Mihai Paunescu - Metodologia Cercetarii Sociale

Mihai Păunescu 2004 1

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE


CUPRINS

I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale ……………………...4 I.1. Teoria socială ……………………………………………………………4

I.2. Ce explică teoria socială? ……………………………………………….8

I.3. Cum se produce cunoaşterea? …………………………………………..9

I.4. Câteva precizări terminologice …………………………………………13

I.5. Construirea teoriilor ……………………………………………………15

I.5.1. Metoda deductivă …………………………………………………15

I.5.2 Metoda inductivă ………………………………………………….16

I.6. Clasificarea orientărilor metodologice …………………………….…..18

II. Metodologii “obiective” de cercetare …………………………..20 II.1. Pozitivismul sociologic …………………………………………….….21

II.2. Operaţionalismul sociologic ………………………………………….23

II.3. Empirismul în ştiinţele sociale ……………………………………….26

II.4. Analiza structurală …………………………………………………...28

II.5. Analiza funcţională …………………………………………………..30

III. Practici metodologice interpretative ………………….………...35 III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber …………………………..36

III.1.1. Acţiunea socială ……………………………………………......41

III.1.2. Tipuri de acţiune socială ……………………………………….42

III.1.3. Acţiune şi instituţii sociale ……………………………………..43

IV.1.4. Obiectivitatea cunoaşterii sociale ………………………………46

III.2. Interacţionismul simbolic ……………………………………………48

III.3 Etnometodologia ………………………………………………………57

III.4. Fenomenologia ……………………………………………………….63

IV. Polarităţi metodologice ……………………………………...….69


IV.1. Individualism – holism metodologic …………………………………69

IV.2. Pozitivare sau înţelegere a datelor empirice …………………………73

Fiind prevăzut pentru semestrul I al primului an de studii în ştiinţe politice şi sociale,

cursul are menirea de a asigura temeiurile introductive în logica şi practica cercetării

sociale. Cursul vizează prezentarea modalităţilor alternative de producere a datelor

sociale, interpretare a acestora şi integrare teoretică. Astfel, cursul va consta din analiza a

principalelor orientări teoretice şi metodologice în ştiinţele sociale şi a principiilor

subsumate acestora. În final, se doreşte ca studenţii să fie familiarizaţi de co-existenţa

diverselor orientări teoretice şi metodologice, precum şi de logicile şi proiectele de

cercetare diferite pe care aceste orientări le-au generat.

OBIECTIVE GENERALE

În finalul cursului ne aşteptăm ca studenţii:

• să asimileze conţinuturile conceptelor de bază ale proiectării cercetării sociale,

putând opera cu ele în contexte existente precum şi în mod independent;

• să distingă specificul cercetării sociale, iar în cadrul acesteia, diferenţele dintre

variatele orientări şi practici metodologice dezvoltate în sociologie;

• să elaboreze structura unui proiect de cercetare socială empirică, precizând

elementele componente şi relaţiile dintre ele.

STRUCTURA CURSULUI

Spre deosebire de ştiinţele naturii, în sociologie şi în ştiinţele sociale în general,

nu s-a dezvoltat o metodologie unitară şi universală, autonomă faţă de universul teoretic

luat ca referinţă, ci mai degrabă strategii de investigare specifice diferitelor orientări

teoretice. Metodologia cercetării sociale (MCS) se ocupă cu identificarea şi analiza


principiilor de cercetare implicate de teorii sociale alternative. MCS îşi propune astfel să

analizeze coerenţa internă a unor logici de cercetare diferite, aplicabilitatea lor

problemelor sociale actuale, precum şi diferenţele şi convergenţele ce se stabilesc între

abordări diferite ale cercetării.

Vom propune în continuare o prezentare a unor noţiuni epistemologice generale,

pentru ca apoi să analizăm relaţiile ce se stabilesc între teorie şi metodă şi să delimităm

obiectul de studiu al MCS. Vom opera în continuare o clasificare a orientărilor

metodologice şi vom analiza consecutiv fiecare orientare metodologică în parte. În final

vom distinge două polarităţi metodologice clasice ce transgresează toate întreprinderile

de cercetare socială modernă.

I. Despre teorie şi metodă în ştiinţele sociale

I.1. Teoria socială

Teoria era în Antichitate contemplarea lumii şi în special a mişcării astrelor;

începând din Renaştere teoria evocă o creaţie a spiritului uman: astfel, astronomia care

era o simplă descriere a devenit o construcţie şi un calcul al raporturilor matematice.

Numim teorie, în sens larg, un ansamblu sistematic de idei sau de cunoştinţe exprimate

abstract, logic interconectate, ce circumscriu o arie limitată. În acest sens, numim teoria

cunoaşterii reflecţia critică cu privire la natura şi limitele spiritului nostru – Kant. Teoria

acţiunii morale se numeşte etică, teoria valorilor se numeşte axiologie, teoria artei se

numeşte estetică etc.

Pentru sociologul american R.K. Merton putem vorbi de teorie, în sens strict,

atunci când o propoziţie 1) este dedusă dintr-un set de propoziţii fundamentale şi 2) se

demonstrează concordanţa ei cu observaţia. Să exemplificăm prima condiţie. Atunci când

o propoziţie (inferenţă) se bazează doar pe observaţia unor cazuri particulare, spunem că


aceasta este empirică1. Dacă propoziţia denotă clase de elemente (grupuri de elemente

particulare), atunci avem ceea ce se cheamă generalizări empirice. Pentru a deveni o

propoziţie teoretică aceasta trebuie să poată fi dedusă dintr-un set de propoziţii

fundamentale apriori. Sociologul francez Emile Durkheim a observat că există o

uniformitate statistică în diverse populaţii de catolici şi protestanţi (cazurile particulare

din totalul potenţial, în timp şi spaţiu, al populaţiilor de catolici sau protestanţi) în ce

priveşte incidenţa sinuciderilor: rata sinuciderilor în rândul catolicilor este mai scăzută

decât rata sinuciderii în rândul protestanţilor. Aceasta este însă doar o regularitate

empirică ce ar putea deveni semnificativă teoretic, doar dacă poate fi derivată dintr-un set

de propoziţii teoretice. Pentru exemplificare vom prezenta analiza fenomenului

sinuciderii realizată de către sociologul francez E. Durkheim. Reluând asumpţiile

teoretice ale lui Durkheim, teoria sa devine clară:

1. Coeziunea socială furnizează suportul psihic necesar membrilor grupului supuşi

anxietăţii şi stresului.

2. Ratele sinuciderii sunt dependente de stresul şi anxietatea “neînlăturate” la care sunt

supuse persoanele.

3. Catolicii au o coeziune socială mai mare decât protestanţii.

4. Rezultă că se aşteaptă la rate mai scăzute ale sinuciderii în rândul catolicilor decât în

rândul protestanţilor.

Ceea ce mai înainte era o simplă generalizare empirică (sinuciderea avea incidenţe mai

ridicate în rândul protestanţilor decât în cel al catolicilor) a devenit astfel, în cadrul

teoriei, o relaţie explicativă nu doar între afilierea religioasă şi comportament, ci între

grupuri având atribute conceptualizate (coeziune socială) şi comportament.

Observăm că teoria procedează la conceptualizarea cazurilor particulare observate, astfel

că, în final, teoria se prezintă sub forma unor relaţii între concepte abstracte: coeziune

socială, afiliere religioasă, comportament.

A doua condiţie se referă la concordanţa cu observaţia, adică verificarea empirică

(prin experienţă), a propoziţiei deduse din teorie. Epistemologul Karl Popper spune însă

că operaţia de verificare nu are nici un sens şi că o teorie nu a fost niciodată complet

1 Empiric = cunoscut prin experienţă


verificată. Se poate demonstra cel mult concordanţa unei teorii cu anumite observaţii

(cazuri particulare), dar nu concordanţa ei cu realitatea (totalitatea cazurilor la care se

referă sau populaţia în sens statistic). Verificarea concordanţei cu realitatea sau inferenţa

de la cazurile particulare la întreaga populaţie ar presupune un număr indefinit de

operaţii. Demersul ştiinţific nu ar consta deci în confirmarea teoriilor, ci în infirmarea lor.

Singura modalitate de care dispune omul de ştiinţă pentru a supune teoria la proba

realităţii constă în a o construi astfel încât să fie falsificabilă, adică astfel încât să poată fi

respinsă de către natură. Se poate afirma cu certitudine doar falsitatea unei teorii, dar

niciodată nu se poate spune cu certitudine că o teorie este adevărată.

Să presupunem că avem o teorie T; va fi posibil să testăm empiric această teorie

dacă putem deriva din ea cel puţin o consecinţă q (un caz particular) ce enunţă existenţa

unei stări date a naturii. Dacă starea descrisă de T se va realiza efectiv, atunci nu putem

spune că teoria T este falsă; dacă dimpotrivă q (sau cazul particular) contrazice realitatea

atunci se poate afirma cu certitudine că T este falsă. Congruenţa dintre q şi starea de

natură ne spune doar că nu putem deduce că T este falsă, dar aceasta nu însemnă că T

este în mod obligatoriu adevărată.

Pentru a demonstra adevărul teoriei ar trebui să cunoaştem mulţimea Q a

consecinţelor posibil de derivat din T şi să verificăm congruenţa dintre Q şi starea de

natură, cu alte cuvinte să ne asigurăm că nici o consecinţă q a lui T nu contrazice

realitatea. Cum însă nu avem nici un criteriu care să ne permită să fim siguri că am dedus

toate consecinţele unei teorii, rezultă că nu vom putea niciodată demonstra adevărul unei

teorii, ci doar nonfalsitatea ei. Practic, o teorie poate fi oricând pusă în discuţie printr-o

nouă observaţie.

Popper distinge între teorii ştiinţifice care permit compararea dintre q şi starea

naturală şi teorii metafizice care nu permit această comparaţie. Teoriile ştiinţifice sunt

astfel refutabile sau falsificabile, în timp ce cele metafizice nu au această caracteristică.

Teoriile metafizice se referă la concepte sau consecinţe ce nu pot fi observate empiric

(exemplu: “mântuirea sufletului”; propoziţia: “indivizii ce săvârşesc fapte bune ajung în

Rai” este o propoziţie metafizică, fiindcă nu poate fi observată relaţia dintre un anumit

individ (caz particular) şi starea de mântuire şi, prin urmare, propoziţia nu poate fi

falsificată)


În sens restrâns, o teorie este deci un sistem logic de propoziţii, exprimate într-un

limbaj conceptual abstract şi ale cărei consecinţe pot fi infirmate empiric. Caracteristici

ale teoriei ar fi:

1. teoria este exprimată într-un limbaj abstract, conceptualizat;

2. o teorie este mai cuprinzătoare decât generalizările empirice;

3. teoria este cumulativă: în măsura în care permite formularea altor consecinţe,

teoria contribuie la dezvolarea cercetării;

4. furnizând explicaţii pentru fapte, fenomene trecute, teoria face posibilă

formularea de predicţii privind faptele, fenomenele viitoare. Pentru a permite

formularea de predicţii însă teoria trebuie să fie precisă. Precizia este un

element important pentru testabilitate. Cu cât inferenţele formulate pe baza

teoriei sunt mai precise, cu atât este mai puţin probabil ca ipoteze alternative

să explice aceleaşi fenomene. Dat fiind faptul că verificarea empirică a

predicţiilor formulate într-o teorie nu pot dovedi veridicitatea teoriei, ci sunt

doar o măsură a confirmării acesteia, este întotdeauna posibil ca ipoteze

alternative deduse din teorii diferite să explice fenomenele respective. Atunci

când predicţiile sunt precise şi confirmate de observaţie, probabilitatea de

eroare scade. Aceeaşi funcţie o îndeplineşte şi coerenţa internă a teoriilor.

Sociologul american J. Coleman2 (1990) identifică trei caracteristici pe care o teorie

trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată validă:

1. să prezinte coerenţă internă: operaţiile să fie logic corecte (valide – respectă legile de

raţionare);

2. să reflecte datele despre realitatea socială: premisele să fie toate propoziţii adevărate;

3. să aibe valoare de întrebuinţare practică: să poată fi formulate, în baza teoriei, politici

care să vizeze ameliorarea situaţiei sociale.

G. King, R. Keohane şi S. Verba3 (2000) consideră că obiectivul cercetării

ştiinţifice îl constituie elaborarea de inferenţe. Inferenţa este procesul logic prin care

2 J. Coleman, Foundations of Social Theory, The Belknap Press, 1990.


ajungem să cunoaştem fenomene la care nu avem acces direct, folosind datele pe care le

avem la îndemână. Fenomenele pe care nu le cunoaştem direct reprezintă materialul de

bază pentru cercetători, teorii şi ipoteze. Fenomenele pe care le cunoaştem ne oferă datele

(cantitative sau calitative) pe care se bazează cercetarea. Inferenţa este de două feluri:

inferenţa descriptivă şi respectiv inferenţa cauzală. Prima presupune formularea de

propoziţii despre fenomene ce nu au fost direct observate pe baza unui set de observaţii

particulare. De exemplu, formularea de propoziţii privind comportamentul de vot al

românilor în baza chestionării unui eşantion reprezentativ este o inferenţă descriptivă.

Observând comportamentul unui eşantion estimăm, încercăm să descriem

comportamentul întregii populaţii.

Inferenţa cauzală presupune încercarea de a explica variaţia unui fenomen sau

fapt social prin variaţia altui fenomen sau fapt social. Co-variaţia celor două fenomene

trebuie testată empiric. În plus, pentru a fi corectă din punct de vedere ştiinţific, inferenţa

cauzală este implicată de un set de propoziţii fundamentale, în sensul menţionat mai sus.

Să menţionăm că producerea de inferenţe cauzale şi includerea lor necesară în teorii este

obiectivul prin excelenţă al cercetării ştiinţifice. Nu toţi cercetătorii însă urmăresc

formularea de teorii; unii vizează doar generalizările empirice sau inferenţele descriptive.

I.2. Ce explică teoriile sociale?

Acestea trebuie să vizeze fenomenele sociale, nu comportamentele indivizilor

singulari. În cazuri izolate, fenomenele sociale pot fi rezultatul direct al însumării sau

agregării comportamentelor individuale, dar în majoritatea cazurilor nu se întâmplă însă

aşa. Structura socială se interpune între aţiunile indivizilor şi efectelor sistemice, astfel că

orice explicaţie care rămâne la nivelul comportamentului individual este cel puţin

incompletă. Prin urmare, ţinta oricărei teorii sociale trebuie să fie explicaţia sistemului

social.

3 G. King, R. Keohane şi S. Verba, Fundamentele cercetării sociale, Polirom, Iaşi, 2000


I.3. Cum se produce cunoaşterea în ştiinţele sociale?

La această întrebare pot fi formulate mai multe răspunsuri. Aşa cum afirmam în

introducerea acestui curs, în ştiinţele sociale există mai multe metode valide de producere

a cunoaşterii. Metodele se diferenţiază în funcţie de teoriile de referinţă care operează cu

abordări diferite ale sistemului social. Pentru ca o metodă să fie considerată validă,

aceasta trebuie să fie logic coerentă, să se bazeze pe premise ce nu au fost dovedite ca

false şi să fie acceptată de comunitatea ştiinţifică.

Teorii sociale diferite postulează nivele referenţiale de agregare (ontologii)

diferite diferite ale sistemului social. Un nivel poate fi cel diadic, al relaţiei dintre doi

actori, altele pot fi familia, grupul, organizaţiile şi instituţiile; la nivele superioare de

agregare se află societatea ca întreg sau sistemul mondial. Prin raportare la nivelul

ontologic de referinţă, în ştiinţele sociale există două metode de explicare a

comportamentului sistemelor sociale. O metodă presupune observarea unui eşantion de

sisteme sau a aceluiaşi sistem pe o perioadă de timp. Această metodă poartă denumirea

de analiză comparativă, este de tip holist şi operează cu date economice şi sociale

agregate (factorii care favorizează dezvoltarea societăţii sau rata sărăciei într-o ţară sau

alta). O altă metodă de explicare a comportamentului sistemelor sociale implică

examinarea proceselor interne ale sistemului la nivelul părţilor componente. Cazul tipic

este acela în care părţile componente sunt indivizii membrii ai sistemului social.

Explicaţia privind comportamentul sistemic se face în termenii acţiunilor individuale, dar

nu prin simplă agregare sau însumare a acestora. În alte cazuri, părţile componente pot fi

instituţii ale sistemului sau sub-grupuri ce se constituie în părţi ale acestuia. În aceste

cazuri analiza coboară la nivele de agregare inferioare nivelului sistemic şi explică

comportamentul sistemului recurgând la comportamentul părţilor acestuia.

Teoriile operează însă şi cu tipuri diferite de date sociale care descriu sistemul

social ca întreg sau părţi ale acestuia: date cantitative şi date calitative. Datele cantitative

presupun măsurarea numerică a unor aspecte specifice a fenomenelor sociale la nivele

diferite de agregare: de cele mai multe ori sunt considerate caracteristici individuale care


apoi, prin abstractizare şi agregare, iau forma indicilor statistici ce relevă caracteristici

generale ale sistemului social (agregarea nu se realizează prin simplă însumare) Exemplu:

indicele corupţiei sau indicele coeziunii sociale sau indicele dezvoltării rurale. Se obţin

astfel descrieri generale ale unor fenomene sociale şi se urmăreşte explicarea cauzală a

acestora; cercetările cantitative urmăresc realizarea unor măsurători şi analize ce pot fi cu

uşurinţă refăcute/replicate de alţi cercetători.

Pe de altă parte datele calitative urmăresc înţelegerea sau interpretarea situaţiilor

sociale, a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali. Astfel de cercetări se

concentrează de obicei asupra unui număr mic de cazuri, se bazează pe interviuri

intensive sau pe analiza în profunzime a materialului istoric şi urmăresc descrierea

comprehensivă (bazată pe înţelegere, comprehensiune) a unui eveniment sau a unei

unităţi sociale. Cercetătorul urmăreşte să înţeleagă, prin empatie, stările subiective,

sentimentele, semnificaţiile sau valorile actorilor. Exemplu: cercetătorul urmăreşte să

înţeleagă modul de gândire al unui protestant prin comparaţie cu cel al unui catolic sau

cel al unui ortodox.

Prin raportare la tipul de date sociale ce caracterizează sistemul social, există două

metode (practici de cercetare) în ştiinţele sociale: practici de cercetare pozitive sau

“obiective” sau “cantitative” şi practici de cercetare interpretative sau “calitative” sau

“comprehensive”. Practicile de cercetare pozitive folosesc date cantitative şi

instrumentarul statistic pentru a elabora inferenţe menite să explice sistemul social.

“Faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spunea E. Durkheim. Adepţii

acestor practici pledează pentru utilizarea metodelor specifice ştiinţelor naturii în ştiinţele

sociale. Practicile de cercetare interpretative afirmă caracterul distinct al “obiectului”

ştiinţelor sociale faţă de cel al ştiinţelor naturale şi invocă necesitatea unei metode diferite

care să explice comportamentul sistemului social. Faptele sociale sunt explicate de stările

subiective, de conştiinţă, ale actorilor implicaţi.

Aşa cum am văzut, există metode diferite de explicare a sistemului social după

cum concepem diferit ontologia socială sau epistemologia ştiinţelor sociale. Aceste

metode diferite sunt implicate moduri diferite de concepere a realităţii sociale, adică

teorii sociale diferite. Rezultă deci că metoda de cercetare este inseparabilă teoriei


referenţiale, în ştiinţele sociale existând numeroase logici alternative de investigare a

realităţii.

Într-o formă sau alta, teoria socială defineşte referinţa empirică a metodei de

investigare, modul de considerare a realităţii, tipurile de date selectate din mesajul

implicit al faptelor sociale. Orice metodă “decupează” realitatea şi o “forţează” să evoce

semnificaţiile aşteptate prin teoria care a fundamentat-o. Metoda este selectivă, iar

această selectivitate îşi are originea în teoria care a ghidat elaborarea ei ca mod de

investigare a semnificaţiilor faptelor sociale.

Propoziţiile formulate la nivel teoretic, explicativ, integrate în sisteme logico-

teoretice coerente se convertesc în principii metodologice. Un exemplu ar fi edificator în

acest sens. Teoria interacţionist simbolică a lui G. H. Mead, dezvoltată ulterior de

teoreticieni precum H. Blumer sau E. Goffman formulează câteva principii (teoretice)

generale menite să identifice componentele constitutive ale realităţii sociale, precum şi

nivelurile de agregare ale acesteia ce prezintă interes în cercetare:

1). Oamenii se raportează la realitate (obiecte fizice, alţi oameni, instituţii etc.) pe baza

semnificaţiilor pe care aceasta le are pentru ei.

2). Semnificaţiile se constituie şi se dezvoltă în procesul interacţiunii sociale.

3). Semnificaţiile sunt dezvoltate şi modificate prin procese interpretative în situaţiile

concrete în care oamenii sunt implicaţi.

Într-o astfel de teorie, nivelul ontologic primar al realităţii sociale îl constituie

interacţiunile dintre oameni, prin urmare cercetarea va viza să formuleze propoziţii

despre sistemul social pornind de la aceste interacţiuni, iar nu de la indivizii singulari.

Mai mult, datele care îl interesează pe cercetătorul interacţionist-simbolic sunt

semnificaţiile şi interpretările pe care oamenii le dau acestora în situaţii concrete;

cercetătorul este interesat se semnificaţiile subiective ale actorilor şi nu caută să

descopere fapte, fenomene obiective. Cercetarea operează astfel cu date de tip calitativ.

