conceptul creştin

despre aproapele este cuprins şi duşmanul. Textul din predica de pe

58 Ibidem

59 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii şi sobornicitatea Bisericii, în Studii

Teologice, nr. 1-2, 1970, p. 65

60 Ibidem

44

munte: „Eu însă vă zic vouă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri" (Matei V,

44). Ca şi parabola Samarineanului Milostiv sunt lămuritoare în

această privinţă.

În concluzie după învăţătura creştină, noţiunea de

aproapele cuprinde în sine pe tot omul indiferent de rasă,

naţionalitate, stare socială, sex, religie etc.

Universalismul noţiunii de semen în Noul Testament îşi are

rădăcina în însuşi întruparea Logosului.

În noţiunea de semen intră deopotrivă şi sclavul care este

chemat la mântuire şi considerat semenul creştinului. În numele

egalităţii în demnitate Sfântul Apostol Pavel intervine pe lângă

Filimon să-1 reprimească pe sclavul Onisim „nu ca rob ci ca frate

prea iubit" (Filimon, 16).

Vechiul Testament cu caracterul sau revelaţional fixând

principiul „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Leviţi,

XIX, 18). Prezintă sub acest aspect o concepţie superioară, dar care

totuşi nu este lipsită de anumite limite de ordin extensiv şi intensiv

faţă de concepţia creştină.

Abia în Noul Testament comportarea faţă de semen, deşi

redată în aceeaşi formulare literară ca şi în Vechiul Testament

primeşte desăvârşirea corespunzătoare demnităţii umane, putând

astfel îndruma viaţa socială spre binele real al individului şi al

colectivităţii.

După concepţia creştină raporturile dintre individ ca şi

dintre colectivităţile umane, trebuie să fie limitate şi dirijate de

45

iubirea creştină, sădită de Mântuitorul Iisus Hristos lumii în înseşi

temelia învăţăturii, pe care a propovăduit-o cu cuvântul şi a realizat-

o însuşi cu fapta şi căreia Sfanţul Apostol Pavel i-a înclinat acel

sublim capitol 13 din prima epistolă adresată corintenilor, pe drept

cuvânt numit imnul iubirii creştine.61

Religia creştină oferă iubirea, cea mereu animată de spiritul

jertfelniciei pentru altul şi care este izvor inepuizabil de sănătate

sufletească şi morală.

Mântuitorul nu dă o definiţie a iubirii faţă de aproapele iar

din pildele şi aplicările practice în care îşi tălmăceşte porunca

iubirii, se înţelege limpede sensul ei. Împlinirea poruncii ţine de

dreptate condiţie necesară pentru a intra în împărăţia cerurilor.

(Matei X, 20). Dreptatea aici nu are sensul virtuţii sociale care

acordă fiecăruia ce este al său, ci este nume colectiv pentru întreaga

atitudine morală a creştinului, acoperindu-se în raportare la

aproapele cu iubirea poruncită de Mântuitorul.

Iubirea de aproapele formează cuprinsul poruncii exprese

date de Mântuitorul: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"

(Matei, V, 39), de asemenea poruncă nouă vă dau vouă: „Să vă

iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii

Mei dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan 13, 34-35).

Rostul fiecărei porunci este să determine pe om să-şi

îndrepte gândurile şi fapte într-o anumită direcţi si să-1 abată de la

61 Pr. Dr. Liviu Stan, Structura primară a comunităţii creştine, în Studii Teologice, nr. 9-10,

p. 1972, p. 658

46

altceva.62

Poruncind deci creştinului iubirea, Mântuitorul a voit a-i

atrage atenţia şi a-1 obliga să se angajeze cu toate puterile sale

numai în direcţia aceasta.

Caracterul imperativ al iubirii creştin arată că creştinul

trebuie mereu să se străduiască a o înfăptui în măsură tot mare.63

Nimeni nu poate socoti vreo dată că a realizat deplin

cerinţele iubirii creştine, care reprezintă forma cea mai înaltă a

desăvârşirii morale creştine. Deci imperfecţiunea firii omeneşti şi

natura valorii iubirii creştine lămuresc caracterul ei imperativ.

Iubirea faţă de aproapele mai apare şi explicată printr-o

serie de parabole şi exprimări directe.

Concepţia creştină pretinde întruparea principiilor sale în

viaţa zilnică a credinciosului, după vie a întemeietorului sau, care în

viaţa sa pământească şi-a trăit aievea învăţătura.

Enunţarea poruncii despre iubirea faţă de aproapele o face

Mântuitorul în discuţie cu fariseii.

Fariseii iau atitudine ostilă faţă de Mântuitor şi învăţătura

Sa. Caută mereu prilej să-1 prindă „în cuvânt" pentru a-L vădi

nesocotitor al Legii şi duşman al lui Dumnezeu şi astfel a-L putea

aduce în faţa poporului, socotind în felul acesta că vor zădărnici

răspândirea învăţăturii creştine.64 Discuţie aprigă provocase pe

atunci în mijlocul fariseilor, între altele şi întrebarea: dacă şi care

62 Ibidem

63 Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea pentru alţii…, o. cit. p. 78

64 Ibidem

47

sunt în Lege poruncile mari şi mici. Legea însăşi nu oferea un

criteriu sigur de ierarhizare a poruncilor şi astfel părerile erau

împărţite şi fiecare era susţinută cu tenacitate.65

Dar Mântuitorul înţelegând cursa întinsă, nu se lasă

antrenat în cearta fariseilor şi totuşi le dă un răspuns care trebuia să

primească aprobarea unanimă: „Să iubeşti pe Domnul tău, cu toată

inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea

şi cea dintâi poruncă" (Matei. XXII, 37-38)

Apoi Mântuitorul enunţă şi altă poruncă, numind-o „la fel"

cu prima „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei,

XXII, 39) - cunoscută iudeilor din Vechiul Testament (Lev., XIX,

18), unde se încheie o serie de dispoziţii pentru normarea

comportării faţă de semeni, adăugând că: „În aceste două porunci se

cuprinde Legea şi Profeţii" (Matei, XXII, 40).

Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să însemne suprema

datorie a creştinului angajând întreaga personalitate a creştinului.

Iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţă constituie suportul întregii

ordini morale.

Mântuitorul vorbeşte despre iubirea de Dumnezeu, ca

prima şi cea mai mare poruncă având în vedere că aceasta este

rădăcina iubirii faţă de aproapele dar de aici nu reiese că împlinirea

poruncii de a iubi aproapele poate fi lăsată ultimului plan. Legătura

dintre acestea două este arătată de Mântuitorul: „în aceste două

porunci se cuprinde toată Legea şi Profeţii" (Matei XXII, 40).

65 Ibidem

48

Iar Sfântul Apostol Pavel spune că „iubirea este împlinirea

legii" (Romani XII, 10). Ambele porunci stau într-o unitate

indestructibilă. Între ele există o legătură internă şi necesară pentru

că cel ce ne-a poruncit şi ne-a exemplificat iubirea faţă de aproapele

este Dumnezeu însuşi.

Iubirea de aproapele apare ca necesară întrucât este

mărturia celei dintâi.66

În iubirea de aproapele se verifică de fapt iubirea faţă de

Dumnezeu: „cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că

Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8), „.. .dacă Dumnezeu ne-a iubit

pe noi şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 1,11).

Dacă zice cineva, iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele său îl

urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe

care 1-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu 1-a văzut nu poate să-L

iubească. Şi această poruncă avem de la El: Cine iubeşte pe

Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (Ioan, IV, 20-21).

Ambele porunci formează, deci o unire indisolubilă. Între

ele există legătură lăuntrică şi necesară: iubirea faţă de aproapele

ancorează în iubirea faţă de Dumnezeu, iar aceasta îşi primeşte prin

cealaltă verificarea necesară.67

Ele sunt cele două coloane pe care se sprijină întreaga

ordine morală: prima, urmând raportul religios al credinciosului cu

Dumnezeu, iar a doua, viaţa morală în raporturile de la credinţă la

credincios. Ele sunt suportul şi sinteza, motivul şi scopul tuturor

66 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 56

67 Ibidem

49

celorlalte porunci.68

Prin porunca iubirii faţă de aproapele, Mântuitorul,

imprimă datoriilor morale ale credinciosului aceeaşi însemnătate ca

şi datoriilor religioase, ceea ce înseamnă că iubirea faţă de

aproapele trebuie cultivată cu aceeaşi îngrijire ca şi iubirea faţă de

Dumnezeu.

Numind porunca a doua „la fel" cu prima Mântuitorul arată

că iubirea faţă de aproapele are aceeaşi însemnătate în viaţa

credincioşilor ca şi iubirea faţă de Dumnezeu, al cărei fruct şi probă

de sinceritate este, şi împreună cu care circumscrie întreaga ordine

morală şi formează întreaga atitudine pământească a credincioşilor.

Iubirea faţă de aproapele este necesară şi pentru faptul că

este un răspuns al nostru la înseşi iubirea lui Dumnezeu, un răspuns

arătat printr-o faptă concretă faţă de un semen al nostru, cu care

Iisus însuşi se identifică (Matei, XXV, 40, 45). În iubirea faţă de

aproapele creştinul serveşte semenului dar nu lui Dumnezeu şi

propriei sale desăvârşiri. Creştinul trebuie să aprecieze ce are să dea

preotului, plecând de la persoana proprie, de la trebuinţele proprii şi

de la propriul său imbold după desăvârşire.

Şi după Sfântul Apostol Pavel toată legea se condensează

în iubirea faţă de aproapele: „Căci toată legea se cuprinde într-un

singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi"

(Galateni, V, 14), concepţie dezvoltată pe larg în Romani 13, 8-10.

Aici şi Sfântul Apostol Pavel accentuează că de toate

68 Ibidem

50

datoriile sale particulare, cetăţeneşti, de justiţie, se poate achita

cineva în măsură suficientă numai de iubirea de aproapele nu se

poate el socoti nici când complet achitat: „Nimănui cu nimic nu fiţi

datori, fără numai să vă iubiţi unii pe alţii, ca acela care iubeşte pe

aproapele a împlinit legea".

După cum legea morală, ca expresie a voinţei de bine,

obligă în permanenţă, la fel ţine în continuă obligaţie şi iubirea faţă

de aproapele, ca sinteză a întregii legi „şi orice altă poruncă ar mai

fi se cuprinde întru acest cuvânt: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe

tine însuţi". Practicare acestei iubiri este: împlinirea legii.

Sfântul Apostol Pavel pune accentul principal pe iubirea

faţă de Dumnezeu (Romani, VIII, 35), dar cu ea este conexată

necesar iubirea faţă de aproapele (I Corinteni, 8) care trebuind să

devină palpabile în raporturile dintre oameni, o verifică în chipul cel

mai limpede. Pentru acest cuvânt Sfanţul Apostol Pavel pune forma

iubirii faţă de aproapele ca sinteză a întregii legi a Mântuitorului, şi

observarea ei drept împlinirea practică a legii.

Sfântul Apostol Iacob fixează porunca iubirii faţă de

aproapele în centrul învăţăturii creştine numind-o „lege

împărătească" (II, 8). La Sfântul evanghelist Ioan porunca aceasta

primeşte o înfăţişare deosebită.

El relatează că în cuvintele sărbătoreşti de despărţire ţinute

ucenicilor de către Mântuitorul în preajma morţii Sale, pentru a-i

mângâia şi totodată pentru a-i lega şi după plecarea Sa, s-au strâns

laolaltă, le dă un scump testament porunca: „Poruncă nouă vă dau

51

ca să vă iubiţi unul pe altul dună cum eu v-am iubit ne voi aşa si voi

să vă iubiţi unul pe altul" (Ioan XIII, 34), subliniind că prin efectiva

ei practicare vor fi recunoscuţi ca ucenici ai Săi" (Ioan XIII, 35).

