An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 5 (87), mai 2019

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. O fotografie din 3 noiembrie 1933 făcută la Brebeni- Olt în care apar: Eugen Ionescu, se pare, în perioada satisfacerii serviciului militar la Regimentul 3 Olt

(dreapta, sus); Puiu Ionescu, jurist, Slatina (stânga, sus); Ion N. Ionescu, medic

veterinar, şeful hergheliei regale de prăsilă de la Brebeni (cu mustaţă şi pălărie),

bunicul matern al prof. univ. Florin Mihăilescu; Elena, soţia medicului Ion N.

Ionescu; Petrică Sfetcu, rudă din Drăgăşani (stânga, jos); Mitel, fratele lui Puiu

Ionescu (dreapta, jos).

2. Sus: Ion N. Ionescu, medic veterinar herghelia regală Brebeni, soţia lui Puiu Ionescu, Puiu Ionescu (jurist, Slatina), Eugen Ionescu, Mitel Ionescu (Brebeni, 3

noiembrie 1933).

Jos: Ansamblul de căluşari din Scorniceşti-Olt la Asele, în Suedia (1964).

3. Pictorul slătinean Florea Udrişte (1891-1955). 4. Părinţii profesorului univ. dr. în filologie Florin Mihăilescu: Luca Mihăilescu

(procuror, Slatina) şi Rodica (născută Ionescu).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 2

Cuprins

1. Ion Andreiţă- ,,Matroşte mici, surori unionale”................................................../3 2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXXIII)......................................../4 3. Dan Dumitru-Anastasescu- Căluşul oltenesc. Scurte consideraţii.................../18 4. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1945)............................................./26

5. Dumitru Nica- Amintiri despre colegul meu, profesorul Niculescu Mărgărit................................................................................................................/36

6. Radu Şerbănescu- Colegul şi prietenul nostru, Mărgărit................................../38 7. Ion D. Tîlvănoiu- Cu emoţie şi recunoştinţă despre profesorul meu Mărgărit

Niculescu.............................................................................................................../39

8. Teodor Nedelea- La Potcoava după 50 de ani..................................................../44 9. Aurică Ivaşcu- In memoriam Costel Vasilescu. ,,Rădăcinile” nemaivăzute din

,,Imperiul Câmpiei Boianului”............................................................................/46

10. Gheorghe Stanciu- Profesorul Petre Stroe în perioada brezeană a activităţii sale (1965-1998).........................................................................................................../56

11. Col. (r.) Dumitru Matei- Războiul nostru de după război (I)............................/64 12. Ioan Smedescu- Câteva călătorii ale Regelui Carol I la Slatina, reflectate în

presa vremii.........................................................................................................../77

13. Nicolae Scurtu- Restituiri. O nouă contribuţie la bibliografia lui Eugen Ionescu................................................................................................................../82

14. Calendarul Memoriei Oltului- Mai...................................................................../85 15. Radu Şerbănescu-Un mare om şi profesor. Un gând pentru dl. profesor Mihai

Popescu................................................................................................................./87

16. Ioan Smedescu- Mărunţişuri istorice din presa de altădată............................../89 17. Marin Petran-Vlădila- Corespondenţă cu raionul, circulări, situaţii şi planul

forţelor de muncă pe anul 1956.........................................................................../94

18. Mircea Damian-Viaţa unui băiat de ţară (V)...................................................../98 19. Florian Petrescu- Profesorul Dumitru Botar- cărturar de seamă al

Romanaţiului şi al Olteniei................................................................................/105

20. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (V)................................................................../107 21. Floriana Tîlvănoiu- Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul

Pătru Crăciun (II)............................................................................................../112

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 3

„Matroşte mici, surori unionale…”

Ion Andreiţă

2 februarie (2017). Mă sună de la Paris (unde s-a stabilit de vreo 30 de ani)

prietenul Victor Voinicescu-Soţchi – actor basarabean de talie mondială şi poet din stirpea

lui Eminescu – să-mi împărtăşească impresii proaspete din Chişinău, de unde s-a întors de

câteva zile. Fusese invitat la o sărbătorire a filmului „Poienele roşii” (în care a jucat alături

de Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu) şi a marelui regizor Emil Loteanu („Lăutarii”,

„Şatra” – şi multe altele). „Vin vremuri negre, frate Ioane – îmi zice – pe stradă n-am mai

auzit vorbindu-se decât ruseşte. Acum trei-patru ani, când am fost din nou acasă, zumzăia

limba română ca albinele la stup. De frică nu mai vorbesc oamenii româneşte. Deşi observ

că s-au cam înmulţit şi ruşii…”. Apoi, de parcă n-ar fi fost suficientă această alarmă,

Victor îmi spune: „Am trecut pe la Ambasada noastră, aici, la Paris, o ştii (o ştiam). Intru

şi spun „Bună ziua” – şi mi se răspunde: „Zdrasvuit. Şto vâ hatite?”. Am văzut negru

înaintea ochilor. Şi-am plecat”. (Când i-am trecut eu pragul, cu vreo 10-15 ani în urmă,

mă întâmpinase, cu o curată vorbă românească, consilierul economic Druc – fratele

fostului preşedinte).

N-aş fi povestit această întâmplare – aş fi închis-o în sertarul cu tristeţi al

memoriei mele – dacă, a doua zi, dând drumul la televizor, nu mi-ar fi sărit în faţă figura

roşcovană a noului preşedinte al Republicii Moldova, Dodon, cu o veste care m-a năucit:

propunerea legii de schimbare a Drapelului de Stat (ce atâta roşu-galben-şi-albastru? –

roşu, şi-atât!). Se aude că s-ar umbla şi la Imn, la Ziua Naţională… Ba chiar şi de

federalizare se aude. Încă puţin, şi s-ar putea să auzim şi de Siberia. Şi, fără să vreau, îmi

fuge gândul la toţi acei Jderi, Orheieni, Pantelei, Ioni, Marini, Neculai, risipiţi prin cele

siberii şi taigale, prin cele republici de asii centrale. Şi-mi vine în minte, ca un plâns de

demult, poezia aceea a lui Petru Cărare – „Vărului meu Ion” – şi nu mă pot abţine să n-o

transcriu aici, aşa cum am auzit-o, cu vreo 50 de ani în urmă, la un pahar de vin tăinuit:

De-un an nu-mi mai scrie

Bădiţa Ion –

Să n-aibă hârtie?

Să n-aibă creion?

Ba are hârtie

Şi are creion –

Adresa nu-mi ştie

Bădiţa Ion

De-un an, vai de mine,

Tot vreau să i-o spui –

Dar n-o ştiu, vezi bine,

Nici eu pe a lui

De asta nu-mi scrie

Şi nu-mi dă plocon –

Pe unde să fie

Bădiţa Ion?

…Oameni simpli şi curaţi ca apa de sus a Nistrului, pe al cărui mal ard mereu trei

lumânări de seu – vorba cântecului – mii, zeci de mii de oameni simpli şi curaţi n-au mai

găsit drumul de întoarcere spre casă. Cum nici cei rămaşi acasă nu şi-au putut găsi acasa

lor, alături de fraţii de peste Prut, după cum, plastic, notează poetul Efim Tarlapan:

Doamne,-ntreabă democraţii,

Când ne vom uni cu fraţii?

Şi-a răspuns Domnul Cerescu:

Pe la Sfântul Iliescu!

În acest caz, ce fac guvernele chişinăuane, ale lui Voronin, ale lui Dodon? Decât

să îndrepte moara cu faţa spre Răsărit?! – eveniment pe care tot poetul Efim Tarlapan îl

surprinde, cu umorul său dureros de caustic:

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 4

Cu numele franco-latin

S-a dus guvernul la Kremlin –

Din Chişinău s-a dus guvern,

De la Kremlin s-a-ntors gubern.

Ultima oară s-a dus însuşi preşedintele Dodon, pentru ca să primească din mâna

preşedintelui Putin, o hartă lucrată cu nostalgii imperiale desprinse din Testamentul lui

Petru cel Mare.

În sfârşit, acelaşi Efim Tarlapan avertizează asupra soartei „independentelor”

republici, foste „surori unionale”, îndemnându-le cum numai el ştie s-o facă:

Matroşte mici, surori unionale,

Ieşite la lumină de sub fustă –

O fustă grandioasă, dar vetustă,

Cu crăpături politice prin poale

Fugiţi, cât mai puteţi, de balabustă

Pe-a libertăţii şi-a luminii cale –

Matroşte mici, surori unionale,

Ieşite la lumină de sub fustă

Matroşka principală, cea augustă,

Să ştiţi că la Kremlin degeaba nu stă:

Cu foarfece mai vechi, imperiale,

Croieşte-n mod viclean o altă fustă –

Matroşte mici, surori unionale…

…Că veni vorba (şi) de federalizare. Ce se va întâmpla – mă întreb, vă întreb – cu

această nouă politică a Chişinău-Kremlinului de o eventuală federalizare a Basarabiei?

Oare câte matroşte, „cu crăpături politice prin poale”, vor apărea în plus?: Găgăuză?!

Transnistreană?! Bulgară?! Mahomedană?! Ucraineană?! Lipoveană?! Tătărească?!

Rusească?! – şi nici una Românească!

Amintirile unui scriitor slătinean (XXXIII)

Ion Lazu

24 oct. 07, marţi. Telefon pentru Pandrea şi-mi minte că n-a dat de co-proprietar.

Să vadă ce părere are şi el, pentru că el nu este de acord. Păi de ce? Nu vreau şi asta e! Ce,

trebuie să vă dau dumneavoastră explicaţii?! (textual.)

Drum până la Ciupercă, de acolo pe jos în capătul străzii Sandu Aldea. Dau de

„casa cu scări din ambele părţi” după descrierea lui Izverna. O firmă, birouri la parter, dar

şi sus; urc, un hol mare, aici o secretară, îi spun, mi se dă un număr de mobil, să vorbesc

cu administratorul imobiluli, ei doar au închiriat... Le cer şi telefonul lor, pentru orice

eventualitate.

Când ajung acasă, dau din nou telefon, după 5 minute mă caută secretara şi-mi dă

OK pentru P. Pandrea.

La 17:00 la Oglinzi, în sală vreo 20 de curioşi, nu mai mulţi, la prezidiu cei 6 plus

unul. Chifu, Dimi, Ion Pop de la Cluj, Tudorel Urian, D.C. Enache şi poetul omagiat Ilie

Constantin. În ordinea cuvântărilor: I.P. cam dezlânat, D.C.E. cu implicare, fiind finul lui

I.C., E.Negrici, singurul temeinic, aplicat şi cu stil, citind vreo 6-7 pagini dense, cam mult

totuşi; şi Ilie C. cu oarecare haz, negăsind prin buzunare o fiţuică, probabil inexistentă...

