9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

9 7 7 1 2 2 0 6 3 5 0 0 6

I S S N 1 2 2 0 - 6 3 5 0

5 343 6( ) / 201

Bogdan Creţu:„Intelectualul a ajunso figură secundară,un fel de cavaleral tristei figuri”

Înapoi la Lovinescu,dincolo delovinescianismde Paul Cernat

Mihail Kogălniceanu– scrisorile de tinereţede Eugen Simion

DominqueMaingueneau,Lingvistică, literatură,discurs literar

Octavian Paler, tratatdespre memoriede Constantin Coroiu

Odobescu,Necunoscutulde Dumitru Micu

Nr. ( ) / 2015 343 6

Mihaela BURUGĂ

secretar de re acţieiat d

CUPRINS

1

5/2016

FRAGMENTE CRITICEEugen SIMION: Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

Mihail Kogălniceanu – the Letters of His Youth. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

A GÂNDI EUROPAEugen SIMION: Mon Europe

My Europe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

CRONICI LITERAREDumitru MICU: Odobescu, Necunoscutul

Odobescu, The unknown . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22Lucian CHIŞU: Un „alt” Odobescu

“Another” Odobescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27Paul CERNAT: Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

Back to Lovinescu, away from lovinesciansm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35Tudor NEDELCEA: Viaţa ca un roman. Constantin Stere

Life as a novel. Constantin Stere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

INTERVIUBogdan CREŢU: „Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler

al tristei figuri” - interviu realizat de Florian Saiu „The Intellectual class turned into a secondary effigy, a kind of knight of the rueful countenance” - interview with Florian Saiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

TRADUCEREMaria SÂRBU-CRUDU: Dominique Maingueneau, Lingvistică, literatură,

discurs literarLinguistics, literature, literary discourse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

2

COMENTARIIConstantin COROIU: Octavian Paler, tratat despre memorie

Treatise on memory . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71Caius Traian DRAGOMIR: Limita patologică a puterii

The pathological limit of power . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plasticDragoş Viţelaru

(1951-2009)

3

Ca om umblat prin Europa şi, desigur, caom public în secolul al XIX-lea – când tineriiîncep să iasă în lume şi, întorşi acasă, încep sădiscute într-un mod mai organizat desprece-au văzut în călătoriile lor şi ce găsesc

acasă – Mihail Kogălniceanu a lăsat o cores-pondenţă bogată. Vorbim de corespondenţalui ca persoană privată. Cei care au studiat-o ne spun că au rămas de la el peste 500 descrisori şi că numărul destinatarilor lui se

Fragmentecritice

EEuuggeenn SSIIMMIIOONN

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

Articolul de faţă se referă la corespondenţa tânărului Kogolniceanu, călător la studii în Europa.Pe lângă înformaţii asupra stagiilor de învăţătură (Lunéville şi Berlin), tânărul de numai 18 anioferă în corespondenţa adresată tatălui şi surorilor, alte numeroase comentarii despre acest prinperiplu european. Epistolierul consemnează conştiincios impresii de călătorie în care apar, descrisepe larg, ţări, oraşe, localităţi, oameni şi obiceiuri. Scrisă într-o limbă „îmbătrânită” - cum observaG. Călinescu - această corespondenţă scoate în evidenţă adaptarea tânărului la mentalităţile lumiioccidentale, de la vestimentaţie la atitudine comportamentală, făcută cu sacrificii băneşti supor-tate de familie. Pasiunea călătorului pentru lectură şi cărţi, pentru învăţarea limbilor străine, nos-talgia originilor, mereu evocate, şi „limbajul” diferenţiat al scrisorilolor adresate surorilor, faţă decel aproape umil filial din corespondenţa cu tatăl său, constituie prilejul acestor unor noi comen-tarii, făcute din perspectiva prezentului.Cuvinte-cheie: Europa, călătorie, mentalităţi, învăţământ, corespondenţă.

This article refers to young Kogalniceanu’s correspondence, who was travelling in Europe tostudy. Besides information on the stages of education (Lunéville and Berlin), the young man ofonly 18 years old offers in his correspondence addressed to his father and sisters numerous othercomments on this European journey. The epistles carefully record travel impressions in whichthere appear, described in detail, countries, cities, localities, people and habits. Written in an“obsolete” language – as G. Calinescu remarked – this correspondence highlights the young man’sadaptation to the mentalities of the Occidental world, from clothing to behaviour, with financialsacrifices borne by the family. The young traveler’s passion for reading and books, for learningforeign languages, the nostalgy for his origins, evoked all the time and the differentiated “langua-ge” of the letters addressed to his sisters, compared to the one almost humbly filial in the corres-pondence with his father, generate new comments, made from the perspective of the present.

Keywords: Europe, journey, mentalities, education, correspondence.

Abstract

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Sec�iei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

4

Eugen Simion

ridică la 200. Istoricul Ioan Bogdan a remar-cat, întâi, se pare, importanţa lor documen-tară şi l-a îndemnat pe studentul Petre V.Haneş, la începutul secolului, să le copiezeşi să publice 119 dintre ele, mai întâi în“Convorbiri literare”1 (1901-1903) şi apoi,împreună cu altele, în 1913, în volume.Despre ele şi despre cele descoperite şitranscrise ulterior au vorbit istorici şi istoriciliterari importanţi, de la N. Cartojan până laAl. Zub (autorul unei Biobibliografii de refe-rinţă, 1971). G. Călinescu le-a consultat, des-igur, şi în Istoria literaturii scrie că ele consti-tuie “cea mai trainică operă a lui Kogăl -niceanu” – “prin îndemânarea de a notaexact într-un limbaj bătrânesc”. Propoziţieuluitoare, nu însă întru totul adevărată.Când recitim, azi, scrierile istorice şi literareşi studiem vasta lui oratorie, observăm căacest moldovean inteligent şi profund,vizionar ordonat şi moderat este mai pestetot în manifestările sale un om de spirit emi-nent şi că talentul său nu se epuizează încorespondenţă. Mai clar spus, Kogălni -ceanu nu are o puternică vocaţie epistolarăşi, la drept vorbind, nici n-o cultivă. În com-paraţie cu Ion Ghica şi Alex. Odobescu, con-temporanii săi (acesta din urmă este maitânăr cu 17 ani decât el), fiul agăi Kogălni -ceanu nu pare a fi preocupat de calitateaestetică a corespondenţei şi nici nu depuneo mare sârguinţă pentru a face multe şi pro-funde speculaţii morale şi literare în misive-le sale. Scrisorile sale au, de regulă, scopuriprecise, de ordin practic, rareori este vorbaîn ele – şi totdeauna pe scurt – de idei şi deopinii ce depăşesc mica istorie. Pe acestea lepune în studiile istorice, în discursuri şi înscrierile literare, chiar şi în acelea de ficţiune(în Tainele inimei, de pildă). Ceea ce nuînseamnă că această corespondenţă a lui nureprezintă o parte importantă din opera sa,temeinică, dacă o judecăm în totalitatea ei.

Să luăm cazul scrisorilor din timpul stu-diilor. Ele sunt, într-adevăr, de multe orisavuroase în naivitatea, sinceritatea, directi-tatea lor, dar, citindu-le la rând, observăm

uşor că ele nu anunţă un tânăr genial şi nucomunică mai mult decât vor să obţină, şianume bani de la un băbacă strâns la pungă,vigilent peste măsură ca nu cumva fiul de17 ani, trimis în desfrânatul Occident să stu-dieze, să devină risipitor şi să se destrăbăle-ze. Fiul dă socoteală de fiecare ban cheltuitşi face o cronică amănunţită a mişcărilorsale, asigurându-şi tatăl de fiecare dată căeste devotat şi recunoscător fără precupeţi-re. Toate epistolele sale încep cu propoziţia,amuzantă, “cu fiască plecăciune sărut mânadumitale, băbacă”... Uneori ţine să întăreas-că fiasca plecăciune, zicând “cu multă fiascăplecăciune”. Verificând încă o dată forma deadresare, observ că mai des apare multă fias-că plecăciune şi că epistolierul nu încearcă,niciodată, să renunţe la această mică propo-ziţie introductivă, menită, s-ar putea zice, săînlăture orice suspiciune de revoltă filialăîmpotriva autorităţii paterne şi, totodată,menită să dezlege băierile strânsei pungipărinteşti.

Valoarea scrisorilor de tinereţe este, întâi,biografică şi, din acest punct de vedere,putem accepta ideea că ele pot fi socotite,cum s-a spus, “un adevărat Bildungsromanepistolar”. În parte, cel puţin. Prima este din17 august 1934. Kogălniceanu are 17 ani şipleacă spre Lunéville împreună cu fiii dom-nitorului Mihai Sturdza, “bezădelile”Dimitrie şi Constantin, cu un pedagog, unpreot şi, tot ca bursier, cu cuconul cuconuluiLupu Balş. Domnitorul i-a acordat şi lui obursă care, cum vom deduce numaidecât,nu-i suficientă pentru ca tânărul studinte să-şi procure cărţile de care are nevoie şi să-şicumpere veşminte noi, occidentale, în loculcelor “asiatice” de care pomeneşte în Iluziipierdute. Aşa că nu trece mult după despăr-ţirea de părinţi, de surorile (are, dacă numă-rătoarea este corectă, patru) şi de fratele său(Alecu), că el începe să solicite sprijinulfinanciar de la băbacă, despre care umblăvorba că este cam zgârcit. Deocamdată, pré-plecatul fiu, cum iscăleşte, a ajuns cu caii depoştă la Botoşani şi trage la “mătuşica

1 Vezi Andrei Nestorescu, Kogălniceanu în corespondenţă, în “Revista de istorie şi teorie literară”, anul I, nr.1-4, ianuarie-decembrie 2007, p. 213-237.

Mărioara” şi se pregăteşte să plece spreDorohoi. Aici “face zacuscă”, adică ia miculdejun, la ispravnicul Dumitrache Ganea,care le poartă de grijă – lui şi beizădelilor şi,în continuare, se îndreaptă spre Herţa, undepoposesc la cucoana Catinca Ghiculeasă.Ispravnicul de aici, serdarul Chiriac, îi înto-vărăşeşte cu cazaci până la vamă şi-i trecede ea “fără de nicio supărare”. Merge spreCernăuţi, trece de el şi, la 24 august, echipa-jul ajunge la Lemberg. Kogălniceanu are,acum, timp să-i scrie băbacăi ce văzuse, căciaşa fusese înţelegerea. La Mamorniţă, untârguşor cu ziduri bune, stătuse un ceas,până i-a fost milduit pasportul. La Boian “aunăimit cai jîdoveşti”, pentru a-i duce laCernăuţi şi, cu tocmală, au plătit opt carboa-ve. La graniţa austriacă li se controleazăstraiele şi, pentru fiecare bucată, trebuie săplătească trei creiţari în argint, adică 15parale. Kogălniceanu dă toate detaliile şiîncepe să facă socotelile cu banii. Toate scri-sorile sunt pline de asemenea calcule, cuideea că trebuie să justifice orice para.Jurnalul lui de călătorie – căci îl putemsocoti astfel – înregistrează conştiincios

cheltuielile şi, desigur, impresiile. Sadaguraar fi vestit – de pildă – în toată Europa pen-tru iarmarocul “cel de vite”, Cernăuţi... ei,bine, Cernăuţi are şi alte calităţi. Kogălni -ceanu face o relatare pozitivă, remarcânduliţele regulate, pardosite cu prund, piaţafrumuşică şi dughenele care au trei şi chiarpatru rânduri. În Galiţia, reţine târgurilescârnave, unde se vorbeşte o limbă pe care n-o înţelege. Vede şi sate “preafrumoase”, cudrumuri trase cu frânghia, case în linie şigrădini cu pomi roditori. Lembergul arebinale frumoase, biserici cu turnuri şi o“Curte a oraşului” (L’Hôtel-de-ville) cu arhi-tectură frumoasă. Bucovina, în genere, îiplace tânărului moldovan şi este impresio-nat că toate pământurile sunt lucrate.“Ogoarăle sunt ca feliile de zămos, adecăpuţân rătunde” – scrie el, cu o imagine maiplastică. Se gândeşte la Moldova pe caretocmai a părăsit-o şi, cum speră ca, la întoar-cere, s-o găsească într-o stare mai bună.

La 8 septembrie 1834, pornind de laLemberg cu landcuceri (“un feliu de haraba-gii, însă în loc de căruţe au butce şi carete”),şcolarii intră în Viena, după treisprezecezile. Kogălniceanu are din nou timp săpovestească tatălui ce a văzut pe drum.Descrierea este amănunţită şi direct (prinexpresii norocoase) sau indirect – prinobservaţii despre înfăţişarea şi portul aces-tei populaţii pestriţe – are şi o valoare expre-sivă, putem spune chiar: literară prin plasti-citatea ei. Iată ce vede el după ce trece deapa Biala şi de Mişlenita şi Calvari, târgu-şoare mărişoare şi frumuşele (epistolierulKogălniceanu foloseşte des diminutivele, s-a reţinut) vede mai întâi, într-un loc, “omare neguţătorie de porci ungureşti”, adicăun iarmaroc de animale, apoi intrând înSilezia, îndată descoperă o lume de calici,rău îmbrăcaţi, cu fimei ca nişte stahii, îmbră-cate dintăi cu o roche lungă de pânză albă şi,în spate, cu o altă bucată de pânză ce slujeş-te “şi de basma şi de sac”. În ducatulAustriei, fimeile sunt mai elegante: poartărochii negre sau “ca cărămida”, scurte pânăla genunchi, iar în cap – cele măritate au“mineşterguri”, iar fetele – merg cu capulgol. În zile de sărbătoare îşi pun în picioarescarpi şi cu colţuni roşii de bumbac. Vorbesc

5

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

toţi “un fel de nemţăşte stricat”. Pe undetrece, Kogălniceanu se uita la acarete, laarhitectura oraşelor, la dughenele târgurilorşi la bisericile cu turnuri. Relatează tot băba-cii care, se vede treaba, este interesat să aflecum arată lumea de dincolo de Moldova lui.La început de septembrie se afla la Fraibergsau “Muntele cel slobod” şi trimite un răvaştatălui, duducelor (surorilor) şi frateluiAlecu. Curios. Nu este pomenită niciodatăîn aceste note documentate de călătorie şinici mai târziu, din Lunéville şi Berlin,mama. Împarte tuturor, fraţilor şi verilor,profesorilor săi rămaşi în ţară, sărutăridulci, dar numele mamei nu apare în reper-toriu. Murise? Iata ce scrie despre Muntelecel slobod:

“În două septemvbrie, trecând prinFraiberg, sau Muntele cel slobod, târg mic,însă cu o piaţă cu frumoase faţade, cu sta-tue, cu cişmele şi cu arcade plăcute la vide-re, am poposit la Noul Icin, sau Naiticen, târgmic, însă cu o piaţă făcută cu frumoase faţa-de şi arcade largi şi mari, cu cişmele şi custatue. Pe urmă am trecut prin Vechiul Icin,care îi un târguşor mic, foarte aproape deNoul Icin. Pe un munte nalt şi gol, foarteaproape de acest târguşor, de-a stânga dru-mului împărătesc, o cetăţuie veche, a căriiaporţi şi ziduri sunt pănă astăzi în picioare.După aceasta am mas în Alba Biserică, sauVaischirhen, târg mic cu un havuz, carestrânge multă apa folosâtoare la vreme defoc. A doua zi am trecut prin Rautin, târgu-şor cu porţi, Laib, târg mic cu piaţă şi porţi– pe una de acele porţi am văzut stemaMoldovei, însă n-am putut să aflu nimicămai mult, fiindcă nu ne-am oprit în acesttârg –, prin Oberoghezd, târguşor, şi prinOlmiuţ, unde am mas. Olmiuţu îi un târgmare şi frumos, foarte întărit după chipulnou, cu trii ziduri şi cu trii valuri de pământîntre care sunt săpate hândichiuri adâncipline cu apă. Noi am trecut numai printr-omahala frumuşică, după ce am cercetattăriile. Am mas pe urmă în Prosniţ, târgmic” şi iscăleşte, la urmă, MihalacheKogălnicean.

La 19 septembrie ajunge la “Miunhen”, esănătos, nu mai pătimeşte de ochi. A rămasdator cu prezentarea Vienei şi se achită

acum de datorie. Este încântat de ceea cevede, dar nu ştie ce. Palatele sunt cam tristeşi uliţele foarte strâmte. “Mahalalile”, înschimb, sunt frumoase:

“Viena, adecă cetatea, nu-i frumoasă, dinpricină că uliţile sunt foarte strâmte, darămahalalile, care sunt atâte oraşe, sunt foartemari, frumoase, cu palaturi şi cu uliţi foartelargi. Lucrurile cele mai vrednice de văzutsunt catedrala, adecă mitropolia SfântuluiStefan, lucru vrednic de văzut, toata biseri-ca îi lucrată cu petre săpate ca Triisfetitele.Are multe turnuri, din care unul este foartenalt şi al doile din lume prin înălţimea sa şiprin frumuseţea cu care îi împodobit. Peurma am cercetat mormânturile împăraţi-lor, împărătesilor şi prinţilor Austriei, undesunt multe lucruri vrednice de a fi văzute,precum mormântul craiasii Cristinii, alprintului de Savua, Evghenie, unul din ceimai straşnici şi mari războinici a veacului aşăptesprezăce. Acolo am văzut şi mormân-tul ducăi de Raihstadt, fiul lui Napoleon. Peurmă am văzut statua împăratului Iosef aldoile, arsenalul, adecă armăria, unde sunttot feliul de arme şi îmbrăcăminte ostăşăşti,veche şi nouă, precum şi portreturile şi sta-tuile de ceară a multor împăraţi şi război-nici. Tot acolo am văzut şi chipul de ceară acraiului de Ungaria, Mătieş Corvin, care aufost biruit de Ştefan cel Mare, domnulMoldovei, precum şi multe steaguri leşăşti,italieneşti şi franţuzeşti, precum şi vro câte-va vulturi de a lui Napoleon. Plimbările celemai frumoase este Praterul, care este opădure mare cu tot feliul de înglidisiri, pre-cum case de joc, cafinele, cofitării, pre urmăun fel de roţi, unde sunt cai, căruţe de lemn,în care să sui oamenii şi apoi să învârtesc,panoramele unde să vede în mare, zugrăvit,toate târgurile Evropei, camere obscure,adecă odăi întunecoase, de unde sa vadtoate persoanile care trec prin aleiurile decastani sălbateci a Praterului, în care suntsute de cerbi şi fasmani foarte blânzi. Adoua plimbare este Focsgarte. Palaturileîmpărăteşti sunt mari, dari triste şi vechi,însă Şeonbriun, adecă fântâna frumoasă,care este un palat unde împăratul şi familiaîmpărătească merge de pitrece vara aproapede Viena, este o zidire frumoasă cu prea-

6

Eugen Simion

mari şi frumoase grădini, cu stâlpuri, cu sta-tue şi aleiuri plăcute. Acolo este şi o menaje-rie, unde am văzut un elefant şi alte dobi-toace străine. Menajeria îi bine zâdite, fieşte-care fheara are casa şi ograda sa.Dobitoacele însă nu sunt prea multe, ci esteo menajerie particulară, care este una dincele mai bogate din Evropa. Acolo suntmulţi tigri, panteri pardosi şi patru lei, dincare doi sunt născuţi în Evropa.”

După cum se poate remarca, călătorulare ce vedea şi are de ce se minuna. Noteazăfonetic denumirile. La Viena stă patru zile şimerge, în acest răstimp, de două ori la tea-tru cu cucoana Smărăndiţa Balş. LuiKogălniceanu îi place teatrul şi dansul, ca şimuzica. La Lunéville ia cursuri de vioară,apoi, la Berlin, părăseşte vioara pentru pian.Se plânge mereu în scrisori că domnitorulnu le dă voie să meargă la teatru pe cât arvoi beizadelele şi, bineînţeles, el. Nu esteinteresat însă numai de arte, pe unde trecesau unde se stabileşte. Observă şi semnelechibzuinţei sau, dimpotrivă, ale neglijenţei.În Bavaria, de pildă, remarcă faptul că există“o mulţime de dracină crescând sălbatic şinelucrată de oameni”. Tânărul Kogălni -ceanu are simţ gospodăresc dezvoltat şi îlva avea şi mai târziu, când va intra în parla-ment sau va fi ministru. Ideea lui statornicăeste că propăşirea înseamnă, înainte deorice, propăşire materială. Şi că ideologiafără industrie rămâne o formă goală.

Dar să ne întoarcem la călătoria lui spreşcolile Apusului, la vârsta de ani 17, însoţitde beizadelele Sturdza şi de cuconul cuco-nului Lupu Balş, de un pedagog sever şi deun preot cam cărpănos şi mincinos – se vadovedi ulterior – pe nume Grigorie. La 1octombrie 1834 se află la Lunéville, încarti-ruiţi, toţi, la abatele “Lommet”. Oamenii dinLunéville sunt buni, prietenoşi, dar în oraş“îi o mare scumpete”. Fiul, îngrijorat debani, dă amănunte: ocaua de carne e patrulei, cea de peşte – nouă. Învaţă, dimpreunăcu beizadelele, latineşte, franţuzeşte, nemţeş-te şi greceşte. Este plasat în “clasul al triile”.Locuinţa nu este prea comodă. Se îngrămă-desc toţi în câteva odăi şi unii dorm pe jos.Stăpânul, ca să intre în camera lui, trece princamera în care stă el cu beizadeaua

Dumitrache. Are loc o dispută şi, în răvaşuldin 22 octombrie, elevul se justifică.“Monsiu Lencur” nu stă bine cu sănătatea şiiese de mai multe ori noaptea afară, trecândşi el prin camera elevilor. Popa de care a fostvorba mai înainte (preotu “îi plătit de vrăj-maşii dumitale” – scrie Kogălniceanu!) bagăintrigă, îi vorbeşte de rău la Maria Sa, isco-deşte şi ia socoteală de toate cheltuielile.Epistolierul se plânge de el şi-i demascăminciunile. Suferă de ochi şi este dus la doc-tor de monsiu Lencur şi doctorul nu poate să-i dea ceva “prealungătoriu” până în ianua-rie, pentru că vremea este umedă. La şcoalăse descurcă bine, mai puţin la limba latină.Promite să-şi dea silinţa. Îi trimite frateluiAlecu “o butelcă de gomelastic” şi-i reco-mandă băbacăi să cumpere “un fel de căp-şune care înfloresc şi rodesc toată vara”... Vareveni asupra subiectului, semn că băbacanu arată mare curiozitate faţă de căpşuneleîndrăgite de fiul de la Lunéville.

Răvaşele ce urmează au cam aceleaşisubiecte şi sunt scrise în acelaşi stil, cuaceeaşi “fiască mare plecăciune”. Tânărulcolegian lucrează mult, chiar şi duminica(“măcar nu ieşâm din casă”) şi începe să seplângă de constrângerile la care este supus.Se plânge, evident, şi de puţinătatea banilor.Nu-i ajung. Face sistematic decontul: laViena a cheltuit zece galbeni pe îmbrăcă-minte, pentru că, nedându-i voie să poarte“straie oştineşti”, a fost nevoit să-şi cumpe-re pălărie, jâletcă, manesce, gulere, halstuce şialte lucruri. La Lunéville este nevoit să-i dealui monsiu Lencur 30 de galbeni ca să-icumpere un ceas de aur, o “alăsidă”, cărţi,aşa încât n-a rămas decât cu zece galbeni.Socotelile, cererile de bani, justificările sevor repeta. Subvenţiile de la Măria Sa vingreu, uneori cu mare întârziere şi tânărulmoldovean, care vrea să se poarte acumdupă obiceiurile franţuzeşti, are mereu difi-cultăţi. Vrea să ţină pasul cu beizadelele şicere ajutorul părintelui, care ştim cât desever este. Nu uită să-i arate de fiecare dată“supunirea şi recunoştinţa [...] cea fără mar-gini”. De anul nou nu are să-i ofere, ca dar,decât supunerea lui totală şi silinţa în învă-ţătură şi “aceste adeverinţi”, dovadă – maiscrie el – “că tot fac ceva aici în Franţia”.

7

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

Face şi ambiţiile lui sunt mari. Începe să lescrie şi surorilor (19 noiembrie 1834), înfranţuzeşte, informându-le despre viaţa luila Lunéville. Aflăm de aici, de exemplu, că alepădat de tot portul oriental şi nu poartăacum “que des habits bourgeois”. Se gân-deşte la educaţia lor şi le promite 17 tomuride cărţi. Se ţine, vom vedea, de cuvânt. LuiAlecu, fratele, îi face cadou de Crăciun unportmoneu, iar tatălui îi mai face o mărturi-sire de credinţă. De mare şi incoruptibilăcredinţă:

“Din cea mai fragedă a mè copilărie amsâmţit şi am primit facerile dumitale debine. Nu numai că mi-ai dat viaţa, şi mi-aiarătat încă şi chipurile şi mijloacele de a oînfrumusăţi şi de a o pitrece cu cinste şi înfericire. Toate chinurile şi toate trudile ţi le-ai dat numai ca să mă vezi norocit între mol-doveni. Nu crede, dar, preascump miepărinte, că ai făcut toate aceste pentru unnecunăscătoriu şi pentru un nemulţămitor.Nu, în toată curgerea vieţii mele, şi la celmai de pe urmă minut, voi căuta ca să măfac vrednic de purtările de grijă a domitalepentru mine, cu buna mè purtare, şi de-a

pururea sara şi dimineaţa voi binecuvântanomile domitale şi voi ruga pre preamilosti-vul Dumnezău ca să-ţi întoarcă preţul a atâ-tor faceri de bine, căci Ziditoriul sângurpoate să facă aceasta. Cu prilejul înnoiriianului mă grăbăsc ca să-ţi poftesc cele maimari norociri, o viaţă îndelungată, fericită,cu zile lungi, cu sănătate necurmată şi cu totfeliul de bunătăţi. Rog pre făcătoriul tuturorca să asculte aceste dorinţe care le fac dintoată inima şi din toate puterile mele. Deşiaceste poftiri sunt mici şi nu sunt bine arăta-te, şi că gura şi condeiul meu nu sunt destulde distoinice pentru a-ţi arăta asămine sâm-ţiri, însă inima mea sâmţăşte mai mult decâtnu mi-i cu putinţă a rosti. Aceste sunt dorin-ţele care le fac şi le voi face până la cel maide pe urmă minut a vieţii mele. Pentrudaruri [ce voieşti] să-mi faci, nu cer altănimică de la dumneta decât dragostea şiiubirea domitale, lucruri care vor pricinuimai mare bucurie acelui ce este pentru tot-deauna cu cea mai mare supunire şi plecă-ciune a domitale prèplecat şi prèsupus fiu.”

Scrie, paralel, şi duducelor, mai relaxat,dându-le informaţii mondene – câte cunoaş-

8

Eugen Simion

te, că este silit, ştim deja, să ducă o viaţăausteră, ceea ce se traduce: stă închis, înva-ţă, merge la colegiu şi, când primeşte dezle-gare de la Măria Sa, merge la teatru, şi cereimperios veşti de la Iaşi. Mariei şi Elenei –surorile mai mari – le trimite, la 7 decembrie1834, prin Monsieur Richard – bucătaruldomnitorului – patru volume din Lettres àSophie şi încă patru din Lettres à Emilie sur lamythologie, iar Pulheriei şi Săftiţei – surorilormai mici – le expediază Oeuvres de Maitres,un mic dicţionar, o carte de flori şi Les grâcesde l’enfance, sfătuindu-le, totodată, ca fratemai mare şi mai umblat prin lume, să urme-ze ceea ce citesc. Pe Alecu îl cadoriseşte cuLes cris de Paris şi Le nouvel alphabet militaire.Pe băbacă îl roagă la 1 ghenarie 1835 să-i tri-mită un săculeţ cu sâmburi de harbuz, unfruct care nu-i cunoscut la Lunéville, pentrudomnu abate. Îi mai cere să intervină pelângă Măria Sa să-i lase să meargă la teatruşi, totodată, să poarte haine adecvate, căci“uniforma” pe care o are produce rumoare:“m-or râde toţi, pentru că samănă cu cearusască şi aice ruşii îs urâţi”... Duducelor lecere, în continuare, veşti de la Curte şi reţetede dulceaţă. Cerere repetată. Curios, cândse adresează surorilor. Kogălniceanu scriecorect numele franţuzeşti, dar, când scriebăbacei, le notează fonetic: Liunevil, bucăta-riul Rişard, monsiu Lencur etc. Are nevoie, încontinuare, de straie şi solicită grabnic bani.Trebuie, apoi, să plătească răvaşele la poştă.Pătimeşte la ochi (“însă nu înauntru, ci lagene, unde sunt nişte bube”) şi aşteaptăleafa de la Măria Sa ca să se îngrijească. Estecurios dacă Crupenschi, Alecu Mavrocordatşi Sandulachi Miclescu, Alcază şi alţii aufost făcuţi ofiţeri. Cere lămuriri. LaLunéville se construieşte butca de aburi şi,dacă te urci în ea dimineaţa, seara eşti laParis. Află că surorile au fost primite laCurte şi cere, degrabă, detalii. E limpede,Kogălniceanu este curios. Urmăreşte de ladistanţă evenimentele din Moldova. Vrea,de altfel, să scrie o istorie a Moldovei şi arenevoie de cărţi. Care costă bani. Aşa că che-stiunea galbenilor se repetă şi în scrisorilecătre duduce. Le dă amănunte despre preţulcărţilor, cu gândul, probabil, că preţurilevor ajunge – şi pe această cale – la urechile

băbacului. Sunt şi veşti despre Lunéville.“Aici pitrecem foarte liniştit, nu să audenimică de rău” – scrie preaplecatul fiu la 19februarie 1835. Anunţă că îşi întrebuinţeazăvremea “la cetit şi la scris”, la nimic altceva.Lui Vasile Alecsandri îi laudă Franţa (“undes pays les plus distingués de l’Europe, etle premier par la beauté de son territoire”) şilimba franceză (“la langue universelle”).Moldova – mai scrie el, la 15 martie 1835 –este mică şi săracă, celebră “que par sonpassé”, dar, fiind ţara noastră, “il faut letenir, et-tout ce que nous pouvons faire demieux c’est de tâcher à la servir et à l’illus-trer par nos talents, par nos vertus et parnos bras s’il le faut”. Are 18 ani şi are dejaun program în acest sens:

“Oui, mon ami, soyez toujours bien mol-dave, aimez et servez votre patrie, quelquepetite et quelque pauvre qu’elle est.Souvenez vous que les Hotentons [sic!]préfèrent mieux se couronner avec lesentrailles de leurs boeufs, plutôt qu’avec; lesornements de l’Europe. Prenons exemple deces hommes et faisons de même. Nous som-mes moldaves, nous devons l’être jusqu’ànos derniers moments. Quel à été le but denos parents en nous envoyant dans ces paysétrangers et si éloignés de nos foyers? C’estde nous appliquer aux études, c’est à nousenrichir des sciences et des connaissancesque renferme la France et les transporterensuite dans les lieux où nous avons reçu lejour. Faites, donc, ô, mon ami, les devoiresque vous imposent la patrie et les voeux devos parents! Devenez instruit et surtout ver-tueux! En retournant en Moldavie, la gloireet les bras de nos compatriotes nous atten-dent. Je ferai aussi mes devoirs. Voilà mesidées, voilà mes seuls plaisirs, voilà ma con-solation loin de mon pays; je ne suis heu-reux que dans l’avenir.”

Este sentimentul unei întregi generaţii detineri ajunşi la şcolile din Occident. Kogălni -ceanu, oricum, îi da un conţinut şi un scena-riu practic. Surprinzător este că, la 18 ani, else gândeşte la viitorul Moldovei şi are dejaconştiinţa datoriei sale. “Je ne suis heureuxque dans l’avenir” – scrie el. O propoziţiemesianică.

De la băbacă cere, în continuare, bani9

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

pentru cărţi, care, aici, la Lunéville, “costi-săsc” mult. Vrea, într-un rând, şi un şal de-al băbacii, un şal turcesc, care ajunge, aici,până la două sau trii sute de galbeni. Cumpărăpentru el 300 de volume (Cheteaubriand,Buffon, Voltaire, Racine, Corneille, LaHarpe, Bibliothèque des voyages în 50 de volu-me etc.) în ideea, desigur, de a-şi face obibliotecă fundamentală. Mai târziu, cândse mută la Berlin, se preocupă de transferulcărţilor la Iaşi. Problemă dificilă şi cheltui-toare. Cărţile – sporite între timp, ca număr– ajung în cele din urmă, prin Galaţi, înMoldova. La colegiu, lucrurile merg bine.Michel K. a primit la franceză, grecească şilatinească “acsesitu”, adică premiul alpatrulea în clasul retoricii mici. Pricina vinede la limba latină pe care n-o ştie bine, darse pregăteşte cu sârguinţă. Peste cinci luniva intra în clasa de retorică mare. BeizadeauaGrigori n-a primit niciun premiu, dar estenădejde că va primi la sfârşitul anului. Dinrăvaşele către surori aflăm ce reviste citeşte,acum (aprilie 1835) tânărul dornic să scrie oistorie a Moldovei: Gazette de France,L’Estafette, La Carricature, Le Voleur, LeMercure de France, La Revue Maritime, LaRevue de Paris, Le Protée, Journal des deuxmondes, unele cunoscute atunci şi mai târziuîn lumea intelectuală, altele mai puţin.Clară, ardentă este dorinţa tânărului de a seinstrui. Pune ochii, aflăm dintr-o epistolă totcătre duduce, pe L’Histoire des progrès dessciences naturelles în 80 de volume care, înplus, au peste 800 de gravuri colorate. “Unouvrage magnifique” – scrie el. Costăenorm. Are şi el una în acest sens, dar nuspune ce. În altă ordine, se plânge de dureride piept şi cere voie tatălui să se plimbe ojumătate de oră în fiecare zi. Stă prea multîn casă şi asta nu face bine mădulărilor sale(“nu îndeletnicesc nicicacum”). Se plânge şide alte rele: apa este puţină şi foarte rea, buca-tele sunt într-un hal foarte rău, odăile sunt şi elerele din pricina scârnăviei, în fine, la acestenenorociri se adaugă şi vestea că bietuldomn Lencur a murit. “Sărmanul! Ce ombun era!” Ca să se tămăduiască de durereade piept, şcolarul moldovean, sfătuit, poate,de băbacă sau de altcineva, bea de două oripe zi lapte de capră. Terapeutică tradiţiona-

lă. Funcţionează şi la Lunéville, dar e foartescumpă: trii păhară trii lei. În iunie 1835, har-buzii au crescut mari şi moldoveanul care i-a semănat sau doar a procurat sămânţa estemulţumit. Mai mulţămit ar fi să meargă cuspătarul Alecsandri la Paris. “Să văd şi euacest frumos oraş, minunea lumei.” Nu ştimdacă sugestia a prins. Cumpără, în modcert, şi alte cărţi pe lângă cele deja 300 (deWalter Scott, Madame Guizot, Mille et unenuit, Gil Blas), merge, iarăşi, la teatru, darteatrul de aici i se pare mai slab decât cel dinMoldova. Familia continuă să-i trimită unanteriu şi alte veşminte, le primeşte, dar,dacă înţelegem bine propoziţiile în care con-firmă primirea lor, acestea nu sunt delocentuziaste. Lunéville nu-i locul în care ante-riul să fie preţuit. Kogălniceanu, supus ordi-nei părinteşti, îşi pune lipitori la şăle, cum is-a poruncit, bea în continuare lapte decapră şi, când aude că Măria Sa l-a numitofiţăr de cavalerie, explodează de bucurie.Este luna iulie şi, cum are timp mai mult, segândeşte să meargă la o şcoală crăiască deagricultură, aflată într-un sat apropiat deLunéville, ca să înveţe lucrarea pământului.Gând bun, gând de gospodar: pe lângă lati-nească, grecească... este bine să înveţe şicum se lucrează pământul. Avem, încă deacum, motivul pentru care în programulomului politic Kogălniceanu industria şiagricultura vor fi teme esenţiale. El însuşi şi-a creat o flotă. Aflat, deocamdată, în colegiu,la Lunéville, se luptă cu latineasca şi altediscipline grele şi cărţile sunt scumpe. Scriedespre toate acestea vigilentului băbacărămas la Moldova, cerându-i de urgenţă 80de galbeni pentru a-şi achita datoriile:

“Băbacă, am astăzi trebuinţă de bunăta-tea dumitale, pentru ca să mă ierţi de o gre-şală mare ce am făcut, dară crede, mă rog,ca în viaţa mea de acum nu te voi mai supă-ra. Ştii că când am ajuns la Liunevil nuştiam nicicacum latineşte, dar, cum erammare ca să intru cu copii de zăce ani în tac-sia unde să începe această limbă, am fostsâlit ca să sai cinci clasuri, încât am întrat înclasul domnului abate, unde să învaţă pro-sodia latinească, Chichero, Omir şi scriitoriicei mai grei, latini si greci; cum nu ştiamnimică latineşte, aş fi fost totdeauna coada

10

Eugen Simion

daca nu aş fi lucrat mult. Însă, cât de mult şisă fi lucrat, tot nu aş fi putut ca să fiu înjumătate an cel întăi dacă nu aş fi cumpăratşi cărţi care să mă ajute. Cărţile, adevărat,sunt ieftine aice, dară scriitorii cei buni întoată lumea sunt scumpi, precum şi aice, şiavèm trebuinţă de cărţi bune. Deci m-amprenumărat la multe cărţi care ieşă în toataluna, fără ca să ieu sama că luam mai multedecât nu putèm plăti. Librerul nu-mi zâcènimic şi eu socotèm că nu avèm mult a plăti.Toţi banii care mi-ai dat, precum şi acei caremi-au dat Măria Sa Vodă, i-am cheltuit, şiiată cum. Piste tot am avut pănă acum 116 #,adică 60 # care mi i-ai dat la purces, 30 # caremi i-ai trimes prin bancheriul Pop, 10 # caremi i-au dat Batist Furo şi 16 # de la Măria SaVodă. Dintr-aceşti bani am plătit 15 # îndrum; 35 pentru ceasornic; cu 20 # mi-amcumpărat deosăbite mărunţuşuri, precum şicărţi; apoi cu ceialalţi am cumpărat acestelucruri. Măria Sa Vodă ne-au trimăs puţinibani pentru straie. Vara au venit; deci mi-am făcut două jâletce şi două părechi panta-loni albi, care m-au costisit 5 galbeni; peurma învăţăm din banii noştri armile întoate zilile, câte 2 # pe luna, căci Măria Sa auzis că iarna să învăţăm armile şi jocul, iarvara călăria şi a înota. Dară, cum ca să nuuităm tot ce învăţăm iarna, apoi noi toţi ne-am unit şi avem dascăli de arme, care, cumam zis, costisăsc 2 galbeni pe lună, şi altulde joc, care cere câte 1 #, deci pentru patruluni de arme fac 8 # şi pentru joc 4 #, care facpieste tot 12 # pănă acum. Pe urmă am chel-tuit cu mersul la teatru, la Nansi şi altemărunţuşuri ca la 10 #. Apoi ieu mathemăde scripcă, pentru care plătesc cate 2 # pelună. Am început a învăţa de trii luni, fac 6#, pe scripcă am dat 5 galbeni. Deci vezi c-am cheltuit pănă acum 108 galbeni, şi mi-aurămas încă opt galbeni de cheltuit. Mai dău-năzi am cerut socoteala de la librer, şi careau fost spăimântarea mè văzând că suntîncă dator cu 80 de galbeni! Am căutat ca săvăd dacă nu m-a şi înşălat, dar n-am pututafla niciun vicleşug. Aceasta somă îi mare,ştiu foarte bine, dară am greşit, sunt vino-vat, şi nu am alta a face decât a mă ruga culacrămi ca să mă ierţi, căci numai în dum-neata am toată nădejdea mè. Însă pe de altă

parte vei vidè ca soma aceasta nu-i marecând vei şti că aici toate sunt mai scumpe,patru ori mai mult decât în Moldova, devreme ce aice un galbăn are atâta preţ cât laIaşi o carboavă. Pe urmă m-am înşălat cubunătatea cărţilor şi cu pilda, căci, văzândpe bezădele că cumpără atâtea tomuri, amvrut să fac şi eu ca şi dânşii. Dară dumnetavei zice că nu trebuie să urmez bezădelilor,că nu sunt bogat ca fiii Domnului; aşa este,dară eu am cheltuit numai 80 # şi ei de cândau venit aice au cheltuit mai mult de 200 degalbeni şi mai au încă datorii de mai multde 100 #, banii care i-au cerut de la Vodaacum. Şi ce vei mai zice că şi fiul paharnicu-lui Enuţă au cheltuit de când îi aice maimult de 100 #! Crede că sunt vinovat, că amgreşit, dară ce să fac [?] Rău am făcut, darădacă nu mă vei ajuta, cine mă va scăpa [?]Poate că vei gândi ca am cheltuit banii pealte lucruri, dară iată ca îţi trimet izvodul decărţi ce am cumpărat.” Şi, de aici, aflăm maibine ce învaţă Kogălniceanu în colegiul dela Lunéville (învaţă, pe lângă limbile citate,şi armile şi jocul, călăria şi înotul, pe lângăaltele). Vedem, apoi, cât de chibzuit estetânărul moldovean, crescut bine, într-omorală austeră, în familia agăi.

