Mircea Malita - Interviu Adevarul Apr 2013

INTERVIU Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe ruşi în 1963,la ONU: „Petru Groza ne-a dat înapoi Ardealul“Laurenţiu Ungureanu,

Mircea Maliţa vorbeşte despre diplomaţia românească, de la rigorile lui Stalin până lacapriciile Elenei Ceauşescu. Academicianul dă pe faţă cărţile diplomaţiei comuniste: Cuma ajuns România să se răsfeţe în braţele Occidentului? Cum i-a sfidat, prieteneşte, pe ruşi?

Academicianul Mircea Maliţa (86 de ani) a fost martorul activ al lichidării şi apoi alresuscitării diplomaţiei româneşti. Le-a vorbit americanilor când „România“ se scria închirilice şi le-a vorbit ruşilor când România mima simpatii occidentale. După mai bine dejumătate de secol de carieră, nume precum Picasso, Tristan Tzara, Roosevelt, Gandhi, Castrosau Thatcher îi stârnesc amintiri personale. Totuşi, Mircea Maliţa a păstrat limbajul curat,rezervat al diplomatului-gentleman, a păstrat acea securitate a limbajului dificil de străpuns.Prezentat într-un limbaj familiar lui Mircea Maliţa, acesta este, aşadar, un interviu oportun,acordat, cu o caldă deferenţă, de fostul diplomat „sportiv“, o prezenţă susţinută în bunavecinătate a unora dintre personalităţile notabile, poate influente, ale politicii globale. E oserie de note verbale însemnate, aflate în valiza diplomatică a condescendentului partenerde dialog, care a făcut un mod de viaţă din conduita subtilă a profesiunii sale. „WeekendAdevărul“: Domnule profesor, cum aţi intrat în lumea politică? Mircea Maliţa: După război, amcăutat să văd ce înseamnă politica şi ce e cu partidele. Eram obişnuit să trăiesc fără

INTERVIU Mircea Maliţa, diplomatul român care i-a sfidat pe... http://adevarul.ro/cultura/istorie/mircea-malita-diplomat-o...

1 of 10 4/21/2013 6:56 PM

partide, pentru că în dictaturi dispăruse viaţa politică. Eram în clasa a VIII-a de l iceu şi măduceam la adunări. Am fost la toate partidele care ţineau uşa deschisă, mergeam să trag cuurechea. Simpatia mea a mers crescând spre stânga, pornind de la antihitlerismul careexista în familie prin respingerea antisemitismului, a legionarismului. Pe baza acestuiantifascism, pe baza faptului că Petru Groza ne-a dat Transilvania înapoi şi ne-a permis sămergem acasă, am ales.

„Nene Maniu, facem guvern nou!“ Groza spuneţi că ne-a dat Transilvania? Absolut. El era înFrontul Democrat şi trebuia să fie prim-ministru al noului regim. A înţeles că regimul e făcut deMoscova şi de Partidul Comunist şi că el e cerut numai să fie acolo, în postul deprim-ministru, dar a înţeles şi că are o valoare această chestiune, să figureze în postulrespectiv, chiar dacă va fi dominat de alţii. Şi a spus că acceptă doar dacă Stalin î i spunepersonal că Transilvania e a noastră. Mulţi au crezut că e un act ieşit din comun. „Stalinsă-mi spună. La telefon.“ Tot jocul era făcut cu el să fie ales, dar nu venea telefonul. Vreodouă zile a stat în casă şi nu discuta cu nimeni, spunând că aşteaptă telefonul de la Stalin. Asunat Stalin? N-a sunat Stalin, a sunat secretarul lui – nu-l vezi pe Stalin vorbind la telefon –,care i-a spus că e însărcinat să-i comunice: „Vă asigură că poziţia oficială a URSS este caArdealul să revină în întregime României şi că va spune acest lucru la momentul potriv it“. Afost de acord. Momentul e şi mai interesant când se duce la Maniu şi-i spune: „Nene M aniu,facem guvern nou! Îl conduc eu. Vreau să fii cu mine, să reprezinţi ţărăniştii în Guv ern“.Maniu a spus: „Nu pot să te urmez. Nu vreau ca generaţiile viitoare să mă blesteme că amsusţinut comuniştii“. Atunci Groza s-a supărat şi a spus: „Dragă, dacă Transilvania ne revinenouă şi pot să obţin asta, eu nu mai sunt preocupat dacă cei ce vor veni vor blestema“. Edramatic, nu? Parcă e teatru. De unde ştiţi aceste lucruri? De la domnul Pamfil Ripoşanu,secretarul lui Groza, care a fost acolo. Mi-a spus la New York, în anii ’70. Picasso, un bătrânelbine dispus Ştim că l-aţi cunoscut pe pictorul Pablo Picasso... L-am văzut foarte puţin. Privescînapoi cu durere un anumit fapt. El semna unui lung şir de admiratori, în Salle Pleyel, la Paris,unde se ţinea Conferinţa Mondială a Păcii, în 1949. Desena rapid un porumbel pe un carton.

