MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_109.pdf · Ioan Smedescu- Câteva călătorii ale Regelui Carol I la Slatina, reflectate în presa vremii ... „casa

An. VII, nr. 5 (87) mai 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 5 (87), mai 2019

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. O fotografie din 3 noiembrie 1933 făcută la Brebeni- Olt în care apar: Eugen

Ionescu, se pare, în perioada satisfacerii serviciului militar la Regimentul 3 Olt

(dreapta, sus); Puiu Ionescu, jurist, Slatina (stânga, sus); Ion N. Ionescu, medic

veterinar, şeful hergheliei regale de prăsilă de la Brebeni (cu mustaţă şi pălărie),

bunicul matern al prof. univ. Florin Mihăilescu; Elena, soţia medicului Ion N.

Ionescu; Petrică Sfetcu, rudă din Drăgăşani (stânga, jos); Mitel, fratele lui Puiu

Ionescu (dreapta, jos).

2. Sus: Ion N. Ionescu, medic veterinar herghelia regală Brebeni, soţia lui Puiu

Ionescu, Puiu Ionescu (jurist, Slatina), Eugen Ionescu, Mitel Ionescu (Brebeni, 3

noiembrie 1933).

Jos: Ansamblul de căluşari din Scorniceşti-Olt la Asele, în Suedia (1964).

3. Pictorul slătinean Florea Udrişte (1891-1955).

4. Părinţii profesorului univ. dr. în filologie Florin Mihăilescu: Luca Mihăilescu

(procuror, Slatina) şi Rodica (născută Ionescu).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- ,,Matroşte mici, surori unionale”................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXXIII)......................................../4

3. Dan Dumitru-Anastasescu- Căluşul oltenesc. Scurte consideraţii.................../18

4. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1945)............................................./26

5. Dumitru Nica- Amintiri despre colegul meu, profesorul Niculescu

Mărgărit................................................................................................................/36

6. Radu Şerbănescu- Colegul şi prietenul nostru, Mărgărit................................../38

7. Ion D. Tîlvănoiu- Cu emoţie şi recunoştinţă despre profesorul meu Mărgărit

Niculescu.............................................................................................................../39

8. Teodor Nedelea- La Potcoava după 50 de ani..................................................../44

9. Aurică Ivaşcu- In memoriam Costel Vasilescu. ,,Rădăcinile” nemaivăzute din

,,Imperiul Câmpiei Boianului”............................................................................/46

10. Gheorghe Stanciu- Profesorul Petre Stroe în perioada brezeană a activităţii sale

(1965-1998).........................................................................................................../56

11. Col. (r.) Dumitru Matei- Războiul nostru de după război (I)............................/64

12. Ioan Smedescu- Câteva călătorii ale Regelui Carol I la Slatina, reflectate în

presa vremii.........................................................................................................../77

13. Nicolae Scurtu- Restituiri. O nouă contribuţie la bibliografia lui Eugen

Ionescu................................................................................................................../82

14. Calendarul Memoriei Oltului- Mai...................................................................../85

15. Radu Şerbănescu-Un mare om şi profesor. Un gând pentru dl. profesor Mihai

Popescu................................................................................................................./87

16. Ioan Smedescu- Mărunţişuri istorice din presa de altădată............................../89

17. Marin Petran-Vlădila- Corespondenţă cu raionul, circulări, situaţii şi planul

forţelor de muncă pe anul 1956.........................................................................../94

18. Mircea Damian-Viaţa unui băiat de ţară (V)...................................................../98

19. Florian Petrescu- Profesorul Dumitru Botar- cărturar de seamă al

Romanaţiului şi al Olteniei................................................................................/105

20. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (V)................................................................../107

21. Floriana Tîlvănoiu- Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul

Pătru Crăciun (II)............................................................................................../112



„Matroşte mici, surori unionale…”

Ion Andreiţă

2 februarie (2017). Mă sună de la Paris (unde s-a stabilit de vreo 30 de ani)

prietenul Victor Voinicescu-Soţchi – actor basarabean de talie mondială şi poet din stirpea

lui Eminescu – să-mi împărtăşească impresii proaspete din Chişinău, de unde s-a întors de

câteva zile. Fusese invitat la o sărbătorire a filmului „Poienele roşii” (în care a jucat alături

de Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu) şi a marelui regizor Emil Loteanu („Lăutarii”,

„Şatra” – şi multe altele). „Vin vremuri negre, frate Ioane – îmi zice – pe stradă n-am mai

auzit vorbindu-se decât ruseşte. Acum trei-patru ani, când am fost din nou acasă, zumzăia

limba română ca albinele la stup. De frică nu mai vorbesc oamenii româneşte. Deşi observ

că s-au cam înmulţit şi ruşii…”. Apoi, de parcă n-ar fi fost suficientă această alarmă,

Victor îmi spune: „Am trecut pe la Ambasada noastră, aici, la Paris, o ştii (o ştiam). Intru

şi spun „Bună ziua” – şi mi se răspunde: „Zdrasvuit. Şto vâ hatite?”. Am văzut negru

înaintea ochilor. Şi-am plecat”. (Când i-am trecut eu pragul, cu vreo 10-15 ani în urmă,

mă întâmpinase, cu o curată vorbă românească, consilierul economic Druc – fratele

fostului preşedinte).