Primeşte permisiunea să viziteze Nancyşi, întors la colegiu, face o relatare pentrududuce, zicând că preferă patria lui. “Je nechangerai pas la pauvre Moldavie pour lepremier trône du monde. Je suis néMoldave, je veux mourir Moldave.” Află căMăria Sa vrea să-i mute în alt oraş şi sperăca acesta să fie Parisul. Însă Măria Sa a alesBerlinul. Kogălniceanu este dezamăgit.“Atâta de diparti?”, întreabă el pe băbacă.Altminteri, faţă de beizadele, nu zice nimică,cum i-a poruncit băbaca, ridicat între timpla gradul de polcovnic. Cere din nou bani şicererea se repetă cu ocazia acestei transbor-dări. În august 1835, beizadelele sunt muta-te la Berlin şi, evident, Kogălniceanu îi înso-ţeşte. Purced la drum pe 10 august cu dili-genţa, “adecă o trăsură care merge noapteaşi ziua”. Aşa că şcolarii nu se opresc pedrum “nicicacum” şi în opt zile intră în ora-şul crăiesc, fiind întâmpinaţi de socrul luiAlexandru Sturza sfetnic al craiului Prusiei.Călătorii trecuseră prin Strasburg,

11

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

Carlsruhe, Heidelberg (“vestit prin univer-sitatea sa şi frumoasa grădină botanică”) şitânărul Kogălniceanu relatează băbacăi cevede sau ce citeşte despre locurile pe care levede. Despre ruinele palatului Bavariei, depildă, în pivniţa căruia se află o mare buteîn care poate să intre 160.000 garafe de vin.Pentru a ajunge la ea trebuie să urci 60 descări mari. De la Heidelberg ajung laDarmstad şi, de aici, la Lipsca, trecând prinFrancfort-pe-apa-Main, care-i târg “slobod,mare şi frumos”. Îi scrie, pentru a-i mul-ţumi, şi Măriei Sale, numindu-l “MonSouverain” şi Le Tout-Pouissant Vous,dorindu-i să rămână mult timp pe tronulMoldovei pentru fericirea moldovenilor.Semnează “le très humble et très obéissantsujet”. Michel Kogalnitchan. Cere tatăluiIstoria românilor şi trei zugrăveli, deodată cumărirea lefii, deoarece la Berlin toate suntscumpe. Duminica merg toţi moldovenii lasfetnicul de taină Hufeland, unde sunt bineprimiţi, numai că acolo sunt numai oamenibătrâni şi ei, tinerii, nu se simt în largul lor.Vor să vadă şi altă lume. Au şi alte griji: seapropie frigul şi ei (Kogălniceanu vorbeştede toţi moldovenii berlinezi!) nu au manta-le, nici parale de buzunar (“ne lipsăsc cutotul”). Au, săptămânal, numai un taler şijumătate, care fac 15 lei. Mănâncă la tractir“foarte prost”: “numai o supă, un rasol, unfel de bucată foarte răli şi o friptură”. Cauzaeste chiar domnul Hufeland, însărcinat, sevede, cu administrarea banilor trimişi dedomnitor. Sfetnicul de taină nu vrea să-lîmpovăreze pe domnitor, aşa că scoatepuţini taleri pentru masă şi de teatru nuvrea să audă. Kogălniceanu îl roagă pebăbacă să intervină. Aflăm din mesajul cătreduduce că merge, totuşi, la Operă şi vede Larévolte au Sérail. Intervine altă chestiune:“prenumeraţia cărţilor” luate sau comanda-te la librarul din Lunéville. Este deja dator90 de galbeni şi, nevoit să-i plătească, cererepetat bani de la aga Kogălniceanu care,după câte înţelegem, nu se grăbeşte să slo-boadă galbenii ceruţi. Fiul se căieşte că-iproduce supărări şi solicită, în continuare,galbenii trebuitori. Scrisorile din aceastăvreme se învârt în jurul acestei probleme. Înoctombrie, când frigul se înteţeşte, cere o

blană pentru contuş sau bani s-o cumpere dela Berlin. Surorilor, se plânge de viaţa dusăla Berlin. Oftează după Franţa. Aici, laBerlin, n-ar putea să trăiască (“Je nAy pour-rois jamais vivre”): “Il y a un ton flegmati-que, cérémonial, à en mourir dAennui”...Fetele sunt frumoase şi urâte, nu poţi discu-ta cu ele, iar mamele lor nu vorbesc decâtdespre varză, cartofi, pisici şi câini. Excedat,îngrozit de ce-l aşteaptă, Kogălniceanuexclamă: “CAest terrible!” Griji mari se abatasupra tânărului Kogălniceanu. Părăseşte,cum am precizat deja, vioara pentru pian şise gândeşte să ia şi lecţii de canto. Pânăatunci, se pregăteşte să meargă la balul datde francezii din Berlin. Nu are însă unifor-mă de ofiţer, cum cere cutuma. Băbaca tre-buie să vină şi în întâmpinarea aceste cereri,la care se adaugă Istoria firească, în 45 detomuri pe care trebuie s-o cumpere.Patruzeci de galbeni ar fi, deocamdată,imperios necesari. Cu fiască plecăciune fiulinsistă pe lângă agă. Prin noiembrie, cândceremonia balului se precipită, rugăminţilesporesc şi socotelile (bani pentru epoleturi,chivără, acsilbanturile, cusăturile în aur) crescşi ele. Cât poate “să costisească” o unifor-mă! Tânărul îşi face, la Berlin, pe lângă edu-caţia intelectuală, şi educaţie mondenă.Învaţă să valseze în manieră nemţească şiîncepe să se descurce cu radova. Revine, înscrisori, chestiunea blanei, presantă pentrucă este deja iarnă. Problema uniformei deofiţer se amână. La 1 ianuarie 1836 merge laun bal mai modest, la un locatar al casei, şise distrează bine, spune el surorilor. Nu i-ascăpat nici un dans (contradans, mazurca,vals, galop, radova), e mulţumit şi, peste câte-va zile, la 15 ghenarie 1836, îl supără pebăbacă, cu mare mâhniciune, cerându-i dinnou bani. Viaţa-i scumpă rău la Berlin.Pentru un măr sau o pară trebuie să scoatădin buzunar “un groş bun”, care face maibine de 20 de parali, o ceaşcă de ceai facedoi lei, iar dacă se duce la teatrul franţuzesc(“ca să nu uit ifosul franţuzesc”), este noro-cit să cheltuie numai 20 de lei... Pentrusurori are altă variantă de mesaj. Se laudăcu balurile la care a fost (cinci până acum, 15ianuarie 1836). Pe băbacă îl asigură că sepoartă bine, cuminte, se ţine de treabă, nici

12

Eugen Simion

13

Mihail Kogălniceanu – scrisorile de tinereţe

gând să facă vreo blăstămăţie. “Căci, şi chiarde aş voi să fac blăstămăţii, numai gândindcă te voi supăra mă port bine, după cumdoriţi” – întăreşte el confesiunea. A primit ocarte (scrisoare) de la Măria Sa în care îllaudă că se poartă bine şi este tare bucuros.Comunică deîndată evenimentul părintelui,după care cere alţi blestemaţi bani, care serisipesc repede. Şi-a cumpărat o lampă(“adecă fănar cu untdelemn”) şi i-ar mai tre-bui o canapea. Vrea şi o Biblie şi Istoria româ-nilor de Dicio Sân Martin, precum şi cânticemoldovineşti de Rozinschi, pentru că învaţăsă cânte la clavir. Învaţă, pe socoteala lui, şiitalieneşte. Nu-l părăseşte gândul, la Berlin,de a fi înaintat în grad de Măria Sa. Să devi-nă, altfel spus, lieutenant. Sugerează dudu-celor să intervină pe lângă băbacă, om influ-ent pe lângă Curte, pentru a interveni undetrebuie. Este bun Occidentul, dar sunt buneşi mo ravurile răsăritene. Tânărul Kogălni -ceanu nu le ignoră. Se gândeşte că, la întoar-cerea în Moldova natală, să fie “cel puţin”căpitan. Este supărat, aici, că nu are voie săse plimbe şi că stă închis în casă. Surorilor lecomunică de-a dreptul: “ici je mAennuie àmourir”. “Un peu plus de liberté!” – strigăel, revoltat. La Berlin e vreme rea, plouă şibate vântul, iar pe el îl doare pieptul şi nicicu ochii nu stă bine (23 martie 1836).Doctorii vor să-l pună pe o cură de zer. Desfânta Joi Mare se pricistuieşte şi se ispovideş-te. Lucrează mult – de la 6 ceasuri evrope-neşti – până la 9 seara, ia hapurile prescrisede doctor, mănâncă numai verdeţuri şi beazilnic lapte de capră. Kogălni ceanu pare căexagerează, vrea, probabil, să înmoaieinima tatălui pentru a căpăta talerii pe careîntârzie să-i sporească. Se interesează delimba ţigănească şi cere surorilor să-l între-be pe servitorul Ion (ţigan) ce înseamnăunele cuvinte.

După cum se poate constata, Kogălni -ceanu, ajuns la 19 ani, nu leneveşte în stră-inătate. Nu-şi risipeşte timpul “înglendisin-du-se” (distrându-se), cum fac de regulătinerii scăpaţi de supravegherea părinţilor.Învaţă de toate, cu precădere limbi străine,citeşte, învaţă să cânte la vioară, apoi la pianşi în urmă, la clavir, îi place să danseze şi sămeargă la teatru, se abonează la cărţi şi le

trimite, apoi, acasă – în Moldova – ca să-i fiede folos în viitor. Solicită mereu şi cărţi dinţară (între ele Alexandria), vrea să scrie oistorie a românilor. Este, în genere, un tânărcuminte, decis să înveţe carte şi să se întoar-că în Moldova pentru a schimba ceva. Nu seruşinează de originea lui şi, cum scrie ami-cului Alecsandri, e moldav şi rămâne moldav.Scrisorile n-au, cum am precizat la început,o valoare literară programată. Sunt compu-se pentru a comunica şi a convinge unpărinte autoritar, om de educaţie veche,legat de morala tradiţională. Fiul i se adre-sează mereu, după cum s-a putut reţine, cumultă fiască plecăciune şi luptă, cu mijloacediplomatice, să obţină de la el “ceva de chel-tuială”, care-i lipseşte mereu. Reuşeşte.Fondul de carte pe care îl trimite în ţară esteimportant. Limbajul misivelor este într-ade-văr, sfătos, bătrânesc – cum zice G.Călinescu –, dar nu dificil la lectură.Dimpotrivă. Are farmec, arată un spirittânăr – plecat în spaţiul evropienesc – înluptă cu limba lui pentru a o sili să primeas-că noţiuni noi. Kogălniceanu este, ca toţi dingeneraţia lui, şi un logothet, raţional, respon-sabil, creator. Este, încă de la 17 ani, cândpleacă în lume, un om cu minte, pus – cum sezice – pe treabă, chibzuit în toate, dar nuprivându-se de bucuriile vârstei. Îi place,după cum s-a putut constata din răvaşelecătre surorile sale, să meargă la bal şi, cândse duce, nu pregetă să joace toată noaptea,iubeşte enorm teatrul şi duce o veritabilăstrategie să capete, de la Iaşi, dezlegarea dea merge mai des la teatrul franţuzesc pecare, din cauza limbii, îl înţelege mai uşor.În fine, îi place să se informeze şi să se ini-ţieze în arte (muzică, zugrăveală, picturi) şi,mai ales, să citească. Kogălniceanu este, pescurt, la 17-19 ani, un tânăr răsăritean carepromite mult. Occidentul nu-l deprimă pringradul lui de civilizaţie, nu-i sporeşte com-plexele şi nu-l face sceptic în privinţa viito-rului ţării sale. Dimpotrivă, îl învaţă şi-lambiţionează. Îl instruieşte şi-l pregăteştepentru o acţiune pragmatică, pozitivă,împăcând în el filosofia de existenţă aOrientului evropiesc cu filosofiaOccidentului civilizat, modernizat.

14

15

Y a-t-il deux Europes ou même plu-sieurs? Est-il possible que toutes les nationsde l’Europe forment une seule Europe unie,forte, sans grandes différences de niveau devie, une Europe où les jeunes aient deschances égales, enfin, une Europe où les cul-tures nationales soient respectées et où lesEtats de l’Est ne soient pas seulement desdébouchés et des fournisseurs de maind’oeuvre pour l’Occident européen, plus

riche? Qu’est-ce qu’il nous offre, le proces-sus de mondialisation? Qu’est-ce qu’il nousoblige de sacrifier de ce que nous considé-rons nous représenter? La mondialisationne signifierait-elle pas uniformisation, pertede l’identité et de la souveraineté, commecertains l’affirment? Ce processus, à partune technologie performante -l’internet parexemple -, n’occasionnerait-il pas des dom-mages, tels la disparition des traditions spi-

EEuuggeenn SSIIMMIIOONN

Mon Europe

Realitatea este că există două Europe: una a Estului şi a doua a Vestului, una a religiei ortodoxe,cealaltă a religiei catolice şi protestante, una a istoriei dictaturii comuniste, cealaltă a prospereiistorii capitaliste. Fiecare îşi are propriile tradiţii şi moduri de a fi şi de a se situa în lume. Insă celmai important decalaj este cea dintre bogăţia pământului făgăduinţei (din Vestul capitalist) şi asărăciei Estului terorizat de ideologia totalitară. Trebuie, însă, să sperăm că peste 50-100 de aniaceşti doi fraţi (Vestul şi Estul) ai bătrânei Europe se vor armoniza, se vor cunoaşte şi accepta maibine..Cuvinte-cheie: două Europe, Europa săracă şi Europa bogată, Vestul capitalist, Estul comunist,

cunoaştere şi acceptare reciprocă.

The reality is that there are two Europe: the first one is the East Europe and the second one is theWest Europe; the first one has Orthodox religion, the other one has Catholic and Protestant reli-gion; the first one lived the history of the communist dictatorship and political regime, the other onelived a prosperous capitalist history. Each has its own traditions and ways of being and to exist inthe world. But most important is the gap between richeses of the Western capitalist dreamland andthe poverty of the East terrorized by totalitarian ideology. We must, however, hope that over 50-100 years these two brothers (West and East) of the old Europe will harmonize, will better knowand accept each other.Keywords: two Europe, poor Europe and rich Europe, capitalist West, communist East, selfknowl-

edge and selfacceptance.

Abstract

A gândiEuropa

Eugen SIMION, Academia Română, preşedintele Sec�iei de Filologie şi Literatură, directorul Institutuluide Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”; Romanian Academy, President of the Philology andLiterature Section, Director of The „G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, e-mail:eugensimion@fnsa.ro.

rituelles, l’effacement des différences cultu-relles? Les décalages entre l’Europe del’Ouest et l’Europe de l’Est se sont-ilsestompés au cours de la dernière décennieou, bien au contraire, ils se sont creusés? Etcomment se sent l’Europe après l’éclate-ment du conflit en Ukraine? Puissante, effi-cace ou, au contraire, hésitante, intimidée etcraignant que le dossier russe ne lui crée degrosses difficultés économiques? Commevous pouvez le constater, je n’ai fait querépéter les questions que nous entendonsposer chaque jour à la télé, dans la rue, surnos lieux de travail, dans le milieu acadé-mique, des questions que nous nous posonsnous mêmes, en famille et dans notre cercled’amis. Nous connaissons les réactions, lesattitudes. Nous en avons souvent discutélors des travaux de notre séminaire. Nousallons en discuter aujourd’hui encore. Nousnous sommes proposé, pour notre 13e

réunion, de nous pencher sur une idée quigagne du terrain dans cette partie del’Europe, à savoir qu’il existe en fait - grossomodo - deux Europes et que, aussi longtempsque se maintiendra cette belle, cette promet-teuse construction politique appelée laCommunauté européenne, ces deuxEuropes ne réussiront pas à s’unifier demanière organique parce que:

- nous avons comme point de départ deshistoires différentes, totalement différenteset, ipso facto, des traditions spirituelles, desmentalités, des manières d’être et de noussituer dans le monde qui ne peuvent pasdisparaître du jour au lendemain; mieuxencore, dans beaucoup de cas, il ne seraitpas bon qu’elles disparaissent. Car, au fond,pourquoi devrions-nous être tous pareils,pourquoi renoncer aux traditions qui nousreprésentent et nous tiennent à coeur, pour-quoi accepter l’idée que toute tradition est

16

Eugen Simion

mauvaise et doit disparaître? Pourquoi lesRoumains doivent-ils guerroyer pour quebrânza (fromage) et magiun (marmelade deprunes) soient acceptés par Bruxelles?Pourquoi les produits que les Roumainsconsomment depuis des centaines d’annéesdoivent-ils être, obligatoirement, votésailleurs? J’exagère, bien entendu, je place labarre de la discussion trop bas; il ne s’agitpas à proprement parler de brânza et magiunou d’interdire au paysan roumain de tuer lecochon, à Noël, avec un couteau, comme ill’a toujours fait depuis des millénaires, il nes’agit pas non plus de la protection deschiens errants. Il s’agit - vous l’aurez déjàcompris - de l’idée qu’une communautéeuropéenne doit se soumettre dorénavant àune instance qui lui est extérieure et que lesort de certaines traditions ne dépend pasde l’évolution naturelle, organique, dans letemps, de cette communauté - comme celaest arrivé jusqu’à présent - mais d’une déci-sion prise par un centre de pouvoir qui setrouve en dehors des frontières de l’Étatnational. Cela n’est pas bon, disent certains.Cela est très mauvais, disent d’autres. Celaest intolérable, affirment les esprits plusradicaux. C’est une atteinte à l’individualitéet à la liberté de décision. Cela est, pourtant,utile, cela est bon; il est normal -concèdentles esprits plus conciliants - il est inévitablede céder une part de notre souverainetépour pouvoir vivre ensemble, en harmonie,dans une nouvelle communauté européen-ne où il existe, à part les droits, des règles,des obligations, des restrictions etc.

Mais revenons aux problèmes sérieux,aux grands problèmes qui divisent l’Europeactuelle et qui nous confortent dans laconviction que, au bout de 50 ans, la com-munauté européenne n’est pas consolidée,n’est pas encore unie de manière intégrale etstable et qu’elle ne pourra être homogèneparce que:

- nous avons des religions, des cultures,des traditions, des points de départ diffé-rents; l’Europe occidentale est catholique etprotestante; l’Europe orientale est, en bonnepartie, orthodoxe. Puisque nos églises de lafamille chrétienne n’arrivent pas encore às’entendre entre elles, comment le feraient-

ils, en définitive, des gens simples, ceux-làmêmes qui jugent l’Europe en fonction deleur niveau de vie, du salaire qu’ils touchentet des impôts qu’ils paient? Qu’est-ce qu’ilsconstatent? Que les différences sonténormes et qu’elles ne s’atténuent pas avecle temps qui passe. Qu’une personne qui vaen Espagne pour récolter des fraises gagne 5ou 6 fois plus qu’un médecin ou un profroumain. Que le système sanitaire est malorganisé. Que, après Bologne, l’école rou-maine n’est pas devenue plus performante,au contraire, elle est devenue une formesans contenu. Que nos spécialistes sont demoins en moins nombreux et que beaucoupdes jeunes qui se sont formés en Roumaniequittent leur pays diplôme en poche (aucours des 5 dernières années, 14 000 méde-cins ont quitté la Roumanie).

- est-ce bien, est-il juste que, après quel’État roumain a dépensé énormément d’ar-gent pour former un médecin (depuis l’âgede 6 ans, lorsque l’enfant va à l’école et jus-qu’à l’âge de 30 ans, lorsque le jeune méde-cin est déjà spécialiste et a, peut-être, sondoctorat), celui-ci n’ait aucune obligationenvers la communauté au sein de laquelle ils’est formé? Vous allez me répondre qu’il nefaut pas porter atteinte aux droits de l’hom-me, qu’il ne faut pas limiter - Dieu nous enpréserve! - la liberté de décision et de mou-vement de l’individu, que, enfin, l’Europen’a pas de frontières et ne doit pas en avoirpuisqu’il s’agit du droit le plus sacré del’homme celui de choisir librement son des-tin. Je sais moi aussi tout cela et je le respec-te. Cependant, je vous demande: une nationn’a pas, elle aussi, des droits? Le citoyenlambda n’a-t-il pas, lui aussi, besoin demédecins et d’un système d’enseignementperformant? Une communauté - de l’Est oude l’Ouest - n’a-t-elle pas le droit de profiterde la compétence, des connaissances desspécialistes qu’elle a formés? Autant de pro-blèmes sociaux et de problèmes morauxqui, ces derniers temps, se sont multipliés etsont devenus plus épineux. Les gouverne-ments - de gauche ou de droite - n’ont pasréussi à les résoudre. Bruxelles n’a pas trou-vé, non plus, de solutions. La crised’Ukraine a ressuscité de vieilles anxiétés

17

Mon Europe

dans les pays de l’Est de l’Europe. Que faut-il faire? Je ne veux pas répondre à cettequestion parce que je n’ai pas la bonneréponse. Malraux avait peut-être raisonquand il disait que notre destin, dans cemonde, est de poser des questions et nonpas de chercher des réponses.

Existe-t-il deux Europes? Oui, à coup sûr.Existe-t-il une Europe à deux ou à plusieursvitesses? J’ai posé cette dernière question, ily a quelques mois, à Mario Monti, éminenthomme politique italien, personnalité euro-péenne de marque, le jour où il a été reçumembre de l’Académie des SciencesMorales et Politiques de France, après queThierry de Montbrial, membre de la mêmeacadémie, avait prononcé, sous la Coupole,une laudatio très convaincante, ample etdocumentée: “Monsieur Monti, existe-t-ildeux Europes, à deux vitesses? Car c’est ainsique nous le pensons, nous, dans l’Est del’Europe. Et cela ne nous plaît pas trop. Cardeux vitesses, à ce que nous pouvons interpréteravec notre suspicion légitime, signifient deuxcatégories d’européens, deux traitements, deuxpositions dans le cadre des centres de pouvoir etde décision des forums européens; deux Europessignifie, enfin, des chances inégales et, si tel estle cas, cela ne saurait consolider la communautéeuropéenne”. Mario Monti m’a répondu -Thierry de Montbrial peut en témoigner caril dirigeait les travaux de ce colloque - il m’arépondu donc d’une façon très ferme:Certes, il existe une Europe à deux vitesses.Mais pourquoi devrions-nous nous en inquiéter? Une voiture a plusieurs vitesses et, pour fonc-tionner, elle a besoin de toutes. “ Il n’a pasrépondu très clairement à ma question - àsavoir s’il y a, oui ou non, deux Europes - etje n’ai pas pu découvrir, par conséquent, ceque pense un grand européen de la possibi-lité que ces deux Europes, si elles existent,annulent, à l’avenir, les différences écono-miques importantes qui les séparent, diffé-rences qui encouragent, ces dernièresannées, l’esprit négationniste et fontaccroître le nombre des eurosceptiques.

*Qu’est-ce que j’en pense moi, homme de

lettres, de tout cela? Un homme qui a tou-jours vécu dans une Europe divisée et sépa-

rée par un rideau de fer en deux parties:l’une riche, l’autre pauvre. L’une, - disait-onsous cape - véritable Terre promise, terre dela liberté; l’autre, idéologisée, politisée, col-lectivisée, avec des libertés contrôlées, res-treintes. Il existe une phrase qui a profondé-ment marqué mon adolescence, puis majeunesse et la plus grande partie de mamaturité intellectuelle et de mes écrits, unephrase qui parle de liberté: “la liberté c’est lanécessité comprise “... Je n’ai pas eu besoin detrop de réflexion pour comprendre que,dans l’Europe de l’Est, nécessité veut dire, enfait, obligativité, et “comprise” signifieacceptation résignée: accepter sans bron-cher, sans hésiter la nécessite dite “histo-rique”. Et l’histoire me semblait être, pour lemoins, une déesse tyrannique.

Je reprends. Que pensons-nousaujourd’hui de toutes ces choses qui nousséparent? Est-ce que nous allons, un jour oul’autre, nous entendre avec l’occidentaleuropéen qui a été et continue d’être unmodèle social et culturel pour nous autres,gens de l’Orient latin européen, nous, avecnotre histoire compliquée et avec notre cul-ture que peu d’autres connaissent? Thèmedont nous, les Roumains, nous débattonsdepuis longtemps, depuis au moins deuxsiècles. Il existe, sur ce thème, des livresécrits par des historiens, des philosophes,des sociologues, des hommes politiques.Orient ou Occident? Autochtonisme ou syn-chronisme? Imitation ou développement orga-nique, formes sans contenu ou formes nouvellesqui, une fois adoptées et, puis, adaptées, vontcréer le fondement dont elles ont besoin, rendantainsi possible le progrès social? Ce n’est ni lelieu ni le moment de reprendre, en détail, cedébat qui a agité, a semé même la zizaniedans l’intelligentsia roumaine du XIXe et duXXe siècles ... Comme vous le savez,Maiorescu et Eminescu étaient contre lesformes sans contenu et, plus généralement,contre les imitations qui ne produisent quedes fantasmagories. Par contre, d’autres pen-seurs qui ont vécu à l’époque où commen-çait la modernisation des PrincipautésRoumaines - tel Kogalniceanu - sont favo-rables à leur occidentalisation (européanisa-tion), mais à travers une évolution orga-

18

Eugen Simion

nique, lente, avec protection des élémentsnationaux. Une génération plus tard, EugenLovinescu et, sur ses brisées, l’existentialisteCioran vont opter pour un synchronismeradical et (tel est le programme de Ciorandans Transfiguration de la Roumanie) pour laliquidation des valeurs traditionnelles (pay-sannes) de même que pour l’instaurationd’une dictature qui anéantisse de l’histoirel’inertie des Roumains. A son tour, le philo-sophe Noica pense lui aussi que nousdevons liquider “les traits paysans” pourfaire changer notre spiritualité mais sanspour autant s’empresser de recommander lemodèle occidental. Il le critique souvent etlui reproche (dans les années ‘60 -70) des’être déspiritualisé, d’avoir opté en faveurde l’esprit géométrique au détriment de l’es-prit de finesse, c’et-à-dire au détriment de laculture de profondeur. L’Occident a optépour “le beurre” et non pas pour la culture,écrit-il de manière provocatrice et, évidem-ment, injuste... Leur mentor spirituel à tous,Nae Ionescu - idéologue de l’extrême droiteroumaine - a une théorie originale sur lerapport entre l’Est et l’Ouest européens, surle plan métaphysique. Son idée c’est que lesorientaux et les occidentaux ne peuvent pas secomprendre; le rapport des orientaux avec l’uni-vers est basé sur la compréhension, tandis quel’occidental européen met à la base de son rap-port avec l’univers la connaissance strictementrationnelle. Nous assumons notre univers etnous pâtissons avec lui, l’ouest catholique etprotestant veut le connaître et le maîtriser. Il n’ya pas, par conséquent, de terrain d’entente;il y aura toujours des différences essen-tielles sur ce plan profond, plan métaphy-sique, entre l’Orient européen compréhen-sif, organiciste et l’Occident catholiqueexpansif, dominateur, qui ne veut accepteret donner que ce qui lui profite ... Idée que,sous une forme atténuée, développe aussi,dans ses essais de jeunesse, l’anthropologueet le mythologue Mircea Eliade.

La théorie ne me semble pas juste, maisc’est une théorie qui, je le remarque, conti-nue de circuler, sous d’autres formes et avecd’autres arguments, aujourd’hui encore.L’Occident a toujours été, disais-je, unmodèle auquel l’Est a aspiré, un modèle

enfin dont les Roumains ont rêvé avec nos-talgie dans les pires moments de leur histoi-re. Pour nous, en tant que Latins orientaux,l’Occident latin a été le fils prodigue queson frère, resté à la maison auprès desparents, a attendu voir revenir pour que lesdeux moitiés reforment le tout.Aujourd’hui, lorsque la réunion, la ren-contre a eu lieu, le fils prodigue et riche estde retour, triomphant, et le frère du frèreprodigue, plus pauvre, mais disponible,content, a commencé à circuler à travers lemonde et à observer, à apprendre et à faireperdurer ce qu’il a déjà construit.

Mais le frère du frère prodigue a, luiaussi, ses idées, ses goûts, son expérience,enfin ses valeurs morales et sa façon d’exis-ter dans le monde; il a son opinion sur l’uni-vers qui l’entoure. Il ne veut pas que son his-toire et son expérience soient, automatique-ment, sacrifiées dans la construction poli-tique où il s’est engagé en compagnie dufrère prodigue. Il n’accepte pas non plusautomatiquement l’outrecuidance, l’arogan-ce, les intérêts du frère prodigue del’Occident, tellement aimé, désiré, loué. Ilne veut pas surtout être ignoré, il n’acceptepas de n’être qu’un hôte de second rang, unparent pauvre assis au bas bout de la table;bref, le frère de l’Est a ses propres orgueils,justifiés, et n’apprécie guère que les com-missaires de Bruxelles le rabrouent ou que,après qu’il a décidé de quelque chose parvote, quelqu’un - un commissaire du centre-vienne lui dire que c’est pas bien et qu’ildoit faire autrement. Après s’être payé pen-dant un demi-siècle les commissaires del’Est soviétique, il a du mal à accepter,maintenant, les Commisaires de l’Ouestcapitaliste.

J’abandonne la parabole biblique pourrevenir à la question par laquelle j’avaiscommencé. Existe-t-il deux Europes et, sioui, peut-on les unir, consolider, harmoni-ser de telle manière que l’une d’entre elles -l’Europe de l’occident, riche, avec un démo-cratie plus ancienne et avec des structuresmieux articulées - ne tienne pas le rôle demaître riche et intolérant, tandis que l’autre- qui a traversé le totalitarisme de l’est -obéit, se tait et exécute, sans broncher, ce

19

Mon Europe

qu’on lui dit de faire? Courtiser, parexemple, les investisseurs étrangers quirefusent de venir; ou, s’ils le font, c’est pourgagner beaucoup en peu de temps et s’enaller tout de suite après. Céder petit à petitde sa souveraineté, sans trop rechigner etc.C’est là un problème moral et social quidonne à réfléchir ... Et auquel nous - venantdes deux parties de l’Europe - nous pou-vons, je pense, trouver une réponse. Petit àpetit, avec patience, avec de la bonne volon-té... Trouver une réponse dans le temps, untemps de 50, voire même de 100 ans .

Mais il existe un autre problème beau-coup plus grave, un problème qui se rap-porte à nos philosophies d’existence et, dansun sens anthropologique, à nos cultures, ànos mentalités, à nos histoires et à nos rêvesavortés. Nous avons de la peine à nousentendre avec nos voisins. Mieux encore:nous avons de la peine à nous entendreentre nous. Comment alors s’entendre faci-lement, en quelques années seulement, avecles européens de l’Occident, surtout avecceux qui, aux dires d’un député anglais duParlement de Bruxelles, voient dans chaqueRoumain un possible infraeteur et, parconséquent, ne voudraient pas l’avoircomme voisin de palier? C’est afficher unementalité barbare. Ce n’est pas là l’espriteuropéen, ce n’est pas là l’esprit qu’annon-çait, en 1920 déjà, Paul Valéry et ce n’est paslà l’esprit qu’ont prôné les fondateurs de lacommunauté européenne. Et pourtant, cetesprit se manifeste et il est devenu même,ces derniers temps, de plus en plus agressif.Il ne faut pas oublier qu’il existe aujour-d’hui, dans le Parlement européen, un grou-pe assez puissant qui milite plutôt pour ledémantèlement de l’Europe que pour saconsolidation, son unité et son harmoniesur une base d’égalité et de respect réci-proque. Le référendum d’Ecosse nous atous inquiétés. Il nous a même donné desfrissons. Par bonheur, la raison a eu finale-ment le dessus. Nous espérons que la raisonaura le dessus dans d’autres circonstancesaussi. Comme c’est le cas de nos compa-triotes hongrois de Tinutul Secuiesc (Paysdes Szeklers) qui demandent l’autonomie

territoriale sur des bases ethniques, en fai-sant fi de toutes les règles de la communau-té européenne qui recommande la protec-tion des minorités (et elle a raison de lefaire) mais non pas le démantèlement del’État national unitaire. Rêveries dange-reuses, intérêts, idéologies irrédentistes etambitions politiques de clocher, déclara-tions, actions irresponsables qui, l’un dansl’autre, ne sont pas de nature à harmoniserles mentalités des européens de l’Est etmême de l’Ouest.

Je veux dire, pour finir, qu’il existe vrai-ment beaucoup de choses qui nous sépa-rent. Mais il y en a d’autres, tout aussi nom-breuses, qui nous unissent. La culture, dansson sens strict, représente un élément com-mun. La religion chrétienne de même. Nousprions, finalement, le même Dieu qui n’estpas mort, comme le pensait Nietzsche et quine s’est pas retiré du monde non plus. Il estpeut-être seulement en colère contre nosforfaits. Les langues, les économies, certainsaspects de la civilisation matérielle, leniveau de vie, les administrations, les men-talités peuvent, certes, nous séparer. Maisau fond, nous autres européens, avonsbeaucoup de choses en commun: nous pen-sons souvent de la même manière, nos cul-tures nationales ont les mêmes racines et lesdifférences locales ne nous empêchent pasde communiquer et de nous sentir apparte-nir à la même famille morale et spirituelle.Pour faire bref, il existe vraiment, histori-quement parlant, deux Europes; il existe,peut être, deux manières de voir et de jugerl’histoire; il existe, peut être, d’un côté com-préhension et de l’autre connaissance de l’uni-vers. Mais je me demande et je vous ledemande, peut-il y avoir compréhensionsans connaissance et l’homme peut-ilconnaître l’univers qui le porte sans le com-prendre tout d’abord?