Am fost atât de uluit când am fost aproapede el, atât de fascinat, încât am uitat să trecsă-mi iau porumbelul. Era un bătrânel binedispus, fericit pentru că i se născuse un copil.Eraţi cu Mihail Sadoveanu acolo? Da. El s-avăzut cu Picasso, dar n-au avut o mareconversaţie. Picasso, oriunde apărea, erainvadat de lume. Cu Tristan Tzara a fost maipe larg. Eu am organizat întâlnirea dintre ei,care a fost neobişnuită. Amândoi stăteau şinu-şi vorbeau. Se uitau zâmbind unul la altul.Mă gândeam cum se poate ca doi oamenicare sunt mai taciturni să-şi pună în mişcare

filmele trecutului. Unul fiind boier moldovean, iar altul trăind în marginile oraşelor şirefugiindu-se în alte ţări. Am tuşit, am început să spun nişte lucruri, dar tot tăcuţi au rămas.După aceea, cu foarte multă căldură şi-au strâns mâns şi şi-au spus „La revedere!“. N-auvorbit? Câteva cuvinte... Era întâlnirea dintre doi corifei.

Eram în clasa a IV-a de liceu la cedarea Ardealului. Îmi amintesc perfect noaptea pe caream petrecut-o într-un camion care mă ducea în Fărăgaraş, la un unchi. În casa noastră dinOradea se auzea cel mai des: «Vin ungurii!».

Între 1950 şi 1956 aţi fost director la Biblioteca Academiei. L-aţi cunoscut pe Lucian Blaga?


2 of 10 4/21/2013 6:56 PM

Destul de bine. L-am cunoscut la Cluj. Sigur că era o situaţie jenantă pentru mine ca eu, untânăr director, să inspectez un mare geniu al ţării, pentru că aşa-l consideram. Era foartetăcut şi, în general, era lăsat în pace de toată lumea. Eu trebuia să fac această vizită, pentrucă era filiala noastră. După ce am schimbat câteva cuvinte acolo, ne-am întâlnit la masă,întâmplător. Ne-am dus la acelaşi restaurant foarte modest cu mâncare pentru oamenii caresuferă de stomac. Acolo mi-a povestit câteva lucruri mai personale. „Nu-l văd pe Dej nicităind o găină“ Cum a fost convins Hruşciov să retragă trupele din România în ’58? Lucraţi dejaîn diplomaţie atunci. Bodnăraş, Maurer şi Dej erau oameni care aveau o experienţă de viaţăextraordinară, ieşită din comun. Când a venit Hruşciov aici, la vânătoare, cu o prieteniemaximală, nu cu presiune sau cu ameninţări, l-au convins că România e prieten devotat, cănu mai e nevoie să menţină trupele. Dej avea în spate ani buni de detenţie, unde se ţineaucursuri şi se învăţau o mulţime de lucruri. LaDoftana? La Doftana. Era ca o micăuniversitate. Athanasie Joja, şeful meu de laONU, ţinea acolo cursuri de logică. Cum eraAna Pauker? Aţi cunoscut-o? Ana Pauker eratotal devotată unui clan totalitar. Doamnaaceasta a reprezentat o faţă a civilizaţieicontemporane care a fost ceva maiautoritară decât normalul. Ea a fostspecialistă în comploturi obscure şi opace.Cifrând, speculând. A avut o v iaţă care nueste normală, naturală, la văzul publicului.Ioan Gheorghe Maurer? Era un avocat căruiaîi plăcea vânătoarea. Se simţea foarte liber, neîngrădit. Era o minte foarte subtilă. Când i-apropus Dej să fie el conducătorului partidului, a zis: „Dragă, eu sunt pe jumătate neamţ, pejumătate francez. România nu merită aşa ceva. Trebuie să fie un român, nu unul ca mine“.I-a propus chiar pe patul de moarte. Dar n-a vrut. Era aşa apropiat de Dej? Da. Foarteinteresantă este legătura care s-a făcut între un om cu formaţie politică şi unul cu formaţiejuridică. Dacă vreţi, Maurer a fost un mic-burghez de provincie (râde) foarte dotat şi foarteinteligent, în timp ce Dej era un muncitor cinstit, care-şi iubea meseria. Amândoi au ţinut laRomânia ca la ochii din cap. Şi n-au avut altă preocupare decât să-i facă bine. Avere la ei?Căpătuire? Nimic! Nu visau altceva decât binele ţării. Epoca lui Dej coincide şi cu perioada

