MESAGERUL ALBASTRU

An II. Nr.3.(6)-Octombrie-2011 opinii şi atitudini culturale fondator: Ioan Andreica

Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3 (6). Octombrie 2011. 2 MESAGERUL ALBASTRU

Publicaţie de opinii şi atitudini culturale ISSN 2068 – 1666

MESAGERUL EXPRES

Opinie, divertisment şi cultură ISSN 2066 - 1924

Director: IOAN ANDREICA

Redactori colaboratori: Prof. Liviu Tătaru, Prof. Nicolae Pop, Drd.Viorel Câmpean, Prof. Liliana Lazăr. Colaboratori: Graţian Jucan Ing. Aurel Ţenţ. Iosif Foriş Corina Petrescu Drd. Dumitru Ţimerman Prof. Livia Mărcan Vasile Tarţa Ovidiu Suciu Vasile Mic Prof. dr. Ioan Corneanu Pr. Alexandru Tincu Pr. dr. Cristian Boloş Prof. Carol C. Koka Ioan Marian Chiorean Maria Gârbe Vasile Nechita Colaborări pe adresa: e-mail andreicaioan@yahoo.com e-mail: mesagerul_albastru@yahoo.com Telefon : 0744361730 Opiniile şi materialele dumneavoastră le aşteptăm pe adresele redacţiei, sunt preferabile materialele trimise pe suport electronic. Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea juridică pentru conţinutul şi afirmaţiile autorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 Cod Penal, revine exclusiv autorilor. Tehnoredactare: Ioan Andreica, Ionel Silaghi.

Din cuprins: Coperta 1. sculptură - Iosif Foriş Luigi Pirandello ,,O căsătorie ideală şi alte nuvele”. Traducere: Prof. Livia Mărcan Eminescu şi Creangă despre Învăţământ Graţian Jucan Cred în existenţa valorilor morale absolute. Nu cred că există valori morale relative. Prof. drd. Dumitru Ţimerman

Poveşti pentru copii: „Oglinda sufletului”. Szigheti Elvira Marcela Poezie: Ioan Andreica Poezie: Vasile Tarţa O iarnă deocamdată (Miniatură lirică) - fragment de roman. Prof. Livia Mărcan Doba - pagini de istorie Adunarea de protest din 20 august 1912 pentru apărarea drepturilor naţionale, a limbii şi credinţei strămoşeşti. Prof. Carol C. Koka

Maica Domnului – Mama prin excelenţă

Pr. dr. Cristian Boloş

Apenii între apeni – agro-stihuri – Vasile Bărbuş-Crăţu Comentarii: Prof. Ioan Andreica Cărţi şi rerviste primitec şla redacţie

3 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6). Octombrie 2011.

Luigi Pirandello ,,O căsătorie ideală şi alte nuvele”. Editura Risoprint, Cluj- Napoca 2007 Traducere: Livia Mărcan

Livia Mărcan este un critic avizat de specialitate, dar şi un eseist de calitate, are în preocupările sale şi traducerea unor opere din limba italiană. Afinitatea sa spre Luigi Pirandello s-a materializat în anul 2007 prin traducerea unora dintre scrierile autorului italian, o colecţie de nuvele: O căsătorie ideală, Când totul se termină cu bine, Noaptea nunţii, Mai gândeşte-te, Giacomino! Când jocul se ştie, Ştefano Giogli, unu şi doi, Plimbarea văduvului, Călătoria, toate selectate după un proiect bine motivat de către traducătoare. Traducerea din limbile europene este indispensabilă cititorului de limbă română, ca şi mai ales consumatorilor de literatură universală, specialiştilor dar şi amatorilor de senzaţii şi trăsături specifice altor etnii. Cunoaşterea din ce în ce mai completă a autorilor din afara graniţelor culturii limbii române, ne dă posibilitatea de a observa noi concepte şi civilizaţii din spaţii mai puţin la îndemâna noastră, pentru un studiu comparativ între culturi, personalităţi culturale, literare, personaje , caracterul, gândirea acestora, acţiuni, dar şi tehnici diferite de creaţie remarcabil observabile prin tipologia scriiturii, prin redarea versantului social- cultural din ţările lor. Autorul Luigi Pirandello este o personalitate marcantă de prim rang a

literaturii italiene, acesta pare să fi fost motivul întemeiat pentru traducerea operelor sale şi mai ales calitatea de premiat Nobel pentru literatură din anul 1934 de către Academia Regală din Elveţia pentru bogata sa activitate literară: poezie, publicarea de studii, nuvele, romane, piese de teatru, toate astea alternativ cu o carieră profesională intensă. Încă din prefaţa acestor traduceri, traducătoarea ne face cunoscut un profil al scriitorului, pentru ne apropia mai mult de autor şi opera lui. După ce ne oferă ,,o precisă cheie de lectură,, a creaţiei literare pirandelliană pe care însuşi autorul este preocupat să o deţinem în studiul ,,Despre umor,, scris în 1908, traducătoarea concluzionează: ,,Ideea poetului asupra umorului este că viaţa socială trebuie să se bazeze pe ficţiunea că individul, pentru a nu fi invadat de semenii săi, trebuie să recurgă mereu la ipocrizie, trebuie să poarte o mască pe care doar reflexia umoristică îşi permite să o recunoască şi să o denunţe. Ştiinţa de a înşela viaţa conduce inevitabil la ruptura cu valorile tradiţionale şi mai ales la crearea unei viziuni fragmentare despre om, constrâns la mii de roluri şi la nicio identitate profundă” Se remarcă motivaţia selectării acestor nuvele pentru traducere, ce reprezintă corolarul selecţiunii operelor pentru traducere, axate pe tematica societăţii siciliene, a unui mediu necunoscut nouă, dar mai ales viaţa şi destinul familiar, statusul femeilor în raport cu relaţiile şi conceptul de familie – căsătorie, educaţia în acceptarea destinului, cu sacrificiile sale, a fidelităţii faţă de parteneri, fără a face o problemă din sentimente, doar menirea sacră a fidelităţii faţă de familie, de a susţine ,,o familie ideală” în speranţa şi cu răsplata unei noi vieţi după trecerea în altă lume. O societate cu un mod aparte de a aborda viaţa sau poate un mijloc de a comuniza valori omeneşti. Această acceptare asigură femeilor un comportament adecvat, dar şi o monotonie a vieţii într-un cadru mai restrâns fară ieşiri şi abuzuri, cadrul natural al liniştii şi împlinirii relevat prin reducerea la bucuriile minime: bâzâitul insectelor, cântecul greierilor, lătratul unui căine. Traducătoarea ruşeşte o stăpânire totală a tehnicilor traducerii, reliefarea exactă a imaginilor si gândirii autorului, a intimităţilor, nuanţele dialogurilor, calitatea şi caracterul personajelor, dar şi inevitabilităţile din psihologia textelor, autocompătimirile şi acceptările. Toate aceste viziuni în conceptul de traducere a traducătoarei Livia Mărcan definesc o traducere competentă şi de calitate ce se recomandă celor mai avizaţi critici. Ioan Andreica

Mesagerul Albastru Anul II, nr.3 (6).Octombrie 2011. 4

EMINESCU ŞI CREANGĂ DESPRE ÎNVĂŢĂMÂNT

În prima perioadă ieşeană (1874/77) între funcţiile publice pe care M. Eminescu le-a avut menţionăm pe aceea de director al Bibliotecii Centrale (cca. 30.000 de volume) în 1874-75. A avut necazuri privind gestiunea instituţiei, de la care a împrumutat nu numai cărţi, ci şi mobilier, fiind dat în judecată de succesorul său D. Petrino. După aceasta a fost numit revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui (1875/76, răspunzând că primeşte cu bucurie noua funcţie: ,,Punctul meu de vedere este că aş intra în contact cu populaţia rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Cred a fi în stare de a vă da relaţii fidele asupra stărei şi traiului ei, precum şi asupra marginilor,între care ar fi cu putinţă a se lărgi sau a se adânci învăţământul primar (…)”. Pentru camera Inspectoratului şcolar, poetul-revizor a împrumutat de la Biblioteca Centrală una masă, două scaune şi două dulapuri. A lucrat la întocmirea unei cărţi de lectură şi a scris articole pentru enciclopedia Brockhaus şi pentru revista Convorbiri literare.