Je ne crois donc pas que la métaphysiqueorientale ne peut pas s’entendre avec lamétaphysique occidentale (certes, une foisfourni l’effort de se connaître réciproque-ment). De même que je ne crois pas en lathéorie des théologiens orientaux qui disentque la Renaissance a déspiritualisé la cultu-

20

Eugen Simion

re occidentale. L’Europe est, d’un point devue spirituel, unitaire. Pourquoi ne le serait-elle pas aussi de point de vue politique, éco-nomique et social? Unitaire et harmonieu-se? Pourquoi les nations de l’Europe nepourraient-elles pas vivre, en respectant

leur patrimoine spirituel et en acceptant leprincipe des chances égales, non pas dansdeux ou dans plusieurs Europes, mais dansune seule?

Je crois, sincèrement, en cette possibilité.

Mon Europe

21

22

Se cam vorbea, în anii din urmă, printrescriitori şi universitari, că Eugen Simionlucra la o istorie a literaturii române, maialtfel decât cele existente. Deocamdată, cri-ticul profesor şi-a sporit, până în prezent,

vasta bibliografie cu trei noi volume, despeţa monografiei, consacrate lui Creangă,Cioran şi Odobescu. Ultimul vorbeşte, înintroducere, de „o lucrare mai amplă desprescriitorii română fundamentali”, cărţile

Cronici literare

DDuummiittrruu MMIICCUU

Odobescu, Necunoscutul

Autorul articolului prezintă o nouă monografie semnată de Eugen Simion, critic literar universi-tar, implicat în proiectul unei istorii a literaturii române de factură aparte. Arătând că studiul defaţă se alătură monografiilor deja publicate despre Ion Creangă şi Emil Cioran, semnatarul arti-colului analizează noua contribuţie, care îl are în prim plan pe Alexandru Odobescu. Scrisă subforma unui eseu, monografia consacrată lui Odobescu recompune un profil moral şi estetic, la con-turarea căruia un rol semnificativ îl deţin, pe lângă erudiţia scrierilor sale ştiinţifice sau arta deprozator, a scrierilor artistice, cele aproximativ 3000 de scrisori, parţial publicate. În viziunea luiEugen Simion, Odobescu e „un romantic erudit şi anxios, iubitor de reverii clasicizante”, iarpunctul forte al eseticii odobesciene îl constituie „imaginaţia ideilor”. Criticul formulează lapi-dar şi memorabil portretul unui autor aproape ignorat, ale cărui virtuţi narative sunt repuse încirculaţie.Cuvinte-cheie: monografie, Al. Odobescu, corespondenţă, erudiţie, istorie literară, eseu, Eugen

Simion.

The author of the article presents a new monograph signed by Eugen Simion, the academic litera-ry critic, involved in the project of a special history of the Romanian literature. Showing that thisstudy joins the already published monographs about Ion Creangă and Emil Cioran, the signatoryof the article analyses the new contribution having Alexandru Odobescu in the foreground.Written as an essay, the monograph dedicated to Odobescu recomposes a moral and easthetic pro-file, a significant role in its delineation being played by the almost 3,000 letters, partially publis-hed, besides the erudition of his scientific writings or his art of a prose writer in his artistic works.In Eugen Simion’s opinion, Odobescu is “an erudite and anxious romantic, loving reveries of aclassical tendency, the strong point of Odobescu’s aesthetics being “the imagination of ideas”. Thecritic briefly and memorably formulates the portrait of an almost ignored author, whose narrativevirtues are brought back to the public attention..

Keywords: monograph, Al. Odobescu, correspondence, erudition, literary history, essay, EugenSimion.

Abstract

Dumitru MICU - Institutul de Istorie şi Teorie Literară “G. Călinescu, e-mail: instcalinescu@yahoo.com

menţionate şi cele (sau unele dintre cele) deacelaşi caracter, ce le vor urma fiind (sesubînţelege) părţi ale acesteia. Aşa dar,amintitul zvon se confirmă: Eugen Simionpregăteşte ceva similar proiectatei deCălinescu „istoria literaturii române înmonografii”, ca operă colectivă, în lucru subegida Institutului de Istorie şi TeorieLiterară al Academiei. Din această perspec-tivă, probabil, şi-a scris Călinescu monogra-fiile Nicolae Filimon şi Grigore M.Alecsandrescu.

Citatele trei noi volume ale lui EugenSimion depozitează cantităţi de informaţievrednice de cele mai complete monografii,fără a se încadra în formula consacrată amonografiei. Ele nu reconstituie cronologiavieţii autorilor studiaţi, spre a le examina,după aceea, operele în ordinea apariţiilor,ci, semnalând ceea ce exegetul consideră a fidominanta personalităţii fiecărui scriitor(„la qualité maitresse”, în terminologia luiTaine), se străduiesc să o pună în cât mairevelatoare lumină, prin exemplificări adec-vate de ordin biografic şi bibliografic.Procedare specifică metodei impresioniste,care, potrivit specificării lui Lovinescu dinCritice, II (ediţie definitivă), reduce „expre-

sia unei idei” la „elementul său esenţial”,comunicând intuiţia totului „cu ignorareapărţilor”, adică adoptând, în locul „labo-rioasei analize”, „calea simplei emoţii esteti-ce”. Eugen Simion procedează astfel doarprin aceea că semnalează de la început atri-butul esenţial, după el, al psihologiei unuiscriitor şi identifică acţiunea lui formativăîn toată conduita şi în toate faptele de crea-ţie ale scriitorului respectiv, fără însă aeluda „analiza laborioasă”, practicând-ointens, dar nu la modul rigid, afişat didac-tic, ci într-un stil de cozerie, ca al luiOdobescu, spontan cu eleganţă, colocvial cudistincţie. Monografii prin tratarea exhaus-tivă a obiectului de studiu, ultimele treicărţi ale fecundului critic aparţin, prinmodalitatea abordării, prin structură şi stil,prozei de tip eseistic, ştiinţifică şi literarăsimultan şi în cam aceeaşi măsură. Cu mij-loace de cercetare meticuloasă, manipulateartistic, ele construiesc portrete morale şiintelectuale analoage celor din proza deimaginaţie.

Odobescu e, în viziunea lui EugenSimion, formulată lapidar, „un romanticerudit şi anxios, iubitor de reverii clasici-zante”.Această formulare subtitulară esteexplicitată sumar în Argument-ul cărţii des-pre scriitorul arheolog, detaliat în tot restulvolumului.

Confirmând ceea ce s-a spus esenţial, înmarea critică literară anterioară celei activeastăzi despre „acest scriitor ce stă, incomod,la locul de întâlnire a mai multor disciplineintelectuale şi a mai multor genuri literare”,cel mai nou exeget al său preia definiţia„inspirată” a lui Tudor Vianu, care vede înOdobescu un „umanist surâzător”, nu însăfără a preciza că „surâsul” odobescianexprimă „reveriile clasicizante” ale unui„erudit risipitor şi anxios, cu obsesii roman-tice”. În temeiul recitirii operelor ştiute şi,mai ales, al parcurgerii uriaşei corespon-denţe (aproximativ 3000 de scrisori), încănu integral publicată, Simion a construit unOdobescu – autor atipic în literatura româ-nă, având ca însuşiri „o curiozitate risipitoareşi un spirit fluctuant şi ceremonios agitat demari reverii intelectuale, în luptă perma-nentă cu nestatorniciile sale şi, totodată cu

23

Odobescu, Necunoscutul

măruntele, terifiantele mizerii materiale alevieţii. Un vizionar, în fond, inspirat de fru-museţea clasicismelor europene şi risipit şifragmentat în ambiţiile şi reveriile intelec-tuale de temperamentul său imprevizibil şidezordonat”. Om de lume exemplar, de odistincţie aristocratică, în societate, fiulasprului general Ion Odobescu a avut oviaţă interioară complexă, contradictorie,bântuită constant de anxietăţi, răscolită denestatornicie, bolnavă de impacienţă şi sus-ceptibilitate, autotorturantă. Despărţitaproape în permanenţă de soţie, el i-a scris,aproape zilnic, decenii în şir. Cheltuitor,având în consecinţă de înfruntat, întreagaviaţă, cea mai agasantă jenă financiară, hăi-tuit de creditori, ca un personaj balzacian,devorat de obsesii sentimentale, asemeneajunelui Werther, chiar şi la senectute, elibe-rat de acestea, asemenea eroului goethean,doar prin sinucidere, epistolier prodigios,adevărat „Flaubert valah” prin aceasta,Alexandru Odobescu a suferit, ca intelec-

tual, de „adamism”: voia să cunoască totulşi a nutrit o sumedenie de proiecte măreţe,majoritatea nefinalizate. Prin ardenţa con-flictuală a spiritului, prin iubirea de clasici-tăţi, prin disponibilitatea sentimentală,Odobescu, romanticul clasicizant, antici-pează componente ale psihicului călines-cian, obiectivate în arhitectul Ioanide.

Validarea analitică a observaţiilor intro-ductive debutează cu abordarea scrieriloradolesciene literare. Cea mai izbutită dintreacestea e, desigur, Pseudokynegeticos eaimpunând în proza românească „epicaeseistică”: „nici pur imaginativă, nici curatştiinţifică, erudită”. Ceea ce o califică estetic,reia Simion, în termeni proprii, judecata devaloare unanim împărtăşită, este, în primulrând, „arta de a disocia cu graţie şi ironieintelectuală în jurul unui subiect, plimbân-du-l prin mai multe culturi şi diferite spaţiiale artei”. În acord cu criticii şi istoricii lite-rari care i-au identificat modelul în Lackoon-ul lui Lessing, noul exeget indică şi o prece-

24

Dumitru Micu

25

Odobescu, Necunoscutul

denţă autohtonă a eseului odobescianVânătorul bun sau Meşteşugul de a nu-ţi fi urâtde C. Negruzzi. În afară de arta divagăriigraţios erudite, Eugen Simion menţioneazăca însuşiri ale „eseului epic” şi în generalprozei lui Odobescu excelenţa descripţiilorşi „epicismul interior”, creat printr-o imagi-naţie de sferă ideatică. Odobescu, specificăel, „este primul, la noi, care fixează într-oproză non-ficţională poezia magică a câm-piei pârlite vara de un soare nemilos şi,bătută iarna de viscole sălbatice”. Iscusinţade portretist o învederează, înPseudokynegeticos, descrierile de opere plas-tice, remarcabile prin individualizarea figu-rilor, o portretizare după natură fiind ceadin Câteva ore la Snagov („mic roman istoricîn genul […] întunecat romantic”) a luiMatei Basarab („în stilul patetic al luiBălcescu”). „Punct forte” al eseisticii odo-besciene , „imaginaţia ideilor” preface ana-liza într-o naraţiune de idei. Virtuţi „narati-ve” posedă de altfel şi analizele de creaţiimuzicale.

Ceea ce caracterizează esenţial prozaeseistică, şi scrisul odobescian în totalitate, efrecvenţa digresiilor. Adesea umoristice,subtil ironice sau autoironice, acestea agre-mentează alocuţia savantă, detensioneazăjovial paragrafe congestionate de erudiţie.„Hemoragia de scrieri erudite – noteazăexegetul – e întreruptă de un pasaj autoiro-nic”, precum, bunăoară, cel în care, prefă-cându-se a crede că ar putea fi bănuit deplagiat, ia mania denunţurilor neîntemeiateîn zeflemea, cu o ironie sfătoasă: „Se grăbeş-te păgânul, a da sfoară în ţară ce te-a prinscu mâţa în sac; te aşterne prin gazete, cu fra-zele originale ale hoţului de păgubaş de gât;te batjocoreşte cum îi vine la gură şi la pană,te pune la rând cu pungaşii, cu contrubon-zii, cu calpuzanii… Vai de lume!”

Memorabile prin calitatea umorului finşi a ironiei intelectuale caustice sunt pasajuldespre plătica de Snagov din Câteva ore…,ce introduce în literatura română „discursulgurmand”, exemplificând „intrarea gastro-nomiei naţionale în faza estetică”, şi totoda-tă infirmă prejudecata romantică a existen-ţei doar a unor subiecte poetice, şi parodie-rea nimicitoare, în Prondiu academic, a abera-

ţiei latiniste, ajunsă, în dicţionarul etimolo-gic a lui Laurian şi Massim, la punctul cul-minant.

În ansamblu considerată, scriitura luiOdobescu, estimează Eugen Simion, este„complexă şi armonioasă, cuvintele vin fărăcaznă în propoziţii clare, luminoase, punc-tate de o fină ironie de om care a citit multşi s-a «îndopat» cu clasicităţi”. Stilul odo-bescian exprimă spiritul unui „intelectualde mare clasă, cu o mentalitate de boierluminat, risipitor în ordine materială, pasio-nat – în plan spiritual – de marile stiluri aleartei clasice”. Preferinţa arheologului scrii-tor merge, ca în secolul următor cea a luiCălinescu, spre un „clasicism pe deasuprastilurilor”.

Proza propriu zis literară, explicit epică,a lui Odobescu se reduce la cele două nuve-le. Având ca model Alexandru Lăpuşneanu allui Constantin Negruzzi, ele nu suportăcomparaţia cu acesta, dar nici nu sunt deneglijat, într-o proză care de abia acum (înjurul anului 1860) încearcă să-şi formeze unstil (şi o tematică proprie). Ambele nuvele,dar mai ales a doua, rezistă lecturii, şiastăzi, prin „culoarea lor romantică sobră”,prin posibilitatea unor analogii cu situaţiidin literatura română şi universală, şi maiales prin expresivitatea unor trăsături alepersonajelor principale. Pictată în „culoriinvariabil întunecate”, scoasă parcă dintr-o„schemă prestabilită”, figura lui Mihnea celRău se reţine, totuşi; istoria crudului dom-nitor „are oarecare culoare şi are câtevamomente senzaţionale”. În Doamna Chiajna,prozatorul a edificat „un caracter memora-bil în literatura noastră; femeia bărbătoasă”,„muierea capeşă şi dăunoasă”, „simbol aldorinţei aprige de putere”. Armaşul Drăceaţine fiului său un „discurs seakespearian”.Radu Socol şi Ancuţa sunt „un Romeo şi oJulietă din Valahia secolului al XVI-lea”. Ei„trăiesc în paradisul singurătăţii de laMotru (ca, mai târziu, Cezara şi Ieronim dinnuvela lui Eminescu)”.

Trecând de la proza literară (largo sensu)a lui Odibescu la cea ştiinţifică, cercetătorulo abordează, natural, şi pe aceasta din punc-tul de vedere al specialităţii sale. Relevă lite-raritatea erudiţiei debordante din Istoria

arheologiei şi Le Trésor de Pétrossa. Autorulacestor volume, constată Simion, nu comu-nică rezultatele muncii sale oricum: „nu selimitează să dea numai informaţii luate dincărţi (…) nu foloseşte niciodată un stil alb, oscriitură impersonală (…); este mereu prezentîn frază, individualizează discursul şi, prin-tre atâtea date şi nume din trecut, introducereflecţiile sale”. Cum a specificat Vianu,„istoricul Odobescu nu uită niciodată omulşi vremea lui”, şi acordă stilului (divagant,ca în toată opera) preocupare constantă. Lafel procedează Odobescu, şi ca profesor,adaugă Simion. Prelegerile sale (scrise)„amestecă informaţia (…) cu naraţiunea”.În aceste prelegeri, ca şi în cărţi, sensibilita-tea estetică a omului de ştiinţă subiectiveazădescripţia până la transfigurare. În Le Trésorde Petrossa, arheologul „pare a călătoriprintr-un tărâm miraculos. Muntele Istriţadevine un munte magic. La poalele lui seîntinde o câmpie peste care au trecut, cân-dva, oştile lui Athanarik, iar în vârful mun-telui, ca punct de supraveghere, s-a aflatCetatea Uriaşilor”. „Capodoperă de erudi-ţie şi divagaţii fabuloase”, împreună cudocumentele oficiale ce o însoţesc, LeTrésor… „pare a fi (…) romanul Război şipace al existenţei şi al creaţiei lui Odobescu”.Istoria arheologiei e „o lungă şi complicatănaraţiune în care informaţia ştiinţifică pro-priu zisă este înfăşurată într-o puzderie demici naraţiuni proliferate în margineaobiectului de studiu. Piesele arheologicedevin veritabile personaje”.

Cea mai substanţială contribuţie perso-nală a lui Eugen Simion la o cât mai comple-tă cunoaştere a lui Odobescu e cea din ulti-ma secţiune a cărţii sale, rezervată cores-pondenţei. Reliefându-i punctele nodale,istoricul literar opinează cu fermitate căacest „jurnal intim sub formă epistolară” e„opera cea mai bună” a scriitorului, „operăfără egal până acum în literatura română”,„opera sa capitală”, „cea mai originală şi ceamai trainică”, în care „sunt îngropate (…)energiile lui creatoare cele mai importante”,„reala capodoperă” odobesciană, care „adă-posteşte (…) un roman balzacian” şi „unroman de familie” cu final tragic, autopro-vocat. Scrisorile de adio, în care scriitorul îşi

motivează hotărârea de a încheia o existenţăde zbucium, în special cea adresată soţiei,fiicei şi ginerelui, impresionează prin „luci-ditatea rece” a autoanalizei şi a specificăriidetaliilor de ordin material menite să asigu-re celor apropiaţi condiţii de viaţă suporta-bilă, după dispariţia sa.

Eseul monografic al lui Eugen Simionvalidează judecata de valoare, repetat sub -liniată, aceea că „monumentala” co res pon -denţă „salvează totul” la AlexandruOdobescu: „şi biografia (de la uitare) şiopera „de la puţinătatea ei literară”, ea con-stituind „partea cea mai originală şi valoroa-să a creaţiei unui artist rafinat, sălăşuitorîntr-un om erudit şi anxios”.

26

Dumitru Micu

27

Cu monografia Alexandru Odobescu – unromantic erudit şi anxios, iubitor de reverii cla-sicizante,1 Eugen Simion continuă seria eva-luărilor critice asupra scriitorilor din epociliterare mai vechi. Lista îi cuprinde pe

Dimitrie Cantemir, Ioan Budai Deleanu,Costache Negruzzi, Dimi trie Bolintineanu,Titu Maiorescu, Ion Creangă, MihaiEminescu, I. L. Caragiale, AlexandruMacedonski, Ioan Slavici, B. P. Haşdeu, G.

LLuucciiaann CCHHIIŞŞUU

Un „alt” OdobescuAutorul analizează monografia consacrată de Eugen Simion lui Alexandru Odobescu, om de şti-inţă (istoric şi arheolog), diplomat, scriitor, pe care criticul a scris-o pornind, în principal, de lacele aproape 3000 de scrisori rămase de la autorul eseului Pseudokineghetikos. Acestea, „pusela un loc... alcătuiesc un jurnal intim voluminos şi pe alocuri dramatic (...) În el trebuie să căutămpsihologia omului care le scrie”, afirmă Eugen Simion supunându-le, alături de opera ştiinţificăşi literară (care au fost constant obiect de cercetare şi studiu) unei analize din perspectivă post-modernă. Rezultă că, lecturat azi, Odobescu rămâne unul dintre scriitorii erudiţi, în temperamen-tul căruia atitudinile romantice ale scriitorului se întâlnesc adeseori cu reveriile clasicizante aleomului de ştiinţă. În plus, Eugen Simon descoperă în Alexandru Odobescu nu doar un autordemn de atenţia istoriei literare, ci „personajul” pe care G. Călinescu, l-a proiectat ca atare înromanul său Bietul Ionide.Cuvinte-cheie: Odobescu, clasicism, romantism, erudiţie, corespondenţă, biografie.

The author analyses the monograph dedicated by Acad. Eugen Simion to Alexandru Odobescu, ascientist (historian and archeologist), diplomat, writer, which the critic wrote starting mainlyfrom the almost 3.000 letters remained from the author of the essay Pseudokineghetikos. Allthese, “together, ..... make up a voluminous personal diary, sometimes a dramatic one (...) In it,we must look for the psychology of the writer”, Acad. Eugen Simion states, subjecting them,together with the scientific and literary works (which were a constant subject of research andstudy), to an analysis from the Post-modern perspective. There results that, read today, Odobescuremains one of the erudite writers, in whose temperament the writer’s romantic atitudes oftenencounter the reveries of classical nature of the scientist. Besides, Acad. Eugen Simon discoversin Alexandru Odobescu not only an author who fully deserves the attention of the literary history,but also the “character” projected as such by G. Călinescu in his novel Poor Ioanide [BietulIonide]

Keywords: Odobescu, Classicism, Romanticism, erudition, correspondence, biography.

Abstract

Lucian CHIŞU - Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, e-mail:lucianchisu@gmail.com

1 Eugen Simion, Alexandru Odobescu – un romantic erudit şi anxios, iubitor de reverii clasicizante, EdituraMuzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2015.

Lucian Chişu

28

Coşbuc, autori fundamentali din secoleletrecute, cărora criticul le-a consacrat prefe-ţe/ postfeţe de zeci de pagini, unele transfor-mate ulterior în studii de sine stătătoare oriîn monografii critice. Aceste contribuţii auapărut în colecţia2 coordonată de EugenSimion, Pléiade, un vis mai vechi3 împlinitdupă 1990 şi concretizat, iată, prin apariţia a180 de cărţi. Alături de această cifră, semni-ficativă prin ea însăşi în ceea ce priveşte am -ploarea proiectului, tomurile din Pléiade austârnit admiraţie pentru aspectul tipograficelegant şi s-au bucurat de bine meritate elo-gii referitoare la întocmirea riguros filologi-că a ediţiilor de autor.

Interesul acordat lungii serii de nume şiopere literare se află în legătură cu o altăintenţie, despre care se vorbeşte în anii dinurmă, făcută publică4 şi în această mono-grafie: universitarul şi-a propus să realizezeo panoramă a literaturii române – cu altecuvinte o Istorie –, consecinţă firească amarii experienţe de critic şi istoric literarcare a emis judecăţi dintre cele mai percu-tante asupra literaturii române timp depeste jumătate de secol, de când activează îndomeniu. Este ştiut, înainte de a fi elabora-te, istoriile literare româneşti au prins, maiîntâi, contur prin articole, studii, cercetări,

monografii şi tratate consacrate tuturor epo-cilor din sfera literaturii. Situaţia se repetă şiîn acest caz.

Interferenţa studiilor din Pléiade cu pro-iectata istorie literară este indubitabilă, faptdin care rezultă amplificarea unora dintreacestea la dimensiunea unor monografii5,confirmare a faptului că, în viitorul apro-piat, vom avea o Istorie a acestui organonartistic. Întemeierea şi rosturile existenţialeale literaturii române, filtrate de gândireasistematică lui Eugen Simion, în care repe-rele estetice, etice şi morale presupun apor-tul literaturii la înalte niveluri ideatice, neîndreptăţesc să înconjurăm de vie curiozita-te aşteptata sinteză.

Atitudinea faţă de „bătrânii” literaturiinoastre mi se pare a fi, sub raport identitar,un avertisment. Eugen Simion este printrefoarte puţinele, dacă nu singura autoritatedin domeniul criticii literare care, în contex-tul de mai sus, a devenit apărătorul valori-lor autohtone. Faptul devine observabil înmulte dintre intervenţiile istorico-literare dedată recentă, mai exact în lucrările la caream făcut trimitere. În ele, „vocea” criticuluiare ceva din căldura evocativă, aproapesimilară aceleia din poemul în careEminescu versificase „zilele de aur a scrip-

2 Criticul a semnat prefeţe/postfeţe la ediţiile Arghezi, A. E. Baconsky, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, EugenBarbu, Ştefan Bănulescu, H. P. Bengescu, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, Emil Cioran, Petru Dumitriu,Octavian Goga, Anton Holban, G. Ibrăileanu, Panait Istrati, Gib. Mihăescu, Marin Preda, ConstantinStere, Rebreanu, I. D. Sârbu, Mihail Sebastian, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Sorin Titel, GeorgeTopârceanu, Mircea Vulcănescu,

3 Vezi, în acest sens, Catalogul colecţiei Opere Fundamentale 2000 – 2014, Academia română, FNSA,Bucureşti, 2014, unde Eugen Simion arată: „Am discutat acest proiect, prima oară, cu Marin Preda, laMogoşoaia, pe la sfârşitul anilor ‘ 70. Cultura Română – îi spuneam directorului Cărţii Româneşti - meri-tă să avem o asemenea colecţie de două ori avantajoasă: odată, pentru că oferă cititorului un obiect este-tic, a doua oară, pentru că strânge într-un volum sau mai multe opera integrală a autorului…Preda searata sceptic, nu cu ideea în sine, ci cu posibilitatea de a o realiza. A căzut de acord, totuşi, că merită săîncercăm. «O sută de cărţi fundamentale – ziceam eu – să selectăm cele o sută de cărţi fundamentale dincultura română»… Păstrez,. Cred, printre hârtiile mele un şerveţel pe care notasem la repezeală primelezece titluri…”(Cuvânt înainte)

4 „Am recitit acum, pregătind o lucrare mai amplă despre scriitorii români fundamentali şi problemaidentităţii noastre spirituale, toate scrierile sale”. (p.1).

5 Ion Creangă, Cruzimile unui moralist jovial, Editura PrincepsMultimedia, Iaşi, 2014, ediţia II-a revăzutăşi adăugită. Postfaţă şi Repere critice de Bianca Burţa-Cernat (prima ediţie, 2011). Alexandru Odobescu.Un romantic erudit şi anxios, iubitor de reverii clasicizante, Editura MNLR, Bucureşti, 2015. Se află în avan-sată pregătire pentru tipar studii consacrate lui Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu. Tot în acest „capitol”ar trebui inclusă mai vechiul său studiu Dimineaţa poeţilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, reluată încinci ediţii, ultima definitivă, în care au fost adăugaţi patru poeţi (doi în ediţia a IV-a) şi devenită defi-nitivă la editura Univers Enciclopedic, Gold, Bucureşti, 2014.

Un „alt” Odobescu

29

turilor române”, în fond o istorie condensa-tă6 a literaturii din prima jumătate a secolu-lui al XIX-lea. Nu mă refer, în situaţia des-crisă, la procedeul antitezei sau la exceseleeminesciene afective, la entuziasmul luitineresc, subiectiv, paseist, idealizant, ci atri-bui acestei reacţii alte înţelesuri. Acesteasunt în legătură cu trecutul mai îndepărtat,cu schimbările, unele ireversibile, ale trece-rii timpului şi, mai ales, cu provocările feno-menului globalizării asupra specificuluinaţional.

Revenind la Odobescu, autorul mono-grafiei se arată îngrijorat de scepticismulcititorului postmodern faţă de literatură, cu

atât mai evident când se încearcă reabilita-rea unor scriitori canonici intraţi şi apoi dis-păruţi din manualele şcolare. Criticul nu şi-a propus să readucă opera odobesciană încircuitul literar actual, greu dacă nu aproa-pe imposibil de repus în atenţia generaţiilorde cititori din zilele noastre, atât de diferiţide epoca lui Odobescu prin mod de existen-ţă, mentalitate, gust, informare, criteriiartistice. Pentru Eugen Simion, rostul lectu-rii/recitirii operei constă în marcarea şi pro-filarea fascicolelor de lumină emergentedinspre Odobescu în contemporanitatealiterar-estetică. Din punct de vedere inter-pretativ, astfel de structuri, încă viabile înteoria textului, funcţionează prismatic răs-pândindu-şi semnificaţiile în paginiledemersului de aici. Consider că aceste per-spective de lectură, venind dinspre prezentspre trecut, se adresează prioritar cercetăto-rilor din sfera literaturii, eseul arătându-se,repet, profitabil în raport cu actualitateabine informată.

Opera scriitorului de acum un secol şijumătate intră în orizontul teoriilor literaremoderne şi în posesia instrumentelor criticiiactuale. Monograful nu are în vedere altecontribuţii consacrate autorului, reprezen-tările vechii oglinzi ale biografiei şi opereilui Odobescu fiind estompate. O excepţie oreprezintă studiul despre „scriitorulsavant”, semnat de Tudor Vianu (de la carereţinem sintagma „un umanist surâzător”)şi admirabilele, incitantele interpretări făcu-te de G. Călinescu asupra operei în Istoria…sa, la care Eugen Simion adaugă, devoalân-du-le în monografia de faţă, influenţelenecunoscute, încă, ale corespondenţei luiOdobescu în romanul Bietul Ioanide. Lecturapaginilor îngălbenite de timp este făcută cuun „ochi proaspăt”. Criteriul estetic se ordo-nează de la sine în programul de cercetare,axat pe unul dintre genurile biograficului,

6 Poezia Epigonii ar putea fi considerată o istorie literară în versuri, aspect care n-at trebui ignorat dinurmătoarele considerente: a) numărul mare de autori prezenţi în poemă (17), categoric unii dintre ceimai importanţi ai începuturilor poeziei româneşti; b) stabilirea nu neapărat a unor ierarhii, dar semna-larea precisă a celor mai valoroşi autori (i. e. Alecsandri); c) observaţiile critice pertinente, însoţite denuanţe polemice; d) caracterizarea autorilor, definitorie, prin intermediul unor sintagme memorabile.În fine, pentru că poetul avea numai 20 de ani, trebuie semnalate capacitatea sa de asimilare, gustul lite-rar aproape format şi discernământul „tânărului critic”. Pentru toate acestea nu exista un precedent.

30

cu o atenţie specială acordată fervorilor con-fesive din cele trei mii de scrisori lăsate deOdobescu. Acestea, „puse la un loc... alcătu-iesc un jurnal intim voluminos şi pe alocuridramatic (...) În el trebuie să căutăm psiho-logia omului care le scrie”, ne avertizeazăautorul.

Monografia despre Alexandru Odo bescuse opreşte asupra a trei dintre circumstanţe-le anunţate: opera literar-eseistică, proza şti-inţifică şi epistolarul, cel din urmă o iposta-ziere insolită a acestui „Flaubert valah carescrie zilnic, dar nu despre literatură”.

Episoadele din întortocheata viaţă ascriitorului, ca şi paginile despre activitateacreatorului de opere ştiinţifice şi literaredevin prilejul acestor noi investigaţii.Criticul nu constată, procedeu pentru carear fi fost îndestulătoare cele deja spuse/ scri-se despre Odobescu până la monografia defaţă, ci procedează deductiv, reactivând dinvarii unghiuri de abordare opera ştiinţificăşi literară, dar mai ales corespondenţa, cali-ficată drept fabuloasă.

În ordinea apariţiei lor, Scenele istorice,care formează literatura propriu-zisă, suntprimele. Însă, Eugen Simion nu găseşte preamulte argumente pentru a le susţine în faţacontemporanilor. Prestaţia scriitoricească alui Odobescu nu se ridică la înălţimea sce-nelor, tot istorice, ale lui Costache Negruzii.Criticul plasează literatura acestuia subinfluenţa traducerilor din care se nutriserăprimele romanţuri, nu foarte originale, şimodei epocii, întreţinute de Walter Scott,Dumas-tatăl, Eugene Sue ş.a., scriitori citiţiîn original, încă din etapa franceză a educa-ţiei asimilate la faţa locului. În aceste prozeliterare, notabili sunt Mihnea Vodă cel Rău,dar mai ales doamna Chiajna7, caracterposesiv, dominator, în stare să răspândeascătenebrele răului în jur. Naraţiunea estestrânsă, iar derapajele digresive (oralitateaasumată din scrierile ulterioare ale eseistu-

lui) lipsesc. Textură narativă şi figurile crea-te intră în adevărate tablouri de epocă,populate de eroi crânceni în preajma cărorazornăie lanţurile şi sclipesc spadele. Dinpunctul de vedere al adevărului pur, proze-le sunt pseudo-ficţiuni, ceea ce nu îl impie-dică pe Odobescu să tragă faldurile de pe„scena” istoriei adăugând acesteia umbreleîntunecoase ale evului mediu. Dincolo dechestiunea respectării datelor certe, o între-bare la fel de legitimă se referă la alegereapersonajelor, odată sub impulsul literaturiiromantice, a doua oară sub cel caracterolo-gic, personal. Au aceste personaje ceva dinstructura sa, din temperamentul său bipo-lar?

Opera eseistică vine în continuarea sce-nelor istorice, context în care monografiadezvăluie cititorului câteva noutăţi inter-pretative. Secţiunea rezervată operei literar-eseistice a eruditului narator, semnaleazăexistenţa unui filon de artă a cuvântului,detectabil tematic în câmpia şi lumea dună-reană, un relief literar insuficient exploratde istoricii genului. În accepţiunea criticu-lui, autorul eseului Pseudokineghetikos estecel dintâi la noi care „fixează într-o prozănon-ficţională poezia magică a câmpiei pâr-lite vara de un soare nemilos şi bătută iarnade viscole sălbatice, nimicitoare”, temei înnumele căruia i se conferă lui Odobescu sta-tutul de precursor al literaturii agreste, pre-decesor de-a lungul vremurilor a unei ilus-tre serii prozastice, începând cu DuiliuZamfirescu, Mihail Sadoveanu, PanaitIstrati, care se încheie cu Marin Preda,Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu8.

Distanţându-se de celebra afirmaţie căli-nesciană („Odobescu bate câmpii cu graţiepe simpla firmă a vânătoarei”), EugenSimion recuperează din aceste scrieri volup-tăţi şi savori mai puţin puse în valoare pânăacum. Între acestea, coloristica asezonatăpictural a peisajelor campestre, desenul por-

7 Naraţiunile sale literare în care relief a dobândit mai ales personajul Chiajna, o primă ipostaziere a feme-ii autoritare, urmată de Vidra din piesa Răzvan şi Vidra a lui Hasdeu şi Doamna Clara, din Vlaicu-Vodă,scrisă de Al. Davila, piesă despre care s-a spus, dacă este să dăm crezare legendelor (în care aburul esteconfundat uneori cu ...fumul), că i-ar aparţine lui Odobescu.

8 „Prin ei, epica românească, obsedată în secolul al XIX-lea de mitul muntelui, coboară la miturile câmpieişi ale lumii dunărene”. (p. 17)

Lucian Chişu

Un „alt” Odobescu

31

tretistic şi, ca un prea-plin uneori deranjant,alteori foarte inspirat, divagaţia nonşalantăprin care „naratorul fuge mereu din temă”,cum observă criticul. În cazul acestora,autorul monografiei vorbeşte de existenţaunor goluri de aer ale naraţiunii, umplutecu întorsături meşteşugite de frază, răsfăţde erudiţie, peisaje şi chipuri memorabile (ase vedea capitolul despre dropii, oameniicâmpiei şi tehnicile lor de vânătoare), carese infiripă, în mod personal, într-un stil şi ostare de spirit. De cele mai multe ori ele pre-supun abandonul firului ideii şi pun înrelief pasiunea eseistului pentru scoatereaîntre paranteze a subiectului principal.Aparent neintenţionate, dar cu un procentridicat de disponibilitate, digresiunile iauformatul unor permanenţe, asumate pro-gramatic aş spune, fiindcă respectivelordevieri li se atribuie un rol entropic în furni-zarea de mijloace proprii temperamentuluisău artistic, altfel greu de satisfăcut prinprocedeele consacrate ale limbii normativ-literare. S-ar putea trage concluzia că diva-gaţia este parte a unei strategii narative,constant împrospătată de miresmele uneioralităţii pe jumătate savante, pe jumătatepopulare. Acestea ilustrează, în opinia mea,structura sa intelectuală româno-franceză9.Dominanta deschiderilor de evantai dinregistrul stilistic o reprezintă locvacitatea sajovială (dacă se poate spune astfel). Paginileacestui capitol apar înţesate de scene mito-logice şi fapte istorice, de arheologie şi isto-ria artei, adevărat corn al abundenţei răstur-nat în textul eseistului. De aceea, traseul ini-ţial este părăsit voios şi presărat cu situaţiineprevăzute, din care ies puternic în faţăimaginea omului de lume, apropierea luifirească de semeni, bucuria vieţii, erudiţiacare-i dă ghes să se ilustreze ca autodidact,dar şi buna observaţie a naturii însufleţiteepic. Din aserţiunile critice se poate lesnetrage concluzia că evocările scriitorului

eseist, ca şi cele ale omului de ştiinţă sunttentate de paradox ca de aventură. Altfel,scriitura este memorabilă, simbolică, eroiiapăr, ca în gravuri, cu detalii, unele livreşti,surprinse pe chip, în timp ce oralitatea sedelectează cu interpretarea semnelor ceru-lui şi a gesturilor uma ne. Dintre exemplifi-cările oferite o aleg pe cea numită eseul gur-mand, sintagmă prin intermediul căreia sepot aduce în prim plan interpretări actuali-zate de referinţele epocii noastre. Criticul neavertizează că reţeta culinară a plăticii dinevocarea Câteva ore la Snagov este o „«diser-taţiune» care place şi astăzi la lectură”. Dece? Ingredientele narative ce însoţesc pregă-tirile pentru aruncarea plăticii grase pe gră-tarul pus deasupra jarului încins au un far-mec aparte, olfactiv, gustativ, coloristic, par-ticipativ-incitator, chiar neologistic, delocindiferent la ceea ce ochii şi privirea, cu totceea ce semnifică ea, înregistrează aici.Atenţionez, cu ironie, că textul nu este reco-mandabil, spre citire, celor cu probleme denutriţie şi metabolism, fiindcă numai sim-pla lui lectură ar ridica nivelul colesterolu-lui prin stimulii pavlovieni. Delectareapapilelor gustative a constituit dintotdeau-na preocuparea scriitorilor autohtoni, uniipremergători lui Odobescu, alţii de după,dar, pentru că miza o constituie receptareaunor scrieri din secolul al XIX-lea de cătrecititorii secolului al XXI-lea, curiozitateacelor din urmă ar putea fi stârnită şi de oaltă caracteristică, în numele căreia revistespecializate şi posturi de televiziune şi-aufăcut un scop (comercial) furnizând experi-mente culinare şi reţete gastronomice.Mode lul literar, cantabil-plescăitor al prepa-rării „plăticii proaspete şi grase” de Snagovprefaţează, de pildă, formatul semi-literar alunei emisiuni de aceeaşi sorginte, promova-te cu imens succes şi cam cu aceleaşi mijloa-ce expresive şi de natură stilistică, de regre-tatul gurmand Radu Anton Roman, mâncău

9 Este de presupus că lungile perioade petrecute, în anii studiilor de liceu şi facultate din Franţa, şi-au pusamprenta pe acest modus vivendi al scriitorului. La fel faptul că în 1867 a organizat pavilionul românescal Expoziţiei de la Paris, iar în 1880 a fost, pentru un an, secretar de legaţie la Ambasada României dela Paris. Dacă adăugăm amănuntul că, în marea ei majoritate, corespondenţa lui Alexandru Odobescua fost scrisă în limba franceză, avem, credem, destule argumente ca să insistăm pe această componentă,franceză, a efervescenţei sale spirituale.