represivă a comunismului. Au murit oameni înînchisori politice. Nu spuneţi asta! Statul, laora aia, era confiscat de o armată deocupaţie. Nu poţi da vina pe stat când suntnişte străini care îl gestionează în întregimecu putere armată. Cu forţă, nu cu tribună şidiscursuri. Era o armată de ocupaţie caredădea soluţii şi comenzi. Eu nici nu mă uit laasta, n-o pun în istorie, pentru că nu e istoriamea. Nu e istoria ţării româneşti. Păi,închisorile au fost aici, pe teritoriu românesc.Aici, dar cine le făcea, cine le supravegheaşi cine le ordona? Erau oamenii puşi de ruşi,bine dotaţi şi încredinţaţi de puterea

supremă să facă aceste lucruri. Nu-l văd pe Dej nici măcar tăind o găină. Nu văd cevasangvin la el sau ceva răutăcios. La lucrurile politice, unde ştia că ori eşti împuşcat, ori teîmpuşcă, acolo probabil că era altfel. În categoria aceea de probleme nu mă amestec. Darînchisorile n-au fost răspunderea lui. Poţi să-i acuzi alte chestiuni: că n-a înţeles problema


3 of 10 4/21/2013 6:56 PM

agrară. El a fost foarte impresionat de o vizită pe care a făcut-o în Bulgaria, când era elstăpân, nu Ana Pauker. A venit acasă şi a zis: „Nu se poate ca ţăranul bulgar să trăiască maibine!“. Şi a început să se preocupe, dar a fost doar un început, pentru că n-a fost unspecialist. Cum au îmblânzit românii „câinele ciobănesc“ Aţi fost consilier al primei misiuni aRomâniei la ONU, din ’56 până în ’60. Americanii sunt mult mai primitori şi mai deschişi faţă denou-veniţi, în comparaţie cu occidentul Europei. Sunt amabili, vor să te cunoască, dar atâtatimp cât ştiu că nu ai făcut sau ai spus ceva împotriva lor. Dacă te consideră duşmănos,inamical, atunci devin mai rău decât un câine. Un ciobănesc. Aşa fac şi în politică: audeschideri mari, dar verifică permanent. Dacă ceva se dezminte, atunci e criză. 1956.Eleanor Roosevelt şi soţia lui Mircea Maliţa,în SUA Aţi stârnit şi antipatii la New York... Da,cu Silviu Brucan. El a luptat întotdeaunapentru supremaţie, pentru a avea o poziţiemare. Credea despre sine că avea ointeligenţă ieşită din comun. Ca ziarist,într-adevăr a fost bun. În scriere. În ciudafaptului că nu avea studii, avea un talentdestul de bun. Dar ăsta era singurul lui lucrubun. Îl supăra că eu citeam mult şi, sigur, căaveam un alt gen de a mă exprima. El notamereu cărţile pe care auzea că le citesc eu.Încerca să le caute şi el, să vadă exact.Făcea asta cu un sârg de elev. Dej şi Maurerau anunţat imediat americanii Când s-a rupt ritmul în relaţiile diplomatice cu URSS? Dej şiMaurer, care erau prieteni, voiau uşurarea presiunilor împotriva independenţei Românieifăcute de URSS. Acesta era secretul lor nescris. Până n-au plecat trupele nu se putea realizanimic. S-au mai ivit ferestre când a plecat Ana Pauker, apoi Chişinevschi. După ’62 (n.r. – încazul crizei rachetelor cubaneze), s-au simţit complet dezlegaţi când au văzut aventuraimensă în care se aruncă Hruşciov, împreună cu toată lumea socialistă. Atunci au spus: „Astanu se poate tolera!