Iau un autograf pentru Lidia, iar lui Chifu îi sugerez să adune aceste omagieri pe o

dischetă CD, ar fi o istorie contemporană sui-generis. Îi cam place ideea. Dar o va

fructifica? În sală Livius Ciocârlie, Geta D., Gică Istrate, Constanţa Buzea, tuşind, răcită

rău, Ion Cocora. Lui Negrici îi repet ideea cu CD-ul, nu mai are încredere. Mereu spuneţi

asta, dar văd că de fiecare dată vă implicaţi aşa de mult... El: Aşa mi-e firea! Parcă şi mai

înalt. Şi oricum cu un cap peste ceilalţi vorbitori.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 5

I.C. se explică: a revenit abia în 2002 pentru că trebuia să iasă la pensie pentru

limită de vârstă, 62 de ani, de la franţuzi. Se mira: de ce mă tot băgaţi în subsol, acolo

n-am stat decât opt ani şi jumătate, apoi 22 de ani la Ministerul de Interne. El a mai adus

vreo 3-4 români la acel garaj, printre ei pe Ben Corlaciu. Ultima oară a fost întrebat în

taxi din ce ţară vine. I s-a zis tataie. L-au crezut de la veterani. Că redobândindu-şi actele

de cetăţean român, cu emoţie a citit că s-a născut pe 16 februarie, în 39, pe Prelungirea

Mărţişor, unde probabil ai lui, oameni de la ţară, s-au aciuat 2-3 luni. I-am spus că eu, ca

slătinean, altfel am citit despre Alimăneşti, Malu Roşu, Stoicăneşti. Zice: O să apară

Caietul mamei. Ce mirat va fi când va constata că am fost redactor de carte. (Dar este el

atent la astfel de detalii?) Poate o să şi vorbesc la lansarea ei. S-a insistat asupra faptului că

rolul scriitorului este să-şi gospodărească opera, articole, corespondenţă, memorii, jurnal.

Înapoi, pe ploaie. Dau telefon pentru Mihai Ralea şi dna Orha vine cu altă

năzbâtie: să-şi ia USR obligaţia că pe viitor, dacă primăria va pretinde ceva edilitar din

cauza plăcii, USR să suporte cheltuielile. Să ne vedem joi la 10, vrea acte şi ştampile. A

vorbit cu un eventual cumpărător... De ce să-şi ia USR obligaţii peste 50 de ani? Caz fără

precedent. Dicuţie care mi-a ridicat tensiunea. Apoi mă gândesc să punem alt

amendament: dacă apar pretenţii ale Primăriei, legate de existenţa pe imobil a plăcii, USR

se angajază să-şi retragă placa. Să nu ne lăsăm jucaţi pe degete. Oameni de tot ciudaţi. Şi

culmea e că depindem de hachiţele lor, aşa cum sunt ei, suciţi sau scrântiţi de-a binelea.

25 oct. 2007, joi. Zi însorită. La 10:00 sunt la Casa Scriitorilor, în hol, stau pe

canapeaua rotundă unde s-a aruncat de la etaj Ţepeneag, rupându-şi un picior. Ilie

Constantin şi Mihaela, pregătiţi-încotoşmănaţi să plece undeva în provincie cu un

microbuz al Uniunii, de fapt la Chişinău şi Cernăuţi; cei doi îmi cer fotografii de la

Oglinzi. Aflăm că Nicolae Oprea şi altcineva au avut un accident pe drum şi mai întârzie.

Îi spun că după exilul lui, ca geolog găseam prin librăriile orăşeneşti sau comunale cărţi

de-ale lui, neepurate. Mă întreabă de un italian, dacă ştiu de vreo carte de-a lui, îi dau

soluţia să-l caute prin internet, la anticariate. Le spun că sunt basarabean de pe malul

Nistrului, rudă cu Ştefan Ciobanu, îi spun de grozavul poet Valeriu Ciobanu. Îi promit să-i

dau cartea lui, se va mira că e scoasă de mine, postum. Apare dna Orha, plecăm la

România Literară, pe drum îmi explică întârzierea:a fost mai întâi la Casa Vernescu, apoi

la Academie, ca în fine să dea de Casa Scriitorilor, unde-şi aminteşte că a mai fost, pe

vremuri. Urcăm la Al. Istrate, acesta citeşte actul ei în două exemplare, pune rezoluţia

după dictarea ei, semnează, datează, ştampilează. Şi plecăm, convenind că vom pune placa

în chiar săptămâna aceasta. Dar nu marţea, când e ocupată, nici vineri seara, are

abonament la Ateneu. Se pune adică în pagină şi tot încearcă să dreagă busuiocul. Data

trecută, când aproape m-a alungat, era în Vinerea mare şi pleca la gară. Era deci în aprilie,

zic, cu obidă, iar acum suntem în octombrie şi încă nu aţi răspuns la adresa trimisă atunci...

De pe trotuar dau un telefon la Policlinica cu plată din Batiştei nr.18, pentru

Mircea Ştefănescu, contabilul şef mă tutuieşte cu nonşalanţă, recunoaşte cu dezinvoltură

că a uitat, având mai multe treburi pe cap, dar îmi dă pe loc telefonul dnei directoare, s-o

sun chiar acum la spitalul Obregia. O sun şi dna director, doctor prof. univ. înţelege, e de

acord, îl va căuta pe asistentul şef – şi îmi dă mobilul ei.

Ralea, Vrânceanu şi Ştefănescu, iată trei aprobări obţinute în prima parte a zilei.

Spun asta, ca să nu-mi mai amintesc cât am pătimit pentru fiecare în parte, cât am tras cu

dinţii de (balena) Orha...

Îmi dau seama acum că la Oglinzi s-a amintit de M.R.P., de Valeriu Cristea, de

Al. Philippide, de Mircea Ciobanu şi Cezar Baltag. Or, tuturor celor numiţi le-am pus în

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 6

vara aceasta plăci memoriale. Nu-l voi uita nici pe Lucian Raicu, nici pe Labiş, de se va

putea. O variantă în piatră a istorieri litarare?

Iau metroul din Romană, ies la Eroilor, iau un troleibuz spre Răsăritului şi acolo

îmi dau seama că aş fi putut veni cu metroul până la Gorjului. Mă dau jos la nimereală, dar

mă pomenesc fix în dreptul blocului nr. 102-104, scara 2, iar o doamnă care dădea să intre

mi-l arată pe administratorul Petre Romulus pe trotuar, cu pălărie maron şi pulover bălţat.

Îi mai explic o dată: la scara 5, vrem să punem o placă memorială pentru poetul şi

italienistul Dragoş Vrânceanu; mă întreabă cît îi costă placa, nu vă costă chiar nimic! Am

făcut-o noi! când o putem pune? Oricând, el este în totul de acord.

Revin la Eroilor, schimb ruta, ies la Izvor, un scurt telefon lui Ţone, că vin spre el.

Prin parc, pe vreme frumoasă de toamnă, ajung la Antim 45. Cei doi căutau de zor un

album de-al lui Ionel Jianu. Îl întreb de centenar, îl rog să-mi trimită Veneticii, 2 şi poza de

pe Sălbaticul. Îmi arată ultimele cărţi scoase, Andrei Codrescu ediţie anastatică, acum are

maşini faine. Tatonez pentru cartea italianului, între 15-20 milioane. Să mai vedem.

Oftează că l-am lăsat baltă. S-ar fi găsit o soluţie. Zic: N-am găsit-o, în zece ani. Că Aura a

găsit sponsorizări de 1,5 miliarde. M-a văzut anunţat cu o carte, nu ştie unde. Public

Scenele..., zic. El: că Jurnalul meu de scriitor trebuia publicat integral, nu în bucăţi. Păi de

ce nu l-ai publicat, dacă îl crezi valoros, zic? Şi nu-l mai strâng cu uşa, să las lucrurile aşa

cum au căzut. Vede singur că m-a nedreptăţit. Geta mă întreabă de Andrei. Cu facultatea.

Şi schimbă servicii, ca şi ai tăi. Ceea ce îi spusesem şi lui Ilie C: tineri f. ocupaţi, neatenţi,

frigizi, vorba lui Petru Vintilă.

La chioşcul MNLR o carte lăsată de familia Papadima, alţii despre Ovidiu P.

Acasă, surpriză: dna Chiriac, deşi ieri părea că ar considera problema copertei tranşată, azi

îmi dă veste că dra Veronica a lucrat pe sugestia mea o nouă copertă. Sun şi o rog să-mi

facă legătura cu dra V., la telefon îi spun că e pe drumul cel bun; dar a inversat numele pe

cotor, să apropie cele două portrete, titlul să fie cu litere mari şi drepte; cele două texte ale

lui Murgeanu apropiate. Şi aş putea trimite o nouă poză de-a mea, pentru că prea suntem

amândoi cu ochelari... Da, să i-o trimit. Dar pot să-i propun o imagine foto pe coperta I,

sub titlu. Da. I le trimit imediat. Se angajază să lucreze intens şi să mă ţină la curent. Las

netul deschis şi-l tot pândesc până spre ora 16, când colo, îmi trimite varianta definitivă,

care a ieşit splendid. A întors poza mea, care acum mi se pare tare duioasă, artistică. A

făcut cu gust tot ce-i sugerasem, iar poza cu cucuveaua a lăsat-o pe toată partea de jos a

paginii. Excelentissim! O copertă de nota 10! Îi scriu Veronicăi, foarte încântat şi

recunoscător. Tocmai când apărea Lidia. Care a rezolvat cu cartea de muncă a fratelui din

Chicago. Îi arăt coperta care-i place foarte mult. Inclusiv poza mea. Făcută de Boby. Iar

Cucuveaua aduce cu o himeră foarte haioasă. Mare bucurie. Şi fapt este că dacă Lidia nu

şi-ar fi manifestat dezaprobarea netă faţă de poza mea din varianta editurii, poate m-aş fi

lăsat bătut, de teamă să nu ratăm Târgul.

Trimit coperta lui Murgeanu şi-mi răspunde că e foarte echilibrată, dar se teme să

se dea fericit. Chiar aşa. Îmi mai trimite nişte poezele.

25 oct. 007. O dimineață… câștigată, căci rezolv cu brio problema copertei la

Himera literaturii. Iar pe la ora 17 plec pentru a forța aprobarea plăcii lui G.M.

Zamfirescu. Ajung cu greu, urc la etajul VIII, acolo o dnă avocat sofisticată, cu soţul şi un

client, un doctor, se pare. Discuţie agreabilă, ca între oameni subţiri; clientul pleacă, eu

pun problema; dna Irina L.M. se declară îngrozită de chiriaşii din Mircea Vulcănescu 10,

zice: Eu dacă mai intru în acea curte fac apoplexie... Se lucrează conform unor legi

aberante, făcute de pesedişti! A renunţat să o mai reprezinte pe proprietăreasă, o dnă

plecată definitiv în Germania. Îmi dă e-mailul ei. Christina Russu. Şi îmi povesteşte cazuri

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 7

abracadabrante din tribunal, povestesc şi eu păţanii cu casa lui Mircea Vulcănescu, luată

în 1948 şi nici acum retrocedată celor două fiice. La radio s-a povestit, la Vocile nopţii,

realizatori Eugen Lucan şi Anca Mateescu, cum Mircea Vulcănescu la Aiud se culca în

apă şi-l ţinea deasupra pe un mai tânăr deţinut suferind. A făcut tuberculoză şi s-a curăţat.