32

printre scriitori şi scriitor printre mâncăi. Lao atentă scrutare, textele celui mai sus evo-cat seamănă izbitor de bine cu pasajul odo-bescian, ca model desi gur.

Pagini numeroase sunt consacrate prozeiştiinţifice, capitol în cadrul căruia EugenSimion insistă asupra a ceea ce numeşte„calea de acces spre obiectul de studiu”. Dinaceastă perspectivă, se opreşte asupra celortrei volume din Le Trésor de Pétrossa, lucrarepublicată în limba franceză, începând cuanul 1887. Tot în capitolul ştiinţific se facreferiri la cursul universitar Istoria arheolo-giei (1877, 760 p.), din care iese în evidenţăun orgolios răspuns polemic. În bunul obi-cei al eruditului eseist, răspunsul cu privirela distincţia dintre arheolog şi anticar devi-ne digresiune. Acuzat că ar fi anticar şi nuarheolog, Odobescu arată: „anticar este celcare adună obiecte de artă (că acesta poateavea gust şi tact, dar nu face erudiţie), întimp ce arheologul adună elementele ştiinţi-fice şi încearcă a studia şi explica folosindu-se de principii de critică se de comparaţii(prin publicaţiuni) atributele acestora”. Deşiîn discuţie apare şi varianta de arheolog decabinet (atribuită lui Odobescu) învinuitulse apară digresiv considerându-se cercetă-tor. La rândul lui, autorul monografiei lan-sează următoarea întrebare, din care s-arputea trage o concluzie utilă discuţiei:„Cum să numim acest tip de discurs care,vorbind de o ştiinţă severă, dificilă cum nuse mai poate, bazată pe fapte şi deducţiiraţionale, ar trebui să aibă un scenariu pre-cis şi să comunice fapte sigure, numai fapte?Odobescu îl deschide sistematic, fuge apoidin el (...) Jalea arheologului, notată cu o«pietoasă îngrijire» (iată o bună definiţie ascriiturii odobesciene !), este expresivă, eagăseşte mereu analogii frumoase.” (p. 147)Causeria acestui „clasicist pe deasupra sti-lurilor”, cum îl numeşte Eugen Simion, ser-veşte foarte bine altei însuşiri a spirituluisău, aceea de a avea „imaginaţia ideilor”,adaugă monograful.

Însă, cele mai interesante comentarii sunt

extrase din vasta sa corespondenţă, preapuţin pusă în valoare, despre care EugenSimion spune că este caracterizată de un stilal urgenţei:„ [corespondenţa] dă impresia,când citeşti aceste pagini, că spiritul săudoarme pe un pat de spini şi că existenţa luie un supliciu. (...) Între 19 şi 61 de ani lapécune va fi în viaţa lui Odobescu tema eter-nă a îngrijorărilor sale”. În covârşitoarea lormajoritate, cele aproape 3000 de scrisorisunt scrise în limba lui Voltaire, fapt ce mădetermină să adaug, din nou, că influenţalimbii şi culturii franceze, ca şi anii petrecuţiîn Hexagon şi-au pus amprenta asupramodului de viaţă şi manierei de a scrie. Înschimb, epistolele adresate colegilor şi prie-tenilor din ţară (V.A. Urechia, Ioan Bianu,Gr. Tocilescu, George Bariţ) sunt scrise înlimba română.

Partea cea mai consistentă a acestui epis-tolar o reprezintă corespondenţa cu Alexan -dra (Saşa)10 Prejbeanu, soţia sa, înfiată defamilia al cărui nume îl poartă la căsătorie.Interesat de fiziognomii, la modă în vremealui Odobescu, Eugen Simion constată că„Saşa era o femeie de o frumuseţe melanco-lizată”. Moralist cum îl ştim, criticul faceapoi, mai mult din insinuări, portretulHortensiei Racoviţă, relaţia amoroasă care i-a provocat lui Odo bescu sfârşitul şi, ulte-rior, moartea unei scurte serii de bărbaţi. Nueste de ignorat nici amănuntul că, înainte dea-l cunoaşte pe Odobescu, HortensiaRacoviţă fusese soţia dramaturgului Al.Davila. Portretul făcut acesteia de EugenSimion nu dezvăluie aproape nimic din far-mecul sau, poate, fascinaţia pe care profe-soara de geografie o exercitase asupra isto-ricului mai vârstnic cu treizeci de ani, îndră-gostit orbeşte de ea. Apelând la un înţelesu-rile unei scene celebre, transpusă artistic deLeonardo Da Vinci, criticul o „studiază” dinprofil, apropiind-o de cel mai detestabil per-sonaj: „ ... apostolii care participă la Cina ceade taină, sunt prezenţi din faţă, pentru a li seputea observa evlavia, fidelitatea, numaiIuda este prezentat din profil, pentru că el

10 Alexandra (Saşa) Prejbeanu [Kiseleff] a fost fiica nelegitimă a lui Pavel Kiseleff, între 1829 şi 1834„guvernator” al Principatelor.

Lucian Chişu

33

are ceva din ascuns şi anume gândul trădă-rii”. Mai departe, co mentând căsătoriileHortensiei Racoviţă, vreo trei la număr fărăa mai socoti aventura cu Odobescu, criticuladaugă maliţios, între altele şi pentru că,presărată de victime, existenţa ei a fost lon-gevivă11: „după despărţirea de Odobescuse căsătoreşte cu Gh. Buzoianu, care are, şiacesta, delicateţa să nu trăiască mult, moareîn 1906”. Se observă fără dubiu că EugenSimion nu lasă nicio şansă acestei „muze”către care îşi îndreptaseră privirile şi aspira-ţiile un dramaturg şi un eseist. Nu suntsigur că alte situaţii, asemănătoare, de careistoria noastră literară nu duce lipsă, vor fisupuse aceluiaşi tratament.

În fine, pline de dramatism sunt cele treiscrisori pe care Odobescu le-a lăsat înaintede a se sinucide, episod comentat de EugenSimion cu grija evidentă de a extirpa dintextul său, într-o manieră aproape chirurgi-cală, informaţiile şi articolele din presa vre-mii, care a făcut din moartea lui Odobescuun mare scandal de amor. Nici Caragiale nueste străin de cruzimea situaţiilor care aupremers gestului fatal12.

Recitind romanul epistolar odobescian,Eugen Simion consideră că „în sine [cores-pondenţa lui Odobescu] este o operă fărăegal până acum în literatura română şi esteindiscutabil, opera lui cea mai bună”. „Unparadox care nu-i unicul în cultura lumii”,mai adaugă criticul care, tot la final, îşi puneîntrebarea „dacă prozatorul a avut biografiape care opera sa o merită sau dacă a avut ooperă pe care biografia lui agitată şi risipi-toare ar fi meritat-o?”. Nu încerc să răs-pund dilemei care, observ, exclude terţiul,

dar cred că după această prezentare succin-tă a monografiei semnate de profesorulEugen Simion se pot trage câteva concluzii.

Totuşi, înainte de a mă întoarce la scriitu-ra lui Eugen Simion, deci şi la monografiade faţă, insist asupra nuanţărilor din discur-sul său critic al ultimelor două decenii. Cumdeja am arătat, Profesorul se numără printrepuţinii cărturari din sfera literară care seocupă de epocile mai vechi şi le apără valoa-rea literară. Îi citeşte pe reprezentanţii ceimai importanţi ai trecutului conform princi-piilor lui E. Lovinescu, asumat ca primmentor al său, căruia i-a consacrat un docto-rat, i-a publicat cărţile şi, mai ales, i-a dusmai departe ideile literare. Viziunea despreliteratură a lui Eugen Simion implică esteti-ca şi universul de idei al fenomenologieioperei, alături de care şi-a petrecut, în ani deactivitate critică, mai mult de jumate desecol. Odată cu vârsta, scriitura sa atingealtitudinea de la care poate contempla lite-ratura română în integralitate, fără obstaco-le, într-o solară luminozitate care pare căatenuează spiritul polemic, însă fără a-lanula, fiindcă judecăţile foarte incisive asu-pra literaturii trecutului recent şi prezentu-lui nu sunt puţine. Eugen Simion a devenitun fervent apărător al valorilor naţionale,ale literaturii, artei şi ştiinţei, într-un cuvântal culturii române. Valori care, acum, au fostfie abandonate, fie uitate, ori şi mai gravsupuse oprobriului de către eternii resenti-mentari, ori de cei cu năravurile neschimba-te, de lupi care se leapădă uşor de blană.Văd în această atitudinea, ilustrarea celuimai important dintre punctele decaloguluistabilit îm preună cu regretatul Andrei

11 Hortensia Racoviţă (născută Keminger) a trăit 89 de ani, până în 1953. În 1890, după divorţul deAlexandru Davilla, s-a recăsătorit cu şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, Dumitru Racoviţă, care adecedat în mai 1891. (v. Florentin Popescu, Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu, Ex Ponto,Constanţa, 2001.

12 Amănunte de-a dreptul picante, oferă dramaturgul în „Gazeta poporului”, nr-ele 16 şi 17/ (1895). Saşaîi cere mamei Hortensiei Racoviţa „mâna” fiicei pentru soţul ei, promiţând că va divorţa şi se va călu-gări. Alte „voci” spun că dialogul avusese loc între soţie şi amantă, că dialogul se referise la cariera luiOdobescu, pusă mai presus de viaţa conjugală, cerându-se garanţii că preocupările ştiinţifice ale soţuluinu vor fi sufocate de noua relaţie, cu profesoara de numai 30 de ani. Se mai spune, desigur fără a puteasepara legenda de adevăr, că Odobescu se afla în camera vecină acestei discuţii, după alţii chiar în aceacameră, ascuns după faldurile draperiei. Prezenţa în această postură incomodă la discuţie, ar fi declan-şat criza de conştiinţă a scriitorului şi, în cele din urmă gestul fatal.

Un „alt” Odobescu

Lucian Chişu

34

Grigor13 şi anume că un critic trebuie săiubească literatura. La cele spuse cu acel pri-lej, aş adăuga încă un amănunt, la fel decaracteristic pentru întreaga carieră a uni-versitarului care a format câteva generaţiide profesori, critici şi istorici literari, de cer-cetători predându-le iubirea de frumos dinliteratură: critica este o formă de caracter.

Revin la concluziile monografiei de faţă,enumerându-le succint: (1). „Arhi tectura”operei odobesciene se ridică pe trei etaje:naraţiunile literare şi opera eseistică, prozaştiinţifică şi corespondenţa; (2) în eseistică,Odobescu este un precursor al descrierilormagice ale câmpiei; (3) eseistul inventeazăun stil barochist căruia îi va da strălucire,peste un secol, G. Călinescu; (4) tot el esteun „clasicist pe deasupra stilurilor”, preves-tindu-l, din nou, pe G. Călinescu; (5) criticulcare, citindu-i corespondenţa primeştesugestii pentru romanul său Bietul Ioanide14;(6) magia şi misterul ce învăluie munteleIstriţa intră prin Odobescu în preocupărileliteraturii, prelungindu-se până la memorii-le poetului Ion Gheorghe; (7) spectacolul de

imaginaţie al acestei inteligenţe creative,livreşti şi digresive dă naştere unui personajfabulos, autorul însuşi, care respiră prin toţiporii fiinţei himerice (de hârtie); (8) capitolede viaţă boierească şi de episoade (a sevedea corespondenţa!) de ...hagialâc daupersonalităţii lui Alexandru Odobescu ocomponentă relativ controversată, aceea depersonaj, cel puţin ca destin, matein. De alt-fel portretul scriitorului, din tabloul pictatîn 1890 de C.D. Mirea, pare desprins dinatmosfera decrepită a Crailor de Curtea Veche,viaţa în sine a lui Odobescu nefiind străinăunor astfel de situaţii.

Monografia semnată de Eugen Simioneste o lectură dătătoare de sens, în numelecăreia opera lui Alexandru Odobescu apareeliberată din captivitatea secolului al XIX -lea – care o fixase în chihlimbarul translucidal însumărilor de timp, expresie, mentali-tăţi, informaţie, gust, relaţii sociale. Nu înultimul rând, această monografie este unrecurs la istoria literară. Şi la trecut, dacă semai arată cineva interesat de acest aspect.

13 Eugen Simion, În ariergarda avangardei (convorbiri cu Andrei Grigor), Univers enciclopedic, Bucureşti,2004; Curtea veche, Bucureşti, 2012, ediţia aII-a, adăugită.

14 Semnalez, vis-à vis de acest titlu, articolul biografic semnat de Mariana Celac, Arhitectul B. Ioanide(1887-1964) din revista „Secolul XXI”, nr. 4-9,/2005, text în care autoarea afirmă că „dilemele lui G.Călinescu ar putea fi descifrate la o recitire în cheie arhitectonică a traiectoriei personajului său şi vir-tualei lui opere”.

35

La aproape 45 de ani de la prima apariţieşi ajunsă azi la a doua reeditare, după ceadin 1996, E. Lovinescu, scepticul mântuit a luiE. Simion rămâne o sinteză monograficănedepăşită. Ne putem da seama de asta fieşi trecând în revistă, prin comparaţie, toatecelelalte cărţi semnificative de până acumdedicate marelui critic. De la „revizitarea”dogmatic-sociologistă operată de N. Tertu -lian în E. Lovinescu sau contradicţiile estetis-mului (1959), recuperarea lui Lovinescu aurmat mai multe trepte, în acord cu liberali-zarea ideologică a epocii poststaliniste. Celedouă volume-pledoarie semnate de IleanaVrancea, E. Lovinescu, critic literar (1965) şi E.Lovinescu artistul (1969), prefigurate de un

studiu pe linie din Lupta de clasă (1962) şiurmate de eseul simpatetic E. Lovinescu allui I. Negoiţescu (1970, cu o continuare pos-tumă în 1999) au reprezentat, în context,deschideri necesare; ele nu au însă niciamploarea, nici complexitatea, nici fineţeacomprehensivă a Scepticului…. Cea maiconsistentă abordare ulterioară Scepti -cului…: E. Lovinescu sau antinomiile criticii deFlorin Mihăilescu (1972) e un examen siste-matic, de tip universitar, al criticii şi ideolo-giei lovinesciene, dar lasă la o parte literatu-ra de ficţiune şi memorialistica, iar În jurullui E. Lovinescu de Alexandru George (1975)va da, începând de la titlu, tonul mai multorabordări colaterale, de tip „în jurul”. Bref,

PPaauull CCEERRNNAATT

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

Lucrarea de faţă discută, pornind de la reeditarea volumului E. Lovinescu, scepticul mântuit alprofesorului Eugen Simion, profilul critic şi receptarea din ultimele decenii a figurii principaluluimentor al modernismului literar autohton, promotor en titre al sincronismului liberal în culturaşi societatea românească interbelică. Analiza propriu-zisă a cărţii are în vedere nu doar liniile deforţă ale personalităţii lovinesciene, urmărite pe firul biografiei sale, ci şi posteritatea culturală aacesteia, fără a pierde din vedere limitele teoriilor estetice şi ale concepţiilor ideologice asociate.Cuvinte-cheie: modernism, sincronism, liberalism, estetic, ideologie.

The present paper discusses the critical profile and the last decades᾿ reception of the main mentorof Romanian literary Modernism, the en-titre promotor of the Liberal synchronism in theRomanian interwar culture and society, taking as a starting point the re-edited book E. Lovinescu, scepticul mântuit [E. Lovinescu, the Redeemed Skeptic], by Prof. EugenSimion. The actual analysis focuses not only on the remarkable outline of Lovinescu᾿s personality,following his biography, but also on his cultural posterity, considering the limits of his estheticaltheories and their associated ideological concepts.

Keywords: Modernism, synchronism, Liberalism, esthetic, ideology

Abstract

Paul CERNAT - Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, e-mail: cernatpaul@gmail.com

Paul Cernat

primul examen critic al (cvasi)totalităţii scrie-rilor lui E. Lovinescu îi aparţine lui EugenSimion, care a dat un relief valoric completal operei (va întocmi, începând din acei ani,şi primele ediţii ale acesteia). În ciuda lovi-nescianismului asumat de pe coordonatepostmoderne, generaţia ‘80 n-a produs nicio carte notabilă despre mentorul sburăto-rist, iar agitaţii, confuzii ani ’90 n-a produs,cu puţine excepţii, decât polemici gazetă-reşti, a căror „vedetă” omniprezentă a fostGheorghe Grigurcu; Abia criticii generaţiei2000 (Andrei Terian, Teodora Dumitru,Antonio Patraş ş.a.) arată începutul uneischimbări de perspectivă. În acelaşi deceniuzece a început însă şi un demers editorialmajor: publicarea Agendelor literare (1923-1943) ale criticului, cu un bogat aparat denote realizat de Gabriela Omăt, MargaretaFeraru şi Alexandru George - veritabilă fres-că istoriografică a vieţii literare interbelice.

Scepticul mântuit (titlul reia, după cum seştie, formula splendidă a lui Ion Barbu) afost elaborată la finele anilor ’60, ca teză dedoctorat, şi a apărut în primăvara lui 1971 –în perioada de maximă liberalizare a pos-tstalinismului – având pe coperta a patra orecomandare călduroasă a conducătoruluitezei, Şerban Cioculescu. Un moment devârf în procesul de recuperare a autonomieiesteticului şi a tradiţiei postmaioresciene. Oştafetă trece astfel, firesc, din mâinile unuiadintre reprezentanţii iluştri ai criticii postlo-vinesciene (Cioculescu) în mâinile celui maiautorizat lider al noii generaţii. Semnifi -cativă în context este apariţia aproapesimultană a unor volume-reper pentru pro-iectul critic major al generaţiei ’60: E.Lovinescu, scepticul mântuit de Eugen Simionşi Contradicţia lui Maiorescu de NicolaeManolescu. În cazul celui din urmă, „tonul”îl dă impetuozitatea polemică şi voinţaexpresă de originalitate. În cazul celuilalt –echilibrul responsabil al judecăţilor şi spiri-tul constructiv. Schimbând ce e de schimbat,Eugen Simion se raportează la liderul sbu-rătorist în acelaşi fel în care Lovinescu s-araportat, în monografiile sale, la TituMaiorescu: în spirit, nu în literă. Diferenţafaţă de recuperările apologetice – de laIleana Vrancea la I. Negoiţescu şi Al. George

– e marcată, şi probabil explică, întrucâtva,receptarea frugală şi strepezită de la primaediţie (cea din 1996, prost difuzată, n-a avutparte, din câte ştiu, de nici un comentariuaplicat!) Mai direct, mai printre rânduri, i s-a reproşat exegetului fie că nu e prea „crea-tor” (prejudecată pseudo-călinesciană), fiecă e prea descriptiv; fie că factologia şi cita-tele sunt prea abundente (!), fie că formulea-ză prea multe obiecţii şi evită teoretizăriapăsate, în beneficiul unui examen mai con-cret al ideilor, elemente ce pot trece lesnedrept calităţi. Dacă nu cumva principalulreproş de subtext ţine de lipsa adeziuniitotale, necritice, şi a entuziasmului mili-tant…

Lipsită de caracterul protocolar al lucră-rilor doctorale, Scepticul… e o carte scrisă cuun farmec al expresiei şi o eleganţă deveni-te, de atunci, marcă stilistică înregistrată, înbuna descendenţă umanistă a criticii esteti-ce interbelice. Dublată, în subsidiar, de fine-ţea unui moralist modern, „clasic” însă prinechilibrul nuanţelor şi claritatea expunerii,

36

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

proza criticului şaizecist ajunge aici la depli-na maturitate prin confruntare cu cea lovi-nesciană. O maturitate răbdător cucerită,într-o epocă istorică dificilă. S-ar putea faceo întreagă antologie de propoziţii şi formu-lări critice memorabile, cvasi-aforistice:„Lovinescu se reîntâlneşte (…) cu tinereţealui spirituală între coperţile unor studiidocte, scrise în pragul morţii”; „E războiulde treizeci de ani al criticii române, dacăpunem la socoteală şi luptele de guerilă alecriticii tinere (M. Ralea, G. Călinescu,Pompiliu Constantinescu, V. Streinu), for-mată în cultul acestei adversităţi”;„Lovinescu cel adevărat trebuie căutat,totuşi, în aceste perpetue revizuiri, nemul-ţumiri de sine, adaose şi suprimări…”; „Încritica lui Lovinescu, el (M. Dragomirescu) emenit să joace de-a pururi rolul lui V. A.Urechia din critica lui Maiorescu”. Şi o defi-niţie superbă, la care ţin: „Clasicismul căli-nescian, apărut, la prima vedere, ca o repli-că a modernismului lovinescian, nu-i, de fapt,decât un modernism împins spre zonele lite-rare ale trecutului”.

Dincolo de superioara dezinvoltură,volumul este însă şi un exerciţiu de rigoare,de aplicaţie istorico-literară temeinică. Unexerciţiu puţin obişnuit în interiorul genera-ţiei post-staliniste, atrase mai curând despeculaţia eseistică, anistorică, decât deabordările socio-istorice, anexate ideologicde critica marxist-leninistă (motivele acesteirespingeri au fost investigate, convingător,de Alex. Goldiş în cartea sa despre Critica întranşee…). E. Simion a citit tot ce se puteaciti, la acel moment, de şi despre E.Lovinescu, refăcând cu meticulozitate con-textele, mergând la colecţiile de periodice şi,în măsura posibilităţilor, la documente dearhivă personală. Confruntat cu puţinătateainformaţiilor biografice (ele vor deveniaccesibile mult mai târziu), ajutat şi de fap-tul că, în cazul lui Lovinescu, viaţa şi operatind se confunde, Eugen Simion nu a scris omonografie clasică, ci o anatomie a persona-lităţii lovinesciene şi un mulaj critic al ope-rei, urmărite în procesul devenirii lor.Observaţii moral-estetice revelatoare suntdedicate începuturilor – faza „paşilor penisip” – şi studiilor doctorale pariziene, rea-

lizate sub coordonarea lui Emile Faguet.Comentariile despre Jean-Jacques Weiss et sonoeuvre littéraire şi despre Les voyageurs fran-çais en Grèce au XIX-e siècle surprind profilulunui tânăr critic în plin proces de autodefi-nire, scindat între atracţia impresionismuluiartist, subiectiv, şi aplicaţia erudită, sistema-tică, în tradiţia istoriografiei pozitiviste.Coincidenţa face ca în perioada apariţieiScepticului…, Eugen Simion să se fi aflat elînsuşi la Paris, cu o bursă de patru ani, pe oaltă spirală a istoriei criticii româneşti şifranceze…

Amănunt important: tânărul monograf aţinut să-şi însoţească publicarea primei salesinteze majore cu o masivă Antologie a criti-cilor români. De la T. Maiorescu la G.Călinescu, care ar merita reeditată. Într-uncomentariu radiofonic din 13 mai 1971,reluat în primul volum de Unde scurte,Monica Lovinescu s-a ocupat „din discre-ţie” doar de antologie în defavoarea mono-grafiei pe care totuşi o evaluează superlativ:„Continuând să respect o linie de elementa-ră discreţie pe care mi-am fixat-o maidemult nu mă voi opri la monografia pecare Eugen Simion a consacrat-o (…) lui E.Lovinescu, în ciuda faptului că e o împliniremajoră, ci la Antologia criticilor români. De laT. Maiorescu la G. Călinescu, alcătuită tot deEugen Simion şi apărută în (sic!) EdituraEminescu”. Publicarea simultană aScepticului… şi a Antologiei… dezvăluie însăo miză mai amplă, vizând recuperarea tra-diţiei criticii româneşti precomuniste. Încăde atunci, tânărul „şaizecist” se arăta preo-cupat de sinteze totalizante vizând deveni-rea unei culturi, nu de abordări eseisticefragmentare.

„Aş scrie azi, desigur, altfel despreLovinescu, evident, altfel din cel puţin douămotive: opera lui critică este cunoscută şi, înconsecinţă, nu mai este nevoie de o reconsti-tuire a scenariului său intelectual, în fluc-tuaţiile şi nuanţele lui: şi în al doilea rând,nici eu (criticul criticului) nu mai sunt celdin 1965-1970. Nu reneg, cu toate acestea,ambiţiosul meu Sceptic mântuit, o carte tine-rească, o carte (…) de formare. Din confrun-tarea cu un mare critic, am reuşit să mă înţe-leg pe mine şi să-mi fixez (…) un model

37

moral şi intelectual în critică pe care nu l-ampărăsit în esenţă nici azi”, afirma – lovines-cian – autorul cărţii în 1996. S-ar puteaadăuga, desigur, multe în privinţa poeticiilovinesciene, a contextelor biografice şi poli-tice. Teoriile sociologice pot fi, şi ele, con-fruntate suplimentar cu diferitele teorii alemodernizării şi ale mondializării (în subso-lul ediţiei 1996 se face trimitere doar la unarticol al lui Ion Madoşa din Literatorul des-pre sursele ştiinţifice din Istoria civilizaţiei…şi la faptul că „procesul de integrare europea-nă readuce în discuţie elementele pe care E.Lovinescu le considera iremediabil lichida-te; între timp, lucrurile au căpătat dimen-siuni noi…). Însă „reconstituirea scenariu-lui intelectual în fluctuaţiile şi nuanţele lui”era, în 1970, o operaţiune obligatorie, iarpaginile primei ediţii nu au, recitite azi, niciun rid ideologic. Eugen Simion şi-a reeditat,în ultimii ani, eseurile monografice despreCreangă, Eliade şi tânărul Eugen Ionescudupă metoda Work in progress, completân-du-le şi amplificându-le din mers. Scepticulmântuit nu face excepţie de la regulă. Ediţiadin 1996 includea o serie de „contribuţiilovinesciene” din anii următori primei edi-tări (mai exact: până în 1978), cu adaosurirecente privind cercul „Sburătorul” şi cumodificări ale capitolului despre sociologialui Lovinescu. Au fost valorificate, de ase-menea, date noi despre cenaclul Sburătoruldin primul volum al Agendelor literare, apă-rut cu puţin înainte (1995). Ulterior au apă-rut alte cinci, valorificate în vederea prezen-tei ediţii. În prefaţa celei de-a doua, criticulţinea să precizeze – cu privire la cele scrisedespre Istoria civilizaţiei - următoarele: „n-am scris un capitol cu totul nou despresociologul Lovinescu, cum eram tentat săfac, am reorganizat doar ideile vechi şi le-am dat, sper, mai multă coerenţă şi acuitate.(…) Când am recitit, acum, comentariulmeu scris la sfârşitul anilor ’60, mi-am datseama că el este incomplet şi foloseşte maidegrabă limbajul aproximaţiei şi al aluziei,răspândit în epocă. Unele idei nu puteau fispuse, sau puteau fi spuse numai pe jumă-tate. În 1924 E. Lovinescu vorbea, de exem-plu, reprobativ de atitudinile extremiste(bolşevismul şi fascismul) şi ataca pe faţă

soluţia gheristă (socialistă) în procesul civi-lizaţiei române”.

Întreaga construcţie monografică e clădi-tă pe conflictul interior dintre „omul tempe-ramental” şi „omul deliberativ” – o adevă-rată intrigă epică, generatoare de suspensecritic. Mai concret: „omul deliberativ” (eri-jat în teoretician al modernităţii liberale, desursă valahă) îl învinge pe „omul tempera-mental” (cu „moldovenismul” său conser-vator, înclinat spre pasivitate şi contempla-ţie oblomovistă), dar nu întru totul. Săurmărim însă caracterizarea pe care i-o facemarelui critic exegetul său şaizecist: „E.Lovinescu, Homo aestheticus, iese, aşadar, caşi teribila Minerva, din tâmpla unui spirit înluptă cu fatalităţile temperamentului.Voinţa a fost mai puternică şi o sănătoasăeducaţie estetică şi, desigur, un simţ extra-ordinar al evoluţiei literare l-au împins peacest moderat clasicist în avangarda spiritu-lui critic românesc, într-o epocă în care seproduce o mare confruntare de forţe.Inteligenţa lui Lovinescu constă în a evita sădevină esenţialmente modernist, cum l-ar fidorit tinerii lui prieteni. El creează un con-cept, dar se ţine la o oarecare distanţă de eldin convingerea că prea marea fidelitatefaţă de teorii stânjeneşte intuiţia vie.Impresionismul sădise, definitiv, în el acestspirit de relativizare şi faptul se observăchiar şi atunci când criticul îşi dogmatizea-ză ideile. Puţin dogmatism nu strică criticii, eadevărat, dar cu o condiţie: dogma să nuomoare, în critică, spiritul ei liber, creator. Osuspiciune tactică şi o tărie de a lăsa deopar-te metoda când realitatea operei literare ocere, iată ce nu trebuie să lipsească unui cri-tic. Altfel, el devine robul schemelor pe carele-a creat. Exemplul lui M. Dragomirescu îistă lui E. Lovinescu în faţă”.

Un E. Lovinescu „în ariergarda avangar-dei”, aşadar: este poziţia pe care şi EugenSimion a adoptat-o şi pe care a considerat-o,mereu, ideală pentru un critic literar. Din eadecurge, am impresia, şi detaşarea sa pro-gresivă faţă de lovinescianism. În prefaţa edi-ţiei a doua a Scepticului…, diferenţa e dis-cret formulată: „Lovinescu a fost un spiritliberal şi a mizat, în soluţia lui sociologică,pe programul liberalismului românesc. Un

38

Paul Cernat

spirit liberal radical în teorie şi tolerant înviaţa literară… Nu însă cu lipsă de talent.(…) N-a făcut politică activă (de partid) şi adetestat totdeauna violenţa, extremismul,rasismul, spiritul primar agresiv de oricenuanţă… A ştiut uneori să treacă peste con-vingerile sale ideologice şi să admire carac-terul, consecvenţa de opinii, fermitatea şidemnitatea atitudinii. Cazul junimistuluiP.P. Carp este lămuritor. N-a înţeles, cred,prea bine rolul tradiţionalismului spiritualîn istoria unei culturi şi civilizaţii, dar, la1910 şi după război (…) poziţia lui poate fijustificată. Tradiţionalismul, în formulasămănătoristă şi neosămănătoristă, era ofrână”… Reţinem imediat, din acest frag-ment, adeziunea la toleranţa şi talentul lui E.Lovinescu, preţuirea capacităţii acestuia dea „trece peste convingerile ideologice”, darşi o subtilă delimitare de radicalismul acesto-ra. Antitradiţionalismul lovinescian e, pen-tru Eugen Simion, valabil în context, dardevine contestabil într-o perspectivă mailargă a istoriei noastre culturale. O aseme-nea atitudine echivalează aproape cu o des-părţire: nu de Lovinescu, ci (măcar în parte)de ideologia sa liberală. Şi, mai ales, de felulexclusivist şi dogmatic în care a fost instru-mentalizată, după 1990, sub forma „revizio-nismului est-etic” anticomunist (prin inter-mediul Monicăi Lovinescu) sau a globalis-mului neoliberal. Mai nou, în studiul intro-ductiv la cele două mari Istorii… apărute laFundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă,autorul Scepticului mântuit se îndepărteazăşi mai mult de sincronismul lovinescian, pecare-l corectează prin Antimodernii luiAntoine Compagnon. „Revizuirea” începu-se, în fapt, mai demult. Şi cât se poate deoportun. Opoziţia ideologică între tradiţio-nalism şi modernism, forjată de Lovinescu,a devenit în timp irelevantă şi stă la origineamultor confuzii. Chiar critica interbelică aavut, ştim bine, mari dificultăţi de clasifica-re a unor autori ca Lucian Blaga, B.Fundoianu, Ion Pillat sau Adrian Maniu,distribuiţi – pe criterii tematice sau de gru-pare culturală – când în perimetrul „tradi-ţionalismului”, când în cel al „modernismu-lui”, iar opoziţia modernism vs. tradiţiona-lism amestecă planul estetic cu cel cultural-

ideologic. Relativismul autonomist-estetic şi occi-

dentalismul liberal, sincronist şi citadini-zant, nu merg întotdeauna bine împreunănici în interiorul operei lui Lovinescu.Uneori intră de-a dreptul în conflict.Inclusiv marile injustiţii, cum ar fi deprecie-rea lui Caragiale şi Sadoveanu, nu suntdecât modalităţi de apărare a propriilorconcepţii privind „evoluţia” literaturii şisocietăţii, contrazise de relevanţa majoră aacestor scriitori „reacţionari”. Adversitateafaţă de conservatorismul (antiliberalismul)junimist şi de poporanismul Vieţii româneştiexplică, în mare măsură, inaderenţa esteticălovinesciană. O inaderenţă piezişă, corecta-tă târziu şi incomplet, când Sadoveanu sereinventase ca mare scriitor, iar discipoliisburătorişti (în frunte cu Şerban Cioculescu)îl lăsaseră pe Lovinescu fără contraargu-mente în privinţa lui Caragiale („alternati-va” Brăescu îşi vădise, deja, minoratul).Aceiaşi discipoli îl impuseseră şi pe Arghezirecunoaşterii criticului, care-l negase capamfletar şi-l acuzase de colaboraţionismpro-german în timpul Primului RăzboiMondial. Cât din această recunoaştere se vafi datorat „gustului” şi cât – unui calcul stra-tegic, contează mai puţin. Acreditarea dinIstoria literaturii române contemporane a venitsă compenseze la timp toate şovăielile ini-ţiale. Căci, deşi Ibrăileanu şi D. Caracosteavăzuseră în Arghezi un poet major cu maimult înaintea lui Lovinescu, ei n-au fostcapabili să-l acrediteze critic. Or, Lovinescun-a fost, cu unele excepţii (Ion Barbu ş.a.),un „descoperitor”, ci un legitimator de talen-te noi. În privinţa erorilor sale de judecatăestetică, ar fi de amintit faptul că, la 1971,mulţi dintre cei supralicitaţi de el erau înviaţă – Camil Baltazar de pildă, care nu va fifost prea bucuros citind despre sine celescrise în Scepticul... Supralicitarea luiBaltazar a fost totuşi de la început stridentă;nu şi subevaluarea drastică a lui Bacovia, alcărui statut de mare poet se datorează, înprimul rând, criticii postbelice, nu luiLovinescu & Co.

Există în fapt „mai mulţi” E. Lovinescu.Între tatonările - impresioniste ca formulă şimoderat-conservatoare în opţiuni - din anii

39

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

„paşilor pe nisip” şi naţionalismul liberalpro-unionist din anii Primului RăzboiMondial (când autonomia esteticului a fostpusă între paranteze) diferenţele sunt câteo-dată şocante. Ca şi cele dintre combatantulnaţional din 1916 şi reinventarea de dupăcâţiva ani ca mentor al „Sburătorului”, ideo-log al civilizaţiei liberale şi promotor almodernismului sincronist. Eugen Simionurmăreşte nuanţat şi comprehensiv acestproces sinuos al construcţiei de sine, ferin-du-se să tragă concluzii pripite. Ceea ce ţinesă sublinieze e cucerirea dificilă, frustrantă,a independenţei critice, presărată cu nume-roase despărţiri. Iorga, Maiorescu, MihailDragomirescu, dar şi propriul tempera-ment, „moldovenesc” şi „conservator”, senumără printre victime. O culminaţie oreprezintă Istoria civilizaţiei…, calificată,acut, ca „un act de paricid intelectual”. Maiexact, ca „opera aproape integrală a omuluideliberativ silit să respingă aproape toatemiturile în care a crescut şi s-a format omultemperamental (…), un act de ruptură totalăîntre cele două spirite care se confruntă înpersonalitatea lui E. Lovinescu”. Revelator efelul – reconstituit „la firul ierbii” - în careLovinescu îşi recalibrează din mers atitudi-nea de la o epocă la alta, de la o paradigmăculturală şi istorică la alta. Ne putem întrebace-l va fi determinat să abandoneze, înPrimul Război, cauza estetică în favoareamilitantismului naţionalist. Un posibil răs-puns ar fi: pragmatismul ordinii priorităţi-lor. Pentru acest „mare critic burghez” (cumîl va numi mai târziu N. Steinhardt), fiu desenator liberal, triumful idealului naţionalimplică victoria liberalismului francofil,post-paşoptist, în cadrul unui stat naţionalunitar. Antigermanismul său va fi „revi-zuit”, totuşi, spre sfârşitul vieţii când, înfaţa pericolului bolşevic al dezmembrăriiţării, marele critic se întoarce spre „bătrâniisăi dascăli junimişti” şi politica lor din 1883care „face din germani o barieră în faţaexpansiunii slave” – dar aceasta e altă dis-cuţie, vizând reformularea poziţiei „prooc-cidentale” şi „antirăsăritene”. Lovinescu aînţeles modernitatea sub semnul unui occi-dentalism definit prioritar de Franţa raţio-nalistă şi laică. Iar pe aceasta din urmă a

văzut-o ca avatar al Imperiului Roman şi aluniversalismului latin. Nu există, aşadar, ocontradicţie reală între formaţia „latinistă” acriticului, cu gust pentru rigoarea clasică şipentru „discţiunea ideilor”, şi spiritulmodern al cărui principal legislator a deve-nit, în literatura română a anilor `20. E ade-vărat că Lovinescu a încercat să „clasicize-ze” riscant modernismul mai ales în proză,respingând ca „lirice” şi „subiective” noilesale direcţii (pe acelaşi plan cu tendenţionis-mul liric al sămănătorismului!), şi privilegi-ind „obiectivismul epic” de tip realist. Însăconfuziile sale conceptuale, amendate maitârziu de critici, au reprezentat la vremealor un impuls salutar în construcţia uneiliteraturi solide.