“. Imediat au reacţionat şi i-au anunţat pe americani că ei nu au nimic cuSUA şi că nu va fi nicio acţiune împotriva lor, în caz de conflict. „A se arde înainte de a ficitit“ Cum au anunţat? Au trimis o scrisoare aşa de secretă încât nu s-a găsit. Dar aşa seîntâmplă, sunt secrete care sunt în plic lipit pe care scrie: „A se arde înainte de a fi citit!“(râde). Au început să se vadă urmările acestei strategii impecabile, dar strategia în sine nu aieşit la iveală. „România, vă rugăm să repetaţi!“ Cum a început? Maurer şi Dej făcuseră ovizită în ţări asiatice şi se întorceau în România prin Rusia. Erau luaţi de un avion sovietic,care îi scotea din Asia şi îi aducea la Moscova, v ia Siberia. De la Moscova, urmau să iaavionul de Bucureşti, dar Hruşciov le-a spus: „Vă rog, dacă treceţi pe la noi, rămâneţi onoapte. Sunteţi musafirii noştri“. Seara, i-a invitat Hruşciov la operă. În pauza de la operă şidupă spectacol au avut nişte discuţii. Ei dădeau din cap, dar nu spuneau nimic. Maurer i-aspus unui ministru sovietic: „Noi ştim că aveţi dreptate şi că nu sunt rachete în Cuba. Numaiun nebun, un om fără minte le-ar fi pus acolo. Suntem de acord că nu sunt“. (n.r. – URSSconstruia, în Cuba, baze de lansare a rachetelor SS-4 Sandal. Criza rachetelor cubaneze afost cel mai periculos punct al Războiului Rece, cel mai aproape de un război nuclear) Apoi,au admirat „ingeniozitatea şi dibăcia“ politică a lui Hruşciov şi au plecat ca după o întâlnirecu unul care nu are toate minţile. Şi-au spus: „De ăştia suntem noi lipiţi? Trebuie să luămmăsuri!“. A început a doua zi. Cu limite, bineînţeles. Dar în ’63 am votat primul vot din istoriecare nu coincidea cu cel al blocului sovietic. 1956. Mircea Maliţa şi soţia sa Despre ce e

vorba? Era vorba de o rezoluţie privinddenuclearizarea Americii Latine. Toatestatele prietene cu URSS s-au abţinut din


4 of 10 4/21/2013 6:56 PM

cauza opoziţiei Cubei. Şi noi trebuia să neabţinem, dar noi am votat pentru. Mi-a venitdezlegarea în timpul şedinţei, la telefon. Şi ei,în România, se frământau mai rău ca mine.Cum au reacţionat americanii? A apărut unarticol într-un ziar cu titlul: „IndependenţaRomâniei“. Şi la lucrări a fost un şoc. N-am săuit cuvintele: „Romania, please repeat!“.„Yes!“ (n.r. – „România, vă rugăm sărepetaţi!“ „Da!“) Erau nedumeriţi. A fostuluitor. Dar eu, înainte de vot, am petrecut

