MIJLOACELE POLITICO – DIPLOMATICE DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

Adrian Sorin JernoiuReferat la Drept internațional publicDrept, Anul II, Zi, Seria I, Grupa III

Facultatea de Științe Juridice și AdministrativeUniversitatea Pitești

Cuprins:

1. Aspecte generale privind soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale2. Mijloacele politico – diplomatice de soluționare a diferendelor

1

1. Aspecte generale privind soluționarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

În cadrul relațiilor internaționale conflictele apar inevitabil, și de asemenea este necesară găsirea unor soluții pentru rezolvarea pașnică a acestora.

În sens larg, noţiunea de diferend1 desemnează o neînțelegere, un dezacord, un litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, o pretenţie sau un interes.

Atât în izvoarele de drept internațional, cât şi în doctrină, se folosesc diverse termene: litigiu, diferend, situaţie, conflict, criză, etc., însă termenul diferend înglobează în sine toţi ceilalţi termeni2.

Apariția unui diferend între state presupune existența unor probleme nerezolvate, a unor diferențe de opinii sau divergențe asupra unor aspecte particulare ale relațiilor internaționale sau asupra interpretării sau aplicării unor acorduri internaționale. Tot ceea ce depășește acest cadru, punând în pericol pacea și securitatea internațională reprezintă, așa cum reiese din prevederile Cartei ONU, situații internaționale.

Noțiunea de diferend a fost definită de Curtea Permanentă de Justiție Internațională în litigiul Concesiunile Mavrommatis din anul 1924, ca fiind un dezacord asupra unei prevederi legale sau asupra unui fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese între două state.

În doctrină se face distincția între diferende politice și diferende juridice, o astfel de distincție este utilă pentru alegerea mijloacelor de soluționare a diferendelor, astfel, în cazul diferendelor politice sunt folosite modalități politico – diplomatice, iar în situația diferendelor juridice se recurge la modalități jurisdicționale. Mai sunt utilizate și noțiunile de conflict internațional și criză internațională.

Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale este unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional, format în principal pe calea cutumei, dar consacrat în numeroase tratate internaționale3.

Acest principiu are drept funcție instituirea procedurilor de soluționare pașnică a diferendelor cu un caracter internațional4. Metodele utilizate pentru rezolvarea diferendelor internaționale au evoluat din antichitate și până în epoca contemporană, cunoscând perfecționări. Printre modalitățiile cele mai utilizate în trecut pentru rezolvarea diferendelor se numără: medierea, arbitrajul și concilierea. Medierea se realiza prin aplicarea principiului judicium parium (judecata egalilor), dar aceste modalității aveau doar un caracter de recomandare, așa cum se poate constata din lucrările clasicilor dreptului internațional (Hugo Grotius).

1 H. Kelsen afirma că orice diferend este o situație dar nu orice situație este un diferend.2 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria Arhiliuc, Vitalie Gamurari, „Drept internațional public”, Ediția a II-a, Editura Elena V.I, Moldova, Chișinău, 2009, p. 629.3 Aurel Preda Mătăsaru, „Tratat de drept internațional public”, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2010, p. 245.4 Magdalena Denisa Lungu, „Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2010, p. 12.

2

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale se află în strânsă legătură și cu alte principii fundamentale ale dreptului internațional, precum: principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forță și principiul cooperării internaționale între state.

O contribuție importantă la promovarea conceptului de soluționare pașnică au adus-o Conferințele de pace de la Haga din anii 1899 și 19075. Reunite sub auspiciile „păcii, dezarnării și arbitrajului”, conferințele au codificat procedurile de reglementare pașnică a cunoscute la acea vreme (bunele oficii, medierea, ancheta și arbitrajul). Convențiile conțineau însă numai recomandări, lăsând la latitudinea statelor alegerea între utilizarea căilor pașnice sau nepașnice6.

Cele două conferințe au avut ca preocupare esențială modalitățile de soluționare pașnică a diferendelor. Chiar în aceste condiții, nu se poate face abstracție de legătura strânsă existentă între soluționarea pașnică a diferendelor și limitarea folosirii forței7.