N-aş fi povestit această întâmplare – aş fi închis-o în sertarul cu tristeţi al

memoriei mele – dacă, a doua zi, dând drumul la televizor, nu mi-ar fi sărit în faţă figura

roşcovană a noului preşedinte al Republicii Moldova, Dodon, cu o veste care m-a năucit:

propunerea legii de schimbare a Drapelului de Stat (ce atâta roşu-galben-şi-albastru? –

roşu, şi-atât!). Se aude că s-ar umbla şi la Imn, la Ziua Naţională… Ba chiar şi de

federalizare se aude. Încă puţin, şi s-ar putea să auzim şi de Siberia. Şi, fără să vreau, îmi

fuge gândul la toţi acei Jderi, Orheieni, Pantelei, Ioni, Marini, Neculai, risipiţi prin cele

siberii şi taigale, prin cele republici de asii centrale. Şi-mi vine în minte, ca un plâns de

demult, poezia aceea a lui Petru Cărare – „Vărului meu Ion” – şi nu mă pot abţine să n-o

transcriu aici, aşa cum am auzit-o, cu vreo 50 de ani în urmă, la un pahar de vin tăinuit:

De-un an nu-mi mai scrie

Bădiţa Ion –

Să n-aibă hârtie?

Să n-aibă creion?

Ba are hârtie

Şi are creion –

Adresa nu-mi ştie

Bădiţa Ion

De-un an, vai de mine,

Tot vreau să i-o spui –

Dar n-o ştiu, vezi bine,

Nici eu pe a lui

De asta nu-mi scrie

Şi nu-mi dă plocon –

Pe unde să fie

Bădiţa Ion?

…Oameni simpli şi curaţi ca apa de sus a Nistrului, pe al cărui mal ard mereu trei

lumânări de seu – vorba cântecului – mii, zeci de mii de oameni simpli şi curaţi n-au mai

găsit drumul de întoarcere spre casă. Cum nici cei rămaşi acasă nu şi-au putut găsi acasa

lor, alături de fraţii de peste Prut, după cum, plastic, notează poetul Efim Tarlapan:

Doamne,-ntreabă democraţii,

Când ne vom uni cu fraţii?

Şi-a răspuns Domnul Cerescu:

Pe la Sfântul Iliescu!

În acest caz, ce fac guvernele chişinăuane, ale lui Voronin, ale lui Dodon? Decât

să îndrepte moara cu faţa spre Răsărit?! – eveniment pe care tot poetul Efim Tarlapan îl

surprinde, cu umorul său dureros de caustic:



Cu numele franco-latin

S-a dus guvernul la Kremlin –

Din Chişinău s-a dus guvern,

De la Kremlin s-a-ntors gubern.

Ultima oară s-a dus însuşi preşedintele Dodon, pentru ca să primească din mâna

preşedintelui Putin, o hartă lucrată cu nostalgii imperiale desprinse din Testamentul lui

Petru cel Mare.

În sfârşit, acelaşi Efim Tarlapan avertizează asupra soartei „independentelor”

republici, foste „surori unionale”, îndemnându-le cum numai el ştie s-o facă:

Matroşte mici, surori unionale,

Ieşite la lumină de sub fustă –

O fustă grandioasă, dar vetustă,

Cu crăpături politice prin poale

Fugiţi, cât mai puteţi, de balabustă

Pe-a libertăţii şi-a luminii cale –

Matroşte mici, surori unionale,

Ieşite la lumină de sub fustă

Matroşka principală, cea augustă,

Să ştiţi că la Kremlin degeaba nu stă:

Cu foarfece mai vechi, imperiale,

Croieşte-n mod viclean o altă fustă –

Matroşte mici, surori unionale…

…Că veni vorba (şi) de federalizare. Ce se va întâmpla – mă întreb, vă întreb – cu

această nouă politică a Chişinău-Kremlinului de o eventuală federalizare a Basarabiei?

Oare câte matroşte, „cu crăpături politice prin poale”, vor apărea în plus?: Găgăuză?!

Transnistreană?! Bulgară?! Mahomedană?! Ucraineană?! Lipoveană?! Tătărească?!

Rusească?! – şi nici una Românească!

Amintirile unui scriitor slătinean (XXXIII)

Ion Lazu

24 oct. 07, marţi. Telefon pentru Pandrea şi-mi minte că n-a dat de co-proprietar.

Să vadă ce părere are şi el, pentru că el nu este de acord. Păi de ce? Nu vreau şi asta e! Ce,

trebuie să vă dau dumneavoastră explicaţii?! (textual.)

Drum până la Ciupercă, de acolo pe jos în capătul străzii Sandu Aldea. Dau de

„casa cu scări din ambele părţi” după descrierea lui Izverna. O firmă, birouri la parter, dar

şi sus; urc, un hol mare, aici o secretară, îi spun, mi se dă un număr de mobil, să vorbesc

cu administratorul imobiluli, ei doar au închiriat... Le cer şi telefonul lor, pentru orice

eventualitate.

Când ajung acasă, dau din nou telefon, după 5 minute mă caută secretara şi-mi dă

OK pentru P. Pandrea.

La 17:00 la Oglinzi, în sală vreo 20 de curioşi, nu mai mulţi, la prezidiu cei 6 plus

unul. Chifu, Dimi, Ion Pop de la Cluj, Tudorel Urian, D.C. Enache şi poetul omagiat Ilie

Constantin. În ordinea cuvântărilor: I.P. cam dezlânat, D.C.E. cu implicare, fiind finul lui

I.C., E.Negrici, singurul temeinic, aplicat şi cu stil, citind vreo 6-7 pagini dense, cam mult

totuşi; şi Ilie C. cu oarecare haz, negăsind prin buzunare o fiţuică, probabil inexistentă...