Supus unui interogatoriu, poetul a declarat la 9 nov. 1876: ,,Am avut trebuinţă zilnică de două feluri de cărţi: 1( Biografii a bărbaţilor din România, pentru colaborarea la dicţionarul enciclopedic Brokhaus. 2.(Cărţi de proză şi poezie română pentru culegerea bucăţilor necesare pentru o carte de lectură (…). Drept probă păstrez corespondenţa cu librarul Brockhaus, şi manuscrisul proiectatei cărţi de lectură; lucrări care amândouă îmi erau ordonate în mod oficios de Ministerul Instrucţiunii Publice (…)”. Într-un raport către Minister menţiona: „Din prelegerile învăţătorilor rurali am putut vedea însă mari lipsuri atât în privinţa metodei cât şi a cunoştinţelor” (Raport nr.202, Iaşi, 10 aug. 1875). Cu prilejul conferinţelor învăţătorilor, M. Eminescu l-a descoperit pe I.Creangă. Petru Th. Missir, care i-a cunoscut bine pe amândoi, şi pe Eminescu, şi pe Creangă, a notat: „Piatra preţioasă care şedea ascunsă în pulberea şcoalei primare a strălucit ochilor pătrunzători ai revizorului poet şi astfel Creangă a fost „descoperit,,. Cine ştie cât iubea Eminescu poporul român cel neatins încă de valurile civilizaţiei, îşi poate da seama cum a trebuit să preţuiască Eminescu, în lumea ideilor sale, descoperirea unui talent cu totul neinfluienţat de acele valuri. De aici prietenia dintre Creangă şi Eminescu. Sub îndemnul acestuia, Creangă s-a încercat să scrie. (…)”. A fost apoi redactor al ziarului Curierul de Iaşi, 1876-77, „foaia vitelor de pripas”; în acest timp a trăit cu totul precar, vorba lui Iacob Negruzzi „Eminescu a trăit totdeauna în deplină săreăcie” şi pentru scurt timp a fost profesor de Limba germană la Institutul academic şi de Istorie la Pensionul condus de Emilia şi Wilhelm Humpel. Despre revizoratul şi profesoratul poetului, Titu Maiorescu a notat „Mih. Eminescu bun revizor şcolar, rău profesor, idealist.” Cu pregătirea-i intelectuală dobândită nu numai la Institutul pedagogic de la Trei Ierarhi, ci şi după un an de şcoală „preparandală”, Ion Creangă a fost numit „titular provizoriu” în învăţământ. A predat lecţii numai la clasele I-a şi a II-a la şcoala din Păcurari nr. 2, cum menţionează în amintirile sale şi Elie Baican, coleg de studii cu Ion Creangă. În 1875, T. Maiorescu – ministru – şi Eminescu – revizor şcolar – au vizitat (şi inspectat) şcoala primară din Păcurari – Iaşi: „Era Eminescu – relata Baican- nici smerit, nici ţanţoş ca revizor, ci ca un tânăr tovarăş al ministrului cu care râdea când le vorbeam de felul cum erau învăţăturile prin şcoalele de pe-atunci.” În calitatea sa de titular în învăţământ, Ion Creangă a scris şi publicat o broşură didactică privind noua metodă de predare a lecţiilor, în locul vechii metode abstracte şi mecaniciste. Ea se întemeiază pe intuiţie ca temei a reţinerii de către elevi a noilor noţiuni, iar în ceea ce priveşte lexicul militează pentru înlăturarea şi eliminarea provincialismelor, arătând necesitatea unui învăţământ modern. În felul acesta, Ion Creangă devine autor de manuale şcolare (în colaborare), răspunzând de metodica generală şi de partea literară a textului. Astfel au apărut: Metodă nouă de scriere şi cetire (1868); Învăţătorul copiilor (1871); Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică (1876) etc., iar M. Eminescu, în calitatea sa de revizor şcolar, a scris un raport către Minister, subliniind noua metodă în învăţământ: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorării de lucruri neînţelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie şi dresură.”

5 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6).Octombrie 2011. (Continuare din p.4) Învăţarea şi dobândirea cunoştinţelor trebuie să se facă prin utilizarea metodei fonetice („metoda sonetară”) pentru lectură (citire), pronunţarea corectă (ortoepia) şi scrierea corectă şi citeaţă, iar pentru matematică metoda demonstrativă. Şcoala elementară are scopul (finalitatea) de a crteşte copiii prin educaţie: non multa, sed multum = nu multe, ci mult. Manualele principale în şcoala elementară sunt cărţile de citire, ele “ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei”, fiind că aceste cărţi sunt temelia culturii generale. Cărţile de citire din clasele mici ale şcolii generale au menirea de a face cunoscută copiilor „limba românească” de aceea ele trebuie să conţină: „Biografia lui Matei Basarab (…); „Biografia lui Ştefan Vodă (…)” ; „descrieri etnografice ale poporului nostru, bucăţi de literatură populară şi de arte, balade culese de Alecsandri sau poezii de ale lui, fabule de ale lui Donici, pasaje din Bălcescu, însfârşit o samă de elemente caracteristice şi proprii numai poporului nostru (…)”, pentru formarea lor ca viitori cetăţeni, căci „limba română rămâne limbă şi s-a încheiat” (Timpul, nr. 201/1881).Revizorul – poet recomanda şi cărţile (manualele) bune pentru şcoală. Aşa de exemplu într-o circulară, el menţionează pe primul plan cărţile lui I. Creangă. Într-un raport către Minister asupra conferinţelor ţinute cu învăţătorii rurali din judeţul Iaşi ( No. 202 din 10 aug. 1875), poetul – revizor menţionează şi pe „D-nul I. Creangă, ănvăţătorio la Şcoala de Băieţi No.II din Păcurari, asupra metodului de-a învăţa pe copii cetirea şi scrierea (metodul legografic)”, iar într-o notă (No. 209) din Iaşi, 24 aug. 1875. M. Eminescu adaugă că „Metoda nouă de scriere şi citire (de I. Creangă ş. a.) a avut suucces numai prin meritele (ei) intrinsece (…)”. Predând lecţii la clasele mici, începătoare, învăţătorul I. Creangă şi-a dobândit cu timpul o măiestrie pedagogică eficace, cheia succesului în munca didactică, nobilă dar modestă, câştigându-şi astfel un prestigiu imens, aşa încât într-o toamnă la Primăria Iaşului se strânse cca. 300 de cereri prin care părinţii cereau pentru copii lor ca învăţător pe I. Creangă. În scrierile sale cu caracter pedagogic, poetul a apreciat meriteşe unor învăţători pricepuţi şi harnici, cu o bună pregătire, dar a arătat şi incompetenţa altora „Învăţătorul în chestiune e slab, după cum arată certificatele sale şi după cum subsemnatul am avut ocazia de a-l observa.” Poetul cerea metodă activă, ca instrument al muncii intelectuale: citire, lectură intensă şi scriere citeaţă: „D-nul învăţător însă să-şi deie silinţa şi mai cu seamă să caute, ca copiii să nu înveţe nimic în mod mort şi mecanic, ci întotdeauna să poată povesti cu cuvinte proprii ceea ce au citit.” – „Gramatica trebuişte învăţată nu pe de rost, ci prin dese exerciţii orale şi în scris (…)”. Poetul – revizor şcolar era împotriva încărcării programelor de învăţământ, respingând supraîncărcarea elevilor, lucru ce s-a întâmplat sub ministrul Gheorghe Chiţu, succesorul lui T. Maiorescu, despre care M. Eminescu a scris. Acest ministru a semnat actul prin care poetul a fost demis din postul de revizor şcolar. Supraîncărcarea provine prin lipsa de cunoştinţe pedagogice solide. Ministrul Gh. Chiţu a publicat un articol în ziarul liberal Românul: ,,poetul a replicat, persiflându-l, servindu-i un aperitiv umoristic de toată frumuseţea: „(…) Preaosfinţia sa musiu Chiţu a ieşit proroc şi făcător de minuni. Hagi Ivat, care s-a încumetat a scoate luna din puţ, n-a scos-o aşa de bine la capăt ca Preaosfinţia Sa, vlădica celei mai proaspete divinităţi, descoperită în seara banchetului, pe când Duhul Sfânt se pogorâse asupra apostolilor în chip de udătură, insuflându-le tuturor darul dumnezeiesc al suptului (…)” (Timpul, nr 215/1881). Moralitatea şi demnitatea în şcoală ca şi în societate sunt principii pentru purtarea tuturor : înăţător şi elev. Progresul unei societăţi – nota un învăţat – începe de la tineret, decadenţa tot de la el. Ideile poetului privind şcoala şi învăţământul sunt de mare actualitate şi astăzi, ca şi manualele şi practica pedagogică a lui Creangă, care în Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică, Iaşi, 1876, (calificat de revizorul – poet către ministrul Gh. Chiţu ca „cel mai bun abecedariu românesc”), repet Ion Creangă a scris: ,,Şi apoi scopul şcoalei este şi acela, şi poate cel mai esenţial, de a învăţa şi de a păstra cu cea mai mare sfinţenie limba naţională de care se leagă tot trtecutul unui popor, cu datinele străbune, jocurile, cimiliturile, proverbele, legendele şi cântecele populare, cele pline de dulceaţă”, iar în Amintiri din copilărie sunt fragmente lirice încântătoare: „Asemenea, dragi îmi erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire!” Învăţământul actual poate profita din plin de astfel de idei, căci învăţământul contemporan e o parte componentă şi definire a culturii generale şi naţionale. Mihai Eminescu a scris în mai multe rânduri despre poveştile lui I. Creangă, texte neutilizate în manulele şcolare de azi, iar publicarea Amintirilor din copilărie în Convorbiri literare şi Contemporanul şi reproducerea primelor două părţi în Timpul l-a determinat pe poet să le aprecieze la superlativ: „Amintirile din copilărie sunt scrise cu artă şi mesteşug de un mare scriitor. Vremea va dovedi că aceste pagini sunt inimitabile şi vor rămâne de-a pururi modele pentru toate veacurile. Simple, ele trăiesc în acele tablouri rustice de un umor unic în literatura noastră, dar încadrate de o pozie care tulbură şi fascinează pe cititorul lor.” Căci să nu iutăm că eroul Amintirilor e un copil. – De ce ? - Pentru că copilul dă sens şi greutate vieţii. Graţian Jucan.

Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6). Octombrie 2011. 6

Cred în existenţa valorilor morale absolute. Nu cred că există valori morale relative.

La prima vedere aş putea să fiu acuzat că sunt un exclusivist, un radicalist absolut. Consider că este relativă raportarea noastră la valorile morale absolute, motiv pentru care nu cred că există valori morale relative. Porunca morală absolută este să nu ucizi. Nu cunosc o poruncă morală relativă, invocată de divinitate. O confruntare interumană, care se lasă cu victime omeneşti, este un semn al slăbiciunii umane, a comportamentului său relativ în relaţiile interumane. Consider că orice conflict se poate rezolva prin intermediul inteligenţei umane paşnice. Întotdeauna există o soluţie suficient de inteligentă pentru a evita un conflict armat. Aici nu este vorba de idealism. NU SE DOREŞTE ACEST LUCRU. Este de fapt o chestiune de voinţă umană. Lupta interumană bazată pe valorile morale absolute, fără victime omeneşti şi psihice, ar fi începutul unei noi existenţe umane. De mii şi mii de ani, oamenii n-au reuşit încă să facă acest pas spre Lumină. Mijloacele de distrugere rudimentare au fost înlocuite cu bomba nucleară şi alte tehnici de luptă sofisticate. Se pare că ne pricepem mai bine la o astfel de creaţie, care întreţine războaiele fratricide. În momentul în care se ajunge la un conflict armat, din care rezultă

inevitabil victime omeneşti, înseamnă că liderii respectivi au serioase probleme în ceea ce priveşte cultura, inteligenţa şi incapacitatea lor de a negocia un conflict sau un interes economic. Adică, liderii nu reuşesc prin forţa inteligenţei să-şi învingă adeversarii, motiv pentru care apelează la forţa armelor. În astfel de situaţii nu putem vorbi de valori morale relative sau de valori morale absolute pentru că ele lipsesc cu desăvârşire din registrul unor personaje păgâne. Aceste personaje nu acţionează într-un sistem moral, ele acţionează într-un sistem material absolut, bazat pe interese imperative şi susţinut de forţa armelor. La figurativ vorbind, parcă avem de-a face cu nişte roboţei biologici programaţi pentru a ucide în vederea atingerii scopurilor materiale. Ori aceşti roboţi nu au în programul lor de acţiune valori morale. În spatele exclusivismului şi a neputinţei de a rezolva în mod inteligent orice fel de conflict interuman, susţinute de forţa pumnului, sunt sistemele financiare, care pot fi deranjate şi perturbate de „sclavii” care nu se supun regulilor financiare impuse de ei. Raţiunea lor este calată pe finalitatea menţinerii interesului economic pe linia de plutire. Nu contează pentru ei că moare un om sau o mie. Raţionamentul lor nu ţine de moralitate, nu este relativ, nu este negociabil, este imperativ şi absolut. Aici, valorile morale, fac parte dintr-un alt sistem, despre care ei ştiu, dar nu vor să-l adopte, pentru că nu este compatibil cu sistemul lor în care profitul este neîndurător, criminal şi absolut. Gândirea lor este marcată de misiunea menită să aducă prosperitatea şi siguranţa unui grup de oameni, iar pierderile colaterale sunt necesare, în accepţiunea lor, pentru ca să supravieţuiască majoritatea. Pentru a argumenta valorile morale absolute, în care cred, am să vă descriu o întâmplare potenţial conflictuală, în urma căreia înţelepciunea şi pacea au triumfat… Au fost o dată doi vecini, care aveau proprietăţile unul lângă altul. Grădinile lor erau despărţite de un gard. Au trăit ei în pace ani şi ani de zile, dar, din întîmplare, într-o zi în gardul vecinului Ion a apărut o gaură. Prin această gaură, găinile vecinului intrau pe proprietatea vecinului Vasile şi-i deranja straturile de legume. Vecinul Vasile, într-una din zile i se adresă vecinului Ion, cu bunăvoinţă, şi-i spuse: Vecine Ion, nu te supăra că te opresc din lucru. Uite, în gardul tău a apărut o gaură, iar prin ea găinile tale intră în grădina mea şi-mi deranjează straturile cu legume. Te rog să repari gardul. Bine, vecine Vasile. Am să-l repar. Nu-ţi mai face probleme. A trecut o zi, două, trei., dar vecinul Ion nu s-a sinchisit să repare gardul. Vecinul Vasile, într-o primă fază s-a supărat foarte tare şi vroia să ia nişte măsuri drastice. Dar, a trecut peste acest moment dificil şi s-a gândit în felul următor. Măi, îşi zise el în sinea lui, dacă mă voi certa cu vecinul Ion, n-o să mă uite toată viaţa. Dacă o să-l bat, o să ajugem la poliţie, o să plătesc amendă şi poate nu mă va ierta niciodată. Dacă o să-l dau în judecată, va trebui să umblăm pe la tribunal, să plătim avocaţi…În cele din urmă, Vasile luă următoarea decizie. În ziua următoare, se duse la gardul lui Ion şi-l strigă: - Vecine Ion, vino te rog până la gard că am să-ţi dau ceva. - Da, vecine Vasile, ce s-a întâmplat ? - Uite, găinile tale s-au ouat la mine, aşa că m-am gândit să-ţi aduc ouăle. Şi-i întinse vecinului trei ouă. Acesta s-a bucurat foarte tare şi l-a apreciat pe vecinul Vasile pentru acest gest de omenie, dar gardul a rămas tot la fel. Vecinul Ion, nu avea de unde să ştie că vecinul Vasile i-a dat din ouăle lui şi nicidecum găinile nu se oaseră în grădina lui. Următoarele două zile, vecinul Vasile îi mai dădu câte şase ouă, de la găinile lui, vecinului Ion…După aceea, vecinul Vasile nu i-a mai dat nici un ou vecinului Ion. După vreo două zile, vecinul Ion se gândi în sinea lui: „ Măi, vecinul ăsta Vasile s-a şmecherit. Cred că îşi însuşeşte el ouăle găinilor mele, din moment ce nu mi-a mai dat nici un ou. Ia să repar eu gardul, să nu mai meargă găinile în grădina lui. În acest fel, găinile se vor oua acasă”. Aşadar, vecinul Ion a reparat gardul, iar vecinul Vasile zâmbea fericit. El a găsit această soluţie inteligentă şi a rezolvat un potenţial conflict interuman, care s-ar fi putut solda chiar cu victime omeneşti. „ FERICIŢI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA „ Prof. Drd. Dumitru Ţimerman