Chiar dacă Eugen Simion insistă avenitasupra „ascezei” lovinesciene şi face, expre-siv, portretul unui critic care s-a învins pesine, câştigându-şi independenţa deplină înafara oricăror poziţii universitare, politicesau academice, faptele pe care le prezintăsunt ceva mai complicate. Cursul ţinut în1919, vreme de un semestru, la Univer -sitatea din Bucureşti, arată un Lovinescugata „să recunoască în dreapta şi în stângameritele confraţilor” – în frunte cu Iorga -pe care îi va nega, ulterior, în Istoria literatu-rii române contemporane („amară, inutilădiplomaţie!”, notează monograful). În ase-menea condiţii, oricât de dureros, eşeculsocial (universitar, academic) va fi transfor-mat într-un succes pe termen lung.Alternativ faţă de literatura oficială, cena-clul „Sburătorul” se va dovedi mai multdecât o instituţie literară alternativă: el vareprezenta, cu puţine excepţii, literaturaromâna „vie” a epocii şi un „spirit al veacu-lui”. Atât mentorul, cât şi cenacliştii asociaţiau beneficiat enorm de pe urma lui şi e greude spus cine a dat şi cine a primit mai multe.Un lucru e cert: criticul şi-a jucat admirabilrolul…

O observaţie importantă vizează atitudi-nea ambiguuă a lui Lovinescu faţă de sim-bolism; respins înainte de Război, recuperatşi chiar revendicat după ce îşi dăduseobştescul sfârşit, acesta reprezintă „«vagulnordic, fumuriul, nedefinitul, inconştien-tul…» - însuşiri, adică, opuse spiritului latin

40

Paul Cernat

al criticului şi expresiei sale liniare, geometri-ce, arhitecturale”. Bizară situaţie: înainte de1915, Lovinescu nega simbolismul tocmai învirtutea caracterului imitativ exagerat(orientat spre Apus), şi prea puţin „specificnaţional”, încercând să combată semănăto-rismul pe terenul acestuia. Faptul îi prileju-ieşte exegetului o remarcă nu lipsită demaliţie: „Avea mai târziu, criticul, ce regre-ta: poziţia de acum faţă de poezia nouă va fiîn violent dezacord cu teoria sincronismu-lui, axa întregii sale critici”. Eugen Simionnu se grăbeşte însă – şi bine face! – să tragăconcluzii pripite privind „inconsecvenţa” şi„frivolitatea” lui Lovinescu, mult acuzatede adversari. Şi bine face, pentru că spiritulcriticii lovinesciene este altul. Ceea ce unorale-a apărut ca instabilitate morală a opinii-lor e, în realitate, „un act de asceză spiritua-lă” şi un exerciţiu de onestitate: „cine citeştefără idei preconcepute Criticele şi cele douăediţii din Istoria literaturii contemporaneremarcă tăria lui (Lovinescu) de a înfruntacontestarea cea mai aspră schimbând, acolounde este cazul, opinia ce i se pare falsă.Acest spectacol de reveniri, adăugiri, revi-zuiri etc. arată şi altceva: Lovinescu n-a fost,ca Maiorescu, un critic de la început format.Stilul, prin care noi înţelegem, în primulrând, un mod de a gândi critica, s-a consti-tuit în decursul unui deceniu şi jumătate”.După cum se ştie, Lovinescu va recupera,post festum, simbolismul în contul moder-nismului, un concept eclectic şi mult maiintegrator. Mai mult, se va considera chiar„critic simbolist” (ceea ce nu înseamnă şi alsimbolismului!). Dar şi faţă de modernism vaadopta o poziţie „de centru”, conformă culatura clasică, prudent-conservatoare, a per-sonalităţii sale. „Dogmatismul necesar”,autoritatea morală, armătura ideologică,istorică sau sociologică sunt tot atâtea ele-mente prin care a încercat să îndiguiascărelativismul impresionist – ele sunt însă cri-terii pragmatice, care ţin cont de realitateaconcretă, imprevizibilă a literaturii, fără aîncerca s-o reducă la scheme abstracte, pres-tabilite.

În anii ’70, a apăra lovinescianismul îm -po triva dogmatismelor oficiale – realismulsocialist rezidual şi, mai târziu, naţional-

comunismul agresiv – era o cauză definito-rie a noii critici post-maioresciene.Împotriva celor care, pe urmele drepteinaţionaliste a deceniului patru, îl acuzau peLovinescu de spirit antinaţional ş.cl., EugenSimion argumentează, ori de câte ori areocazia, poziţia naţională a marelui critic,vădită nu numai în teoria „diferenţierii”, şicompatibilitatea ei cu ideea autonomieiesteticului. Câteva prejudecăţi rezistentesunt demontate sau nuanţate binevenit încapitolul Critic al valorilor clasice, unde e dis-cutată vasta activitate de latinist a luiLovinescu, fără termen de comparaţie (într-adevăr!) în rândul colegilor săi de breaslă. Şiprezumata indiferenţă a criticului faţă deistoria literară este infirmată, parţial. Spun„parţial” întrucât monografiile pozitiviste,dar nu lipsite de judecăţi estetice, despreGrigore Alexandrescu, Costache Negruzzişi Gheorghe Asachi, sau documentatamonografie despre Maiorescu nu reprezintăargumente suficiente. Şi nu-i vorba doar desepararea pe care Lovinescu o face între cri-tica estetică, rezervată actualităţii, şi ceaistorică. O anumită inaderenţă faţă de scriito-rii de talent ai secolului 19, cu excepţia luiFilimon şi Negruzzi, există totdeauna la el,iar cele scrise despre Alecsandri, Odobescu,Eminescu, Creangă, Caragiale sau Slavicidecepţionează fie prin precaritate, fie prinrezerva excesivă. Va fi nevoie de contribuţialui G. Călinescu (în special), dar şi a luiŞerban Cioculescu, Perpessicius sauVladimir Streinu, între alţii, pentru ca viziu-nea modernă asupra literaturii să cucereas-că şi epocile mai vechi. O va face, cu instru-mentele noii critici franceze, chiar EugenSimion, în Dimineaţa poeţilor…

Dar să revenim la problema spinoasă amoştenirii lovinesciene. Felul în care a fostdisputat marele critic în anii RăzboiuluiRece, ca armă de luptă împotriva naţional-comunismului antioccidental, autohtonist şiprotocronist, dar şi după 1989, prin revizio-nismul „est-etic” patronat de MonicaLovinescu, felul în care e revendicat deadepţii postmodernismului şi ai globaliză-rii, oferă un material de investigaţie pasio-nant. Există, trebuie s-o spunem, o linielovinesciană moderată, ecumenică (fidelă

41

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

autonomiei esteticului în judecata de valoa-re), şi una militant-ideologică, „de direcţie”(pe linia din Istoria civilizaţiei…). EugenSimion o ilustrează, cu excelenţă, pe ceadintâi. Din păcate, autorul Secepticului… adevenit una dintre victimele predilecte alenoului dogmatism, mai apropiat, am spune,de un realism socialist cu semn schimbatdecât de liberalism. Parţial justificată în tim-pul totalitarismului – căci, nu-i aşa, la răz-boi, ca la război… - linia „est-etică” şi-avădit, după 1989, sporul de toxicitate prinpenalizarea reducţionist-politică a marilorpersonalităţi culturale. Ea a selectat din cri-tica lui E. Lovinescu radicalismul ideological „revizuirilor morale”, nu ecumenismulestetic. Este suficient să parcurgi trista cule-gere a lui Gheorghe Grigurcu din 1997 (E.Lovinescu între „continuatori” şi „uzurpatori”)sau campaniile de presă consemnate înCronologia vieţii literare româneşti (1990-2000)pentru a vedea cât rău a făcut, în numeleBinelui şi sub steagul anticomunismuluipostcomunist, „noul război cultural”.

Pentru un necesar examen critic al lovi-nescianismului ideologic, merită să neoprim asupra obiecţiilor aduse, la a douaediţie a Scepticului…, Istoriei civilizaţiei româ-ne moderne şi Istoriei literaturii române con-temporane de către Eugen Simion. Iată, maiîntâi, poziţia sa în chestiunea antiruralismu-lui lovinescian: „dacă teoria poporanistă e oarmă împotriva sincronismului, principiulsincronizării poate deveni, în mâna criticu-lui, o armă împotriva literaturii rurale. Altparadox pe care Lovinescu nu-l poate evita.(…) G. Ibrăileanu şi, după el, Mihai Raleanu judecă însă atât de simplist lucrurile”.Cu o constatare pertinentă privind ameste-cul criteriilor: „Lovinescu care ceruse drep-tul tuturor claselor sociale la viaţa esteticăse contrazice când, în Istoria civilizaţiei, jude-când ideologiceşte lucrurile, consideră lite-ratura rurală ‘oarecum inferioară‘ (…) Săreţinem, la acest capitol general, disociereape care o face Lovinescu în ceea ce priveşteliteratura rurală, judecată după două crite-rii: unul ideologic (…), altul estetic, în literaadevărului. Anacronică, după critic, înraport cu evoluţia civilizaţiei şi a spirituluiepocii, inferioară ideologiceşte, literatura

ţărănească poate fi acceptată când e vorbade valori estetice sigure. (…) Pare curioasăşi, în fond, de neacceptat azi, această judeca-tă dublă a operei, cu concluzii radical diferi-te”.

În privinţa atitudinii faţă de tradiţie,monograful regretă faptul că Lovinescu„respinge (…) tot ce n-a participat la proce-sul de înnoire declanşat la începutul secolu-lui al XIX-lea sub influenţa ideologiei occi-dentale, cu precădere a celei franceze”,urmând o „schemă ideologică reducţionis-tă” şi „cam maniheistică” prin care judecăideologia românească ne- sau antiliberală.Într-adevăr, criticul sburătorist identificăprea abrupt tradiţionalismul „numai cuceea ce este înapoiat, vegetativ, cu handica-pul nostru răsăritean etc.”, iar EugenSimion îi aduce un contraargument de bun-simţ: „într-o societate care se preface rapid(…) nu există doar două forţe care se con-fruntă (…) ci mai multe, cu infinite nuanţe.Cazurile Kogălniceanu sau Cuza sunt edifi-catoare”. Nu e uitată obiecţia „importantă”a lui C. Rădulescu-Motru, care contestămonopolul unui partid (liberal, în cazul defaţă) în procesul modernizării. Sunt citate şialte cazuri de reformatori aparţinând„direcţiei organiciste” şi „tradiţionalismuluidemocrat”, deloc „străini de spiritul veacu-lui”… Bref, „trebuie (…) să facem o distinc-ţie între tradiţionalismul ca factor spiritualşi conservatorismul, reacţionarismul mani-festat în opera politică şi socială.Surprinzător la un mare spirit, E. Lovinescuare tendinţa de a le confunda”. Există însă şiobiecţii mai grave: „impresia este, cândciteşti această admirabilă carte care esteIstoria civilizaţiei române moderne, că dinnecesităţi de demonstraţie marele criticsacrifică nuanţele şi practică el însuşi un soide determinism radical atunci când punefenomenul cultural în dependenţa ideolo-giei manifeste”. Iată şi un exemplu „deter-minist” care poate da de gândit: „Apar (...)coincidenţe curioase. Coincidenţa, de pildă,între poziţia autonomistului Lovinescu şiaceea a deterministului Gherea în privinţafondului reacţionar din opera lui Eminescu.Or, o idee acceptată în estetică este că operanu se confundă cu suma ideilor cuprinse în

42

Paul Cernat

ea”. Atingând chestiunea ideologiei emines-ciene, dar şi „fişa ideologică” a unorKogălniceanu sau Iorga, E. Simion se simteîndreptăţit să afirme că „ceva nu sună bine îndemonstraţia ideologică a lui E. Lovinescu”.

„Opinia cea mai vulnerabilă a criticului”ar fi - încă o dată - „despărţirea spirituluiromânesc de tradiţiile lui răsăritene, vegeta-tive, inerte, obscurantist slavone şi opţiuneapentru o înnoire rapidă care, prin apropie-rea de formele şi ritmurile occidentului,echivalează şi cu o reîntoarcere la rădăcinilelui latine”. Ideea e că, adoptând aceastăpoziţie, Lovinescu calcă pe un „teren pri-mejdios” în chestiunea tradiţiei autohtone:„soluţia pe care o propune Lovinescu: lepă-darea totală de experienţa noastră răsăritea-nă, eliminarea factorului răsăritean dinecuaţia societăţii române moderne, o revo-luţie ideologică urmată de o revoluţie eco-nomică posibilă în urma importului masivde forme occidentale. (...) este impresia criti-cilor săi şi impresia, trebuie să spun, nu-ideloc falsă, că el diminuează enorm impor-tanţa factorului tradiţional. Evaluarea luieste în Istoria civilizaţiei române moderne rapi-dă, simplificatoare şi neconcludentă în celedin urmă, reducându-l la inerţie morală şiintelectuală, obscurantism slavon prin inter-mediul religiei ortodoxe, spirit conserva-tor”. Iată şi poziţia monografului în privinţa„beznei ortodoxismului slavon” de dinain-tea modernizării: „dacă judecăm lucrurilecu obiectivitate, Lovinescu nu are în totali-tate dreptate. Ortodoxia românească ne-aţinut, totuşi, fiinţa multă vreme (…), biseri-ca a constituit un factor de coeziune şi rezis-tenţă. Şi apoi, ortodoxia nu înseamnă numaislavism şi beznă răsăriteană. Ea a adus şipăstrat în cultura română spiritualitateabizantină, o componentă (şi o tradiţie) delocneglijabilă a spiritualităţii noastre. (…)Oricum, tradiţia ortodoxă este mai comple-xă decât arată E. Lovinescu şi rolul ei înecuaţia morală şi intelectuală a poporuluiromân nu este neglijabil. Şi nici prin defini-ţie negativ”. Un punct de vedere mai multdecât rezonabil. Sunt aduse în discuţie, înediţia din 1996, şi argumentele elevilor luiNae Ionescu, care mizează pe „o metafizică aRăsăritului care, în comparaţie cu aceea de

tip catolic, este mai bogată pentru că puneaccentul nu pe cunoaşterea strict raţională, cipe înţelegerea (trăirea) universului. Nu sin-cronizarea este, în acest caz, prioritateasocietăţii româneşti, ci întoarcerea la surselespirituale, regăsirea rădăcinilor”. O lungădiscuţie ar putea începe şi de aici.

La fel de rezervat se arată Eugen Simionşi faţă de teoria mutaţiei valorilor estetice:„Teoria mutaţiei estetice nu e, fireşte, deacceptat. Concluziile sunt exagerate, exem-plele aduse pot răsturna argumentaţia criti-cului, dar ideea de mutaţie nu trebuie de laînceput respinsă”. Prejudecata noutăţii erespinsă ab initio în favoarea „actualităţiiclasicilor”: „o operă veche poate avea o maiprofundă actualitate decât o operă produsăsub imperiul strictei actualităţi…”. Ideeaperimării valorilor estetice odată cu modifi-carea contextelor istorice e contrazisă,observăm, de pe poziţiile unui organicismestetic moderat, apropiat de ideile lui G.Călinescu, care-i reproşa criticului sburăto-rist confundarea psihologicului cu esteticul,plăcerea obişnuită cu emoţia artistică. Unargument puternic e legat de opoziţia dintreperenitatea miturilor şi perisabilitatea ideo-logiilor: „miturile sunt simboluri ale exis-tenţei ideale şi, transpuse în artă, ele nu-şipierd niciodată actualitatea. Silogismul luiLovinescu trebuie, în acest caz răsturnat.Scheletul ideologic al operei este partea dinoperă ce se datează. Simbolurile drameiexistenţiale, expresia condiţiei umane subindiferent ce ipostază, constituie totul. Deaici derivă caracterul etern, inepuizabil şiactual al capodoperei”. Avem în aceste con-sideraţii o mică „teorie a capodoperei” (evi-dent, de cu totul altă factură decât cea a luiM. Dragomirescu!), una în care miturilesunt înţelese ca „simboluri ale existenţeiideale”, iar existenţa ideală – ca expresie„dramatică” a „condiţiei umane”; „actuali-tatea” operei o dă, aşadar, „poziţia faţă deartă” a creatorului (o atitudine morală şiexistenţială!), opera vizând, la rându-i,„destinul individului în raport cu univer-sul”. Acest existenţialism moral profund vadefini întregul parcurs critic al lui EugenSimion. Un reproş conţinut la adresa luiLovinescu se poate ghici şi din observaţii

43

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

precum: „el respinge, în fond, toate miturilenoastre”. Reproşul devine însă manifestatunci când, contrazicându ideea „pasivită-ţii” temperamentului moldovenesc, mono-graful relativizează valabilitatea mituluimioritic în spiritualitatea locală: „Sunt înfolclor şi mituri ale acţiunii, şi etosul (chiarcel moldovenesc) însumează şi expresii aleenergetismului moral”. Iar când, în opoziţiecu autorul Mutaţiei valorilor…, EugenSimion afirmă că „scheletul ideologic aloperei” este partea care datează în literatu-ră, înţelegem că scheletul ideologic dateazăşi în opera lui E. Lovinescu.

Şi înainte de elaborarea Scepticului…,autorul avusese „antecedente” eretice faţăde mentorul sburătorist. Volumul de debutdespre proza lui Eminescu – primul cu unastfel de subiect în critica românească – seplasa într-o altă genealogie decât cea lovi-nesciană, iar inaderenţa lui E. Lovinescu laproza poetului naţional e binecunoscută.Dimineaţa poeţilor, apoi studiile-reper despre

generaţia existenţialist-spiritualistă a luiEliade, Ionescu, Cioran, Vulcănescu, PetrePandrea ş.cl., sintezele despre jurnalul intimşi genurile biograficului, reprezintă tot atâ-tea depăşiri ale criticii interbelice (şi ale cri-ticii lui Lovinescu). Există mereu, înScepticul mântuit, un „bemol” în apărarea aceea ce poate fi apărat din poziţiile adversa-rilor marelui critic: Ibrăileanu în primulrând, dar şi Iorga, Mihail Dragomirescu, H.Sanielevici, Nichifor Crainic sau MihaiRalea. Nuanţările sunt, mereu, în spirituladevărului, şi doar lovinescienii sans phrasesle pot nega valabilitatea. Dar Eugen Simionnu e – după cum am văzut – un apologet, ciun arbitru nepartizan. Opţiunea sa merge înfavoarea unui umanism mai larg, apt săintegreze esteticul şi culturalul, modernita-tea şi tradiţionalismul spiritual, citadinul şiruralitatea, valorile occidentale şi cele răsă-ritene, într-o ecuaţie mai complexă a specifi-cului autohton. Merge, adică, dincolo de lovi-nescianism. Moştenirea lovinesciană pe care-

44

Paul Cernat

45

Înapoi la Lovinescu, dincolo de lovinescianism

o asumă ţine mai ales de autonomia esteti-cului în judecata de valoare (de „resemna-rea în faţa adevărului estetic”), de arta dis-cursului critic, de consecvenţa atitudiniimorale şi de moderaţia apolinică, mefientăfaţă de orice reducţionism ideologic.Respingând dublul standard (ideologic şiestetic) pe care-l practică uneori maestrulsău, al cărui „radicalism ideologic (…) justi-ficat când este vorba de probleme socio-politice, devine inoperant în câmpul litera-turii, acolo unde se exprimă nu doar necu-noscutele rasei, dar şi aproximaţiile esteticu-lui”, exegetul apreciază, de fiecare dată, rea-lismul criticului sburătorist, care-şi adaptea-ză din mers ideile şi acţiunea la contextulepocii, evitând dogmatizarea „ştiinţifică” aautonomiei esteticului; la fel de oportun,Eugen Simion ţine să atragă atenţia că opi-niile lovinesciene privitoare la rolul elemen-telor extraestice, al etnicului, eticului sausocialului în compoziţia operei au fost ade-seori ignorate prin simplificare de adver-sari. Îndemnul „înapoi la Lovinescu” – lalectura lui atentă, obiectivă, cu un „sănătosechilibru”! – devine în aceste condiţii abso-lut necesar.

Capitole nedepăşite sunt cele dedicatestilului lovinescian şi, în special, polemistu-lui, cu strategiile sale şi arta de a-şi „execu-ta” – cu o artă… postmaioresciană – adver-sarii. Ciclul maiorescian beneficiază şi el deo abordare pe măsură. Despre proza artisti-că a lui Lovinescu (nuvelele sentimental-exotice, ciclurile romaneşti ş.cl.) autorulScepticului… scrie, de asemenea, paginidecisive. Nimic din tot ce-a apărut de-atuncidespre nuvelele lovinesciene şi despreromanele Aripa morţii, Comedia dragostei,Lulu, Firu-n patru, Bizu, Diana, Mili, Acordfinal, Mite, Bălăuca sau fragmentele dinMălurenii n-a reuşit să modifice reliefuljudecăţilor sale, deşi comentatorilor mai noi- de la optzecistul Ioan Holban la douămii-ştii Antonio Patraş şi Ligia Tudurachi – nule-a lipsit nici subtilitatea, nici seriozitateaanalitică. Drastice pe ansamblu faţă de„ciclul eminescian”, în care vede, pe dreptcuvânt, o romanţare a ideilor critice(Lovinescu a evitat să scrie o monografiedespre Eminescu, semn al unui posibil com-

plex…), judecăţile nu entuziaste, dar favo-rabile despre celelalte romane conţin obser-vaţii tipologice importante: „E. Lovinescuîncearcă a face o literatură de reflecţie mora-lă, luând ca pretext psihologia inadaptării.(…) faţă de literatura ce tratează la noiaceastă temă, cărţile lui (…) reprezintă,indiscutabil, un progres şi ele pot fi compa-rate, prin acuitatea ideilor şi efortul de asugera o filozofie a existenţei, cu scrierile luiCamil Petrescu”. Fină este şi observaţia pri-vind rolul „figurinelor” în compoziţiaIstoriei literaturii…, iar ceea ce s-a scris înultimele decenii despre proza memorialisti-că şi portretistică din Memorii şi Aqua forte n-a făcut decât să dezvolte observaţii formula-te în Scepticul mântuit, cum ar fi cele despre„stilul de miniaturist în linia Anghel-Arghezi”, despre scepticismul de „erou tra-gic al iluziei” confruntat de timpuriu cusentimentul morţii, sau despre „un sufletelegiac de inadaptabil moldovean, într-oluptă inegală cu mizeriile existenţei”.

Scepticul mântuit conţine şi o viziune pro-prie asupra istoriei literaturii românemoderne, o istorie literară „printre rânduri”şi o scară de valori în relaţie cu opţiunile luiLovinescu. Dar şi un exerciţiu de autodefi-nire în raport cu tradiţia post-maioresciană.Mai mult: un examen complex al întregiicritici româneşti din epocă, al direcţiilor,personalităţilor şi dezbaterilor de idei careau definit-o. Cine vrea să înţeleagă mai binecriteriile şi opţiunile lui Eugen Simion artrebui să pornească de la consideraţiile şidelimitările sale în marginea operei lovines-ciene, cu modelele, antimodelele, discipoliişi adversarii ei. Căci Scepticul… pune învaloare şi un redutabil critic al criticii - cali-tate insuficient remarcată, deşi prezentă întoate volumele ce au urmat, de la Scriitoriromâni de azi la sintezele cele mai recente.Nu e vorba, prin urmare, „numai” de o exe-geză a lui E. Lovinescu, ci de o sintezăambiţi oasă care, pornind de la el, dar depă-şindu-l, reformulează misiunea criticii lite-rare autohtone, vizând destinul şi identita-tea culturii române. Întreaga activitate a luiEugen Simion din ultimele decenii - activi-tatea unui mare constructor de valori - oconfirmă.

46

Dotat cu toate „avuţiile intelectuale”(Tudor Arghezi), Constantin Stere nu este(încă) receptat, azi, în arealul românesc laadevărata sa valoare, deşi în 2015 s-auîmplinit 150 de ani de la naştere, cu toate căcelebrul său roman, În preajma revoluţiei, înopt volume, a trezit încă de la apariţie, apre-cieri elogioase.

Este motivul pentru care, simbolic, celemai importante personalităţi ale momentu-lui din România şi din Basarabia, EugenSimion şi Mihai Cimpoi, au purces la recon-stituirea biografiei şi creaţiei sale, sub titlulsugestiv, Viaţa ca un romn. Constantin Sterescriitorul. Eseuri, cu un tabel cronologic alprof. Victor Durnea (Chişinău, Editura

Gunivas, 2015). Şi un alt aspect cu valoarede simbol: lucrarea a fost elaborată în cadrulInstitutului de istorie şi teorie literară „G.Călinescu” al Academiei Române şi alInstitutului de filologie al Academiei deŞtiinţe a Moldovei.

În argument, Mihai Cimpoi motiveazănecesitatea readucerii „în actualitatea noastrăagitată, caragializată, pusă sub semnul relativi-zării valorice nietzscheene” a „scriptorului” C.Stere, importanţa cunoaşterii odiseii recep-tării critice a creaţiei sale „în context portmo-dernist şi, bineînţeles, în cadrul reexaminăriivalorice, pe care o presupune perspectiva exege-tică a zilelor noastre”.

Viaţa lui Constantin Stere a fost aidoma

TTuuddoorr NNEEDDEELLCCEEAA

Viaţa ca un romanConstantin Stere

Recenzia cărţii Viaţa ca un roman. Constantin Stere, scriitorul. Eseuri, realizată de EugenSimion şi Mihai Cimpoi.După o scurtă biobibliografie a lui C. Stere, recenzentul scoate în evidenţă aprecierile critice alecelor doi autori, decriptarea (descifrarea) cu pertinenţă şi obiectivitate a celebrului roman, Înpreajma revoluţiei, de tip tolstoian, care readuce în actualitatea românească problematica basa-rabeană.Cuvinte-cheie: C. Stere, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, literatura română, Basarabia.

The review of the book Life as a novel. Constantin Stere, the writer. Essays, carried out byEugen Simion and Michael Cimpoi.After a short Bibliography of C. Stere, the reviewer highlights the critical acclaims of the two aut-hors, the relevant and fair decryption of the famous novel, The eve of the revolution, theTolstoyan type, which brings the Bessarabian issue into the Romanian present-day.

Keywords: Stere, Eugen Simion, Michael Cimpoi, Romanian literature, Bessarabia.

Abstract

Tudor NEDELCEA - Institutul de Cercetări Socio-Umane “C.S. Nicolăescu-Plopşor” Craiova, e-mail:tudornedelcea2006@yahoo.com

unui roman. Născut în satul basarabeanHorodişte (atât de frumos descris de IonDruţă), la 1 iunie 1865, în familia Profirei şia lui Gheorghe Stere, cu origini botoşeneneşi aromâne (din Grecia), Constantin Stere îşipetrece copilăria la conacul părintesc dinCiripcău, unde beneficiază de serviciileunei guvernante. Este înscris în 1874 la pen-sionul unui pastor lutheran din Chişinău şidin 1876 frecventează Gimnaziul nr. 1 dinChişinău („liceul nobilimii”).

În 1884, la 19 ani, este pentru prima datăarestat, acuzat de apartenenţă la o organiza-ţie subversivă şi de deţinere de literaturărevoluţionară, eliberat pe cauţiune în acelaşian, dar, în decembrie 1881, este din nouarestat la Odesa şi suportă un surghiun înSiberia (1886-1892), eveniment trist, care l-amarcat profund, reflectat în romanul său, Înpreajma revoluţiei, unde G. Călinescu remar-ca „zugrăvirea aglomerărilor umane siberiene, acoloniilor de surghiuniţi, a societăţii locale”,fiind „de o mare poezie sociologică”, cu „unpatos extraordinar”, cu „o înfricoşare religioasăde geologicul pur, care-i dă o percepţie halucina-torie a singurătăţilor virgine”.

Obţinând un paşaport de la guvernato-rul Basarabiei, intră în România pe laUngheni, fiind întâmpinat de tinerii socia-lişti ieşeni ca un răzvrătit şi martir al ţaris-mului.

La Iaşi, se înscrie la Facultatea de Drept,debutează în publicistică, la revista socialis-tă „Munca”, colaborează ulterior la ziarulliberal „Evenimentul”şi se implică în activi-tăţile studenţeşti. Astfel, înfiinţeazăSocietatea „Datoria” cu profil poporanist(luminarea satelor prin şcoli, biblioteci, cărţide popularizare, elaborarea de studii pri-vind situaţia ţărănimii etc.), la care aderă G.Ibrăileanu, fraţii Botez, D.D. Pătrăşcanu şialţi studenţi, întră în polemică cu revista„Vieaţa” lui Al. Vlahuţă şi A. Urechia. În„Evenimentul literar”, nr. 2 din decembrie1893 îi apare prima proză scurtă, Scripca.

La o întrevedere în 1894 cu Take Ionescu,ministrul Cultelor şi Instrucţiunilor Publicesolicită acestuia un paşaport românesc,renunţând la cetăţenia rusă. În 1896 se stabi-leşte vremelnic la Ploieşti şi colaborează cu

C. Dobrogeanu Gherea la înfiinţarea unuirestaurant. În iunie 1897, susţine licenţa şi seînscrie în baroul ieşean, este ales ajutor deprimar, decorat cu „Steaua Româ niei” (în1899), face parte din „tinerii generoşi” (ală-turi de socialistul V.G. Marţian), care aderă,în 1899, la liberalii lui D.A. Sturza. În 1901,devine profesor universitar de drept admi-nistrativ şi constituţionare (fără retribuţie),este ales deputat, rostind, în 1901, primulsău discurs în această calitate, exprimândprogramul şi principiile poporaniste, dis-curs care a atras atenţia lui P.P. Carp şi Al.Marghiloman. În 1903, este titularizat caprofesor (la concurs a participat şiP.P.Negulescu), în urma publicării vol.Introducere în studiul dreptului constituţional,partea 1.

Ideile sale poporoniste sunt transpusepublic prin apariţia, la 6 martie 1906, arevistei „Viaţa românească”, fiind codirec-tor, alături de Paul Bujor. Aici publicăamplul său studiu, Social–democratism saupoporonism? În urma răscoalei din 1907, estenumit provizoiu, prefect de Iaşi spre aaduce pacea socială, intră în polemică cu

47

Viaţa ca un roman. Constantin Stere

A.C. Cuza şi A.C. Popovici, devine şefulclubului liberal din Iaşi în locul lui PetruPoni (1908), este calomniat în „afacerea zem-stvoului” din Chişinău (unde a pledat caavocat), intervine în 1912, în rezolvarea paş-nică a diferendului dintre O.Goga şi Al.Vaida-Voievod, devine membru al SocietăţiiScriitorilor Români (în 1909), dar îşi dădemisia (în 1912), datorită alegerii lui M.Dragomirescu ca preşedinte al obştei scrii-toriceşti, este ales rector al Universităţii dinIaşi (26 februarie 1913), şi din nou deputat,optează pentru intrarea României în tabăraopusă Rusiei, vizând reintegrarea Basara -biei, provoacă la duel diverse persoanecare-i contraziceau ideile sau îl jigneau.După război, este acuzat de trădare naţiona-lă, este suspendat din învăţământ, este ares-tat pentru o lună, ales deputat de CetateaAlbă şi Soroca, participă la întrunireaSfatului Ţării de la Chişinău, contribuind,prin discursurile sale, la adoptareaRezoluţiei Unirii Basarabiei cu România, la27 martie 1918, fiind chiar preşedinte alSfatului Ţării (aprilie 1918-1 decembrie1918), este decorat de rege cu „CoroanaRomâniei” în rang de mare ofiţer, se implicăşi complică viaţa partidelor politice, colabo-rează sau editează alte publicaţii etc. Într-adevăr, viaţa sa a fost un roman dens, com-plicat.

În februarie 1932, editează primele două

volume ale capodoperei sale, În preajma revo -l uţiei: vol. 1, Prolog. Smaragda Theodorovna,vol. II, Adolescenţa lui Vania Răutu, apoi vol.III, Lutul (în octombrie 1932), vol. IV, Hotarul(februarie 1933), vol. V, Nostalgii (octombrie1934), vol. VI, Ciubăreşti (primăvara, 1935),vol. VII, În ajun (toamna, 1935), vol. VIII,Uraganul (martie, 1936). Romanul-fluviu acunoscut un mare succes de public şi de cri-tică literară încă de la primele două volume,autorul fiind nevoit să dea numeroase inter-viuri, în timp ce pregătea noi ediţii, corectasau revizuia textul, lucra la următorulvolum. Din păcate, romanul a rămas neter-minat, datorită morţii sale, la 26 iunie 1936,la 71 de ani, fiind incinerat, la dorinţa sa, şi„fără descursuri şi fără necroloage panegirice”,presa consemnând, totuşi, personalitatea saputernică, inclusiv „Viaţa românească”, careîi dedică un număr triplu (1937). Despreopera şi personalitatea sa au scris, de-a lun-gul vremii, Pamfil Şeicaru, Sadoveanu,Galaction, Lovinescu, Ralea, Arghezi, Al.Dima, Aderca, D.I. Suchianu, Sebastian,Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Ov.Papa dima, Cioculescu, Pandrea, N.Tertulian, Crohmălniceanu, Zigu Ornea,Manolescu, Negoiţescu, Ciopraga, Ed. Papu,D. Micu, Daniel Cristea-Enache etc.

Eugen Simion şi Mihai Cimpoi au conce-put acest volum omagial (la un veac şijumătate de la naşterea sa) din eseuri, astfelîncât să formeze un tot unitar.

Eugen Simion decriptează cu pertinenţăşi obiectivitate volumul memoralistic a luiC. Stere în capitole sugestiv intitulate: OArcă a lui Noe în spaţiul confesiunii; „VaniaRăutu nu sunt eu [...]am inventat cât se poate depuţin”; „Autobiografia spirituală [...] mare epo-pee memorialistică [...] roman memorialistic”;Teologia unui roman tolstoian în lumea basara-beană. Viziuni abisale: Conflictul mamă-fiu;Biografia (şi ficţiunea) unui tânăr narodnic; „Oepopee grandioasă a infernului geologic [...] unextraordinar prozator al geologicului”(G.Călinescu); O comedie (nereuşită) de moravuri;Spaţiul biografic primar şi verosimilitatea ficţiu-nii memorialistice.

În opinia este autorizată a reputatuluicritic literar, romanul lui C. Stere, În preajmarevoluţiei, este tolstoian, dar cu o tipologie

48

Tudor Nedelcea

Viaţa ca un roman. Constantin Stere

inedită la noi, în care „proiectul memoralisticse pierde în această vastă evocare fără frânăepică”. Este un roman tezist, în care-şi expu-ne ideile sale morale şi politice privitoare la„ţările plugăreşti” (care trebuie să se bazezepe ţărani, singura pătură productivă, cum azis Eminescu, opusă celei superpuse).Romancierul readuce în actualitatea româ-nească Basarabia, recunoscând că „eu nusunt decât reflexul unei mentalităţi basarabenepe care însă o ignorează oamenii politici”.

În preajma revoluţiei este un roman „în spiritul şi cu formulele realismului din sec. alXIX-lea, adoptate unei proze de tip memorealis-tic”, un roman „exotic şi vizionar (scenariulsiberian), un roman politic cu cheie”.

Mihai Cimpoi se ocupă, în partea a II-a avolumului Viaţa ca un roman. ConstantinStere, scriitorul de Receptarea critică: evoluări,aproximaţii, dileme, paradoxuri, de Relaţia per-sonaj-autor; Discursul românesc ideologic;Publicistica: între doctrinarism şi proza de idei;Prietenia arhietipală: Stere şi Ibrăileanu; Stere şilumea basarabeană, încheind conclusiv custudiul Romanul lui C. Stere în viziunea acad.Eugen Simion.

Mihai Cimpoi consideră, cu temei, desti-nul lui C. Stere, ca „unul tipic basarabean,cunoscând întreaga odisee existenţială a predes-tinării: înstrăinare, îndurare a «terorii istoriei»,«întoarcerea la Ithaka», direcţionarea mântui-toare pe drumul spre Centru”. C. Stere a avuto „trăire plenară, la cota înaltă a eroismului, aconfruntării cu pragurile, limitele, zidurile,valurile (noţiune-cheie steristă)”, fapte,oameni şi locuri care se regăsesc în capodo-pera lui Stere şi a literaturii române.