Metodele de culegere a datelor vor fi observaţia participativă nestandardizată şi

implicarea cercetătorului în situaţiile interacţionale. Categoriile ştiinţifice formulate vor fi


exprimate în termenii concreţi vehiculaţi de actorii sociali şi vor ţine cont de clasificările

cu care actorii concreţi operează în viaţa cotidiană. Astfel, principiile teoretic enunţate

mai sus se convertesc în principii metodologice care ghidează un anumit fel de raportare

a cercetătorului la realitatea socială, un anumit mod de “producere” a datelor sociale

relevante şi un mod particular de integrare teoretică a acestora.

De pe altă poziţie teoretică, metoda de cercetare ar fi altfel construită, iar aceasta

ar produce date şi concluzii teoretice specifice. Astfel, într-o cercetare de tip pozitivist,

observaţia s-ar baza mai puţin sau deloc pe implicarea participativă a observatorului în

situaţia socială observată şi nu s-ar concentra preponderent pe schimburile de semnificaţii

realizate în procesul de comunicare între actori. Observaţia ar fi astfel proiectată încât să

opereze cu un sistem de categorii observaţionale preformulate şi standardizate de către

observator pentru a încadra manifestările comportamentale concrete în forma unor date

structurate ce pot fi prelucrate statistic. Situaţia socială observată ar fi una pe cât posibil

“reprezentativă”, cu virtuţi de generalizare statistică, iar nu una “concretă”, în sensul de

oarecare. Propoziţiile astfel formulate sunt considerate generalizabile la nivelul întregului

univers de referinţă (populaţii) în virtutea reprezentativităţii situaţiei investigate. Astfel

de propoziţii poartă denumirea de generalizări empirice, adică propoziţii care, pe baza

observării faptelor sociale (prin experienţă deci) sintetizează uniformităţi relaţionale între

variabilele care le caracterizează.

Bazându-ne pe exemplele mai sus menţionate, spunem că teoria referenţială

delimiteză obiectul de studiu de obiectul real, delimitând apriori caracteristicile

obiectului de studiu considerate de către teorie ca fiind definitorii. Metoda de cercetare se

dezvoltă în strânsă legătură cu temeiurile teoretice care au generat-o şi generează date

sociale utilizabile doar în acest cadru teoretic. Transferurile de metode de la o teorie la

alta presupun şi transferuri ale premiselor teoretice şi ideologice care le-au generat.

Metodologia cercetării sociale (ştiinţa despre metodă) se identifică aşadar cu

o logică a analizei ştiinţifice a realităţii sociale ce se bazează pe asumpţii teoretice

apriori. Metoda este modul de producere a cunoaşterii. Metodologia este ştiinţa despre

metodă. Metodologia nu se reduce nici la inventarierea metodelor de culegere empirică a


datelor sociale sau a metodelor de prelucrare a acestor date, nici la definirea unui

procedeu universal sau a unui set de procedee particulare de investigare a unei probleme

teoretice şi nici la descrierea regulilor de raportare a cercetătorului la realitatea empirică.

În structura metodologia cercetării sociale includem următoarele clase de elemente

componente:

a) ansamblul principiilor teoretice referenţiale reprezentând concepţia teoretică despre

faptele, fenomenele sociale, relaţiile şi procesele sociale, principii convertite într-un

mod de abordare a realităţii sociale. Teoriile sociologice clasice ale lui M. Weber, E.

Durkheim şi V. Pareto au dezvoltat şi fundamente metodologice specifice.

b) Ansamblul metodelor şi tehnicilor de colectare a datelor empirice, adică a operaţiilor

prin care sunt definite şi captate mesajele realităţii. Observaţia, ancheta, analiza de

conţinut se înscriu în această clasă.

c) Ansamblul tehnicilor şi procedeelor de prelucrare a datelor empirice, adică de

ordonare, sistematizare şi corelare a lor.

d) Ansamblul procedeelor logice de analiză, construcţie sau reconstrucţie a teoriei pe

baza rezultatelor cercetării empirice, în vederea elaborării de tipologii, descrieri,

explicaţii sau predicţii.

O orientare metodologică presupune o logică de cercetare ce asociază unui set

coerent de principii teoretice componente din fiecare clasă de elemente.

I.4. Câteva precizări terminologice

Realitatea socială. Una din chestiunile fundamentale ce i-a preocupat pe filosofii

din toate timpurile este aceea a realităţii: dacă toate cele care sunt există independent de

experienţa noastră. Este cartea aceasta reală sau este doar produsul minţii noastre?

Neştiind dacă există în mod real o realitate independent de experienţă, cu toţii ne

comportăm ca şi cum ar fi. În filosofie există două mari abordări: realismul (concepţia

scolastică potrivit căreia universalele au o existenţă substanţială reală, independent de


faptul de a fi sau nu gândite; în filosofia modernă, concepţia potrivit căreia obiectele

există independent de faptul de a fi percepute) şi nominalismul (în filosofia scolastică

concepţia potrivit căreia universalele nu există independent de gândire şi sunt simple

nume; în filosofia modernă, acea teorie a utilizării termenilor generali care explică

semnificaţia şi denotaţia lor prin recurenţa în ele a proprietăţii generale indicate)4.

Acestora le corespund în ştiinţele sociale abordările realistă şi, respectiv, constructivistă.

Realismul în ştiinţele sociale este concepţia conform căreia unităţile explicative (cauzele)

sunt reale, autonome, existente în sine independent de faptul de a fi sau nu conştinentizate

de către societate (exemplu: preferinţele individuale sunt date, autonome).

Constructivismul presupune că unităţile explicative sunt construite (constituite) social

(exemplu: cultura organizaţională este o construcţie socială, nu există în sine independent

de mintea oamenilor).

O altă modalitate de a analiza problema realităţii este în termeni de obiectivitate

şi subiectivitate. Realizăm că unele lucruri cad pe tărâmul atitudinilor, sentimentelor şi

stărilor mentale subiective, în timp ce altele sunt chestiuni în sine obiective, adică

exterioare subiectului şi minţii acestuia. Conştiinţa obiectivităţii este însă tot un fenomen

mental. Ca principiu de lucru, substituim intersubiectivitatea pentru obiectivitate.

Obiectivitatea este subiectivitatea împărtăşită de membrii unei comunităţi.

Legea este o generalizare empirică cu valoare universală; ca şi generalizările

empirice, legile nu explică, ci doar descriu fenomene; în ştiinţele sociale sunt de tip

probabilist.

Conceptele (exemplu: status socio-economic) sunt elemente abstracte reprezentând

clase de fenomene în domeniul de studiu. Variabila (exemplu: ocupaţia) este

corespondentul empiric al conceptului. Conceptele sunt teoretice, variabilele sunt

operaţionalizări ale conceptelor ce pot fi observate şi măsurate. Variabila este

caracterizată de atribute (sau valori, exemplu profesor, funcţionar, confecţioner, etc.),

altfel spus este o grupare logică de atribute. Acestea se constituie în valorile sub care

4 Anthony Flew (ed.), Dicţionar de filozofie şi logică, Bucureşti, Humanitas, 1996.


variabila poate fi observată. Atributele unei variabile trebuie să fie exhaustive şi mutual

exclusive. Nu este posibilă caracterizarea unui caz (unei persoane) prin mai multe

atribute ale aceleiaşi variabile. De asemenea, pentru fiecare caz trebuie să existe un

atribut care să îl caracterizeze.

I.5. Construirea teoriilor: metoda deductivă şi metoda inductivă.

Earl Babbie vorbeşte de două metode de construcţie teoretică în funcţie de raportul

stabilit între teorie şi cercetarea empirică. Astfel, metoda deductivă pornşte de la teorii

deja existente mai generale şi formulează explicaţii pentru fenomenele sociale observate

ce prezintă un grad mai scăzut de generalitate. Invers, metoda inductivă presupune

pornirea de la cercetarea empirică şi încercarea de a găsi, prin generalizare şi

abstractizare, numitorul comun al fenomenelor observate.

Ambele metode însă presupun asumarea unor principii teoretice preliminare ce

ghideză formularea metodei de investigare empirică. Nu există astfel cercetare empirică

complet detaşată de supoziţii teoretice. Cercetările care şi-au propus acest lucru

(empirismul) au eşuat în explicitarea acestor principii, dar nu a reuşit nicidecum detaşarea

completă a investigării empirice de supoziţii teoretice.

I.5.1 Metoda deductivă

Construirea teoriilor se poate realiza pe cale deductivă în felul următor: pornindu-se

de la teorii existente ce stabilesc relaţii între concepte generale şi abstracte, se formulează

noi concepte şi teorii cu grad de generalitate mai redus; aceste teorii implică apoi

formularea de ipoteze, testarea acestora şi validarea teoriei.

1. Specificarea temei.

2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei) al teoriei.

3. Identificarea şi specificarea conceptelor şi variabilelor care compun teoria.


4. Formularea de propoziţii cunoscute privind relaţiile între aceste variabile.

5. Raţionamentul logic de la aceste propoziţii la tema în discuţie.

H. Edward Ransford5 (1968) a vrut să explice ce a determinat violenţele ce au avut loc

între populaţia de culoare şi autorităţi în suburbia Watts din Los Angeles din vara anului

1965. El a studiat literatura despre participarea politică extremă şi a identificat două

caracteristici pe care cercetători anteriori le asociau comportamentului politic extrem:

izolarea socială şi starea percepută de neputinţă. A explicat apoi comportamentul stradal

violent ca o formă de participare politică extremă şi a testat ipoteza conform căreia

persoanele de culoare manifestând o stare percepută de neputinţă, respectiv izolare

socială (măsurată ca intensitate şi frecvenţă a contactelor cu membrii comunităţii albe şi

ca socializare cu membrii aceleiaşi comunităţi) au constituit grupul participanţilor la

violenţele din Watts. Datele au confirmat ipoteza lui Ransford susţinând teoria acestuia

cu privire la violenţa socială.

I.5.2. Metoda inductivă

Adesea cercetătorii încep construirea teoriei de la observarea aspectelor realităţii

sociale încercând să descopere pattern-uri (regularităţi, uniformităţi). Cercetarea de teren

– observarea directă a fenomenelor – este o sursă de construcţie teroretică inductivă.

1. Specificarea temei.

2. Specificarea universului de referinţa (populaţiei).

3. Observarea directă a unui eşantion din populaţie.

4. Identificarea regularităţilor, a normelor comportamentale, a tipurilor sociale.

5. Identificarea numitorului comun pentru aceste regularităţi.

6. Conceptualizarea şi teoretizarea.

5 Edward H. Ransford, “Isolation, Powerlessness and Violence: A Study of Attitudes and Participants in the Watts Riots”, American Journal of Sociology 73, 1968


Exemplu: care sunt sursele religiozităţii. Cu toţii am observat că anumiţi oameni

sunt mai religioşi decât alţii, dar cum se explică aceste diferenţe? Charles Glock6 a

efectuat o anchetă asupra membrilor unei biserici episcopale din tot teritoriul Statelor

Unite. Chestionarul conţinea întrebări privind practici religioase ce a permis

cercetătorilor să distingă grade diferite de religiozitate.

Glock şi colegii săi au fost interesaţi să vadă mai întâi dacă tipuri diferite de

indivizi sunt caracterizate de grade diferite de religiozitate. Sexul a fost prima variabilă

studiată: femeile s-au dovedit mai religioase decât bărbaţii. De asemenea, bătrânii s-au

dovedit mai religioşi decât tinerii, săracii mai religioşi decât bogaţii; persoanele

provenind din familii “tradiţionale” (căsătoriţi cu copii) mai puţin religioase decât cele

provenind din familii incomplete sau trăind în afara familiilor.

Cu excepţia ultimei care părea oarecum în contradicţie cu ceea ce se ştia la nivelul

simţului comun, acestea pot fi considerate legi ale religiozităţii (valabile nu doar în

spaţiul nord-american, ci în toate societăţile moderne). Legile însă nu explică nimic, ci

doar descriu regularităţi, uniformităţi empirice.

S-a demonstrat în plus că fiecare variabilă identificată contribuia independent la gradul de

religiozitate observat, efectul fiind cumulativ. Femeia în vărstă, singură şi săracă s-a

dovedit a fi cea mai religioasă, în timp ce tânărul provenind dintr-o familie completă şi cu

situaţie materială foarte bună manifesta cel mai scăzut grad de religiozitate.

Care sunt însă explicaţiile pentru care aceste variabile sunt asociate? Care este numitorul

comun al acestor caracteristici. S-a argumentat astfel că fiecare din caracteristicile

asociate religiozităţii era puţin valorizată în societatea americană. Astfel, bărbaţii se

bucurau de status social superior celui al femeilor; tinerii, de asemenea, ocupau o poziţie

privilegiată faţă de bătrâni; societatea americană preţuia viaţa de familie spre deosebire

de alte forme de convieţuire.

Astfel, persoanele având aceste caracteristici erau într-o mai mare măsură deprivaţi de

reuşite şi satisfacţii în societatea seculară, ceea ce îi făcea să se îndrepte mai mult spre

6 Charles Glock şi Stark Rodney, Christian Beliefs and Antisemitism New York: Harper & Row, 1967.


biserică pentru a obţine confort şi recompense alternative. Cercetătorii au ajuns astfel să

dezvolte teoria privării sociale şi a implicării religioase.

I.6. Clasificarea orientărilor metodologice

Există criterii diferite după care clasificăm orientările metodologice conturate în

ştiinţele sociale, ceea ce conduce implicit la clasificări diferite. Astfel, Donald S. Tull7

vorbeşte de conturarea a trei practici diferite de cercetare: metoda obiectivistă, metoda

subiectivisă, şi metoda fenomenologică. Tull porneşte operează cu o clasificare a

practicilor folosite de diverşi cercetători după criteriul publicităţii (explicitării) metodelor

de cercetare. Astfel, metoda obiectivistă îşi propune testarea ipotezelor utilizând

proceduri statistice explicite (publice) şi teste ce pot fi repetate de alţi cercetători. Metoda

subiectivistă realizează de asemenea testarea ipotezelor, dar este mai puţin riguroasă în

ceea ce priveşte independenţa cercetătorului şi explicitarea procedurilor. Metoda

fenomenologică respinge complet testarea ipotezelor şi explicitarea premiselor afirmând

faptul că cercetarea nu poate fi absolut independentă; un obiect poate fi văzut doar de un

subiect, ca atare orice metodă de cercetare este subiectivă şi particulară.

După Lazăr Vlăsceanu, criteriul principal în funcţie de care clasificăm orientările

metodologice este reprezentat de principiile teoretice care au generat un anumit mod de

abordare a realităţii sociale. Acestea au acţionat ca principii metodologice. Criteriul este

deci unul teoretic cu relevanţă metodologică (pentru practica de cercetare). În

concordanţă cu aceleaşi principii au proliferat mai multe orientări metodologice, pentru

ca, tot în raport cu ele, dar în opoziţie, să se dezvolte altele. Astfel, pozitivismul filosofic

şi sociologic a generat anumite principii de cercetare socială, dezvoltând practicile

metodologice “obiective”, anume pozitivismul, operaţionalismul, empirismul,

structuralismul şi analiza sistemică. În opoziţie cu aceste practici s-au dezvoltat

orientările metodologice interpretative, începând cu sociologia interpretativă a lui M.

7 Donald S. Tull & Gerald S. Albaum, Survey Research. A Decisional Approach, Intertext Books, New York, 1973.


Weber, interacţionismul simbolic al lui G. H. Mead, apoi fenomenologia şi

etnometodologia.

În cadrul practicilor metodologice “obiective” sau pozitive se urmăreşte

dezvoltarea ştiinţelor sociale după modelul ştiinţelor naturii: faptele sau fenomenele

sociale sunt considerate ca “obiecte” (reale) al căror specific nu împiedică o abordare

similară cu analiza fenomenelor naturii; analiza se centrează asupra identificării

elementelor care compun realitatea socială, a relaţiilor dintre acestea şi a cauzelor.

Cunoaşterea trebuie să ia forma explicaţiilor cauzale şi predicţiilor, a legilor şi

generalizărilor empirice, detaşate de eventualele implicaţii valorice pentru a asigura

“obiectivitatea” discursului ştinţific.

În opoziţie, orientările metodologice interpretative pun accentul pe specificul

ireductibil al fenomenelor sociale sau al comportamentului uman şi de aceea sunt

considerate drept “subiectiviste”. Poziţia epistemologică a acestora rezidă în:

1. considerarea faptului că trăsătura esenţială, unică a comportamentului uman

este semnificaţia sa subiectivă, pentru individul respectiv. Acţiunea umană

este guvernată de scopuri şi motive, iar nu de stimului sau cauze, în consecinţă

ştiinţa trebuie să înţeleagă acţiunea din punctul de vedere al actorului, ca un

proces de definire a situaţiei, de evaluare a alternativelor în termenii

scopurilor şi de alegere a acţiunii;

2. considerarea fenomenelor şi faptelor sociale (realitatea socială) ca fiind

construite în procese de negociere simbolică inter-subiectivă; acestea nu au o

existenţă intrinsecă în afara acestor procese de construcţie socială;

3. considerarea identităţii ontologice dintre cercetător şi realitatea cercetată;

cercetătorul participă la construcţia realităţii, în aceeaşi măsură ca şi

“obiectul” (indivizii) investigat(i); acesta din urmă dispune de conştiinţă în

aceeaşi măsură ca şi cercetătorul.

Dacă pentru orientările metodologice “obiective” principalele concepte utilizate

sunt explicaţia şi predicţia bazate pe decelarea cauzelor, în orientările metodologice

interpretative vorbim mai degrabă de înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor


subiective ale comportamentelor prin considerarea scopurilor şi motivelor acţiunii. În

acest al doilea caz avem de-a face cu o explicaţie intenţională, de tip teleologic

(comportamentele sunt explicate prin stări viitoare, în timp ce explicaţia cauzală se referă

la determinarea stărilor actuale de către stări anterioare).

În formularea caracteristicilor metodologice ale fiecărei orientări vom considera

principiile metodologice preliminare considerând:

1. instrumentele utilizate pentru a genera o anumită practică de cercetare

(metodelor şi tehnicilor de culegere şi analiză a datelor sociale);

2. formele de organizare şi prezentare a cunoaşterii sociale;

3. practica de utilizare socială a cunoaşterii teoretice propuse.

II. Metodologii “obiective” de cercetare.

Numim practici metodologice “obiective” de cercetare, acele cercetări sociale ce

se bazează pe principiile teoretice rezultate din filosofia pozitivă a lui Comte, dar şi pe

principiile caracteristice empirismului britanic clasic şi pozitivismului logic

(neopozitivismului) în filosofie. În concordanţă relativă cu aceste principii, s-au dezvoltat

mai multe orientări de cercetare socială. Dintre acestea, pozitivismul sociologic,

operaţionalismul şi empirismul se caracterizează printr-o abordare accentuat empiristă,

inductivă, bazată pe agregarea datelor empirice la nivel individual. Pe de altă parte,

analiza structurală, analiza funcţională şi analiza sistemică sunt practici metodologice

consecvente principiilor “obiective” de cercetare ce postulează însă şi modele teoretice de

explicare a realităţii empirice având astfel un caracter deductiv şi operând cu date ce

caracterizează sistemul social în totalitatea sa.


II.1. Pozitivismul sociologic.

Auguste Comte a introdus termenul de sociologie odată cu cel de filosofie

pozitivă şi a considerat că sociologia va ajunge să cunoască cel mai înalt nivel de

dezvoltare al cunoaşterii umane care, în evoluţia ei trece prin fazele succesive ale gândirii

teologice, metafizice şi pozitive. În concepţia lui Comte, cunoaşterea produce ordinea

socială (ajungând să cunoască aceeaşi realitate obiectivă, oamenii se vor supune unor

reguli comune); odată cu faza supremă a cunoaşterii pozitive, sociologia devine inginerie

socială, iar sociologii ajung să guverneze ştiinţific societatea. Termenul de “pozitivism”

însă a ajuns să aibă conotaţii diverse, unele chiar peiorative pierzându-şi astfel valoarea

univocă. De aceea este foarte probabil că astăzi nici un sociolog nu se va considera în

mod explicit pozitivist sau susţinător al unui punct de vedere pozitivist. Termenul de

pozitivism se distinge prin accepţiuni diferite în sociologie şi filosofie.

În filosofie, cel mai adesea se are în vedere pozitivismul logic al Cercului de la

Viena, apărut sub influenţa lucrărilor lui Bertrand Russell asupra fundamentelor logice

ale matematicii şi epistemologiei. Pozitivismul logic sau neopozitivismul se dezvoltă prin

opoziţie faţă de filosofia clasică realistă (universalia sunt realia) şi faţă de concepţiile

“metafizice” sau idealiste, accentuând rolul experienţei ca singura bază validă a

cunoaşterii. De asemenea, neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative,

pornind de la presupoziţia că datorită lipsei lor de consistenţă empirică (senzorială) nu

pot deveni propoziţii validate prin teste empirice.

B. Russel afirmă că orice cunoaştere trebuie să plece de la date, singurele premise

epistemologice valide. Datele sunt rezultatul direct al stimulilor ce acţionează asupra

senzorilor umani luând astfel forma percepţiilor. Pe de altă parte, inferenţa presupune

asocierea de percepţii, adică de semne de natură senzorială. Memoria este definită drept

percepţie anterioară, iar mărturia este percepţia altora, ambele fiind considerate deopotrivă

premise epistemologice în calitatea lor de percepţii, dar şi inferenţe întrucât nu sunt

cunoscute în mod direct, nemijlocit, ci prin amintire sau prin intermediul experienţei altei

persoane.