7 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3.(6). Octombrie 2011. POVEŞTI PENTRU COPII

OGLINDA SUFLETULUI Şi se mai povesteşte că trăia un om tare bătrân, în satul acela din Valea cea frumoasă, care primise moştenire de la stră - străbunicii lui o oglindă. Şi nu e nimic neobişnuit în aceasta! - vei spune tu. Mulţi oameni primesc ca moştenire diverse obiecte, unele chiar mai valoroase decât o oglindă! Da, aşa şi este. Dar vezi tu, oglinda lui nu era o oglindă oarecare. Şi de aceea o ţinea la mare cinste, ca pe o taină, ca pe o comoară, fiind cea mai mare avere pe care o avea. A aşezat-o în camera cea mai frumoasă şi curată, printre icoane, acoperită cu un ştergar fin, cusut de mână şi doar la zile mari, de sărbătoare, ridica ştergarul de pe ea. Şi atunci … se întâmpla o minune ce nu a mai văzut om pe pământ. În acele zile, oglinda se transforma într-un izvor de lumină lină, albă, ireală, de o nuanţă albăstruie deosebită de parcă însuşi cerul senin ar izvorî din ea şi lumina aceea plutea şi cuprindea toată camera, cu o stare de iubire, pace şi linişte deplină. Şi despre oglinda lui, povesteau pe la colţuri oamenii din sat, că ar avea o putere magică – în ea s-ar oglindi sufletul omului care se priveşte în ea! Unii credeau, alţii nu credeau, dar de teamă că vor cunoaşte adevărul despre ei înşişi, nimeni nu avea curajul să se uite în această oglindă. Până când, într-o zi, un om bogat, după cum arătau straiele ce le purta, venit de departe, se opri la poarta casei acestui om bătrân. Bătu hotărât cu putere în poartă şi bătrânul, venit să-i deschidă îl întrebă: Ce doreşti, domnia ta şi cum te-aş putea ajuta eu, om bătrân şi sărac? Iar bărbatul acela bogat i se prezentă cu mândrie: Îţi doresc să ai sănătate! Sunt un negustor, om bogat şi de vază prin părţile din care vin şi numai necazurile m-au pus să bat o cale atât de lungă ca să ajung până la tine, în satul acesta ascuns şi uitat de lume. Am auzit că ai o oglindă deosebită în care se vede sufletul omului şi tare aş vrea să mă laşi să mă privesc în ea şi am să-ţi plătesc cum se cuvine! Bătrânul rămase tare mirat şi după ce se gândi o clipă, îi răspunse măsurat: Da … am o oglindă! Fie cum doreşti tu, dar să ştii că nu îmi datorezi nicio plată, doar … dacă vrei … povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat! Negustorul se învoi şi după ce s-au aşezat îşi începu povestea: Acum câtva timp am avut un vis tare ciudat, în care au apărut trei îngeri care mi-au spus că am să mă îmbolnăvesc de o boală grea şi o să mor pentru că am sufletul plin de păcate, dar, dacă am să mă căiesc şi nu le voi mai face, boala aceea nu se va atinge de mine şi am să trăiesc sănătos ani mulţi până la adânci bătrâneţi, să-i văd şi pe nepoţii nepoţilor mei. După ce m-am trezit din somn, m-am tot gândit la visul acela şi m-am întrebat: - Ce păcate aş putea avea eu ca să merit aşa ceva? - Că eu nu cunosc nici unul din ele! Dar noaptea următoare am avut acelaşi vis iar în cealaltă noapte îngerii mi-au spus că dacă nu îi cred să mă uit în “oglinda sufletului” şi mi-au dat un timp pentru cele ce urmau să se întâmple. Şi am stat, am stat … şi m-am tot gândit unde aş putea găsi o asemenea oglindă, dar nu cunoşteam pe nimeni care să fi văzut sau măcar să fi auzit de ea şi chiar mă gândeam că poate nici nu există, când, într-un târg am întâlnit un moşneag cărunt, cu barbă albă şi lungă, rezemat de un toiag tocit, căruia i-am povestit ce mă frământă. Şi acel bătrân, mi-a spus că demult în tinereţile lui a trăit prin locurile acestea şi i-a cunoscut chiar şi pe străbunii tăi şi că el a văzut şi chiar s-a uitat într-o asemenea oglindă. (Continuare în p. 8.) Pictură: Elizabet Talpoş

Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3 (6). Octombrie 2011. 8 (Continuare din p.7.) După ce mi-a spus toate acestea, moşneagul a dispărut ca prin minune şi degeaba l-am căutat să-l mai întreb câte ceva. Iar eu, de cum am auzit aceste lucruri, bucuros dar şi cu frică, am pornit la drum, hotărât să găsesc oglinda şi întrebând pe toată lumea, cu voia Domnului, am ajuns cu greu până la tine. - Iar acum că ştii necazul meu, lasă-mă să mă uit în oglinda aceea! Văzându-l atât de hotărât şi poruncitor, bătrânul îi spuse: - Bine, te las, dar promite-mi că orice vei vedea nu vei spune nimănui, că nici eu însumi nu am avut îndrăzneala să mă uit în această oglindă, de frică să văd sufletul meu păcătos. - Promit! se învoi negustorul, dar promite-mi şi tu că orice voi zice sau voi face după aceea, nu mi-o vei lua în nume de rău. După ce s-au înţeles în felul acesta, negustorul intră ţanţos în camera unde era aşezată oglinda şi stătu acolo mult timp. Bătrânul aştepta cu răbdare pe prispă, rugându-se în inima lui. Şi în tot acest timp la poarta casei lui s-au strâns mulţime de oameni curioşi care aşteptau să vadă ce urma să se întâmple. Şi la un moment dat, uşa camerei s-a deschis larg şi toţi amuţiră. Din cameră parcă ieşi un om cu totul altul decât intrase. Chipul lui radia pace şi smerenie iar în priviri avea o dragoste nemărginită. Se uită, fără să vadă, la lumea adunată, făcu o plecăciune în faţa bătrânului în semn de respect şi mulţumire şi plecă fără a scoate un cuvânt. Şi dus a fost. Lumea privea cu uimire, nimeni nu îndrăznea să întrebe nimic şi încet-încet, plecară toţi, şuşotind, spre casele lor. Iar în sat se mai vorbi multă vreme de cele întâmplate. Până când, într-o zi, când ai fi zis că totul a fost uitat, prin sat apăru un om, venit cu nu se ştie ce treburi, care povestea tuturor celor ce voiau să-l asculte despre un negustor putred de bogat, care după ce s-a uitat într-o oglindă, a devenit alt om şi acum, toţi cei care l-au cunoscut mai dinainte ziceau că şi-a pierdut minţile, dar el nu-i băga în seamă şi îşi vedea mai departe de treburile lui, dar altfel decât o făcuse până atunci! Nu mai umbla plin de trufie nesocotindu-i pe ceilalţi, ba chiar cerea iertare de la cei pe care considera că i-ar fi supărat sau năpăstuit cu ceva. Nu mai înşela clienţii cărora îşi vindea mărfurile şi îi plătea la timp pe cei care munceau pentru el. Nu mai striga şi ocărea pe cei săraci care-i mai cereau câte un ban, ba chiar le dădea şi fără să-i ceară. Duminicile îl vedeai în biserică, îngenuncheat la Sfânta Liturghie şi încerca să fie un exemplu bun în tot ce făcea. Şi oamenii ascultau minunându-se această poveste şi toţi ştiau că este vorba despre negustorul bogat care venise în satul lor şi s-a uitat în “oglinda sufletului”, dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic. Şi unii, după ce ascultau cu luare aminte, plecând spre casele lor se gândeau că şi pentru ei ar fi timpul să se schimbe. Să se lase de unele apucături urâte şi rele, să nu mai fie indiferenţi faţă de cei care le cer ajutorul, să nu mai fie invidioşi şi răi unii faţă de alţii. Să fie mai răbdători şi împăciuitori, mai smeriţi şi mai înţelegători, mai drepţi şi mai cinstiţi faţă de ei înşişi şi faţă de semenii lor. Şi mulţi dintre ei au înţeles că niciodată nu este prea târziu ca să aleagă o cale mai bună. Iar eu ţi-am povestit toate acestea ca să ştii că există oglinzi care uneori fac minuni şi să nu fii surprins dacă vreodată vei descoperi o asemenea oglindă şi în sufletul tău. Atunci să ştii că Cerul te-a ales şi a hotărât să se oglindească prin tine!