Iau un autograf pentru Lidia, iar lui Chifu îi sugerez să adune aceste omagieri pe o

dischetă CD, ar fi o istorie contemporană sui-generis. Îi cam place ideea. Dar o va

fructifica? În sală Livius Ciocârlie, Geta D., Gică Istrate, Constanţa Buzea, tuşind, răcită

rău, Ion Cocora. Lui Negrici îi repet ideea cu CD-ul, nu mai are încredere. Mereu spuneţi

asta, dar văd că de fiecare dată vă implicaţi aşa de mult... El: Aşa mi-e firea! Parcă şi mai

înalt. Şi oricum cu un cap peste ceilalţi vorbitori.



I.C. se explică: a revenit abia în 2002 pentru că trebuia să iasă la pensie pentru

limită de vârstă, 62 de ani, de la franţuzi. Se mira: de ce mă tot băgaţi în subsol, acolo

n-am stat decât opt ani şi jumătate, apoi 22 de ani la Ministerul de Interne. El a mai adus

vreo 3-4 români la acel garaj, printre ei pe Ben Corlaciu. Ultima oară a fost întrebat în

taxi din ce ţară vine. I s-a zis tataie. L-au crezut de la veterani. Că redobândindu-şi actele

de cetăţean român, cu emoţie a citit că s-a născut pe 16 februarie, în 39, pe Prelungirea

Mărţişor, unde probabil ai lui, oameni de la ţară, s-au aciuat 2-3 luni. I-am spus că eu, ca

slătinean, altfel am citit despre Alimăneşti, Malu Roşu, Stoicăneşti. Zice: O să apară

Caietul mamei. Ce mirat va fi când va constata că am fost redactor de carte. (Dar este el

atent la astfel de detalii?) Poate o să şi vorbesc la lansarea ei. S-a insistat asupra faptului că

rolul scriitorului este să-şi gospodărească opera, articole, corespondenţă, memorii, jurnal.

Înapoi, pe ploaie. Dau telefon pentru Mihai Ralea şi dna Orha vine cu altă

năzbâtie: să-şi ia USR obligaţia că pe viitor, dacă primăria va pretinde ceva edilitar din

cauza plăcii, USR să suporte cheltuielile. Să ne vedem joi la 10, vrea acte şi ştampile. A

vorbit cu un eventual cumpărător... De ce să-şi ia USR obligaţii peste 50 de ani? Caz fără

precedent. Dicuţie care mi-a ridicat tensiunea. Apoi mă gândesc să punem alt

amendament: dacă apar pretenţii ale Primăriei, legate de existenţa pe imobil a plăcii, USR

se angajază să-şi retragă placa. Să nu ne lăsăm jucaţi pe degete. Oameni de tot ciudaţi. Şi

culmea e că depindem de hachiţele lor, aşa cum sunt ei, suciţi sau scrântiţi de-a binelea.

25 oct. 2007, joi. Zi însorită. La 10:00 sunt la Casa Scriitorilor, în hol, stau pe

canapeaua rotundă unde s-a aruncat de la etaj Ţepeneag, rupându-şi un picior. Ilie

Constantin şi Mihaela, pregătiţi-încotoşmănaţi să plece undeva în provincie cu un

microbuz al Uniunii, de fapt la Chişinău şi Cernăuţi; cei doi îmi cer fotografii de la

Oglinzi. Aflăm că Nicolae Oprea şi altcineva au avut un accident pe drum şi mai întârzie.

Îi spun că după exilul lui, ca geolog găseam prin librăriile orăşeneşti sau comunale cărţi

de-ale lui, neepurate. Mă întreabă de un italian, dacă ştiu de vreo carte de-a lui, îi dau

soluţia să-l caute prin internet, la anticariate. Le spun că sunt basarabean de pe malul

Nistrului, rudă cu Ştefan Ciobanu, îi spun de grozavul poet Valeriu Ciobanu. Îi promit să-i

dau cartea lui, se va mira că e scoasă de mine, postum. Apare dna Orha, plecăm la

România Literară, pe drum îmi explică întârzierea:a fost mai întâi la Casa Vernescu, apoi

la Academie, ca în fine să dea de Casa Scriitorilor, unde-şi aminteşte că a mai fost, pe

vremuri. Urcăm la Al. Istrate, acesta citeşte actul ei în două exemplare, pune rezoluţia

după dictarea ei, semnează, datează, ştampilează. Şi plecăm, convenind că vom pune placa

în chiar săptămâna aceasta. Dar nu marţea, când e ocupată, nici vineri seara, are

abonament la Ateneu. Se pune adică în pagină şi tot încearcă să dreagă busuiocul. Data

trecută, când aproape m-a alungat, era în Vinerea mare şi pleca la gară. Era deci în aprilie,

zic, cu obidă, iar acum suntem în octombrie şi încă nu aţi răspuns la adresa trimisă atunci...

De pe trotuar dau un telefon la Policlinica cu plată din Batiştei nr.18, pentru

Mircea Ştefănescu, contabilul şef mă tutuieşte cu nonşalanţă, recunoaşte cu dezinvoltură

că a uitat, având mai multe treburi pe cap, dar îmi dă pe loc telefonul dnei directoare, s-o

sun chiar acum la spitalul Obregia. O sun şi dna director, doctor prof. univ. înţelege, e de

acord, îl va căuta pe asistentul şef – şi îmi dă mobilul ei.