Specificul pozitivismul sociologic nu se reduce la cel filosofic cu toate că

împărtăşeşte asumpţiile referitoare la fundamentul experienţial al cunoaşterii, precum şi cea


referitoare la neutralitatea valorică a cunoaşterii. Pornind de la aceste premise pozitivismul

sociologic a condus la instituirea unei practici “obiective” de cercetare, concentrându-se

asupra dezvoltării sociologiei ca ştiinţă socială asemănătoare prin strategiile de cercetare şi

prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii. Opţiunile pozitivismului sociologic au condus la

formularea următoarelor principii metodologice generale (L. Vlăsceanu8, 1982, p. 41 – 46):

1. Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar unele concepte dezvoltate şi aplicate în

ştiinţele naturii pot fi direct adaptate şi utilizate în sociologie. Aceste metode

presupun considerarea fenomenelor sociale, a proceselor carcacteristice

subiectivităţii umane, a voinţei, atitudinilor, motivelor şi aspiraţiilor drept

“obiecte” de studiu ce pot fi analizate în mod similar cu investigarea obiectelor

naturale neînzestrate cu conştiinţă.

2. Faptele, fenomenele sau procesele sociale sunt, din punct de vedere

epistemologic, independente de teoria care îşi propune să le descrie, adică între

experienţă şi reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de

derivare directă, ci fiecare îşi are propria existenţă independentă. O astfel de

poziţie poate fi realizată prin eliminarea consideraţiilor filosofice generale din

discursul sociologic şi elaborarea de generalizări empirice şi legi de tipul celor

din ştiinţele naturii. Independenţa dintre “fapte şi “teorii” odată realizată, pasul

următor constă în identificarea metodei de verificare a teoriei prin apel la faptele

despre care ea asertează ceva. Testarea ipotezelor în sociologie şi validarea

empirică a teoriilor este rezultatul practic al acestui principiu.

3. Cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde

să conducă la o “inginerie socială” asemănătoare celei de tip tehnic. Sociologia

se preocupă în special de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, oferă

mai degrabă instrumente de rezolvare a problemelor decât puncte de vedere

valorice pentru orientarea practicilor în care agentul social este implicat.

Cunoaşterea sociologică este astfel instrumentală şi neutrală valoric. Această

neutralitate se bazează pe distincţia kantiană între “este” şi “trebuie”.

8 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.


4. Metoda istorică, importantă în majoritatea cercetărilor sociologice, este înlocuită

de istoricitatea metodei de investigare. Metoda este fundamentală pentru

producerea de cunoaştere şi se verifică în însuşi procesul cercetării. Cunoaşterea

generată în mod fragmentar - prin testarea ipotezelor ce asociază două sau mai

multe variabile – ajunge să fie cumulată în elaborări din în ce mai complete şi

mai complexe. Cum evenimentele petrecute în trecut nu pot fi cercetate cu

metodele disponibile în prezent, sociologul trebuie să se preocupe mai degrabă

de consolidarea metodei de investigare. Se renunţă astfel la metoda analizei

evenimentelor istorice în favoarea istoricităţii metodei de cercetare; metodele

devin centrul preocupărilor, iar metodologia se substituie cunoaşterii sociale

efective.

Aceste principii definesc fie în totalitate, fie individual, atitudinea “pozitivistă” în

cercetare. Desigur că acceptarea unui principiu nu implică şi acceptarea tuturor celorlalte, de

unde rezultă şi ambiguitatea termenului de pozitivism sociologic. În realitate sunt puţine

cercetări practice în totalitate pozitiviste. În “Regulile metodei sociologice”, precum şi în

analiza cauzelor ce determină ratele sinuciderii, E. Durkheim statuează principii

metodologice de tip pozitivist, dar în cercetarea din “Diviziunea muncii sociale” se

depărtează mult de preceptele pozitiviste. Acesta este un caz tipic de depăşire a “metodei”

prin “imaginaţia sociologică”. (L. Vlăsceanu, op.cit., p. 47).

II.2. Operaţionalismul sociologic

După deceniul al patrulea al secolului trecut, pozitivismul a evoluat în

operaţionalism care astfel continuă practica metodologică “obiectivă”, statuată de

pozitivism mai ales la nivelul dezirabilităţii. Reprezentantul operaţionalismului

sociologic, George A. Lundberg, se consideră un cercetător ştiinţific asemănător celor din

ştiinţele naturii, identificându-se mai degrabă cu practicile acestora din urmă decât cu

principiile pozitiviste.


Punctul de vedere operaţionalist a fost preconizat în cercetarea din ştiinţele naturii

de către fizicianul Percy W. Bridgman. După acesta, “esenţa unei explicaţii constă în

reducerea unei situaţii la elementele cu care suntem atât de familiarizaţi că le acceptăm ca

atare, iar curiozitatea, odată cu aceasta, ni se potoleşte”9. Conceptele nu trebuie definite

în termenii proprietăţilor care le aparţin, pentru că atunci nu mai pot fi testate empiric, ci

prin intermediul operaţiilor pe care le folosim pentru concretizarea lor. “Conceptul de

lungime este determinat deîndată ce operaţiile prin care este măsurată lungimea sunt

determinate”10. Ştiinţa nu ne răspunde la întrebări de tipul “ce este realmente lungimea

(sau coeziunea socială sau inteligenţa?)”, pentru că propoziţiile sale se referă la natura

proceselor noastre descriptive şi nu la fenomenele naturale ca atare.

George Lundberg a pornit de la operaţionalismul fizicist considerând că

măsurarea socială este calea principală de definire a conceptelor sociologice. Nu trebuie

să existe concepte sociale care să nu caracterizeze entităţi măsurabile. La întrebarea “ce

este inteligenţa?” răspunsul este simplu: “inteligenţa este ceea ce măsoară testul de

inteligenţă”. Lundberg formulează câteva principii de bază pe care se bazează toate

ştiinţele privind natura realităţii şi a cunoaşterii:

1. toate datele sau experienţele pe care se bazează oamenii constau în răspunsuri

ale organismelor la mediu;

2. simboluri, de obicei verbale (concepte), sunt inventate pentru a reprezenta

aceste răspunsuri;

3. aceste simboluri (concepte) sunt datele imediate ale cunoaşterii;

4. toate propoziţiile despre realitate trebuie să constea în inferenţe, generalizări

sau abstractizări ale acesor simboluri şi ale răspunsurilor pe care le reprezintă.

Lundberg formulează o serie de corolari ai acestor principii:

1. Toate postulatele sunt verbalizări ale răspunsurilor cuiva la ceva ce a produs

aceste răspunsuri.

9 P. W. Bridgman, The Logic of Modern Physics, New York, MacMillan, 1927, p. 37. 10 Ibidem, p.5


2. Conceptele trebuie definite operaţional; o situaţie trebuie analizată în termenii

operaţiilor care îi relevă caracterul, astfel că toţi observatorii calificaţi să

ajungă independent la aceeaşi analiză.

3. Datele sociale ne sunt cunoscute prin răspunsurile noastre şi inferăm existenţa

şi caracteristicile fenomenelor din aceste răspunsuri.

4. Realitatea derivă din capacitatea umană de a răspunde; este deci cu atât mai

tangibilă cu cât avem metode de a răspunde.

5. Conceptele sunt doar desemnări ale unor tipuri de răspunsuri, iar nu calităţi

intrinseci ale obiectelor sau situaţiilor. El afirmă astfel natura inferenţială a

cunoaşterii şi realităţii.

Operaţionalismul lui Lundberg porneşte de la o problemă fundamentală în

sociologie: formularea de propoziţii teoretice testabile prin raportare la realitatea

empirică. Identificarea referinţelor empirice ale teoriei sociologice a actualizat problema

măsurării sociale a conceptelor, iar operaţionaliştii au găsit soluţia propusă de P.

Bridgman. Operaţionalismul s-a dezvoltat totuşi idependent de teoria sociologică

referenţială, ajungând să identifice procedeele de măsurare cu însăşi teoria referenţială.

Cunoaşterea apriorică este limitată la nivelul construirii instrumentelor de măsurare a

referinţelor empirice (senzoriale). Astfel, în evaluarea operaţionalismului trebuie

considerate câteva premise semnificative: în orice teorie există concepte nemăsurabile

(pentru care nu există operaţii de măsurare directă, ci sunt inferate în baza corelaţiei lor,

teoretic asumată, cu alte fenomene); măsurarea se diferenţiază în funcţie de contextul

social în care se desfăşoară, caz în care operaţionaliştii reclamă nu doar schimbarea

procedurilor de măsurare, ci şi schimbarea conceptelor înseşi, ceea ce duce la relativism

exagerat; de asemnea, operaţionaliştii nu precizează modul în care ajungem la definiţia

operaţiilor. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 49)

În consecinţă, deşi vizează problema reală a operaţionalizării şi măsurării

conceptelor în cercetarea socială, operaţionalismul propune soluţii insuficiente şi

consideră, în mod eronat, că operaţionalizarea şi măsurarea sunt independente de teoria

sociologică.


II.3. Empirismul în ştiinţele sociale.

Dacă pozitivismul şi operaţionalismul erau mai degrabă orientări metodologice, în

sensul că propuneau o serie de principii definitorii de cercetare, empirismul s-a afirmat

mai degrabă ca o practică deosebit de influentă mai ales în sociologia anglo-saxonă.

Empirismul s-a bazat pe o epistemologie inductivistă prin care s-a sperat acumularea unei

mase critice de date empirice ca singura bază validă pentru elaborarea teoretică

ulterioară. De asmenea, empiriştii s-au preocupat de dezvoltarea instrumentelor de

măsurare şi a metodelor de colectare a datelor, ajungându-se ca metoda să se substituie

problematicii de cercetare. Empirismul s-a dezvoltat ca practică metodologică fără teorie

referenţială, propunându-şi să construiască teorii numai pe baza acumulării de date

empirice valide şi prin formularea de generalizări empirice.

Empirismul se dezvoltă ca pactică de cercetare mai ales începând cu deceniul al

cincilea al secolului trecut, perioadă în care încep să capete consacrare lucrările lui Paul

Lazarsfeld, unul dintre cei mai influenţi cercetători din domeniul metodologiei cercetării

sociale.

Empirismul are trei surse de originare11:

1. Şcoala filosofică britanică a empirismului clasic reprezentată de John Locke, George

Berkeley şi David Hume sau cea iniţiată mai recent de Bertrand Russell sub forma

pozitivismului (sau empirismului) logic. Empirismul clasic afirmă că realitatea nu poate

fi cunoscută decât prin simţuri. Gândirea renascentistă caracteristică filosofilor

menţionaţi pune în legătură raţiunea şi experienţa. Atât Locke, cât şi Berkeley şi Hume

afirmă netemeinicia ideilor înnăscute, experienţa fiind singura sursă a ideilor noastre.

Impresiile, percepţiile sunt premergătoare ideilor, acestea din urmă, afirmă Russell, fiind

imagini, reaminitiri ale impresiilor, adică reprezentări. Filozoful empirist care a exercitat

o influenţă încă şi mai directă asupra cercetării sociale a fost J. Stuart Mill prin sistemul

său de logică inductivistă. Preocupările lui Mill se concentrează asupra modalităţilor de

construire a raţionamentului inductiv înţeles ca generalizare pe baza experienţei. Mill a

11 L. Vlăsceanu, 1982.


elaborat o metodă sistematică pentru formularea generalizărilor empirice, forma

predilectă a cunoaşterii pentru empirişti.

2. Metodologia pozitivistă este a două sursă a empirismului în ordine cronologică, dar şi

cea mai importantă; empiriştii critică ceea ce trecea drept teorie socială clasică ce nu se

fundamenta pe observarea sistematică a realităţii sociale, ci avea mai degrabă un caracter

speculativ, deci neştiinţific. Ei resping teoriile sociale apriori, asertând observarea

sistematică şi metodică a datelor ca unică sursă de construcţie teoretică. Nu există o

teorie de referinţă, aceasta trebuie construită procedând inductiv de la ipoteze care, prin

verificare, pot deveni generalizări empirice. Acumularea progresivă de generalizări

empirice va conduce gradual la elaborarea teoriei ştiinţifice. Empirismul se limitează

astfel la stabilirea de conexiuni între entităţi observabile; pentru empirism este

caracteristică confuzia dintre obiectul cunoaşterii şi obiectul real. În ştiinţă, cercetătorul

se raportează la obiectul real din perspectiva teoriei sale referenţiale, considerându-l ca

obiect al cunoaşterii. Nevând o teorie de referinţă, empiristul se raportează direct la

fenomenul real, nereuşind însă să-i surprindă caracteristicile definitorii.

3. Statistica constituie cea de-a treia sursă originară şi care particularizează practica

empiristă în raport cu orientările anterioare. K. Pearson a dezvoltat tehnica statistică a

calculării coeficientului de corelaţie. Acesta se referă la probabilitatea statistică (cu un

anumit grad de semnificaţie) a relaţiei dintre două clase de lucruri sau de evenimente.

Coeficientul de corelaţie a făcut posibilă realizarea de inferenţe privind asocierea între

clase de evenimente ceea ce a potenţat formularea şi dezvoltarea generalizărilor

empirice. De asemenea, metoda statistică a făcut posibilă precizarea probabilităţii de

adevăr a ipotezelor pe baza eşantioanelor dintr-o populaţie de referinţă. Metodele

statistice au condus la standardizarea şi uniformizarea proiectelor de cercetare, dar şi la

inhibarea imaginaţiei creatoare. (L. Vlăsceanu, op. cit., p. 51 - 57). Metodologia devine

normativă prin excelenţă, încorsetând abordări alternative ale realităţii sociale.

Limitele practicii metodologice empiriste sunt:

a) tipizarea proiectelor de cercetare şi limitarea imaginaţiei;

b) subordonarea problematicii investigate faţă de metodele de culegere a datelor şi

de tehnicile statistice de prelucrare a acestora;


c) fragmentarea ipotetică exagerată care a dus la greutăţi în cumularea rezultatelor

teoretice;

d) ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare şi caracterul său ateoretic.

II.4. Analiza structurală

Analiza structurală este o orientare metodologică de sorginte “obiectivă” ce îşi

propune să dezvolte sociologia ca ştiinţă pozitivă depăşind atât teoretizarea nefondată pe

date empirice a filosofiilor sociale de tip speculativ, cât şi diversitatea de date şi ipoteze

fragmentare ale empirismului. Analiza structurală în sociologie îşi propune să

demonstreze virtuţile conceptului de “structură”, deosebit de productiv din punct de

vedere teoretic şi metodologic în lingvistică, mai precis în fonologie.

Analiza structurală a fost preconizată în lingvistică de Ferdinand de Saussure,

preluată apoi în antropologie de C. Levi-Strauss care a aplicat în studiile etnologice,

antropologice sau sociologice acelaşi mod de abordare prin care s-a asigurat progresul

ştiinţific al lingvisticii.

F. de Saussure defineşte limba, în Cursul de lingvistică generală (1931), ca un

produs social, exterior individului (fapt social); individul nu o poate modifica printr-un

simplu act de voinţă; limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, este

comparabilă cu scrierea, riturile simbolice, gesturile de politeţe, semnele militare etc.

Limba este doar cel mai important dintre aceste sisteme. Limba este astfel o instituţie

socială.

C. Levi-Strauss argumentează că ştiinţa trebuie să se preocupe de natura

inconştientă a fenomenelor culturale (sociale). La fel cum structura limbii rămâne

necunoscută celui care vorbeşte până la apariţia unei gramatici ştiinţifice, tot aşa

fenomenele culturale rămân la nivelul gândirii inconştiente, fiind caracterizate de

raţionalizări sau de elaborări secundare. Tocmai de aceea sociologia trebuie să se

dezvolte, spune Strauss, ca ştiinţă pozitivă, formulând categorii de explicare obiectivă a

realităţii şi detaşată de interpretările (raţionalizările) vehiculate de oameni în vorbirea

comună. Cercetătorul este chemat să identifice structura inconştientă a fenomenelor


sociale, acea schemă unică care e prezentă şi acţionează în contexte locale şi temporale

diferite. Această schemă unică nu ar corepunde unui tip particular de instituţie, ci se

reduce la anumite relaţii de corelaţii, inconştiente care se reproduc în toate societăţile.

Cum definim însă termenul de structură? Termenul de structură este mai degrabă

polisemantic; cu toate acestea cine spune “structură” spune “sistem”, “coerenţă”,

“totalitate”, “dependenţa părţilor de întreg”, “sistem de relaţii”, “totalitate ireductibilă la

suma părţilor” etc. Structura nu este o realitate concretă dată, vizibilă, direct accesibilă, ci

este teoretic postulată, este un model teoretic (eventual formalizat) al acelei realităţi care

este supusă investigaţiei. Nu se poate opera cu o definiţie inductivă (gen proxim şi

diferenţă specifică) a noţiunii de structură. Aceasta este postulată în contextul unei teorii

deductive, verificabile, menită să explice variaţia observată în interiorul unui sistem.

Analiza structurală se preocupă deci de studierea structurii inconştiente a

fenomenelor sociale. Ea refuză să trateze termenii ca entităţi independente, luând ca bază

a analizei sale relaţiile dintre termeni; nu este preocupată de conţinutul acestor relaţii, cât

de forma lor, devenind astfel formalistă; urmăreşte descoperirea unor legi generale de

transformare a structurii. C. Levi-Strauss analizează structurile de înrudire într-o măsură

similară cu lingvistul fonolog care studiază modul de relaţionare a fonemelor pentru

producerea de semne inteligibile social. Levi Strauss demonstrează astfel că regulie de

rudenie constituie un sistem de elemente coerente, departe de a fi, cum credeau unii

antropologi, reguli arbitrare produse de o sumă de contingenţe. Relaţiile stabilite între

aceste reguli urmează un pattern descifrabil în contexte spaţiale şi temporale diferite.

(Exemplu: atunci când relaţia dintre tată şi fiu slăbeşte, aceea dintre unchiul matern şi

nepot se întăreşte. De asemenea, când puterea fratelui asupra sorei scade, aceea a

viitorului soţ creşte. Relaţiile dintre tată, fiu, frate şi soră sunt unite prin două cupluri de

opoziţii corelative în aşa fel încât în fiecare din cele două generaţii în cauză există

întotdeauna o relaţie pozitivă şi o relaţie negativă12).

Analiza structurală încearcă să depăşească studiile istoriste şi să impună o meodă

analitică care să evidenţieze constituţia internă a fenomenelor. Obiectivul analizei constă

în construcţia unităţii integrale a variaţiilor diferenţiale specifice elementelor corelate. În

exemplul anterior, Levi-Strauss afirmă că “unitatea rezultă din existenţa universală a

12 C. Levi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 60 – 61.


prohibiţiei incestului. Aceasta echivalează cu afirmaţia că în societatea umană un bărbat

nu poate obţine o femeie decât de la un alt bărbat care i-o cedează sub formă de fiică sau

soră”13.

Analiza structurală introduce ordine ordine explicativă într-un univers caracterizat

la nivelul lui de suprafaţă prin diversitate şi incoerenţă fenomenală. Aşa cum menţionam

mai sus, termenul de structură nu se referă la realitatea empirică, ci descrie un model

teoretic construit după acea realitate. Structura este definitorie modelului despre realitate

şi nu realităţii înseşi, astfel că descrierea structurală a unui obiect supus analizei constă în

ansamblul consecinţelor care rezultă din aplicarea unei axiomatici privind acest obiect,

axiomatică şi consecinţe ce se înscriu într-o teorie a obiectului ca sistem.

“Marea controversă a structuralismului este aceea a relaţiei dintre structură şi

proces. Evitând istoricitatea, analiza structurală este anistorică şi neprocesuală. Omul

individual participă la viaţa structurilor şi le dă sens prin intenţionalitatea acţiunilor sale,

le face să funcţioneze. Structuralismul nu se preocupă de funcţie sau de individul singular

în măsura în care consideră că structura îşi are propriul mod constitutiv şi generativ.”14

II.5. Analiza funcţională

Analiza funcţională este o variantă a analizei structurale care subsumează

conceptul de structură conceptului mai general de sistem. În al doilea rând, atenţia

cercetătorului se îndreaptă asupra analizei funcţiilor sociale în cadrul sistemului general.

Structural-funcţionalismul este reprezentat în sociologie de teoriile lui Robert K. Merton

şi Talcott Parsons. La fel ca şi structuraliştii, Parsons consideră că structura nu este o

realitate în sine, ci pur şi simplu este postulată pentru a investiga ordinea funcţională din

realitatea socială. Structura este definită cu scopul de a preciza rosturile funcţionale

constituite social. Termenul de structură este corelat cu cel de proces care se referă la

schimbările intervenite într-o perioadă semnificativă dn punctul de vedere al cercetării.15

13 Ibidem 14 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 64. 15 L. Vlăsceanu, op.cit., p. 69


Atât structura, cât şi procesul sunt analizate funcţional. Analiza structurală este integral

subordonată scopurilor analizei funcţionale.

Termenul de funcţie a căpătat conotaţii diverse. Max Weber, de exemplu,

consideră funcţia echivalentă cu ocupaţia. Aceasta din urmă ar fi, la Weber, modul

specializare, specificare şi combinare a funcţiilor unui individ atât cât să constituie pentru

el baza unei oportunităţi continue pentru venit sau profit.16 Aceasta este în general

definiţia economiştilor care se referă la analiza funcţională a grupului când vorbesc

despre distribuţia ocupaţiilor în grupul respectiv. În analiza funcţională practicată în

sociologie şi antropologie, termenul de funcţie este înţeles ca proces organic sau vital în

masură să contribuie la menţinerea organismului. Funcţia unei activităţi recurente, de

exemplu pedeapsa crimei sau o ceremonie funerară, este rolul pe care îl joacă în viaţa

socială ca întreg şi astfel contribuţia la menţinerea continuităţii structurale.