Le spun și cazul chiriașilor care au venit în locul lui Petre Pandrea, acum proprietari, de

neclintit în refuzul lor. Şi cazul cu casa lui Mihail Dragomirescu, idem despre cazul cu

casa lui Ralea. Vin acasă, compun și expediez un mesaj pentru proprietăreasa din

Germania. Mesajul mi se returnează. De ce?!

26 octombrie 2007, vineri. Zi închisă. Telefoane la sfinţii Dumitru şi 2-3

telefoane lui Cătălin, care însă nu răspunde. A fi român e deja un defect. Foarte

impresionat la sfârşitul lecturii Viaţa lui Lucian Blaga volumul IV, de Ion Bălu, care are şi

virtuţi de bun scriitor. În ultimii 15 ani, sub regimul comunist oprimant, fără să poată

publica un rând, Blaga şi-a dublat practic opera poetică. E drept că nu l-au închis, dar a

avut dosar de urmărire pe care nu i l-au închis decât după deces, cu justificarea actului de

deces îndosariată alături. Birocraţie până în pânzele albe. Şi ticăloşie până în

pânzele...negre. În 1956 era să fie reprimit la Academie, la insistenţele lui Miron

Constantinescu, dar s-a opus Chişinevski şi apoi Dej, care ordonase scoaterea de la

Academie şi n-a uitat. În ultima lună de viaţă, două trei grupaje, în total 25 poezii

publicate în 15 ani, sub mâna dibace a lui G. Ivaşcu. Care i-a smuls prin promisiuni un

articol de compromis, ca după moartea ostracizatului să-i publice doar 100 de poezii alese

de el, mai neutre, mai nederanjante... Blaga a apucat să semneze contractul în ultima lună

de viaţă. Se mândrea faţă de medici că va fi re-publicat. Dorli mersese la Murgulescu, la

Leonte Răutu, care a promis. L-au susţinut în restrişte Călinescu, Camil Petrescu,

Agârbiceanu, Lucian Valea, Aurel Rău, Teohar Mihadaş; Cioculescu, foarte cald şi Vianu,

care l-a vizitat şi pe patul spitalului, adânc marcat, parcă hipnotizat de poet. Iar cel mai

mare şi neîmpăcat vrăjmaş, nimeni altul decât pigmeul Mihai Beniuc, care îl încondeiase

în romanul Pe muche de cuţit, care l-a obstrucţionat, a sărit în sus când i-a apărut articolul

în Contemporanul, reprodus imediat în Scânteia. A simţit marea primejdie a revenirii lui

L.B. în literatură. I-a semnat ajutor de înmormântare clasa a III-a. Cei de la judeţ au

cenzurat la sânge cele două cuvântări de la catafalc, a lui Aurel Rău şi a lui D.D. Roşca,

acesta totuşi citind şi rândurile şterse de cenzori. Securiştii au controlat toată ceremonia.

Fost coleg de liceu cu poetul. La Lancrăm, s-au adunat toţi sătenii, i-au ţinut o jelanie în

31 de strofe. Însă secretara de partid a comunei nu a lăsat convoiul mortuar să intre în

curtea casei părinteşti. La înmormântare au venit cele două mari iubite ale poetului,

Domniţa Gherghinescu cu Vania al ei şi Elena plus Leon Daniello. Surorile lui L.B. s-au

abţinut, nu l-au vizitat la spital, cum ar fi dorit, anume ca să nu-i dea rele bănuieli. A venit

şi Veturia Goga, verişoară cu Blaga. Testamentul literar a fost către Dorli. Dar cel mai

mult m-a impresionat devoţiunea Corneliei, care n-a crâcnit la toate flirturile Poetului, ci

l-a ajutat zi şi noapte, bătându-i toate manuscrisele la maşină. Şi traducându-i brut din

germană şi din engleză, zeci, sute de poeme pe care Lulu le-a stilizat cum numai el era în

stare. Nici un articol necrolog în presa locală. În Contemporanul a scris Bogza. Se

răscumpără în faţa mea de multele-i păcate.

Comuniştii nu doar că l-au interzis, dar l-au lucrat să nu primească premiul Nobel,

trimiţând mesageri indemni; ba au plătit despăgubiri grele editurilor străine, ca să nu-i

apară traducerile din Compte, lucrate de Poet. Şi altele. Şi el, deşi existau traducerile

operelor lui în germană şi engleză, pe vremea când era ambasador, nu a marşat, n-a vrut să

se creadă că a abuzat, ba mai mult, s-a exclus din recitalul unei actriţe românce ajunsă la

Viena. „Cântă-n vatră greieruşa / Mai uşoară decât viaţa / E cenuşa, e cenuşa...” Lucian

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 8

Blaga, un martir, iar Cornelia chiar o sfântă: „poezia să iasă bună!” Doamne, mai dă-mi

numele altor oameni de acest nivel! În ultimele momente el a delirat: Din mine... să

crească arbori.. Cuvinte venind deja de dincolo, din regnul mineral...

Termin Caraion, Jurnal, 2, cam încropit, amestecat cu cronici, cu eseuri. În fond,

unde e jurnalul din perioada 70-86? Textele de aici par lipite. De fapt recunoaşte că nu a

scris jurnal propriu-zis. Atenţie la Romulus Dianu.

27 oct. 2007, sâmbătă. Zi însorită, fără vânt, frunzele abia mişcă, poate doar de

teamă, de-o presimţire... În continuare încântat de coperta la Scene....

Recitesc Ultimul cuvânt de Mircea Vulcănescu – la sfârşitul războiului România

avea în trezorerie cu 8 vagoane de aur mai mult decât la debutul ostilităţilor, deci de la 15

s-a ajuns la 23 de vagoane aur, în principal din vânzări către Germania. Această vânzare

de petrol şi alimente către Germania în cei 4 ani de război a fost stoarsă/deturnată apoi de

ruşi în doar 9 luni de ocupaţie, ca datorii de război.... Îl arestează pe M.V., îl eliberează, îl

solicită pentru ca România să poată prezenta la Paris situaţia sa economică, îşi însuşesc

punctul lui de vedere ca specialist, apoi îl condamnă din nou, primul act de acuzare fiind

că ar fi facilitat ocuparea României de către Germania, or el nici nu fusese în guvern pe-

atunci, iar ca subsecretar de stat în guvernul de tehnicieni al lui Ion Antonescu, situaţiile

erau prezentate de el, în schimb deciziile politice erau luate de mareşal. A doua acuzaţie

fiind de dezastru economic, când bilanţurile dovediseră contrariul! „Caut politicieni şi văd

mai ales tehnicieni, oameni pricepuţi în meseria lor şi care n-au făcut politică niciodată.”

„Un guvern dictatorial, dar nu o dictatură fascistă – aceasta se lichidase prin reprimarea

rebeliunii legionare din ianuarie 41”. „I. Antonescu nu a avut partid. A ales tehnicieni

necunoscuţi lui, pe baza competenţei lor tehnice.” p. 28. „O dictatură militară apolitică, de

apărare a ţării, într-un ceas greu.” p.29. „Abia la 14 septembrie, după eşecul colaborării

generalului Antonescu cu partidele politice, a apelat la legionari, dar colaborarea s-a

încheiat la 21 ianuarie 41, a rezultat guvernul de la 27 ianuarie 41. În acelaşi mod s-a

întocmit guvernul de la 23 august 44. Dar ce-a urmat? Căci eram sub ocupaţie rusească”.

„Vreau să mă dedic, nu să poruncesc” – aceasta ar fi deviza lui Mircea Vulcănescu

şi, la altă scară umană, am adoptat-o şi eu, instinctiv (ca să nu mă trădez).

Recitesc Ultimul cuvânt – de fapt îl citisem doar parţial, are mai multe secţiuni –

dar ce bine e să faci sublinieri – acele idei, exprimări, când îţi cad sub priviri dacă

frunzăreşti cartea, de îndată te prind, te ispitesc să reiei lectura paginii, a întregii cărţi. Sau

să decizi: asta ştiu, asta nu mă mai interesează...

M. Vulcănescu, om de o anvergură intelectuală şi umană fără egal în epoca sa.

Minte enciclopedică (de altfel el a şi iniţiat Enciclopedia română, în 8 volume!), specialist

în toate specialităţile, ceva de acest gen. Şi de-o modestie proverbială. Un sfânt, îl declară

Cioran şi Eliade, desigur simţindu-i superioritatea, dar nedorind să o exprime fără echivoc.

Mort la doar 48 de ani. O pierdere la scară naţională.

Mă uit în câteva locuri la Vânătoare regală de D.R.P. şi nu reuşesc să-mi fac o

părere clară: ceva cu ţărani beţi care au porecle caraghioase şi vorbesc despre război, cu

cai morţi şi câini turbaţi, cu lună şi Dunăre şi lupi setoşi. Îmi iau seama, mă apuc şi citesc

vreo 20 de pagini la rând, pare o literatură în totalitate făcută. O făcătură, vai! Ce vrea să

spună? Pe după salcâm, o şmecherie? Să reiau lectura într-o dimineaţă. Îmi amintesc ce

cronici grozave avea; DRP fiind pe-atunci şi preşedinte al Uniunii şi director de revistă. Şi

în CC şi altele. Acum însă, pe baza tuturor acelor oportunisme, e academician. Ca şi Fănuş

de altfel, prietenul coloneilor.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 9

Pe la prânz, dau telefon pietrarului, îmi spune precum că numitul Candidatu s-a

dat la fund, de negăsit: un aventurier?! În toată luna septembrie n-am pus decât 10 plăci, îi

spun. Aşa scrie în contract? În octombrie doar 8 – şi mai avem de pus nu mai puţin de 50

plăci. Cum aşa?! El i-a dat banii etc. Păi de ce nu întrebaţi? Luaţi legătura, mie nu-mi

răspunde la telefon, a găsit această metodă foarte isteaţă. Promite. Dar până la 9 seara nu

dă telefon, nici că l-a găsit pe nepot, nici că nu dă de el.

28 octombrie, luni. Ploaie îndârjită, toată ziua. La 12 merg la Uniune şi până la 15

punem diacritice pe toate cele vreo 40 plăci de la magazie. Ar mai fi de adus plăcile cele

mari şi de refăcut 2-3 plăci. Şi de scris cele 7 plăci noi, pentru care am trimis textele de-o

lună. Mâine, dacă plouă, cum se prevede, stăm acasă. Voi termina de trecut pe calculator

Bucuria privirii.

31 octombrie 2007, marţi. Zi însorită, chiar plăcută pentru această dată. De

dimineaţă trimit pietrarului situaţia la zi a plăcilor. Ei promit că. Să-i vedem.