Ralea, Vrânceanu şi Ştefănescu, iată trei aprobări obţinute în prima parte a zilei.

Spun asta, ca să nu-mi mai amintesc cât am pătimit pentru fiecare în parte, cât am tras cu

dinţii de (balena) Orha...

Îmi dau seama acum că la Oglinzi s-a amintit de M.R.P., de Valeriu Cristea, de

Al. Philippide, de Mircea Ciobanu şi Cezar Baltag. Or, tuturor celor numiţi le-am pus în



vara aceasta plăci memoriale. Nu-l voi uita nici pe Lucian Raicu, nici pe Labiş, de se va

putea. O variantă în piatră a istorieri litarare?

Iau metroul din Romană, ies la Eroilor, iau un troleibuz spre Răsăritului şi acolo

îmi dau seama că aş fi putut veni cu metroul până la Gorjului. Mă dau jos la nimereală, dar

mă pomenesc fix în dreptul blocului nr. 102-104, scara 2, iar o doamnă care dădea să intre

mi-l arată pe administratorul Petre Romulus pe trotuar, cu pălărie maron şi pulover bălţat.

Îi mai explic o dată: la scara 5, vrem să punem o placă memorială pentru poetul şi

italienistul Dragoş Vrânceanu; mă întreabă cît îi costă placa, nu vă costă chiar nimic! Am

făcut-o noi! când o putem pune? Oricând, el este în totul de acord.

Revin la Eroilor, schimb ruta, ies la Izvor, un scurt telefon lui Ţone, că vin spre el.

Prin parc, pe vreme frumoasă de toamnă, ajung la Antim 45. Cei doi căutau de zor un

album de-al lui Ionel Jianu. Îl întreb de centenar, îl rog să-mi trimită Veneticii, 2 şi poza de

pe Sălbaticul. Îmi arată ultimele cărţi scoase, Andrei Codrescu ediţie anastatică, acum are

maşini faine. Tatonez pentru cartea italianului, între 15-20 milioane. Să mai vedem.

Oftează că l-am lăsat baltă. S-ar fi găsit o soluţie. Zic: N-am găsit-o, în zece ani. Că Aura a

găsit sponsorizări de 1,5 miliarde. M-a văzut anunţat cu o carte, nu ştie unde. Public

Scenele..., zic. El: că Jurnalul meu de scriitor trebuia publicat integral, nu în bucăţi. Păi de

ce nu l-ai publicat, dacă îl crezi valoros, zic? Şi nu-l mai strâng cu uşa, să las lucrurile aşa

cum au căzut. Vede singur că m-a nedreptăţit. Geta mă întreabă de Andrei. Cu facultatea.

Şi schimbă servicii, ca şi ai tăi. Ceea ce îi spusesem şi lui Ilie C: tineri f. ocupaţi, neatenţi,

frigizi, vorba lui Petru Vintilă.

La chioşcul MNLR o carte lăsată de familia Papadima, alţii despre Ovidiu P.

Acasă, surpriză: dna Chiriac, deşi ieri părea că ar considera problema copertei tranşată, azi

îmi dă veste că dra Veronica a lucrat pe sugestia mea o nouă copertă. Sun şi o rog să-mi

facă legătura cu dra V., la telefon îi spun că e pe drumul cel bun; dar a inversat numele pe

cotor, să apropie cele două portrete, titlul să fie cu litere mari şi drepte; cele două texte ale

lui Murgeanu apropiate. Şi aş putea trimite o nouă poză de-a mea, pentru că prea suntem

amândoi cu ochelari... Da, să i-o trimit. Dar pot să-i propun o imagine foto pe coperta I,

sub titlu. Da. I le trimit imediat. Se angajază să lucreze intens şi să mă ţină la curent. Las

netul deschis şi-l tot pândesc până spre ora 16, când colo, îmi trimite varianta definitivă,

care a ieşit splendid. A întors poza mea, care acum mi se pare tare duioasă, artistică. A

făcut cu gust tot ce-i sugerasem, iar poza cu cucuveaua a lăsat-o pe toată partea de jos a

paginii. Excelentissim! O copertă de nota 10! Îi scriu Veronicăi, foarte încântat şi

recunoscător. Tocmai când apărea Lidia. Care a rezolvat cu cartea de muncă a fratelui din

Chicago. Îi arăt coperta care-i place foarte mult. Inclusiv poza mea. Făcută de Boby. Iar

Cucuveaua aduce cu o himeră foarte haioasă. Mare bucurie. Şi fapt este că dacă Lidia nu

şi-ar fi manifestat dezaprobarea netă faţă de poza mea din varianta editurii, poate m-aş fi

lăsat bătut, de teamă să nu ratăm Târgul.

Trimit coperta lui Murgeanu şi-mi răspunde că e foarte echilibrată, dar se teme să

se dea fericit. Chiar aşa. Îmi mai trimite nişte poezele.

25 oct. 007. O dimineață… câștigată, căci rezolv cu brio problema copertei la

Himera literaturii. Iar pe la ora 17 plec pentru a forța aprobarea plăcii lui G.M.