Szigeti Elvira Marcela Pictură: Elizabet Talpoş

9 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6). Octombrie 2011.

IOAN ANDREICA Între două toamne Vara s-a dus cu razele de soare pe mare e toamnă melancolică aceeaşi toamnă ca toate toamnele triste pentru sufletul meu iubirea din noi s-a stins printre comete cade noaptea peste umerii mei vântul mă cuprinde vârtej pe creste de văi e acum toamnă tristă ca multe altele iubirea mă apasă pricină sunt eu tu n-ai nici o vină mai trece o cometă printre păsări ce pleacă pe vânt tu îmi spui plângând că mă vei uita curând Între două toamne trec arşiţe şi zăpezi eu zi şi noapte doar la tine visez. Urme Nu atingeţi sunt urmele iubitei din nopţile trădării Asfinţit Ultimul cuvânt nu a fost vămuit depărtările nu s-au plătit la asfinţit se ascund printre umbre nopţile luminii revărsate în tristeţea surâsului tău

De toamne Au amuţit şi păsările De aromele din crâng În acest an nimeni nu vrea să moară nici călătorul nici bătrânul, nici bolnavul nici copacul unde mă aşezam vara la umbră nedorind nici eu să mor de prea multă iubire Frunzele-şi mai adună seva spre a nu muri pe ram Eu alerg prin toată pădurea fredonând melancolie A venit toamna Immensita Animale mă întâmpină în aşteptare Tăietori de lemne caută bureţi de buturugă Revoltat pe dumnezei ridic imnuri Nu mai veni Nu mai veni Păcatul s-a risipit în vene pietrele tac şi înţeleg E destin Tu nu vei şti de aici de acum de vânt că te-am purtat prin codrii în gând Tu nu vei şti că îţi vorbeam prin zei Răpus de aici de acum de toamne de apus

Mesagerul Albastru Anul II, nr.3. (6). Octombrie 2011. 10 LIVIA MĂRCAN

OO iarnă deocamdată (Miniatură lirică) - fragment de roman. Cerul îngroapă stele ce-i scapă. Clopotul vechi bate ruga de seară, iară şi iară. Luna-i toată numai o gheară .Noaptea se zbate şi-o împresoară. Cerul s-a-nchis şi e de nedeschis. Mai plouă, mai soare mai toamnă, mai iarnă e-o vreme total neserioasă. Tunetele se spânzură de porţile caselor. Zile lâncede, zile de ceasuri asemenea toate. Mai râdem, mai plângem, mai facem economie la gaze. Coboară pe nesimţite zăpada de printre icoane;toate-au rămas de acum pustii şi goale…Ultimul vis calea-şi coboară, dreaptă, uşoară .Peste ziduri albe mai trec încă frunze uscate. Cântec de dor s-aprinde-n nesfârşita depărtare. O mlaştină închide ochiul sub o sprânceană de soare .Împleticitele iazuri sfârşesc obosite-n râpele cu gropi. În mărăcini , iepurii-şi lungesc urechile cu teamă. Sfinţirea-ar trebui să coboare-ncet în alb. Lumina bate în ochi din ce în ce mai străvezie. Ca un semn de înţelegere bubuie puşca vânătorului;iarba se desparte grăbită-n bătaia vântului. De vale, între cimitir şi marginea de sat, stă un bordei pe-o râmă îndesat. Noaptea e jilavă, jerpelită. Luând noaptea-n cap, gata de drum, cu-o sfântă înjurătură, moşul alb mai mână oile satului în turmă. Nu pe drumul de toţi ştiut, ci pe miriştile ţepoase, în care trăiesc din toamnă prepeliţele grase; pe tarlalele unde cioturi de coceni stau încă ţepoşi. Fluieru-i tremură, doina-i se curmă. Din mers satul a rămas hăt în depărtare. Printre salcâmii cenuşii mai apucă să vadă o bisericuţă mică, ţuguiată. Pe cerul dimineţii se adună cirezi de nori aducători de fulgi sau ploaie? Oi cu capul rezemat de alte oi. Grăbită turma din mers s-adună. Ploaia rece ţese argint şi mătase. Fulgii sau ploaia(?) răpăie prin gropile murdare, pătrunde prin sacul ce-i ţine ciobanului de haină. Opincile-i rămân împotmolite. Cerul latră, oile se opintesc năucite. Bătrânul, tuşind spart,coboară încet în bordei. Desprinde de pe opinci două felii mari de noroi. De câte ori aude vântul şi ploaia se-nchină şi cere îndurare. Dimineaţa rece se-ntoarce în pace. Moşul ar fi râvnit să dezlege taina slovelor de aur pe rotunda carte a cerurilor. Ar vrea să cadă la învoială cu Domnul şi să-l întrebe:,,Ce-mi ceri să ciobănesc până la primăvară stelele, ca pe o turmă de miei?’’ O stea rătăcită scânteie-n bordei, mică cât un bob de miei. Cum n-a primit nici un răspuns s-a tot uitat în slăvi până hăt –târziu…Apoi, ca orice tată şi-a adus aminte că a avut cândva un fiu, plecat de-acum la muncă ,în străinătate. Pe iarbă , pe pustie ,scrie numele lui. Zile de-aşteptare le socoate şi le pierde. Se roagă pentru el şi bate semnul crucii. Toate gândurile i se topesc într-un imens. De frig a început să-i amorţească dreapta. I se părea că cea mai mică dintre stele cântă ;cum nimeni nu venea să o culeagă era tristă. A coborât zăpada de prin icoane, toate i se par de-acu pustii şi goale. Undeva , mai sus, cântecul văratic al ciocârliei. Inima lui moare şi-nvie. Aleargă de-a lungul peisajului, printre crengile de fum şi roade-ale vântului. Picioarele-i sunt de piatră în ciorapi de nisip. Vremea-i urâtă. Doarme. Visează că suspinele-i mărunţesc noaptea. Lungă-i noaptea, încremenită, frântă. O femeie cu inima palidă adună noaptea în veşminte .Ea, iubita de altădată, stă cu picioarele pe pleoapele lui. Şi părul ei este în părul lui. Ea are forma mâinilor lui, are culoarea ochilor lui. Ea se cufundă în umbra lui. Zâmbete zugrăvite de alinări, durere sfâşiată de alinări. Privirea ei preschimbă sorii în aburi. Ochii ei varsă mângâieri şi surâsuri. Se face că plânge, se face că râde. Luntrile ochilor lor se rătăcesc în dantela timpului. În ochii plini de-abisuri desluşeşte singurătatea-i fără de margini . De ce nu vor tinerii să creadă că poţi fi mort de îndrăgostit şi la bătrâneţe? Gingaşă dragostea lui reînviată dă naştere aurorei pe pământ. Dincolo de noi înşine, dincolo de oboseli,iubirile noastre din tinereţe se topesc la nesfârşit în imense focuri oarbe. Pictură: George Dan

11 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6). Octombrie 2011. DOBA – PAGINI DE ISTORIE ADUNAREA DE PROTEST DIN 20 AUGUST 1912 PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR NAŢIONALE, A LIMBII ŞI CREDINŢEI STRĂMOŞEŞTI Prof. Carol C. Koka

La Muzeul Unirii din Alba Iulia, sub nr.de inventar 5.400, se păstrează un proces verbal, datat 20 august 1912, proces verbal luat cu ocazia marii adunări de protest a românilor din localitatea Doba şi satele din jur, împotriva înfiinţării Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog. Acţiunea de protest din Doba, se înscrie în şirul de proteste iniţiate de fruntaşii românilor, faţă de transpunerea în practică a Bulei papale Christi fidelis graeci, prin care se intrevedea un eficient mijloc de deznaţionalizare a românilor, urmând să-i fie arondate acestei episcopii 162 de parohii româneşti.1(