Se consideră că Dostoievski a mizat pe umilinţa narodnicilor şi a condamnat

orgoliul. Or, aceste două sentimente, pe cât de puternice şi bine precizate, nu se exclud

defel, ci merg mână-n mână, tainic. Nu poţi să te cobori pe tine însuţi decât dacă ai

conştiinţa clară a faptului că locul tău este/a fost sus, că eşti de fapt un ales, elita...

2 noiembrie 2007, vineri. Zi bună de lucru pe-afară, ies să mă văd cu jurista de la

Cocorul, căreia îi spun emoţionat povestea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, de la

a cărei moarte au trecut exact 50 de ani. Ei au în proiect un parcaj şi n-ar vrea ca în acest

timp placa să aibă de suferit sau să se piardă.

Telefon de la pietrar, mă întreabă dacă s-a prezentat Cătălin. Îi spun că a zis că o

placă încă nu e gata. Dar azi n-a dat vreun semn? Nicidecum! Să-l căutăm din post în

post? După vreo oră telefonează acest Cătălin Candidatu, într-adevăr candidat la oprobiul

celor anunţaţi de mine şi care aşteaptă să le punem plăcile – a dus plăcile cele mari la

magazie. Să punem noi mâine aceste zece plăci şi ar fi foarte bine! Am privit lista şi

plăcile Comarnescu plus Chelaru nu cred că pot fi puse mâine. Măcar pe cele cu mulţi

scriitori, ca să înclinăm balanţa.

Seara îmi telefonează fiul lui Netea, vorbisem cu el în vară. Acum ce să-i spun?

Că lista e deocamdată în desfăşurare şi sper ca proiectul să se continuie la anul. El: Eu am

68 de ani, mai pot spera, însă mama mea are 88 şi pentru ea problema timpului se pune

altfel. Să văd ce se poate face pentru acest om care a făcut şi 7 ani de puşcărie pentru vina

de a se fi îngrijit de sărbătorirea lui Blaga la 60 de ani. Că n-o fi avut talent aşa mare? Dar

cine ştie cât foloseşte un om din talentul dat de Dumnezeu. Şi fiind dat de Dumnezeu

talentul, noi aceştia nu putem să-i dăm decât un dreptunghi de marmură.

3 noiembrie 2007, sâmbătă. La ora 10 sunt la USR, Cătălin întârzie, iar când

apare constat că pusese plăcile în casierie, cheia e la Virgil şi el e la ţară... C.C. nu se scuză

în vreun fel, Doamne fereşte! promite că revine luni la ora 8 punct. Cătălin cel de toată

povestea, nu cel din poveste!, apare la ora stabilită, însă singur-singurel; desigur se va fi

bazând pe faptul că îl ajut eu de câte ori e nevoie. Cele 3 plăci de la el nu le-a adus, pentru

că au plecat colegii la un botez şi n-a avut cheia. Nu ştia asta? Nu le-a atras atenţia să...?

Personaj greu de dibuit. Foarte slab şi cu o ramă de barbă. Nu mi-a spus nimic despre

faptul că a lăsat plăcile la casierie, aş fi înţeles că nu avem acces la plăci şi aş fi anulat

întrevederea de azi. Timp irosit, nervi cât cuprinde.

Am trecut de jumătatea vol. I, Viaţa lui C. Stere, de Zigu Ornea. Ce puternic a

pornit, însetat de ideal şi blamându-i pe cei ce făceau zâmbre la o halcă mai mare din

buget, renunţând la principii şi la morală. La 35 de ani devine ajutorul de primar al Iaşului,

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 10

apoi intră în Parlament, din partea liberalilor, promovând o linie de mici compromisuri, în

speranţa că marile puncte din programul său de reforme se vor strecura, în timp. Constrâns

şi de faptul că avea o familie grea, trei copii, etc. Nu-l îndemna inima să se implice serios

în avocatură. Un orgoliu nemăsurat îl făcea să se vrea mereu în vârful structurilor. „Între

radicalitate şi compromis”, p. 305.

În partidul conservator erau junimiştii şi oamenii lui Cantacuzino Nababul, iar în

partidul liberal se conturaseră vreo trei patru grupări, în fapt ireconciliabile: drapeliştii,

oculta, brătienii şi generoşii. În 1902 Stere era titularizat ca profesor universitar la Iaşi,

unde s-a dovedit o mare autoritate.

Îmi cade sub priviri o scrisoare de-a lui Ibrăileanu din 14 aprilie 1905, constată o

mare criză, nimeni nu are nevoie de intelectuali, ies în faţă alţi „aleşi ai naţiei” etc. Deci

problema frustrării pe care o simte intelectualul din totdeauna. Iar peste doi ani, revista

nou înfiinţată Viaţa Românească avea 1800 de abonaţi şi tiraje de 3500 exemplare – iată

cum l-a contrazis realitatea. Nu-i vorbă, chiar el pusese umărul la acest mare succes. Mai

poate visa azi o revistă literară o situaţie excelentă precum şi-o făcuse VR înainte de 1910?

Principalul rival: N Iorga, cu semănătorismul lui de paradă. C. Stere în 1904 a prevăzut

înfrângerea Rusiei şi izbucnirea revoluţiei din 1905. Imediat s-a prezentat în Basarabia, cu

militantismul naţionalist românesc, a înfiinţat reviste în limba română, cluburi, a adus

carte românească – subvenţionat de partidul liberal, în perspectiva unei viitoare Uniri.

Ce-i drept, fie şi la nimereală, în nenumărate filme de la TV, apar subiecte, fraze,

scene, frânturi, idei, care de aceea nu mai trebuie dezbătute în roman, ca pe vremuri, când

o carte putea fi o scenă de dezbatere a principalelor probleme ale societăţii. Acum le avem

pe toate la televizor – într-o încâlceală din care nu înţelegi nimic.

5 noiembrie, luni. Început de săptămână cu mari nădejdi de a împinge lucrurile

înainte. Deşi e vânt şi frig, plec la metrou, însă pe drum mă răzgândesc. Le-om pune pe

vreme mai omenească. Revin acasă. Trimit e-mail la Cultură-Educaţie sector 3, căci din 28

septembrie tot aştept aprobarea promisă. Dau şi telefon, nu-mi răspund, sunt ocupaţi cu

primitul lefii. Alte telefoane, de la o secretară la alta. Sinonimul amânării.

6 noiembrie 2007, marţi. Pe frig aspru, aproape de 0 grade, după o zi de ploi dese.

La 9:30 sunt la Uniune, dar imposibilul Cătălin (viclean copil...) ajunge abia peste vreo

oră. Scosesem pe coridor cele 7 plăci de la casierie şi le-am ajustat. Apare Popescu şi

spune că musai să luăm plăcile de la magazie, pentru că tocmai trebuie să apară o echipă

de zidari care să transforme acele spaţii într-o cantină. Dar unde să le punem? Căutăm pe

la toate anexele şi ne vine ideea chioşcului de cărţi al editurii Cartea Românească, cel din

dreapta faţadei. Urc cu Virgil la dna Mădălina Ghiu şi pe loc ne dă cheia. Merg acolo şi

fac un pic de ordine, să sprijinim plăcile de pereţi. Apare Cătălin al meu, are în continuare

probleme cu baia de ulei. Cară plăcile cu maşina şi le depozităm în chioşc, lăsând în

maşină 9 plăci din zona Drumul Taberei. Plecăm într-acolo.

Oprim la Dragoş Vrânceanu, dau telefon, iese administratorul Petre Romulus, ne

aduce cheia de la panoul electric. Vorbim şi cu o doamnă mai vârstnică, pare să-şi

amintească de un domn înalt, impozant. Le spun pe scurt povestea lui, prieteniile din

Italia, fuga din faţa ruşilor, ascunderea, inclusiv faptul că marele poet italian Eugenio

Montale, invitat de oficialităţi în România, a început prin a întreba: „Dar unde se află

marele poet şi prieten al meu Dragoş Vrânceanu, cu care militam împotriva fascismului?”

L-au scos imediat de la cutie. Astfel de povestioare cu epică şi surprize fac impresie

bieţilor oameni, care şi ei au frustrările lor. De n-ar fi adevărate, aflate de mine în zeci de

ani de tăcere răbdătoare, aş născoci pe loc unele de acelaşi gen, numai să le câştig

bunăvoinţa. Căci istoria literară, ca şi istoria, nu-mi fac vreo iluzie, se scriu altundeva.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 11

De acolo la Marius Robescu. Intrăm prin pasaj, oprim la prima scară, deschid, iau

liftul cel năstruşnic, care de data asta mă urcă la 7, cobor la 6, sun, bat, se aud lucrări, ies

nişte zugravi: domnul Tănase e dus după mâncare. Cobor la parter, sun şi bat la vreo 4 uşi,

se deschide una, e vorba despre un cabinet stomatologic – mare noroc am avut eu cu

aceste cabinete dentare, aflate pe la parterul blocurilor, unde nu te aştepţi. Dar plombele

sunt necesare peste tot, mai ales în cartierele muncitoreşti... Explic şi ni se dă voie să luăm

curent. Punem placa pe faţadă, în dreapta intrării, cât mai sus, vizibilă de pe alee; trece o

liceeană locatară, întreabă: Unde anume a stat? În garsoniera de la X, lângă casierie, la

cucurigu... Şi să ştii că a fost un mare poet. Şi un domn frumos, tânăr. Mă priveşte cu ochi

candizi. Cumva o viitoare cititoare a lui Marius R.?

Plecăm din Iuliu Maniu 3 în Drumul Taberei, ocolim pe la Tricodava, ne rătăcim,

dau telefon şi dl. Claudiu Roman îmi indică să-l aşteptăm la Favorit. Vine cu maşina, ne

luăm după el, ne duce pe Tincani 10, unde a stat Lena Constante cu al său Harri

Brauner. Li se potriveşte acest bloc muncitoresc ca nuca-n perete. Claudiu îmi arată

balconul de la etajul I unde a locuit scriitoarea, în timp ce eu îi spun că a fost deţinută la

Mislea, la..., deci un fel de prohodire sui-generis. Dar, ca la români. Intrarea în bloc este

prin spate – trecem pe cealaltă latură şi îmi dau seama că pe-acolo nu circulă mai nimeni.

Claudiu e de acord. Locul cel mai vizibil pentru cartierişti e totuşi cel de lângă placa

memorială, cu basorelief, a lui Ion Lăncrănjan 1924-1991, deci născut cam o dată cu

Eugen Barbu şi mort ceva mai devreme decât autorul Gropii. O placă mai dichisită, pe

înălţime, cam 120/60. O punem pe-a noastră aliniată cu cealaltă şi simetrică. Măcar atât.