Zamfirescu. Ajung cu greu, urc la etajul VIII, acolo o dnă avocat sofisticată, cu soţul şi un

client, un doctor, se pare. Discuţie agreabilă, ca între oameni subţiri; clientul pleacă, eu

pun problema; dna Irina L.M. se declară îngrozită de chiriaşii din Mircea Vulcănescu 10,

zice: Eu dacă mai intru în acea curte fac apoplexie... Se lucrează conform unor legi

aberante, făcute de pesedişti! A renunţat să o mai reprezinte pe proprietăreasă, o dnă

plecată definitiv în Germania. Îmi dă e-mailul ei. Christina Russu. Şi îmi povesteşte cazuri



abracadabrante din tribunal, povestesc şi eu păţanii cu casa lui Mircea Vulcănescu, luată

în 1948 şi nici acum retrocedată celor două fiice. La radio s-a povestit, la Vocile nopţii,

realizatori Eugen Lucan şi Anca Mateescu, cum Mircea Vulcănescu la Aiud se culca în

apă şi-l ţinea deasupra pe un mai tânăr deţinut suferind. A făcut tuberculoză şi s-a curăţat.

Le spun și cazul chiriașilor care au venit în locul lui Petre Pandrea, acum proprietari, de

neclintit în refuzul lor. Şi cazul cu casa lui Mihail Dragomirescu, idem despre cazul cu

casa lui Ralea. Vin acasă, compun și expediez un mesaj pentru proprietăreasa din

Germania. Mesajul mi se returnează. De ce?!

26 octombrie 2007, vineri. Zi închisă. Telefoane la sfinţii Dumitru şi 2-3

telefoane lui Cătălin, care însă nu răspunde. A fi român e deja un defect. Foarte

impresionat la sfârşitul lecturii Viaţa lui Lucian Blaga volumul IV, de Ion Bălu, care are şi

virtuţi de bun scriitor. În ultimii 15 ani, sub regimul comunist oprimant, fără să poată

publica un rând, Blaga şi-a dublat practic opera poetică. E drept că nu l-au închis, dar a

avut dosar de urmărire pe care nu i l-au închis decât după deces, cu justificarea actului de

deces îndosariată alături. Birocraţie până în pânzele albe. Şi ticăloşie până în

pânzele...negre. În 1956 era să fie reprimit la Academie, la insistenţele lui Miron

Constantinescu, dar s-a opus Chişinevski şi apoi Dej, care ordonase scoaterea de la

Academie şi n-a uitat. În ultima lună de viaţă, două trei grupaje, în total 25 poezii

publicate în 15 ani, sub mâna dibace a lui G. Ivaşcu. Care i-a smuls prin promisiuni un

articol de compromis, ca după moartea ostracizatului să-i publice doar 100 de poezii alese

de el, mai neutre, mai nederanjante... Blaga a apucat să semneze contractul în ultima lună

de viaţă. Se mândrea faţă de medici că va fi re-publicat. Dorli mersese la Murgulescu, la

Leonte Răutu, care a promis. L-au susţinut în restrişte Călinescu, Camil Petrescu,

Agârbiceanu, Lucian Valea, Aurel Rău, Teohar Mihadaş; Cioculescu, foarte cald şi Vianu,

care l-a vizitat şi pe patul spitalului, adânc marcat, parcă hipnotizat de poet. Iar cel mai

mare şi neîmpăcat vrăjmaş, nimeni altul decât pigmeul Mihai Beniuc, care îl încondeiase

în romanul Pe muche de cuţit, care l-a obstrucţionat, a sărit în sus când i-a apărut articolul

în Contemporanul, reprodus imediat în Scânteia. A simţit marea primejdie a revenirii lui

L.B. în literatură. I-a semnat ajutor de înmormântare clasa a III-a. Cei de la judeţ au

cenzurat la sânge cele două cuvântări de la catafalc, a lui Aurel Rău şi a lui D.D. Roşca,

acesta totuşi citind şi rândurile şterse de cenzori. Securiştii au controlat toată ceremonia.

Fost coleg de liceu cu poetul. La Lancrăm, s-au adunat toţi sătenii, i-au ţinut o jelanie în

31 de strofe. Însă secretara de partid a comunei nu a lăsat convoiul mortuar să intre în

curtea casei părinteşti. La înmormântare au venit cele două mari iubite ale poetului,

Domniţa Gherghinescu cu Vania al ei şi Elena plus Leon Daniello. Surorile lui L.B. s-au

abţinut, nu l-au vizitat la spital, cum ar fi dorit, anume ca să nu-i dea rele bănuieli. A venit

şi Veturia Goga, verişoară cu Blaga. Testamentul literar a fost către Dorli. Dar cel mai

mult m-a impresionat devoţiunea Corneliei, care n-a crâcnit la toate flirturile Poetului, ci

l-a ajutat zi şi noapte, bătându-i toate manuscrisele la maşină. Şi traducându-i brut din

germană şi din engleză, zeci, sute de poeme pe care Lulu le-a stilizat cum numai el era în

stare. Nici un articol necrolog în presa locală. În Contemporanul a scris Bogza. Se

răscumpără în faţa mea de multele-i păcate.

Comuniştii nu doar că l-au interzis, dar l-au lucrat să nu primească premiul Nobel,

trimiţând mesageri indemni; ba au plătit despăgubiri grele editurilor străine, ca să nu-i

apară traducerile din Compte, lucrate de Poet. Şi altele. Şi el, deşi existau traducerile

operelor lui în germană şi engleză, pe vremea când era ambasador, nu a marşat, n-a vrut să

se creadă că a abuzat, ba mai mult, s-a exclus din recitalul unei actriţe românce ajunsă la

Viena. „Cântă-n vatră greieruşa / Mai uşoară decât viaţa / E cenuşa, e cenuşa...” Lucian



Blaga, un martir, iar Cornelia chiar o sfântă: „poezia să iasă bună!” Doamne, mai dă-mi

numele altor oameni de acest nivel! În ultimele momente el a delirat: Din mine... să

crească arbori.. Cuvinte venind deja de dincolo, din regnul mineral...