Important de menționat este faptul că pe lângă cele două convenții8 se adaugă și un număr mare de instrumente juridice (trei convenții și trei declarații în 1899 și zece convenții în 1907) ce cuprindeau reguli de purtare a războiului, acestea constituind fundamentul dreptului internațional umanitar de mai târziu.

Tratatul de la Versailles9 din 1919, al cărui scop principal era menținerea păcii a adus pentru prima dată în discuție interzicerea războiului ca formă de manifestare a suveranității în cadrul relațiilor conflictuale. Tratatul nu interzicea în totalitate recurgere la război ca instrument al politicii externe a statelor, deoarece în preambul se menționa că părțile acceptau numai

5 Convenția din 1899 poartă numele și de Convenția privind soluționarea pașnică a conflictelor armate, iar Convenția din 1907, cunoscută și sub numele de Convenția Drago – Porter, după numele ministrului de externe argentinian și a plenipotențiarului american care au promovat-o, această convenție reglementa limitarea forței pentru recuperarea datoriilor contractuale.6 Magdalena Denisa Lungu, „Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2010, p. 14.7 Ion Gâlea, „Folosirea forței în dreptul internațional”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2009, p. 46.8 Conferințele de Pace din anii 1899 și 1907, încheiate cu Acordul de la Haga privind reglementarea războaielor pe uscat, au conferit așezării o importanță internațională. Moștenirea materială lăsată de aceste evenimente o reprezintă Palatul Păcii, construit în stil neogotic între anii 1907 și 1913, mulțumită contribuțiilor și donațiilor din lumea întreagă.9 Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

3

anumite obligații de a nu recurge la război, astfel a fost creată Curtea Permanentă de Justiție Internațională (CPJI)10.

Prevederile Tratatului au fost complectate prin Protocolul de la Geneva din 1924, prin care se urmărea extinderea competenței CPJI în sensul consacrării jurisdicției sale obligatorii asupra diferendelor de natură juridică. Pentru cele politice se stabilea recurgerea la mediere prin intermediul Consiliului Ligii și la arbitraj.

Tratatul de la Locarno11 stabilea obligația părților de a recurge la conciliere pentru rezolvarea diferendelor dintre ele. Tratatul de la Locarno împreună cu celelalte patru tratate de arbitraj semnate de Germania cu Franța, Belgia, Polonia și Cehoslovacia nu au avut o valoare deosebită deoarece au fost denunțate de Germania, în 1935.

Tratatul multilateral Briand – Kellog, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional "care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale". Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional.

Pactul Kellogg-Briand din 1927 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției Statelor Unite, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă scopul nobil de împiedicare a războiului și nu a contribuit la menținerea păcii internaționale. Pactul s-a dovedit ineficient, în anii care au urmat declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un importan tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, ca și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: " Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite ." Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile au fost forțate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă

10 Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 15.11 Tratatul de la Locarno (5 - 16 octombrie 1925) a avut ca părți semnatare Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Belgia, Cehoslovacia, Polonia și prevedea angajamentul Germaniei de garanta granițele Belgiei și Franței, precum și angajamentul Franței și Belgiei de a garanta integritatea granițelor vestice ale Germaniei, în cazul unui nou atac, așa cum a fost ocuparea franco-belgiană a zonei Ruhr în 1923. Lacuna tratatului a fost lipsa unui angajament al Germaniei de a garanta granițele statelor din Europa de est, lăsând astfel deschisă posibilitatea revizuirii. La data de 7 martie 1936, Germania a anulat unilateral tratatul.

4

atunci când au folosit acțiunile militare și au fost, de asemenea, împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Complementar cu Pactul Briand – Kellogg este Pactul Saavedra – Lamas, după numele diplomatului argentinian, tratatul a fost semnat la Rio de Janiero, în anul 1933. Spre deosebire de Pactul Briand – Kellogg care interzicea orice fel de război, Pactul Saavedra – Lamas interzicea doar războiul de agresiune12. Este un pact de neagresiune şi antirăzboi, semnat în decembrie de către majoritatea ţărilor din America Latină şi Statele Unite ale Americii. Pact a condamnat războaiele de agresiune şi a stabilit principiul de soluţionare a litigiilor şi a dezacordurilor dintre participanţi "numai prin mijloace paşnice" (art. 1). Cu ajutorul pactului, Argentina spera să creeze un bloc de ţări din America Latină pentru a contracara expansiunea SUA în emisfera vestică. Statele Unite ale Americii, cu toate acestea, prin aderarea la pact, a reuşit să împiedice formarea unui bloc de a se opune statelor latino-americane. Pactul a fost ratificat de SUA (1934) şi toate republicile latino-americane (în 1936); a fost, de asemenea, semnat şi ratificat de către multe ţări europene. Cu toate acestea, pactul a fost încălcat în mod repetat, de exemplu, Italia fascistă, care a ratificat pactul, a atacat Etiopia în 1935. Statele Unite ale Americii a continuat să se amestece în afacerile ţărilor din America Latină.