Ce-i drept nu chiar la balconul unde a locuit, căci acolo nu s-ar vedea nicicum, totuşi pe

faţada aceluiaşi palier. Claudiu Roman, cooperant, obţine curent de la familia Buzatu,

amabilă; şi nu doar atât face acest om ultrainimos, ci urcă cu Cătălin pe platforma de

deasupra intrării blocului. Vorbim. Din păcate nu şi-l aminteşte pe Lăncrănjan, despre care

îi spun câteva lucruri; cu atât mai puţin ştie de Lena Constante, bine că a găsit-o în arhiva

blocului. Nu mai lungim discuţia. Oricum era prea frig. Şi Claudiu R. se întorsese din

afara oraşului, anume ca să ne ajute. Nicidecum nu s-a derobat. Ataşat ideii, încă de când

am dat primul telefon. Se oferea să plătească blocul o parte din costurile plăcii etc. Ce om

inimos, receptiv, cooperant, sensibil. Cam 33-35 de ani. Să ai un astfel de vecin, un astfel

de coleg sau prieten. Te vindecă de tot răul lumii, întâlnirea cu un astfel de om îţi dă curaj

pentru restul zilei.

Revenim în Drumul Taberei, care pe harta mea se dovedeşte o arteră în formă de

potcoavă, dând roată prin întreg cartierul. Trecem de OD-1, revenim, telefonez, apare

administratorul Trandafiridis, îl cheamă şi pe mecanic. Încă un bloc cu spatele la stradă,

nici nu mă mai mir. Mergem la scara 6 şi tot aşa, punem placa deasupra planşeului de la

intrare, suindu-ne cu greu, toţi trei. Aici a stat deci Theodor Pâcă, sonetistul. Mai greu

să-i vorbesc mecanicului despre destinul răzleţ al acestui poet. N-ar înţelege în cel mai bun

caz decât că a fost un descreierat şi un beţiv. Arunc jos o minge de fotbal rămasă acolo de

cine ştie când. Administratorul, care coborâse prea subţire îmbrăcat, dar simte că e frig în

toi, se retrage înainte de încheirea acţiunii, îl asigur că totul este în regulă. Aflu de la

mecanic, care a vorbit cu o doamnă în vârstă de la parter şi îi cunoaşte pe toţi care au

locuit în bloc, că soţia poetului mai locuieşte aici, la etajul 7, însă este de-o vreme

imobilizată la pat. Vine pe la ea o soră mai tânără, care o ajută. Îl rog să-i transmită că s-a

pus o placă memorială pentru poetul Theodor Pâcă şi să-i dea telefonul meu. Poate o să se

bucure, zic. Şi dau mâna cu mecanicul, mulţumindu-i pentru tot ajutorul.

Până să plecăm, telefonez pe mobil soţiei supravieţuitoare, vorbim, se scuză că nu

e în stare să coboare, să asiste. Să..., dar promite totuşi că o s-o cheme pe sora ei care o va

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 12

ajuta să coboare şi să vadă placa. E şi prea frig astăzi, zic. Îi dictez de jos textul, îi descriu

dimensiunile plăcii, poziţia, îi spun şi despre alte plăci pe care le-am pus prietenilor

poetului Pâcă. Îmi spune că Theodor a locuit o bună perioadă de timp pe Vasile Lascăr nr.

36, împreună cu Tudor George, la parterul casei, fereastra din stânga. Se cunosc încă din

acea perioadă. Am să trec să identific locul, îi promit eu doamnei. Trecută de 80 de ani.

Poetul a ars mai repede. Oricum, i-a supravieţuit 4 decenii, încă o viaţă de poet...

Trandafiridis, om adevărat şi de nădejde, iar nu vreo fantoşă, îmi arătase unde e

strada Tg. Neamţ, dincolo de bulevard. Manevrăm conform cu indicatoarele, trecem pe

cealaltă parte, ajungem la A-13, scara 3, pentru placa lui Corneliu Omescu. Dau telefon,

apare un Păcurariu, ardelean şi după accent, protocolar. Pentru perforaţii apelăm la o

doamnă de la etajul I, dar în timpul lucrului ne întrerupe, pretinde că a sărit siguranţa.

Atunci Păcurariu, om păţit, pricepând cum stau lucrurile, ne conectează la altcineva.

Doamna de pe partea opusă a intrării ne întreabă de ce n-am pus placa pe cealaltă parte, pe

care a locuit Omescu, ci la fereastra altcuiva. Îi explic, să priceapă, iar Purcariu, cunoscând

persoana, îi taie vorba. Când să isprăvim, apare un ins cu alură de fachir, cu ochelari groşi,

foarte înalt, cărunt-alb. De ce punem placa asta? De la primărie? De la USR. Primăria nu e

proprietară, a fost pe vremea comuniştilor. De ce pe peretele lui? Pentru că l-am prins cu

ocaua mică, îi arăt că nu e pe peretele lui, ci în dreptul holului comun. Iar Purcariu,

informat, la obiect, îi precizează: pereţii exteriori ai imobilelor sunt proprietate comună.

De ce nu i s-a luat semnătura? S-a stabilit acordul nostru în şedinţa cu proprietarii, iar dvs

n-aţi venit la niciuna. Că lui nu i s-a dat voie să urce pe acoperiş ca să-şi monteze o antenă

parabolică. Păi e acelaşi lucru?, zic. Dar cu Purcariu nu e de glumit, ardeleanul meu nu se

teme de întreruperi şi i-o taie din scurt, pe bază de paragrafe.

Acum îmi amintesc că şi la Robescu, înainte de liceeană apăruseră doi bătrâni cu

plase, se opresc, văd ce şi cum şi întreabă: Cine ne-a dat voie? Tudor, de la etajul 6, el e

vicele. Cine ne-a dat curent? Nişte oameni buni. Păi ce, noi nu suntem buni? N-am spus eu

asta. Dvs aţi adus vorba. Retorică din Evanghelii.

Şi ne oprim din pus, după această a 5-a placă, lui Cătălin îi e prea frig, deşi foarte

bine îmbrăcat, îmi arată ce are pe dedesubt; dar i-au îngheţat mâinile pe pistol. Aşa e la

armată, zic. Rămâne pentru mâine la ora 10, trebuie să treacă pe la service, maşina lui

continuă să piardă ulei. Asta văd şi eu.

În curtea Uniunii, maşini multe, inclusiv a lui N.M., însă prăfuită-înnoroită, de la

drumuri lungi. Pe când îl căutam pe Popescu, îl zăresc pe N.M. pe coridor, de vorbă cu

oarecine, nu a dat niciun semn când l-am salutat, aşa că am coborât scările. Jos mă

întreabă ceva un domn necunoscut mie, îi răspund, adăugând că punem nişte plăci

memoriale. Ar trebui şi la Paris, lui Cioran, care a stat lângă el. Pare a fi George Banu, dar

mai scund şi mai în vârstă decât îl crezusem. Iar lui Ionesco îi puseseră una, dar la

zugrăvirea imobilului placa a dispărut, i-au furat-o, zice. Îl asigur că proiectul nostru îi are

în vedere pe toţi marii scriitori români din exterior, Elena Văcărescu, Martha Bibescu,

Anna de Noailles, Dora d’Istria, de care spune că n-a auzit. Cine ar putea să-i dea

informaţii despre Martha Bibescu? I-l recomand pe Nicolae Iliescu, de la etajul II al

acestei case, pe Marin Diaconu, sau pe Victoria Dragu, dar nici de ea n-a auzit.

7 nov. 2007. De dimineaţă, telefon de la Popescu, are să-mi lase la Viorel un dosar

cu adrese pentru plăci memoriale la filiale. Plec la USR, iau dosarul şi coborând, mă văd

cu dna Zorina Regman. Îmi confirmă Calea Victoriei nr. 2 pentru Ion Negoiţescu.

Adăugând: Acolo s-a simţit bine Nego, şi-a adus biblioteca, în fostul apartament al

familiei..., nu şi-a luat cărţile de pe la diferitele lui neveste. D-na Zorina a venit să

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 13

deconteze cheltuelile pentru dezvelirea plăcii memoriale de la Daneş-Sighişoara, cu slujbă

bisericească şi să-i arate pozele lui N.M. A fost şi Mircea Ghiţulescu, ar fi vrut să merg şi

eu... Nu m-au anunţat, iar ea nu a avut telefonul meu. Îmi spune, când aude că punem plăci

şi pentru cei de la Cluj, că I.D.Sârbu are şi el placă, deşi nu a stat la Cluj decât un singur

an. Au depistat casa unde a stat Nego, au intrat în ea, au făcut fotografii, Ştefăniţă scoate o

carte de corespondenţă Nego-Regman, vreo 700 de pagini, dacă am înţeles bine. Îi spun că

am citit multe despre C. Regman şi despre dânsa în Jurnalul lui Nicolae Balotă, dar şi în

Viaţa lui Lucian Blaga, de Ion Bălu. Nu pare la curent, dar aşa se tot întâmplă. Reiese că

N. Balotă nu e în Bucureşti. Îi spun că am pus placă memorială pentru Dragoş

Vrânceanu, spre ieşirea la autostradă. Se bucură.

Plec spre Romană, cu gând să iau metroul, dar la coloane îl zăresc pe N. Balotă,

venind dinspre Leonida. Tocmai mi se spusese că nu e pe-aici. Îl acroşez prin a-i spune că

i-am citit ca lector cele două cărţi de la Ideea Europeană, fiind în admiraţie entuziastă a

jurnalului dumisale. Se bucură. Îmi confirmă adresa lui Nego. Îl anunţ că m-am văzut

chiar acum cu dna Zorina, care s-a întors de la Daneş, unde... Aflu că a stat pe Pitar Moş

nr. 26, un imobil a cărui grădină dădea spre ambasada engleză. În ultimii doi ani nu a prea

lucrat pentru că a pierdut-o pe soţia lui. Condoleanţe. Îi amintesc a ne fi cunoscut la

comemorarea-simpozionul Blaga, la Conservator, unde a vorbit şi Cornel Regman despre

verbul în poezia lui Blaga, şi Cezar Baltag, şi Nemoianu, dacă nu şi Matei Călinescu,

poate şi Doinaş. La terminarea simpozionului, ne-am cunoscut prin Regman şi am

conversat pe trotuarul dinspre Ştirbei Vodă, în faţa Conservatorului. Era şi doamna... Da,

îşi aduce aminte... Va scoate o completare a jurnalului, Abisul luminat, perioada dintre

1948, când a fost arestat prima oară şi 1954-55, când începe Caietul albastru - şi apoi cei

zece ani de închisoare şi de domiciliu forţat. Îl omagiez pentru deschiderea spre literatura

şi cultura universală. E impresionat că pun plăci memoriale scriitorilor. Îi arăt placa lui

M.R.P., i-o indic pe a Mariei Banuş. N-am vrut să se cârtească precum că am făcut

discriminări pe motive politice, pentru ticăloşiile lor îi va judeca altcineva. Sigur, m-ar fi

interesat părerea maestrului, însă nu zice nici una nici alta, ci tace, iezuitic (vorba lui

George B.). Şi ne despărţim pe scările de la Uniune, căci îl însoţisem înapoi, pe drumul pe

unde abia venisem.