Eugen Simion şi Mihai Cimpoi sunt nunumai cei mai reputaţi critici şi istorici lite-rari, editori şi academicieni, unul activândla Bucureşti, celălalt la Chişinău, dar au şi oactivitate ştiinţifică şi culturală de excepţiepusă în slujba spiritualităţii româneşti, ade-verind spusele lui Alexie Mateevici: „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numaiuna, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să seştie din capul locului, ca să nu mai vorbimdegeaba”. Cartea de faţă despre românulnăscut în Basarabia, surghiunit în Serbia,trăitor şi scriind în limba română, este odovadă peremptorie.

49

50

Florian Saiu: Ce înseamnă să fii profesor şicritic literar în ziua de astăzi?Înseamnă mult mai mult decât pare. Cele

două meserii nu au în comun doar faptul căse hrănesc din aceeaşi pasiune şi au la teme-lie tentativa de a explica specificul estetic alunui text şi de a-l atrage pe elev/lector către„cetitul cărţilor”, ci şi faptul că, după 1990,au fost împinse către marginea interesuluipublic. Şi, lucru încă şi mai grav, că li s-arăpit capitalul de respect de care se bucurauînainte. În timpul comunismului, criticul

literar domina întreaga piaţă de idei, dacăse poate discuta despre aşa ceva în cazulunei societăţi închise, controlate. Cu excep-ţia lui Noica, după ce acesta devine un„model paideic” propus de exerciţiul hagio-grafic care este Jurnalul de la Păltiniş, nici unalt filosof, savant, eseist, istoric, politolog(impropriu spus...) nu avea atâta notorietateşi autoritate pe cât o aveau cei câţiva criticiliterari lansaţi la jumătatea anilor ’60. Ideile,teoriile se articulau şi se consumau în spa-ţiul literar, cu grija ca ele să vizeze realitatea

Interviu

Florian Saiu în dialog cu Bogdan Creţu

„Intelectualul a ajuns o figură secundară, un fel de cavaler al tristei figuri”

Interviul cu Bogdan Creţu, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşişi conferenţiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere,Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, dezbate probleme esenţiale de pe scena culturii şieducaţiei noastre. Este disecat cadrul politic al Europei şi sunt dezvăluite efectele tragice ale ideiide toleranţă, prost aplicate. Dialogul prinde şi câteva tuşe intime ale portretului intelectualuluiromân. „La Dumnezeu îndrăznesc să bat greu, foarte greu, abia după ce reuşesc să mă împac cutoate vinovăţiile mele”, spune Bogdan Creţu.Cuvinte-cheie: critică literară, profesor, cultură, educaţie, religie, Bogdan Creţu, Europa, ură,

plagiat.

The Interview with Bogdan Creţu, director of the Institute of Romanian Philology „A.Philippide”, University Doctor and Lecturer at the Department of Romanian Literature at theFaculty of Letters, „Alexandru Ioan Cuza” University, canvasses essential issues regarding theRomanian education and culture scene. European political environment is being dissected andtragic effects of the idea of tolerance, poorly applied, are being disclosed. The dialogue reveals seve-ral intimate lines in the Romanian intellectual class. „To God I dare to address after struggling,intense struggling with myself, only after I have succeeded to make peace with all my guiles”, saysBogdan Creţu.Keywords: literary criticism, teacher, culture, education, Bogdan Creţu, hate, religion, teacher,

Europa, plagiarism.

Abstract

Bogdan CREŢU – critic literar, conferen�iar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, directorulştiintific al institutului A. Philippide" al Academiei Române; e-mail: bogdancretu@yahoo.com

Florian SAIU, jurnalist, e-mail: florian.saiu@gmail.com51

intraliterară, estetică, să nu lezeze mega-scenariul politic. Paradoxal, într-o societatecare a funcţionat absurd, literatura a avut,datorită criticii literare, un ritm aparentfiresc, şi-a putut apăra specificul. În tranzi-ţia bezmetică ce a urmat căderii comunis-mului, în furia pripită a anilor ’90, criticaliterară a început brusc să pară o activitatedesuetă, ca întreaga literatură, de altfel, învreme ce politica a sedus (şi apoi a abando-nat rapid) scriitori şi potenţiali cititori. La fels-a întâmplat cu tot ceea ce ţine de valorilespiritului, ele nu mai încap în grila scurtă azilelor noastre. Intelectualul a ajuns o figurăsecundară, un fel de cavaler al tristei figuri.În orice caz, profesorul nu mai impune niciel respectul care i s-ar cuveni şi aş spune căcei care au diriguit sistemul educativ în ulti-mii 26 de ani au o mare contribuţie la aceas-tă stare. Dar ştiţi ce se întâmplă? Exact înaceastă perioadă, în care a fi critic literar numai asigură o carieră publică, a apărut oîntreagă generaţie critică excelentă, cea maibună, o spun fără nici un parti-pris, dupăaceea a anilor ’60. La fel, sunt în cunoştinţăde cauză, există şi o foarte bună gardă a das-călilor dedicaţi. Vom supravieţui, nu amnici o îndoială. Vom supraveţui, deşi copiiinoştri vor avea sechele mult mai mari decâtam avut noi, decreţeii. Pentru că, am impre-sia, societatea noastră, liberă, cum are naivi-tatea să se creadă, dă un atac îndârjit asupravalorilor adevărate. Tocmai de aceea profe-soratul şi critica literară, cu posibilităţile şicu audienţa lor diminuate, ţin de încăpăţâ-narea, salvatoare pentru întreaga comunita-te, de a rezista. Prin cultură, adaug...

Cum aţi ales această carieră? Cum s-a născutpasiunea pentru litere şi pedagogie (visaţi,cândva, să ajungeţi fotbalist, apoi chitarist)?Cum aţi ajuns de la Medgidia la Iaşi? Ceamintiri păstraţi din Cobadinul copilăriei?Nu am gândit niciodată lucrurile în ter-

meni de „carieră”. Eu am ales o meserie,singura care mi se părea logică, în acord cuceea ce îmi plăcea şi mă hazardam să credcă ştiu să fac, nu o „carieră”. Nu am avut deales, dacă pot spune aşa, nu mi-am pusniciodată problema că aş putea încerca săfac altceva pentru a trăi decât a citi, a citi, a

scrie dacă socotesc că este cazul şi a împăr-tăşi şi altora această pasiune. Sunt, dinpunctul acesta de vedere, un om fericit.Până acum mi-a ieşit! Cum s-a născut pasiu-nea pentru literatură? Din citit! Am cititenorm de mic, am avut acasă, în Cobadin(un sat amestecat, cu români, turci, tătari,aromâni) o bibliotecă foarte mare, pe caremama o alimenta periodic de la librăria dincentru. De acolo a cumpărat, în 1982, şi ceamai mare carte pe care o văzusem pânăatunci, Istoria literaturii române de la originipână în prezent a lui Călinescu. (Vedeţi? Peatunci se putea, acum nu aş avea de unde săcumpăr o carte în Cobadin şi cred că situaţiaeste aceeaşi în toate satele.) Cărţoiul acelam-a intrigat, la început a trebuit să îmimăsor puterile cu el ca să-l cobor din raft,apoi l-am tot răsfoit, savurându-i ilustraţii-le; în cele din urmă, cam prin clasa a VI-asau a VII-a (mă transferasem la o şcoală dinConstanţa) am început să-l consult de-adreptul, pentru ca în liceu să pot reproduce,fără efort, pasaje întregi. Altfel, am citit totce putea citi un copil, de la basmele româ-neşti, la seria poveştilor nemuritoare, de laclasicii români la cărţile lui Mark Twain, dela cele ale lui Jules Vernes la ale lui Dumas,

52

Bogdan Creţu

care mi-a devenit, într-o vreme, autor decăpătâi. Şi toate astea în Cobadin. ÎnMedgidia nu s-a întâmplat mare lucru,acolo doar m-am născut (ne-am născut, pen-tru că am un frate geamăn), pentru că acoloera spitalul cel mai apropiat, iar copilăriaam împărţit-o între Cobadin, Constanţa şiun sătuc aflat la şase kilometri de Murfatlar,Siminoc. Amintirile sunt amestecate, darextrem de frumoase. Am avut şansa uneicopilării extraordinare şi cred că acesta estelucrul cel mai important pe care ni l-au lăsatpărinţii. Cum tata, fie iertat, era ingineragronom, iar mama secretară la liceul dinlocalitate, locuiam la un bloc de lângă sfatulpopular (aşa se numea pe atunci primăria),unde fusese ghetoizată cam toată intelectua-litatea satului. Am numărat de curând:împărţeam acelaşi spaţiu de joacă peste 35de copii, cam de aceeaşi vârstă. Cum totulera standardizat, aveam aceleaşi, puţine,jucării, dar le înzeceam posibilitatea de uti-lizare prin imaginaţie. Cobadinul este ocomună mare, situată la 40 de kilometri deConstanţa, pe drumul care duce cătreAdamclisi. E un sat vechi, de secol al XIX-lea, în care a existat până în 1941 o comuni-tate germană şi în care s-a născut, în 1909,poetul suprarealist Virgil Teodorescu, alcărui tată a fost printre primii învăţători aişcolii (am de gând să merg, în această vară,să discut cu noul primar despre posibilita-tea denumirii uneia dintre şcolile satuluidupă cunoscutul scriitor). Am fost foartelegaţi de bunicii de la Siminoc, de sora tată-lui care locuia tot acolo şi de curtea imensă,plină de miracole. Acum mai apuc să intrude câteva ori pe an în bătătură şi caut senza-ţiile din copilărie. Le găsesc doar în mine,dar tot este ceva. În orice caz, de la bătăturaGlanetaşilor, la aceea a lui Moromete, toategospodăriile peste care am dat în literaturăau arătat ca aceea din Siminoc.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre studentul român.Care sunt principalele lui carenţe? Dar cali-tăţi?Studentul român este produsul (şi victi-

ma) sistemului de învăţământ al ultimilorani. Ideea de învăţământ superior s-a deva-lorizat foarte mult, de ce să nu o recunoaş-

tem? Nu am nici o ezitare să afirm căvechiul sistem, socotit comunist sau deinspiraţie sovietică, era mult mai atent lacalitate. Prin urmare, de cele mai multe oristudentul ajunge în amfiteatre cu o indife-renţă totală, când nu sastisit de ceea ce artrebui să înveţe. Cel mai dificil este să-l obiş-nuieşti să gândească pe cont propriu, sădeprindă acea facultate obligatorie pentruoricine vrea să îşi deschidă un drum al său,în orice domeniu: spiritul critic. Or, pentruasta, trebuie să se lepede de ticurile la careşcoala l-a obligat şi, mai ales, să îşi schimbementalitatea. Ceea ce este foarte dificil.Slavă Domnului că mai există şi cei pasio-naţi, bine orientaţi, faţă de care te simţi şimai responsabil. Există curiozitate, existădeschidere, există o disponiblitate specificăvârstei de a abandona clişeele anchilozate.Cu studenţii mei se poate lucra, asta e clar!Lipseşte însă, de ani buni, spiritul de com-petiţie şi, prin urmare, se îngustează proba-bilitatea de a face performanţă.

Care sunt cele mai importante probleme alesistemului nostru educaţional?Cea mai mare problemă este lipsa de

continuitate. Altfel spus, nu există o gândirecorentă în spatele zecilor de schimbări pe carele-a suferit învăţământul în ultimele decenii(peste 60 de modificări ale legii educaţiei vise pare puţin?). Ar mai fi, apoi, subfinanţa-rea: când plăteşti un profesor debutant cu1.000 de lei şi îl mai trimiţi şi peste dealurica să-şi câştige pâinea, nu te poţi aştepta cacei mai buni elevi să îşi dorească să devinăprofesori. Deja se îngustează foarte multposibilitatea de a selecta potenţaili dascălibuni. Or, cercul e vicios: un sistem care nuîşi produce propria elită nu are cum să cree-ze elite. Deşi puţini, banii sunt foarte prostadministraţi: împărţindu-i în funcţie denumărul de elevi sau de studenţi (per capi-tam), împingi în formalitate criteriul calita-tiv. Este ceea ce se întâmplă de ani buni înînvăţământul nostru, care nu îşi mai propu-ne să facă posibilă performanţa şi, mă tem,nici măcar mediocritatea onorabilă.

Aveţi o bogată colaborare cu revistele cultu-rale. Ce părere aveţi despre moartea lentă aacestora? Nu sunt susţinute suficient de

53

Intelectualul a ajuns o figură secundară...

autorităţi, a scăzut interesul cititorilor saupresa literară a pierdut lupta cu exigenţelecapitalismului?O revistă culturală nu este, nu are cum să

fie o afacere profitabilă. Nu cred că avemprea puţine reviste culturale în România,cred că avem chiar prea multe. Fiecare oraşare cel puţin două redacţii, care se află obli-gatoriu în conflict. În această zonă dubioa-să, insalubră de multe ori, se scurg foartemulţi bani, dar pentru a alimenta orgoliimărunte, vanităţi ridicol supradimensiona-te. Problema este că nu mai sunt prea multereviste literare de prestigiu. Portanţa uneipublicaţii o dau criticii, iar aceştia par a se fiorientat către studiul academic. Au rămasfoarte puţine săptămânale, iar polemicile,reacţiile prompte, receptarea sistematică aliteraturii vii se face într-un ritm săptămâ-nal. Mai este şi problema controlului pe careredacţiile sau Uniunea Scriitorilor îl punasupra acestor periodice. Nu poţi scrie oriceoriunde! Există, de fapt, foarte puţine revis-te care acceptă diversitatea punctelor de ve -dere, care permit libera exprimare. Aceastaeste o problemă foarte mare. În mod nor-mal, Uniunea Scriitorilor ar fi trebuit să asi-gure acest spaţiu de circulaţie a ideilor, darimpresia mea este că în ultima vreme deacolo porneşte o atitudine revanşardă, devânare a opozanţilor, de încurajare a velei-tarilor fideli. În plus, jurnalismul culturaleste din ce în ce mai discret, el nu mai areloc în paginile ziarelor de largă circulaţie.Marile instituţii culturale atrag atenţia doaratunci când se iscă vreun scandal. Oricumar fi, publicaţiile culturale trebuie subven-ţionate şi susţinute, pentru că ele sunt esen-ţiale pentru viaţa culturală. Aşa, în tirajemici, cu o audienţă firavă, ele tot asigură cir-culaţia ideilor sau măcar a toxinelor (ceea cenu e lipsit de importanţă); e drept că acesteanu mai străbat decât rar în afara breslei, darcred că scriitorul român se complace demult în acest semianonimat.

Cultura românească, încotro?

Cultura românească nu a murit, deşimulţi s-au grăbit să îi tragă clopotele. Ea asuferit, paradoxal, imediat după căderea

comunsimului, un şoc al libertăţii. Pentru căexistă şi o cultură a libertăţii, pe care noi nicipână acum nu am asimilat-o cum trebuie.De vreme ce a supravieţuit totalitarismelor,de vreme ce a ieşit destul de viguroasă, deşievident cu cicatrici care se vindecă greu dincele patru decenii şi jumătate de comunism,de vreme ce a supravieţuit şi vremuriloratât de politizate de după 1989, cred că aretot viitorul în faţă. Chiar aceste traume potfi transformate în oportunităţi. Nu mai arede ce să fie derutată, are în spate o tradiţiediversă, asimilată până la capăt, are şansapermeabilităţii în raport cu ceea ce se întâm-plă în Occident şi nu numai... Totul e să nuvâneze succesul facil şi să nu facă, de dragulde a primi atenţia „marilor culturi”, com-promisuri care să o îndepărteze de temele şiviziunile ei organice. Să nu se globalizeze lacomandă, cu o promptitudine apropiată deslugărnicie.

Avem, în momentul de faţă, un scriitor cucare să ne mândrim la nivel internaţional?În momentul de faţă, cel mai tradus scrii-

tor român este, cu siguranţă, MirceaCărtărescu. Un bun scriitor, dar nu singurul.Nu cred că se pune problema de a nemândri, ci de a face în aşa fel încât, cu lucidi-tate şi cu spirit critic, să fim capabili să gân-dim acele politici culturale care să promove-ze literatura de bună calitate pe care o avem:atât cea a scriitorilor clasici, cât şi pe cea acontemporanilor. Avangardiştii au interesatoriunde au fost traduşi, deşi nu ei sunt scrii-torii care ne reprezintă cel mai fidel; M.Blecher începe să atragă atenţia din ce în cemai mult, nu doar în Franţa, Germania,Spania, ci şi pe alte continente, în Americade Sud, bunăoară. Sunt convins că unelecărţi ale lui Nicolae Breban, cum ar fi Îngerulde gips sau Bunavestire, ar fi (re)descoperitecu mare interes de cititorii occidentali.Nume precum Marin Preda, ŞtefanBănulescu, Ştefan Agopian, Ioan Groşan,Alexandru Vlad, Bogdan Popescu, OvidiuNimigean ar merita promovate mai insis-tent. La fel, marea şi atât de diversa poeziepostbelică. Avem scriitori de calibru, poatechiar mai buni decât multe dintre vedetele

54

Bogdan Creţu

atât de promovate de marile case editorialeeuropene, totul e să ştim să îi propunem, larândul nostru, Europei.

Se mai citeşte, domnule Bogdan Creţu, înRomânia?Se citeşte, sigur că se citeşte. Poate nu la

fel de mult ca înainte de 1990, dar într-unritm potrivit societăţii pe care am fost înstare să o construim. Şi se va citi mereu,poate în cercuri restrânse, dar se va citi.Literatura va supravieţui, aşa cum a făcut-ode-a lungul secolelor, prin intermediulcâtorva mii de iniţiaţi. Fără ea nu se poate.Cred însă că se scrie mai mult decât se citeş-te. Dincolo de maliţiozitatea ei facilă, aceas-tă constatare porneşte de la un fapt statisticdovedit: în România, nu fiecare carte tipări-tă îşi găseşte cititorul. Avem una dintre celemai mici pieţe de carte din Europa: înmedie, nu fiecare român cumpără cîte ocarte pe an. Dacă ne luăm după datele ofi-ciale, Uniunea Scriitorilor numără peste2.700 de membri. Câţi sunt scriitori dintreaceştia – e o altă poveste. Câţi mai au cititori– încă una, mai tristă şi mai ridicolă. Pe ceimai mulţi nici măcar rudele şi amicii nu îicitesc. Şi bine fac! Dar literatura nu supra-vieţuieşte prin veleitari, ci împotriva acesto-ra, prin cei câţiva scriitori de calibru. Şi, maiales, datorită cititorilor, pe care cred că încăîi mai are.

Cum se desfăşoară un curs al dumneavoas-tră?

Cât am fost student, am căscat îndelungşi apoi am abandonat cursurile la care pro-fesorul îşi dicta apatic prelegerea aproapedouă ceasuri, fără a intra în dialog cu cei dinbănci. De aceea, cursurile mele sunt, îmiplace să cred, o formă de dialog: unul cumine însumi (pentru că efectiv regândesctotul de fiecare dată), altul cu teoreticienii,istoricii literari care s-au ocupat de subiectşi, în fine, cel din urmă, dar, de fapt, cel din-tâi, cu studenţii. Nu îmi dictez cursurile, lepregătesc, le planific, dar le interpretez lascenă deschisă. Cred în pedagogia vie, înînvăţătura care se naşte, profitând de acu-mulări serioase anterioare, la faţa locului.

Ştiu de fiecare dată unde vom ajunge, darnu pornesc la drum cu prejudecata unuiparcurs rigid. Sunt mereu disponibil să facample ocoluri, paranteze, comparaţii, răs-punzând unor întrebări şi curiozităţi. Mizacea mai imprtantă nu este aceea de a trans-mite o informaţie ordonată, ci de a îl face pestudent să gândească, să caute răspunsuriproprii la întrebările pe care încerc să lepun, înaine de a-i oferi soluţii definitive. Dealtfel, pornesc mereu de la premisa că inter-pretarea nu ne poate duce la adevăr.„Adevărul” acesta se negociază de fiecaredată. Un student la Litere este în primulrând un cititor, tot ce încerc să fac este să îiîndrum cu tact întâlnirea cu textul.

Ce carte scrisă până acum vă reprezintă? În mod clar, cartea care mă reprezintă cel

mai bine este Inorogul la porţile Orientului.Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Celelalte depână la ea au fost etape de parcurs, necesa-re, care dau în vileag stângăciile, neajunsu-rile, ridicolul tandru al fiecărei vârste criti-ce. Scriind cartea despre Cantemir, am învă-ţat foarte multe. De aceea, m-a bucuratreceptarea ei şi m-a bucurat faptul că a pri-mit premiul „Titu Maiorescu” al AcademieiRomâne. Dar răspunsul cel mai optimisteste că cel mai bine mă reprezintă cărţile pecare încă nu le-am scris sau pe care în maremăsură le-am scris în cap, dar nu am găsitrăgazul de a le aşterne pe hârtie.

Se poate trăi, decent, din scris?Depinde... Munca de scriitor nu doar că

nu este răsplătită cum s-ar cuveni la noi, darnici nu este socotită o muncă respectabilă.De muncit muncesc agricutorul, lăcătuşul,şoferul, instalatorul, inginerul, poate şimedicul, dar scriitorul scrie şi atât. E asta omuncă? Cine nu are preocupări de acest fel,poate să spună, sec, că nu este! O societatecare nu îşi respectă scriitorii nu are cum săîi plătească bine. La noi, dar nu numai, scrii-tor poţi fi în timpul liber, altfel trebuie să îţicâştigi pâinea cumva... Scriind altceva,publicistică, bunăoară, dar e şi aici un peri-col pe care mulţi nu au ştiut să îl ocolească,pentru că toate aceste diversiuni îţi defor-

55

Intelectualul a ajuns o figură secundară...

mează scrisul, îţi tocesc fibra, celula nervoa-să. Altfel, aş fi ipocrit să mă plâng: nu ştiu săfac altceva decât să citesc, să scriu, să discutdespre ceea ce am citit şi am scris. Şi trăiescrelativ decent făcând exact ce îmi place săfac. Fără mari compromisuri, aceasta estecondiţia. Merită să fii critic literar dacă îţipermiţi să spui ceea ce este de spus. Dacă ainu doar curajul de a scrie negru pe alb ceeace crezi, ci şi curajul curajului tău. Altfel, epierdere de vreme...

Care sunt, în opinia dumneavoastră, calităţi-le poporului român? Dar defectele? Care estescheletul cultural al poporului nostru?Cum aş putea răspunde la o astfel de

întrebare? Aş fi nevoit să intru într-un dis-curs de secol XIX şi să improvizez o unitateidentitară, mai vizibilă atunci decât acum,creată din diversitate. Fără efuziuni, mămulţumesc să spun atât: poporul român s-adescurcat mereu. Aceasta este cea mai marecalitate a sa, dar şi cauza unora dintre defec-te, inventariate de atâţia gânditori, de laRădulescu-Motru, la D. Drăghicescu,Cioran sau Mircea Vulcănescu. Mai intere-sant mi se pare profilul culturii române. G.Călinescu a încercat să extragă unul dinretorta literaturii. Mă tem însă că a apus, celpuţin pentru moment, epoca istoriei litera-turii ca discurs naţional(ist). Ce e de spus?Faptul că nu mai suntem conştienţi de unadintre tradiţiile mari în orizontul căreia s-aformat, secole la rând, tot ceea ce a însemnatcultură în acest spaţiu: aceea bizantină. Esteun ingredient esenţial din identitatea cultu-rală românească, de care ne-am îndepărtatodată cu asimilarea modelului occidental.Pentru cultura est-europeană din secoleleXVI-XVIII, în care cultura română trebuieînscrisă, Occidentul nu reprezintă (încă!)centrul. Întreaga cultură post-bizantină areorgoliul raportării la propria tradiţie, bazatăîn primul rând pe ortodoxie. De fapt, ames-tecul de influenţe, sinteza Orient-Occidentreprezintă o trăsătură esenţială, vizibilă,într-o oarecare măsură, şi astăzi. Moder -nizarea a venit târziu, în secolul al XIX-ea,odată cu „descoperirea Occidentului”. Amasimilat atunci formele accesibile, la înde-mână, care se lăsau imitate imediat. Din

acest amestec, la care s-a adăugat spirtul cri-tic, detectat magistral de G. Ibrăileanu, aieşit cultura naţională, care şi-a atins matu-ritatea în perioada interbelică, consumândnu succesiv, ci simultan experienţe diver-gente. La noi, Goga este contemporan cuUrmuz, Agârbiceanu cu Tristan Tzara. Pe deo parte, era epoca construirii statului naţio-nal, iar literatura a fost unul dintre instru-mentele cele mai eficiente în această luptă,din secolul al XIX-lea până la realizareaUnirii. Numai că se simţea nevoia unor cri-terii limpezi, de autonomia artei ca tip dediscurs estetic, de ruptura sa de politic.Modernismul, odată instaurat, în urmaunor polemici şi dezbateri îndelungate, afost retezat de venirea comunismului şi nu aavut posibilitatea să îşi consume resurseleîntr-un ritm firesc. Dacă mă gândesc bine,nu găsesc două decenii legate în care litera-tura şi, mai larg, cultura română să nu fi fostnevoite să facă faţă unor presiuni politice,istorice. Tocmai această permanentă starede urgenţă, de radicalism ideologic cred căîi este specifică; de fapt, negocierea perma-nentă a discursului artistic, care caută să îşiconserve specificul estetic, cu presiunile deordin ideologic. Din această tensiune a ieşito cultură importantă, capabilă să dea mariartişti, care ar trebui să ne creeze responsa-bilităţi, nu complexe.

Pentru generaţia mea există încă o reţine-re în asumarea explicită a condiţiei deromân. Cum orice angajament presupune oretorică, noi nu avem cum să uităm retoricaanilor ’80, care nu doar că ne-a marcat copi-lăria, ci a întinat un discurs altfel legitim şi,în termeni decenţi, măsuraţi, absolut nece-sar în orice cultură. În plus, noi, toţi cei carene-am maturizat după 1990, cu atât maimult cei născuţi în ultimii 25 de ani, suntemvictimele unei confuzii care s-a perpetuatinteresat, cel puţin în spaţiul public, media-tic: aceea dintre naţionalismul autentic,organic, decent şi necesar şi cel delirant,paranoic, cu derapaje către radicalism.Ideea naţională trebuie să funcţioneze înorice stat modern, în termenii deschideriifaţă de celălalt, în spiritul consimţământuluide a respecta valorile pe care s-a clădit civi-lizaţia europeană de după ororile de la

56

Bogdan Creţu

jumătatea secolului trecut. Acceptarea dife-renţei presupune însă conştientizarea pro-priului specific şi, am impresia, într-un con-text globalizant din ce în ce mai confuz, alecărui fisuri se văd, sub presiunea ultimelorevenimente politice şi sociale, din ce în cemai acut, tocmai acest ADN naţional, culturalne poate salva. Nu e cartea perdantă, ci asuldin mânecă, de care trebuie să ştim să profi-tăm la nivel diplomatic şi politic. Pentru că,dacă tu nu te accepţi ca atare şi nu crezi înidentitatea ta, nu vei reuşi să smulgi nicirespectul celorlalţi.

Ce părere aveţi despre fenomenul migraţii-lor? Afectează ele, din punct de vedere cultu-ral, Europa?În mod clar, de câteva decenii, tocmai

acest fenomen, care abia acum începe să îşiarate efectele, afectează structura socială aEuropei. Cum bine intuiţi, problema nu estedoar politică, ci şi culturală. A-l accepta pecelălat, cu valorile şi mentalităţile sale dife-

rite, ca şi a te adapta unui spaţiu străin, cuvalorile şi mentalităţile sale specifice – suntprobleme de ordin cultural. În ultimeledecenii, Europa a încercat să metabolizezediferenţa, dar nu a reuşit până la capăt. Şinici nu va reuşi vreodată, pentru ca asta arînsemna să se situeze împotriva proprieitradiţii. Iar una dintre prejudecăţile consti-tutive ale identităţii europene ţine de euro-pocentrismul cultural. Europa ţine să fixezenorma, nu doar cultural, ci şi economic şimai ales politic. Cultura europeană este,prin tradiţia colonialistă, expansivă, nu per-meabilă.

Credeţi că abordarea aceasta - politicallycorrect - avantajează Uniunea Europeană închestiunea integrării unor populaţii orientalecare nu vor să renunţe la principiile şi obice-iurile lor? Pot fi integraţi aceşti oameni înspaţiul occidental?Primul lucru care trebuie admis este că

politically correctness este o ideologie. Şi încăuna dintre cele mai parşive, pentru căascunde, sub un discurs egalitarist, nedis-criminatoriu, o realitate care este mult maidură şi nu îşi permite să se accepte ca atare:diferenţele există, discriminările nu se lasăextirpate nici prin legislaţie, nici prin propa-gandă. Multiculturalismul este o ideologiecare, deşi vrea să instaureze echitatea, asfârşit prin a adânci diferenţele. În primulrând pentru că a contribuit la neasumareaacestora, atunci când ele s-au manifestat însurdină. A clama toleranţa ca valoare obli-gatorie ascunde o atitudine arogantă: tole-ranţa se manifestă de sus în jos, nu şi invers;tolerant poţi fi cu ruda săracă ori cu nenoro-citul care depinde de tine. Ceea ce se întâm-plă în Europa ultimilor ani este simptomulerodării acestei ideologii, care oricum nu areuşit să anuleze discrepanţele. În esenţă,aceasta nu a schimbat nimic în bine, nu adeviat discriminările, ci doar le-a ascunssub preş, le-a mutat din cadru oficial încadru informal. Şi a creat o grilă rigidă, stu-pidă, un limbaj de lemn dincolo de care rea-litatea poate fi mult mai dură decât atuncicând nu era nevoită să se primenească înacest mod. Integrare? Cetăţenia nu te faceautomat un om de-al locului, chiar dacă îţi

57

Intelectualul a ajuns o figură secundară...

dă drepturi principial egale cu ale autohto-nilor. Mă tem că cei mai mulţi dintre emi-granţi nu s-au adaptat nici ajunşi la a douasau a treia generaţie în Occident: au rămastot la marginea societăţii (chiar dacă uneorilegislaţia face ca această marginalitate să fieconvenabilă pe moment) şi au căpătat men-talitatea refugiatului, a minoritarului. Eisunt, vedem acum, uşor de radicalizat.

Atentatele din Franţa, Belgia, Turcia - carecredeţi că sunt cauzele acestor orori?Nu mă pricep, dar încerc un răspuns:

cauza principală porneşte din aroganţaoccidentală, care îi consideră pe ceilalţi cetă-ţeni de rangul al doilea, teoretic cu drepturiegale, dar practic cu foarte puţine şanse de ase naturaliza propriu-zis. Izolându-se încercuri restrânse, pe criterii etnice şi confe-sionale, practicând meserii simple, nebă-noase, pe care occidentalul sadea nu le maimai socoteşte demne de sine, aceşti oamenişi-au creat complexe din ce în ce mai adânci.Situaţia lor precară, nu doar economică, ci şisocială, identitară, în cele din urmă, îi faceuşor manipulabili. Pe de altă parte, civiliza-ţia europeană persistă şi într-o incapacitatediplomatică de a percepe lucrurile şi dintr-un alt unghi: a înţelege înseamnă a asimila şiposibilitatea contrariului. Or, Occidentulvede totul din perspectiva limitată a valori-lor lui şi a sistemului său politic. Demo craţiapoate naşte şi ea monştri, s-a tot spus în ulti-ma vreme; ceea ce nu se prea spune este că,prin tradiţie, democraţia nu reprezintăforma care să se potrivească şi altor civiliza-ţii, mult mai ataşate de formele lor specificede civilizaţie. Asediul şi teroarea căroraEuropa este nevoită să le facă faţă pornesc şidintr-un eşec în primul rând ideologic, dar şidiplomatic, politic şi cultural.

Unde se plasează România în acest contexteuropean violent şi cum repercutează eveni-mentele din Occident la noi? Cum influen-ţează acestea activitatea culturală şi socialăde la noi?România este ea însăşi unul dintre furni-

zorii de emigranţi şi nu puţine probleme auapărut din această pricină în UE. În plus,România nu face parte din nucleul portant

al UE, e tolerată, dar nu e socotită un mem-bru de bază. Observaţi numai ce domeniisunt finanţate prin proiectele europene şiveţi deduce ce rol ni s-a rezervat. Suntem, cade atâtea ori în istorie, la magine imperiuluişi asta ne face interesanţi. Prin urmare, noivom excela la capitolul declaraţii, dar altfelnu vom fi imediat afectaţi.

Ce opinie aveţi despre Brexit? Dar desprepresupusa lovitură de stat (eşuată) dinTurcia? Cum ar putea afecta acest act politiccursul politicii europene, implicit al politiciiromâneşti?Brexit-ul este urmarea unei duble aro-

ganţe: una a Uniunii Europene, care credecă nu mai există viaţă dincolo de graniţele eişi alta a politicienilor britanici, care au riscatceea ce nu ar fi trebuit riscat. Şi mai este olecţie despre manipulare, despre catastrofe-le la care poate duce populismul. Lecţia pecare trebuie să o deprindem de aici este cănimic nu este sigur, că nu am scăpat de fan-tomele trecutului, că Uniunea Europeanănu reprezintă o structură garantată şi defi-nitiv instaurată. Lumea este în schimbare,UE se află sub o presiune pe care nu a maicunoscut-o niciodată şi pe care nu ştie cumsă o gestioneze.

Poate fi considerată Uniunea Europeanădrept un experiment social sau este doar oformă de apărare a Occidentului în faţa mari-lor puteri din afara bătrânului continent(Rusia, China, SUA etc.)Uniunea Europeană şi Europa nu sunt unul

şi acelaşi lucru! Prima este o macrostructurăpolitică, economică, financiară, administra-tivă, a doua este o realitate în primul rândistorică şi culturală, cu o tradiţie milenară.Creştinismul este unul din ingredientelesale esenţiale, alături de cultura greco-romană. Există un conflict mocnit întreUniunea Europeană şi Europa; prima este oîncercare de a ţine în frâu derapajele extre-miste de care civilizaţia europeană ademonstrat că este capabilă, cu tot umanis-mul de care a făcut caz atâtea secole. În oricecaz, vorbim de o Europă care a fost nevoităsă se reinventeze după al doilea războimondial, şocată de ea însăşi şi de ororile în

58

Bogdan Creţu

care poate sucomba, în pofida marii culturii,a filosofiei raţionaliste, a muzicii şi literatu-rii, a principiilor de civilizaţie pe care le-aemanat, a Drepturilor Omului; vorbim des-pre o Europă sfâşiată vreme de decenii de o„cortină de fier”, oficial acuzată, dar practicacceptată la finele războiului; vorbim des-pre o Europă care a asistat neputincioasă lacrimele comunismului, care s-a scindat întreest şi vest şi care s-a retras, treptat, nu într-opractică a bunei guvernări, cât într-un dis-curs prudent, impecabil politic. UniuneaEuropeană de azi este o structură de tip uto-pic (şi orice utopie este condamnată la fali-ment!), o construcţie uriaşă, în care nimeninu mai apucă să deretice de la un cap laaltul şi care se simte, iată, zguduită de pro-blemele reale, care nu se mai pot rezolvaprin discurs. Abia de aici începe să se între-vadă posibilul faliment al acestui monu-mental proiect.

Ce părere aveţi despre scandalul tezelor dedoctorat plagiate? Cum poate fi oprit acestfenomen nesănătos?Atacul la normalitate pe care politicienii

l-au dat şi în acest domeniu demonstreazăprecaritatea clasei politice, dar şi prostia ei.Doctoratul este o etapă într-o carieră acade-mică, altfel devine o zorzoană inutilă, snoa-bă. Zilele trecute, un primar de sector prinscu mâţa în sac regreta că a cedat şi el acestei„mode”. A devenit, deci, nu o necesitate, ci o„modă”. Fenomenul poate fi oprit într-unsingur fel: prin asigurarea independenţeipo li tice a structurilor sistemului de învăţă-mânt.

În afara Academiei Române funcţionează maimulte organisme numite pompos „academii”,care sunt alimentate cu bani de la bugetul destat. Ce credeţi despre această situaţie aiuri-toare?Academia Română este una singură şi ea

a împlinit în acest an 150 de ani de la înfiin-ţare.

Ca şi Olimpul, ea este şi trebuie să rămâ-nă singulară. Pluralul nu i se potriveşte. Totcu resort politic, dar apoi larg comercial, auluat naştere tot felul de asociaţii, de confre-rii care şi-au arogat abuziv numele de aca-

demii. Procedeul îmi aminteşe de mărcicare mai păcăleau naivii, precum Pavasonic,Mike etc. Diferenţa este că aceste organizaţiinu au în spate nici tradiţia şi nici structuraştiinţifică pe care le deţine AcademiaRomână. Aceasta nu înseamnă doar forulelitelor ştinţifice şi sediul de pe CaleaVictoriei, aşa cum se crede, ci zeci de insti-tute de cercetare, în care lucrează peste2.500 de cercetători. Este vorba despre unîntreg sistem, deci. Preluarea abuzivă a ter-menului de „academie” este o metodă de apirata prestigiul Academiei Române, care artrebui interzisă prin lege.