Termenii de utilitate, scop, motiv, intenţie, consecinţă sunt adesea şi în mod

eronat consideraţi sinonimi cu termenul de funcţie. Astfel termenii de scop, motiv,

intenţie sunt de natură subiectivă, caracterizează acorii sociali şi finalităţile asumate

conştient ale acestora. Scopul presupune identificarea mijloacelor potrivite şi

comportamentul intenţional în consecinţă. Pe de altă parte termenul de funcţie este

obiectiv (caracterizeză punctul de vedere al observatorului) şi se referă la consecinţele

obiective, adesea inconştiente, ale acţiunilor sau normelor asupra adaptării şi menţinerii

sistemului. Funcţia socială se referă deci la consecinţele obiective observabile, iar nu la

dispoziţii subiective.

(Exemplu. Funcţiile familiei: funcţia de reproducere biologică, de socializare, economică

etc. Motivele pentru care oamenii se căsătoresc sunt de natură subiectivă: din dragoste,

dintr-un calcul raţional de utilitate etc.)

În analiza funcţională, construirea faptelor sociale nu este căutată în

subiectivitatea actorilor, ci în consecinţele obiective ale fenomenelor sociale. Analiza

funcţională se afirmă astfel ca practică metodologică obiectivă şi nu se limitează la

investigarea dispoziţiile subiective, a semnificaţiilor investite de actorii sociali.

Diferenţiem, în acest caz între explicaţia funcţională şi cea intenţională. În primul caz,

16 M. Weber, Theory of Social and Economic Organization, edited by T. Parsons, în R. K. Merton, Social Structure, 1957, p. 20


considerăm acţiunile individuale şi colective şi, de asemenea, normele şi instituţiile

sociale prin prisma efectelor lor, în majoritatea cazurilor neintenţionate, asupra

funcţionării şi stării de echilibru a sistemului. În cazul explicaţiei intenţionale,

considerăm acţiunile intenţionate, orientate spre scop, ale indivizilor pentru a deriva, prin

agregare, propoziţii privind starea sistemului.

În biologie se consideră că organismul necesită o stare stabilă şi constantă. Logica

abordării funcţionaliste este următoarea: mai întâi sunt stabilite anumite cerinţe

funcţionale ale organismelor, cerinţe care trebuie satisfăcute pentru ca organismul să

supravieţuiască. În al doilea rând, se descriu elementele funcţionale (structurilor şi

proceselor) prin care aceste cerinţe sunt realizate în cazurile “normale”. În al treilea rând,

în cazul în care unele din elementele funcţionale sunt distruse, observatorul este

sensibilizat pentru a detecta elementele compensatorii (dacă există) care îndeplinesc

funcţia necesară.

După R. K. Merton, cerinţele metodologice ale analizei funcţionale sunt:

1. Identificarea elementelor investite cu funcţii determinate în sistemul social considerat,

adică a acelora care au consecinţe pentru menţinerea sau schimbarea sistemului.

Cerinţa este ca obiectul analizei să constea în elemente standardizate, repetitive

precum rolurile sociale, procese sociale, norme sociale etc.

2. Considerarea structurilor de elemente standardizate prin consecinţele lor obiective

pentru sistem şi prin dispoziţiile subiective (scopuri, motive) ale actorilor implicaţi în

sistem; analiza funcţională trebuie să considere atât consecinţele obiective cât şi

dispoziţiile subiective.

3. Considerarea consecinţelor obiective în termenii adaptării sistemului: elementele pot

îndeplini atât funcţii, cât şi disfuncţii. Pot exista consecinţe multiple, pozitive sau

negative (funcţionale sau disfuncţionale) ceea ce impune considerarea balanţei nete a

consecinţelor obiective agregate ale elementelor investite funcţional. Există

posibilitatea ca unele elemente să fie non-funcţionale.


Prin raportare la dispoziţiile subiective ale actorilor, funcţiile pot fi manifeste sau

latente. Funcţii manifeste sunt acelea unde consecinţele obiective coincid cu

dispoziţiile subiective. Adaptarea este intenţionată, recunoscută de către participanţii

în sistem. Funcţiile latente nu sunt nici intenţionate, nici recunoscute, de către actorii

din sistem, dar au consecinţe obiective pentru sistem identificate de către observatorul

social.

4. Considerarea universului de referinţă sau a sub-sistemului deservit de funcţie. Merton

respinge astfel postulatul unităţii funcţionale a elementelor pentru întreg sistemul

social. Anumite elemente, argumentează el, pot fi funcţionale pentru sub-sisteme

sociale (comunităţi, grupuri) şi disfuncţionale pentru altele (exemplu religia în

societăţile contemporane unde diversitatea confesiunilor şi adesea starea conflictuală

între acestea face ca ele să fie disfuncţionale pentru societatea ca întreg, dar

funcţionale pentru fiecare comunitate în parte). Este important de delimitat sub-

sistemele pentru care un element are anumite consecinţe: indivizi având un anumit

status, subgrupuri, sistemul cultural (funcţii psihologice, funcţii de grup, societale sau

culturale).

5. Considerarea cerinţelor funcţionale; în orice analiză funcţională întâlnim o concepţie

tacită sau exprimată a cerinţelor funcţionale ale sistemului supus investigaţiei.

Aceasta tinde să fie limitată la condiţiile de supravieţuire a sistemului.

6. Considerarea mecanismelor prin care funcţiile sunt îndeplinite; descrierea concretă şi

detaliată a mecanismelor prin care se realizează funcţia: ordonarea ierarhică a

instituţiilor, diviziunea muncii, ceremoniile, ritualurile etc.

7. Considerarea alternativelor funcţionale: posibila variaţie a elementelor care deservesc

o anumită cerinţă funcţională.

Analiza funcţională trebuie deci să pornească de la descrierea în termeni structurali a

entităţilor sau elementelor care se anticipează că îndeplinesc anumite cerinţe funcţionale


ale sistemului. De asemenea, analiza trebuie să postuleze o concepţie privind cerinţele

funcţionale, în general în termenii adaptării sistemului. Pe baza descrierilor structurale,

privind, bunăoară, relaţiile dintre rolurile sociale, se realizează apoi interpretarea

funcţională din perspectiva cerinţelor funcţionale postulate, întreprindere eminamente

teoretică a analistului social.

1

În plus faţă de aceste condiţii enumerate de Merton, J. Elster17 consideră că, pentru o

explicaţie funcţională validă, care să fie diferită de cea intenţională, ar mai fi nevoie de

trei condiţii:

1. consecinţele obiective (funcţiile, denotate cu Y) unui anumit comportament sau

instituţie (denotate cu X) nu sunt urmărite intenţionat de membrii sistemului de

referinţă (Z);

2. relaţia dintre X şi Y nu este cunoscută de actorii din Z şi

3. Y menţine X printr-o buclă cauzală inversă.

Această din urmă condiţie este necesară pentru explicarea recurenţei comportamentului

funcţional X, în condiţiile în care acesta nu poate fi considerat, din punct de vedere

epistemic ca fiind reprodus (urmărit) în mod intenţionat de către membrii din Z. În acest

din urmă caz, explicaţia funcţională s-ar transforma într-una intenţională.

Criticile aduse analizei funcţionale vizează în special faptul că analiza tinde să se

concentreze cu prioritate asupra stataticii sociale, condiţiilor de generare a echilibrului.

Chiar şi atunci când se au în vedere disfuncţii, intenţia cercetătorului nu constă în analiza

dinamicii şi schimbării eventuale a sistemului, ci mai ales în specificarea surselor de

generare a tensiunilor în sistem cu scopul de a le înlătura şi reconstitui echilibrul

tulburat.18

17 J. Elster, Explaining technical change: a Case Study in the Philosophy of Science, Cambridge University Press, 1983. 18 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 73


Pe de altă parte, J. Elster vizează dificultatea aplicării unui tip de explicaţie

funcţională din biologie în ştiinţele sociale, dat fiind că teoria evoluţionistă este nerealistă

în cazul comportamentului uman. Cerinţele funcţionale de care vorbeşte Merton sunt

greu, dacă nu impsibil de stabilit în cazul societăţilor. Din motive pe care Elster le înşiră

pe scurt, fiinţele umane sunt capabile de lucruri pe care organismele biologice nu le pot

face: pot folosi strategii de aşteptare, pot decide să facă un pas înapoi pentru a putea face

ulterior doi paşi înainte şi mai pot face şi alte mişcări piezişe. Singurul tip de explicaţie,

spune Elster, adaptat exclusiv comportamentului uman este cel intenţional.

III. Practici metodologice interpretative.

Metodologia interpretativă a urmărit încă de la început să evidenţieze specificul

ireductibil al ştiinţelor sociale şi independenţa acestora faţă de ştiinţele naturii. Iniţiatorul

acestei metodologii este Max Weber, sub influenţa filosofiei neo-kantiene. Intenţia sa a

constat, pe de o parte, în elaborarea unei ştiinţe sociale care să aibă o consistenţă logică

asemănătoare cu a ştiinţelor naturii, dar şi, pe de altă parte, în propunerea unei

metodologii specifice de investigare a realităţii sociale, ireductibilă la cea pozitivistă. Ca

atare, ni se propune o nouă înţelegere a sociologiei care se vrea interpretativă şi nu

normativă, precum şi o metodologie adecvată noului demers teoretic19. Considerăm

abordare interpretativă analiza sistematică a acţiunii sociale cu sens, prin observarea

directă, detaliată, a oamenilor, în contexte naturale, pentru a ajunge astfel la înţelegerea şi

interpretarea felului în care aceştia construiesc şi menţin ordinea socială. Vom prezenta

mai jos principiile de bază ale practicii metodologice interpretative în accepţiunea lui M.

Weber.

19 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 89.


III.1. Sociologia interpretativă a lui Max Weber20

În definiţia lui M. Weber, sociologia este ştiinţa preocupată de înţelegerea şi

interpretarea acţiunii sociale. Conceptele cheie ale cadrului teoretic sunt acţiunea socială,

semnificaţii subiective şi înţelegere interpretativă sau comprehensiune. Putem vorbi de

acţiune, spune Weber, numai în măsura în care aceasta are o semnificaţie subiectivă

pentru individul care acţionează. Acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia sa

subiectivă este orientată în funcţie de comportamentul celorlalţi actori. M. Weber

defineşte acţiunea intenţională prin contrast cu un simplu răspuns la stimuli,

comportamentul reactiv, căruia nu i se poate asocia nici o semnificaţie subiectivă.

Sociologia se preocupă deci de interpretarea acţiunilor sociale încărcate de semnificaţii

subiective comprehensibile pentru observatorul social. Sociologia este în plus preocupată

de regularităţile acţionale, adică de acţiunea cu semnificaţie identică repetată de mai

mulţi actori. În acest fel se ajunge la formularea de tipuri sociale, obiectivul central al

ştiinţei sociale.

Semnificaţia unei acţiuni indivizi poate fi analizată în două feluri, dar, în nici un

caz însă semnificaţia nu se referă la o entitate “obiectivă”, adevărată în sens metafizic. În

primul rând, termenul se referă la semnificaţia propriu-zisă investită de un anumit actor

într-o situaţie concretă sau la semnificaţia medie atribuită de o pluralitate de actori într-un

context similar. În al doilea rând, semnificaţia subiectivă se poate referi la un tip ideal,

teoretic conceput şi atribuit unui actor ipotetic într-un tip dat de acţiune21. Tipul ideal este

un construct teoretic, neîntâlnit ca atare în realitate şi care are rolul de a clasifica acţiunile

şi a orienta ipotezele. El este un “construct analitic”, mental, care are atributul de “ideal”

numai în sens logic (nu şi evaluativ). Sociologul reconstruieşte astfel sensul logic care

orientează acţiunea individului. Un tip ideal este creat prin analiza empirică a

problemelor concrete, acesta nu rezultă dintr-o combinare conceptuală pură, detaşată de

lumea empirică. Spre deosebire de un simplu concept descriptiv care însumează

caracteristicile comune ale unei grupări de fenomene empirice, “tipul ideal este format

20 Principiile de bază ale sociologiei interpretative sunt preluate din lucrarea fundamentală a lui M. Weber, Economy and Society, vol. I, Glencoe, New York, 1968, cap. I. 21 M. Weber, op. cit., p. 12


prin accentuarea unilaterală a unuia sau mai multor puncte de vedere şi prin sinteza

fenomenelor individuale concrete, difuze, discrete, mai mult sau mai puţin prezente şi

uneori absente, care sunt ordonate în conformitate cu acele puncte de vedere unilateral

accentuate într-un construct analitic unificat.”22 Construcţia rezultă din selecţia unor

manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora, în vederea

accentuării lor unilaterale şi a unei raţionalizări utopice, adică mai mult sau mai puţin

depărtate de realitatea socială trăită23. Un exemplu de tip ideal este acţiunea raţională a

agenţilor economici pe piaţă ca maximizatori ai utilităţii individuale. Întreaga economie

clasică şi neo-clasică operează cu acest tip ideal, conştienţi fiind că realitatea doar

aproximează acest tip teoretic, conceptul nefiind întâlnit în realitate în stare pură.

Birocraţia ca organizaţie perfect raţională este, de asemenea, un tip ideal în teoria

weberiană.

Înţelegerea (comprehensiunea) semnificaţiei subiective a acţiunii este sarcina

sociologului. M. Weber afirmă că aceasta trebuie să fie, ca în toate ştiinţele, validă, adică

reproductibilă. Mecanismele care fac comprehensibilă o anumită semnificaţie trebuie să

fie clar stipulate. Înţelegerea poate fi directă, descriptivă, pe de o parte sau explicativă, pe

de altă parte. Ca mecanisme ale înţelegerii directe Weber enumeră:

1. înţelegerea raţională, logică sau

2. empatia.

În primul caz, acţiunea este raţional sau logic evidentă atunci când avem o imagine clară

a elementelor acţionale şi a contextului de semnificaţii a acestora. Putem atinge gradul cel

mai înalt al înţelegerii raţionale în cazuri în care este implicată semnificaţia unor

propoziţii logice sau matematice; semnificaţia lor ne este imediat inteligibilă: de exemplu

înţelegem perfect ce vrea să spună un actor când foloseşte propoziţia 2 + 2 = 4 sau

teorema lui Pitagora pentru a urma un raţionament logic. În acelaşi fel, în baza

experienţei, putem foarte bine înţelege ce vrea să facă o persoană atunci când încearcă să

atingă nişte scopuri şi alege astfel mijloace adecvate situaţiei. Interpretarea acţiunii

intenţionale raţionale implică astfel gradul cel mai înalt de validitate şi reproductibilitate.

22 M. Weber, Objectivity in social sciencs and in social policy, în A. Shils şi H.A. Finch (eds.), The methodology of the social sciences, The Free Press, New York, 1949, p. 89 – 90. 23 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 91.


Pe de altă parte, acţiunea poate fi înţeleasă nu doar logic, ci şi prin empatie, atunci când

putem sesiza adecvat contextul emoţional în care acţiunea a avut loc. Putem astfel

înţelege, cel mai adesea prin auto-reflecţie erorile, abaterile de la raţionalitate, confuziile

pe care le facem şi noi dealtfel. Empatia este însă limitată de capacitatea noastră de a

avea reacţii emoţionale extreme, precum anxietatea, mânia, ambiţia, invidia, gelozia,

iubirea, mândria, loialitatea, răzbunarea şi toate conduitele comportamentale similare. Cu

cât suntem mai susceptibili de a avea astfel de reacţii, cu atât suntem mai pregătiţi de a

empatiza cu acestea.

Care sunt însă procesele, fenomenele, comportamentele ce nu au semnificaţii

subiective (non-acţiunile)? Pentru a le identifica este necesar să precizăm că ceea ce este

inteligibil în semnificaţii este relaţia acestora cu acţiunea umană, intervenind fie ca

mijloace, fie ca scopuri; o relaţie de care actorul este conştient şi care a orientat acţiunea.

Sunt golite de semnificaţii acele procese, fenomene, comportamente ce nu pot fi

relaţionate de un scop sau o intenţie. Sunt lipsite de semnificaţie dacă nu pot fi relaţionate

cu acţiunea ca mijloace sau scopuri, ci constituie doar stimuli exteriori. În ambele cazuri,

încercând să înţelegem acţiunile şi să identificăm non-acţiunile, ne doar aflăm la nivelul

descriptiv, al înţelegerii directe, prin observarea nemijlocită a acţiunii (sau non-acţiunii).

Înţelegerea depăşeşte stadiul descriptiv, devenind explicativă, atunci când se

raportează la motivele semnificaţiei ataşate de un actor, în sensul că înţelegem ce îl

determină să facă acest lucru la un moment dat şi într-un anumit context. Ajungem în

acest caz la înţelegere prin integrarea acţiunii semnificative într-un cadru de semnificaţii

mai vast în care această acţiune este doar mijloc pentru atingerea unui scop. Explicaţia

ştiinţifică presupune înţelegerea complexului de semnificaţii de care aparţine un anumit

tip de acţiune astfel interpretată. “Înţelegerea explicativă se finalizează în generalizări

empirice care relaţionează semnificaţia subiectivă a unei acţiuni cu consecinţele

determinabile”24.

Un motiv este un complex de semnificaţii subiective care pare actorului propriu-

zis sau observatorului social un temei adecvat pentru comportamentul în cauză.

Interpretarea unui curs coerent al comportamentului este “subiectiv adecvată” (sau

24 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 94


“adecvată la nivelul semnificaţiei”) în măsura în care, în acord cu modurile noastre

habituale de gândire şi simţire, părţile sale componente, privite în relaţie unele cu altele,

sunt recunoscute să constituie un complex “tipic” de semnificaţii. Interpretarea unei

succesiuni de evenimente va fi considerată cauzal adecvată în măsura în care, în acord cu

generalizările din experienţă, există o probabilitate mare ca respectiva succesiune să se

producă în acelaşi fel în condiţii date. Un exemplu al adecvării la nivelul semnificaţiei ar

fi, în acord cu normele noastre de calcul, soluţia corectă la o problemă aritmetică. Pe de

altă parte, o interpretare cauzal adecvată a aceluiaşi fenomen va viza probabilitatea

statistică ca, pornind de la generalizările din experienţă, aceasta să fie o soluţie corectă

sau eronată a aceleiaşi probleme. Explicaţia cauzală depinde de abilitatea de a determina

probabilitatea (în cazuri rare numerică) ca un eveniment observabil dat să fie urmat de un

alt eveniment. O explicaţie cauzală corectă a unui curs concret al acţiunii se obţine numai

atunci când motivele şi acţiunea se află într-o succesiune repetitivă prin experienţă şi, în

acelaşi timp, relaţia lor a devenit inteligibilă din punctul de vedere al semnificaţiei. Dacă

adecvarea la nivelul semnificaţiei lipseşte, atunci, chiar în cazul unei adecvări statistice

importante (probabilitate mare, precis determinată), aceasta rămâne o uniformitate

statistică incomprehensibilă. Pe de altă parte, simpla adecvare semnificativă nu poate

avea semnificaţie cauzală dacă nu există o probabilitate precisă ca succesiunea motive -

acţiune să se manifeste ca atare în realitate. Trebuie, altfel spus, să existe fie un grad de

aproximare a unei medii a semnificaţiilor intenţionate investite de un grup de actori

individuali, fie aproximarea unui tip ideal, teoretic construit de către cercetător.

Deşi admite astfel ideea unei statistici sociologice, M. Weber o consideră validă şi

adecvată numai atunci când se referă la fenomene saturate de semnificaţii subiective şi

interpretabile. “Uniformităţile statistice, generalizările empirice, spune Weber, constituie

generalizări sociologice, adică tipuri comprehensibile de acţiune, numai atunci când pot fi

privite ca manifestări ale semnificaţiilor subiective atribuite unui curs al acţiunii

sociale”25. Invers, formulări ale cursurilor raţionale ale acţiunilor subiective constituie

tipuri sociologice numai când pot fi empiric observate cu un grad de aproximare

semnificativ. Fenomenele sunt sociale numai atunci pot fi raportate la un context de

semnificaţii şi când aceste semnificaţii pot fi atribuite unui grup de actori individuali.

25 M. Weber, op. cit., cap. I, p. 20


Acţiunea, în sensul orientării subiective comprehensibile a comportamentului,

există numai ca şi comportament al unuia sau mai multor indivizi. Obiectul cunoaşterii

pentru sociologie este complexul de semnificaţii subiective ale acţiunii. Pentru alte

scopuri cognitive, spune Weber, de exmplu cele juridice sau din raţiuni practice, poate fi

necesar să tratăm colectivităţi precum statele, asociaţiile, organizaţiile ca şi cum ar fi

persoane individuale. Ele pot fi astfel tratate ca având drepturi şi datorii sau ca

performând acţiuni legal semnificative (persoane juridice). Dar, pentru interpretarea

subiectivă a acţiunii în sociologie, este necesar să tratăm aceste colectivităţi ca fiind doar

rezultantele şi modurile de organizare ale acţiunilor particulare ale indivizilor, deoarece

doar aceştia pot fi trataţi ca agenţi în cursul acţiunii subiective comprehensibile –

individualism metodologic.

Individualismul metodologic este un principiu al cercetării sociale, formulat de M.

Weber, principiu ce stipulează că faptele, fenomenele, procesele sociale trebuie să fie

explicate în termenii datelor despre persoanele umane individuale. Actorii individuali

implicaţi în situaţii interacţionale sunt “atomii” logici ai analizei sociologice şi referinţele

empirice ultime. Pe aceeaşi linie, F. A. Hayek menţionează că nu există nici o altă cale de

înţelegere a fenomenelor decât prin intermediul înţelegerii de către noi a acţiunilor

individuale direcţionate către alţii şi ghidate de comportamentul lor aşteptat”26.