Carta ONU13, în capitolul VI reglementează rezolvarea pașnică a diferendelor. Astfel, părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe care judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor. Consiliul de Securitate, când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendul prin asemenea mijloace. Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale. Orice Membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau situații de natura celor menționate în Articolul 34. Un Stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend la care este parte dacă accepta în prealabil, în privința acelui diferend, obligațiile de rezolvare pașnica prevăzute în prezenta Carta. Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage atenția în temeiul Articolului de față vor fi supuse dispozițiilor Articolelor 11 și 12. Consiliul de Securitate poate, în orice stadiu al unui diferend de natură celor menționate în Articolul 33 ori al unei situații similare, să recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare. Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului adoptate de părți. Făcând recomandări în temeiul prezentului Articol, Consiliul de Securitate va ține seama și de faptul că, în regula generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu dispozițiile Statutului Curții. În cazul în care părțile la un diferend de

12 Ion Gâlea, op. cit, p. 66.13 Carta Natiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinței Națiunilor Unite pentru Organizația internaționala si a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.

5

natura celor menționate în Articolul 33 nu reușesc să-l rezolve prin mijloacele indicate în acel Articol, ele îl vor supune Consiliului de Securitate. În cazul în care Consiliul de Securitate socotește că prelungirea diferendului ar putea, în fapt, să pună în primejdie menținerea păcii și securității internaționale, el va hotarâ dacă trebuie să acționeze în temeiul Articolului 36 sau să recomande condițiile de rezolvare pe care le va considera potrivite. Fără a se aduce atingere dispozițiilor Articolelor 33-37, Consiliul de Securitate poate, dacă toate părțile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări parților în scopul rezolvării pașnice a diferendului.

2. Mijloacele politico – diplomatice de soluționare a diferendelor

Cea mai bună cale de a preveni apariția diferendelor este aceea de a se lua toate măsurile în așa fel încât fiecare parte să cunoască exact ceea ce cealaltă parte urmărește să obțină și, în cazul încheierii unui acord internațional, să se elimine toate ambiguitățile din text. Cu cât fiecare dintre părți cunoaște mai multe despre celelalte, cu atât scade riscul apariției unui diferend legat de termenii acordului respectiv14.

În soluționarea unui diferend sunt implicați trei factori fundamentali, prezentați în Fig. 1.

Cele trei sfere interacționează între ele (Fig. 2), putându-se realiza, în anumite limite, și anumite schimburi între ele.

14 Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 60.

6

Drepturile și puterea stau la baza anumitor interese. Drepturile conferă putere, dar în practică și puterea conferă drepturi. De asemenea, în realitate, unele drepturi sau aspecte legate de putere pot fi cedate în favoarea satisfacerii unui interes.

Un diferend se poate acutiza în situația în care părțile se concentrează doar asupra puterii și a drepturilor. Intervenția unui terț este de a le aminti părților că o componentă importantă în găsirea unei soluții acceptabile o reprezintă interesele, bazate pe anumite drepturi. De aici deducem că elementul putere trebuie lasat ultimul, lucru care în realitate nu se întâmplă.

Mijloacele politico – diplomatice se caracterizează prin inexistența obligației de a aplica reguli de drept, prin faptul că urmăresc să reconcilieze interesele aflate în conflict, iar rezultatele lor nu au un caracter constrângător, obligatoriu15.