Mântuitorul enunţă aici porunca iubirii frăţeşti în sens

restrâns, al iubirii reciproce în comunitatea întemeiată de El, având

ca pildă şi iubirea Sa.

Mântuitorul a dat noţiunii de aproapele o semnificaţie

universală.

Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie de acelaşi

fel cu iubirea Mântuitorului faţă de oameni manifestată în cel mai

înalt grad în dăruirea cea mai dezinteresată şi cuprinzătoare faţă de

oricine.

Mântuitorul în iubirea Sa de oameni a luat chip de rob

(Filip, II, 7), renunţând la toate bogăţiile cereşti „ca să noi bogaţi"

(II Corinteni, VIII, 9) şi a trăit viaţa pământească exclusiv în

serviciul nostru, culminând în jertfirea propriei Sale vieţi pe sfânta

cruce, pentru mântuirea noastră.69

De aceste fel de iubire jertfelnică să fie cuprinşi şi ucenicii

Săi „ mai mare dragoste decât aceasta nimeni mu are: ca viaţa lui să

şi-o pună pentru prieten" (Ioan XV, 13). „Şi noi datori suntem să ne

punem sufletele pentru fraţi" (I Ioan III, 16).

Însuşirea cea mai caracteristică a iubirii creştine faţă de

aproapele o constituie faptul că ea nu se opreşte nici în faţa

duşmanului. În atitudinea faţă de aceasta, în iubirea creştină îşi

69 Ibidem

52

primeşte încoronarea supremă.70

Învăţătura despre iubirea faţă de duşmani este „piatra cea

mai de preţ în diadema moralei creştină. Iubirea faţă de duşmani

este cunoscută abia prin concepţia creştină. Iubirea faţă este o

datorie creştină firească, fiindcă şi duşmanul este om, are aceeaşi

natura ca fiecare om, deci este semenul nostru.

Această datorie au recunoscut-o reprezentanţii de seamă ai

gândirii din antichitatea clasică. Socrate, Platon, Cicero, Seneca şi

anume în temeiul faptului că şi duşmanul este părtaş la aceleiaşi firi

umane.

Dar pe când la aceştia, motivul atitudinii faţă de duşmani îl

constituie mărinimia firească în concepţia creştină, atitudinea faţă

de duşman este o manifestare a virtuţii iubirii. Iubirea antichităţii

precreştine este calcul rece, dictat de naţiune şi nu poate încălzi

inima, nu poate îndupleca la fapte corespunzătoare creştinului.

Gânditorii au formulat totuşi concepte morale demne de

reţinut. Perceptele lor nu rodesc pentru viaţă fiindcă le lipsesc

autoritatea necesară şi puterea harică. Deci în antichitatea

precreştină nu poate fi vorba de virtutea iubirii faţă de duşmani şi

numai de cazuri izolate de mărinimie faţă de ei.71

Morala Vechiului Testament, nu se ridică până la afirmarea

expresă a „universalul iubit de oameni". Totuşi nu se poate susţine

că Vechiului Testament iar fi străină ideea iubirii faţă de duşman.

70 Drd. Nicolae Stoleru, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan

Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1972, p. 234

71 Ibidem

53

Faţă de membrii poporului ales Vechiul Testament opreşte iudeului

mânia, ura, setea de răzbunare. „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în

inima ta... să nu-ţi răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor

poporului tău" (Lev. XIX, 17-18). Uneltirile duşmănoase sunt oprite

şi împotriva duşmanilor.72

Bucuria provocată de nenorocirea duşmanului se

pedepseşte: „Nu te bucura când cade vrăjmaşul tău şi când se

poticneşte să nu se veselească inima ta... nu te aprinde împotriva

răufăcătorilor căci cel ce face rău nu propăşeşte" (Prov, XXIV, 17-

20). Cel ce se bucură de o nenorocire nu va rămâne nepedepsit

(Prov. XVII, 5). Deci nedreptatea şi lipsa de iubire faţă de duşmanul

personal sunt oprite.

De asemenea în Vechiul Testament se porunceşte şi iubirea

pozitivă faţă de duşman manifestată în fapte de ajutor efectiv faţă de

el. Pe cel aflat la strâmtorare, fie el prieten sau duşman, evreul

trebuie să-1 ajute. „De flămânzeşte vrăjmaşul tău dă-i să mănânce

pâine şi dacă însetează adapă-1 cu apă, căci numai aşa îi grămădeşte

cărbuni pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti ţie" (Porv, XXV, 121-

72). Această atitudine îl va ruşina pe duşman şi-i va provoca

părerea de rău, determinându-1 la împăcare.73

Dar în Vechiul Testament întâlnim şi pilde măreţe de iubire

faşă de duşmanul personal. Iosif ajuns în Egipt la mărire şi putere,

primeşte cu iubire pe fraţii săi care din ură îl vânduseră în sclavie şi-

i roagă chiar să nu se mai întristeze şi să nu le pară rău că l-au

72 Ibidem

73 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 59

54

vândut.

Mărinimia lui David îl face pe Saul să-şi ridice glasul

plângând către făcătorul său, zicând: „Tu eşti mai drept decât mine,

căci mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău... Domnul

să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine"

(I Reg., XXIV, 18-20).

La poporul ales aflau legea talionului şi răzbunarea

sângelui, dar faptul se explică prin natura împrejurărilor de viaţă din

timpurile de atunci. Pentru Sfinţii Părinţi Legea Talionului apare

indispensabilă în acele timpuri, de cruzime generală pentru a mai

potoli setea de răzbunare a poporului evreu crescut în robia

Egiptului.

Legea talionului putea fi aplicată numai în baza unei

sentinţe judecătoreşti şi astfel că nu are propriu-zis caracterul de

răzbunare şi de pedeapsă, de lege judecătorească, nu morală.

Faţă de duşmanul personal al iudeului, iubirea este chiar

poruncită. Şi dacă ea nu este înşurubată iubirii faţă de Dumnezeu

apare cel puţin ca un act de ascultare faţă de o poruncă a lui

Dumnezeu. Astfel în concepţia morală a Vechiului Testament

despre atitudinea faţă de duşman, se confruntă două concepţii: cea

antică şi cea creştină. îndemnul la duşmănie şi atitudine ostilă faţă

de străini corespunde spiritului antichităţii iar îndemnurile la iubire,

spiritului creştin.

În Noul Testament, iubirea faţă de duşman e cuprinsă,

propăriu-zis în porunca iubirii faţă de aproapele. Mântuitorul dă

55

noţiunii despre aproapele caracter universal.

Fiecare om, indiferent unde trăieşte, căru-i popor, religii

sau stări sociale aparţinând, este aproapele nostru, după concepţia

creştină (Galateni, III, 28).

Acest caracter al noţiunii de „aproapele" în învăţătura

creştine se deprinde din însăşi fiinţa învăţăturii propovăduite de

Mântuitorul, care S-a întrupat şi a adus jertfa de la sfânta cruce

pentru mântuirea întregii omeniri din robia păcatului.

Mântuitorul dă poruncă pozitivă pentru iubirea duşmanului

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,

faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi

vă prigonesc" (Matei, V, 44; Luca VI, 26, 28-35).

Sfântul apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la

practicarea iubirii faţă de duşmani cu cuintele: „NU te lăsa biruit de

rău, ci biruieşte răul cu binele" (Romani, XII, 22). „Nu răsplăti

răul cu rău sau ocara cu ocara, ci din potrivă, binecuvântaţi, căci

spre aceasta aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea (I Petru,

III, 9).

Însemnătatea poruncii despre iubirea faşă de duşman şi

obligativitatea ei necondiţionată se desprind şi din faptul că cei ce

nu ţin seama de ea „ nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"

(Galateni, V, 20-21) şi că ura exclude de la viaţa veşnică (I Ioan III,

15).

Pentru Dumnezeu să-1 iubim pe duşman şi roadele jertfei

56

de pe sfânta cruce se extinde asupra tuturor.74

Dar Mântuitorul, pe care sfinţii apostoli L-au urmat n-a dat

numai învăţăturile cele mai sublime clare şi categorice în privinţa

iubirii faţă de duşman, ci prin viaţa suferinţele şi moartea Sa, ne-a

dat şi cea mai măreaţă pildă despre adevărata iubire faţă de El căci:

„ocărât fiind nu răspunde cu ocară, dat la chinuri nu ameninţă,ci se

lasă în ştirea celui ce judecă cu dreptate (I Petru II, 23) ceea ce

constituie temelia cea solidă a învăţăturii propovăduite şi pentru noi

motivele cele mai puternice spre a-i urma pilda.75

Cu deosebire pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Sa de

pe sfânta cruce rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-i

pe ei că nu ştiu ce fac" (Luca, XXIII, 34).

Învăţătura creştine aduce şi cere rugăciune pentru duşmani.

Această rugăciune „a iubirii crucificate" desigur priveşte în primul

rând pe chinuitorii care l-au ucis pe Mântuitorul, dar din punct de

vedere soteriologic, priveşte pe toţi cei păcătoşi.

Omul Vechiului Testament se ruga cu cuvintele: „Doamne

răsplăteşte-le lor" pe când creştinul spune „Doamne iartă-le lor".

Mântuitorul îndeamnă la iertare, blândeţe: „A-ţi auzit că s-a

zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă ă vă spun vouă să

nu staţi împotriva celui rău; iar celui ce te loveşte pe obrazul drept,

întoarce şi pe celălalt." (Matei, V, 38-40).

Practicarea iubirii creştine faţă de duşman este mijloc

potrivit pentru a distruge din suflet patima, setea de răzbunare, apoi

74 Ibidem

75 Drd. Nicolae Stoleru, op. cit. p. 23

57

pentru abţinerea de la multe nedreptăţi, pentru păstrarea bunei

înţelegeri a păcii.

Iubirea creştină faşă de duşman cere întâi recunoaşterea

demnităţii lui de om şi a bunelor lui însuşiri ci nu a defectelor lui.

Putem sintetiza anumite însuşiri ale iubirii creştine faşă de

aproapele.

Astfel iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să aibă un

caracter religios „ adică motivul şi scopul ei trebuie să fie la

Dumnezeu.

Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie universală,

după cum a arătat Mântuitorul în parabola despre samariteanul

milostiv (Luca x,27).

O altă însuşire a iubirii creştine faţă de aproapele este aceea

de a fi activă adică de a mi se rezuma numai la intenţie sau a se

exprima numai prin cuinte, ci să se manifeste prin fapte, iar în

împrejurări date, după pilda Mântuitorului chiar prin jertfa de sine.76

Iubirea creştină nu se rezumă la intenţie, ea este totodată

activă şi jertfelnică, se manifestă prin fapte.

Deşi iubirea creştină faţă de aproapele voieşte, dar şi

înfăptuieşte binele aproapelui. Ea angajează toate darurile şi puterile

creştinului pentru servirea semenilor, după pilda Mântuitorului.

Iubirea creştină faţă de aproapele trebuie să fie sfântă,

astfel că iubirea faţă de aproapele prin referire la ţinta supremă,

primeşte caracter religios, sfânt.

76 Ibidem

58

Apoi iubirea creştină trebuie să fie sinceră, apoi să stea în

ajutorul aproapelui numai spre bine ci nu spre păcat.

De asemenea, iubirea creştină faţă de aproapele să fie

dezinteresată. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele pentru un

folos al său propriu, atunci de fapt, nu-1 iubeşte pe aproapele ci se

iubeşte pe sine însuşi.

Însuşirile caracteristice ale iubirii creştine faţă de aproapele

sunt arătate de Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Dragostea rabdă

îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de

pizmă, dragostea nu se laudă, dragostea nu se trufeşte.

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu

se aprinde de mânie, şi dragostea nu pune la socoteală răul. Nu se

bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr. Toate le rabdă, toate le

crede,toate le nădăjduieşte, toate le suferă" (Corinteni, VIII, 4-7).

Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. Iubirea este

esenţa doctrinii şi vieţii creştine. Dumnezeu este iubire, iar omul, ca

să-şi poată ajunge scopul său ultim, trebuie să se asemene cu

Dumnezeu prin iubire. Viaţa veşnică şi fericită constă dintr-o

comuniune desăvârşită în iubire între oameni şi Dumnezeu.

Dumnezeu ne-a creat din iubire şi pentru fericire, iar

aceasta nu se poate câştiga decât prin iubire.

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit din marea Sa

iubire de oameni,spre a ne convinge şi pe noi să iubim,spre a trezi şi

spori în sufletul nostru iubirea mântuitoare. Prin iubirea Sa pentru

noi, Mântuitorul ne-a dat nouă puterea de a iubi (I Ioan IV, 19)

59

Iubirea este acea virtute fără pereche prin care ne

asemănăm şi ne unim cu Dumnezeu , ne înfrăţim cu semenii noştri,

îmblânzim pe vrăjmaşi şi transfigurăm întreaga natură, făcând din

ea,în mod progresiv, un adevărat paradis pământesc.

Iubirea creştină are ca obiect, în primul rând, pe Dumnezeu

ca fiind cel mai vrednic de iubire şi, în al doilea rând, pe semenii

noştri.

Iubirea faţă de Dumnezeu este răspunsul cuvenit din partea

noastră la iubirea divină arătată printr-un belşug de bunătăţi

revărsate asupra noastră. Ea se exprimă prin păzirea poruncilor Sale

şi cu deosebire prin iubirea noastră faţă de aproapele.

Iar despre iubirea faţă de aproape voi stărui in cele ce

urmează.

Când Mântuitorul a fost întrebat care este cea mai mare

poruncă din Lege, a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul, tău cu

toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este

cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este:

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Matei XXII, 37-39).

Prin parabola samariteanului milostiv,Mântuitorul ne-a

arătat că aproapele nostru este orice om, indiferent de neam, de

rasă, de religie, de sex, de profesie şi chiar indiferent de conduită

morală. Faptul că ne porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii

noştri(Matei V, 44) arată că aproapele nostru este orice om iară nici

o restricţie.

Pentru a ne face să înţelegem ce înseamnă a iubi pe

60

aproapele nostru, Mântuitorul ne arată că trebuie să pornim de la

iubirea de sine, să ne purtăm cu alţii aşa cum am vrea să se poarte şi

ei cu noi.

A iubi pe aproapele înseamnă a-i dori din toată inima

binele veşnic şi a ne strădui din toate puterile spre a contribui cât

mai mult posibil la realizarea binelui său.

Iubirea creştină faţă de aproapele poate fi cuprinsă în două

cuvinte: bunăvoinţa şi binefacere.

Numai bunăvoinţa nu este de ajuns. „Să nu iubim numai cu

cuvântul şi cu gura, ci cu faptă şi cu adevărul"- ne îndeamnă Sfântul

Evanghelist Ioan (I Ioan III, 28!";CF. Iacob II, 15-16). Iubirea

afectivă este necesară dar ea trebuie să devină şi o iubire efectivă.

Altfel, ca şi credinţa fără fapte, este moartă şi stearpă. Dar,

trebuie precizat, de asemenea, că nici faptele de ajutorare a

semenului nu pot fi considerate acte de iubire decât dacă sunt

izvorâte dintr-o inimă binevoitoare şi jertfelnică.

Acest adevăr este subliniat de Sfântul Apostol Pavel când

spune: „Si chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea

dragoste, nu-mi foloseşte la nimic"(I Corinteni XIII).

De aici reiese că nu iubim cu adevărat creştineşte cei ce ne

mărginim să compătimim pe aproapele numai în inima noastră şi

numai prin cuvinte, fără a-1 ajuta cu fapta. De asemenea, nici cei ce

facem fapte de ajutorare, dar nu din dorinţa de a face bine

aproapelui, ci din interese egoiste pentru laudă, onoruri, interese de

tot felul, nu iubim creştineşte, căci urmărim binele nostru propriu şi

61

nu pe al aproapelui nostru.77

Sfânta noastră Biserică ne lămureşte pe deplin în câte feluri

mai însemnate putem dori şi face bine semenului nostru.

Astfel,în Mărturisirea Ortodoxă sunt arătate şapte feluri de

bine cu privire la trup şi alte şapte cu privire la suflet.

Cu privire la trup, acestea sunt: hrănirea celor flămânzi,

adăparea celor însetaţi, îmbrăcarea celor goi, cercetarea celor în

necazuri şi nevoi şi a celor bolnavi, găzduirea călătorilor şi grija de

cei morţi.

Cu privire la suflet, faptele iubirii sunt: întoarcerea la calea

adevărului şi a virtuţii, a celor rătăciţi şi păcătoşi, învăţarea celor

neştiutori şi nepricepuţi, sfătuirea la vreme, rugăciunea pentru

aproapele, mângâierea celor întristaţi, nerăzbunarea pentru răul ce

ni se face şi iertarea.

Trebuie să reţinem că ni se porunceşte să iubim nu numai

pe cei ce ne iubesc, ci şi pe vrăjmaşii noştri. Si tocmai în iubirea

vrăjmaşilor stă noutatea şi puterea creatoare a iubirii creştine.

Căci este uşor să iubim pe cei ce ne iubesc,dar este greu să

iubim pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău. Totuşi vrăjmaşilor aplicăm

metoda cea mai bună spre a-i îndrepta pe aceştia, numai astfel

lărgindu-se cercul celor buni.

Într-adevăr, numai cel duşmănit izbuteşte să îmbuneze pe

cel ce-1 duşmăneşte, numai el posedă apa care poate stinge focul

din inima celui ce urăşte.

77 Drd. Gheorghe Bogdaproste, op. Cit. p. 60

62

Iubirea arătată faţă de duşmanul tău fiind neaşteptată, îl

face să se cutremure şi să se dezmeticească „îi toarnă cărbuni

aprinşi pe cap"-şi-l ajută să se îndrepte.

Din iubirea vrăjmaşului personal, rezultă un prim câştig şi

sigur : localizarea răului şi apoi stingerea lui treptată, urmată cel

mai adesea de o convertire în bine. Din duşman îl poţi face prieten.

Duşmanul nostru este fratele nostru care, fiind stăpânit de

ură este în primejdie de a-şi pierde sufletul. El are deci nevoie de

ajutorul nostru, pe care numai noi î-1 putem da cu folos, căci numai

iubindu-1 noi îl putem salva.

La primejdii aşa de mari este nevoie de acte eroice, pe care

Dumnezeu ne porunceşte să le facem în locul şi în numele Său,

precum şi cu ajutorul Său. De aceea, iubirea vrăjmaşului este

culmea cea mai înaltă a eroismului moral creştin şi metoda cea mai

eficace pentru întinderea binelui în lume.

Primul motiv pentru care trebuie să-1 iubim pe aproapele

nostru este acela că ne este de două ori frate: mai întâi pentru că ne

tragem toţi din aceeaşi familie de oameni; apoi , pentru că avem toţi

acelaşi Părinte Ceresc, al cărui chip îl purtăm toţi deopotrivă;

suntem toţi răscumpăraţi prin jertfa Fiului Său şi renăscuţi printr-

unul şi acelaşi Duh Sfânt. Prin iubirea de aproapele ne atragem

milostivirea lui Dumnezeu (Matei V,7); ne apropiem de Dumnezeu,

ne asemănăm cu Dumnezeu şi ne unim cu El (I Ioan IV, 16).78

Iubirea faţă de aproapele este o dovadă a iubirii faţă de

78 Ibidem

63

Dumnezeu şi nedespărţită de aceasta. Ea este şi semnul care

deosebeşte pe creştinul adevărat(Ioan XIII, 35).

În sfârşit, trebuie să iubim pe aproapele pentru că

Dumnezeu ne porunceşte ca fiind o condiţie neapărată a mântuirii şi

a fericirii noastre veşnice.

Iubirea stă la temelia păcii, a vieţii adevărate şi a

progresului. Ea este izvorul creaţiei, desăvârşirii şi fericirii noastre.

De aceea trebuie să ne străduim a înăbuşi în noi pornirile

egoiste, atât de înrădăcinate în firea noastră şi să ne deschidem larg

porţile inimii şi braţele spre a îmbrăţişa cu dragoste de frate pe tot

omul cu care venim în legătură, indiferent de neam, de credinţă sau

alte condiţii. Să fim simţitori la nevoile lui, sărindu-i în ajutor,

potrivit cu nevoile lui şi pe măsura puterilor noastre.

Să lărgim mereu iubirile închise la membrii familiei, la ai

patriei sau la prieteni ca să realizăm până la urmă o adevărată horă a

iubirii universale.

Să păstrăm legătura vie şi permanentă cu Domnul nostru

Iisus Hristos, care este nu numai învăţătorul şi Pilduitorul desăvârşit

al iubirii de oameni, dar şi izvorul puterii noastre iubitoare. El a

spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic" iar Sfântul Apostol Pavel

răspunde: „Pe toate le pot întru Hristos care mă întăreşte" (Filip, IV,

13).

Să rugăm pe Dumnezeu ca să inspire conducătorilor de

popoare să apuce iubirea şi în relaţiile internaţionale, căci numai

astfel se poate instaura în lume o pace dreaptă şi durabilă.

64

Să nu încetăm a cultiva iubirea faţă de aproapele, căci

suntem convinşi că singura viaţă fericită atât aici pe pământ, cât şi

dincolo este viaţa în iubire.

Este o legătură intrinsecă între dragoste şi slujire. Se

intrecondiţionează şi se completează reciproc.

Domnul nu a dat o lege,o măsură de a face milostenia, ci ea

trebuie făcută acolo unde este necesar , acolo unde se cere : „celui

care cere, dă-i" (Luca 6,30).Mântuitorul se identifica în primul rând

cu cei în suferinţă, asupriţi şi în lipsă: „Adevărat vă zic vouă ,

întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici,Mie Mi-aţi

făcut" (MateiXXV, 40). Şi pentru a trăi cu Dumnezeu în cer trebuie

să fi trăit cu El pe pământ; trebuie să-L iubeşti pe El, fiinţa

desăvârşită, „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul".

Activitatea de diaconie a Bisericii nu este altceva decât

continuarea a ceea ce Mântuitorul a făcut. Aceasta înseamnă de fapt

creştinismul.Mântuitorul nu s-a mărginit numai la predicarea

Evangheliei, „la toată zidirea", şi „vindeca toată boala şi toată

neputinţa". A vindecat bolnavii, a hrănit pe cei flămânzi în pustiu, a

iertat păcatele. La fel au făcut şi ucenicii. Ziua Cincizecimii este

ziua de naştere a Bisericii precum şi ziua de naştere a ceea ce este

nedespărţit de ea: milostenia.

Putem spune că abia acum, în Noul Testament s-au pus

bazele filantropiei, prin întruparea şi slujirea Domnului nostru Iisus

Hristos, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Ceea ce El a făcut a rămas

un model pentru filantropia Bisericii creştine.

65

Cercetând cu atenţie Noul Testament vedem că „diaconia"

nu este despărţită de „slujirea cuvântului" şi de ortodoxologie. Mai

mult, în lumina vestirii Evangheliei, în lumina cuvântului lui

Dumnezeu, slujirea practică îşi capătă temeiuri absolute.

Mântuitorul arată şi cum trebuie să se facă misiunea. Nu

prin predică pur şi simplu, ci prin predica însoţită de fapte

evanghelice, care să reflecte voia şi caracterul

lui Dumnezeu: să vindece boli, să dea de mâncare, să cureţe leproşi,

să stea în ajutori oricărei neputinţe, şi totul fără plată, în dar (Matei,

X, 8) propovăduirea n-a fost niciodată despărţită de slujirea efectivă

şi niciodată slujirea n-a fost practicată ca urmare a convertirii, ci a

fost simultană sau anterioară. Misiunea dată Sfinţilor Apostoli de

către Mântuitor este trimitere la propovăduire şi slujire.