După L. Vlăsceanu, presupoziţiile cercetărilor orientate de principiul

individualismului metodologic ar fi următoarele:

1. constituenţii primari ai lumii sociale sunt persoanele umane individuale;

2. indivizii se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale;

3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri

între indivizi privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea

unor norme;

4. fenomenele sociale complexe nu pot fi descrise decât după ce am ajuns la o

înţelegere a acţiunilor individuale.

26 F. A. Hayek, Individualism and economic order, London, 1949, p. 6


III.1.1. Acţiunea socială

În accepţiunea lui Weber, acţiunea este comportamentul individual purtător de

semnificaţii subiective care se constituie fie în mijloacele, fie în scopurile acţiunii.

Acţiune raţională este un tip ideal de acţiune a cărei semnificaţie subiectivă atribuită

constituie mijloacele adecvate (obiectiv) pentru realizarea unui anumit scop. Acţiunea, fie

aceasta raţională sau nu, este socială în măsura în care acest comportament este orientat

în funcţie de acţiunile “altor” actori; acţiunea poate fi astfel motivată de răzbunarea

pentru un gest anterior, apărarea faţă de un comportament prezent sau măsuri de precauţie

în vederea unei posibile viitoare agresiuni. “Alţii” pot fi persoane individuale, cunoscute

individului ca atare, sau pot fi o pluralitate indefinită de actori, necunoscută în întregime

de cel ce acţionează. În acest din urmă caz, banii sunt o modalitate de schimb pe care

actorul o acceptă ca plată, fiindcă îşi orientează acţiunea aşteptându-se ca “alţii” pe care

nu-i cunoaşte în mod imediat vor fi gata la rândul lor să o accepte în schimburi

comerciale în tranzacţii ulterioare.

Weber atrage atenţia însă că nu toate tipurile de contacte între oameni au un

caracter social, ci mai degrabă acesta este limitat cazurilor în care comportamentul

actorilor este semnificativ orientat în funcţie de cel al altor actori. De exemplu coliziunea

între doi biciclişti poate fi comparată cu un eveniment natural, dar acesta poate deveni

acţiune socială atunci când actorii încearcă să se evite reciproc sau atunci când, în urma

impactului, cei doi încep să se certe sau să îşi atribuie vina unul altuia invocând,

bunăoară, nerespectarea unor reguli de circulaţie. De asemenea, Weber delimitează

conceptul de acţiune socială de simpla “imitaţie” a comportamentului celorlalţi sau de

reacţia comună a actorilor la un fenomen natural: atunci când plouă toţi oamenii de pe

stradă îşi deschid umbrelele, dar aceasta este mai degrabă o reacţie comună la un

fenomen natural decât un comportament semnificativ social; în aceeaşi ordine de idei,

anumite reacţii emoţionale pot fi potenţate de includerea individului într-o mulţime, prin

imitarea comportamentului celorlalţi, dar nici această situaţie nu desemnează o acţiune

socială în sensul definit. Pe de altă parte însă, dacă imitarea acţiunii altora se realizează

pentru că este la modă sau pentru că aşa cere tradiţia sau pentru că este exemplară, într-un


sens sau altul, sau conferă legitimitate atunci imitarea este orientată semnificativ către

sursa de imitare sau către un terţ actor. În consecinţă spune Weber, este greu de delimitat

empiric între comportamentul imitativ ca simplă reacţie şi cel care este semnificativ

justificat, astfel de cazuri fiind întotdeauna la limita acţiunii sociale. Este important însă

să operăm o distincţie la nivel teoretic pentru a putea explica sociologic fenomenele

sociale.

III.1.2. Tipuri de acţiune socială

Acţiunea socială poate fi orientată, în accepţiunea lui Weber, în patru modalităţi.

Aceasta poate fi:

1. acţiune instrumental raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt

constituite de aşteptările relative la comportamentul obiectelor din mediu sau

al altor indivizi; aceste aşteptări constituie mijloacele adecvate pentru

atingerea scopurilor stabilite de actor; acţiunea este instrumental raţională

atunci când mijloacele, scopurile şi rezultatele secundare au fost luate în

considerare şi apreciate; aceasta presupune şi considerarea alternativelor de

acţiune pentru realizarea scopurilor propuse şi alegerea acţiunii optime, adică

a acţiunii care produce cele mai mari beneficii din perspectiva scopului propus

(exemplu maximizarea bunăstării individuale sau a utilităţii) cu cele mai mici

costuri;

2. acţiune valoric raţională ale cărei semnificaţii subiective sunt constituite de

valoarea intrinsecă pe care actorul o atribuie acţiunii sale din punct de vedere

etic, estetic sau religios, independent de rezultatul acţiunii; din punctul de

vedere al semnificaţiei subiective atribuite, acţiunea este scop în sine şi nu

mijloc pentru realizarea altor scopuri sau finalităţi şi astfel este valorizată în

sine indiferent de rezultatul produs (exemplu: comportamentul altruist,

religios ce răspunde la îndemnul “ajută-ţi aproapele” este o acţiune valoric

raţională şi nu un simplu mijloc pentru sporirea utilităţii individuale);


3. acţiune afectivă (emoţională) ale cărei semnificaţii sunt constituite de stările

afective ale actorului; o astfel de acţiune este comprehensibilă observatorului

social prin empatie şi capacitatea acestuia de a experimenta stări afective

similare actorului investigat;

4. acţiune tradiţională ale cărei semnificaţii sau sensuri sunt constituite

(preluate din) de obişnuinţe, obiceiuri, tradiţii. În sens strict acesta este un caz

limită al acţiunii semnificative, putând fiind considerat şi simplă reacţie la

stimuli ce a fost deprinsă prin învăţare; totuşi, procesul învăţării este unul

social, iar conformarea la o normă sau tradiţie, argumenteaază Weber, este

adesea susţinută evaluativ de către individ, prin internalizarea valorilor

asociate comportamentului, acţiunea devenind astfel una valoric raţională în

sensul de mai sus.

III.1.3. Acţiune socială şi instituţii sociale

În economie mai ales, dar şi în alte ştiinţe sociale (ştiinţele politice sau

sociologie), modelul actorului raţional s-a constituit ca un tip de explicaţie a fenomenelor

şi proceselor sociale, pornind de la supoziţia acţiunii instrumental raţionale, în sens

weberian, a actorilor sociali. Modelul actorului raţional împărtăşeşte supoziţiile

individualiste – un fenomen social, fie economic sau de altă natură, nu poate fi explicat

decât reducându-l la acţiunile individuale elementare care îl compun (referinţele empirice

şi explicative ultime sunt actorii individuali) – şi, în plus, asumă raţionalitatea acţiunilor;

altfel spus, modelul actorului raţional consideră că acţiunile non-raţionale sau iraţionale

sunt cazuri limită ce pot fi neglijate, considerate irelevante în analiză; echilibrele macro-

sociale sunt explicate pornind de la alegerile raţionale ale indivizilor. De exemplu,

echilibrul pieţei, soluţia optimă de alocare a resurselor în societate sau interesul coletiv,

se obţine prin urmărirea intereselor egoiste sau individuale de către fiecare actor social –

o idee originară în opera lui Adam Smith. Modelul actorului raţional poate fi o soluţie

matematică atunci când se consideră că indivizii maximizează o funcţie de utilitate;

pornind de la această asumpţie, cunoscându-se preferinţele individuale şi cunoscându-se


funcţia de transformare a acestora în utilităţi, acţiunea socială poate fi modelată

matematic. Curbele cererii şi ofertei sunt astfel de aplicaţii matematice ale unei probleme

sociale. Modelul actorului raţional şi aplicaţiile sale matematice s-au dezvoltat cu

precădere în economie fiind însă preluate şi în alte ştiinţe sociale; în sociologie, de

exemplu, J.S. Coleman este un reprezentant al aşa-zisului “imperialism economic” al

Universităţii din Chicago (alături de autori precum G. Becker, R. Coase, G. Stigler sau R.

Posner)27 ce atribuie aproape exclusiv explicaţii individual raţionale fenomenelor sociale.

Abordarea economică (instrumental raţională) a fost folosită pentru a explica probleme

sociologice precum discriminarea, relaţiile de gen, educaţia, mariajul, familia etc. Este

elocventă, în acest sens, afirmaţia lui G. Becker conform căruia “abordarea economică

este una cuprinzătoare şi este aplicabilă întregului comportamentul uman”28 şi nu doar

relaţiilor economice. Modelul actorului raţional este un model utilitarist: motivaţia

acţiunii constă în maximizarea (raţională) a utilităţii individuale.

Pe de altă parte însă, explicaţiile instituţionaliste delimitează conceptul de acţiune

socială de cel de instituţie socială dând prevalenţă explicativă acestuia din urmă. Astfel,

Parsons elaborează o teorie a acţiunii în care vorbeşte de tripla orientare a acţiunii

individuale: orientări valorice (standarde evaluative privind îndeplinirea rolurilor

sociale), orientări afective sau expresive şi orientări cognitive (idei, credinţe). Instituţiile

ar fi pattern-uri comportamentale moral sancţionate şi conforme cu orientările valorice

împărtăşite de către membrii colectivităţii.29 Instituţiile creează ordine socială integrând

un set comun de valori membrilor colectivităţii. Folosind tipologia lui Weber, concepţia

parsonsiană asupra instituţiilor este similară tipului acţiunii valoric raţionale.

Într-o altă accepţiune, R. L. Jepperson consideră instituţiile ca fiind pattern-uri

sociale cărora le este caracteristic un proces reproductiv specific; astfel de pattern-uri

devin instituţionalizate atunci când distanţarea de pattern antrenează sancţiuni, social

construite şi autoactivate, care repun lucrurile în ordinea stabilită. Instituţiile sunt astfel

27 M. Rowlinson, Organisations and Institutions. Perspectives in Economics and Sociology, 1997, Macmillan Business Press, p. 52 – 53. 28 G. Becker, The Economic Approach to Human Behaviour, 1976, University of Chicago Press, London, p.8. 29 T. Parsons şi E. Shills, eds., Towards a General Theory of Action, 1951, Harvard University Press, Cambridge, p. 23.


procese repetitive, rutiniere, răspunsuri automate la situaţii definite social30. Prin opoziţie,

acţiunea este intenţională, presupune mobilizarea de resurse pentru atingerea anumitor

scopuri subiective. Acţiunea socială este o formă mult mai slabă de reproducere a unui

proces decât instituţia, dată fiind nevoia de mobilizare de resurse subiectiv semnificative

pentru apariţia ei. Comparând cu tipologia lui Weber, instituţiile în acest sens sunt

similare acţiunii tradiţionale, din obişnuinţă. Ca şi acţiunea tradiţională, instituţiile au o

determinare cognitivă (se bazează pe obişnuinţe, pe rutine) şi nu una utilitaristă.

Cogniţiile însă sunt constructe sociale, iar semnificaţia subiectivă a acţiunii capătă, în

cazul instituţiilor, un caracter social, în sensul că este împărtăşită şi luată ca atare de

membrii colectivităţii.

Mihaela Vlăsceanu defineşte instituţiile ca structuri relativ stabile de statusuri şi

roluri şi de relaţii sociale având menirea de a conduce la îndeplinirea anumitor funcţii

sociale. Instituţiile sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul

în care se desfăşoară interacţiunile umane31. Astfel, semnificaţiile sau justificările

instituţiilor sunt constituite la nivel social, iar nu subiectiv; aceasta ar fi deosebirea

majoră faţă de acţiunea socială a cărei semnificaţie, fie şi îndreptată către

comportamentul celorlalaţi actori, este subiectivă. Instituţiile pot fi însă internalizate de

actori sub formă de valori sau cogniţii şi pot astfel ghida acţiunea individuală. În cazuri

extreme acţiunea este ghidată în întregime de respectarea instituţiilor sociale. În astfel de

situaţii cantitatea de “social” din acţiunea individuală devine atât de mare încât acţiunea

nu mai este altceva decât un pattern instituţionalizat de comportament (sau o reacţie de

tip stimul social – răspuns) ce prezintă semnificaţii obiective, sociale ce se constituie în

funcţii sociale. Numim sociologism o astfel de abordare conform căreia întregul

comportament uman este dominat de instituţii, iar nu de alegeri raţionale; pe de altă parte,

numim utilitarism abordarea conform căreia faptele şi fenomenele sociale (instituţiile

sociale) sunt exclusiv rezultatul acţiunii raţionale a indivizilor.

30 R.L. Jepperson, Institutions, Institutional Effects, and Institutionalism, în W.W. Powell şi P.J. DiMaggio, eds., The New Institutionalism in Organizational Analysis, University of Chicago Press, London, p. 145. 31 M. Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Polirom, Iaşi, 2003, p. 85.


III.1.4. “Obiectivitatea” cunoaşterii sociale

Problema care se pune atunci când afirmăm că acţiunea socială este obiectul

principal de studiu al sociologiei este aceea a gradului de obiectivitate ştiinţifică, dat fiind

că analiza se concentrează asupra subiectivităţii semnificaţiilor. M. Weber porneşte de la

premisa existenţei unei discontinuităţi între enunţurile factuale sau analitice care se referă

la ceea ce “este” şi enunţurile normative care vizează ceea ce “trebuie să fie”. Punctul său

de vedere era că o disciplină empirică nu poate formula în mod ştiinţific idealuri despre

ceea ce “trebuie să fie”, fără ca acest lucru să coincidă însă cu o pledoarie pentru

eliminarea integrală a judecăţilor de valoare din domeniul dezbaterii ştiinţifice. Ştiinţa

însă se concentrează asupra a ceea ce “este”, mai precis de domeniul mijloacelor adecvate

pentru realizarea scopurilor, fără a emite judecăţi de valoare cu privire la natura

scopurilor. Cercetătorul urmează deci să adopte o poziţie de “neutralitate etică” faţă de

valorile existente. Totuşi, cercetătorul nu poate face integral abstracţie de propriile valori

şi de universul său ideologic, astfel că M. Weber pledează mai degrabă pentru o

conştientizare de către cercetător a propriilor valori astfel încât acestea să nu-l conducă la

formularea de concluzii predeterminate care să afecteze obiectivitatea cercetării.

Argumentaţia lui Weber pentru punctul de vedere propus conform căruia ştiinţa

nu poate formula idealuri este următoarea. Weber afirmă că reflecţia cu privire la

elementele acţiunii umane este legată de două categorii: “scop” şi “mijloc”. Întotdeauna

vrem să realizăm ceva ca mijloc pentru atingerea unei stări sau “de dragul valorii sale

intrinseci” (a acţiunii – n.a.). Ceea ce este însă accesibil cercetării ştiinţifice este

problema conformităţii sau a adecvării mijloacelor atunci când scopurile sunt date,

întrucât putem să cântărim şansele de a atinge un scop cu mijloacele ce ne stau la

dispoziţie şi, implicit, să apreciem – indirect – şi scopul ca fiind realizabil, în condiţiile

istorice date sau lipsit de sens. “Îi putem oferi celui implicat posibilitatea de a pune în

balanţă urmările neintenţionate care se opun rezultatelor intenţionate ale faptei sale şi, ca

atare, îi oferim răspunsul la întrebarea: Care este costul atingerii scopului urmărit, în

contextul unei previzibile sacrificări a altor valori? (…) Una dintre funcţiile esenţiale ale

criticii tehnice (…) constă aşadar în a face posibilă această evaluare. Totuşi,

transformarea acestei evaluări în decizie nu mai poate fi misiunea ştiinţei, ci a individului


înzestrat cu voinţă: numai el este cel care deliberează şi care, în funcţie de conştiinţa şi de

propria sa concepţie despre lume, alege o anumită valoare din multitudinea acestora.”

Ştiinţa poate deci oferi, într-un anumit context, o cunoaştere a consecinţelor scopurilor

urmărite (ceea ce Weber numea “paradoxul consecinţelor”, adică faptul că uneori

consecinţele pot diferi şi pot fi chiar contradictorii faţă de scopurile iniţial postulate de

către actori) şi a mijloacelor propuse, a înlănţuirii şi amplorii obiectivelor pe care şi le

propune actorul, identificând astfel logica “ideilor” vehiculate fără a depăşi însă “ordinea

raţională a realităţii empirice”. Ştiinţa poate oferi o apreciere formal-logică a conţinutului

înglobat în ideile vehiculate, adică o evaluare a idealurilor pe baza “postulatului

noncontradicţiei interne” a actului intenţionat. “O ştiinţă empirică, deci, spune Weber, nu

poate să înveţe pe nimeni ce trebuie să facă, ci numai ce poate să facă şi – în anumite

împrejurări – ce vrea să facă.”32 Acesta este sensul în care spune Weber că ştiinţa se

ocupă de domeniul mijloacelor şi nu de cel al scopurilor, Deşi formulat de un adept al

sociologiei interpretative, în virtutea principiului comunicării metodologice în ştiinţele

sociale, principiul “neutralităţii etice” a fost preluat ulterior de către pozitivişti şi

transformat în ceea ce ei numeau caracterul tehnic, instrumental al sociologiei

asemănătoare unei “inginerii sociale”.

Pornind de la sociologia acţiunii afirmată în operele sociologilor germani M.

Weber şi G. Simmel şi în opoziţie cu pozitivismul sociologic de sorginte franceză (A.

Comte, E. Durkheim sau M. Mauss), principiile metodologice interpretative au fost

continuate şi extinse în orientările interacţionist simbolice, etnometodologice,

fenomenologice şi în analiza instituţională. În timp ce relaţiile fenomenologiei

sociologice dezvoltată de A. Schutz cu sociologia weberiană sunt directe, prima

considerându-se o continuare a “paradigmei interpretative”, interacţionismul simbolic şi

etnometodologia au fost formulate pornind dinspre psihologia socială. Metodologia

interacţionsit simbolică ca şi cea etnografică (ulterior denumită etnometodologie)

accentuează mai ales aspectele psihologice ale strategiilor interpretative de cercetare

sociologică. Mai târziu, analiza instituţională, de asemenea, se dezvoltă ca urmare a

32 M. Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, Iaşi, 2001, p. 11 – 20.


progresului psihologiei cognitive şi a aplicaţiilor acesteia în economie, sociologie şi

ştiinţele politice.

III.2. Interacţionismul simbolic

Interacţionismul simbolic operează cu concepte cum sunt cele de: acţiune,

interacţiune, situaţie socială, semnificaţii, simboluri, reguli, rol social, preluare sau

adoptare de rol (role taking). La începutul secolului G. H. Mead a predat la Universitatea

din Chicago cursul de psihologie socială, publicat ulterior de studenţii săi. În 1938 H.

Blumer utilizează pentru prima dată expresia “interacţionism simbolic” pentru a

caracteriza influenţele psihosociologice ce au avut ca referinţă concepţia lui Mead.

Dacă acţiunea socială se referă al orice comportament subiectiv semnificativ

pentru actor, interacţiunea socială se referă la negocierea simbolică ce conduce la

împărtăşirea semnificaţiilor atribuite de doi sau mai mulţi actori ce relaţionează. Prin

interacţiune socială oamenii îşi construiesc propriile medii simbolice prin care ataşează

semnificaţii şi astfel se raportează la mediul fizic. Acţiunea este ghidată de mediul

simbolic, iar nu de stimulii mediului fizic. Considerând bunăoară un pix ca obiect fizic,

acesta reprezintă o colecţie de stimuli vizuali şi tactili; atunci când se raportează la acest

obiect oamenii îi ataşează semnificaţii care le ghidează acţiunea: obiect cu care se poate

scrie deci comunica, de asemenea pe baza acestuia se poate infera ceva despre poziţia

socială a celui care îl foloseşte sau îi putem atribui puteri magice (exemplu: “pixul meu

norocos” în examene). Astfel, de fiecare dată interpretăm lumea din jurul nostru; nu doar

experimentăm stimuli, ci procedăm la definiţii ale situaţiei. O definiţie a situaţiei

presupune interpretarea sau atribuirea de semnificaţii unei circumstanţe imediate.

Definiţia situaţiei este aşadar “realitatea percepută” de oameni. Operând cu definiţii

diferite ale aceleiaşi circumstanţe, oamenii variază după cum percep şi reacţionează în

diferite ocazii. O armă înseamnă ceva pentru un soldat, în timp ce pentru un criminal

înarmat înseamnă altceva, de asemenea are o altă semnificaţie pentru victima unui act

terorist sau pentru un vânător. Un bărbat care tunde iarba dintr-o grădină poate fi

perceput ca o persoană care îşi înfrumuseţează curtea sau care, încercând să-şi facă de


lucru, îşi evită de fapt soţia sau ca pe o persoană care îşi câştigă în acest fel existenţa.

Tocmai datorită faptului că definiţiile nu sunt univoce, interacţiunea socială presupune

negocierea semnificaţiilor pentru a se ajunge la înţelegeri comune. Acestea constituie

fundamentul acţiunii sociale, adică a acţiunii a cărei semnificaţie este ghidată în funcţie

de comportamentul celorlalţi. “Acţiunea socială este rezultatul tranzacţiilor sau al

schimburilor (…) de semnificaţie (…). Din aceste tranzacţii sau schimburi rezultă moduri

habituale de acţiune, obiceiuri, ritualuri şi rutini standardizate de reguli, adică instituţii

sociale.”33

Termenul de cultură, în sens antropologic, desemnează acele semnificaţii

împărtăşite cu care vehiculează membrii unei comunităţi sau ai unei societăţi, adică

definiţiile social acceptate ale situaţiilor, circumstanţelor fizice. Socializarea este un

proces prin care aceste definiţii ajung să fie împărtăşite. Socializarea produce ceea ce

numim în sociologia contemporană sociabilitate34, adică relaţii sociale non-conflictuale

care aduc unitatea, agregarea socială, ca urmare a împărtăşirii semnificaţiilor vehiculate.