mult timp să-i conving pe ruşi că nu au dreptate şi că e interesul lor să voteze pentrudenuclearizare. Le-am spus că ei au votat denuclearizarea Balcanilor. Or, când altă regiunevrea să se denuclearizeze, trebuie să spunem la fel! Noi ne-am fi spart capul dacă am fivotat „Nu“. Ştim că lui Corneliu Mănescu i s-a propus să fie mediator între India şi Pakistan, înproblema Kaşmirului. Cum s-a întâmplat? Delegatul Pakistanului, Zulfikar Ali Bhutto, careavea să fie chiar preşedintele Pakistanului, a venit la Mănescu şi la mine şi ne-a propus.Simplu. Dar de acasă a venit un răspuns la care eu nu mă aşteptam: „Nu!“. Aşa că mediereaau făcut-o ruşii. Maurer a spus „Nu!“. De ce? Şi eu am fost foarte intrigat, pentru că mi sepărea o onoare. Dar acum îl înţeleg foarte bine, pentru că Maurer era consecvent filosofieilui. El avea altă metodă dragă sufletului său, metodă pe care a teoretizat-o: concilierea.Mediere fac ţările mari, care ţin seama de interesele lor. Pe de altă parte, concilierea estecomplet confidenţială. Nu se ştie de ea, nu este zgomotoasă. Numărul vacilor din Româniaera secret de stat Din 1971, aţi fost numit ministru al Învăţământului. Am abuzat oarecum defaptul că eram proaspăt venit şi că puteamlucra fără sugrumări birocratice. Fără hârtie.Am adus managementul în şcoli, chiar dacăa fost numit „organizare ştiinţifică“. 1971.Margaret Thatcher şi Mircea Maliţa Aţicunoscut-o pe Margaret Thatcher din posturaministru al Învăţământului. În 1971, când eramministru al Educaţiei, am primit invitaţia de ao vizita pe „colega mea“, ministrul Educaţieişi Ştiinţei, doamna Thatcher, în Anglia.Evident că era un interes şi în domeniuleducaţiei, dar era un interes şi pentruRomânia. Era dorinţa ei de a ieşi din cadrulcam strâmt pentru ea al Ministerului. Cumv-a primit? Niciodată n-am avut o v izităoficială care să fie regizată în forma aceastaimpecabilă. A dat un mare dejun pentrumine cu intelectuali de frunte ai Londrei –vreo 24 de persoane – la un castel care, deobicei, era rezervat pentru v izite mai mari. În1991, v-aţi întâlnit din nou. După ce a căzutCortina, când ea n-a mai fost premier, cândeu nu mai aveam nicio funcţie de stat, în1991, m-a invitat din nou. Din curata amintirea unei cooperări trecute şi pentru că voia săştie ce se întâmplă în România. Pentru că eu,din 1984, fusesem supus unor rigori... Nu putea


5 of 10 4/21/2013 6:56 PM

afla nimic despre mine în acea perioadă. Atunci, în zadar încercau străinii să măcontacteze. Nu primeam scrisorile, eram un fel de necunoscut. 1991. Margaret Thatcher şi

Mircea Maliţa „Te trimite în Cambodgia!“ Ces-a întâmplat în ’84? Eram ambasadorulRomâniei la Washington şi am fost chemat înţară. Chemarea mea a fost văzută caneobişnuită, era sub semnul unei probleme.În mod normal, mai aveam un an de stat.Mulţi dintre prietenii mei de acolo glumeau –îmi spunea un deputat american: „Să ştii căte trimite în Cambodgia!“. Dar de ce aţi fostchemat? Era o nemulţumire faţă decomportamentul meu care ar fi fost prea laxfaţă de ţara mea. De fapt, Elena Ceauşescuera foarte supărată că n-a primit nicioinvitaţie să meargă acolo. Nemulţumireareală era că mă reprezint pe mine şi nu pe ei

– în tonul mai rudimentar al conducătorilor. Mi s-a spus: „Te rog să vii imediat“. Iar eu amrăspuns: „Aş vrea să plec de aici conform protocolului în care pleacă în mod normal unambasador“. S-au gândit ei să nu fie o capcană din partea mea şi mi-au permis să mai staucâteva zile. Am dat recepţie de plecare, am făcut v izite. De exemplu, preşedinteleConsiliului de Securitate era un francez care mă cunoştea. El a dat masă pentru mine cândam trecut prin New York ca să vin acasă. Alv in Toffler, mare prospectolog şi autorul cunoscutcare a scris „Al treilea val“, m-a invitat, alături de soţia sa, Heidi Toffler, la o masă dedespărţire. Ziariştii din Washington au dat, la fel, o masă de despărţire. Am fost la Bush, careera vicepreşedinte atunci. Şi cum era Bush seniorul? Eu mai mersesem cu el prin ţară şi neîmprietenisem. Mă mai invita la el acasă, adică o casă a marinei. Acolo am cunoscut şifamilia. Viitorul preşedinte, George W. Bush jr., tânăr pe atunci, le făcea destul de multeprobleme părinţilor săi la ora aceea. De ce? Se droga, nu se ţinea de studii, bea. Provocărilevârstei. Dar ceilalţi copii erau fără provocări, aşa că ei despre el vorbeau mai mult şi searătau îngrijoraţi. Bush a fost foarte surprins că plec aşa repede. „N-am avut timp să-ţi iau oamintire“, mi-a spus când mă aflam în ultima vizită. S-a uitat prin cameră, prin birou, adeschis un pupitru, a găsit două butoniere pe care scria „Vicepreşedintele SUA“ şi mi le-adat ca amintire. Bineînţeles că nu sunt purtabile, dar contează gestul său care ascundea o