Păcuraru, M., Pagini din istoria Bisericii româneşti – consideraţii în legătură cu Unitaţia în Transilvania, p.18) Asupra pericolului de deznaţionalizare a atras atenţia şi marele om politic Iuliu Maniu, care ameninţa în mod hotărât :” rup peceţile Unirii cu Roma, în cazul când se confirmă încercarea de deznaţionalizare a românilor”.2 (Ibidem,

p.20. ) Potrivit procesului verbal amintit,3( C. f. Procesul verbal, publicat în Lupta românilor

din judeţul Satu Mare pentru făurirea statului naţional unitar român – Documente 1848 – 1918, Bucureşti, 1989, p.376-381) adunarea populară de protest, s-a ţinut în după amiaza zilei de 20 august 1912, la orele 16, cu participarea tuturor locuitorilor din Doba şi a delegaţilor din localităţile: Boghiş, Moftinu Mic, Sânmiclăuş, şi Sătmărel. Iniţiatorii adunării sunt: Mihail Ciurdariu, protopop în Doba, Constantin Lucaciu, preot în Craidorolţ, Alexa Pop, protopop în Sanislău, Gheorghe Şuta, protopop în Valea Vinului, Petru Mihalca, preot în Sătmărel, Gheorghe Mureşan, preot în Moftinu Mic, Dumitru Pop, preot în Boghiş. Mai sunt prezenţi şi numeroşi intelectuali din împrejurimi şi din depărtări, în frunte cu deputatul dietal dr. Ştefan Cicio Pop.4 (Ştefan Cicio Pop (1 aprilie 1865-16 februarie 1934), jurist şi om politic român, deputat în Parlamentul de la Budapesta între 1905-1918, membru al PNR apoi al PNŢ, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, membru al Consiliului Dirigent, preşedinte al Adunării Deputaţilor între 1928-1931, 1932-1933, ministrul Afacerilor Externe 9 ianuarie-13 martie 1920

Deschizând adunarea, protopopul Mihail Ciurdariu 5

(Carol C. Koka, Părintele protopop Mihail Ciurdariu apărător al limbii şi bisericii

româneşti, “Citadela “anul IV, nr. 23-26, aprilie, 2010, p. 9-12) salută pe cei prezenţi şi face precizarea că ţinerea adunării nu a fost

aprobată iniţial de prim-pretorul din Cinghir, însă, în urma demersurile făcute şi a insistenţei românilor, adunarea a fost în cele din urmă autorizată de vicecomitele din Carei, aprobarea fiindu-i înmânată în preajma adunării, în ziua de 19 august 1912. Părintele protopop Ciurdariu constată “ cu multă mângâiere sufletească că cetăţenii din Doba s-au înfăţişat în număr complet, părăsind chiar şi lucrul de câmp”. La adunare sunt prezenţi bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, ca să asculte cu toţii sfaturile şi învăţăturile bărbaţilor distinşi ai neamului care şi-au impus sarcina de a purta lumina conştiinţei naţionale.6(

Lupta românilor ...op.cit.p. 376) Pentru apărarea drepturilor naţionale Partidul Naţional Român a hotărât să intre în luptă “cu toată bărbăţia”. Părintele protopop Ciurdariu propune alegerea unei comisii în care să fie reprezentate toate satele care şi-au trimis delegaţi la adunare, comisie care să ceară deputatului dr. Ştefan Cicio Pop concursul şi sfatul în lupta care s-a deschis. Ca notar al adunării este desemnat dr. Augustin Ciurdariu.7(Fiu al protopopului Mihail Ciurdariu, n. în 1878, fost prefect de Bihor şi notar public la Satu Mare.) La rândul lor, autorităţile sunt reprezentate prin pretorul din Cinghir, Bartha şi de către 8 jandarmi. Comisia constituită din 6 persoane, în frunte cu avocatul de Beiuş, dr. Ioan Ciordaş 8

(Al doilea din cei şapte copii ai protopopului M. Ciurdariu (1877-1919) avocat, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, membru în Marele Sfat Naţional. A fost ucis mişeleşte de bandele de secui bolşevizaţi la 4 aprilie 1919, cu două săptămâni înainte de eliberarea Beiuşului de către armata română.), îşi îndeplineşte menirea şi-l invită la adunare pe deputatul dr. Ştefan Cicio Pop care a fost întâmpinat cu îndelungate aclamaţii şi urări. Luând cuvântul Ştefan Cicio Pop face o expunere de mai bine de un ceas, cu privire la situaţia politică. Este de părere că ţara este bântuită de mult rău, schiţează: “ în accente de adâncă revoltă sufletească prigonirile sălbatice ale stăpânirii îndreptate fără scrupule şi ruşine asupra popoarelor nemaghiare”. Prigonirile sunt îndreptate mai ales împotriva românilor ,,pe care vor să-i nimicească ...lipsindu-i şi de limba lor maternă”. 9

(Prin Legea naţionalităţilor din 1868 se recunoştea doar o singură naţiune şi o singură limbă oficială, limba maghiară) Ştefan Cicio Pop prezintă rolul şi însemnătatea poporului român în dezvoltarea vieţii constituţionale, prezintă cele mai glorioase pagini din istoria neamului românesc, stârnind un elan de insufleţire în poporul adunat la Doba, care ascultă cuvintele înţelepte cu lacrimi în ochi.

Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3 (6). Octombrie 2011. 12 Continuare din p.11 Ştefan Cicio Pop face referire la lupta episcopului Inochentie Micu 10(

Inochentie Micu-Klein (1692-1768)), Gheorghe Şincai şi Petru Maior pentru apărarea bisericii şi culturii poporului român. Face apel către toţi prelaţii bisericii unite şi la fruntaşii românilor ,,de a se îndemna din aceste pilde şi de a se lupta cu abnegaţie şi cu cele mai desăvârşit spirit de jertfă”.11(

Lupra românilor ...op. cit., p.377).Vorbitorul face constatarea că un stat nu poate fi fericit decât prin fericirea şi bunăstarea popoarelor care-l locuiesc. Din nefericire, sistemul de guvernare, în loc de fericire ,,pregăteşte moartea vieţii de stat”. Acest lucru rezultă şi din faptul că din parlament au fost scoşi cu forţa reprezentanţii naţiunilor trimişi acolo. Singura scăpare pentru naţiunile asuprite, este democratizarea sistemului de guvernare şi asigurarea deplină a libertăţilor pentru toate popoarele.O bună parte din cuvântarea deputatului de Şiria, se referă la prezentarea conţinutului programului Prtidului Naţional Român şi activitatea în Parlamentul de la Budapesta a deputaţilor români ,,dând seamna despre conduita lor în diferite situaţii”. În numele deputaţilor români, Ştefan Cicio Pop asigură asistenţa de sprijinul nemijlocit al deputaţilor, atât în Parlament cât şi în afară. Cere în schimb, devotamentul poporului şi al preoţimii, iubirea limbii româneşti şi păstrarea credinţelor vechi. După dr. Ştefan Cicio Pop a urmat la cuvânt părintele Constantin Lucaciu12(