8 nov. 2007. Sf. Mihail şi Gavriil. Afară nu mai mult de 0 grade, însă de la prima

oră apare soarele. Aştept telefon de la Cătălin, să aducă plăcile de la atelier şi să mergem

la treabă. Observ că în comunicatul comitetului director nu se aminteşte de proiectul plăci

memoriale, deşi Gârbea, Chifu şi Istrate se confruntă aproape zilnic cu problema asta. Câtă

discreţie...

Aseară răsfoiesc din nou Vânătoarea regală de DRP şi mă opresc, după câteva

tatonări neconcludente, la secţiunea care dă titlul cărţii. Citesc 4-5 pagini. Şmecherii

olteneşti. Făcătură tristă şi căzneală penibilă. Un copil priveşte pe geam un priveghi, de

fapt o joacă de copii la care nu fusese admis, o fetiţă citeşte în palmă textul slujbei de

înmormântare, altul mestecă cu o baionetă în ceaunul de mămăligă, fratele copilului

„mort” încearcă să-i lipească maxilarele. Ceilalţi cântă în cor, apoi mănâncă cârnaţi.

Povestitorul, care stătuse în pom (la propriu) unde dorm găinile, pleacă pe cataligele de 4

metri, ajutându-se de o a treia prăjină, să se apere de câini, de... (La înălţimea de 4 m ce

câini îl mai ameninţau?) Trăsnăi. Văzuse catalige la nişte circari. Nu-i plăcea să se uite în

sus la oameni, ci în jos. Scremelniţă mai mare n-am pomenit... Cei de acasă nu-l cred când

le spune de moartea copilului. Un ţigan cântă la diblă şi-i povesteşte-fantazează copilului

despre singura vânătoare regală, în perioada de vânat interzis – fusese împuşcat un gonaci

– nu se ştia cine şi pe cine, nici dacă regele era chiar regele – dar acum în fiecare an sătenii

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 14

vânau în acea zi interzisă – ca să se simtă regi, mai presus de legi! Chiar puse în gura unui

ţigan beat şi decrepit, aceste trăsnăi te indispun, nu vrei să mergi mai departe prin această

lume falsă, falsă... Însă, aţi înţeles, copilul vrea să asculte în continuare aceste născoceli,

deşi ştie că sunt parascovenii. Şi tot aşa. Se ţineau la mare preţ astfel de încropeli cică

subversive, criticii făceau spume lăudându-le; în vreme ce unui text de-al meu, cel despre

liceeana care se sinucide, i se purecau în redacţie şi la cenzură cuvinte precum: cruce,

biserică, Tighina. Dubla măsură.

Fiindcă l-am auzit aseară pe Alex Ştefănescu, la aniversarea a 60 de ani, vorbind

despre Istoria literaturii contemporane scoasă mai an, despre necesitatea rescrierii ei,

despre traducerea în 3-4 limbi, m-am gândit că i-aş scrie, punând pe două coloane acest

fragment penibil-şmecheresc-oltenesc/m-a făcut mama isteţ, măi Leano! al marelui DRP,

lăudat şi atunci şi acum, cu un pasaj din M. A. Asturias, din fabulosul lui Hombres de

mais, cu realismul său magic. Comparaţia e de nesuportat, nu?

9 nov. 2007, vineri. N-aş fi crezut că a trecut săptămâna, mi se părea că azi e

miercuri. Cătălin C., după obiceiul lui scandalos, nu răspunde la telefon, îi dau din 30 în

30 de minute; abandonez... S-ar cuveni să scriem odată cronica măruntă a faptelor de

fiecare zi, consemnând şi gândurile care le însoţesc, îmi spun încă o dată – dar n-am

făcut-o deja în capitolul Mama spală din Veneticii, 2?

Ileana Costea va merge la Las Vegas, va vorbi acolo cu cei interesaţi. La ICR -

NY o doamnă Oana R. foloseşte stilul obstrucţionist, discreţionar. Asta descurajează orice

iniţiativă culturală. În stilul tuturor celor de pe la ambasade, legaţii, consulate care

încearcă să scape de tine, să te demobilizeze, român aflat în altă ţară, unde el este

reprezentantul nostru, al meu, al Lidiei. Mii de oameni vin de la mii de km ca să se

programeze la consulatul din Italia, din Spania, SUA, vin din nou peste 1-2 luni şi stau ore

în şir la cozi, plătind apoi 90 euro pentru un act – şi la atâţia bani plătiţi, consulatul nu

pune la ghişeu decât un funcţionar, care desigur se arată excedat. De ce nu pun 10

funcţionari, la banii care se adună de la puhoiul de solicitanţi? Onor M.E., în loc să se

dedice românilor din afară, îi estorchează de valută... obicei mai vechi, nu? Dar ce, ei sunt

mai noi?!

Citesc Imnurile sacre. Impresionat până la lacrimi de viaţa lui Pitagora. Aseară

i-am citit Lidiei câteva pasaje. Pitagora a realizat o sinteză a culturilor mediteraneene şi

din Egipt, Siria, Caldeea etc. Unii îl credeau sirian, alţii că tatăl lui a venit din Tyr în

Samos şi s-a căsătorit cu o localnică; apoi Pitagora s-a autoexilat la Crotona-Italia, unde

îndată a făcut o impresie atât de puternică, încât ascultându-l, oamenii nu mai voiau să

plece acasă. A învăţat cetăţile greceşti din Italia şi Sicilia să se considere egale cu cele din

Elada. Le-a dat legi. Era clarvăzător. I-a învăţat că sufletul e nemuritor, credea în

metempsihoză, în reîncarnare. Idei de extracţie asiatică. Era înalt, frumos, elegant, cânta la

liră divin, din Homer. Cele două sfere. Teorema lui Pitagora. Tetrada 1+2+3+4=10 stă la

baza universului. Unitatea lumii vii, vegetarian, cerea cumpătare. Imnurile sacre erau

recitate în cor, dimineaţa şi seara. Această şcoală filosofică avea alura unei secte. Însă cu

un prestigiu enorm, elitismul instaurat. Tiranul din X a dorit să fie şi el admis. Pitagora i-a

cercetat fizionomia şi l-a respins. Iar insul s-a răzbunat incendiind incinta adunării.

Pitagora nefiind de faţă. Doar doi discipoli au scăpat cu viaţă. Iată valoarea, iată şi puterea

malefică. Nu am nicio îndoială că de la Pitagora încoace omenirea nu s-a dezvoltat din

punctul de vedere al intelectului. Ovalul a devenit cerc şi de atunci încoace este

indestructibil.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 15

10 noiembrie 2007. Deşi sămbătă, mă scol devreme, poate aranjez o acţiune cu

plăcile. Dar afară plouă. A aranjat Cătălin să nu putem ieşi. Ucenicul diavolului.

Ieri l-am sunat din jumătate în jumătate de oră. N-a răspuns. L-am întrebat pe

Andrei dacă se putea să fi programat pe mobil să nu-mi răspundă şi spune că e posibil. Îl

sun pe pietrar şi am acelaşi rezultat. În loc să fi dat telefon, cum era corect, sau să

răspundă şi să explice, mă blochează pentru toată ziua – şi ce vreme frumoasă a fost, până

la ultima oră a serii! Înţeleg că banii i-a luat, i-a folosit la altceva, acum mă amână oricât,

el are alte obligaţii cu lucrările lui de reparaţii, în prag de iarnă. O să spună că i s-a

defectat telefonul, că i s-a furat. Dar putea să dea semn de pe mobilul vreunui ortac. Să fi

venit cu maşina lui Ionescu, dacă a lui e defectă, cu a lui Cosmin. El însă dispare ca

măgarul în ceaţă, măgarul scris cu literă mare. A păşit cu stângul, de la început în relaţia

noastră şi pe parcurs nu a reuşit decât să agraveze dezagreabila impresie iniţială. Să-i spun

un scelerat ar fi cam puţin, căci la el e lipsă de caracter şi basta.

11.11. 2007, duminică, zi cu soare încă de la prima oră, însă foarte frig, şi un vânt

subţire, ascuţit. Mergem la sala Euterpe, la Invitaţii Ilincăi Dumitrescu., după ce aseară, pe

mare ploaie, fusesem la Ateneu, o seară de aur, sonatele lui Domenico Scarlatti, un regal

muzical, interpretat la superlativ de Ilinca D., aflată în mare formă, cum ne-a notificat

apoi, pe stradă, dl. Alexandru Leahu, care conferenţiase în deschidere. Ne-am întors pe

trotuarul din colţul Evei să-l felicităm pentru cuvântul introductiv şi s-a bucurat mult. O

ascultase interpretând Scarlatii şi în Italia, însă cea de acum este formidabilă.

12 nov. 2007, luni. A ploaie, întuneric, urât afară. Frig. Aseară citeam Imnurile

sacre: Ca să ajungi la lucrurile mari, începi cu lucrurile mici. Acum vreo două zile

picasem eu însumi pe această formulare. Să plec de la descrierea celor mai neînsemnate

acţiuni şi să ajung la marile teme şi probleme. La marile fapte.

O paralelă între destinul lui Blaga, care în 15 ani de obstrucţie a scris cât în 30 ani

de libertate de exprimare, dublându-şi de fapt opera poetică. Tot aşa şi poporul român, în

taină şi-a urmat lucrarea.

La Veneticii, episoadele pe care nu le-am ştiut din diverse motive: pentru că eram

mic, nu înţelegeam, am uitat, etc., şi pe care am fost nevoit să le inventez, exact acele

fapte, scene, episoade sunt cele mai reuşite din roman. Cerute de logica destinului.

13 nov. 07, marţi. Zi frumoasă, pe cât de rece. Telefon lui Andrei Tamaş, îmi dă

noul număr de mobil al lui Cătălin, căruia i s-a furat mobilul. Îi spun că şi el cu Ionescu

sunt de vină, nu se interesează de stadiul lucrării, în fapt nu respectă contractul. Doar 63 de

plăci şi mai sunt de pus încă 50. Va vorbi cu C.C., cu Ionescu. Mă va anunţa ce au hotărât.

Îi telefonez lui C.C. la noul număr – nu răspunde. Să mă mai mir? În 7 luni abia dacă am

pus 70 de plăci, câte zece plăci pe lună. Pare de necrezut, plăcile fiind de fiecare dată gata

la timp, iar întârzierea provenind numai de la cei cu care fixez plăcile. În contract am

stipulat de 4 ori pe-atâtea. Ar trebui să le pun în braţe listele cu adrese şi să se descurce

singuri.

14 nov. 2007, mierucri. De la 9:15 la USR, dar Cătălin vine abia peste jumătate

de oră, fără măcar să-şi ceară scuze. Cară cele 3 plăci înapoi, luăm 7-8 plăci şi ne lansăm

pe Griviţei. De pe drum dau telefon lui Izverna, e sub duş, coboară peste o jumătate de oră.