66

CAPITOLUL II

MISIUNEA BISERICII

Misiunea morală şi socială a Bisericii.

Biserica creştină în sensul de comunitate religioasă morală,

înfiinţată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un

aşezământ dumnezeiesc şi omenesc în acelaşi timp. Prin originea,

învăţătura, spiritul, scopul şi puterile ei, ea are un caracter

supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este

constituită ea are un caracter omenesc.

De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui

Hristos ca şi comunitate răscumpărată prin jertfa şi învierea lui

Hristos, a oferit celor ce au primit viaţa ei soluţii la toate problemele

timpurilor. Asistată de Duhul Sfânt. Deşi imperfectă ca organizare

umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica

drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei

în parte, dar şi ale societăţii în care şi-a împlinit misiunea

încredinţată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat şi Dumnezeu

adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu şi de Om, cu iconomie Biserica a

67

iubit şi iubeşte integral, trup şi suflet deodată.

Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o

comunitate religioasă morală, să se închege într-un organism social,

al cărui corp şi temelii să fie el, Cel care s-a jertfit pentru mântuirea

omenirii. Mântuitorul însuşi a întemeiat o astfel de societate şi a

înzestrat-o cu toate elementele cerute de fiinţa existentă şi

dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca centru şi

organ al lucrării sale mântuitoare ».

Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei

slujiri a Mântuitorului, prin care el şi-a împlinit lucrarea sa

mântuitoare. Mijloacele şi puterea pentru realizarea acestei misiuni

Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul şi

Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. în afară de Biserică nu

poate exista Creştinism. în Biserică şi-a primit creştinismul forma

concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui. Iar creştinismul

este « mântuirea în Hristos » în şi prin Biserică se mijloceşte

mântuirea noastră, rosteşte adevărul religios şi e împărtăşeşte harul

divin79.

Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului ( Tim III, 15 )

păzitoare canonică şi explicatoare autentică a revelaţiei depozitată

în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Fără Biserică nu-i credinţă

adevărată, nu-i mântuire. Viaţa creştină înseamnă viaţa trăită după

învăţătura Mântuitorului. Interpretarea şi difuzarea principiilor care

duc la trăirea acestui mod de viaţă revin Biserici, care nu caută sa-şi

79 Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

68

impună concepţia creştină decât pe calea convingerii şi a liberei

acceptări din partea omului.

Biserica ortodoxă este o instituţie vizibilă prin membrii şi

conducătorii ei, prin legile de organizare, mijloace de convingere şi

conducere.

Alături de aceste elemente concrete, vizibile « Biserica este

formată şi din elemente interne, invizibile şi spirituale. Acestea

sunt: credinţa internă, speranţa, dragostea şi harul sau toate darurile

şi puterile cu ajutorul cărora Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa

sateriologică ».

Biserica este întemeiată în vederea unui scop eminamente

spiritual « dar toate elementele sale externe atestă, alături de

caracterul invizibil intern şi spiritul şi caracterul formal extern

vizibil şi concret. Acest caracter extern, vizibil şi concret,

conturează pe deplin noţiunea Ortodoxă de Biserică »80

Fenomenalitatea Biserici se vădeşte şi prin conducerea sa

ierarhică, vie şi concretă, ea se mai vădeşte şi prin semnele concrete

prin care se împărtăşeşte harul: cele şapte Taine. Activitatea

principală a Biserici Ortodoxe este activitatea sateriologică.

Ei i s-a încredinţat misiunea de mântuire a credincioşilor.

îndeplinirea acestei misiuni este dusă de Biserică fără deosebire

între indivizi şi popoare, fără discriminări rasiale şi confesionale, în

spiritul unei libertăţi perfecte.

La mântuire este chemat fiecare individ, fără nici o

80 Ibidem

69

constrângere fizică sau morală - Virtutea fundamentală pentru viaţa

creştină, pentru mântuire este milostenia. Fără feciorie te piti

mântui, dar fără milostenie cu neputinţă.

Milostenia este neapărată trebuinţă şi le ţine pe toate.

Milostenia este inima virtuţii. Dar unima aceasta încetează a mai

bate dacă nu da tuturor duhul ei.

Întocmai ca o fântână: « Dacă ţine în ea apa izvoarelor sale,

se strică; tot aşa şi cu bogaţii când ţin averile numai pentru ei

înşişi».

Milostenia nu lasă să se stingă candelele. (Matei 25,1-12)

« Activitatea Biserici ortodoxe nu se reduce la un rol

sateriologic, ci ea se divide şi într-un rol social, cultural moral şi

religios misionar. Toate aceste roluri colaborează la realizarea unei

mântuiri perfecte a credincioşilor săi ».

Misiunea morală şi socială a Biserici constă în difuzarea

principiilor morale creştine în adâncirea lor în conştiinţa

credincioşilor pentru ai determina la trăirea zilnică a învăţăturii

creştine.

Biserica noastră are convingerea şi experienţa că, pe

temeiul principiilor sale morale poate face pe credincioşii săi buni

cetăţeni şi ai împărăţiei divine şi ai statului pământesc. Căci dacă

Mântuitorul a spus « împărăţia mea nu este din lumea aceasta »,

totuşi ea este prin definiţie pentru lumea aceasta s-a întrupat şi a

murit el.

Creştinismul, prin doctrina sa dogmatică şi morală pune la

70

îndemâna credinciosului elemente trebuitoare pentru potolirea setei

de adevăr, bine şi frumos, pentru explicarea rostului vieţii şi al

lumii, pentru orientarea şi organizarea existenţei sale. îndrumarea

aceasta în sens creştin revine Bisericii.

Urmând pilda Mântuitorului Biserica pleacă în îndeplinirea

acestei misiuni de la individul uman.

Viaţa nouă, viaţa creştină, cu adevăratele ei imperativele

morale şi sociale, cu sensibilizarea conştiinţei morale, trebuie să

înceapă cu prefacerea lăuntrică a omului, cu înfrumuseţarea

interiorului său sufletesc « Pocăiţi-vă » este doar cuvântul cu care

Mântuitorul îşi începe activitatea sa.

Fără pocăinţă adevărată, fără disciplinarea eului lăuntric,

nu se poate face nimic. Omul credincios trebuie să tindă către

desăvârşire « Fiţi desăvârşiţi, precum şi tatăl vostru din ceruri

desăvârşit este » (Matei V, 48).

Iar desăvârşirea cere pocăinţă şi trăirea în viaţă a

percepţiilor morale. « Eu sunt calea, adevărul şi viaţa »; « Nimeni

nu vine la Tatăl numai prin mine» (Ioan XIV,6). Şi trăirea în viaţă a

învăţăturii Mântuitorului înseamnă Cunoaşterea şi Iubirea Lui, ceea

ce propovăduieşte şi mijloceşte Biserica.

Ea voieşte ca credinciosul sa-şi împodobească sufletul cu

virtutea iubirii şi pe aceasta să-şi clădească viaţă nouă, căci «

dragostea îndelung rabdă, dragostea e plină de bunătate ».

« Dragostea niciodată nu cade » Spune Sfântul Apostol

Pavel în « Imnul iubirii »( I Cor. XIII ). În această atitudine stă

71

nobleţea caracterului ortodox şi drumul adevărat spre mântuire, aici

este zugrăvit tabloul adevăratului suflet ortodox.

Biserica îşi exercită influenţa sa moralizatoare asupra

credinciosului prin multiple mijloace şi forme: predicarea caldă şi

continuă a cuvântului divin cu ilustrarea realizării lui din partea

Mântuitorului şi în legătura cu aceasta şi înfăţişarea vieţii sfinţilor,

ca pildă de urmat în trăirea preceptelor creştine; apoi săvârşirea

Sfintelor Taine, relevând aici fără a diminua cu nimic importanţa

celorlalte Taine - Sfânta Euharistie şi Mărturisirea - rugăciunea,

meditaţia, educaţia pe scurt toate mijloacele şi metodele de

pastoraţie utilizate de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă pentru

crearea de caractere morale. Slujirea preoţească nu se rezumă doar

la activitatea simţitoare la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte Sfinte

slujbe.

Predica însăşi " este un act de cult divin parte integrantă a

Sfintei Liturghi şi nu trebuie să lipsească. In vechime predica era

nedespărţită de cultul divin şi nici nu se concepea Liturghie fără

omilie ".81

Sfânta Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru

propovăduirea creştină ca parte a misiunii Biserici. De fapt

propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în însăşi

slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos.

În lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui

Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnităţi ale

81 Ibidem

72

Mântuitorului, pe care o încredinţează Biserici, în calitatea Sa de

cap al Biserici ( Ef.,5.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii.

Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în

caracterul ei premergător fiindcă locul central îl are legătura dintre

om şi Dumnezeu. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, se naşte în

sufletul omului credinţa, iar prin credinţă se ajunge la cunoaşterea

lui Dumnezeu. Domnul Hristos le porunceşte apostolilor săi "

Mergeţi în lume şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura "( Mc.

16,13), şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului

(Mc. 18,20).

Predica a ocupat un loc central în gândirea şi activitatea

sfinţilor părinţi.

Urmând sfinţilor apostoli, ei au înţeles predica ca pe o

datorie fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica este o datorie

care le întrece pe toate, afirmă „Sfântul Ioan Gură de Aur".

Sfântul apostol Ioan Gură de Aur nu pretinde preotului

predicator să fie desăvârşit în arta oratorică, asemenea marilor

oratori antici: Socrate, Denestene, Tucidide, Platon, care îi cere să

fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine.

Sfinţi Apostoli au fost primi învăţări ai creştinilor care

aveau datoria să predice drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei,

aşa cum 1-a lăsat Iisus Hristos.

Fiind o misiune încredinţată Biserici, predica slujeşte

comunităţii bisericeşti şi înţelesul autentic al cuvântului.82

82 Ibidem

73

Astfel prin transmiterea către ascultător a adevărurilor

revelate, predica îl face prezent pe Iisus Hristos în sufletele

oamenilor.

Prin cuvintele sale omeneşti predicatorul creştin, ajuns prin

harul lui Dumnezeu vas ales sfinţit este chemat să devină asemenea

apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos

şi Evanghelia Lui, este chemat să întrupeze în sufletul oamenilor

Cuvântul lui Dumnezeu, sa-i sensibilizeze pentru Hristos şi să şe

schimbe modul de viaţă, să-i renască la o nouă viaţă, în Duhul

Sfânt, aşa încât să mărturisească cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc

eu ci Hristos trăieşte în mine ".

Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi

conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea

sufletului.

Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în

Biserică este o cale de împărtăşire a vieţii veşnice: « Cel ce ascultă

Cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică

»(1.5.24).

Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o altă

caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină, căci cuvântul

lui Dumnezeu este viu şi rămâne în veac (I. P. 1,23).

Sfântul Ioan Gură de Aur numit astfel pentru frumuseţea

cuvântărilor sale este cel mai mare predicator din epoca patristică,

model pentru toţi predicatorii din toate timpurile. El este atât orator

cât şi teoretician despre oratoria sacră îndeosebi pentru trataul său "

74

Despre preoţie".

El este izvorul veşnic din care se vor adăpa toţi cei însetaţi

de frumuseţile gândirii şi vieţuirii creştine autentice.

Culmea pe care a atins-o în locuinţa sacră se datorează

meditaţiei, rugăciunii, muncii neobosite, sfinţeniei vieţii sale,

inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi talentul său oratoric, care este

darul lui Dumnezeu.83

Prin înfăţişarea vieţii sfinţilor, prin virtuţile lor pilde de

urmat, Biserica îşi exercită influenţa moralizatoare asupra

credinciosului. Sfinţii sunt podoaba Biserici.