Fratele dr. Vasile Lucaciu, (1860.1920), preot în Iojib şi Craidorolţ, preşedintele Reuniunii învţătorilor români din comitatele Satu Mare şi Ugocea, membru al delegaţiei de 300 de români care a dus la Viena, în 1892, Memorandul românilor.) din Craidorolţ, care face referire în primul rând, la problema votului universal. De asemenea, face o informare cu privire la aplicarea greşită a unor legi. Îi critică pe cei care nu se interesează de nevoile oamenilor ,,mici din care se compune stratul mare al poporului” şi sunt preocupaţi de ,,conservarea clasei care deţine actuala stăpânire la a cărei raze se încălzesc şi ei”. Părintele Constantin Lucaciu se pronunţă pentru o reformă radicală a vieţii publice, înlocuirea legiuitorilor cu alţii care reprezintă adevărata voinţă a ţării şi ,,deschiderea porţilor constituţionale” pentru cei excluşi până acum. Pretinde dreptul de alegător pentru toţi cetăţenii trecuţi de 24 de ani, vot secret după comune, arondarea justă a cercurilor electorale pe baza cadastrului naţional căci ,,e injust –spune el - a prefera o naţionalitate faţă de cealaltă şi pentru că numai aşa poate fi parlamentul expresia adevărată a popoarelor”. Constantin Lucaciu atrage atenţia că poporul român are datoria atât faţă de patrie cât şi faţă de sine însuşi şi faţă de generaţiile viitoare, de a duce lupta cea mai adevărată împotriva intenţiilor celor mai mârşave ale guvernului şi pentru reforma nefalsificată a votului universal. Îndeamnă pe cei prezenţi la propagarea acestor probleme şi la lupta însufleţită şi neabătută pentru câştigarea drepturilor. Expunerea părintelui Constantin Lucaciu este urmărită cu viu interes, oratorul este des întrerupt de aprobările entuziaste ale celor de faţă. Al treilea vorbitor este dr. Ioan Ciordaş, avocat în Beiuş. El consideră că înfiinţarea Episcopiei de Hajdudorog este un plan diabolic al Guvernului ungar şi ,,ţinteşte desfiinţarea noastră naţională, şi nu are a face nimic cu trebuinţele sufleteşti ale credincioşilor “13(Ibidem p. 379) Unguri greco-catolici nu sunt, căci ungurii în cursul secolelor dobândesc religia romano-catolică sau protestantă. Vorbitorul combate ideea înfiinţării Episcopiei de Hajdudorog, argumentează prin faptul că cei care se numesc unguri greco- catolici sunt de fapt renegaţi ruteni şi ,,câteva lepădături ale neamului nostru. Pentru aceşti falimentaţi ai conştiinţei naţionale nu-i permis ca un guvern să sfideze fără ruşine întreg poporul românesc şi să-l batjocorească în cea mai intimă viaţă sufletească a sa, în atingerea cu Dumnezeu prin rugăciuni şi liturghie şi prin manifestarea credinţelor sale religioase”.14(idem) Nu se ţinteşte – spune mai departe vorbitorul – altceva decât umilirea poporului român dezbrăcându-l de lumina sufletului său. Dr. Ioan Ciordaş arată că e mai bine să se invoce blestemul care s-a rostit cu o zi înainte, chiar în biserica din Doba:” Să se lipească limba noastră de cerul gurii noastre, când ne vom lepăda de graiul nostru românesc şi când ne vom lăsa biserica noastră românească”. Concluzia vorbitorului este :” Să ne gătăm de luptă!”. “Să ne organizăm şi să ne întărim rândurile. Să dăm piept cu orice încercare îndreptată spre răpirea bisericii noastre şi mai bine să o risipim decât să o dăm în mâinile străine. Să luptăm acasă în satele noastre, dar totodată să ne adresăm arhiereilor noştri şi deputaţilor naţionali care să steie în fruntea luptei acesteia şi să nu depună arma până ce nu ne vor duce la izbândă!”. În Moţiunea adoptată în unanimitate la sfârşitul adunării, se precizează că adunarea cetăţenilor din Doba şi împrejurimi, condamnă ,,cu adâncă revoltă sufletească politica partidelor maghiare din Parlament, care urmăresc deznaţionalizarea popoarelor nemaghiare”. Adunarea îşi manifestă încrederea în Partidul Naţional Român, aderă fără rezerve la politica acestui partid şi îşi exprimă recunoştinţa faţă de activitatea parlamentară a deputaţilor români15(

Din anul 1910, în Parlamentul de la Budapesta activau 5 deputaţi români: Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida Voevod,

Nicolae Şerban şi Vasile Damian.) şi faţă de activitatea exemplară a acestui partid. Adunarea aderă la principiile fixate în problema votului universal şi cere să se elaboreze un proiect de lege care să garanteze dezvoltarea libertăţilor naţionale. Adunarea respinge cu toată asprimea încercarea de desfacere de eparhia românească greco-catolică de Oradea a comunelor româneşti şi anexarea lor la Episcopia de Hajdudorog”. Adunarea de la Doba s-a încheiat în jurul orelor 19, în vii şi entuziaste strigăte:”Să trăiască!” şi ,,Dumnezeu să vă ajute!”.

13 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3.(6).Octombrie 2011.

Maica Domnului – Mama prin excelenţă

Preot dr. CRISTIAN BOLOŞ

Creştinii, indiferent de naţionalitate, au un respect profund şi o dragoste sinceră faţă de Maica Domnului. Respectul se datorează faptului că ea L-a născut pe Domnul Iisus Hristos, făcând posibilă mântuirea neamului omenesc. Dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, răscumpărarea omului nu s-ar fi putut realiza. Fiul lui Dumnezeu, afirmă Sfinţii Părinţi, Se naşte mai înainte de veci din Tată fără de mamă, iar la plinirea vremii ia trup omenesc din mamă, fără de tată. Dragostea, care caracterizează ataşamentul nostru faţă de Fecioara Maria, este o consecinţă a apropierii intime pe care noi o simţim faţă de ea. Creştinul autentic o priveşte pe Maica Domnului ca pe propria sa mamă, motiv pentru care îi dezvăluie toate intimităţile, având convingerea că orice rugăminte adresată cu credinţă, lacrimi şi stăruinţă nu va rămâne fără răspuns. Dacă Iisus vine pe pământ, născându-Se din Sfânta Fecioară şi făcându-

Se frate cu noi, înseamnă că şi noi devenim copiii Mariei, fiind pătrunşi până în adâncul fiinţei de o iubire curată faţă de dânsa. În clipele de zbucium sufletesc şi de suferinţă ne rugăm cu încredere Maicii Domnului, cerându-i sprijinul, iar după ce dorinţa ne este îndeplinită trebuie să îi fim recunoscători. Ea este pentru noi Măicuţa Sfântă, iar cultul pe care i-l acordăm poartă numele de preacinstire sau supravenerare (hiperdulie). Creştinii pot demonstra faptul că sunt copiii Maicii Domnului dacă se străduiesc să-i imite trăirea şi virtuţile: ascultarea, smerenia, bunătatea, blândeţea, rugăciunea, postul şi, în mod deosebit, felul în care L-a iubit pe Fiul ei, fiind conştientă că demnitatea şi dragostea de mamă pentru copil sunt împletite cu multe sacrificii în această lume. Nimeni nu poate afirma că Îl iubeşte pe Iisus, dacă pe Preacurata Sa Maică nu o iubeşte, ci o defăimează. Suferinţa pe care a îndurat-o în momentele în care Fiul ei a fost răstignit pe Golgota reprezintă o garanţie certă că ea ne va înţelege toate greutăţile prin care trecem. Prin urmare, în dificultăţile la care suntem expuşi în viaţă, să alergăm la Maica Domnului şi Mama noastră, să ne închinăm înaintea icoanei sale, având certitudinea că ne poate ajuta. Nu trebuie să uităm niciodată de unirea desăvârşită dintre Maria şi Iisus în lucrarea de mântuire şi de proniere a omenirii. Relaţia de iubire dintre Maria şi Iisus va rămâne mereu o oglindă pentru raportul dintre fiecare mamă şi copiii ei. O mamă este capabilă de orice sacrificiu pentru copilul ei, pe care l-a născut în chinuri. Viaţa ei este o permanentă jertfă pe altarul familiei. Inima mamei este sfântă, deoarece din ea izvorăsc nenumărate flori: iubire, tandreţe, răbdare, bunătate, totală dăruire, devotament, ocrotire, iertare. La rândul său, copilul este dator să îi răspundă mamei cu aceeaşi iubire, cu respect şi ascultare. Dacă nu procedează astfel, nu va putea fi primit ca fiu al Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc. Omul modern, cu toată viteza cu care abordează viaţa, simte uneori nevoia de a se opri din alergare, de a se reculege, de a se destăinui cuiva drag, spre a simţi o mângâiere ce nu poate fi exprimată în cuvinte. Astfel, el îşi îndreaptă atenţia şi gândul spre Mama lui Iisus, ştiind că ea va înţelege orice îi va spune, că ea îl va atrage spre inima ei de mamă, ajutându-l să depăşească orice situaţie dificilă. Maica Domnului a avut întodeauna un rol extrem de important în viaţa spirituală a creştinilor, către ea îndreptându-se rugăminţile tuturor. Cinstirea pe care creştinii o acordă Maicii Domnului se evidenţiază atât prin icoanele, rugăciunile şi cântările care îi sunt adresate, cât şi prin mănăstirile pe care ea le patronează şi către care se îndreaptă credincioşii în pelerinaj, cu nădejdea neclintită în ajutorul ei. Oricât de grea ar fi o nenorocire, aceasta se uşurează în momentul în care i-o comunicăm Fecioarei Maria, rugând-o să ne atenueze suferinţa. După ce ne plecăm genunchii în faţa icoanei sale, după ce vărsăm lacrimi sincere dintr-o inimă smerită, nu se poate să nu simţim o pace desăvârşită care se pogoară asupra noastră şi care ni se instaurează în suflet. În acest context, îmi aduc aminte de o întâlnire pe care am avut-o cu o credincioasă de 83 de ani. Deşi slăbită şi bolnavă, încât abia se deplasa, aceasta ieşea din casă în fiecare zi, spre seară, şi încet-încet, cu paşi mărunţi, se îndrepta spre o icoană a Maicii Domnului aşezată la o intersecţie. Ajungând acolo, rostea o rugăciune scurtă, dar foarte sugestivă: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!” După aceea, liniştită şi împăcată, se întorcea acasă. Zilnic trăia minunea întâlnirii cu Măicuţa Sfântă prin rugăciune.

Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3.(6) Octombrie 2011. 14 Continuare din p.13.

Maria este cea care, prin puterea cu care a fost investită de Dumnezeu, apără viaţa credincioşilor, izbăvindu-i din orice necaz. De asemenea, ea este cea mai fierbinte rugătoare şi cea mai puternică mijlocitoare între noi şi Dumnezeu, cerând iertarea păcatelor şi împlinirea cererilor noastre.

În concluzie, se impune să avem încredere în Maica Domnului şi să o iubim, fiindcă, prin rugăciunile ei către Dumnezeu, mântuirea devine un scop mai uşor de atins. *****

De ce avem încredere în Maica Domnului? De ce o cinstim pe Maica Domnului? Ca răspuns la aceste

întrebări voi mai aduce două mărturii, una din Răsărit şi alta din Apus. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie cu autoritate: „Mărturisim pe Sfânta, Preaslăvita Fecioară în

înţeles propriu şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu ca una ce nu s-a făcut Maică a unui simplu om, care ar fi fost plăsmuit măcar cu o clipire de ochi înainte şi în afara unirii cu Cuvântul şi s-ar fi îndumnezeit din propăşirea în fapte şi în virtutea culminantă, ci cu adevărat a Însuşi Cuvântului lui Dumnezeu Cel Unul din Treime, Care S-a întrupat din Ea printr-o zămislire negrăită şi S-a făcut om deplin”.

De asemenea, Sfântul Ambrozie al Milanului remarcă: „O Fecioară a născut pe Mântuitorul lumii, o Fecioară a dat viaţă tuturor. Fecioara a purtat în pântece pe Cel pe Care lumea toată nu-L poate cuprinde şi susţine. Chiar dacă Acesta S-a născut din pântecele Mariei, a păstrat totuşi în naştere hotarele pudoarei şi semnele neatinse ale fecioriei. Astfel, în Fecioară Hristos a găsit ceea ce voia să fie al Său, ceea ce avea să-şi ia asupră-şi Domnul tuturor. Dacă prin bărbat şi femeie carnea a fost aruncată din rai, prin Fecioară a fost unită cu Dumnezeu. (...) Maria, Maica Domnului, stătea în faţa crucii Fiului său”, iar „Iisus aşezat pe cruce şi-a strigat mama”, ceea ce dovedeşte dragostea cu care Mama este cinstită de către Fiul ei. „Dar nici Maria nu era mai mică decât i se cădea, ca mamă a lui Hristos. Pe când Apostolii fugeau, ea stătea în faţa crucii lui Hristos şi privea cu ochi pioşi rănile Fiului său, fiindcă nu privea moartea unui Fiu, ci mântuirea lumii. Sau poate fiindcă prin moartea Fiului său ştia că va fi mântuirea lumii... Iisus n-a avut nevoie de ajutor pentru mântuirea tuturor, fiindcă i-a salvat pe toţi fără ajutor. A primit dragostea mamei, dar n-a căutat ajutorul altuia. Imitaţi-o, sfinte mame, pe cea care a dat un atât de mare exemplu de virtute prin singurul şi preaiubitul ei Fiu”. _________________________________________________________________________________________ VASILE TARŢA Fecioara nepătată Fecioară neapusă Maică nepătată Raza preacurată A Soarelui se-arată Fă a noastră rugă Păcate mântuite Către Fiul Tău Fără de ispite Iartă-i azi pe toţi Creştinii ce te cheamă Ascultă-ne dorul Ca o Scumpă Mamă Du-ne către ceruri A noastre rugăciuni În sfântul Rai Divin Lângă ai noşti străbuni

Roagă-te pentru noi Pentru păcătoşi Cu a Ta putere Sub ochii Tăi miloşi Mireasă nenuntită Sclipire de cobalt Măicuţa tuturora Din cerul preaînalt În lăcaşul sfânt Haru Dumnezeiesc Măicuţă preacurată La Tine azi nutresc Nu ne lăsa pe noi Pierduţi pe acest pământ Când ne rugăm cu lacrimi Sub scutul Tău cel sfânt Du-ne a noastră rugă Către Dumnezeu Către Fiul Sfânt De-a-pururea mereu.

15 Mesagerul Albastru Anul II, nr. 3. (6). Iunie 2011. Vasile Bărbuş-Crăţu

APENI ÎNTRE APENI - agro-stihuri

Vasile Bărbuş-Crăţu este un scriitor prolific, ambiţios şi talentat, el scrie carte după carte. Volumul Apeni între apeni « agro-stihuri » este al XI - lea în ordinea apariţiei. Se pare că e un proiect mai nou al scriitorului, pe care intenţionează să-l continue în mai multe volume. Ideea este nouă şi prinde bine între consătenii autorului, la ce se putea gândi autorul decât la o frescă complementară a aşezării sale, opinând în detrimentul valorii. Şi totuşi placheta de AGRO-stihuri cum o numeşte însuşi autorul este o realizare reuşită. În Cuvânt înainte sătenii prezentaţi în stihuri «sunt poeţii pâinii noastre de toate zilele», acordându-le loc de cinste locuitorilor obştei. «Enumerarea acestor eroi ai ţarinei e doar un mic şi neînsemnat omagiu pornit din admiraţie faţă de ei şi faţă de strădaniile lor. Ar fi un sacrilegiu să nu-i amintim pe toţi acei implicaţi în această «titanică» şi uneori prea puţină răsplătită trudă, că ei depind de o serie de factori, care sunt mai presus de dorinţele lor de a da ce au mai bun în bătălia pentru pită». Autorul se închină în faţa acestui crez ridicându-şi consătenii la valoarea străbunilor cu temei de hărnicie, sacrificii până la

victoria împotriva vicisitudinilor vremurilor. Dacă în toate timpurile nu a fost uşor, nici acum nu e uşoară lupta. Şi totuşi apenii sunt locuitori care înving mereu şi au această certitudine şi mândrie locală. Autorul stihurilor reuşeşte mai mult decât şi-a propus, reuşeşte acea frescă imortalizată a stadiului actual al nivelului economic raportat la alte vremuri, când ţăranul era doar ţăran şi încătuşat în clasă socială suportându-şi statutul. Acum poetul în stihurile sale ne aduce imaginii noastre un altfel de lucrător al pământului, o altă viziune asupra statulului lucrătorului de pământ, «ei sunt poeţii pâinii noastre cea de toate zilele», dar sunt şi (primar, patron şi prim-curator), (inginer, profesor, patron agricol), (consilier, patron agricol), (legumicultor destoinic, patron), (consilier, curator), (patron agricol, cazan), (topograf, patron agricol), (inginer agricol), (arendaş, patron agricol), (animator cultural, învăţător, patron), nu mai e cioban, e (proprietar de oi, patron) nu mai e muzicant, e (muzicant de elită, patron) e, (ceferist şi patron agricol), (patron agricol, pensionar),

(tehnician veterinar, proprietar),

(producător de răsaduri şi patron de sere), (referent agricol, pasionat fotograf, apan de cinste), toţi veniţi parcă din viţa dacilor mari cu virtuţi şi cinste. Autorul se simte egal între consătenii săi, este mândru de ei. Îi preţuieşte, se dedică observării şi preamăriri lor, el este poetul versurilor, ei sunt poeţii pâinii: «Aceste versuri le dedic dragilor mei consăteni». Fericit trebuie să fie cel ce poate spune aşa. Acelaşi merit pentru realizarea cărţii şi pentru statutul său în mijlocul sătenilor îi revine pictorului, profesor Nicolae Pop, care a ilustrat cu desene grafice de ţinută, reuşind personalizarea în stil propriu a fiecărui stih. 50 de stihuri 50 grafice, realizează o frescă meritorie a apenilor pentru viitorii truditori ai locului. Cinste lor şi apenilor de cinste. Ioan Andreica