anumită afecţiune. O prietenie vagă. Aţilegat, pesemne, o mulţime de prietenii. Amfost un personaj dificil la Washingotn, că suntfoarte „sportiv“. Dar americanilor le plăceacă mă băteam pentru treburile mele. Eraminsistent, mă duceam în vizite numeroasepână când îmi ieşea ceva. De altfel, nuputeai decât printr-un asemenea efort săcontracarezi valul de respingere de care se„bucura“România la vremea aceea dincauza lui Ceauşescu. „Tranchilizator pentruCabinetul 2“ Aţi primit vreo explicaţie cândaţi ajuns acasă? Nu, în afară de interdicţiile

care curgeau, curgeau. Mi-am dat seama că a fost o decizie foarte subiectivă. Ce puteaieşi din capul unor oameni în derivă, care nu mai sunt normali. Ei erau bolnavi amândoi.Toate funcţiunile, toate comenzile se transferaseră la Cabinetul 2. El stătea trist cu un câine înbirou. Ca şi copiii, să se joace. Ea avea un alt tip de sociopatie. Izbucneau de-acolo nişte


6 of 10 4/21/2013 6:56 PM

apucături, nişte agresiuni, ranchiune, fantome... Ştiu că odată, la intrarea în birou la ea, amvăzut un profesor universitar care lua ceva pastile. „Ce faci?“ „Păi, mă duc la ea şi nu potfără un tranchilizator foarte puternic.“ (râde) Ar fi ridicol dacă n-ar fi prea tragic.

România este una din ţările cele mai încercate de evenimentele drastice ale istoriei. Totce-a fost posibil am cunoscut. Aproape toată istoria sub ocupaţie străină, tot timpul ovictimă a imperiilor vecinilor.

Există un moment anume al „transferului“ de putere la Cabinetul 2? Da. El a început în anii ’70,cu moderaţie. Încet-încet. La sfârşitul anilor ’70, după cutremur, s-au deranjat puţin laraţionament şi la comportament. Iar în anii ’80 a fost criza care i-a speriat îngrozi tor. Dupăcriză n-au fost în stare să tragă concluziile necesare. „Supe de la elveţieni“ În ’80 aţi fostambasador şi la Berna, în Elveţia. Atunci s-a întâmplat o anomalie ridicolă. Am vrut să aducafacerea Nestle în România, dar nu s-a putut realiza pentru că numărul vacilor era secret destat. Nu e glumă. Apoi, au fost cuvintele memorabile ale Elenei Ceauşescu: „Ştim noi atâtachimie încât să nu trebuiască să învăţăm să facem supe de la elveţieni“ (n.r. – lapte praf).Dezamăgiri ca aceasta m-au ros tot timpul.Nu puteam să mă bucur de un rezultat deacolo, că venea o gafă de acasă. V-aşteptaţisă cadă cuplul Ceauşescu? În logicalucrurilor, ei mergeau în jos în chip vizibil. Cape tobogan coborau. Şi ca sănătate, şi caprezenţă. Plus că spuneau inepţii îngrozitoarecare distrugeau poziţia ţării. De exemplu,enormitatea cea mai mare a fost să pretindăcă URSS-ul lui Gorbaciov trădeazăcomunismul, care trebuie salvat de cătreRomânia, de pe Dâmboviţa. Suntem în cazulpatologiilor. Noi nu ne mai putem pronunţaprin explicaţii politice. Trebuie chemat un doctor care să explice tipul de rătăcire de careerau cuprinşi în mod crescător şi definitiv. „Nu putem fi continentali. E prea mare Europa“Sunteţi primul român din Clubul de la Roma. A fost o instituţie care m-a marcat. Am început săînţeleg că este ceva fals şi dăunător în formalismul birocratic, oricât de savant ar fi. Şi este otragedie când el e practicat cu atâta savoare de Europa. E păcat, pentru că adevăratamişcare şi evoluţie a societăţii nu se fac nici prin hârtii, nici prin decrete, ci prin fapte.Vorbele sunt relative şi neimportante în raport cu ceea ce se întâmplă, se construieşte, seproduce. „Limitele Creşterii“, primul raport al Clubului, a fost un duş rece, deşi a fost multcriticat.