Încrederea, toleranţa, cooperarea prezintă astfel de caracteristici.

Dorothy Thomas a formulat o propoziţie ce ulterior avea să capete rangul de

teoramă (teorema lui Thomas): “Dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt

reale prin consecinţelor lor”. Odată ce un înţeles a fost atribuit unei situaţii, acest înţeles

serveşte pentru a modela ceea ce oamenii fac sau reuşesc să facă, dar şi consecinţele

comportamentului lor. Aceasta este ceea ce numim o abordare constructivistă a realităţii

ce îşi are originea în nominalismul filosofic scolastic (opunându-se realismului filosofic

clasic). Realitatea aici şi acum-ului este aşadar o construcţie socială ce se obiectivizează

prin aceea că este împărtăşită de către actorii sociali, iar nu prin vreo caracteristică

intrinsecă a situaţiei.

G.H. Mead studiază geneza sinelui şi a conştiinţei de sine în contexte

interacţionale ale căror produse sunt şi pe care, în acelşi timp, le construiesc. Formarea

sinelui este un proces central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei

sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică (ex. tu eşti băiat, eşti băiatul meu,

eşti român, eşti un tip de treabă, faci parte din grup etc.). Sinele reprezintă ideile pe care

33 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 101. 34 D. Sandu, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003.


le avem cu privire la atributele, capacităţile şi comportamentele noastre (conştiinţa de

sine) şi este construit situaţional. Astfel, luăm rolul altuia faţă de noi înşine; asumăm

mental o dublă perspectivă: suntem simultan subiecţii şi obiectul acţiunii. Mead susţine

existenţa a trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul “joacă”, stadiul

“joc” şi stadiul “altuia generalizat”; prin joacă copilul experimentează anumite roluri bine

delimitate (mama, tata etc.) în relaţia cu obiecte din mediul fizic, apoi jocul presupune

adoptarea, experimentarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor între

partenerii de joacă (interacţiunea cu alţi membrii ai societăţii), iar altul generalizat

reprezintă capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine; altul

generalizat reprezintă vehiculul care ne leagă de societate, de concepţiile societăţii cu

privire la ceea ce este şi ceea ce nu este adecvat pentru un anumit rol pe care îl îndeplinim

într-un context social dat. În acest ultim stadiu actorul ajunge să internalizeze atitudinile

organizate ale comunităţii astfel că auto-controlul ia locul controlului social.

Mead a examinat astfel felul în care concepţiile despre sine se formează în cursul

interacţiunii şi felul în care ne modelăm comportamentul în baza feed-back-ului furnizat

de ceilalţi. Unul dintre continuatorii lui Mead în paradigma interacţionsită este sociologul

american E. Goffman. În legătură cu geneza situaţională a sinelui, acesta ridică o

problemă oarecum diferită. El arată bunăoară că doar prin influenţarea ideilor altora

despre noi (ideilor pe care alţii şi le formează despre noi) putem spera să anticipăm sau să

controlăm ceea ce ni se întâmplă. Avem interesul de a ne prezenta altora în modalităţi

care ne vor pune într-o lumină favorabilă, un proces intitulat de Goffman managementul

impresiilor. Acesta presupune ascundera unor aspecte ale situaţiei şi/sau

comportamentului şi revelarea strategică a altora35. Comparaţia cu o scenă de teatru îl

face pe Goffman să numească această abordare – metoda dramaturgică.

Astfel analiza propusă iniţial de Mead şi continuată apoi de H. Blumer, E.

Goffman sau H.S. Becker, pentru a cita doar câţiva dintre autorii interacţionişti, este atât

una social psihologică, (urmărind formarea sinelui în procesele de interacţiune) cât şi una

sociologică, în măsura în care urmăreşte geneza modurilor împărtăşite, habituale de

acţiune, adică a instituţiilor sociale. În această a doua întreprindere se relevă caracterul

individualist al metodologiei interacţionist simbolice, geneza societăţii şi a instituţiilor

35 E. Goffman, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, comunicare.ro, 2003.


fiind rezultatul interacţiunilor micro-sociologice şi al negocierii semnificaţiilor între

actorii sociali în situaţii sociale specifice. Interacţionismul simbolic este preocupat de

procesele micro-sociologice de generare a definiţiilor social împărtăşite ale situaţiilor (ale

sociabilităţii), precum şi de modalitatea în care societatea modelează sinele prin preluarea

de către acesta a semnificaţiilor social acceptate. Interacţionismul este deci deopotrivă

preocupat de geneza societăţii şi a sinelui prin procese de negociere simbolică.

H. Blumer, continuatorul lui Mead, statuează următoarele premise fundamentale

ale interacţionismului simbolic36:

1. Oamenii se raportează la lucruri pe baza semnificaţiilor pe care acestea le au

pentru ei.

2. Semnificaţiile se constituite (derivă) în procesul interacţiunii sociale.

3. Semnificaţiile sunt modificate de interpretările utilizate de oameni în situaţiile

sociale concrete.

Aşa cum spuneam, obiectele din mediul fizic sau evenimentele sociale nu au

semnificaţii intrinsece, deoarece nu dispun de conştiinţă de sine; oamenii se raportează la

acestea şi îşi orientează acţiunea investindu-le cu semnificaţii, iar aceste semnificaţii se

constituie în interacţiunea socială. În tranzacţiile simbolice ce au loc oamenii ajung la

consensuri simbolice ce circumscriu semnificaţiile unui eveniment sau obiect,

reglementând astfel conduita acţiunii indivizilor ce se raportează într-un fel sau altul la

acel eveniment sau obiect. Iau astfel naştere comportamentele habituale, rutiniere,

standardizate ce se constituie în instituţii sociale. Acestea din urmă îşi găsesc justificarea

(accounts) în definiţiile social împărtăşite ale unei situaţii ce comandă un răspuns (o

atitudine) standard din partea membrilor societăţii. Totuşi, aceste semnificaţii comune,

împărtăşite, ce dau naştere instituţiilor sociale pot fi la rândul lor schimbate întrucât

oamenii dispun de capacităţi de interpretare în situaţiile concrete şi sunt astfel creatori de

noi semnificaţii pe care le re-negociază cu ceilalţi membrii ai grupului sau societăţii.

Atunci când semnificaţiile sunt atribuite consensual, grupul sau comunitatea dispun de

stabilitate, iar acţiunile individuale converg sub forma acţiunilor colective. În grup pot

apărea şi stări conflictuale, mai ales atunci când semnificaţiile sau regulile stabilite prin

negocieri sunt vagi, când grupul se confruntă cu o nouă perspectivă sau atunci când în

36 H. Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.


grup a apărut o nouă persoană. Stabilitatea grupului sau a consensului simbolic este

condiţionată şi de modul în care sinele se prezintă grupal, adică de formele de instituire în

grup a persoanelor individuale.

Sinele dispune de capacitatea de auto-instituire (self-lodging), adică de capacitatea

de identificare în raport cu el însuşi şi cu alţii. Aceasta prespune adoptarea şi performarea

unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Indicatori

empirici ai auto-instituirii sinelui într-un grup pot fi: stilurile de vorbire, apelativele

folosite, implicarea în conversaţie, gradul de conformare la aşteptările celorlalţi.

Interacţiunea este neproblematică atunci când se desfăşoară în conformitate cu modul de

auto-instituire a sinelui persoanelor participante. În caz contrar este nevoie de un proces

de negociere simbolică pentru a se ajunge la stabilirea regulilor de interacţiune. Astfel de

reguli pot fi de natură juridică, morală sau referitoare la “etichetă”. Sinele se instituie

astfel în situaţii în care se generează consensul simbolic, fiind greu de realizat în relaţii

sociale în care se vehiculează definiţii diferite, semnificaţii diferite ale obiectelor sau

evenimentelor.

L. Vlăsceanu sintetizează câteva presupoziţii teoretice cu implicaţii metodologice,

pentru cercetare, ale perspectivei interacţionist simbolice37:

1. Există o formă “manifestă”, deschisă, vizibilă a comportamentului şi una

“ascunsă”, invizibilă. Interacţiunea este deschisă vizibilă deoarece ea

angajează actori sociali în schimburi sau negocieri manifeste care dau naştere

regulilor, ritualurilor, tradiţiilor. Acestea din urmă sunt aspecte direct

observabile ale realităţii sociale. Pe de altă parte indivizii sunt creatori de

simboluri, de interpretări. Abordarea interacţionsit simbolică trebuie să ţină

cont atât de comportamentele manifeste direct accesibile ce pot avea

semnificaţii sociale comune (reguli, obiceiuri), cât şi de (re-)interpretarea

subiectivă pe care oamenii o practică, adică de aspectele ascunse, invizibile

ale comportamentului lor.

2. Cercetarea socială trebuie considerată, din punctul de vedere al cercetătorului,

ca o preluare sau adoptare de rol (role taking), ca o proiectare a cercetătorului

în rolul actorului social pentru a îi înţelege modul de implicare în interacţiuni.

37 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 102 - 105.


Analiza nu mai este exterioară, obiectivă, ci se bazează pe implicarea directă

în situaţia interacţională în vederea înţelegerii şi interpretării introspective a

conduitelor.

3. Cercetarea trebuie să se concentreze asupra dublei ipostaze a actorului social –

creator de simboluri, dar şi performer al unor comportamente rutinizate ce

rezultă din împărtăşirea unor semnificaţii comune, standardizate, de-la-sine-

înţelese (neproblematizate). A studia construcţia simbolică înseamnă a sudia

atât consensurile, cât şi etapele demersului interpretativ şi momentele

conflictuale.

4. Orice cercetare interacţionist simbolică este orientată către identificarea şi

caracterizarea situaţiilor sociale concrete. Ca atare, situaţia concretă este o

variabilă centrală a oricărei cercetări, iar nu o stare cu presupuse calităţi de

reprezentativitate. O situaţie evoluează dezvoltând o succesiune de interpretări

ce sunt invocate în negocierea simbolică (de exemplu pătrunderea unui străin

în grup este o situaţie “digerată” de membrii grupului până la constituirea unui

consens simbolic în această privinţă). Descrierea situaţiei ar trebui să

urmărească actorii implicaţi, organizarea sau dispunerea spaţială a actorilor şi

obiectelor, semnificaţiile vehiculate în interacţiune.

În mare parte aceste principii metodologice au generat metode de cercetare specifice şi au

condus la abordări diferite faţă de metodologiile zis “obiective” sau pozitive. Metoda cea

mai des utilizată este observaţia nestructurată, metoda etnografică sau observaţia

participativă. De asemenea s-au mai folosit interviul focalizat (focus-group) sau

cvasiexperimentarea în special sub forma jocurilor de simulare a situaţiilor sociale noi,

provocatoare, pentru a testa modul de reacţie, etapele constituirii consensului simbolic şi

stabilitatea grupului.

Pornind de la premisele teoretice interacţionist simbolice anterior enunţate, H.

Blumer formulează câteva postulate38 cu privire la natura societăţii şi grupurilor umane, a

38 Blumer, Symbolic Interactionism, Prentice Hall Inc., New Jersey, 1969.


interacţiunii sociale şi obiectelor, postulate care, delimitând obiectul cercetării, au

menirea de a ghida analiza empirică:

1. Natura societăţii şi/sau a grupurilor. Grupurile şi societatea există numai în

acţiune şi trebuie privite în termeni acţionali. Înţelegem în mod obişnuit prin

cultură totalitatea obişnuinţelor, tradiţiilor şi semnificaţiilor comune,

împărtăşite de membrii unei societăţi/comunităţi, cu alte cuvinte cultura derivă

din ceea ce fac oamenii. Pe de altă parte, prin termenul de structura socială

înţelegem ansamblul poziţiilor sociale, a status-urilor, rolurilor, autorităţii şi

prestigiului disponibile în societate – acestea rezultă din felul în care oamenii

se raportează unii la alţii. Analiza structurală şi analiza funcţională sunt

orientări metodologice de tip holist care analizează legile de transformare a

structurii respectiv funcţiile culturii (normelor, valorilor) în societate

considerându-le pe acestea ca existând în sine, independent de indivizii prin

care se exercită şi considerându-le astfel unităţi referenţiale în analiza

empirică. Contestând acest principiu al holismului metodologic,

interacţionismul simbolic postulează ideea că structura socială şi cultura sunt

rezultate ale acţiunii oamenilor, derivă din ceea ce oamenii fac şi din modul în

care oamenii se relaţionează şi, în consecinţă, orice explicaţie socială trebuie

să pornească de la ideea că societatea constă în oameni angajaţi în acţiune.

2. Natura interacţiunii sociale. Viaţa de grup presupune interacţiunea între

membrii grupului; o societate constă în oameni angajaţi în acţiune.

Explicaţiile pozitiviste tipice atribuie comportamentului factori explicativi

“obiectivi”, precum poziţia socială, statusul socio-economic, prescripţiile

culturale etc. Pe de altă parte, interacţionismul simbolic consideră că

interacţiunea socială este o interacţiune între actori, iar nu între caracteristici

abstracte atribuite acestor actori; avem de-a face cu oameni reali, în

integralitatea caracteristicilor constitutive, iar nu cu indivizi statistici,

reprezentativi în baza unor caracteristici abstracte. Mai departe, interacţiunea

socială este considerată în sine un proces formativ al comportamentului (unul


dintre factorii constituivi, poate cel mai important), iar nu doar ca mijloc

pentru exprimarea comportamentului.

Blumer distinge două tipuri de interacţiune: interacţiunea non-simbolică când

un actor răspunde (reacţionează) în mod direct la acţiunea altui actor fără să o

interpreteze şi interacţiunea simbolică ce presupune interpretarea acţiunii

celuilalt actor.

3. Natura obiectelor. Lumea din jurul nostru este compusă din obiecte, iar

acetea sunt rezultatul interacţiunii, adică al procesului de atribuire, prin

negociere, de semnificaţii. Natura obiectelor consistă în semnificaţiile pe care

acestea le au pentru cei pentru care sunt obiecte. Semnificaţia obiectelor

pentru o persoană rezultă din modalitatea în care acestea sunt definite de către

ceilalţi actori cu care persoana respectivă interacţionează. Pentru a înţelege

acţiunea oamenilor trebuie identificată lumea obiectelor lor. Există astfel trei

tipuri de obiecte: a). obiecte fizice; b). obiecte sociale: studenţi, profesori,

preoţi, prieteni etc. şi c). obiecte abstracte: principii morale, doctrine

filosofice, politice, religioase, dreptatea etc.

În baza premiselor teoretice şi a postulatelor, anterior enunţate, derivate din aceste

premise, H. Blumer formulează câteva principii normative de cercetare (investigaţie

empirică) validă a realităţii sociale.

1. Cercetătorul trebuie să privească obiectele aşa cum le văd indivizii cercetaţi.

Substituirea semnificaţiilor vehiculate de actorii de către propriile semnificaţii

ale cercetătorului (observatorului social) crează o lume fictivă a cercetării ce

nu are legătura cu realitatea, nefiind deci validă. Conform primei premise

statuate de interacţionismul simbolic, oamenii acţionează asupra lucrurilor pe

baza semnificaţiilor pe care acestea le au pentru ei. Astfel, nu este simplu

pentru un cercetător ce nu e familiar cu lumea respectivă să identifice

obiectele care compun lumea unui individ sau a unei colectivităţi. Această

întreprindere presupune abilitatea de a se plasa pe sine în poziţia individului

sau a colectivităţii respective. În acest sens, date relevante ale observaţiei sunt


decrieri ale felurilor în care actorii “văd” obiectele respective, în care au

acţionat asupra lucrurilor respective în situaţii diferite şi ale felurilor în care se

referă al aceste obiecte în conversaţiile cu membrii grupului. Înţelegerea

obiectelor cheie derivă din aceste descrieri – ele fac obiectul validării de către

un grup de participanţi uzuali ai lumii respective.

2. Comportamentele oamenilor trebuie înţelese în contextul acţiunii celorlalţi cu

care ei interacţionează. Interacţionismul simbolic consideră viaţa grupului ca

un proces în care oamenii, întâlnindu-se în diferite situaţii, îşi indică linii de

acţiune unul altuia şi interpretează indicaţiile altora. Interacţiunea socială este

deci un proces formativ, oamenii îşi construiesc propriile opinii, norme, valori

în interacţiune cu (confruntându-le cu ale) ceilalţi şi nu un proces în care

acestea sunt doar revelate celorlalţi. O anchetă de opinie prin chestionar, de

exemplu, este o modalitate neadecvată de culegere a datelor privitoare la

opinie în concepţia interacţionismului simbolic, întrucât opinia nu este un dat

existent, ci rezultă dintr-un proces formativ, interacţiunea dintre cercetător şi

subiect putând fi un astfel de proces de construcţie a unei opinii.

3. Intercţionismul simbolic consideră că acţiunea socială constă în activităţi

colective şi individuale formate în lumina activităţii celorlalţi. Observând

acţiunea socială putem deriva categoriile pe care le folosim pentru a furniza

ordine conceptuală vieţii sociale. Un şef, un preot, un rol social, un aranjament

de stratificare, o instituţie reprezintă o formă sau un aspect al acţiunii sociale.

Categoria nu are însă sens dacă nu este exprimată în termeni acţionali.

Cercetătorul preocupat de acţiunea socială a unui individ sau grup trebuie să

privească acţiunea de pe poziţia celui care o întreprinde: a vedea situaţia aşa

cum este aceasta vazută de către actor, observând ceea ce actorul consideră a

fi important, cum interpretează ceea ce consideră, notând tipurile alternative

de acţiune pe care le identifică şi încercând să urmărească interpretarea care

duce la alegerea şi implementarea unui anumit curs al acţiunii. Poziţia

metodologică a interacţionismului este aceea că acţiunea trebuie considerată

(privită) în modalitatea în care este formată. Agregatele sociale (instituţii,

stratificarea socială etc.) sunt doar aranjamente de oameni inter-relaţionaţi în


acţiunile lor. Concatenarea acţiunilor ce au loc în puncte diferite constituie un

agregat social. De exemplu organizaţiile nu sunt altceva decât colectivităţi de

actori (agregate sociale) ce inter-relaţionează şi dezvoltă înţelegeri,

semnificaţii comune cu privire la aceleaşi obiecte ale mediului cu care

interacţionează.

Fazele cercetării empirice de teren sunt explorarea şi inspecţia. Explorarea constă

în identificarea actorilor, a lumii obiectelor (obiectelor cheie), a dispunerii acestora şi a

semnificaţiilor atribuite de actori obiectelor, într-un cuvânt a totalităţii instanţelor

empirice de interacţiune a actorilor. Explorarea este generală şi are un caracter pregătitor

pentru analiza ştiinţifică propriu-zisă. Inspecţia constă în urmărirea elementelor analitice

(de exemplu puterea sau stratificarea socială sau mobilitatea) prin examinarea atentă a

instanţelor empirice. Elementele analitice pot avea grade diferite de abstractizare; acestea

trebuie abordate în feluri diferite: văzute din unghiri diferite, punând multe întrebări

despre ele. Inspecţia este imaginativă, creatoare, flexibilă, nu este standardizată

rutinizată.

III.3. Etnometodologia

Etnometodologia este un tip de investigaţie a realităţii sociale ce se concentrează

pe aspectele etnografice ale limbajului, interacţiunile dintre actorii sociali care

investighează şi cei care sunt investigaţi, precum şi pe cunoaşterea comună, adică spre

semnificaţiile implicate în acţiunile cotidiene. Proiectul ştiinţific al etnometodologiei

constă în analiza metodelor şi procedurilor uzuale, obişnuite, folosite de oameni (lay

methods) pentru a îşi realiza acţiunile vieţii cotidiene. Etnometodologia este analiza

metodelor obişnuite pe care oameni obişnuiţi le folosesc pentru a îşi realiza acţiunile

obişnuite. Vom numi în continuare aceste metode obişnuite etnometode, iar investigaţia

lor sociologică – etnometodologie.

Ca metodă de cercetare, termenul de etnometodologie se referă la studiul felului

în care oamenii produc semnificaţii comune, de-la-sine-înţelese (taken-for-granted) şi


care susţin ordinea socială. Cercetătorul este interesat de felul în care se construiesc

definiţiile comune ale situaţiilor sociale, agreate de membrii unei colectivităţi.

Etnometodologia este deci examinarea sistematică a mecanismelor generatoare ale

realităţii vieţii cotidiene, respectiv studiul metodelor ordinare (obişnuite) pe care oameni

obişnuiţi le utilizează pentru a îşi realiza acţiunile. Cu alte cuvinte, etnometodologia este

o “metodă” de investigare a cunoaşterii comune, ulterior constituindu-se într-o sociologie

a cunoaşterii în opera lui P. Berger şi Th. Luckmann.