Ei sunt acele mădulare ale "Timpului lui Hristos în care

Duhul Biserici s-a întrupat în chip desăvârşit". Ei sunt cununa maici

lor duhovniceşti Biserica. Şi tocmai pentru că sfântul este iubire, el

participă la viaţa Biserici şi deci la viaţa fraţilor lui de pe pământ. 84

Cei ce au ajuns la limanul sfinţeniei sunt în comuniune cu

credincioşii, care aleargă spre ţintă şi duc lupta Sfinţeniei. Ei se

roagă pentru fraţii lor de pe pământ, îi încurajează, împuternicindu-i

în lupta împotriva păcatului, manifestându-şi în chip nevăzut

simpatia şi grija pentru ei.

Credincioşii la rândul lor îi cinstesc ca pe nişte "ucenici şi

urmăritori ai Domnului " în care sfinţenia lui Hristos străluceşte cu

putere. Cinstirea aceasta se arată în cult care este activizarea

comuniunii cu credinciosul pentru desăvârşirea, căci vrerea sfinţilor

este ca noi să devenim sfinţi.

83 Ibidem

84 Ibidem

75

Despre cult Sfântul Ioan Damaschinul rezumau întreaga

epocă potristică, spune: "Trebuie cinstiţi sfinţii pentru că sunt

prieteni ai lui Hristos fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Ei au

stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată asemănarea cu chipul

lui Dumnezeu" şi "prin participare la Dumnezeu au devenit prin har

ceea ce este el prin fire". Dumnezeu este viaţă şi lumină, iar cei care

sunt în mâna Domnului sunt viaţă şi lumină. Ei sunt lăcaşurile

însufleţite ale lui Dumnezeu.

De aceea "trebuie sa-i cinstim în felurite chipuri", "că prin

aceasta se cinsteşte Dumnezeu", să le ridicăm stâlpi, icoane văzute

şi noi înşine să ne facem, prin imitarea virtuţii lor, stâlp şi icoane

însufleţite ale lor. "Privind la viaţa tuturor a acestora să le urmăm

credinţa, dragostea, nădejdea, zelul, viaţa, răbdarea până la sânge ca

să avem părtăşie cu ei".

Noi urmărim pe sfinţi pentru că ei sunt imitatorii

desăvârşirii, ai lui Hristos. Urmarea sfinţilor ne uşurează păşirea pe

urmele lui Hristos.

„Dacă urmarea lui Hristos, nu este o imitare exterioară, ci

este trăire în duhul lui Hristos, acelaşi lucru este valabil şi pentru

imitarea sfinţilor. Şi imitarea sfinţilor trebuie să fie o urmare

duhovnicească.

E şi firesc, oricât de variate şi personalităţi ar fi sfinţii,

totuşi fiecare credincios este unic în felul său, are o fire şi un fel de

a fi specific, care îi aparţine numai lui".

În viaţa sfinţilor lucrul esenţial nu sunt minunile, nici

76

vedeniile ci lupta desăvârşirii morale. Sfinţii sunt următori ai

sfinţeniei lui Hristos şi călăuzitorii noştri pe cărările sfinţeniei

morale.

Cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine sunt nedespărţite în

lucrarea de mântuire a Bisericii. Prin cuvânt şi taină Hristos însuşi

este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. Ele sunt cele două

mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul dumnezeiesc.85

Cuvântul rostit în Duhul Sfânt iniţiază şi conduce spre

mântuire, iar sfintele taine împărtăşesc deplin harul mântuitor.

Relaţia prefinală între cuvântul lui Dumnezeu şi sfintele taine se

fundamentează în persoana Fiului lui Dumnezeu.

Biserica ortodoxă învaţă că atât prin propovăduirea

cuvântului, cât şi prin săvârşirea sfintelor taine se împărtăşeşte harul

divin mântuitor. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu

Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi numai cu învăţătura

dumnezeiască şi care sunt întăriţi cu puterea harului prin sfintele

taine. Nici cuvântul propovăduit fără sfintele taine şi nici sfintele

traine fără cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi taina sunt acte

sacramentale nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii.

Biserica ortodoxa ca instituţie compusă din oameni şi

pentru oameni a lucrat nu numai pentru mântuirea lor sufletească ci

şi pentru bunăstarea lor temporală terestră. Marile binefaceri sociale

pe care le-a realizat Biserica aici pe pământ se pot împărţi după cum

se referă, la individ, la familie şi la societate.

85 Ibidem

77

Individul este înălţat în cadrele Bisericii la adevărata ei

valoare. Deosebirile între indivizi, şi discriminările sociale sunt

desfiinţate.

Sfântul apostol Pavel spune hotărât „Numai există iudeu,

nici grec; nu mai există rob nici slobod; nu mai există parte

femeiască şi parte bărbătească fiindcă toţi suntem una în Hristos

Iisus" (Galateni III, 28). Societatea creştină este o societate nouă

complet refăcută şi reînviată la o altă viaţă. Creştinul preţuieşte şi

economiseşte mijloacele materiale nu ca scop în sine ci ca mijloace

pentru susţinerea vieţii.

Credincioşii ortodocşi se supun Bisericii pentru a-şi lucra

mântuirea lor. Ei sunt elemente constructive şi disciplinate ale

statului.

Biserica Ortodoxă învaţă supunerea, care este o poruncă

divină, căci zice Sfanţul Apostol Pavel: „Tot sufletul să se supună

stăpânirilor mai înalte, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu

şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu sunt rânduite" (Romani,

XIII, 1).

Factorul dinamic şi elementul de sudură socială al Bisericii

ortodoxe este porunca iubirii aproapelui. „Biserica Ortodoxă este

categorică în această privinţă cum a fost Mântuitorul „Să iubeşti pe

aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, XII, 38). Iubirea aproapelui

stă la temelia tuturor marilor acţiuni sociale ale Bisericii Ortodoxe".

Alături de poporul credincios ierarhia conducătoare a

Bisericii a avut un mod social precumpănitor fiind în imensa-i

78

maturitate, totdeauna lângă interesele şi durerile poporului.

Încă de la începuturile lucrării sale Biserica, prin sfinţii

apostoli şi urmaşii lor s-a îngrijit de problemele materiale ale celor

săraci. Astfel s-au pus bazele unor instituţii de asistenţă socială,

care şi-au desfăşurat acţiunile în cadru religios, cu scop religios şi

social.86

Dacă în Biserica primară actele de filantropie se făceau în

cercuri mai restrânse odată cu libertatea creştinismului cu creşterea

numărului celor săraci se impuneau noi forme organizate de

asistenţă socială.

Dacă de la început aceste fapte se numeau simple fapte de

milostenie începând cu secolul al IV-lea fapta bună devine fundaţie,

milostenia devine bun imobiliar, iar mâna darnică se transformă în

casă ospitalieră şi astfel iau naştere aşezămintele de asistenţă-

socială.87

Cea mai mare parte a omiliilor Sfanţului Ioan Gură De aur

cuprinde îndemnuri de a face milostenie, de a ajuta pe cei în lipsuri

etc. aceşti sfinţi printre care în mod deosebit Sfântul Vasile cel

Mare, au creat instituţii de asistenţă-socială, celebra fiind

Vasiliadele, ea constituind un mod pentru activitatea socială a

Bisericii dintotdeauna şi de pretutindeni.

Şi la noi, după organizarea statelor feudale şi a

Mitropoliilor, întâlnim anumite centre de asistenţă socială.

Ierarhii noştri au pus accent în predicile şi în scrierile lor pe

86 Ibidem

87 Ibidem

79

milostenie, cu toate aspectele ei şi pe înfiinţarea de aşezăminte cu

caracter filantropic. Au apărut bolniţe pe lângă mănăstiri , iar odată

cu începutul secolului XVIII apar primele spitale organizate cu

ajutorul domnitorilor sub patronajul Bisericii.

Nicicând, chiar în timpurile şi în condiţiile cele mai

dificile Biserica nu şi-a întrerupt total slujirea pe tărâm social. Fără

îndoială că Biserica fidelă misiunii ei continuă să fie în mod esenţial

mântuitoare, dar opera de mântuire şi-a îndeplinit prin slujire.

Pe lângă activitatea socială, morală, Biserica a jucat in rol

extrem de important în păstrarea limbii şi a identităţii naţionale.

Din cele mai vechi timpuri Biserica şi slujitorii ei au fost

din popor şi alături de popor. Preoţii şi călugării au fost primii

scriitori de cărţi şi traducători şi copişti. Toate manuscrisele din

fondul naţional de manuscrise portă semnătura de copişti preoţi sau

monahi.

Ei au fost aşadar primii răspânditori de cultură, primii

tipografi. Biserica Ortodoxă este o instituţie socială clădită pe

temelia dragostei şi a păcii care îndeplineşte o activitate specifică ei

pe care n-o poate suplini nici o instituţie. De concepţia democratică,

corectă care trebuie să stea la temelia acţiunilor ei sociale de

misionare depinde astfel îndeplinirea perfectă a marilor sale sarcini

sociale.

80

c) Preotul model al convieţuiri umane şi al iubirii de

semeni

Misiunea pastorală este dumnezeiască, atât după origine cât

şi după scop şi mijloace, este un obicei în care lucrează direct mâna

lui Dumnezeu, este o scriere atât de înaltă încât îngerii abia

îndrăznesc a privi la ea cu frică şi cu cutremur. La această

dumnezeiască slujbă este chemat preotul spre a fi ca orfan văzut, ca

reprezentant al lui Dumnezeu spre a săvârşi lucrul lui şi a trăi

adevărul său. Misiunea pastorală constă în continuarea şi

răspândirea în timp a operei Mântuitorului săvârşită de către însuşi

Iisus Hristos prin slujitorii săi aleşi puşi de dânsul şi întăriţi de

Duhul Sfânt, apostolii şi după ei Episcopii şi preoţii.

Preotul trebuie să fie vasul celor mai alese însuşiri morale

în fruntea cărora trebuie să stea ca regină dragostea fierbinte de

Hristos şi de Biserica Sa. „Preotul trebuie să fie sobru,cu multă

băgare de seamă şi înzestrat cu nenumăraţi ochi pentru a trăi nu

numai pentru el însuşi ci şi pentru aşa de mare mulţime de oameni.88

Preotul creştin trebuie să fie comoară de filozofie şi ştiinţă.

Sfântul apostol Pavel în această privinţă este un model

incomparabil. Pavel strălucea prin gnoza, strălucirea lui."Dacă aş

cere frăţia sufletului lui Isocrat, eleganţa lui Demostene, gravitatea

88 Ibidem

81

lui Tucidyde şi sublimul lui Platon ar trebui să pun în primul rând

mărturie despre ştiinţa lui Pavel".

Viaţă ireproşabilă va avea preotul când în relaţiile cu

ceilalţi oameni se a purta cu bună cuviinţă dând respectul şi cinstea

cuvenită fiecăruia; pe cei mai bătrâni tratându-i ca pe nişte părinţi,

pe cei de-o vârstă cu el ca pe nişte fraţi iar pe cei mai tineri ca pe

nişte copii.

Cinstea este cununa cea mai preţuită a preoţiei şi cu

adevărat Sfântul Apostol Pavel o consideră mai de preţ decât chiar

viaţa acestuia.

Mai bine, zice el, îmi este mie a muri decât lauda (cinstea)

mea să facă cineva zadarnică" (I Corinteni, IX).

Preotul trebuie să fie blând, să-şi păstreze pacea şi liniştea

sufletească, chiar şi în împrejurări neplăcute şi supărătoare. Iar prin

aceasta îi va creşte meritul foarte mult, căci şi Mântuitorul:

„Ocărându-se împotrivă n-a ocărât ci pătimind n-a îngrozit (I Petru

XI, 23) pe călăii săi, El din contră S-a rugat pentru dânşii.