Există numeroase clasificări a mijloacelor politico – diplomatice de soluționare a unui diferend, astfel, după participarea sau nu a unui terț ele se clasifică în:

Mijloace politico – diplomatice care nu implică participarea unui terț: consultările, negocierile

Mijloace politico – diplomatice care implică participarea unui terț: bunele oficii, medierea, conciliereaPe lângă mijloacele politico – diplomatice tradiționale întâlnim și metode alternative,

precum: diplomația de tip neguvernamental (neoficial).

15 Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 63.

7

Putem constata că diplomația are două niveluri: unul oficial, de prim rang și unul neoficial, de rangul doi. Diplomația neoficială a luat un avânt considerabil în ultimii ani, deoarece ea se bucură de o publicitate redusă în comparație cu cea oficială, ceea ce îi oferă o capacitate mai mare de mișcare ce are drept rezultat crearea unor punți între părțile aflate în litigiu.

Atunci când negocierile nu sunt pregătite a începe la un nivel oficial, diplomația neoficială poate fi utilizată pentru a acționa în numele părților aflate în litigiu. În cazul procesului de pace palestino – israelian erau posibile doar întâlnirile neoficiale. Astfel procesul a debutat printr-o discuție dintre un academician israelit, Yair Hirschfeld, și un oficial OEP, Abu Alaa, prin mijlocirea unui sociolog norvegian Terje Rod Larsen. Ei au început a se întâlni în secret, iar aceste întâlniri s-au finalizat într-o declarație de principii.

Prin rolurile pe care le îndeplinesc, cele două niveluri ale diplomației apar ca două sfere care se suprapun parțial, au caracteristici și responsabilități comune, au eficiență diferită și, deși folosesc mijloace similare, nu se pot substitui reciproc (Fig. 3).

Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional. Concomitent, negocierea, pe lângă faptul că este un mijloc de bază de soluţionare paşnică a diferendelor, îndeplinește şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi,

8

de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile şi procedura de negociere. De regulă, negocierile cuprind următoarele etape: iniţiativa de a începe negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), înţelegerea propriu-zisă privind negocierile timpul, locul, nivelul şi statutul delegaţilor sau împuterniciţilor la negocieri etc.), pregătirea negocierilor (procedura, principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor16.

Negocierile diferă după: 1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.); 2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale); 3) nivelul şi statutul părţilor participante la negocieri (la nivel înalt, la nivel de miniştri de externe, la nivel de ambasadori sau împuterniciţi speciali); 4) interesele părţilor; 5) mediul de negociere; 6) modul de finalizare al negocierii.

În ciuda lipsei regulilor procedural, părțile care negociază trebuie să respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional17.

Unul dintre avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei de formalism, ele se pot desfășura alternative cu alte mijloace de soluționare ori se pot relua la nivele diferite de reprezentare18.

Negocierile, desigur, nu reuşesc întotdeauna, deoarece ele nu depind de un anumit grad de bunăvoinţă reciprocă, flexibilitate şi sensibilitate. Ostilitatea opiniei publice într-un stat poate împiedica ajungerea la anumite concesii a anumitor puncte, iar neîncrederea reciprocă poate complica procesul de soluționare19.

Principala limitare a negocierilor este atunci când cel puțin una dintre părți aflată în diferend refuză să negocieze soluția. De exemplu, diferendul dintre S.U.A și Iran în problema ostatecilor, din 1979, sau diferendul dintre Marea Britanie și Argentina privind insulele Falkland, din 1982, care duc la ruperea oricăror relații diplomatice20.

Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor stipulate în art. 2 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907, statele, în caz de diferend, sunt obligate de a apela la bunele oficii a unuia sau mai multor state prietene. Dreptul de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în diferend. Spre exemplu, în 1966 URSS a acordat bune oficii în cazul diferendului indo-pakistanez cu privire la Kaşmir. Bunele oficii pot fi acordate şi de organizaţiile internaţionale. Spre exemplu, în cazul 16 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria Arhiliuc, Vitalie Gamurari, op. cit, p. 630.17 Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 81.18 Raluca Miga Beșteliu, „Drept internațional public”, Vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 4.19 Malcoln N. Shaw, „International Law”, Ediția a VI-a, Editura Cambridge University Press, Marea Britanie, Londra, 2008, p. 1015.20 Magdalena Denisa Lungu, op. cit, p. 94.