Etnometodologia este un curent sociologic lansat în universităţile americane (mai

precis californiene) în anii ’60. Făcând parte din familia paradigmei interpretative

originară în opera lui M. Weber, etnometodologia s-a dezvoltat mai apoi în cadrul

sociologiei germane, penetrând doar foarte târziu şcoala sociologică franceză încă

dominată de obiectivismul durkheimian. Harold Garfinkel este iniţiatorul acestui curent şi

cel mai de seamă exponent, fiind totodată şi cel care a propus termenul. Concepţia

teoretică generatoare a acestei practici de investigare porneşte de la ideea că limbajul

comun descrie realitatea socială, dar o şi constituie în acelaşi timp. Prin opoziţie faţă de

definiţia durkheimiană a sociologiei ca ruptură faţă de simţul comun, etnometodologia

consideră că prin capacitatea de a descrie şi justifica (accounts) ceea ce fac, oamenii îşi

organizează existenţa socială. Ordinea socială este deci construită în procese şi

interacţiuni cotidiene, folosind proceduri uzuale la dispoziţia oamenilor aici şi acum, iar

nu ca realitate în sine obiectivă, independentă de voinţa oamenilor şi decelabilă de către

sociolog prin utilizarea de metode ştiinţifice, obiective. Teoriile sociologice clasice

reflectate în mare parte în opera de sinteză a lui T. Parsons explică stabilitatea ordinii

sociale prin integrarea motivaţiilor actorilor în modele normative care reglementează

comportamentele şi aşteptările reciproce. Aşa cum considera Parsons, împărtăşim valori

care sunt mai presus de noi şi ne conduc. Respectarea acestor valori generatoare de reguli

este realizată prin internalizarea acestora în procesul de socializare, constituidu-se astfel

ceea ce el numeşte superego-ul – o instanţă interioară. Parsons consideră că această

instanţă internă ne guvernează gândirea şi comportamentul. Pentru a evita anxietatea

(sancţiunea supergo-ului) şi/sau sancţiunile celorlalţi actori produse de încălcarea

regulilor, actorii preferă să se conformeze, generând astfel, într-un mod mai puţin evident

oamenilor obişnuiţi, ordinea socială.


Etnometodolgia însă se distanţează de paradigma normativă clasică pentru a

adopta o perspectivă interpretativă: relaţia dintre actor şi situaţie nu este stabilă şi

neschimbătoare, produsă de reguli sau conţinuturi culturale, ci, dimpotrivă, este continuu

construită în procese de interpretare. Ea “nu se concentrează atât asupra ordinii sociale,

înţeleasă ca o construcţie predeterminată, cât asupra modului în care aceasta rezultă

permanent din interacţiunile simbolice ale actorilor sociali. Ordinea socială se bazează pe

reguli, norme, ritualuri, definiţii, semnificaţii împărtăşite de membrii unei colectivităţi,

dar acestea nu sunt fixe, ci presupun permanente reformulări, codificări, adaptări în

procesul dinamic al interacţiunilor directe dintre actori.”39 În consecinţă,

“etnometodologul nu se preocupă să ofere explicaţii cauzale ale acţiunilor regulate,

structurate, repetitive printr-un fel de analiză a punctului de vedere al actorului. El este

interesat de modul în care membrii societăţii realizează sarcina de a vedea, descrie şi

explica ordinea lumii în care trăiesc.”40 Nu ordinea în sine este obiectul de studiu, ci

modul în care oamenii construiesc această ordine adoptând raţionamente practice

adecvate modului comun de percepţie a realităţii sociale. Etnometodologia îşi propune

astfel să înţeleagă felul în care oamenii percep, descriu şi dezvoltă împreună definiţii ale

situaţiei.

Garfinkel consideră, contrar lui Durkheim, că faptele sociale nu se impun ca o

realitate obiectivă. Postulatul sociologic formulat de Garfinkel devine următorul: faptele

sociale trebuie considerate ca realizări practice; faptul social nu este un obiect stabil, ci

este produs de activitatea continuă a oamenilor care utilizează know-how, proceduri şi

reguli, într-un cuvânt etnometode a căror analiză constituie adevărata sarcină a

etnometodologiei. Garfinkel spune că etnometodologia încearcă să trateze activităţile

practice , circumstanţele practice şi gândirea sociologică practică ca teme pentru studiul

empiric acordând aceeaşi atenţie activităţilor ordinare (comune) ca şi celor profesionale.

Două din temele predilecte ale etnometodologiei au fost constituite de birocraţie, existând

astfel mai multe studii în spitale şi secţii de poliţie, precum şi de teoria etichetării,

39 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 109. 40 D.H. Zimmerman, D. Lawrence Wieder, Ethnomethodology and the problem of order: comment on Denzin, în J.D. Douglas (ed.) Understanding everyday life. Toward the reconstruction of sociological knowledge, London, Routledge & Keagan Paul, 1971, p. 289.


respectiv metodele, procedurile de identificare a delincvenţei, de etichetare a

delincvenţilor şi de auto-identificare a acestora drept delincvenţi.

Etnometodologia se bazează pe câteva concepte specifice trasformate în principii

de investigaţie empirică:

1. Reflexivitatea. Etnometodologia proclamă necesitatea reflexivităţii

investigaţiei sociologice, analiza corespondenţei directe dintre cunoaşterea

sociologică şi cunoaşterea comună, considerarea interacţiunilor dintre

observator şi actorul social. Reflexivitatea se referă la practicile care descriu şi

constituie în acelaşi timp cadrele sociale (social frameworks). În cursul

activităţilor obişnuite nu suntem atenţi la faptul că în timp ce vorbim

construim sensul, ordinea şi raţionalitatea a ceea ce facem. Să descrii o situaţie

înseamnă să o constitui. Reflexivitatea se referă deci la echivalenţa între

descrierea şi producerea acţiunii şi presupune ca activităţile prin care membrii

produc şi gestionează instanţele cotidiene să fie identice cu procedurile prin

care membrii descriu şi explică aceste instanţe.

2. Indexarea. Viaţa socială este construită prin limbaj – nu limbajul lingviştilor,

ci acela al vieţii cotidiene. Oamenii vorbesc, primesc ordine, răspund la

întrebări, scriu cărţi, predau cursuri, fac cumpărături folosind de fiecare dată

aceleaşi competenţe lingvistice. În descrierile şi interpretările realităţii sociale,

sociologii utilizează aceleaşi resurse de limbaj ca şi oamenii obişnuiţi,

limbajul comun. Indexarea reprezintă suma determinărilor contextuale

implicit asociate unui cuvânt; aceasta dă măsura incompletitudinii naturale a

cuvintelor; cuvintele capătă sensuri complete doar în contextul specific în care

sunt utilizate, aşa cum sunt “indexate” într-o situaţie de schimb lingvistic. Nu

există sensuri absolut obiective ale cuvintelor, mai degrabă semnificaţia

acestora vine din factori contextuali, precum biografia vorbitorului, intenţia sa

imediată, relaţia cu auditorul şi conversaţiile anterioare. Acelaşi lucru se

întâmplă cu interviurile şi chestionarele folosite în sociologie. Cuvintele şi

propoziţiile folosite nu au aceleaşi sensuri pentru toţi şi totuşi abordarea

“ştiinţifică” a sociologilor este ca şi cum ar exista omogenitate semantică a

cuvintelor. Indexarea implică faptul că sensul cuvintelor este înotdeauna local


şi că generalizarea semnificaţiei este imposibilă. Expresii vagi, ambigui or

trunchiate sunt localizate de membrii dat fiind înţelesul lor contextual şi

dincolo de context prin simţul întâmplărilor retrospective şi prospective (A.

Cicourel).

3. Justificarea. Studiile etnometodologice analizează activităţile cotidiene ca

metode ale membrilor de a face aceste activităţi vizibile-raţionale şi justificate

pentru scopurile practice. Să spui că lumea socială este justificabilă

(accountable) înseamnă că aceasta este inteligibilă, repetabilă şi analizabilă.

Toate acestea sunt revelate în activităţile practice ale oamenilor. Zimmerman

spune că etnometodologia tratează descrierile lumii sociale realizate de către

membrii ca realizări (accomplishments), iar nu ca descrieri a ceea ce se

întâmplă în realitate. Proprietatea acestor descrieri (justificări) nu este de a

revela lumea socială, ci de a arăta felul (metodele) în care aceasta este

construită. Atunci când descriu o scenă a vieţii cotidiene, de interes nu e

faptul că descriu lumea în sine, ci faptul că această descriere “construieşte

lumea”. Făcând lumea vizibilă înseamnă să-mi fac acţiunea comprehensibilă,

deoarece, prin expunerea metodelor prin care o descriu, destăinui astfel

semnificaţiile.

Etnometodologia utilizează ca metode de culegere a datelor observaţia

participativă, interviul focalizat (focus group) şi, mai ales, metodele experimentale.

Garfinkel şi-a instruit studenţii să acţioneze ca “experimentatori cotidieni” şi să încalce

reguli uzuale pentru a forţa reacţiile oamenilor de justificare a acestor reguli şi a decela

astfel (etno-) metodele de construcţie a ordinii sociale. De exemplu, le cerea studenţilor

să nu plătească integral preţurile obiectelor cumpărate; să se comporte faţă de ceilalţi

membrii ai familiei ca şi cum ar fi chiriaşi; să solicite interlocutorilor explicarea celor mai

banale expresii. “Astfel de cvasiexperimente ar fi menite să ofere posibilitatea

problematizării unor evenimente sociale normale sau obişnuite, să pună în evidenţă

caracterul firesc, de-la-sine-înţeles, al regulilor şi ritualurilor practicate interacţional.”41

41 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 111.


Un domeniu preferenţial al studiilor etnometodologice este reprezentat de limbaj.

Considerându-se limbajul drept principalul mijloc de vehiculare a semnificaţiilor, s-a

urmărit analiza amănunţită a "materialelor conversaţionale” pentru a se realiza o

“etnografie a comunicării”42 verbale şi nonverbale. Analiza conversaţiei (AC) se bazează

pe o încercare de a descrie metodele prin care oamenii urmăresc producerea interacţiunii

sociale sistematice. J. Heritage (1984, 241 – 242, apud. Silverman, 2004, p. 185 - 186)

formulează trei premise fundamentale ale AC:

1. Interacţiunea este organizată structural. Discuţia presupune nişte pattern-uri

stabile, organizate şi orientate de către participanţi într-o manieră

demonstrabilă. Aceste pattern-uri “nu depind de starea psihologică sau de alte

caracteristici ale vorbitorilor concreţi” (1984: 241). Acest lucru presupune

două implicaţii importante. Mai întâi, organizarea structurală a vorbirii trebuie

tratată la fel ca şi organizarea structurală a oricărei instituţii sociale, adică

înţelegând-o ca fiind un “fapt social”, în termenii lui Durkheim. Şi, în al

doilea rând, din aceasta rezultă că este ilegitim şi ne-necesar să explicăm acea

organizare apelând la nişte presupuse trăsături psihologice sau la alte

caracteristici ale vorbitorilor concreţi.

2. Organizarea secvenţială. Contribuţiile participanţilor la această interacţiune

sunt modelate contextual, în sensul că implicările acestora în secvenţele de

acţiuni în derulare nu pot fi adecvate în afara referirii la contextul la care

participă. Ac înţelege prin context în primul rând secvenţele anterioare ale

discuţiei: din această perspectivă, contextul unei viitoare acţiuni este mereu

reînnoit prin intermediul acţiunii curente” (1984: 242). Procesul de indexare a

formulărilor este astfel inevitabil.

3. Fundamentarea empirică a analizei. Primele două propoziţii trebuie să fie

identificate în cadrul transcrierilor detaliate ale interacţiunii, astfel că nici un

detaliu nu poate fi privit ca accidental şi se evită generalizările premature.

Heritage rezumă cele de mai sus în următorul mod (1984: 243):

42 J.J. Gumpserz, D. Hymes (eds.), Directions in sociolinguistics: the ethnography of communication, New York, Holt, Rinehart & Winston, 1972.


În mod specific, analiza este realmente “condusă de date” – ea porneşte de la nişte fenomene care sunt – în diverse moduri – evidenţiate de datele interacţiunii. În mod analog, există o tendinţă destul de puternică de respingere a speculaţiilor apriorice privind orientările şi motivele personale ale vorbitorilor şi în favoarea unei examinări detaliate a acţiunilor conversaţionale efective. În acest fel, urmărirea empirică a vorbirii este considerată a fi resurs esenţială pentru dezvoltarea ulterioară a unei analize pertinente.

Din punct de vedere metodologic, D. Silverman (2004: 196) consideră că, în AC, trebuie

realizate următoarele etape:

1. identificarea secvenţelor de discuţie;

2. examinarea modului în care participanţii îşi asumă anumite roluri sau identităţi pe

parcursul vorbirii (de exemplu, cel care întreabă – cel care răspunde sau client –

profesionist);

3. desprinderea anumitor rezultate concrete din discuţia în cauză (de exemplu, o cerere

de clarificare, o reparaţie, o izbucnire în râs) şi încercarea de a observa traiectoriile

urmate în producerea unor astfel de rezultate.

De asemenea, trebuie evitate următoarele greseli:

1. explicarea modului de alocare şi înlănţuire a replicilor prin referire la intenţiile

vorbitorilor;

2. explicare alocării şi înlănţuirii replicilor prin referire la rolul sau statutul vorbitorului

(de exemplu, în calitatea sa de medic, sau ca femeie, sau ca bărbat);

3. încercarea de a extrage un sens din transcrierea unei singure intervenţii sau a aunui

singur enunţ, izolate de contextul discuţiei.

III.4. Fenomenologia socială

Fenomenologia sociologică reprezintă sinteza contemporană a “sociologiei

interpretataive” propusă de Max Weber la începutul secolului trecut, a “metodei

fenomenologice” dezvoltată de E. Husserl şi a teoriei interacţionist simbolice avansată de

H. Mead şi continuată, printre alţii, de H. Blumer. Conturarea fenomenologiei sociologice

coincide cu statuarea integrală a practicii metodologice interpretative, considerată ca

alternativă a practicii metodologice “obiective”. În filosofie, termenul de fenomenologie


desemnează metoda de investigaţie dezvoltată de Husserl şi care porneşte de la o

inspectare scrupuloasă a propriilor procese conştiente, îndeosebi a celor intelectuale.

Husserl vorbşte de o investigaţie a priori a esenţelor sau semnificaţiilor comune gândirii

unor subiecţi diferiţi. Criticând empirismul, Husserl afirma că studiul utilizării cu sens a

cuvintelor trebuie să se sprijine pe intuiţie, iar nu pe generalizările din experienţă. Ţine de

esenţa obiectelor de a fi corelative unor stări mentale; nu se poate face distincţie între

percepţie şi ceea ce este perceput.

Fenomenologia socială procedează aidoma celorlalte orientări metodologice

interpretative proclamând unicitatea universului de referinţă al cercetării sociale şi anunţă

că, prin consacrarea ştiinţifică a acestei unicităţi, se va constitui nu numai ştiinţa socială,

dar se va revoluţiona şi modul de construcţie teoretică din ştiinţele naturii. Specificul

ireductibil al ştiinţelor sociale ar consta în următoarele:

1. “câmpul observaţional” din ştiinţele naturii este diferit de cel al sociologiei,

aceasta din urmă referindu-se la activitatea oamenilor şi la cultură, adică

obiecte, cunoştinţe, semnificaţii create de oameni în activitatea cotidiană

practică. Lumea naturală, studiată de cercetătorul din ştiinţele naturii nu

“semnifică” nimic pentru atomii şi moleculele care o compun, în timp ce

lumea socială are o semnificaţie specială şi o structură relevantă pentru

fiinţele umane care acţionează şi gândesc în interiorul ei. Instrumentele

investigaţiei din ştiinţele naturii se referă la obiecte care nu dispun de vreo

conştiinţă de sine, în timp ce instrumentele investigaţiei sociologice vizează

persoane înzestrate cu o cunoaştere comună despre ele şi lumea în care trăiesc.

2. Referinţele cercetării sociale nu sunt persoanele considerate ca obiecte de

studiu, ci cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi societate.

Oamenii experimentează lumea ca realitate a vieţii lor cotidiene. Obiectele

gândite de oameni sunt cele care le determină comportamentul, motivându-l.

Obiectele construite de cercetătorul social (conceptele, teoriile) pentru a

înţelege realitatea socială trebuie bazate pe obiectele construite de gândirea

comună a oamenilor. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, într-un fel,

constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele elaborate de

actori pe scena socială. În timp ce în cercetările din ştiinţele naturii,


cercetătorul îşi defineşte câmpul său observaţional, selectează şi interpretează

el însuşi faptele, datele şi evenimentele, înţelese ca “obiecte” ale investigaţiei

care nu dispune de o “conştiinţă” a implicării în cercetare, în ştiinţa socială

cercetătorul operează cu constructe de gradul doi, respectiv cu constructe

(teoretice) despre obiectele (empirice) care au fost pre-selectate şi pre-

interpretate de actorii sociali în viaţa lor cotidiană.

Considerând specificul ireductibil al ştiinţelor sociale şi ţinând cont că aceasta se

bazează pe interpretarea subiectivă a semnificaţiilor acţiunilor umane, se pune întrebarea

în ce măsură este capabilă ştiinţa socială să ajungă la enunţuri obiective verificabile?

Schutz îşi propune să răspundă la întrebarea: “Cum este posibil să se formuleze concepte

obiective şi o teorie obiectiv verificabilă despre structurile subiective de semnificare?” În

opinia sa, obiectivitatea trebuie să fie atributul principal al cunoaşterii ştiinţifice din

sociologie şi se realizează prin:

a). aplicarea regulilor construcţiei teoretice specifice oricărei ştiinţe empirice şi

elaborarea de tipuri ideale obiective (în sens weberian), adică constructe de gradul al

doilea care incorporează ipoteze testabile;

b). analistul sau observatorul social se detaşeată de “situaţia sa biografică”, de

rolurile sale de actor social individual şi se implică într-o “situaţie ştiinţifică” definită îna

cord cu tehnica generală a muncii ştiinţifice. Sensul weberian al obiectivităţii ar consta,

după Schutz, tocmai în considerarea problemei statuate ştiinţific ca singurul determinant

al relevanţelor teoretice şi al cadrului conceptual de referinţă, în mod independent de

valorile care ar guverna comportamentul actorilor sociali. Înţelegerea, ca metodă de

investigaţie şi problemă epistemologică, nu trebuie considerată ca subiectivă în sensul că

interpretarea motivelor şi a semnificaţiilor acţiunii individuale ar depinde de intuiţia

personală necontrolabilă şi neverificabilă a observatorului. Înţelegerea este subiectivă

numai în măsura în care cercetătorul urmăreşte să redescopere semnificaţiile investite

subiectiv de actorul social în acţiunea sa. Observatorul este însă ghidat de alt sistem de

relevanţă decât actorul social, iar acest sistem nu este subiectiv;

c). demersul de cercetare are o structură specifică; acesta debutează cu observarea

faptelor şi evenimentelor asociate acţiunii umane, după care se construiesc teoretic


comportamente sau conduite tipice, modele ideale de actori sociali, demersuri structurate

de acţiuni, concepte despre acţiunea umană. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei

(umane) subiective” sau “modele ale comportamentului raţional”.

Astfel de “modele” sau “tipuri ideale” constituie construcţii explicative şi

reprezintă saltul pe care cercetătorul social îl face de la nivelul observării directe la cel al

explicaţiei ştinţifice. În acest demers, Schutz consideră necesar a fi respectate 3 postulate:

1. consistenţa logică, claritatea şi distincţia cadrului conceptual cu care se

operează, precum şi respectarea riguroasă a principiilor logicii formale;

2. traducerea oricărui concept-tip de acţiune în enunţuri despre semnificaţiile

subiective pe care o acţiune sau rezultatele acesteia o au pentru actor.

3. “asigurarea adecvării în aşa fel încât fiecare termen dintr-un model ştiinţific

al acţiunii umane trebuie să fie astfel construit, încât un act uman manifestat în

“lumea vieţii” de un actor individual în felul indicat de constructul tipic este

comprehensibil pentru actorul însuşi, ca şi pentru partenerii săi, în termenii

interpretării comune a vieţii cotidiene.”43

Aceste postulate se referă la “raţionalitatea construcţiei de modele” teoretice,

distingându-se astfel între “construcţiile raţionale de modele ale acţiunilor umane” şi

“construcţiile de modele ale acţiunilor umane raţionale”. Construcţiile de modele ale

acţiunilor umane raţionale sunt frecvente în ştiinţele sociale, greşeala tipică constând în

elaborarea de modele raţionale ale acţiunilor umane iraţionale. De asemenea, la nivelul

cunoaşterii comune pot fi realizate modele iraţionale ale acţiunilor raţionale (de exemplu

fundamentarea deciziilor raţionale prin referinţă exclusivă la sentimente). Ştiinţa socială

trebuie să ajungă să formuleze “modele raţionale (ştiinţifice) ale acţiunilor umane

raţionale”. Acestea sunt “tipuri ideale” acceptabile într-o “idealitate” postulată ştiinţific şi

adaaptabile la realitate în funcţie de criterii bine delimitate. În acelaşi timp, în ştiinţa

socială trebuie formulate modele care se referă la acţiuni umane desfăşurate în situaţii

concrete definite de oameni concreţi. Acestea sunt “tipuri ideale ale conduitei subiective”

care au ca referinţă individul concret şi acţiunile sale saturate de semnificaţii subiective.

Primele se referă la comportamente standardizate sau rutinizate (“tipuri ideale

43 A. Schutz, On phenomenology and social relations, Chicago University Press, 1970, p. 279.


habituale”), la grupuri umane (“tipuri ideale despre colectivităţi”), la fenomene culturale

(“tipuri ideale despre limbaj şi obiecte culturale”). Celelalte pot lua forma “tipului

personal” sau a “tipului unui curs al acţiunii”. În timp ce primele au o semnificaţie

sociologică mai accentuată, ultimele sunt psihologizante şi saturate de concreteţe. Schutz

porneşte astfel de la premisele unei sociologii interpretative orientată către actorul social

individual şi extinde analiza sa, treptat, către alte orizonturi cognitive care se depărtează

de “unicitatea” individului uman concret subiectiv, purtător şi manipulator de semnificaţii

şi simboluri.