Preotul este dator a arăta blândeţe şi linişte sufletească

chiar atunci când va fi nevoit să mustre şi să certe greşelile şi

nedreptăţile fiilor săi sufleteşti, fără însă a da loc mâniei în inima sa

„ştiind că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob

I, 20).

Temelia pe care s-a clădit creştinismul în lume este

dreptatea pentru aproapele, voia de care nici dreptatea lui

Dumnezeu nu are valoare. Dragostea către aproapele însă nu se

82

poate pricepe însă fără acte de milostenie sufleteşti şi trupeşti şi

numai creştinismului îi revine meritul că a putut tămădui multe răni

de care suferă lumea păgână şi a făcut să înceteze multe durere şi

amărăciuni.

Preotul fiind propovăduitorul înaltului principiu de caritate

creştinească, trebuie să fie totodată şi un exemplu viu al celui mai

nobil simţământ; numai atunci sămânţa creştină a prinde rădăcină,

numai atunci sfatul său va fi împlinit.

Astfel preotul trebuie să fie pătruns mai mult decât oricine

de virtutea iubirii de aproapele şi de compătimit. Inima să fie

simţitoare la toate nenorocirile şi durerile fiilor şi să nu le treacă cu

vederea, precum au făcut preotul şi levitul din Vechiul Testament ci

ca Samarineanul plin de milă să aducă din propriile sale mijloace

alinare şi îndulcire suferindului, văduvei, orfanului, bătrânului,

neputinciosului, străinului etc; iar atunci când mijloacele sale nu iar

fi îndestulătoare atunci el să fie începătorul şi susţinătorul stăruitor

al oricărei fapte filantropice.

Atunci ar putea zice preotul ca şi dreptul Iov: „ochi am fost

orbilor şi picior şchiopilor, eu am fost tată neputincioşilor şi am

ajutat orfanului care nu avea ajutor (Iov, XXIX, 12-16). Preotul este

părintele tuturor, el trebuie să lupte tot timpul pentru semenii săi,

temelia pe care s-a clădit şi trăieşte creştinismul este dragostea de

Dumnezeu şi de aproapele.

Spiritul creştin se caracterizează prin dragoste sincere şi

dezinteresată faţă de aproapele şi care dragoste nu este mărginită de

83

limbă, de naţionalitate, ea este universală căci înaintea lui Hristos

Dumnezeu toţi oamenii sunt una.

Această dragoste s-a arătat în fapte măreţe de binefacere,

deopotrivă şi faţă de prieteni şi faşă de străini şi faţă de duşmani

cum a zis Iisus Hristos.

Astfel creştinismul cu dragostea sa a făcut începutul

instituţiilor măreţe de binefacere prin care a îndulcit durerile şi

suferinţele oamenilor.

Creştinismul din cele dintâi zile ale existenţei sale a

îndulcit viaţa săracului, a bătrânului, a orfanului, a văduvei a uşurat

durea şi a vindecat neputinţele trupeşti din daniile pe care

credincioşii le depuneau la picioarele apostolilor.

Părinţii şi dascălii Bisericii au păstrat şi cultivat acest caracter

în decursul veacurilor.

La uşa şi sub protecţia bisericii s-au înfiinţat instituţii de

binefacere: spitale, ospicii, aziluri de bătrâni, de văduve şi copii,

şcoli şi tot prin spiritul creştin şi la umbra bisericii trăiesc şi

prosperă aceste instituţii. Cu cât astfel de aşezăminte vor fi mai

numeroase cu atât societatea va fi mai puţin de rele şi amărăciuni.

Pătruns în adâncul fiinţei sale de iubire, preotul rămâne

nedespărţit de Fiul lui Dumnezeu, ca mlădiţa de viţă. (Ioan XV, 5).

Mântuitorul Hristos îşi va recunoaşte chipul său în el pe de o

parte, iar pe de altă parte, păstoriţii săi vor fi pătrunşi de acelaşi duh

al iubirii şi vor lucra sub imperiul dragostei divine.

Iubirea atinge înălţimile cele mai mari, atunci când se apleacă

84

cu milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se

apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât le câştigă

pe cele înalte. 89

Aceasta e măsura puterii de înălţare spre cele dumnezeieşti".

(Sfântul Grigorie cel Mare) Iubirea se manifestă ca frumuseţea. Este

forţa care generează lumină şi căldură, creează, zideşte, înalţă şi

desăvârşeşte. Iubirea este puterea care înveşniceşte.

CAPITOLUL III

89 V. Bel, Temeiurile teologice ale misiunii, in "Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI

(1996), nr.1-2, p.23

85

MISIUNEA ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Tradiţia religioasă cu adânci rădăcini în viaţa poporului nostru

a rezista tuturor încercărilor de a fi scoasă din sufletele

credincioşilor.

Iată că după jumătate de secol, când nimeni n-o mai opreşte de

a se manifesta, credinţa se dovedeşte a fi vie.

Biserica, în smerenie, e datoare să-şi îndeplinească misiunea

care i-a fost încredinţată de Mântuitorul. Să-i înveţe pe oameni să se

teama de Dumnezeu şi să se iubească între ei. Să promoveze prin

cuvânt şi fapta valorile morale descoperite de Dumnezeu, deci

sigure, care dau sens vieţii şi stabileşte raporturile dintre oameni.

Numai aşa se poate pune capăt bunului plac, abuzului şi egoismului

ca norme de viaţă.

Nu „omul e măsura tuturor lucrurilor", cum spune Protagoras,

şi cum multe filosofii au încercat să propovăduiască. Biserica învaţă

că un principiu moral se susţine numai când e descoperit de

Dumnezeu, numai atunci are forţa şi garanţia absolută. Accentul pe

care-1 pune el pe revelaţie este categoric. Dacă e vorba să ne căutăm

un model de om, îl avem: Omul-Dumnezeu Iisus Hristos. S-a

întrupat ca să fie pe măsura noastră, ca să putem fi pe măsura Lui.

Biserica propovăduieşte iubirea aproapelui. Numai prin iubire

şi printr-o morală solidă religioasă se a putea însănătoşi lumea. Iată

86

ce sarcină stă în faţa Bisericii: să-L ofere pe Iisus şi învăţătura Sa

drept mijloc de îndreptare şi convieţuire. Biserica se implică în opere

de caritate, cheamă la rugăciune, la pocăinţă şi învaţă virtuţile

morale, temeiurile şi rolurile lor.

Biserica îndeamnă la unitate, iubire, bună înţelegere bazată pe

adevăr şi dreptate.

Preotului îi este poruncit de sus să fie şi să rămână permanent

factor de unitate.

Biserica şi slujitorii ei trebuie să rămână înscrişi pe constantele

propovăduirii iubirii, a înţelegerii, a iertării, a ajutorării oamenilor;

să fie în pace cu conştiinţele lor şi cu cei din jurul lor şi bine înţeles

cu Dumnezeu. Biserica trebuie să rămână fondatoarea misiunii pe

care i-o încredinţează Mântuitorul.

Biserica trebuie să promoveze în societatea românească o

spiritualitate a noastră specifică, prin monahism, prin slujirea

dăruitoare a clerului de mir, dar şi dintr-o bună conlucrare cu laicii,

cu cultura, cu toţi cei credincioşi.

Sau tipărit sute de mii de catehisme şi cărţi de rugăciuni

pentru întreaga obşte creştină şi preoţii propovăduiesc cu zel

înmulţit adevărurile de credinţă şi normele morale creştine.

Toate acestea vor duce la transformări dinăuntru, la tipărirea

credinţei în suflete şi la renaşterea, la trezirea, acolo unde a adormit

sentimentul religios, pentru o reînsănătoşire a fiinţei neamului nostru

pentru o reînscriere în tradiţia noastră bimilenară de trăire în

împăcare între noi şi Dumnezeu. Poporul român e din totdeauna

87

eminamente religios.

A crezut şi crede în Dumnezeu. Cine este atent la concepţia de

viaţă a românilor, la ţară dar şi la oraşe, îşi dă seama imediat de

această constantă a vieţii de toate zilele, a felului cum e înţeleasă

moartea, că în toate e implicată gândirea şi simţirea religioasă.

Biserica este centrul acestei gândiri şi simţiri, e locul cel mai înalt

din mijlocul unei comunităţi, al unui sat, al unui cartier.

Biserica fizică locaşul coincide cu Biserica spirituală, cu

centrul care coordonează, care orientează gândirea şi destinele

tuturor.

„Un anumit proces de secularizare se face simţit, evident în

toată lumea de azi, dar, dat fiind acest fond puternic de credinţă la

români, cred că la noi procesul va fi mai lent şi nici nu va ajunge la

despărţirea totală de sacru. Biserica este învestită de sus cu datoria

de a ţine întreagă atenţia către Dumnezeu şi de a privi harul şi

îndrumarea lui Dumnezeu.

Una din exigenţele vremii noastre este aceea a întăririi

legăturilor conlucrării între cult şi cultură, dintre Biserică şi cultură,

dintre oamenii cu gândire spirituală cu cei angajaţi în cultură.

Dacă spiritualitatea nu se a ajuta de cultură, ea nu se a putea

exprima cum trebuie şi nu va avea impactul dorit cu lumea de astăzi.

Spiritualitatea trebuie să înveţe să vorbească limbajul vremii,

limbajul oamenilor noştri, limbajul culturii noastre, de aceea

socotesc că ele trebuie să se ajute reciproc.

Datoria de a exprima adevărurile, marile adevăruri spirituale,

88

adevărurile despre om, despre spirit, acestea rămân încă să fie

înfăptuite.

Este datoria Bisericii, datoria culturii şi datoria oamenilor de

cultură. O cultură bună nu se face cu ochii în os, către pământ. O

cultură bună se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi

înşine „către cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din

mine".cum spunea Kant. Impactul acestei legături dintre cult şi

cultură a fi benefic, pentru viaţa spirituală culturală şi morală a

poporului nostru.

Vreme îndelungată s-a încercat să se acrediteze o morală

autonomă, adică o morală fără Dumnezeu, o morală care are cu totul

alte principii decât răspunderea faţă de Dumnezeu. Cel care a dat cel

mai aproape de desăvârşire o definiţie a moralei a fost tot Kant în

imperativul: „acela e bun şi drept şi moral care e de către toţi,

întotdeauna şi peste tot socotit bun".90

Conştiinţa este un bun, dar nu poate fi considerat un factor

absolut. Este un factor de reglementare morală, dar nu poate deveni

un factor constrângător. In cele din urmă numai Dumnezeu ca şi

criteriu al legii morale numai el poate fi constrângător „Frica de

Dumnezeu este începutul înţelepciunii".

Şi în poporul nostru este vorba „Măi, omule, eşti fără frică de

Dumnezeu, Chiar n-ai frică de Dumnezeu?". Poporul din fire şi din

pornirea lui cea mai profundă vine cu acest criteriu moral: frica de

Dumnezeu. Dostoievski spune: „Dacă nu există Dumnezeu, totul

90 Ibidem

89

este permis". Sfântul Serafim din Sarov fiind întrebat dacă îi este

frică de Dumnezeu a răspuns că pentru Dumnezeu simte iubire nu

frică. Misiunea preotului în predici, cateheze este de a-i face pe

enoriaşi să înţeleagă Dumnezeu este prezent oricând, oriunde în

viaţa fiecăruia, le ştie gândurile înainte de a fi rostite, sentimentele

pe care le poartă în suflet.

Misiunea Bisericii este de a-i face pe credincioşi să se

îndrăgostească de Hristos, să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu a pus

acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din

dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se

poată mântui.

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său din iubire pentru oameni.

Legile din Sfânta Scriptură sunt date din dragoste pentru oameni iar

oamenii trebuie să răspundă din iubire faţă de Dumnezeu cu

ascultare, la fel cum pe un părinte îl ascultă din teamă de a nu-1

supăra, de a nu vedea lacrima pe obrazul lui, sau o umbră de tristeţe.