Oamenii aceştia care acceptă o modă, care adoptă aceste poziţii de totală predare apersonalităţii şi gândurilor lor, nu cred că sunt în buna tradiţie a românilor. Nu sunt ei. S-aformat o mutaţie de persoane. Cu instinctul de supravieţuire stins, cu creativ itate zero, cuperspectivă zero, cu «Trăieşte-ţi clipa!» – super. Ăsta-i tip de român? E disperat, săracul, te rogsă mă ierţi.

Noul raport spune că statele trebuie să fie mai puternice, mai active. Nu e un paradox încontextul globalizării? E o mişcare greşită şi sinucigaşă a omenirii să discrediteze cea maipreţioasă instituţie pe care oamenii au creat-o în interesul supravieţuirii lor. Nu există maimare bază şi mai solidă pentru existenţa întregii omeniri decât acel binom: cetăţean şi stat.Când statul e lovit, cetăţeanului aproape că i se ia cetăţenia. I se spune că e cetăţean alEuropei, cetăţean al omenirii. Cuvinte fără sens! N-are sens cetăţenia europeană? Nu există!Doar dacă Europa va fi un singur stat, dar atunci va fi doar pentru că desfiinţează statele


7 of 10 4/21/2013 6:56 PM

existente şi le înglobează. Asta e altceva. Dar, mă întreb, cum să topeşti lumea într-ounitate? Care să fie ce? Statul uman? Păi, cum să nu mai existe distincţiile care fac naţiunilesă fie în competiţie, să aibă specific, creaţie artistică, o contribuţie la ştiinţă?! Aici, mă iertaţi,dar De Gaulle a spus foarte clar: „Shakespeare a devenit un mare scriitor al Europei pentrucă a fost englez“. M-aţi înţeles? Dar omenirea trece prin tot felul de mode. Cetăţeni i, dacăn-ar avea stat, n-ar avea identitate, pentru că n-ar avea cine să le-o dea. E cultura comunăprotejată de zidurile unui stat care ne ţine de cald, care ne dă identitate. Păi, se pune laîndoială viitorul statului-naţiune. Vai de mine! Statele mari se joacă cu cuvintele, crezând căe statul lor cel care va domina lumea. Aia e altă mâncare de peşte. Nu cred că vrem unstatut apatrid.

S-a pierdut un adevăr: cultura nu este integrabilă, nu este universală. E locală. De cândlumea. Civ ilizaţia este integrabilă: o poate copia cel mai înapoiat continent şi o poatepierde cel mai avansat continent. Dar cultura nu.