Ce înseamnă să scrii o carte? Cât de greu estesă realizezi un proiect cultural? În ziua deastăzi se creează, mai nou, volume întregi, pebandă rulantă, din puşcărie. Cine poartă vinaacestei situaţii? Sunt profesori care îşi daigirul pentru aceste lucrări. Cum comentaţi?A scrie o carte înseamnă muncă şi, în

cazurile fericite, mai mult decât atât: voca-ţie. Nu vreau să dau prea mare importanţăfenomenului „savanţilor” din puşcării.Dacă nu ar fi găsit acoperire legală, el nu s-ar fi petrecut. Cum nu există pădure fărăuscături, nu mă miră nici faptul că acestetentative de fraudă şi-au găsit şi susţinătoridin mediul academic. Dar cred că acestfenomen nu este unul cultural, ci unul poli-tic. El indică mai curând meschinăria sceneipolitice, nu nivelul mediului cultural. Să nule amestecăm, totuşi.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastrăpentru pictură? Vorbiţi-ne, vă rog, despreaceastă distinsă preocupare. Aşa „distinsă” cum este, precuparea mea

pentru pictură nu există! Sunt un avid con-sumator de pictură, am stat ore şi ore în şirprin muzeele europene, cred că mă pricepdestul de bine la istoria artei, dar nu amţinut niciodată un penel în mână. Nu suntcapabil să trag o linie dreaptă, abilităţilemele au rămas, în acest domeniu, la nivelpreşcolar. Şi totuşi, la un moment dat mi s-adus buhul cum că aş picta. Totul porneştede la un fel de farsă, pe care am primit-o cuumor şi căreia i-am răspuns în „Ziarul deIaşi”, cu ceva ani în urmă. Cred că în ziarul

59

Intelectualul a ajuns o figură secundară...

„Adevărul” trebuia să mi se facă un portretde o pagină. M-am întâlnit cu o jurnalistăsimpatică, i-am răspuns la toate întrebărileposibile (întrebări imposibile nu mi-a pus,din păcate) şi am încheiat capitolul. Am şiuitat de poveste, nu am mai căutat ziarul.Peste puţină vreme, am început să mă simttachinat, uşor ironizat de amici. Am primitcadou un frumos set cu un toc cu tuş, pen-tru grafică. Mirat, l-am dat mai departe,unei prietene care chiar se pricepea. După ovreme, am aflat şi eu ceea ce ştia deja tot târ-gul: că aş fi pictat. Şi m-am dumirit: printrepozele trimise, toate ludice, era şi una încare, plouat, la propriu mai ales, dar şi lafigurat, mă repezeam, cu un penel în mână,către tabloul uscat al unui pictor. Eram înatelierul cuiva. Dar această fotografie intraîn dialog cu celelalte, în care muşcam dintr-o broască ţestoasă ca dintr-un sandviş, tră-geam dintr-o narghilea, şezând pe pernemoi, înconjurat de doamne frumoase, într-un local din Istanbul ori ţineam în mână,într-o ipostază burlesc hamletiană, un cra-niu. Reieşea de acolo că mă hrănesc cu ţes-toase vii, că am harem, că adesea meditez lacele veşnice într-un osuar şi, în fine, că... pic-tez. Deşi nu am suflat un cuvânt despre aşaceva (nici nu aveam cum), acea fotografie afost suficientă pentru ca în redacţie să seîncropească o şaradă kitsch, din care reieşeacă, atunci când e sastisit de viaţa literară,criticul literar Bogdan Creţu se retrage înfaţa şevaletului... Asta e tot. Aşa s-a născutpasiunea mea „distinsă” pentru pictură: dinimaginaţia unor jurnalişti!

Care sunt, pentru Bogdan Creţu, cei maiîndrăgiţi scriitori? Nu ştiu care sunt cei mai „îndrăgiţi”.

Sunt un cititor profesionist, deci sunt capa-bil să mă detaşez de reacţiile afective pecare, fireşte, le am. Afectiv, sunt mai legat deDumas decât de Kafka. Ceea ce nu înseam-nă că pot face confuzii. Am citit probabilsute, poate mii de scriitori şi am scris desprealte (mai puţine) sute. Dintre aceştia, îi potselecta pe cei care mi se potrivesc mie:Tolstoi, Dostoievski, Proust, Thomas Mann,Faulkner, Nicolae Breban; dintre critici, amîncercat să fur meserie, ca să spun aşa, de laG. Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu.

La ce nivel este poezia noastră contempora-nă? Avem cu ce ne mândri?Iar trebuie să ne mândrim? Poezia con-

temporană este, zic eu, la un nivel foartebun: după generaţia douămiiştilor, care adat nume deja clasicizate, precumConstantin Acosmei, Marius Ianuş, DanSociu, Radu Vancu, Ştefan Manasia, V. Leac,Claudiu Komartin, T.S. Khasis, Dan Comanş.a., asistăm la o nouă pleiadă de tineripoeţi: fiecare cu formula lui, am impresia căei nu mai alcătuiesc o generaţie distinctă,deşi în mod evident imaginarul lor, ca şiretorica poeziei pe care o scriu, influenţatede noile mijloace de comnicare, îi despartede generaţia mea, care este ultima falangă acivilizaţiei Guttenberg. Oricum poezia acăpătat aspectul unui discurs solipsist, vala-bil estetic, dar rupt cumva de scena mare aliteraturii. Ea tinde să devină un fenomenlarg cultural sau chiar unul social. În oricecaz, în literatura de după 1990, două dome-nii au excelat: critica literară şi poezia. Prozaeste mult în urmă. Îmi explic acest lucru şiprin interesul cititorilor pentru alte tipuri dediscurs decât cel tradiţional ficţional.

Ce este ura, domnule Bogdan Creţu?Sunt bucuros să vă spun, cu mâna pe

inimă, că nu mă duce capul să vă răspund laaceastă întrebare. Nu sunt capabil de ură.De gelozie, de orgoliu – da, dar pentru urăîţi trebuie o consecvenţă pentru care eu nuam resurse. Oricum, am observat cum semanifestă ura în ceilalţi. Or, ea are efectedegradante nu asupra celui urât, ci asupracelui care urăşte. Nimic nu se poate face cusentimente negative, fără calm, fără senină-tate, fără distanţă. Ura este prostie, pentru cănumai prostia simplifică lucrurile, le reduce la osingură dimensiune. Or, a urî pe cinevaînseamnă a nu vedea, a nu vrea să vezidecât partea întunecată a unei persoane,care te dezavantajează; înseamnă a simplifi-ca foarte mult realitatea, a o înghesui într-oprejudecată. Ura este prejudecată, deci lenea gândirii! Şi, mai grav încă, încremenireafectivă. Nu urâm, în pofida aparenţelor, cuinima, urâm cu creierul. Or, creierul estemai prost decât inima. Urâm cu intereselenoastre lezate, cu meschinăria noastră. Ura

60

Bogdan Creţu

stârneşte în noi pornirile elementare, primi-tive. Lucru grav, ura poate fi indusă multmai uşor decât iubirea; masele pot fi orien-tate către ură, nu şi către iubire. Existăforme colective ale urii şi acestea sunt catas-trofale.

Accept ura într-un singur context: celpasional. Pentru că acolo se poate reconvertiîn iubire. Şi o prefer în variantă feminină.Dar nu simt nevoia să dezvolt...

Numiţi 7 cei mai importanţi români din isto-rie (cu un scurt argument).De ce şapte şi nu 15? Răspunsul nu are

cum fi altfel decât arbitrar. Spuneţi „impor-tanţi”, ceea ce nu implică un criteriu valoric.Este Ceauşescu un om important în istoriaRomâniei? Eu cred că este, oricât rău ar fifăcut... Cine reuşeşte să facă mult rău, săschimbe soarta unei ţări devine o personali-tate importantă. Dar să închei cu speculaţii-le.

Aleg aşa: Ştefan cel Mare (pentru curaj &orgoliu); Dimitrie Cantemir (pentru că aexcelat în atâtea domenii, dar şi pentru dis-ponibilitatea ludică, pe care puţini o intu-iesc); Mihail Kogălniceanu (întemeietor cul-tural); Carol I (pentru încăpăţânarea de agândi modernizarea României); MihaiEminescu (cu riscul de a părea naiv: pentrupoezia sa, oricînd competitivă valoric cu ceaa marilor autori europeni); I. L. Caragiale(pentru geniul său maliţios; e unul dintrecei mai inteligenţi scriitori pe care i-am cititvreodată); G. Călinescu (pentru faptul că aimaginat literatura română în forma pe careo acceptăm noi azi); scriitorul român adevă-rat din timpul comunismului (oricare numedin lista de mai jos este la fel de bun: MarinPreda, Nicolae Breban, Nichita Stănescu,Eugen Simion, Nicolae Manolescu – adevă-ratul Manolescu, cel de dinainte de 1990 –),pentru că s-a încăpăţânat să îşi inventezepropriul interval liber într-o lume drasticcontrolată; pentru că a salvat literaturaromână.

Religia - pace sau război? Este religia uninstrument al concordiei sau, mai degrabă,unul al conflictelor?

Orice religie, profund asimilată, teîndeamnă la acceptarea diferenţei. Cumeste ea intrumentalizată politic – e o altăproblemă, veche de când lumea. Religia nueste un instrument, religia este o structurăcare îţi ordonează nevoia de a opune cevaconştiinţei morţii. Avem nevoie de Dumne -zeu, într-o formă sau alta, mai ales dinteama atavică de moarte, de neant. Dinnevoia de a accepta neacceptabilul. Religiavizează verticalitatea metafizică, nu orizon-talitatea politicului.

Intelectualul român de astăzi este un om reli-gios?Lumea noastră este, de multă vreme, una

nu doar secularizată, ci şi rătăcită în raportcu valorile spirituale. Realitatea noastră esteuna limitată, săracă. Ea ţine de lumea vizibi-lului, e măsurabilă cu ajutorul bietelor noas-tre simţuri. Succesele noastre sunt mai alescele sociale, valorile sunt materiale. Religiase insinuează stângaci în spaţiul public; demulte ori o face într-o manieră comercială,de prost gust. Sunt puţini intelectuali credi-bili care îşi asumă tranşant şi demn religio-zitatea.

Ce înseamnă Dumnezeu pentru BogdanCreţu?Iisus Hristos este eroul meu preferat. Un

om viu, pipăibil cu mâna. Creştinismul este,cred, cea mai contradictorie religie, pentrucă îl obligă pe om să îşi asume ceea ce,poate, nu ţine de natura sa: faptul că forţalui spirituală poate proveni din smerenie,din slăbiciune, din altruism, din iubire. LaDumnezeu îndrăznesc să bat greu, foartegreu, abia după ce reuşesc să mă împac cutoate vinovăţiile mele. Este însă o problemăde o intimitate maximă, pe care mă feresc săo negociez public.

Ce proiecte aveţi în desfăşurare? Multe, nu ţin să le deconspir. Am în lucru

câteva cărţi de critică şi istorie literară. Maiam în lucru şi un roman. Mă apropii de vâr-sta de 40 de ani şi asta mă cam sperie un pic,simt că se înteţeşte singura competiţie pecare o accept: aceea cu mine însumi. Şi nu esimplu. E ori, ori!

61

Intelectualul a ajuns o figură secundară...

62

Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie1978, în judeţul Constanţa) este directoral Institutului de Filologie Română „A.Philippide” din Iaşi şi conferenţiar doc-tor la Catedra de Literatură română dincadrul Facultăţii de Litere, Universitatea„Alexan dru Ioan Cuza” din Iaşi. Volumepublicate: Arpegii critice. Explorări în criti-ca şi eseistica actuale, Editura Timpul, Iaşi,2005; Matei Vişniec – un optzecist atipic,Editura Universităţii „Alexandru IoanCuza”, Iaşi, 2005; Lecturi actuale. Paginidespre literatura română contemporană.Editura Timpul, Iaşi, 2006; Utopia negati-vă în literatura română, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2008; Inorogul laPorţile Orientului. Bestiarul lui DimitrieCantemir. Vol. I. Premise. Bestiae Domini,vol. II. Bestiae Diaboli, Editura InstitutulEuropean, Iaşi, 2013; Iluziile literaturii şideziluziile criticii. Noi coduri de lectură,între estetic şi ideologic, editura Contem -poranul Bucureşti, 2015. Stagii de cerce-tare la Paris, Roma, Barcelona. Cronicarliterar, eseist; a publicat peste 500 de arti-cole în principalele reviste de cultură şi

academice din ţară. Semnează prefeţe lanumeroase volume, antologii etc.Membru al Uniunii Scriitorilor din Ro -mânia şi al Asociaţiei pentru LiteraturăGenerală şi Comparată. Din 2006, sem-nează o rubrică săptămânală în paginade opinii a cotidianului „Ziarul de Iaşi”.Premii: Premiul pentru debut al UniuniiScriitorilor din România (2005); Premiulpentru debut al revistei „Convor biri lite-rare” (2005); Premiul pentru debut al„Ziarului de Iaşi” (2005); Premiul pentrucritică al revistei „Ateneu” (2006);Premiul de Excelenţă în critică literară, alFundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şiArtă, Academia Română (2009); Premiulde excelenţă al Revistei „Contempo -ranul. Ideea Euro pea nă” (2012); Premiulrevistei „Transilvania” (2013); PremiulAcademiei de Ştiinţe a Ucrainei, 2012;Laureat al concursului „Cartea ştiinţifi-că” al Asociaţiei Interna ţionale a Aca -demiilor de ştiinţă, Moscova, 2012(ambele în colaborare, obţinute pentrulucrări colective); Premiul „TituMaiorescu” al Academiei Române.

63

Mulţi dintre cei care reflectează asupracontribuţiilor ştiinţelor limbajului la studiulsau predarea literaturii consideră de la sineînţeles faptul că rolul esenţial al lingviştiloreste de a oferi specialiştilor în literatură in -stru mente pentru analiza textelor care îi in -teresează. Desigur, lingviştii joacă acest rol,dar un anumit număr dintre ei, în special cei

care lucrează din perspectiva pragmaticii saua analizei discursului literar nu se recunoscîn această concepţie oarecum reducţionistă,care vede în lingvistică o disciplină auxiliară.De fapt, evoluţia ştiinţelor limbajului şi aansambului ştiinţelor umane şi sociale înce-pând din anii 1970 au reînnoit profund rela-ţiile între ştiinţele limbajului şi literatură.

Traducere

Dominique Maingueneau,Lingvistică, literatură,

discurs literar1

- traducere de Maria SÂRBU-CRUDU -

Ceea ce ridică probleme, când examinăm cu atenţie relaţiile actuale între lingvistică şi literatură,este tocmai cuplul „lingvistică şi literatură”. Un astfel de titlu ne permite să-i dăm dreptate sti-listicii clasice bazate pe analiza şi interpretarea faptelor de limbă, dar ridică probleme când jude-căm în termeni de analiză a discursului literar. În acest articol amintim care sunt condiţiile deposibilitate a unui demers de analiză a discursului, care se dovedeşte cu greu compatibil cu abor-dările care „aplică” lingvistica unui univers care i-ar fi străin. Astfel, se pare că profesorul carevrea să recurgă la ştiinţele limbajului pentru a înţelege literatura are la dispoziţie două aparateconceptuale şi metodologice: unul prin esenţă destinat analizei de texte, altul care pune în cauzăorice opoziţie simplă între text şi context.Cuvinte-cheie: analiza discursului, didactică, lingvistică, literatură, structuralism, stilistică.

The problem, when you consider the current relationship between linguistics and literature, isprecisely the ”linguistics” and ”literature” couple. Such a title allows us to do justice to the clas-sical stylistics which is based on the analysis and the interpretation of the facts of language, butis problematic when we think in terms of analysis of literary discourse. In this article we recallwhich are the conditions of possibility of a discourse analysis approach, which hardly proves com-patible with the approaches which ”apply” linguistics to a universe that would be foreign to it. Itthus appears that the teacher who wants to use the language sciences to understand literature hasat his disposal two conceptual and methodological devices: one mainly designed to the analysis oftext, the other that challenge simple opposition between text and context.Keywords: discourse analysis, teaching, linguistics, literature, structuralism, stylistics.

Abstract

Maria SÂRBU-CRUDU, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Doctor în filologie (teză de doc-torat publicată în 2013), traducător autorizat pentru limba franceză. Debut literar în revista Litere, 2010,e-mail: bleu_mariaa@yahoo.com

1 Traducerea articolului «Linguistique, littérature, discours littéraire», publicat de DominiqueMaingueneau în revista Le français aujourd'hui 4/2011 (n°175) , p. 75-82

Rela�ii care au evoluat

Înaintea anilor 1960Până în anii 1960, relaţiile dintre lingvis-

tică şi literatură nu au fost deloc problema-tice. Se orientau prin esenţă în ambele direc-ţii. Când trebuia, din perspectivă filologică,să „stabileşti” un text literar, se făcea apel lacunoştinţele acumulate de gramatica istori-că, căreia literatura îi procura o bună partedin datele sale de limbă. Pe de altă parte, sti-listica permitea articularea studiului fapte-lor de limbă şi cel al operelor. De fapt, secade să distingem două tipuri de stilistică,care nu ar opera pe acelaşi plan:

– O stilistică şcolară, în prelungirearetoricii clasice, care este o stilistică a„mijloacelor de expresie”; ea pleacăde la postulatul conform căruia se potstabili raporturi sistematice între„procedee” lingvistice şi „efecte” asu-pra cititorului. Este vorba de o stilisti-că atomistă, care consideră textul carezultat al unei întrebuinţări cores-punzătoare a unui fel de cutie cuinstrumente unde găsim, în esenţă,categoriile gramaticii descriptiveuzuale şi ale retoricii figurilor.

– Cealaltă stilistică, pe care o voi carac-teriza ca „organică”, este strâns legatăde estetica ro mantică; practic nu aatins învăţământul secundar. Ea con-cepe opera literară ca „expresie” aconştiinţei unui subiect, scriitorul,care manifestă de-a lungul operei saleo „viziune asupra lumii” care îi esteproprie. Acestei stilistici îi putem aso-cia lucrările lui Léo Spitzer, care pre-lungesc, ele însele, faimosul studiu allui Proust cu privire la stilul luiFlaubert (1920). De fapt această stilis-tică organică nu întreţine un raportesenţial cu gramatica; pentru ea,noţiunea de stil nu se reduce la o anu-mită mânuire a limbii: în ultimăinstanţă, obiectul final al acestei stilis-tici este conştiinţa creatoare a scriito-rului, exprimată în şi prin opera sa.Astfel pentru L. Spitzer „sângele crea-ţiei poetice este pretutindeni acelaşi,fie că ne referim la sursa limbaj sau idei

sau intrigă sau compoziţie [...]Deoarece se întâmplă să fiu lingvist,sub un unghi lingvistic m-am plasat,pentru a avansa către unitatea operei”(1948:18). Făcând din operă proiecţiaschemelor obsedante ale unei conşti-inţe creatoare, această stilistică mini-malizează articulaţiile textuale şi dis-pozitivele de enunţare, oricare planputând fi pus direct în relaţie cu acest„soare” – metafora este a lui Spitzer –care este conştiinţa creatoare.

Vom nota că aceste două stilistici nu audeloc aceeaşi relaţie cu valoarea. Pentru stilistica şcolară, fiecare procedeu poate fimai mult sau mai puţin „reuşit”, în funcţiede adecvarea sa la finalitatea care i se atri-buie. În schimb, pentru stilistica organică,fiecare operă îşi defineşte propriile norme şieste incomensurabilă în raport cu oricarealta.

64

Maria Sârbu-Crudu

65

Dominque Maingueneau, Lingvistică, literatură, discurs literar

Cotitura anilor 1960Curentele critice ale anilor 1960 au între-

rupt situaţia anterioară, conferind un rol deprim plan lingvisticii. Dar această transfor-mare s-a datorat în esenţă susţinătorilorstructuralismului literar, căci critica temati-că, aflată la apogeu, aparţinea clar stilisticiiorganice, puţin preocupată de studii grama-ticale. Structuralismul înţelegea să se spriji-ne pe progresele lingvisticii pentru a elabo-ra o adevărată ştiinţă a textului literar. Dardacă înţelegem prin „lingvistică” o discipli-nă care stu diază proprietăţile limbilor natu-rale, de fapt în aceste lucrări care se doreaua aparţine structuralismului literar obser-văm cu uşurinţă că nu era deloc vorba des-pre grupuri nominale, determinare, aspect,tematizare, variaţie, intonaţie, etc. Se mânu-iau, mai presus de orice, noţiuni ca „pa -radigmă”, „sintagmă”, „conotaţie”, „ac -tant”... „Imperialismul lingvistic” atât dedenunţat pe atunci a fost mai ales un impe-rialism semiologic.

Domeniile care s-au dezvoltat cel maibine atunci sunt naratologia, poetica (în sensrestrâns de teorie a poeziei) şi studiile devocabular.

Naratologia, în ciuda câtorva împrumu-turi terminologice mai degrabă metaforice(„sugestie narativă”, „mod”...), s-a dezvol-tat fără o referinţă clară la lingvistică. Câtdespre „poetică”, prin esenţă în versiuneasa jakobsoniană, aceasta a prelungit progra-mul Formaliştilor ruşi de la început de secolfără sa datoreze mult studiului limbilornaturale. Există de altfel o legătură evidentăîntre enunţurile poetice şi epistemologiastructuralistă, care era bazată pe opoziţiilepragmatice. Principiul proiecţiei axei substi-tuţiilor pe axa combinaţiilor nu implică omodelizare constrângătoare a proprietăţilorlingvistice.

Singurul domeniu exclusiv lingvisticcare s-a dezvoltat sunt studiile de vocabularal operelor literare, fie în statistica literară,fie, în mod mai masiv, în analizele inspiratede lexicologia structurală: studii distribuţio-nale, câmpuri semantice, descompunerisemice... Dar, de cele mai multe ori, vocabu-larul astfel studiat nu era inserat în tramasintactică sau textuală, ci în reţele de unităţi

decontextualizate, aşa-zise „reprezentative”pentru operă. Lingvistica structurală, careeste o lingvistică a semnului, favoriza acesttip de cercetare, care prelungea, cu mult maimultă rigoare, vechi gesturi filologice.Predilecţia pentru studiile de vocabular seexplică şi prin uşurinţa cu care puteau fi ela-borate interpretări de ordin extratextual:psihologice sau socio-istorice.

Noua configurare

Cele două niveluriCând, în anii 1970, structuralismul literar

s-a întors de unde a plecat, mulţi au trasconcluzia, foarte în pripă, că acest lucru s-aîntâmplat fiindcă lingvistica îşi depăşiserolul. Literarii s-au rupt astfel de lingvistică,invocând o experienţă ratată, care de faptnu a avut loc. În ceea ce o priveşte, lingvis-tica s-a focalizat pe studiul limbii, renun-ţând să-şi exporte conceptele şi metodelecătre alte discipline.

Dar lingvistica s-a reconfigurat tocmai înmomentul în care părea să se întoarcă lamodelizarea limbilor naturale, ceea ce le-apermis, în cursul anilor 1980, literarilor şilingviştilor să restabilească progresiv con-tactul pe baze diferite. Dezvoltarea lingvis-ticii textuale, a curentelor pragmatice şi ateoriilor enunţării a modificat într-adevărconsiderabil distribuirea cărţilor de joc. Maiexact, această acţiune s-a exercitat la douăniveluri distincte:

– La un prim nivel, aceste noi proble-matici au permis dezvoltarea unei sti-listici a textului literar care ofereainstrumente de analiză mult mai per-formante decât acelea care prevalau înstilistica mijloacelor de expresie, deexemplu în manualele lui M. Cressot(1947) şi J. Marouzeau (1941). Aceastaa putut astfel să câştige rapid concur-surile de recrutare a profesorilor delimba franceză şi chiar să intre în pro-gramele învăţământului secundar, înspecial prin reforma programelor delimba franceză care a intervenit în1996.

Teoriile enunţării lingvistice au permisaccesul la fenomene lingvistice de o mare

fineţe (modalităţi, discurs raportat, polifo-nie, punct de vedere, temporalitate, deter-minare nominală, conectori argumentativi,reformulări...) în care se împletesc strânsreferinţa la lume şi înscrierea enunţiatoruluiîn propriul discurs. Or literatura mizeazăenorm pe aceste detalii, pentru analiza căro-ra comentariul literar tradiţional nu deţinemijloace corespunzătoare. Am putea spunecă, graţie teoriilor enunţării, „sămânţa”obiectului text a fost schimbată, ca şi cum s-ar fi utilizat un nou microscop, mult maiputernic, capabil să modifice scara percep-ţiei noastre. În plus, reflecţia asupra enunţă-rii a permis trecerea fără soluţie de continui-tate de la o lingvistică a propoziţiei la o lin-gvistică a discursului. Aici mai degrabăcurentele pragmatice sunt cele care au exer-sat o influenţă decisivă: în special prinnoţiunea de gen care permite examinareatextelor ca urme ale unor activităţi desfăşu-rate în cadrul unor instituţii de vorbire saual unor norme partajate. Ca orice comporta-ment social, enunţarea literară a apărut casupusă în acelaşi timp unor norme socialegenerale şi unor norme de discurs specifice.

– La un al doilea nivel, o perspectivă deanaliză a discursului contribuie laaruncarea în aer a celor două zăvoarecare sunt restrângerea studiului laOpere (adică la operele „mari”) şiopoziţia între abordări „interne” şiabordări „externe” ale textelor, făcândreferinţă când la domeniul puţin sigural „istoriei literare”, când la sociologiesau la psihologie, sau mai larg la ştiin-ţele umane şi sociale. Astfel, în loc săse rămână în opoziţia text/contextcare delimitează spaţiul tradiţional alstudiilor literare, se gândeşte în ter-meni de discurs literar şi se deplaseazăaxa inteligibilităţii: de la text către undispozitiv de vorbire în care condiţiilespunerii traversează spusul şi în carespusul trimite la propriile sale condiţiide enunţare (statutul scriitorului aso-ciat modului său de poziţionare în

câmpul literar, rolurile ataşate genuri-lor, relaţia cu destinatarul construităde-a lungul operei, suporturile mate-riale şi mo durile de circulaţie a enun-ţurilor...). Din această perspectivă, aenunţa literatură înseamnă în acelaşitimp a se sprijini pe un dispozitiv decomunicare şi a-l valida chiar prinaceastă enunţare1.

Dincolo de aplicareChiar dacă rămânem la primul nivel,

adică nu ne înscriem într-o perspectivă deanaliză a discursului în sens strict, introdu-cerea masivă de concepte şi de metode pro-venite din teoriile enunţării lingvistice, dinlingvistica textuală şi din curentele pragma-tice modifică, de voie de nevoie, maniera încare pot fi concepute relaţiile dintre „lin-gvistică” şi „literatură”. Stilistica tradiţiona-lă utiliza resursele lingvistice ca instrumen-te pe care le luai şi le lăsai. Dar problemati-cile referitoare la „discurs” ne obligă săieşim dintr-o concepţie „aplicaţionistă” arelaţiilor dintre „lingvistică” şi „literatură”,în care lingvistica, care ar aduce numai cate-gorii descriptive elementare, ar fi pusă înserviciul unor interpretări presupuse a fi deordin superior. Progresele în materie degenuri ale discursului, cunoştinţe partajate,polifonie enunţiativă, anaforă, marcatori aiinteracţiunii orale, procese argumentative,legi ale discursului, implicit, etc. permitîntr-adevăr înţelegerea unei opere în globa-litatea sa, înţelegerea ei în acelaşi timp catotalitate textuală şi ca proces enunţiativînscris într-un dispozitiv de comunicare.Astfel, când abordează literatura ca discurs,ştiinţele limbajului nu se mai mulţumesc săajute la elaborarea de interpretări construiteîn alt spaţiu, ele sunt determinate să spunăceva despre însăşi opera în măsura în careaceasta mobilizează în mod singular unanumit număr de invariante.

Aceasta nu înseamnă că abordările carestudiază minuţios fenomenele lingvistice artrebui totuşi descalificate, dimpotrivă.

66

Maria Sârbu-Crudu

1 Pentru o prezentare mult mai detaliată, autorul face trimitere la articolul său Discours littéraire(2004).

Studiul literaturii, mai ales când este vorbadespre practici de predare, se face în modinevitabil în diferite moduri; unul dintre eleconsistă în a raporta sensul la faptele delimbă care îl fac posibil.

Putem astfel distinge patru modalităţi deintervenţie a ştiinţelor limbajului în dome-niul literar:

1. Conform primei dintre ele, studiulfenomenelor lingvistice contribuie la inter-pretarea unui pasaj de text sau a unui text,raportându-le la figura creatorului lor, lacaracteristicile unei epoci sau ale unei colec-tivităţi; regăsim aici problematicile stilisticeuzuale, care pot trece prin căile stilisticiimijloacelor de expresie şi a efectelor sau sti-listica organică.

2. Conform celei de a doua, analiza sestrăduieşte să caracterizeze lingvistic unansamblu discursiv construit sub formă decorpus: un ansamblu de texte depinzând deun gen, de o poziţionare: există caracteristicilingvistice ale comediei de bulevard sau alepoeziei parnasiene? De această dată, estevorba, înainte de toate, de modalizareazonelor de regularitate.

3. Conform celei de a treia, studiul sedeschide unor problematici mai compre-hensive, unei reţele de articulări care asocia-ză textele unor succesiuni de fenomenediversificate: scenă de enunţare, câmp lite-rar, etos, etc. Ne găsim acum într-o proble-matică de analiză a discursului.

4. Conform celei de a patra, nu mai suntoperele unicul obiect, ci discursul literar,înţeles ca reţea de genuri foarte diverse, din-colo de genuri cărora le aparţin operele pro-priu-zise.

Rezisten�e de ordin institu�ional

Se constată totuşi că numeroşi specialiştiîn literatură sunt foarte reticenţi cu privirela problematicile de analiză a discursului,chiar şi atunci când integrează cu plăcere înreflecţia lor teoriile enunţării lingvistice.Acest lucru este explicabil. Concepţia noas-tră asupra literaturii rămâne dominată de odoxă puternică provenită din estetica

romantică, potrivit căreia literatura trebuieopusă restului celorlalte producţii verbaleale societăţii: ar exista pe de o parte enunţu-rile „tranzitive”, care şi-ar avea finalitateadincolo de ele însele, pe de altă parte opere-le veritabile, „intranzitive”, „autotelice”,cele ale literaturii, care nu ar putea fi abor-date decât pornind de la postulatul inco-mensurabilităţii lor. Ceea ce Mallarmé, într-un text celebru, exprimă într-o formă radi-cală opunând „Versul” „reportajului univer-sal”, „numerarului facil şi reprezentativ”.Dacă acceptăm asemenea presupoziţii, ana-liza discursului apare ca un demers vătămă-tor a cărui consecinţă este aducerea la obiş-nuitul comunicării a ceea ce depăşeşte dedrept orice obişnuit şi orice comunicare.

De fapt, această opoziţie între sacru şiprofan este foarte greu de făcut când nu nereferim la literatura secolelor al XIX-lea şi alXX-lea, perioadă în care scriitorii îşi producoperele tocmai în interiorul unei astfel deestetici. Şi mai important, defectul său estede a nu permite justificarea complexităţii şia diversităţii faptului literar în timp şi spa-ţiu. Literatura este deplasare perpetuă şilucrare despre frontiere şi în interdiscurs,nu un teritoriu care ar putea fi izolat.Producţia literară nu se opune în bloc şiradical ansamblului celorlalte producţii,considerate „profane”: ea se hrăneşte cumultiple tipuri de enunţuri pe care le devia-ză, le parazitează. Ea trăieşte din schimburipermanente cu diversitatea de practici dis-cursive, cu care negociază modus vivendispecifice. În formele sale dominante litera-tura clasică franceză, de exemplu, se spriji-nea pe normele conversaţiei rafinate întreoameni mondeni; această conversaţie estecea care servea drept univers verbal de refe-rinţă, sursă a normelor care guvernau oricevorbire de calitate, literară sau nu.

Estetica moştenită din secolul al XIX-leaare ca efect şi legitimarea unei anumite dis-tribuţii a sarcinilor în universul academic,unde facultăţile de litere analizează texteprestigioase, acordând o atenţie specială„stilului”, în timp ce departamentele de şti-inţe umane sau sociale abordează texte deprestigiu slab, „documente” care nu suntconsiderate ca pasibile de o abordare stilis-

67

Dominque Maingueneau, Lingvistică, literatură, discurs literar

68

Maria Sârbu-Crudu

tică şi nu sunt studiate decât fiindcă dauacces la realităţi extralingvistice.

Această repartizare a sarcinilor a conti-nuat oarecum până în anii 1990: analiza dis-cursului a evitat cu grijă textele prestigioa-se, în timp ce stilistica literară a integratanumite instrumente împrumutate curente-lor enunţiative şi pragmatice, fără a punetotuşi în cauză gesturile sale esenţiale şischimburile instituţionale pe care acestea leimplică.

Respingând chiar topica ce opune uninterior şi un exterior al textului, un text şiun context, problematicile care aparţin unuidemers în termeni de „discurs literar” sedovedesc mult mai destabilizante decâtabordările „externe” ale literaturii, ca psiho-logia sau sociologia.

Emergenţa unei analize a discursuluiliterar are deci inevitabil consecinţe institu-ţionale care nu pot fi neglijate. În special,suntem determinaţi să ne îndoim că „litera-tura” formează un ansamblu evident şi con-sistent. Nu este numai o nesiguranţă în cepriveşte tipul de texte care trebuie avute învedere (opere veritabile sau sub-literatură?vechi sau contemporane? franceză, euro-peană, universală?...), este şi o nesiguranţăcu privire la extensia acestui domeniu: tre-

buie incluse numai textele, sau trebuieavute în vedere şi condiţiile de viaţă alescriitorilor, constrângerile legate de carte,manualele de literatură, paginile literare aleziarelor, etc.? Cu alte cuvinte, trebuie săavem în vedere un patrimoniu de opereconsacrate, sau faptul literar în toată comple-xitatea sa? De răspunsul la acest tip de între-bare depind multe lucruri, în special califi-cările necesare pentru a fi un bun „literar”.Dacă obiectul disciplinei se rezumă la stabi-lirea unei relaţii vii în cadrul unuiThesaurus de mari texte, adevăratul literartrebuie să renunţe la consideraţiile (sociolo-gice, psihologice, lingvistice sau altele)„exterioare” esenţialului: relaţia hermeneu-tică, afirmarea fondatoare că interpretul nupoate, oricum, să fie demn de textul pe careîl comentează.

Didactica limbii franceze și analiza discursului

În definitiv problema este să ştim cepoate aduce o perspectivă de analiză a dis-cursului pe care nu o găsim în stilistica tra-diţională. Mi se pare că analiza discursuluipoate contribui la conferirea unui plus decoerenţă unei predări a literaturii împărţite

între mai multe obiective: să transmită unpatrimoniu cultural colectiv, să raportezeoperele la locuri, momente, experienţeumane înscrise în istorie, să ajute elevii înstabilirea unei relaţii de ordin estetic cu lim-bajul, fie că este vorba de lectură sau de pro-ducerea de texte.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul căprofesorul de limba franceză întreţine undublu raport cu literatura: o abordează înacelaşi timp sub formă de texte de analizat,şi ca fenomen cultural istoric. Or simpla jux-tapunere a „istoriei literare” şi a analizeitextuale nu este uşoară. Prin problematicilediscursului, este posibil să se articuleze mairiguros cele două abordări, să se treacăpeste împărţirea – încă dominantă în spiriteşi practici – în virtutea căreia profesorul estecând analist de texte şi când biograf sauistoric al mentalităţilor, fără ca o veritabilăarticulare să fie stabilită între cele două.

Analistul discursului poate şi să contri-buie la evitarea rupturii dintre literatură şipracticile sale de producţie şi consum. Doarde puţin timp literatura este perceputăînainte de toate ca un monument pe care îlvizităm mai ales în cadrul şcolii şi pe carenu facem decât să-l glosăm. Până la o datărecentă se făceau versuri pentru căsătorii,pentru zile de naştere, pentru inaugurări,etc. Dar astăzi şcoala caută să dezvolte laelevi noi practici de producţie literară.Analiza discursului, în măsura în care gân-deşte direct textul prin dispozitivul său deenunţare, poate contribui la stabilirea uneibaze pentru aceste practici. Ea permite res-tabilirea legăturilor cu unul dintre obiecti-vele pe care le avea învăţământul retoric înepoca clasică: producerea de texte bazată petehnici.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât analiza

discursului, tocmai pentru că nu este oabordare rezervată textelor literare, nu înţe-lege literatura opunând texte literare şi nonliterare, ci plasează din nou discursul literarîn multiplicitatea enunţurilor care traver-sează spaţiul social. Analiza discursului seîndepărtează, după cum am văzut, de opo-ziţia consacrată de estetica romantică între ovorbire „intranzitivă” (literatura), care nu aravea altă ţintă decât ea însăşi (ţintă autoteli-că), şi vorbiri „tranzitive”, adică, de fapt,restul enunţurilor, care s-ar afla în slujbaunor finalităţi plasate în exteriorul lorînseşi. În aceste condiţii, când specialiștii îndidactica literaturii reflectează asupra aceea ce pot să le aducă ştiinţele limbajului,mi se pare că este necesar să se distingădouă mari tipuri de contribuţii: pe de oparte cele, care ţin de o stilistică ce studiazăfaptele de limbă într-un text pentru a susţi-ne o interpretare, pe de altă parte, cele careţin de o analiză a discursului. Primele suntpreţioasele auxiliare ale oricărei explicări detext oricât de puţin riguroase, celelalte mergdincolo de text, destabilizează opoziţia ime -mo rială între „text” şi „context”. Celor careelaborează dispozitive de predare le revinesarcina de a determina ce elemente de cu -noaştere trebuie să extragă din aceste douăansambluri, în funcţie de obiectivele lor.