Forţa iubirii emană valuri de călduri şi iubire cărora nu li se

poate opune nimeni; ea generează viaţa şi imprimă acesteia ritmul

armoniei şi al nemuririi. Harul dilată neîncetat capacitatea sufletului

de a primi iubirea deşi în fiecare moment sufletul e covârşit de

iubire.91

Citind preasfinţiei sale episcopul dr. Vasile Coman simţi cum

sufletul îţi este inundat de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semen.

El a fost pentru contemporanii lui, acela care a desfăşurat cea mai

91 Ibidem

90

frumoasă, cea mai eficientă lucrare pastorală pentru că venea cu o

experienţă mult mai bogată decât alţii.

A fost preot şi profesor şi protopop de Braşov vreme de 35 ani

unde acumulase o largă experienţă pastorală. Din prima zi a început

să-şi viziteze parohiile şi n-a lipsit niciodată din activitatea lui

predica, îndemânarea, sfatul, care s-au concretizat după aceia în

câteva cărţi, una din ele cu un titlu foarte sugestiv „Slujind lui

Dumnezeu, slujim oamenilor".

Şi tot atât de adevărat este că slujind oamenilor, îl slujim pe

Dumnezeu. Iubirea de aproapele trebuie să fie o constantă a trăirii

creştine.

Viaţa şi activitatea Preasfinţiei Sale Episcopul Dr. Vasile

Coman a urmat o linie strictă scripturistică în ceea ce prieşte rolul şi

misiunea slujitorilor Domnului în Biserica Ortodoxă Română. El a

fost mereu în mijlocul credincioşilor.

În perioada în care a păstorit la Oradea şi pentru crearea de

instituţii bisericeşti noi, a restaurat frumos reşedinţa episcopală, a

făcut capela, a făcut un muzeu. A creat instituţiile de care avea

nevoie Episcopia neapărat: un cămin pentru preoţi, tipografie,

fabrică de lumânări. A înmulţit mijloacele de pastoraţie în lucrarea

de respiritualizarea poporului român la care este chemată şi Biserica.

După trecerea sa în nefiinţă rămâne o pildă prin viaţa sa,

scrierile sale şi căldura cu care s-a aplecat asupra sufletului

oamenilor.

„O problemă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română

91

este aceea a înnoirii mijloacelor d misiunii. Acum, în libertate,

Biserica trebuie să poată gândi, să poată organiza, să poată descoperi

noi mijloace de misiune pentru respiritualizarea poporului român".92

Biserica trebuie să-şi facă acea datorie pe care i-a încredinţat-o

Mântuitorul întrupat pe pământ: să înmulţească binele, să

promoveze morala responsabilă sub Ochiul lui Dumnezeu şi să

contribuie cu mijloacele pământeşti de care dispune la o cât mai

profundă şi eficientă educaţie religioasă în aşa fel încât oamenii să

ştie de unde vin şi unde merg, de ce trăiesc şi de ce mor, care este

sensul vieţii şi al moţii, ce responsabilităţi au oamenii între ei şi

înaintea lui Dumnezeu.93

Dacă Biserica va face ca o astfel de conştientizare a prezenţei

lui Dumnezeu în viaţa oamenilor să fie deplină, ea îşi a face datoria.

Datoria Bisericii este să promoveze ideile fundamentale revelate de

Mântuitorul şi prezentate în Evanghelie şi în misiunea Bisericii prin

tot ce face ea.

Ierarhii Bisericii noastre, au pus accent în predicile lor pe

filantropie. Se cuvine însă a sublinia faptul că misiunea ierarhilor

noştri a fost într-o anumită măsură deosebită de cea a Părinţilor din

secolele de care ne-am ocupat. De pildă, dacă în perioada cuprinsă

între secolele al IV-lea şi al V-lea erau încă sclavi, relaţiile între

oameni, mentalitatea în general, nu erau în totalitate schimbate sub

influenţa creştinismului.

92 V. Bel, Filantropia crestina in cadrul misiunii Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana",

Baia-Mare, 1996, nr.1, p.125

93 Ibidem

92

În Ţările Române, Ierarhii accentuau în predică importanţa

săvârşirii faptelor bune pentru dobândirea mântuirii. Cele mai multe

dintre predicile ierarhilor noştri cuprindeau îndemnuri de a săvârşi

acte de milostenie.

Toţi ierarhii Bisericii noastre au ţinut cuvântări cu conţinut

filantropic, însă nu se păstrează decât o mică parte dintre cuvântările

lor publicate în diferite cărţi de predici. Dintre ierarhii Bisericii

noastre care s-au remarcat prin predică, dorim să amintim doar doi

dintre ei: Varlaam cu celebra sa lucrare Cazania şi Antim Ivireanul,

cu lucrarea-i la fel de cunoscută: Didahii. De asemenea, ne vom

referi şi la predicile cu caracter filantropic ale marelui Andrei

Şaguna, „Gothe al românilor, ale cărui predici au fost culese şi

publicate de Preoţi Pr. Horia Mureşan în anul 1945, la Cluj. 94Potrivit acestuia, cu toate că „Şaguna a fost înfăţişat de eminenţii

săi biografi îndeosebi ca un „iscusit cârmaciu de norod, ca un

neîntrecut organizator, ca un întemeietor de aşezăminte stătătoare şi

ca un vlădică cu sceptrul voievodal, dătător de legi şi datini...", el a

fost tot atât de mare preot, a cărui neadormită grijă a fost

propovăduirea evangheliei spre izbăvirea poporului.

În predica din Duminica lăsatului de sec de carne, a

înfricoşatei judecăţi (Matei, 25, 31-46), Varlaam insistă asupra

faptului că toţi creştinii trebuie să-şi amintească de împărăţia

cerurilor pentru care „Sfinţii şi-au pus nu numai avuţia, ci şi

sănătatea şi viaţa şi mai apoi şi capul şi-au pus".

94 Pr. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Ed. IMBOR, Bucureşti,

1992, p. 87

93

De aici, comparaţia cu cei din vremea sa: „Iară noi acum o

fărâmă de pâine sau ban ne scumpim a da" şi continuă cu îndemnul

categoric de a săvârşi fapte bune pentru a scăpa de chinurile Iadului

„Pentru aceea fraţilor curăţiţi-vă păcatele cu spovedania, cu

milostenia, cu ruga, cu lacrimile, cu paza Bisericii ca să scăpaţi de

muncile de veci şi împărăţia cerurilor să dobândiţi". În cazania

lăsatului sec de brânză, a Izgonirii lui Adam din Rai (Matei VI, 14-

21), după ce vorbeşte de însemnătatea postului, insistă asupra

necesităţii schimbării modului de viaţă, acesta fiind, de fapt,

adevăratul post. În viziunea lui Varlaam vremea postului este

„vremea pocăinţei şi ...a spăşeniei".

Ce recomandă el în această perioadă? „Câte am greşit peste

ani, acum să ne îndreptăm. Câte păcate am făcut, acum să le spălăm.

Cât am mâniat pe Dumnezeu, acum să-L îmblânzim cu foamea şi cu

setea şi cu alte fapte". Însă numai singure actele de pocăinţă nu sunt

suficiente pentru a putea nădăjdui în viaţa veşnică. Potrivit lui

Varlaam după ce „ne-am îndreptat", trebuie să lucrăm şi să ne

punem nădejdea „în viaţa cea de sus".

„Lucrarea" pentru viaţa veşnică nu este altceva, în viziunea lui

Varlaam, decât a săvârşi milostenia, care, de fapt, este comoara

noastră. Şi arată mai departe acelaşi autor „Iar cel ce-şi pune

nădejdea în cea lumină: soarele şi luna". Şi după acea argumentare,

spune şi concluzia în mod foarte sintetic: „ Pentru aceea suntem

datori să ne iubim unul cu altul ca nişte fraţi de aproape".

Varlaam în predica din Duminica a XIX-a după Rusalii (Luca

94

XVI, 19-31) a insistat asupra milosteniei prezentând importanţa

acestei virtuţi. În acest sens el spune: „Mare este cu adevărat

milostenia!" că pentru dânsa Dumnezeu ne iartă păcatele, iar nimic

ni este mai mare de când iertăm pe cei ce mi-s vinovaţi şi ne fac rău

nouă. În aceeaşi cazanie autorul subliniază importanţa milosteniei,

din ea derivând necesitatea de a săvârşi. Asemenea părinţilor din

care s-a inspirat, Varlaam subliniază ideea pe care deja am

menţionat-o, că Dumnezeu în mod voit şi înţelept le-a orânduit pe

toate în acest mod, adică unii sunt săraci alţii bogaţi, unii sănătoşi,

alţii bolnavi, unii puternici, alţii slabi etc. tocmai pentru a avea

posibilitatea de ane ajuta unii pe alţii cum de altfel ne îndeamnă şi

Sfântul Pavel: „Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm

slăbiciunile celor neputincioşi (Rom. XV, 1).

Varlaam stăruie şi asupra faptului că milostenia a fost

dintotdeauna o virtute capitală, de aceea spune el că şi „proorocii au

dus oameni către milostenie" , citându-1 în acest sens pe Isaia care

zice: „Frânge pâinea ta săracului, flămândului, si pe cei fără de casă

du-i în casa ta. De vezi omul gol îmbracă-1. Atunci va străluci de

dimineaţă lumina ta şi sănătatea ta a înflori şi va merge înainte

dreptatea ta şi slava lui Dumnezeu se va cuprinde.95

Tot în aceeaşi predică marele mitropolit insistă asupra faptului

că Dumnezeu nu ne-a spus doar la modul general că trebuie să fim

milostivi, ci ne-a dat şi modelul de milostenie, Dumnezeu însuşi,

citând textul de la Matei (V, 48): „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru

95 V. Bel, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca, 1994, p. 65

95

cel din ceruri milostiv este. Şi concluzia lui care se desprinde din

această predică este limpede: Dumnezeu este (mult) milostiv, noi

suntem fii Lui, deci noi trebuie să fim milostivi."

Într-o altă predică (la Duminica a treia după Rusalii Luca 8,

26-39) face referire la bogăţie. În aceeaşi predică citind textul „să fie

mijloacele voastre încinse şi luminile aprinse", ei arata prin expresia

„luminile aprinse . Jomnui vrea sa spună că trebuie să fim „pururi

gata cu fapte bune".

Mitropolitul martir Antim Ivireanu în lucrarea sa, pe parcursul

mai multor predici, abordează problema milosteniei, astfel în

Duminica lăsatului sec de brânză (Matei, VI, 14-21) arată care este

rostul milosteniei.96

Potrivit lui Antim „cu Milostenia îmblânzim pe Dumnezeu".

Însă insistă şi asupra faptului că trebuie să dăm cu dragoste şi milă.

Sfântul Antim mai citează un cuvânt al Mântuitorului, fără îndoială

tot în ideea de a sublinia încă o dată importanţa fundamentală a

iubirii, substanţa milosteniei: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că

sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de altul"97.

Ca o concluzie la acest capitol trebuie să spunem că şi ierarhii

Bisericii noastre asemenea marilor ierarhi din secolele al IV-lea şi al

V-lea, au pus accent deosebit pe virtutea milosteniei, necesitatea

modul de săvârşire şi folosul ei.

96 Antim Ivireanul, Opere, Editie critica şi studiu introductiv de Gabriel

Strempel,Bucuresti, 1972, p. 78

97 Damian Bogdan, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956,

p.683

96

După cum afirmă biograful său, „Şaguna a pus accentul pe

educaţie şi pe pregătirea morală... cu insistenţă asupra rolului social

al Bisericii". El era preocupat în primul rând de bunăstarea Bisericii

sale şi de întărirea credinţei religioase.