Europa? Nu există identitate europeană, nu putem fi continentali. E prea mare Europa. Deaia s-au format state, întrucât continentele sunt prea mari pentru noi. Păi, vă deschid acumun „Economist“. Uitaţi-vă la faimoasa Europă integrată! Uitaţi-vă la ea cu cât creşte! Cu 0,3%sau 0,5%. Înseamnă regres, nici măcar stagnare! Apoi, uitaţi-vă la statele emergente!Creşterile sunt între 3% şi 7%. Ce ne spune realitatea faptelor? Atunci, de ce stai şi facifilosofia integrării când ai creştere zero? Europa toată e în criză. A fost Grecia, a urmat Cipru,vine Portugalia. Aşteptăm cu sufletul la gură care e la rând. Mircea Maliţa despre... HenryKissinger Vedeţi, eu am unele rezerve faţă de scrierilelui. Cred că a strecurat un subiectivism prea mare înlucrări care trebuia să fie mai sobre şi mai obiective.Apoi, nu a recunoscut rolul pozitiv pe care l-a avutRomânia în comunicarea dintre China şi SUA în ajunulvizitei lui Reagan! Atunci se deschisese un coridor, prinRomânia, între cele două state. S-a mai deschis unul prinPakistan, dar Kissinger a dat prioritate celui din Pakistan.Pe de altă parte, nu poţi să-i negi talentul excepţional,cultura mare, capacitatea de muncă neistovită,prezenţa nemişcată în treburile mondiale. MihailGorbaciov L-amîntâlnit, spreexemplu, la oconferinţă aClubului de laRoma. Eram înGermania, unde amobservat cu ochiimei ce fantasticăprimire îi facecetăţeanul de rând. Nemţii ştiau că, dacă s-au reunificat, a fost pentru că el a spus „Da!“. Ofemeie din mulţime chiar a venit cu un plic şi i-a dat 10 mărci, ca omagiu pentru căvizitează Germania. Apoi, am vorbit mai mult la Moscova, unde m-am dus tot la o întâlnirea Clubului. El nu mai era preşedinte atunci. A doua oară, era mult transformat. Se dedicascrisului şi era căutat la multe întruniri internaţionale, la care-i plăceamult să apară. Eleanor Roosevelt Ea făcea parte din personajeletăcute, mai ales la vârsta ei. Cu mine a fost amabilă, simpatică,binevoitoare. Nu aveam de discutat teme politice, întrucât erau


8 of 10 4/21/2013 6:56 PM

întâlniri sociale. Am fost la o masă dată de Nelson Rockefeller, cânds-au pus steagurile noilor ţări membre ONU. Era 1956.

Ronald Reagan Am avut conversaţii, mă ştia penume. Era omul cel mai amabil, glumeţ, creând oatmosferă de destindere tot timpul. A luat decâteva ori ton foarte puternic împotrivasovieticilor, dar contactul personal era cu totulaltfel. Îl simţeai pe marele actor care joacă un altjoc. Nelson Rockefeller Mereucu zâmbetul pe buze, simpaticşi politicos. Nimic crâncen,nimic mare, nimic magnat. Dela el cred că am observat cătoate personajele mari ale SUAau un fel de grijă de a nuepata prin îmbrăcăminte, prinapariţie, prin vorbe. Erau maimult decât common (n.r. –obişnuiţi), se pierdeau în masamare de cetăţeni. Nu se urcaupe un soclu. Aşa devinimportanţi, nu prin apariţii regizate. El a fost unul din exemplele acestea. Am avut întâlniri cuel la acea masă pe care a dat-o, iar când a fost v icepreşedinte i-am amintit cum ne-amvăzut. A fost zâmbitor, şi-a adus aminte, m-a bătut prietenşte pe umăr şi mi-a zis: „Take care,take care!“ (n.r. – Ai grijă!). Adică, dacă ştii să te păzeşti, e mai bine. (râde). Indira Gadhi Amcunoscut-o la New Delhi. Am fost la ea în v izită în 1968 cu ministrulnostru al Comerţului. Se vedea că e o persoană citită, isteaţă. Erafoarte atentă. În vremea aia, un mare scriitor francez spunea că va fi orevoluţie mare a informaticii şi că trebuie să ne pregătim pentru ea. Eaa dat din cap şi a spus cu tristeţe: „Nu ştiu câtă hrană în plus o să-miaducă sistemul dumitale!“. Altă dată, am fost cu ea, într-un cortegiu, lamormântul lui Jawaharlal Nehru, tatăl ei, primul premier al Indiei. FidelCastro Este un pasionat. Un revoluţionar. E un caracter special demilitant. El luptă de la început pânăla sfârşit, în orice împrejurare. La el,munca e luptă, viaţa e luptă. A fostrevoluţionar de când a fost student.Am fost invitat în Cuba ca ministru alÎnvăţământului. A vrut să măîntâlnească în timp ce eu eram peteren, că aşa-i plăcea, să vadă şcolicare se construiesc. Cineva de laprotocol însă n-a făcut binecorelările, iar el a fost când eu nu eram şi invers. Venise să discutăm educaţie. Apoi, l-amcunoscut când a venit la Bucureşti.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.


9 of 10 4/21/2013 6:56 PM


10 of 10 4/21/2013 6:56 PM

Documents

Mircea Malita - Interviu Adevarul Apr 2013