Într-o critică a “sociologiei formale” weberiene, A. Schutz şi-a propus să

analizeze conceptul de “semnificaţie” şi să-i evidenţieze relevanţa sociologică. După

Schutz, Weber a considerat acţiunea saturată de semnificaţii ca fiind elementul ireductibil

al realităţii sociale, când de fapt nu este decât un simplu nume pentru un domeniu care

trebuie explorat în profunzime. Ca atare, trebuie distins între “acţiunea în curs de

realizare” şi “actul finalizat”, sau între semnificaţia pe care o are un “obiect cultural”

pentru producătorul acestuia şi semnificaţia “obiectivă” care este transindividuală şi

statuată ştiinţific raţional sub forma tipurilor ideale. Din perspectiva lui Weber,

semnificaţia vehiculată social ar implica omogenitatea, în timp ce pentru Schutz este “un

sistem complex de perspectivă” care presupune armonia intersubiectivă. De aceea Weber

a creat posibilitatea importării în sociologie a unor noţiuni structurate la nivelul simţului

comun. Pentru Schutz, astfel de noţiuni nu au nimic de a face cu aparatul conceptual

statuat ştiinţific. Ieşirea din această situaţie se poate face prin adoptarea metodei

fenomenologice care permite pătrunderea la “radăcinile” fenomenelor sociale. Schutz

recurge astfel la o metodă filosofică pentru a fundamenta demersul metodologic ştiinţific

în sociologie. Acţiunea socială este punctul de plecare, datul obiectiv. Fenomenologia

postulează însă faptul că nu există obiectivitate pură, că orice obiect exterior există pentru

un subiect care îi conferă sens. Max Weber nu s-a preocupat de modul în care actorul

social conferă sens acţiunii. Pentru a înţelege sensul acţiunii sociale trebuie să o raportăm

la agenţii săi, adică la actorii sociali, cu scopul de a releva fenomenologic reţeaua de

intenţionalităţi care corelează acţiunea obiectivată şi actorul social. Intenţionalitatea se

detaşează de subiectul generator pentru a se constitui într-o realitate obiectivă

independentă.


A. Schutz distinge între două teme centrale ale fenomenologiei husserliene:

a). descrierea intenţionalităţilor constitutive ale experienţei originare a “lumii

vieţii”;

b). apelul la Ego-ul transcendental şi la interasubiectivitatea transcendentală, cu

scopul de a releva intenţaionalităţile actorului. În mod explicit, Schutz reţine prima temă,

afirmând că ştiinţele sociale şi-ar găsi fundamentul nu în fenomenologia transcendentală,

ci în fenomenologia constitutivă a atitudinii naturale. Ca atare el îşi propune să utilizeze

metoda fenomenologică pentru a scoate în evidenţă structurile fundamentale ale lumii

sociale trăite, pornind de la cunoaşterea comună pe care actorii o raportează la viaţa lor

cotidiană. Structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip

interacţional, între doi actori, prin complexitatea sa crescândă. Această poziţie îl conduce

pe Schutz la o analiză genetică a lumii sociale, însă una de tip descriptiv, de catalogare a

diverselor tipuri de actori şi relaţii sociale (elaborare de tipologii).

După Schutz, scopul central al investigaţiei sociologice constă în analiza

conduitei umane în termenii implicării sale esenţiale în structura densă a tipizărilor,

proiectelor, motivelor şi relevanţelor comune, cotidiene. Această analiză se finalizează în

tipuri ideale menite să pună în evidenţă interpretarea acţiunii şi caracterul subiectiv al

acesteia din punctul de vedere al actorului social. Prin concepte obiective ce iau forma

tipurilor ideale se ajunge la o pretinsă obiectivitate a cunoaşterii sociologice. O astfel de

poziţie este însă atât ambiguă, cât şi inoperantă. Schutz nu problematizează diferenţele

logice posibile între cunoaşterea comună şi teoriile ştiinţifice şi apre constrăns de o

imagine statică şi consensuală a realţiilor sociale.

Orientarea metodologică fenomenologică a reasertat principiul “individualismului

metodologic” sfârşind însă prin considerarea “tipurilor ideale” globale, similare în mare

parte, prin aspectele lor relaţionale şi globale, “structurilor”. “Unicitatea” individului

uman concret se transformă în modele ale acţiunii raţionale,”idealizând” situaţiile sociale

şi considerându-le mai degrabă în capacitatea lor relaţională decât în cea micro-

referenţială. La nivel teoretic şi metodologic, fenomenologiasociologică nu s-a

substanţializat însă în analize pertinente ample.

Pe de altă parte, obiecţia principală adusă metodologiei interpretative (mai ales a

variantei sale extreme) este următoarea: cu tot efortul investit în specificarea procedeelor


de asigurare a ştiinţificităţii cunoaşterii teoretice, ea conduce la o reconstrucţie subiectivă,

necontrolabilă, neverificabilă a fenomenelor sociale şi nu la o teorie ştiinţifică autentică.44

De cele mai multe ori însă postulatele metodologiei interpretative nu s-au aplicat

în forma lor “pură”, ci implicaţiile au fost adaptate pentru a satisface cerinţele

investigaţiilor aprofundate. Aşa s-ar explica tendinţa de consacrare teoretică a

metodologiei interpretative45 (în mare parte ulterioară analizei făcută de Max Weber

protestantismului şi capitalismului).

În analiza orientărilor metodologice conturate în ştiinţele sociale am operat cu o

distincţie fundamentală între strategiile zis “obiective” de cercetare şi cele interpretative.

Cele două strategii se diferenţiază, între altele, în funcţie de felul în care consideră

metodologic referinţele empirice ale cercetării. Acestora le sunt caracteristice principii

polare privind investigarea socialului: pe de o parte polaritatea individualism – holism

metodologic, pe de altă parte polaritatea calitativ - cantitativ (primele opţiuni din fiecare

polaritate fiind caracteristice mai degrabă metodologiilor interpretative, în timp ce

ultimele caracterizează strategiile obiective).

IV. Polarităţi metodologice

IV.1. Individualism – holism metodologic

Teoriile sociologice clasice s-au orientat cu precădere către înţelegerea şi

explicarea ordinii sau schimbării sociale globale, la nivelul societăţii în ansamblu.

Cercetările sociologice de dată mai recentă (cercetările interacţioniste, etnometodologice,

fenomenologice, dramaturgia socială) se orientează mai cu seamă pe aspectele micro-

sociologice. Interacţiunea, relaţia de schimb de semnificaţii dintre actori, este considerată 44 E. Nagel, Problems of concept and theory formation in the social sciences, în M. Natanson (ed.), Philosophy of the social sciences, a reader, New York, Random house, 1963, p. 189 – 230. 45 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 115 - 123.


baza generativă a sistemului social şi, în consecinţă, este considerată referinţa

fundamentală a cercetării.

Individualismul metodologic este un principiu metodologic care presupune (sau

stipulează) următoarele:

1. explicaţiile fenomenelor sociale trebuie făcute în termenii indivizilor, dispoziţiilor,

intenţiilor (stărilor mentale subiective) şi acţiunilor acestora;

2. indivizii umani se manifestă în acţiuni şi interacţiuni sociale;

3. acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri între

indivizi privind semnificaţiile mutual agreate şi care astfel devin sursa generativă a

regulilor şi normelor;

4. structurile sociale s-ar constitui pornind de la relaţia diadică, de tip interacţional, între

doi actori, prin complexitatea sa crescândă;

5. instituţiile sociale se constituie în procese de negociere interacţională a semnificaţiilor

vehiculate individual.

Individualismul metodologic îşi are originea în sociologia interpretativă propusă de

Max Weber. Acesta consideră acţiunea socială, subiectiv semnificativă, precum şi

relaţiile sociale stabilite între actori ca referinţele ultime ale investigaţiei sociologice.

Indivizii sunt consideraţi “atomii” logici ai analizei, orice “agregat” social trebuind a fi

descompus şi explicat în termenii acţiunilor întreprinse de indivizii componenţi.

Sociologul nu poate analiza “agregatele” sociale insuficient delimitate spaţial şi temporal

şi care nu dispun de agenţi reprezentativi de acţiune. De exemplu afirmaţia că

“organizaţia X practică evaziunea fiscală” are sens teoretic, din punctul de vedere al

individualismului metodologic, întrucât subiectul propoziţiei desemnează un actor

colectiv (organizaţia) ce dispune de un agent reprezentativ – managerul sau comitetul de

conducere (acesta din urmă un actor colectiv bine delimitat spaţial şi temporal şi care ia

decizii colective pe baza unor mecanisme stabilite). Pe de altă parte propoziţia “clasa de

mijloc susţine democraţia”, dacă nu se aduc lămuriri suplimentare cu privire la subiectul


acesteia, nu are sens teoretic, conform aceluiaşi principiu, deoarece se referă la un agregat

nedelimitat spaţial şi temporal şi care nu dispune de un agent reprezentativ.

Deşi se află în legătură cu individualismul politic şi cel ontologic, individualismul

metodologic nu se confundă cu acestea. Individualismul politic este o doctrină etică ce

pune accent pe valoarea, libertatea şi bunăstarea individului în raport cu grupul,

societatea sau naţiunea. Individualismul politic este o componentă esenţială a ideologiei

liberale prin aceea că pune interesele persoanei mai presus decât interesele colectivităţii.

De asemenea, individualismul ontologic este o doctrină care consideră că numai indivizii

sunt reali în lumea socială. Teza ontologică a lui L. von Mises bunăoară consideră doar

indivizii ca fiind reali, în timp ce colectivităţile nu ar exista decât prin acţiunile

indivizilor componenţi. Alături de utilitarism, doctrină etică ce evaluează justeţea

acţiunilor individuale prin intermediul consecinţelor acestora asupra utilităţii indivizilor

(prin creşterea fericirii totale), individualismul politic poate fi considerat un precursor al

individualismului metodologic. Deşi mai restrictiv, accentuând referinţele micro-

sociologice ale strategiilor de cercetare, principiul individualismului metodologic se

dezvoltă ca urmare a constituirii doctrinare a individualismului şi utilitarismului. Într-o,

critică a utilitarismului, E. Durkheim arată în “Diviziunea muncii sociale” că idealurile

individualiste ce accentuau libertatea şi demnitatea individului sunt ele însele produse

sociale (ca urmare a creşterii densităţii sociale şi morale) şi astfel nu ar putea fi

considerate ca premise ale societăţii în general. Critica sa are şi implicaţii metodologice,

E. Durkheim fiind, în analiza pe care o întreprinde asupra fenomenului social de

diviziune a muncii, adeptul principiului opus individualismului metodologic, principiu

conform căruia faptele sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale46.

Holismul metodologic se bazează pe premisa că proprietăţile sistemelor sau ale

întregului nu pot fi explicate în termenii proprietăţilor părţilor. Următoarele idei definesc

holismul metodologic:

1. fenomenele macro-sociale trebuie explicate prin alte fenomene macro-sociale:

cultura, norme, valori, instituţii sociale, structuri sociale, roluri, statusuri; “faptele

sociale trebuie explicate prin alte fapte sociale” spune E. Durkheim;

46 Faptul social are, în definiţia lui Durkheim, caracter coercitiv şi este mai presus de voinţa indivizilor.


2. fenomenele sociale trebuie definite ca entităţi de sine stătătoare, iar nu prin

intermediul unor concepte micro-referenţiale.

Principiul holismului metodologic se bazează pe asumpţia că totalităţile dispun de

proprietăţi ireductibile la suma părţilor. Chiar dacă orice “agregat” (sistem social) “este

compus din actori individuali, proprietăţile sale sunt specifice şi se răsfrâng asupra

persoanelor umane conferindu-le acestora acele caracteristici care n-ar putea fi detectate

prin simpla lor considerare individuală”47. Acţiunilor individuale semnificative (sau

actelor de voinţă individuală) le sunt opuse legile structurale obiective ce au forţă socială

coecitivă. E. Durkheim definea chiar faptul social ca acel fapt general ce manifestă forţă

de coerciţie asupra indivizilor, neputând fi schimbat prin simpla voinţă a acestora.

Individualismul şi holismul au fost considerate principii metodologice

incompatibile şi mutual exclusive. Disputa se reduce în ultimă instanţă la cea dintre agent

(actor) şi structură. Care sunt premisele societăţii ce ar trebui să fie şi referinţele primare

ale cercetării, actorii sau structura? Totuşi, recent polaritatea a fost depăşită prin ceea ce

G. Ritzer bunăoară numeşte relaţionism metodologic. Relaţioniştii acceptă ambele idei,

atât cea conform căreia indivizii sunt componentele de bază ale oricărui tot sau întreg

social, cât şi aceea conform căreia întregul dispune de proprietăţi ireductibile la suma

părţilor. Postulatul de bază a relaţioniştilor este acela că “explicaţiile lumii sociale trebuie

să implice relaţiile dintre indivizi, grupuri şi societate…Dacă, de exemplu, ne propunem

să explicăm cu adevărat acţiunea individuală, atunci aceasta trebuie pusă în relaţie cu

acţiunile altor indivizi relevanţi şi implicată în contextul grupurilor şi al aranjamentelor

sociale în care se desfăşoară… O explicaţie a societăţii în ansamblu presupune să luăm în

consideraţie atât relaţiile dintre indivizi şi cele între indivizi şi grupuri, precum şi relaţiile

dintre acea societate şi alte societăţi”48.

Acţiunea semnificativă a actorilor, precum şi contextul constrângerilor şi

oportunităţilor macro-sociale ar trebui să constituie referinţele atât de ordin micro- cât şi

47 L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 153. 48 G. Ritzer, P. Gindoff, Methodological Relationism: Lessons for and from Social Psychology, Social Psychology Quarterly, Vol. 55, Iss. 2, (Jun. 1992), p. 128 – 140.


macro-sociale ale cercetării. Bunăoară, în orice cercetare nu este suficient să investigăm

atitudinile, opiniile, valorile sau semnificaţiile oamenilor adică universul lor mental

subiectiv, ci şi rolurile şi statusurile obiective ale acestora, mai precis poziţia pe care o

ocupă în structură, poziţie ce generează aşteptările celorlalţi faţă de acţiunea unui anumit

actor; aceste aşteptări se constituie în constrângeri şi oportunităţi obiective ale acţiunii

subiective. Acţiunea individuală nu poate fi înţeleasă decât relaţional în configuraţia

structurală în care este implicată.

Relaţionismul metodologic este esenţial în elaborarea inferenţelor de la micro la

macro referenţial. Simpla agregare a comportamentelor individuale nu poate explica

fenomenele sociale. Indivizii se relaţionează după un pattern, o anumită structură care

face astfel posibilă trecerea de la micro la macro-social. Sociologul american J.S.

Coleman vorbeşte de trei componente ale oricărei teorii a sistemelor sociale ce se bazează

pe acţiunile actorilor ca elemente componente ale sistemului: în primul rând o tranziţie de

la macro la micro social, respectiv precizarea felului în care caracteristici sistemice

influenţează caracteristici ale actorilor sociali la nivel micro: setul de roluri asumate de

către actori, fiecare rol definind interesele şi scopurile actorilor; constrângeri de ordin

normativ asupra acţiunii; condiţiile iniţiale. Al doilea component ar fi un principiu al

acţiunii ce s-ar putea traduce într-un tip ideal de acţiune în concepţia lui Max Weber – de

exemplu acţiunea instrumental raţională. În al treilea rând, teoria ar trebui să precizeze

modalitatea de combinare sau agregare a acţiunilor individuale pentru a produce

consecinţe sistemice, altfel spus o tranziţie de la micro la macro social. O astfel de teorie

ar trebui să conţină întotdeauna două tipuri de elemente: actorii, pe de o parte şi regulile

jocului (structura) care mediază tranziţiile micro-macro social, pe de altă parte.

IV.2. Pozitivare sau înţelegere a datelor empirice

În relativă legătură cu polaritatea individualism – holism metodologic, orientările

metodologice obiective şi interpretative se diferenţiază în funcţie de modul de producere

şi interpretare teoretică a datelor empirice cu care operează. Apare astfel polaritatea


dintre metodele cantitative (pozitive) şi metodele de tip calitativ (bazate pe înţelegere –

termenul german de Verstehen introdus de M. Weber).

Pozitivarea datelor constă într-un set de procedee metodologice prin care datele

empirice iau formă cantitativă. Astfel de procedee metodologice de pozitivare a datelor

includ următoarele:

1. operaţionalizarea, procedeu prin care concepte generale definite teoretic sunt

concretizate în variabile astfel încât variaţiile proprietăţilor realităţii sociale teoretic

definite pot fi înregistrate;

2. măsurarea, adică stabilirea de corespondenţe între proprietăţile fenomenelor sociale şi

o scală numerică;

3. tehnici de culegere a datelor, luând forma predominantă a chestionarelor şi

interviurilor;

4. tehnici statistice care să sintetizeze variabilitatea fenomenelor în indicatori statistici,

precum media, dispersia, maximumul etc.

Dintr-o astfel de perspectivă, sociologul nu se interesează de fiecare actor în parte,

atenţia sa fiind orientată de către un ansamblu de indivizi sau alte unităţi sociale ce

formează o populaţie în sens statistic. Cercetătorul nu este astfel interesat de variabilitatea

cazurilor în parte, ci de decelarea tendinţelor centrale; nefiind nici economic, nici

productiv ştiinţific să fie analizate toate cazurile individuale în parte se procedează la

eşantionarea acestora. Sunt vizate astfel caracteristici ale mediului social investigat,

rezultate prin agregarea statistică a datelor individuale. Procedeul tipic este acela al

abstractizării: prin abstragerea şi agregarea notelor comune ale individualităţilor

investigate se reconstruiesc caracteristicile mediilor sociale integratoare.

O astfel de analiză prin totuşi din vedere tocmai agentul social individual capabil de

acţiune intenţională care devine astfel o simplă unitate statistică, impersonalizată şi

caracterizată abstract. Principiului acţiunii care să facă comprehensibile deciziile

actorului social îi este substituit un principiu de agregare a caracteristicilor individuale


abstracte în indicatori statistici ce pot avea sens teoretic pentru cercetător, dar nu pentru

actorul social.

Metodologiile interpretative au subliniat aceste limite ale strategiilor cantitative,

propunând tipuri de cercetare specific sociologice. Metoda fundamentală a sociologiei

interpretative este înţelegerea (Verstehen). Prin observaţie şi introspecţie se caută să se

ofere posibilitatea interpretării obiective a semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii

sociali în situaţii interacţionale. Cercetătorii interpretativi obiectează bunăoară faptul că

respondentul la un chestionar nu face altceva decât să ofere datele care i se propun prin

instrumentul de măsurare, fără ca acesta să aibe o legătură strânsă cu universul său real,

cu schimburile de semnificaţii la care el participă şi în funcţie de care acţionează.

Dimpotrivă, sociologul interpretativ produce cunoaşterea socială în procesul însuşi al

“înţelegerii” datelor pe care le culege, prin identificarea sa situaţională cu actorul

(preluare de rol) implicat în situaţii sociale concrete.

Lazăr Vlăsceanu argmentează că “este greu de admis totuşi posibilitatea elaborării

unei metodologii unitare centrată pe unilateral pe un punct de vedere sau altul, ci că ar

trebui considerată diversitatea ontologică a fenomenelor sociale. Astfel unele evenimente

sociale sunt construite subiectiv, ca urmare a schimburilor de semnificaţii în interacţiuni

definite situaţional de actorii sociali. Este cazul specific al elaborării normelor şi regulilor

morale… Există, pe de altă parte, fenomene sociale de tip demografic sau ecologic (…)

care nu pot fi caracterizate corect fără a avea în vedere dimensiunile sau atributele lor

cantitative.”49 Mai mult, am spune, chiar acţiunea individuală are determinări obiective ce

sunt cel mai bine aproximate în formă cantitativă (exemplu: nivelul veniturilor, gradul de

şcolarizare etc.). De asemenea, consecinţele acţiunii asupra sistemelor, la nivel ecologic,

sunt adeseori reprezentate cantitativ (ex. creşterea produsului intern brut). Ca şi în cazul

polarităţii micro-macro referenţial, polaritatea cantitativ – calitativ ajunge să fie depăşită

în cercetări sociale complexe ce consideră în mod diferenţiat ontologia socială. Atât

inferenţele de la micro – la macro social, cât şi inferenţele de la nivel subiectiv, mental

(aproximate prin empatie şi înţelegere) la nivelul obiectiv al comportamentelor şi

consecinţelor (aproximate cantitativ) sunt posibile cu respectarea unor principii bine

49 L. Vlăsceanu, op. cit., p. 162.


precizate; simpla translatare a concluziilor de la nivel micro la macro social sau de la

nivelul opiniilor, intenţiilor subiective la acela al consecinţelor obiective cuantificabile

constă în ceea ce J. Galtung a numit “falsitatea nivelului inadecvat”. Aceasta nu constă

“în a elabora inferenţe la un nivel pentru altul, ci în a face un transfer direct al

proprietăţilor ori relaţiilor de la un nivel la altul, adică în a face inferenţe prea simple”50.

Dimpotrivă inferenţele trebuie să precizeze şi modul de agregare sau de integrare a

acţiunilor individuale în structură, respectiv de materializare a intenţiilor subiective în

consecinţe (eventual la nivel sistemic) obiective.

50 J. Galtung, Theory and methods of social research, New York, Columbia University Press, 1967, în L. Vlăsceanu, op. cit., p. 202.

Documents

Mihai Paunescu - Metodologia Cercetarii Sociale