Şaguna a insistat ca şcolile elementare şi secundare să rămână

sub controlul Bisericii, pentru că el socotea procesul educaţional nu

numai ca pe o dobândire de cunoştinţe sau pregătire pentru o carieră,

ci ca pe o redeşteptare morală şi spirituală. În opinia sa, deci, era de

datoria fiecărei Biserici să-şi menţină propriul sistem separat de

şcoli şi să includă teme religioase în programa de învăţământ.

Şaguna dă exemple concrete de înfăptuirea milosteniei: „face-

ţi aşadar ca biserica voastră să aibă bani pentru câştigarea celor de

lipsă; face-ţi ca şi şcoala să aibă bănişorii săi, face-ţi bine,face-ţi

milostenie la fundaţii şi la săraci. Şi atunci, o, iubiţilor, veţi fi fiii

Celui de sus şi rugăciunile voastre şi milosteniile voastre se vor sui

întru pomenire înaintea lui Dumnezeu.98

Biserica Ortodoxă Română, a iniţiat şi desfăşurat o însemnată

activitate filantropică, activitate care, ca orice altă activitate a

cunoscut o anumită evoluţie foarte firească de astfel. Cea dintâi

formă de filantropie a constituit-o cea a săracilor, în Biserica

Ortodoxă Română însuşi cultul divin are un profund caracter

filantropic.

Şi dacă mai nou se foloseşte sintagma „Liturghie după

liturghie" aceasta înseamnă că ceea ce auzim şi învăţăm la biserică

98 Pr. Dr. Mircea Păcurariu, op. Cit. p. 87

97

trebuie să aplicăm şi în afara spaţiului liturgic. Ori ce auzim mai

frecvent la biserică decât să ne iubim unii pe alţii, dragoste care se

concretizează prin atitudinea şi faptele bune care le arătăm pentru

cei săraci şi pentru toţi cei ce au nevoie de ajutor.99

Dacă la început Biserica din Ţara Românească ajuta pe toţi

săracii, în general pe toţi cei care solicitau ajutorul ei, fără a avea o

evidenţă foarte strictă a lor şi de aceea era foarte greu de ale oferi

cele necesare pentru ridicarea lor, cu vremea Biserica i-a adunat pe

săraci în jurul ei, organizându-i sub forma aşa numitelor frăţii.

Un alt reper important din istoria filantropiei în Ţara

Românească îl constituie cel inaugurat de Regulamentul Organic.

Acesta stabilea cu privire la asistenţa publică, înfiinţarea Casei

făcătoare de bine şi cele folositoare obştei.

Din punct de vedere al filantropiei practice, Sfântul Ierarh de la

Cernica reprezintă un reper important în istoria filantropiei din

Ungrovlahia. Îl amintim pe Sfântul Calinic şi pentru faptul că, atât

ca stareţ cât şi ca egumen a desfăşurata bogată lucrare filantropică.100

Biograful său relatează că Sfântul Calinic avea liste cu cei

săraci din aproape întreaga eparhie ajutându-i cu regularitate. Pentru

Sfântul Calinic, solidaritatea creştină cu săracii are un caracter mai

mult decât filantropic: ea are o valoare profetică.101

99 V. Bel, Propovaduirea Evangheliei, in Studia UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998)

nr. 1-2, p. 65

100 Pr.prof.univ.dr. Valer Bel Biserica si lumea in perspectiva misionara, in vol. omagial

Grai maramuresan si marturie ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura

Episcopiei Maramuresului, Baia-Mare 2001, p. 98

101 D. Staniloae, Comuniune si spiritualitate in Liturghia ortodoxa, Craiova 1986, p. 34

98

Biserica, în ciuda dificultăţilor financiare, cu care se confruntă

datorită din cauza reformelor amintite, nu şi-a părăsit misiunea şi

vocaţia de a sluji şi material aproapelui. Ea a căutat ca noul context

să găsească noi soluţii care să permită o slujire filantropică chiar de

mai mici proporţii.

Pe lângă mănăstiri din timpuri destul de vechi au existat aşa-

numitele bolniţe. Biserica era cea care se ocupa cu dragoste de toţi

bolnavii, socotindu-i ca fiind aproapele lor creaţi după chipul lui

Dumnezeu.

Mănăstirile nu ofereau numai dragostea ci şi jertfelnicie pe

care alţii nu le ofereau, ci, în mod special rugăciuni, mai cu seamă

Sfântul Maslu, bineştiind în asemenea cazuri că nu numai

tratamentul poate fi de folos ci şi puterea rugăciunii, aşa cum ne

îndeamnă Sfântul Iacob. Se cuvine să amintim de asemenea, că în

multe mănăstiri existau icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte

care aveau un rol fundamental în tratarea bolnavilor.102

Abia în secolul XV unele informaţii pomenesc de prezenţa

unor medici proveniţi din altă parte, însă nici aceştia nu se ocupau

de săraci.

Călugării care se ocupau de îngrijirea celor bolnavi nu aveau o

pregătire medicală deosebită, puterea rugăciunii şi tratamentele

bazate în special pe plante medicinale au făcut ca activitatea lor să

dea rezultate. Acest tip de medicină era cunoscut sub numele de

medicina călugărească.103

102 Gr. Marcu, Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba Iulia 1996, p. 76

103 Ibidem

99

Numeroase documente menţionează prezenţa bolniţelor în

cadrul anumitor vechi mănăstiri. Şi astăzi se poate vedea bisericuţa

bolniţei de la Cozia-Bistriţa Hurez, sau de la Câmpul Lung Muscel.

În secolul al XX-lea spitalele din România au fost organizate

pe baza principiilor creştine de îngrijire şi ajutorare a celui aflat în

suferinţă. începând cu 1923, statul a elaborat o serie legi privind

organizarea asistenţei sociale, Biserica având un rol activ în această

lucrare.

Serviciul social de spital a fost organizat pentru prima dată la

noi în anul 1929 la Spitalul Colţea.

În Moldova spitalele au luat fiinţă din iniţiativa bisericilor, sau

a mănăstirilor, a domnitorilor, sau boierilor, a epitropiei generale a

casei Sfântul Spiridon sau acelei obşteşti.

În Transilvania Biserica a desfăşurat o operă filantropică însă

de cele mai multe ori cu alte forme cunoscute: organizarea de

colecte cu anumite ocazii, organizarea expoziţiilor de copii,

organizarea meseriaşilor în diferitele uniuni cu scopul de a se ajuta

reciproc şi organizarea de fundaţii cu scop filantropic. Fideli

Sfinţilor Părinţi şi ierarhilor din vremea noastră şi-au făcut din

milostenie şi facerea de bine o temă centrală a predicilor, fiecare

predică având o parte practică ce cuprinde îndemnuri insistente la

întrajutorarea aproapelui.

Spre deosebire de trecut, activitatea filantropică de astăzi mai

are o notă specifică. În afară de lucrarea filantropică individuală a

Bisericii Ortodoxe în ultima vreme se pune şi problema cooperării

100

tuturor Bisericilor în această lucrare, deoarece, în viziunea I.P.S.

Daniel, slujirea filantropică comună se impune ca fiind necesară din

trei motive:

1 nici o instituţie nu poate rezolva singură problemele existente, ci

numai împreună,

2 dialogul şi cooperarea Bisericilor între ele intensifică credibilitatea

fiecăreia în parte şi a tuturor împreună în faţa oamenilor în suferinţă

care au nevoie de ajutor.

3 prin dialog şi cooperare redescoperim taina prezenţei lui Hristos în

semenii noştri care au nevoie de îngrijirea noastră.

Sfântul Antonie cel Mare spune: „Viaţa şi moartea depind de

aproapele. Într-adevăr dacă am câştigat pe aproapele am câştigat pe

Dumnezeu, dar dacă am supărat pe fratele nostru păcătuim faţă de

Hristos.

Este de apreciat în mod deosebit, măsura luată de Patriarhia

Română în domeniul asistenţei sociale prin alcătuirea unui

regulament care să reglementeze această lucrare a Bisericii:

regulament de organizare şi funcţionare a sistemelor de asistentă

sociale în Biserica Ortodoxă Română.

Bibliografie:

I. IZVOARE:

101

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EDIŢIE JUBILIARĂ

A SFÂNTULUI SINOD, VERSIUNE DIORTOSITĂ DUPĂ

SEPTUAGINTA, REDACTATĂ, ADNOTATĂ DE

BARTOLOMEU ANANIA, ARHIEPISCOPUL CLUJULUI

SPRIJINIT PE NUMEROASE OSTENELI, EDITURA

INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII

ORTODOXE ROMÂNE, BUCUREŞTI, 2001

II. CĂRŢI, ARTICOLE ŞI STUDII:

1. Alexe, Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în Studii

Teologice, nr. 7, 1955

2. Bogdan, Damian, Viata lui Antim Ivireanul, în Biserica

Ortodoxa Romana, nr. 8-9, 1956

3. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Misiunea socială a Bisericii în

contextul globalizării, în „Biserică şi multiculturalitate în

Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca 2001

4. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Dogma si propovaduire, Cluj-Napoca,

1994

5. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Propovaduirea Evangheliei, in Studia

UBB Theologia Orthodoxa, XLIII (1998) nr. 1-2

102

6. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Biserica si lumea in perspectiva

misionara, in vol. omagial Grai maramuresan si marturie

ortodoxa, inchinat PS Sale Iustinian Chira, editura Episcopiei

Maramuresului, Baia-Mare 2001

7. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Temeiurile teologice ale misiunii, in

"Studia U.B.B. - Theologia Orthodoxa" XLI (1996), nr.1-2

8. Bel, Pr. conf. dr. Valer, Filantropia crestina in cadrul misiunii

Bisericii, in: "Ortodoxia maramuresana", Baia-Mare, 1996,

nr.1

9. Bogdaproste, Drd. Gheorghe, Valoarea moral-socială a cărţii

Psalmilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970

10. Bidian, Augustin, Credinţă şi cunoaştere în creştinism, în

Studii Teologice, nr. 9-10, 1956

11. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere dr. Irineu Ioan Popa,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1996

12. Hristov, Vasile, Noţiuneade Biserică după Sfantul Ioan Gură

de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1968

13. Marcu, Gr., Spovedania si duhovnicia, Bucuresti 1939, Alba

Iulia 1996

14. Moldovan, Ilie, Aspectul hristologic şi pnevmatologic al

Bisericii după Sfantul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice,

nr. 9-10, 1968

15. Muraditu C., Fiinţa Bisericii după învăţătura lui Ioan Gură de

Aur, în rev. Teologia, Atena, 1958, vol. 29

103

16. Popescu, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi

contemporaneitate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996

17. Păcurariu, Pr. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane,

Ed. IMBOR, Bucureşti, 1992

18. Staniloaie, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia dogmatica

ortodoxă, vol. II

19. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Rugăciunea pentru alţii şi

sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1970

20. Stăniloae, Pr. Dr. Dumitru, Comuniune si spiritualitate in

Liturghia ortodoxa, Craiova 1986

21. Stan, Pr. Dr. Liviu, Structura primară a comunităţii creştine,

în Studii Teologice, nr. 9-10, p. 1972

22. Spildic Thomas, Spiritualitatea Răsăritului creştin, Ed. Deisis,

1998

23. Stoleru, Drd. Nicolae, Învăţătura despre Legea morală naturală

în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 3-

4, 1972

24. Vlăduţescu Gheorghe, Filosofia primelor secole creştine, ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1990

25. Vasiliu, Pr. Cezar, Atitudinea Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de

societatea vremii lor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1980

26. Voicu, Pr. Constantin, Sfantul Ioan Gură de Aur şi unitatea

Bisericii, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1975

104

CUPRINS

105

Introducere .............................................................................................. pag 3

CAP I Conceptul de aproapele si întrajutorarea semenilor ..................... pag 20

CAP II Misiunea bisericii ....................................................................... pag 68

CAP III Misiunea în biserica ortodoxă română.......................................... pag 87

106