Termin Caraion, Jurnal, 2, cam încropit, amestecat cu cronici, cu eseuri. În fond,

unde e jurnalul din perioada 70-86? Textele de aici par lipite. De fapt recunoaşte că nu a

scris jurnal propriu-zis. Atenţie la Romulus Dianu.

27 oct. 2007, sâmbătă. Zi însorită, fără vânt, frunzele abia mişcă, poate doar de

teamă, de-o presimţire... În continuare încântat de coperta la Scene....

Recitesc Ultimul cuvânt de Mircea Vulcănescu – la sfârşitul războiului România

avea în trezorerie cu 8 vagoane de aur mai mult decât la debutul ostilităţilor, deci de la 15

s-a ajuns la 23 de vagoane aur, în principal din vânzări către Germania. Această vânzare

de petrol şi alimente către Germania în cei 4 ani de război a fost stoarsă/deturnată apoi de

ruşi în doar 9 luni de ocupaţie, ca datorii de război.... Îl arestează pe M.V., îl eliberează, îl

solicită pentru ca România să poată prezenta la Paris situaţia sa economică, îşi însuşesc

punctul lui de vedere ca specialist, apoi îl condamnă din nou, primul act de acuzare fiind

că ar fi facilitat ocuparea României de către Germania, or el nici nu fusese în guvern pe-

atunci, iar ca subsecretar de stat în guvernul de tehnicieni al lui Ion Antonescu, situaţiile

erau prezentate de el, în schimb deciziile politice erau luate de mareşal. A doua acuzaţie

fiind de dezastru economic, când bilanţurile dovediseră contrariul! „Caut politicieni şi văd

mai ales tehnicieni, oameni pricepuţi în meseria lor şi care n-au făcut politică niciodată.”

„Un guvern dictatorial, dar nu o dictatură fascistă – aceasta se lichidase prin reprimarea

rebeliunii legionare din ianuarie 41”. „I. Antonescu nu a avut partid. A ales tehnicieni

necunoscuţi lui, pe baza competenţei lor tehnice.” p. 28. „O dictatură militară apolitică, de

apărare a ţării, într-un ceas greu.” p.29. „Abia la 14 septembrie, după eşecul colaborării

generalului Antonescu cu partidele politice, a apelat la legionari, dar colaborarea s-a

încheiat la 21 ianuarie 41, a rezultat guvernul de la 27 ianuarie 41. În acelaşi mod s-a

întocmit guvernul de la 23 august 44. Dar ce-a urmat? Căci eram sub ocupaţie rusească”.

„Vreau să mă dedic, nu să poruncesc” – aceasta ar fi deviza lui Mircea Vulcănescu

şi, la altă scară umană, am adoptat-o şi eu, instinctiv (ca să nu mă trădez).

Recitesc Ultimul cuvânt – de fapt îl citisem doar parţial, are mai multe secţiuni –

dar ce bine e să faci sublinieri – acele idei, exprimări, când îţi cad sub priviri dacă

frunzăreşti cartea, de îndată te prind, te ispitesc să reiei lectura paginii, a întregii cărţi. Sau

să decizi: asta ştiu, asta nu mă mai interesează...

M. Vulcănescu, om de o anvergură intelectuală şi umană fără egal în epoca sa.

Minte enciclopedică (de altfel el a şi iniţiat Enciclopedia română, în 8 volume!), specialist

în toate specialităţile, ceva de acest gen. Şi de-o modestie proverbială. Un sfânt, îl declară

Cioran şi Eliade, desigur simţindu-i superioritatea, dar nedorind să o exprime fără echivoc.

Mort la doar 48 de ani. O pierdere la scară naţională.

Mă uit în câteva locuri la Vânătoare regală de D.R.P. şi nu reuşesc să-mi fac o

părere clară: ceva cu ţărani beţi care au porecle caraghioase şi vorbesc despre război, cu

cai morţi şi câini turbaţi, cu lună şi Dunăre şi lupi setoşi. Îmi iau seama, mă apuc şi citesc

vreo 20 de pagini la rând, pare o literatură în totalitate făcută. O făcătură, vai! Ce vrea să

spună? Pe după salcâm, o şmecherie? Să reiau lectura într-o dimineaţă. Îmi amintesc ce

cronici grozave avea; DRP fiind pe-atunci şi preşedinte al Uniunii şi director de revistă. Şi

în CC şi altele. Acum însă, pe baza tuturor acelor oportunisme, e academician. Ca şi Fănuş

de altfel, prietenul coloneilor.



Pe la prânz, dau telefon pietrarului, îmi spune precum că numitul Candidatu s-a

dat la fund, de negăsit: un aventurier?! În toată luna septembrie n-am pus decât 10 plăci, îi

spun. Aşa scrie în contract? În octombrie doar 8 – şi mai avem de pus nu mai puţin de 50

plăci. Cum aşa?! El i-a dat banii etc. Păi de ce nu întrebaţi? Luaţi legătura, mie nu-mi

răspunde la telefon, a găsit această metodă foarte isteaţă. Promite. Dar până la 9 seara nu

dă telefon, nici că l-a găsit pe nepot, nici că nu dă de el.