Ajungem la intrarea din spatele blocului cu scriitori, Zigu Ornea şi ceilalţi, caut să prind

din urmă o doamnă care deschidea uşa, o rog să... dar ea nu mă poate ajuta, apelez la un

ins cu care intrase în vorbă, nici el nu poate, e cu căţelul, ce vreau? Să muşte pe cineva?

Nu-l întreb de ce a ieşit cu el nelegat, fără botniţă, dacă e primejdios. O prind la lift pe o

doamnă în vârstă, se scuză, e bolnavă, ameţită, abia poate avea grijă de sine.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 16

Administratorul stă la etajul IX, ea la VI. Urc eu la IX, din spatele uşii îmi răspunde

cineva – soţul nu e acasă, iar ea nu are cheia de la administraţie. Sun la vecinul, nu

răspunde. Alături văd numele lui Pan Izverna, la care am fost de câteva ori în vizită, acum

nu mai sun, omul e sub duş. Cobor cu liftul, la parter nu e nici un locatar, urc din nou la I,

apare pe scări Pan Izverna, coborâm împreună şi îmi spune că de curând a murit fiica lui,

Irina. Rămân mut. Auzisem că ar avea cancer. Însă o moarte atât de rapidă şi nedreaptă mă

înspăimântă. Bietul tată! Coboară, dar mi se pare că nu-l ţin picioarele, gata să se sprijine

de pereţi. Doamne, Dumnezeule, de ce?! Îi spun că vreau să pun placă şi lui Petre

Pandrea, asemenea lui Edgar Papu. Se arată dispus să meargă şi el în Sandu Aldea, la

casa despre care îmi vorbise, cea cu scară dublă; deodată apare Grădinaru, administratorul.

Îmi dă curent de la el din birou. Fixăm placa în stânga intrării, pe un colţ al blocului, la

vedere din alee.

Cu Pan Izverna în maşină, ajungem în Sandu Aldea, acolo observăm că pe placă

sunt trecuţi anii pentru cealaltă locaţie, din Delavrancea 20, deci m-am încurcat, fir-ar!

Între atâtea tracasări, uitasem că placa rescrisă încă nu a venit de la pietrărie. Mergem în

str. Gh. Moceanu, pentru cei doi Papu, însă secretara îmi spune că şefii nu sunt şi că nu s-a

obţinut aprobarea de la proprietari.

Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o

tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş. Îi explic,

amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai

lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel

mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe

care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe

capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice Radu M.:

„Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare, zic.

Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a

zbătut să-l primească în Uniune. În context, îmi povesteşte o scenă: ca student sărac,

mergea la Biblioteca Academiei, să studieze... Acolo îl cunoaşte prin 1960 pe Ion..., ins

care făcuse multă puşcărie. Vorbind pe hol, deodată îl întreabă pe bietul om: Ţi-e foame?

Da, mi-e foame, a recunoscut omul, spăsit. Hai cu mine la restaurant. Au plecat împreună.

Ce vrei să serveşti? Friptură. Comandă friptură pentru fostul puşcăriaş. I se aduce. Dar

pentru dvs nu comandaţi? se miră omul acela. Nu, vreau să te văd cum mănânci. Să mă

vindec de suferinţa prin foame a unei generaţii urgisite. Tot el: Oare o să fie mai bine

pentru generaţia tânără? se întreabă. Oricum, zic, n-o să sufere ca noi de foame, n-o să

cunoască această umilinţă atroce, mutilantă.

Îi spun despre greutăţile pe care le întâmpin cu pusul plăcilor. Vede şi el. Mă

întreabă: De ce faci singur treaba asta? Pentru că nu vrea nimeni să se implice, să mă ajute,

zic. Cred că ar fi vrut să meargă şi la Ion Iuga, dar nu mai avea pic de timp în acea zi.

Întreabă dacă i-am pus placă memorială lui Mircea Ciobanu. Desigur. Şi s-a făcut

dezvelirea? Nu, le-am zis, de faţă cu Eugen Negrici, dar nu se arată interesaţi. Imediat

după nenorocire, Rodica m-a întrebat ce versuri să i se graveze pe mormânt. Am găsit ceva

foarte potrivit: „Am fost poet pe vremea lui Ahab.../ Scriam pe nisip, la poarta cetăţii.”

Versuri de mare dramatism, cu adresă sigură la vremurile dictaturii prin care am trecut. Nu

au dat curs acestei sugestii...

Îmi vorbeşte despre Constantin Stere, marele om, marea lui carte În preajma

revoluţiei, 6 volume. Iar cartea lui Zigu Ornea, căruia tocmai i-am pus placă memorială,

foarte bine scrisă. L-a consultat cândva, avea toracele grav deformat, un plămân nu-i

funcţiona defel. De unde atâta putere de muncă, întreb, căci a scris imens? Despre Tudor

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 17

George, pe care l-a vizitat în str. Paris 40-A, trăia într-o sărăcie lucie, dormea îmbrăcat în

pat. S-a sculat la venirea invitatului său şi îndată i-a citit un fel de baladă, însă grozavă! Nu

şi-ar fi închipuit că în acea sărăcie dezolantă se poate scrie o capodoperă a literaturii

române! A aflat chiar de la poetul singaporean secvenţa în care i-ar fi spus lui Marin

Preda că moromeţii lui nu sunt ţăranii din Bărăgan, bine cunoscuţi de Ahoe, ci nişte leneşi

şi limbuţi. Înconjurat tare de evrei, din toate părţile, ca să-l ţină sub control, căsătorit cu o

Ema.

Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog,

cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am

blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C. trage maşina, o

trage şi celălalt şofer care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de

venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl

atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca

fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea

celor din imobilul poetului dispărut A. E. Baconski.

Prietenul Pan Izverna le-a spus din sală evreilor veniţi cu Procesul lui Iisus, ca să

susţină că romanii l-au răstignit: Veniţi tocmai din Izrael ca să le spuneţi creştinilor

asemenea bazaconii? Parcă noi nu ştim că evreii l-au răstignit! Dar ce mă mai mir, nu era

lângă mine prietenul P. Izverna, în amfiteatrul Odobescu, când l-am interpelat din primul

rând pe Petru Dumitriu, venit de la Metz să-l susţină pe Iliescu: Cum aţi putut să semnaţi

traducerea lui Hamlet în locul lui Ion Vinea?!

De acolo mergem în Pitar Moş nr. 8, unde punem placa memorială pentru Pan M.

Vizirescu. Dar nu cu Pan Izverna eram când ne întreţineam cu Ahoe? Nu tot el mi-a dat

adresa lui Andrei Pandrea, prietenul lui şi fost coleg de studenţie la medicină, când am

mers la Paris? Nu cu Pan Izverna eram când l-am cunoscut pe Vizirescu, la M.Ţ.R.? Şi nu

împreună l-am vizitat la etajul I, în spate, luându-i şi un interviu pe care apoi P.I. l-a

publicat în revistă? Iată cum punerea plăcilor memoriale pentru aceşti scriitori mi-l aduce

o dată în plus alături pe bunul meu prieten din câteva decenii de trecută viaţă literară...

Acum îmi spune că Al. Paleologu s-a purtat rău cu manuscrisele lui Petre Ţuţea, alt

destin zdrobit de comunişti, omul pe care mi l-a prezentat cândva la o masă din grădina

Uniunii, iar eu nu am reacţionat în niciun fel, pentru bunul/ruşinosul motiv că nu auzisem

absolut nimic despre acest faimos pe vremuri coleg de generaţie cu Cioran, Eliade şi

compania.

Îmi mai spune acest poet şi totodată medic fără bani al scriitorimii (în felul lui V.

Voiculescu), că Jean Andreiţă e la pat, grave disfuncţii ale inimii. Şi soţia nu-l lasă, îl cară

la ea la ţară, când în situaţia lui n-are voie să ridice nici un fir de pai. (Nu ştia că Lia a fost

asistentă medicală şi l-a îngrijit pe Jean la Elias.) Şi mai aflu un lucru pe care îl ignoram:

că nu s-a putut urca în maşină ca să meargă la Slatina, la înmormântarea lui P. M.

Vizirescu din cauză că s-a băgat dna George Georgescu, fără comentarii; când Pan Izverna

ar fi dorit să vorbească la înmormântarea venerabilului de 94 de ani, condamnat de

comunişti la moarte, în contumacie şi trăind ascuns mai bine de 23 de ani...

Apare un tânăr foarte suplu, poate soţul doamnei cu copil mic, de data trecută.

Apare şi micuţul Claudiu, 3 ani. Cam răcit, după cum ne spune, azi nu merge la grădiniţă...

Punem placa; însă Pan Izverna nu ne-a mai aşteptat, plecând în grabă la Uniune, să depună

facturile pentru indemnizaţia de înmormântare. Doamne, de ce i-ai sortit omului această

cea mai crâncenă durere de pe lume: moartea unicului său copil?

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 18

Îi las cheia de la gheretă lui Cătălin C., să vopsească cele 7 plăci, să le refacă pe

cele trei şi îl îndemn să pună el singur aceste plăci, căci deja ştie rosturile, ştie adresele.

Refuză, nu vrea să se lupte cu locatarii.

17 nov. 2007, sâmbătă. Foarte întunecată zi, rece şi cu ploaie, aşa că-mi

telefonează C.C. şi spune că nu putem pune plăci. Aseară făcusem promisiuni unora dintre

adresanţi.

19 noiembrie 2007, luni. Vreme foarte urâtă, frig şi vânt şi plouă de ieri, în

Bucureşti au căzut copaci, în ţară inundaţii. La TV despre încălzirea globală, în 2066

calota polară se va topi complet vara. Urşii polari vor dispărea, până acum vânau focile la

copcile de respiraţie, dar dacă nu va mai fi gheaţă, de unde să mai prindă foci? Aseară, la

Ateneu, ascultăm muzică medievală de la Curtea din Kracovia.

Nu ştiu ce-om face cu pusul plăcilor pe vremea asta haină.

Termin de citit partitura mea din Himera...., pe care mi-au dat-o acum două zile.

Iar Lidia a citit o parte din Scene..., impresionată de stil, de pregnanţa descrierilor, de

mesaj până la urmă.

Ora 13:30 – Primii fulgi de nea printre crengile arţarului spre care îmi ridic

privirile de câte ori sunt la calculator. I-au căzut toate frunzele, rămânându-i numai mari

ciorchini de seminţe, care abia sub vântul primăverii se lansează în zbor de elice, pe cele

mai imprevizibile traiectorii, uneori intrându-mi în casă...

Călușul oltenesc. Scurte consideraţii1

Dan - Dumitru Anastasescu

Introducere

Satul românesc, cu tot ceea ce înseamnă etnografie, reprezintă un element specific

național, care, alături de credința ortodoxă și limba de origine romanică, ne diferențiază pe

noi de celelalte state din Europa și din lume.

Folclorul, adică manifestarea tuturor obiceiurilor și creațiilor spiritualității populare

românești, s-a aflat, odată cu încreștinarea strămoșilor noștri, sub oblăduirea continuă a

Bisericii, care, prin diverse mijloace, a dat o formă creștină și unor datini sau practici,

provenite din cultul păgân al strămoșilor noștri.