Cei care se ocupă de didactică au maipuţin avantajul de a dispune de mult maimultă libertate în ceea ce priveşte ştiinţelelimbajului decât majoritatea specialiştilor înliteratură de la universitate. Pentru didacti-cieni, frontierele instituţionale între studiileliterare şi ştiinţele socio-umane nu constitu-ie o miză majoră; ei pot deci să aleagă învoie ceea ce îi interesează dintre multipleleproblematici pe care le oferă lingviştii.

69

Dominque Maingueneau, Lingvistică, literatură, discurs literar

Bibliografie

- CRESSOT, M. (1947). Le Style et ses tech-niques. Paris: P.U.F.

- MAINGUENEAU.D. (2004). Le Discourslittéraire. Paratopie et scène d’énonciation.Paris : Belin.

- PROUST, M. (1920). À propos du style de

Flaubert, reluat în Chroniques. Paris :Gallimard, 1928, 193-206.

- MAROUZEAU, J. (1941). Précis de stylis-tique française. Paris: Masson.

- SPITZER L. (1948). Stylistics and literaryhistory. Princeton University Press.

70

71

Octavian Paler, de la a cărui naştere autrecut 90 de ani, este, contrar aparenţelor,un performer al drumurilor imaginare, al“călătoriilor interioare”. Autorul „Drumu -rilor prin memorie” e un “sedentar”, un“imobil”, cum singur se autodefineşte, careintrospectează lumea de la un ţărm al lui,deşi “într-un fel toată viaţa ne aflăm înlarg”. Mai ales în largul memoriei, obsesiasa. Memoria care e “singura cale pentru a fitu însuţi”. Călătoriile, reale sau imaginare,sunt pentru Octavian Paler înainte de toate

dramatice confruntări sau „gâlcevi” cu sine.“La urma urmelor – notează el în «Cami -nante. Jurnal (şi contrajurnal mexican)» – înMexic, ca şi aiurea, nu vom găsi sub pietreleruinelor decât adevărurile pe care noi înşinele-am ascuns acolo. Sau de care aveamnevoie”. Iar în altă parte: “E drept că întreruinele labirintului violate de soare ima gi -naţia n-ar izbuti să evite o întrebare decep -ţionată: acesta să fie celebrul labirint? Nu, elnu e acolo. Labirintul există în noi saunicăieri”.

Comentarii

CCoonnssttaannttiinn CCOORROOIIUU

Octavian Paler, tratat despre memorie

Autorul creionează un profil al lui Octavian Paler (1926-2007) având în vedere mai ales douăobsedante teme ale eseistului şi diaristului: memoria şi destinul. Teza sa e aceea că toate călătoriilelui Octavian Paler – livreşti, reale sau imaginare – sunt, în fond, călătorii interioare, de vreme ce,cum scrie într-unul din falsele sale memoriale de drum, labirintul nu se află acolo unde ne spunemitul, ci în noi. Se subliniază faptul că jurnalele, antijurnalele şi eseurile lui Paler sunt scrieri cecompun opera unui moralist din spiţa lui Cioran, cu un stil lipsit de orice disonanţă, prizonier almelancoliei şi al „paradiselor pierdute”, polemist cordial, sentenţios şi nu o dată vituperant fărăforţa şi „iubirea rea” ale autorului „Schimbării la faţă”.Cuvinte-cheie: memorie, călătorie, biografie, destin, singurătate, autoportret, melancolie, paradi-

se pierdute.

The author sketches a picture of Octavian Paler especially considering the two obsessive topics ofthe essayist and diarist: memory and destiny. His thesis is that all Octavian Paler’s journeys –bookish, real or imaginary – are, in fact, inner journeys, since, as he wrote in one of his false travelmemoirs, the labyrinth is not where myth says it is, but within ourselves. It is pointed out thatPaler’s journals, anti-journals and essays are writings that make up the work of a moralist in theline of Cioran, with a style devoid of any dissonance, of a prisoner of melancholy and of "paradiseslost", of a cordial, sententious and vituperated polemicist without the force and "bad love" of theauthor of „Schimbarea la faţă” ("Transfiguration").Keywords: memory, travel, biography, destiny, loneliness, self-portrait, melancholy, paradises

lost.

Abstract

Constantin COROIU - Scriitor, Iași, e-mail: constantin.coroiu@gmail.com

Dar a scris Octavian Paler literatură decălătorie în înţelesul consacrat al sintagmeice denumeşte în definitiv un gen (sau o spe-cie) de frontieră ?! Nici “Drumurile prinmemorie” (1972 şi 1974), nutrite de călă -toriile în Egipt, Grecia şi Italia, nici aminti-tul “Caminante” (1980), nici “Aventuri soli-tare, Două jurnale şi un contrajurnal”(1996),pe care le-am recitit recent în seria de autorde la Polirom, coordonată de GeorgetaNaidin-Dimisianu, nu sunt nici pe departeliteratură de călătorie în sensul consacrat. În“Caminante”, de pildă, călătoria, reală, paremai mult pretext decât subiect, chiar dacănotaţia se produce în timpul observaţiei,fără nici un răgaz între ele, instant, cum s-arzice azi cu un barbarism din romgleza sno-bilor şi a semi docţilor. Jurnalul, cu excepţiaunor contrapuncte ulterioare inserate cucaractere diferite, este scris sur le vif. Oinedită experienţă privind timpul trăirii şitimpul scrierii. Autorul îl începe în momen-tul decolării avionului de la Bucureşti şi îlcontinuă până la întoarcerea acasă.Incursiunile în istorie, filosofie, literatură,

mitologie, eleganţa frazei şi stilul impecabil– Octavian Paler este un mare stilist – facdin lectura jurnalului şi contrajurnaluluimexican, ca, de altfel, şi a altor cărţi ale sale,precum “Mitologii subiective”, “Scrisoriimaginare” sau “Autoportret într-o oglindăspartă”, o pasionantă călătorie spirituală.Eseuri despre melancolie, speranţă, iubire,vio len ţă, tandreţe, putere, ratare, morală,destin şi, desigur, despre memorie, ele sunttotodată profund polemice. E vorba depolemici cordiale, cu o expresie dragămoralistului.

Atipic, cum îl caracterizează în prefaţa laamintita ediţie Radu Pavel Gheo, jurnalulmexican al lui Octavian Paler propune şi onouă paradigmă privind condiţia memo -rialului de călătorie într-o epocă de exploziea imaginii. Dar, în treacăt fie spus, pentru cănimeni, oricât de silitor ar fi, n-a învăţat şinu va învăţa să scrie de la altcineva – fiecarescrie şi moare singur! – un jurnal precum“Caminante” nu poate eventual decât săinducă o benefică inhibiţie celor care cred cunaivitate şi suficienţă că un peisaj natural,

72

Constantin Coroiu

un monument, un sit arheologic nu aşteaptădecât redundantul, tautologicul lor epitet„pictural”.

În apropierea misterioasei jungle mexi -cane sau pe o plajă însorită, pe o viaRomană ori pe Acropole, lângă coloaneleParthenonului atât de aproape de zei, bachiar şi într-un hotel new-yorkez, unde“singurătatea pândeşte cu ochi de cobră dinaluminiu”, sau într-o capitală nordică ; laVeracruz ori la Florenţa, oraşul sfânt al luiMichelangelo, oriunde te poţi simţi în cen-trul lumii, numai dacă ai certitudinea - saumăcar iluzia - unui ţărm care este al tău şi lacare poţi să te întorci de oriunde şi de ori-când. Îmi vine în minte o reflecţie despre ilu-zie a lui Paler: “Don Quijote nu suferă deceea ce se crede, de o iluzie optică. Dacă arfi aşa, cazul lui ar fi o problemă de oftalmo-logie. În fapt, don Quijote ştie că-şi face ilu-zii, dar nu poate trăi fără ele. De aici subli-ma lui încâpăţânare”.

În “Caminante” tulburătoare sunt “dia-logurile interioare” cu Tatle. Nu ştiu ce săcitez mai întâi din acest antijurnal. Tentaţiaînsă este irepresibilă:

“Cuiva care mi-ar spune că mă interesezmai ales de trecutul Mexicului, i-aş răspun -de că nu-i adevărat. Se înşală. Chiar întreruine nu trăim decât în prezent. Şi există osingură elegie cu adevărat cutremurătoare:cea a unui prezent care n-ar fi trăit. În defi-nitiv, ce înseamnă trecut? Îmi aduc amintecâteva versuri dintr-un cântec aztec, mi separe. «Am venit numai să dormim/ Amvenit numai să visăm/ Nu-i adevărat, nu-iadevărat/ Că am venit să trăim pe pământ».Ba da, pentru asta am venit! Până la urmă,nimeni nu ne-a dovedit că avem ceva maibun de făcut cu viaţa decât s-o trăim…Cândva, la Florenţa, în Capela Medici, amîntâlnit un personaj care perora foarte sigurde sine că «lui personal» nu-i place Noaptealui Michelangelo. Numai că el arăta cudegetul spre peretele opus, spre Aurora!Vrând să-i arăt greşeala, am primit unrăspuns stupefiant: «Eu nu-mi schimbpărerile». Lucrurile nu se pot rezolva însăatât de simplu. Am fost pe punctul să-mitransform memoria în viciu şi numailăcomia de prezent m-a salvat”.

Singurătatea printre chiparoşi şi amintiri

O călătorie este şi “Apărarea lui Galilei”.Galileo Galilei, celebrul matematician, fizi-cian şi astronom, fondator al metodei expe-rimentale, care la presiunea Inchiziţieiretractează teza privind rotaţia Pământuluiîn jurul Soarelui, este în această parabolăpersonaj literar, altfel decât la alţi scriitori,de pildă la Bertolt Brecht. Galilei pledează,apărându-se de vina că a abjurat, într-undecor cosmic paradisiac, sub bolta albastrăa cerului italic, printre exoticii chiparoşi şimăslini ce împăduresc colinele înverzite aleFlorenţei. Pledoaria sa devine însă pe par-cursul procesului, al “dezbaterii”, tot maipuţin convingătoare, şi aceasta tocmai dinperspectiva, altminteri inevitabilă, în caresavantul se situează consecvent, şi anumecea a adevărurilor vieţii. Paler imaginează,în fond, un dialog al legendarului erou, carea abjurat pentru a “învinge” rugul care nu ealtceva decât conştiinţa proprie ce ia diverseînfăţişări. Eşecul sau semieşecul discursuluiîşi au cauza şi explicaţia în memorie. Memo -ria care depozitează întreaga aventură avieţii (să nu uităm că Galilei abjură la vârstade 69 de ani) şi care îl “constrânge” nunumai să abjure, dar şi să-şi poarte rugul înspate, un rug veşnic neaprins, şi nu doartimp de nouă ani, adică până la moartea safizică, ci veacuri de-a rândul. În consecinţă,posteritatea lui se va dovedi mult maiproblematică, mai contradictorie şi totodatămai fascinantă decât a altor mari figuri aleEvului Mediu şi ale Renaşterii. Primullucru ce poate fi spus despre eroul luiOctavian Paler este acela că e o victimă amemoriei. Zeiţa uitării încearcă să-l ade me -nească pe bătrânul solitar să rămână în teri -toriile ei, dar nu reuşeşte cu atât mai multcu cât tot ea îi adresează fatalul îndemn:“Priveşte în tine!”. Galilei, apărându-se,încercând să-şi justifice gestul abjurării, îşiaminteşte, provocat de misteriosul şi intran-sigentul interlocutor, tot ce a trăit şi a simţitîn faţa inchizitorilor ai căror ochi “când teprivesc, te pătează cu moarte”, povestind defapt o teribilă experienţă, o aventură care echiar aventura conştiinţei sale. O conştiinţă

73

Octavian Paler, tratat despre memorie

nutrită de o tiranică memorie care nu iartă.El abjură alegând viaţa, Natura, Cosmosul.În zadar i se oferă uitarea şi singurătatea.Ră mâne în continuare robul fericit almemo riei, al amintirilor, poate şi pentru că:“În faţa amintirilor suntem egali cu zeii”. Înfine, refuzând sau neputând să accepte unanume tip de singurătate care i se propune,Galilei se instalează într-o altfel desingurătate - printre chiparoşi şi amintiri:“Cum vrei, Galilei, a zis Zeiţa uitării cu ovoce în care simţeam nici aprobare, nicireproş. Cum vrei… Aici ai fi reuşit să uiţitotul”. Dar a consimţi să uiţi totul înseamnăa muri ceea ce ar fi cu atât mai absurd pen-tru cineva care a refuzat să moară pentru oidee, abjurând, şi a rămas totuşi împăcat cuadevărul său de neclintit, exprimat în fai-mosul eppur,si muove, întrucât “Pământul seînvârte mai departe chiar dacă nu vreaInchiziţia…”. Memoria este norocul şi nefe-ricirea lui Galilei: “Scopul Inchiziţiei nu eraneapărat acela de a te omorî, ci de a aprindeîn tine un rug. Un rug care, arzând în inimata, să te înconjoare de singurătate şi să tefacă să doreşti o fericire care nu are decâtceea ce cer şi plantele. Scopul Inchiziţiei erasă te prefacă în plantă, Galilei. Cenuşa lasăurme şi compromite, în vreme ce o plantătrece neobservată. Şi nu eşti prea departe deacest destin. Deocam dată ceea ce teîmpiedică e memoria ta. Roagă-te să nu uiţice s-a întâmplat şi să nu dai fericirii altnume decât cele fireşti”. Întrebat dacă nu-lapasă liniştea printre măslini şi chiparoşi,Galilei răspunde: “Am ce să-mi aduc amin-te. Nu mă eschivez”. Altminteri, pentru elnici nu există altceva în afara memoriei.Numai că memoria nu e doar şansa lui, ci şia umanităţii. Fusese doar avertizat: “Într-ozi, Galilei, pământul se va învârti nu numaicu mormintele noastre şi cu cenuşa pe careau răspândit-o inchizitorii în lume, ci şi cumormintele lor. Şi atunci, ceea ce conteazăeste ceea ce vor ţine minte oamenii”.

Din perspectiva scriitorului, memoriaeste prin excelenţă epică. În fond, “Apărarealui Galilei” e o naraţiune în dialog ale căreivoci sunt : cea a eroului care se “apără” şicea a misteriosului său interlocutor. Iată oadmirabilă pagină ca un poem în proză:

“M-am visat copil, mă jucam în cenuşă,cenuşă rămasă de la ruguri, dar eu nu ştiamce este un rug, nu ştiam nici ce este un om şice rămâne de pe urma lui când arde un rug.Aşadar, mă jucam în cenuşă, desenam acolofiguri de animale şi de oameni, pe urmă amînceput să adun cenuşa şi să-mi fac păpuşidin ea, păpuşi pe care le adormeam seara şile apăram de frig, învelindu-le când plouasau bătea vântul rece, păpuşi pe care le invi-diau alţi copii. Şi atunci au început să cauterugurile, să strângă cenuşa, să-şi facă şi eipăpuşi, iar când nu mai era ars nimeni seduceau lângă Palatul Inchiziţiei şi aşteptausă mai fie judecat cineva, sperând că voravea peste puţină vreme cenuşă destulăpentru păpuşile lor. Apoi, unde se înălţarugul, alergau în urma convoiului, veseli şinerăbdători, rugându-se să bată vântul pen-tru ca flăcările să se ridice tot mai mari, săardă cât mai frumos cel suit pe rug, dupăcare vântul să stea, să nu împrăştie cenuşa,s-o poată strânge ei, mulţumindu-le la ple-care inchizitorilor, care îi binecu vântau şi îiîndemnau să facă păpuşi vesele…”

Octavian Paler este în literatura românăun (re)povestitor de mituri vechi cărora leconferă sensuri noi. În alte culturi existăscriitori care au potenţat sau au reîntemeiatmituri ale umanităţii, inclusiv pe cele mari,fundamentale. Dacă ar fi să dau exemple, aşmenţiona doar două: Nikos Kazantsakis şiJosé Saramago. Ca şi aceştia, Paler se aflămereu într-o comuniune aş spune privi -legiată cu miturile. El scrie cu cel mai firescton: “Prima dată mi s-a întâmplat asta laTroia”, de parcă şi-ar aduce aminte de unmoment trăit la faţa locului în chiar timpulfaimosului război cântat de Homer. Un cri-tic mărturisea în cronica sa: “Melancolianeliniştită a grecilor nu e, desigur, o temănouă, dar e dovedită în «Mitologii subiec -tive» cu o strălucire de expresie ce m-arobliga, dacă aş vrea s-o ilustrez deplin, săcitez nenumărate pagini”. Este dovedită,într-adevăr, de un gânditor profund, uneseist şi un moralist din stirpea lui Cioran.Nu putem decât să regretăm că “Mitologiilesubiective”, “Apărarea lui Galilei” sau“Scrisorile imaginare”, între care cea cătreProust e o capodoperă a unei specii literare

74

Constantin Coroiu

de Paler inventată, nu au fost traduse pen-tru a avea o meritată circulaţie euro peană.

Melancolia „paradiselor pierdute”

„Autoportretul într-o oglindă spartă” allui Octavian Paler este tot o călătorieinterioară. Paler ezită să-şi dea singur unrăspuns la întrebarea: biografia sa s-a trans-format – „pe căi subterane” – în destin ori„destinul, în măsura în care e decis de fireanoastră, se transformă, tot pe căi subterane,în biografie”? Nu e vorba doar de o preocu-pare de sine, de o problemă aşa-zicândpersonală, ci de o invitaţie adresată cititoru-lui de a reflecta împreună pe o temă a saconstantă: tema destinului. Ezitarea în a daun răspuns tranşant este firească pentrucineva care constată că ar fi putut să-şi facăo carte de vizită menită să-l recomande„specialist în paradise pierdute”. Cel puţindouă asemenea „pierderi” îl puteauîndreptăţi pe Octavian Paler să-şi revendiceaceastă calitate. Un paradis pierdut este,indubitabil, cel al copilăriei. „Ruperea” deel, când avea doar 11 ani, echivalează cu unexil forţat. Exilul în spaţiu – din Lisa - unvechi sat de munte, cu o viaţă intensă, dar

care curge după legi arhaice - în cel maimare şi mai cosmopolit oraş al ţării – şi exi-lul în timp, din secolul XVII în secolul XX.Mai alienant însă pentru copilul care tocmaiîşi lăsase opincile şi se încălţase cu primii săibocanci, căci urma să calce acum pe CaleaVictoriei şi nu pe imemoriala Cale a Secii,este exilul interior. Dar, dincolo de trauma„rupturii”, e de observat că odată cu gea-mantanul de lemn al tatălui, obiect ce evocăterifianta experienţă a războiului, OctavianPaler a luat cu el şi ceva din destinul şi fiinţaunei lumi închise, o lume care dacă nu chiarboicotase istoria, cu vorbele unui alt mareardelean, o privea cu maximă suspiciune,fiindcă şi istoria a fost nedreaptă cu ea.Oricum, scriitorul dato rează mult aceluitopos şi acelui univers. La rândul lor, Lisa şilumea ei îi datorează fiului risipitor, darniciodată ingrat, cel puţin demnitatea unei„mitologii subiec tive”. În esenţă, la fel caHumuleştii lui Creangă, ca Răşinarii luiCioran, ca Siliştea-Gumeşti sau Chiojdeancalui Eugen Simion, ca satul Ilenei Mălăncioiuori ca cel al Martei Petreu.

Când a apărut „Viaţa ca o coridă” a luiOctavian Paler, am afirmat că nu mai citi-sem pagini atât de tulburătoare despre satulnatal, despre obârşia ţărănească, despre

Octavian Paler, tratat despre memorie

75

76

Constantin Coroiu

copilăria unui fecior de ţăran, de la „Viaţa cao pradă” a lui Marin Preda. N-aveam cumsă ştiu atunci că se va ivi prilejul să spunacelaşi lucru despre o altă carte a lui Paler -„Autoportret într-o oglindă spartă” – avândîn vedere, fireşte, şi diferenţele dintre ele,inclusiv în ceea ce priveşte asumarea melan-coliei. Tudorel Urian are dreptate caracte-rizându-l astfel pe autor: „Un moralistdublat, asemenea lui Cioran, de un foartesubtil stilist. Multe dintre formulărilememorabile ale lui Octavian Paler au deve-nit bunuri ale limbajului comun, iar stilulsău sentenţios, ornat cu citate revelatorii şipilde ale anticilor, este unul imediat reco-gnoscibil. Dacă însă etica lui Cioran arenuanţe cinice şi sarcastice, cea a lui Palereste una dureroasă, adesea plină de melan -colie”.

Rezistenţa la melancolie a lui Paler,contrar se pare voinţei scriitorului, se dove -deşte a fi aproape inexistentă. Şi asta sprebeneficiul operei sale atât de recognoscibile,ca să reiau termenul comentatorului din alcărui text am citat.

Pentru Octavian Paler, copilăria se ter -mină brusc în seara cînd ajunge laBucureşti, după ce – rememorează el:

„Străbătusem într-o jumătate de zi, fără săştiu, trei secole”. Lăsase în urmă – cum aveasă constate destul de repede – un sat unde„cerul nu ţinea de «cosmos»„, ci era „oanexă tainică a lui, unde Dumnezeu se uitasă vadă dacă s-a uscat fânul pe Seaca şi afost dus acasă, ca să poată slobozi ploile”.Ajuns în marele oraş, îşi va da seama că„doar în Lisa am văzut «cerul înstelat dedeasupra noastră». Oamenii se culcau acolodevreme. Pe la zece seara, uliţele erau pus-tii. Dacă ridicai privirea, rămâneai amuţit,descoperind un cer adânc, fastuos, cum n-am mai văzut în Bucureşti”. E de prisos amai spune că cerul este şi ceea ce seoglindeşte în el de aici, de pe Pământ.

În mitologie, care e tot memorie, Palervede „un fel de a ieşi din istorie, de a scăpade stressul istoriei”. O spune ca unul care atrăit istoria sub mai multe forme. A cunos-cut, de pildă, în timp de pace, chiar dinfragedă copilărie, ceea ce aş numi eroizareaistoriei. Războiul face însă ca istoria să-şipiardă autenticitatea, să devină, paradoxal,pe cât de concretă, o concreteţe cum nu sepoate mai tragică, pe atât de convenţională.E ca o prostituată ce-şi pune diverse podoa-be contrafăcute, care recurge la sulimanuri

pentru a-şi motiva condiţia mizerabilă şireacţiile la o realitate devastată. Pe deplinexplicabil în fond, de vreme ce războiuleste, s-a spus, un viol comis asupraumanităţii. Omul, ca fiinţă raţională şisensibilă, nu mai valorează nimic, el fiindredus la un vierme pe care istoria îl striveştesub talpa ei. În Lisa copilăriei şi adolescenţeisale, viaţa, timpul curgeau mai mult în afaraistoriei: „O grindină care nimicea vara într-un sfert de oră munca dintr-un an întreg eramai importantă decît norii care se adunaupe cerul Europei”.

Am trăit asemenea momente apocali -ptice în copilărie, când, în urma unei grindi-ne, de pe dealurile împădurite cu vii dinjurul satului meu natal din Vrancea, situatîn inima celui mai mare bazin viticol al ţării,se prăvăleau râuri de struguri stri viţi,amestecaţi cu pământ, pietre, crengi, frunzeşi am văzut atunci bărbaţi în toată firea,puternici, ca tata, care trecuseră pringrozăviile fronturilor din est şi din vest preţde o jumătate de deceniu de război, plân -gând de furie şi de durere, de parcă s-ar fisfârşit lumea şi pământul. Toamna custrălucirile ei cromatice de vis şi „cu sâniigrei” (o metaforă a nu mai ştiu cărui poet)se transforma, devenea hidoasă „într-unsfert de oră”, căpăta un aspect funebru. Ceimportanţă mai avea în astfel de momenteistoria?!

Dacă în Lisa istoria era... boicotată denatură, la Bucureşti elevul Paler avea să oignore, căci descoperise paradisul lecturii.Lectura, ca singura formă de revoltă, chiardacă probabil nu întrutotul conştientizată,împotriva faptului că „războiul îşi luase sar-cina de a concura lecţiile de filosofie”.Spaţiul închis al lecturii şi totodată deschisspre atâtea zări, ca să recurg la termeniiconsacraţi de Valeriu Cristea, era unul maisecurizat decât orice adăpost, decât oricecazemată. Războiul aproape nici nu exista:„Noapte de noapte, cărţile au jucat pentrumine rol de Şeherezadă... Sufeream pentrumoartea Annei Karenina, nu pentru morţiidin comunicate”.

Dar un paradis odată pierdut nu poate fiînlocuit nici chiar de cel din „spaţiul fasci-nant al lecturii libere”. Şi pierdut nu e

numai cel al copilăriei cu a ei Cale a Secii(un pârâu din munţii Făgăraşului) – „«calearegală» a copilăriei mele” – ci şi alte paradi-se (îmi place acest plural folosit de OctavianPaler cu infailibilul său simţ filologic)rămân irecuperabile, fiindcă „… tot ce pier-dem, pierdem pentru totdeauna”. De pildă,paradisul iubirii, pe care, de altfel, toţi îlratăm ori poate l-am ratat atunci când amfost adolescenţi ori tineri abia ieşiţi dinadolescenţă. Regăsesc în „Autoportret într-o oglindă spartă” poezia profundă a uneiasemenea ratări: „ Mă aflu pe un modestdrum de ţară, un drum acoperit cu ierburispălăcite de soare, într-o după-amiază deprimăvară, undeva pe un câmp din margi-nea oraşului, sub un cer înalt şi gol. Întrucâtcăruţele nu mai trec pe aici demult, iarbacreşte nestingherită. Urmele căruţelor nicinu se mai văd. Şanţurile s-au umplut cubălării. Drumul nu mai duce nicăieri. Otimiditate caraghioasă mă împinge să fiuteatral. Încerc s-o ascund şi reuşesc doar s-opun în evidenţă. Ca să scap de acest micsupliciu, mă uit cum se îngroapă pantofiiprin iarbă. Aş vrea să spun ceva deosebit,dar mă refugiez în platitudini: «ce flori suntastea?» De fiecare dată când o pasăreţâşneşte, speriată din şanţ, mă opresc, măuit după ea, iar peisajul mi se pare minunat,în ciuda încercărilor de a-l privi obiectiv: uncer luminos, un drum năpădit de ierburi,câmpurile cultivate, fumegând până la ori-zont, mica pădurice rotundă din apropiere,liniştea prin care forfotesc tot felul de gâze.Un avion, din nou linişte şi parcă lumea numai are nimic ostil. Drumul e părăsit, bundoar ca să-ţi dea iluzia că înaintezi, dar eexact drumul ideal pentru doi oameni carenu vor să ajungă decât la ei înşişi. Ca să zicceva, întreb: «Mai mergem?» Răspunsularuncă pe umerii mei răspun derea: «Cumvrei». Continuăm să mergem. În fond existăun singur mod de a trăi dragostea: trăind-o”.

Nu m-aş încumeta să răspund la între -barea pe care şi-o pune (şi ne-o pune)Octavian Paler în „Autoportret...”. Credînsă că tocmai „paradisele pierdute” dau,cu chiar cuvintele sale, măsura „transfor -mării unei biografii în destin”.

77

Octavian Paler, tratat despre memorie

78

Epoci istorice întregi, cu exemplele lor,care sugerează transgresarea normalităţiiumane, sunt potrivite spre a oferi o oarecarelumină într-o dificilă dilemă. Dacă psihoze-le, precum ceea ce de puţin mai multăvreme de un secol numim schizofrenie –populaţională, anterior pretinsa demenţăprecoce -, ori psihoza maniaco-depresivă,au o distribuţie populaţională aproape inva-riantă cu rasa, civilizaţia, etnia, cultura,fiind, cel puţin ca predispoziţie, identicefiind în cele mai diferite comunităţi umanegenerând un risc similar la expuneri pe carefiecare fiinţă umană le întâlneşte repetat,având în plus o formă de manifestare comu-nă, în schimb nevrozele şi mai ales psihopa-tiile, astfel spus sociopatiile, se exprimădiferit - statistic, dar şi în procesualitate,evenimenţial, după structura etică a civili-zaţiei şi mai ales după acceptabilitatea

socială a manifestărilor. Cruzimea are oimagine, o apreciere şi un statut critic încare sănătatea sau patologia psihică îşidizolvă limitele confuze, în lungul istoriei;acelaşi lucru se produce cu originalitateaexcesivă, perversă a comportamentelor şi,în trecutul apropiat, în prezent şi în per-spectiva celui mai apropiat viitor cu supratehnologizarea războiului. O dezvoltareinteresantă, dar şi dramatică, mergând pânăla cel mai profund tragism, derivă din afir-marea – şi punerea în practică – a principiu-lui enunţat pentru prima dată de BaruchSpinoza, în secolul XVII, al dreptului larevoluţie. Dreptul la revoluţie a evoluat,încă de la începutul afirmării sale inclusiv încalitate de drept la terorism. Într-un discursrămas celebru al marelui Maximilien deRobespièrre, în Parisul anului 1974 spune,textual: teroarea nu este decât un alt cuvânt

CCaaiiuuss TTrraaiiaann DDRRAAGGOOMMIIRR

Limita patologică a puterii

Comportamentul halucinant al unor împăraţi romani – Caligula, Claudius, Nero, Commodus -,precum şi supraevaluarea personală a unor dictatori din secolul XX pun problema existenţei uneiposibile conexiuni între psihoză şi puterea statală. În realitate jocul schizofren de tip hebefrenicsau paranoic a fost o tehnică a afirmării puterii, în general reducând durata acesteia, dar amplifi-cându-i intensitatea.Cuvinte-cheie: psihoză, dictatură, putere politică, Imperiul Roman.

The hallucinating behavior of some Roman emperors - Caligula, Claudius, Nero, Commodus – aswell as the personal self over evaluation of some dictators during the XX century generate signi-ficant, questions of a possible connection between psychosis and the state power. In fact, the schi-zophrenic and paranoiac game of a lot of heads of states, was a technique for promoting on intensepower with the risk of reducing the period of it.Keywords: psychosis, dictatorship, state power, Roman Empire.

Abstract

Caius Traian DRAGOMIR - Diplomat, fost ministru, fost ambasador al României în Fran�a, e-mail:ctdragomir@yahoo.com

Limita patologică a puterii

pentru dreptate. Unde este, astfel, sănătateaşi unde aberaţia psihicului. Dreptul la revo-luţia ca sursă de putere a degenerat în drep-tul terorii şi apoi în terorism. O primă privi-re merită să fie aruncată asupra consecinţe-lor luptelor dintre regatele mesopotamieneîn mileniul II, şi I în. de Christ. Războaielesunt prin însăşi natura lor crude. Cruzimea,faţă de învinşi a războinicilor şi armatelorasiriene era incredibilă, insuportabilă fie şinumai redusă la gând şi descriere.Corpurile vii ale victimelor erau tăiate cufierăstrăul în lungul lor, jupuirea pe viu apielii şi întreg imaginarul diabolic era pusîn act, nu doar împotriva luptătorilor căzuţiprizonieri, ci şi împotriva civililor. Erau nor-male fiinţele pretins omeneşti care se anga-jau în asemenea monstruozităţi? Aveau eleun sens practic? Este posibil să fi avut – con-ştiinţa a ceea ce îi aştepta pe învinşi, puteasă facă pe cei vizaţi de voinţa de cucerireasiriană să părăsească fără luptă terenul pecare îl populau, asemenea unor refugiaţicătre o Europă, care încă nu exista ca atare şicare, oricum era prea departe pentru aceavreme. Este sigur că multe dintre migraţiilepopoarelor în vremurile vechi să fi fostrezultatul fricii de război – de războaie mainefericite decât acelea care puteau fi prevă-zute a avea loc în zonele de ajungere.Interesant este însă de văzut cum arată chi-purile şefilor de război asirieni, modul încare prezentau aceştia în basoreliefurile,prezente în număr semnificativ la MuzeulPergamon, din Berlin. Nobleţea acelor feţeşi profiluri este incomparabilă, infinită.Între nebunie şi calculul politic se poateaşeza, deci, o trăsătură de unire iradiind orară distincţie. Un asemenea adevăr vorbeş-te doar despre cât de mare trebuie să fie răs-punderea omului faţă de propriul său spiritpentru ca omul să rămână om.

Republica Romană a ajuns foarte aproa-pe de dominarea întregii lumi vechi apuse-ne, deci de la Vest de India, prin faptul că înaceastă republică dreptul, deci legea şi ordi-nul legal, prevalau asupra oricărui senti-ment. Tacitus afirmă în ,, Despre Germani’’,că lumea germanică – a timpului său – esteuna necivilizată pentru că germanii, carepentru lumea modernă au constituit un

model de stăpânire de sine, rezervă şi dem-nitate – nu sunt capabili să îşi controlezeemoţiile. Primul Lucius Junius Brutus, apoiTitus Manlius şi-au condamnat la moarteproprii copii, pentru trădare în primul caz,şi pentru, doar, nestăpânire lipsită de conse-cinţe negative, în cel de al doilea, mai exactpentru încălcare de ordin, acest ordin pro-venind chiar de la tată. Odată însă cu pri-mul război civil la Roma – acela dintreCaius Marius şi Cornelius Sulla Felix - sedeschide o perioadă a războaielor civile,între Caius Iulius Cezar şi PompeiusMagnus, cu principala confruntare, avândca învingător pe Iulius Cezar la Farsala, înGrecia, apoi între Octavian Augustus şiMarc Antonius, primul dintre aceştia învin-gând în lupta navală de la Actium. În acesterăzboaie, cu tot marele geniu militar, politicşi literar al lui Iulius Cezar, cu geniul politica lui Augustus pot fi încă întrevăzute uneorimanifestări care conduc la întrebarea: prag-matism sau psihopatie. Se instituie Imperiul– spre a se ocoli termenul şi natura compor-tamentului de tip regal; în imperiu, însă,ceea ce domină este comanda de tip militar,autoritatea totală şi caracterul divin al pute-rii; pentru rege puterea avea un caracterritual şi, implicit, protocolar, pe care popo-rul roman nu l-a mai acceptat de la destră-marea – şi alungarea – ultimului rege,Tarquinius Superbus. Natura puterii impe-riale este foarte clară lui Octavian Augustus,şi, în mare măsură şi succesorului săuTiberius. Următorii împăraţi – Caligula,Claudius şi Nero – involuează degenerativatât ca autoritate, cât şi sub raportul sănătă-ţii mintale. Primii împăraţi romani sunt zei-ficaţi post-mortem; în cursul domniei luiClaudius apoteoza, zeificarea, este practica-tă în timpul vieţii, eventual – adesea dar nutotdeauna încă de la dobândirea puterii.Delirul sau stabilirea voluntară şi calculatăa unui suport cât mai solid al puterii.Sanctificarea împăratului a făcut ca împotri-va Creştinismului să se declanşeze persecu-ţia care, ca unele acutizări, dar şi relaxări, adurat până în 313 după Chr., cândConstantin Cel Mare dă Edictul de laMilano prin care Religia Creştină este iniţiallegalizată spre a deveni apoi religia oficială

79

Caius Traian Dragomir

a Imperiului. Zeificarea, apoteoza unui omîn viaţă, pune importante probleme desănătate psihică la nivelul ansambluluicomunităţii umane – delirul poate fi trans-format prin lege sau decret în condiţie psi-hică normală, cel puţin episodic şi, oricum,pur formal, dar nu mai puţin obligatoriu înexistenţa socială.

Nebunia lui Caligula, a lui Claudius şisub forma unui proces ascendent, proces alui Nero, a fost o formă de confirmare pen-tru ei înşişi a puterii de care au dispus – evi-dent, prin această metodă psihotică s-amaximizat puterea imediată şi s-a restrâns,durata exercitării ei, prin asasinatul care s-arepetat asupra tuturor acestor trei împăraţi.Dilema care se pune, putere momentanămaximă sau durată maximă de exercitare aputerii este problema tuturor dictatorilor.Nebunia, ca modalitate de marcare a puteriiaparţine doar dictatorilor - teroarea poate fişi un instrument de exercitare a autorităţiidemocrate, precum în Revoluţia Franceză,ori în cursul războaielor moderne, în caredemocraţiile nu au acţionat foarte diferit dedictaturi. Dilema terorii asupra omului caom, deci a persoanei civile între aceste douăregimuri, a fost aceea a terorii prin lagărul

de exterminare, sau a exterminării prinbombardamente devastatoare.

Războiul tehnologizat este forma demaximalizare a puterii în secolele XX şi XXI.Este obligatoriu ca acum, când nu mai sun-tem dominaţi de frica de cuceritori asirieni,de împăraţi demenţi, de revoluţii de o mareviolenţă ( revoluţiile ca rezultat al neglijăriiunor adevăruri fundamentale – după opinialui George Santayana) este cazul ne maitemem de supra mecanizarea, electroniza-rea sau evoluţia forţei atomice. Prima –mecanizarea - a făcut destul rău prin spe-ranţele pe care le-a oferit credinţei în pute-rea sa a lui Hitler.

Este dificil de stabilit care au fost nebuniiistorico-politici ai secolului XX ai ştiinţeidevenită supratehnologie, dar sigur este cădezastrele acestei perioade recente suntrezultatele egocentrismelor necenzurate.Toţi nebunii sau, medical, doar aproapenebuni, au omis un adevăr absolut: că bine-le nu are cum fi decât universal, iar convin-gerea egocentrică într-o condiţie proprie demare ales, prin parţializarea, scindarea şidivergenţa umanului în popoare –sau rase –alese şi altele inferioare, nu poate fi decât unrău foarte mare.

80