28 octombrie, luni. Ploaie îndârjită, toată ziua. La 12 merg la Uniune şi până la 15

punem diacritice pe toate cele vreo 40 plăci de la magazie. Ar mai fi de adus plăcile cele

mari şi de refăcut 2-3 plăci. Şi de scris cele 7 plăci noi, pentru care am trimis textele de-o

lună. Mâine, dacă plouă, cum se prevede, stăm acasă. Voi termina de trecut pe calculator

Bucuria privirii.

31 octombrie 2007, marţi. Zi însorită, chiar plăcută pentru această dată. De

dimineaţă trimit pietrarului situaţia la zi a plăcilor. Ei promit că. Să-i vedem.

Se consideră că Dostoievski a mizat pe umilinţa narodnicilor şi a condamnat

orgoliul. Or, aceste două sentimente, pe cât de puternice şi bine precizate, nu se exclud

defel, ci merg mână-n mână, tainic. Nu poţi să te cobori pe tine însuţi decât dacă ai

conştiinţa clară a faptului că locul tău este/a fost sus, că eşti de fapt un ales, elita...

2 noiembrie 2007, vineri. Zi bună de lucru pe-afară, ies să mă văd cu jurista de la

Cocorul, căreia îi spun emoţionat povestea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu, de la

a cărei moarte au trecut exact 50 de ani. Ei au în proiect un parcaj şi n-ar vrea ca în acest

timp placa să aibă de suferit sau să se piardă.

Telefon de la pietrar, mă întreabă dacă s-a prezentat Cătălin. Îi spun că a zis că o

placă încă nu e gata. Dar azi n-a dat vreun semn? Nicidecum! Să-l căutăm din post în

post? După vreo oră telefonează acest Cătălin Candidatu, într-adevăr candidat la oprobiul

celor anunţaţi de mine şi care aşteaptă să le punem plăcile – a dus plăcile cele mari la

magazie. Să punem noi mâine aceste zece plăci şi ar fi foarte bine! Am privit lista şi

plăcile Comarnescu plus Chelaru nu cred că pot fi puse mâine. Măcar pe cele cu mulţi

scriitori, ca să înclinăm balanţa.

Seara îmi telefonează fiul lui Netea, vorbisem cu el în vară. Acum ce să-i spun?

Că lista e deocamdată în desfăşurare şi sper ca proiectul să se continuie la anul. El: Eu am

68 de ani, mai pot spera, însă mama mea are 88 şi pentru ea problema timpului se pune

altfel. Să văd ce se poate face pentru acest om care a făcut şi 7 ani de puşcărie pentru vina

de a se fi îngrijit de sărbătorirea lui Blaga la 60 de ani. Că n-o fi avut talent aşa mare? Dar

cine ştie cât foloseşte un om din talentul dat de Dumnezeu. Şi fiind dat de Dumnezeu

talentul, noi aceştia nu putem să-i dăm decât un dreptunghi de marmură.

3 noiembrie 2007, sâmbătă. La ora 10 sunt la USR, Cătălin întârzie, iar când

apare constat că pusese plăcile în casierie, cheia e la Virgil şi el e la ţară... C.C. nu se scuză

în vreun fel, Doamne fereşte! promite că revine luni la ora 8 punct. Cătălin cel de toată

povestea, nu cel din poveste!, apare la ora stabilită, însă singur-singurel; desigur se va fi

bazând pe faptul că îl ajut eu de câte ori e nevoie. Cele 3 plăci de la el nu le-a adus, pentru

că au plecat colegii la un botez şi n-a avut cheia. Nu ştia asta? Nu le-a atras atenţia să...?

Personaj greu de dibuit. Foarte slab şi cu o ramă de barbă. Nu mi-a spus nimic despre

faptul că a lăsat plăcile la casierie, aş fi înţeles că nu avem acces la plăci şi aş fi anulat

întrevederea de azi. Timp irosit, nervi cât cuprinde.

Am trecut de jumătatea vol. I, Viaţa lui C. Stere, de Zigu Ornea. Ce puternic a

pornit, însetat de ideal şi blamându-i pe cei ce făceau zâmbre la o halcă mai mare din

buget, renunţând la principii şi la morală. La 35 de ani devine ajutorul de primar al Iaşului,



apoi intră în Parlament, din partea liberalilor, promovând o linie de mici compromisuri, în

speranţa că marile puncte din programul său de reforme se vor strecura, în timp. Constrâns

şi de faptul că avea o familie grea, trei copii, etc. Nu-l îndemna inima să se implice serios

în avocatură. Un orgoliu nemăsurat îl făcea să se vrea mereu în vârful structurilor. „Între

radicalitate şi compromis”, p. 305.

În partidul conservator erau junimiştii şi oamenii lui Cantacuzino Nababul, iar în

partidul liberal se conturaseră vreo trei patru grupări, în fapt ireconciliabile: drapeliştii,

oculta, brătienii şi generoşii. În 1902 Stere era titularizat ca profesor universitar la Iaşi,

unde s-a dovedit o mare autoritate.