Astfel, după cum este prezentat și în programul Concursului Național de Folclor

„Tradiție și spiritualitate în satul românesc”, organizat de către Patriarhia Română,

„Folclorul, ca parte a culturii populare, cântecul și dansul popular, costumul național

sunt valori inegalabile și incontestabile care riscă să se piardă în negura timpului, dacă

nu ne preocupăm, cu grijă, de valorificarea lor”.

Cu toate aceste lucruri, trebuie să fim atenți în ceea ce privește conservarea și

perpetuarea peste generații a tradițiilor și obiceiurilor, adică a folclorului în general,

deoarece pericolul de secularizare este unul iminent în perioada contemporană.

1 Articolul de față reprezintă un rezumat al lucrării: „Călușul oltenesc”, prezentată în cadrul Concursului

Național de Folclor „Tradiție și spiritualitate în satul românesc” (autor: Dan-Dumitru Anastasescu), organizat de către Patriarhia Română, pentru marcarea anului 2019, considerat drept anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 19

Așa cum de-a

lungul istoriei,

biserica și școala,

ulterior și primăria,

s-au implicat activ în

viața satului,

contribuind la lumi-

narea și formarea

intelectuală a oame-

nilor, tot astfel, și în

perioada actuală,

aceleași instituții

maiestuoase ale

culturii noastre

românești, trebuie să

colaboreze în ceea

ce privește, așa cum

am amintit mai sus,

conservarea și

perpetuarea peste generații a tot ceea ce este specific național și frumos pentru poporul

român.

I. Scurt istoric al călușului

Călușul, în mod

tradițional, se execută în

perioada marii sărbători

creștine a Rusaliilor, având

un scop tămăduitor,

Spectaculosul dans al

călușarilor, cu numele

omonim, are, însă, rădăcini

foarte înfipte în decursul

istoriei, ținând de cultul unui

străvechi zeu cabalin, numit

în tradiția geto-dacă

”Căluș”, ”Căluț” sau

”Călucean”. Pentru a întări

acest aspect, trebuie să

menționăm că denumirile

costumului tradițional de

călușar poartă denumiri ce

amintesc de acest zeu geto-

dac, și, de asemenea,

mișcările și tropăiturile

jocului simbolizează com-

portamentul cabalin.

Unele izvoare istorice

medievale atestă practicarea

Căluşari pe străzile Slatinei (1978)

Căluşarii din Scorniceşti într-un spectacol la Corabia în

1980 (Arhiva Memoria Oltului)

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 20

acestui joc și cu diferite ocazii, de

exemplu, jocul executat de oștenii lui

Mihai Viteazul, numiți ”călușeri”, sub

conducerea lui Baba Novac, în

contextul sărbătorii organizate de

principele Transilvaniei, Sigismund

Bathory, în 1599, în vechea cetate a

Bălgradului (Alba-Iulia)2.

De asemenea, călușul era întâlnit

și în Moldova, precum mărturisea

marele umanist român, principele

Dimitrie Cantemir, purtând denumirea

de ”căluceni” 3.

Căluşul oltenesc şi muntenesc

are o arie mare de răspândire, cele mai

importante vetre căluşăreşti sunt

concentrate pe anumite văi: Valea

Cotmenei în judeţul Argeş, Valea

Iminogului, Valea Olteţului, Valea

Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt,

cu o arie mai restrânsă şi în judeţele

Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa,

Vâlcea, Giurgiu şi Dolj.

II. Componența grupului

Toate consemnările despre căluş

arată că în ceată numărul dansatorilor

era impar (5, 7, 9,

11 sau mai mulţi);

numărul includea

vătaful, mutul şi

stegarul, însă

ansamblul de

călușari din Teslui

a numărat 8, 10

sau chiar 18

persoane, deci un

număr par, lucru

specific județelor

Olt și Romanați4.

În Oltenia şi

Muntenia con-

ducătorul cetei

poartă numele de

”vătaf”. Acesta este de regulă cel care conduce, coordonează, instruieşte formaţia, acceptă

2 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Pentru literatură, București, 1968, p. 148.

3 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1976, p. 83.

4 https://calusul.cimec.ro/, accesat la data de 03. 04. 2019.

Trei imagini surprinzând căluşari din Ardeal

în anul 1934 (din revista Realitatea Ilustrată)

https://calusul.cimec.ro/

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 21

sau elimină căluşarii din

ceată. Funcţia de

”vătaf” a fost transmisă,

în unele situaţii, din tată

în fiu, cum este cazul

unei familii dintr-un sat

oltenesc, Oporelu. Nu

era însă numai o simplă

transmitere de atribuţii,

ci şi de secrete călu-

şereşti, acestea incluzând

măsurile coercitive şi

punitive aplicate călu-

şarilor, taina legămân-

tului şi cea a vindecării şi

mai ales a repertoriului

de joc. Au fost cazuri în

care vătaful a condus ceata 30-40 de ani, faima lor păstrându-se peste generaţii, cum este

cazul lui Codel Gogiu din satul Teslui5.

În căluşul din Oltenia şi Muntenia întâlnim un personaj mascat cu funcţii accentuat

ludice: ”mutul”. ”Mutul” este socotit un simbol al alungării sterilităţii prin etalarea

phallus-ului, existând credinţa că atingerea acestuia este aducătoare de fertilitate. Pe lângă

aceste simboluri el este cel care creează momentele comice pentru asistenţă, timp necesar

de odihnă pentru căluşari. ”Mutul” mai poartă uneori în mână o sabie de lemn vopsită în

roşu (poate un vestigiu al prerogativelor lui mai vechi sau o altă ipostază a phallus-ului)

sau în unele situaţii un bici ori alte obiecte cu caracter ritual6.

III. Însemne ale călușarilor (steagul, costumul, pintenii, zurgălăii etc.)

Principalul însemn al cetei de căluşari este steagul cu toate componentele acestuia

care prezintă o încărcătură magică şi sunt nelipsite din practicile profilactice sau curative:

pelin, usturoi, busuioc, frunze de nuc, spice de grâu.

Importanţa acestei efigii rezidă şi în păstrarea credinţei conform căreia, dacă unei

cete îi dispărea steagul, aceasta trebuia să se desfiinţeze. Pentru a nu se întâmpla acest

lucru, vătaful se îngrijea de alegerea unui stegar destoinic. Dar chiar şi contactul vârfului

cu pământul sau căderea steagului puteau să ducă la pierderea forţei grupului, de aceea se

recurgea în acest caz la repetarea momentului solemn al rostirii jurământului.

Un alt însemn principal al căluşarilor îl reprezintă ”costumul” acestora. Se

foloseşte un costum bărbătesc de sărbătoare la care se aplică elemente folosite numai cu

această ocazie: bete (fie montate în talie sub forma unei fustanele, fie doar încrucişate

peste bust) şi batiste (de obicei, date de mamele cu copii mici şi de fetele de măritat),

pălărie împodobită cu panglici şi mărgele (în trecut pălărie de paie, mai târziu, de fetru)7.

5 Istoricul familiei Gogiu este unul foarte interesant. Aceasta, la origini, este din Transilvania, venind în

secolul al XVII-lea la sud de Carpați, din cauza năvălitorilor maghiari. Primii ei membri au fost ciobani, întâlnindu-se printre ctitorii primei biserici din satul Teslui, numită Troița Ungureni. Codel Gogiu a fost cel mai longeviv vătaf al călușului din Teslui, conducând călușari din acest sat, în perioada interbelică, pe culmele profesionalismului.

6 Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 67. Din diferite discuții

cu vârstnicii comunei am constat faptul că în trecut, mutul călușului purta de fiecare dată o sabie, așa cum am menționat mai sus, vopsită în roșu, pentru a spori bunul mers al gospodăriei.

7 Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 68.

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 22

Pintenii,

zurgălăii, ataşaţi

opincilor sau

prinşi de târsini,

ciucurii sau

clopoţeii fixaţi de

talie, batistele şi

betele, au avut în

trecut rosturi

magice de apărare

a dansatorilor şi

de alungare a

spiritelor rele din

vatra satului, dar

astăzi acestea

sunt accesorii care completează şi fac unică ţinuta vestimentară a căluşarilor8.

IV. Rolurile și funcțiile călușului

Se poate vorbi despre iniţiere în ceea ce priveşte codul cultural al societăţii

tradiţionale (credinţe, practici magice, relaţia cu sacrul şi comunicarea umană) a

participanţilor la căluş. Astăzi s-ar părea că accentul cade exclusiv pe iniţierea în dans,

încercându-se în acest fel păstrarea şi transmiterea jocului, a anumitor părţi care au rămas

în repertoriul curent. Şi totuşi faptul că obiceiul în ansamblul lui nu se practică în afara

cadrului festiv şi

mai ales acela că

Rusaliile, cu tot

cortegiul de

tradiţii, sunt

respectate de

toată suflarea

satului dovedesc

păstrarea şi a

altor componente

dintre cele deja

menţionate.

Căluşul

are rolul de a

asigura fertili-

tatea şi fecun-

ditatea. Acestea

sunt aduse,

conform credinţelor, de simpla prezenţă şi de jocul căluşarilor în curtea gospodarilor, în

jurul mesei pe care gazda pune grăunţe, lână, apă, sare, pelin, usturoi, folosite în hrana

animalelor sau la însămânţatul din anul următor.

Pe lângă acestea, unic în județul Olt este faptul că ceata căluşarilor nu joacă la

fiecare casă, ci doar acolo unde sunt chemaţi / aşteptaţi sau unde stabileşte vătaful să

8 Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții populare, Vol. 1, Ed. Știința, Chișinău, 1991, p. 437.

Căluşari în spectacol pe stadionul ,,1 Mai” din Slatina cu ocazia

sărbătoririi a 600 de ani de atestare documentară a oraşului (25

mai 1968).

Căluşari la 1866, fotografiaţi de Carol Popp de Szathmary (după

revista Magazin Istoric, nr. 2/1983)

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 23

meargă, iar

jocul se face la

poarta gospo-

dăriei respecti-

ve şi nu în

curte, marcând-

o prin legarea

steagului de

poartă. La

solicitarea ex-

presă a gazdei

grupul intră în

fiecare încăpere

a casei, se

aşează pe pat,

lasă gospodinei

pelin şi usturoi

pentru sporul şi

protecţia familiei şi execută anumite scene rituale.

Acelaşi rol de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii este asigurat de mut al cărui

phallus-ul îl atingeau femeile care nu aveau copii, cât şi prin purtarea în jurul taliei a unei

salbe cu clopoţei, sau a unui ciucure care avea o mişcare lascivă în timpul dansului.

Dansului căluşarilor îi este atribuită funcţia profilactică datorită purtării betelor luate

de la femei, considerându-se că odată jucate, acestora li se vor asigura calităţi

taumaturgice şi apotropaice. Jucatul tichiilor copiilor, prinderea femeilor şi bărbaţilor