9

crizei din Marea Caraibilor21, din octombrie 1962, Secretarul General al ONU a acordat bune oficii SUA şi URSS în procesul de soluţionare paşnică a diferendului existent între părţi. În cazul acordării bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale care le oferă nu participă, de regulă, la negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile în diferend solicită această participare.

Concluzionăm că persoana ori statul care acordă bunele oficii nu se implică în soluționarea de fond a diferendului, ci facilitează doar comunicarea direct între părți22.

Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la negocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile în diferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi mediatorul conştientizează că propunerile sale nu sunt acceptate.

Medierea are un character facultative, ceea ce își găsește expresia în inițiativa terțului care o oferă, în poziția părților care o pot accepta sau refuza, în orice moment, ca și în faptul că propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru părțile în diferend23.

Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor. Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ. Competenţa şi procedura de constituire a comisiilor internaţionale de anchetă este reglementată de Statutul ONU şi art. 9 a Convenţiei de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1970.

Concilierea internaţională. Primele referiri la procedura de conciliere internaţională s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale. În acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea internaţională a fost stipulată în unele rezoluţii ale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art. 33), Declaraţia de la Manila din 1982 etc.. Poate fi menţionată şi reglementarea concilierii în Convenţia cu privire la dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica (art. 284). Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de conciliere (creată de către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele, concilierea părţilor şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi. Concilierea internaţională asociază elementele medierii şi ale anchetei, având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigaţie realizată de un organ independent, şi nu de un terţ, care acţionează ca mediator.

În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţi lor, ci şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în diferend

21 Cunoscută și sub numele de criza rachetelor.22 Raluca Miga Beșteliu, op. cit, p. 5.23 Dumitru Virgil Diaconu, „Drept internațional public”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2005, p. 215.

10

soluţii de rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri, acceptându-le sau nu. Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident.

În concluzie putem considera că mijloacele politico – diplomatice de soluționare a diferendelor internaționale joacă un rol important deoarece urmăresc să reconcilieze interesele aflate în conflict. Deși aceste mijloace politico – diplomatice nu au un caracter obligatoriu, constrângător ele constituie un prim pas în găsirea unor soluții echitabile și de ce nu chiar posibilitatea formulării succesive sau concomitente a mai multor propuneri de soluționare și recomandări până la acceptarea uneia, care să corespundă intereselor statelor aflate în diferend. Spre deosebire de mijloacele de soluționare jurisdicționale care plasează terțul deasupra părților aflate în diferend și care-i conferă capacitate de decizie și analizarea imparțială a situației prin aplicarea normelor dreptului internațional, mijloacele politico – diplomatice sunt mai eficiente deoarece ele depășesc cadrul juridic, în sensul că ele nu se rezumă doar la normele dreptului internațional.

Bibliografie:

11

Tratate, cursuri, monografii – literatură română:

Aurel Preda Mătăsaru, „Tratat de drept internațional public”, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2010.

Dumitru Virgil Diaconu, „Drept internațional public”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2005.

Dumitra Popescu, „Drept internațional public – curs pentru învățământ la distanță”, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2008.

Ion Gâlea, „Folosirea forței în dreptul internațional”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2009.

Magdalena Denisa Lungu, „Rolul organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Editura U.J (Universul Juridic), București, 2010.

Mona Maria Pivniceru, „Drept internațional public”, Editura Hamangiu, București, 2007.

Raluca Miga Beșteliu, „Drept internațional public”, Vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Tratate, cursuri, monografii – literatură străină:

Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu, Diana Sârcu, Nicolae Osmochescu, Olga Dorul, Victoria Arhiliuc, Vitalie Gamurari, „Drept internațional public”, Ediția a II-a, Editura Elena V.I, Moldova, Chișinău, 2009.

Malcoln N. Shaw, „International Law”, Ediția a VI-a, Editura Cambridge University Press, Marea Britanie, Londra, 2008.

Legislație:

Carta ONU

Site – uri:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Haga http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Versailles http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatele_de_la_Locarno http://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Kellogg-Briand http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Saavedra+Lamas+Pact+of+1933 http://www.onuinfo.ro/onu_romania/

12