Îmi cade sub priviri o scrisoare de-a lui Ibrăileanu din 14 aprilie 1905, constată o

mare criză, nimeni nu are nevoie de intelectuali, ies în faţă alţi „aleşi ai naţiei” etc. Deci

problema frustrării pe care o simte intelectualul din totdeauna. Iar peste doi ani, revista

nou înfiinţată Viaţa Românească avea 1800 de abonaţi şi tiraje de 3500 exemplare – iată

cum l-a contrazis realitatea. Nu-i vorbă, chiar el pusese umărul la acest mare succes. Mai

poate visa azi o revistă literară o situaţie excelentă precum şi-o făcuse VR înainte de 1910?

Principalul rival: N Iorga, cu semănătorismul lui de paradă. C. Stere în 1904 a prevăzut

înfrângerea Rusiei şi izbucnirea revoluţiei din 1905. Imediat s-a prezentat în Basarabia, cu

militantismul naţionalist românesc, a înfiinţat reviste în limba română, cluburi, a adus

carte românească – subvenţionat de partidul liberal, în perspectiva unei viitoare Uniri.

Ce-i drept, fie şi la nimereală, în nenumărate filme de la TV, apar subiecte, fraze,

scene, frânturi, idei, care de aceea nu mai trebuie dezbătute în roman, ca pe vremuri, când

o carte putea fi o scenă de dezbatere a principalelor probleme ale societăţii. Acum le avem

pe toate la televizor – într-o încâlceală din care nu înţelegi nimic.

5 noiembrie, luni. Început de săptămână cu mari nădejdi de a împinge lucrurile

înainte. Deşi e vânt şi frig, plec la metrou, însă pe drum mă răzgândesc. Le-om pune pe

vreme mai omenească. Revin acasă. Trimit e-mail la Cultură-Educaţie sector 3, căci din 28

septembrie tot aştept aprobarea promisă. Dau şi telefon, nu-mi răspund, sunt ocupaţi cu

primitul lefii. Alte telefoane, de la o secretară la alta. Sinonimul amânării.

6 noiembrie 2007, marţi. Pe frig aspru, aproape de 0 grade, după o zi de ploi dese.

La 9:30 sunt la Uniune, dar imposibilul Cătălin (viclean copil...) ajunge abia peste vreo

oră. Scosesem pe coridor cele 7 plăci de la casierie şi le-am ajustat. Apare Popescu şi

spune că musai să luăm plăcile de la magazie, pentru că tocmai trebuie să apară o echipă

de zidari care să transforme acele spaţii într-o cantină. Dar unde să le punem? Căutăm pe

la toate anexele şi ne vine ideea chioşcului de cărţi al editurii Cartea Românească, cel din

dreapta faţadei. Urc cu Virgil la dna Mădălina Ghiu şi pe loc ne dă cheia. Merg acolo şi

fac un pic de ordine, să sprijinim plăcile de pereţi. Apare Cătălin al meu, are în continuare

probleme cu baia de ulei. Cară plăcile cu maşina şi le depozităm în chioşc, lăsând în

maşină 9 plăci din zona Drumul Taberei. Plecăm într-acolo.

Oprim la Dragoş Vrânceanu, dau telefon, iese administratorul Petre Romulus, ne

aduce cheia de la panoul electric. Vorbim şi cu o doamnă mai vârstnică, pare să-şi

amintească de un domn înalt, impozant. Le spun pe scurt povestea lui, prieteniile din

Italia, fuga din faţa ruşilor, ascunderea, inclusiv faptul că marele poet italian Eugenio

Montale, invitat de oficialităţi în România, a început prin a întreba: „Dar unde se află

marele poet şi prieten al meu Dragoş Vrânceanu, cu care militam împotriva fascismului?”

L-au scos imediat de la cutie. Astfel de povestioare cu epică şi surprize fac impresie

bieţilor oameni, care şi ei au frustrările lor. De n-ar fi adevărate, aflate de mine în zeci de

ani de tăcere răbdătoare, aş născoci pe loc unele de acelaşi gen, numai să le câştig

bunăvoinţa. Căci istoria literară, ca şi istoria, nu-mi fac vreo iluzie, se scriu altundeva.



De acolo la Marius Robescu. Intrăm prin pasaj, oprim la prima scară, deschid, iau

liftul cel năstruşnic, care de data asta mă urcă la 7, cobor la 6, sun, bat, se aud lucrări, ies

nişte zugravi: domnul Tănase e dus după mâncare. Cobor la parter, sun şi bat la vreo 4 uşi,

se deschide una, e vorba despre un cabinet stomatologic – mare noroc am avut eu cu

aceste cabinete dentare, aflate pe la parterul blocurilor, unde nu te aştepţi. Dar plombele

sunt necesare peste tot, mai ales în cartierele muncitoreşti... Explic şi ni se dă voie să luăm

curent. Punem placa pe faţadă, în dreapta intrării, cât mai sus, vizibilă de pe alee; trece o

liceeană locatară, întreabă: Unde anume a stat? În garsoniera de la X, lângă casierie, la

cucurigu... Şi să ştii că a fost un mare poet. Şi un domn frumos, tânăr. Mă priveşte cu ochi

candizi. Cumva o viitoare cititoare a lui Marius R.?

Plecăm din Iuliu Maniu 3 în Drumul Taberei, ocolim pe la Tricodava, ne rătăcim,

dau telefon şi dl. Claudiu Roman îmi indică să-l aşteptăm la Favorit. Vine cu maşina, ne

luăm după el, ne duce pe Tincani 10, unde a stat Lena Constante cu al său Harri

Brauner. Li se potriveşte acest bloc muncitoresc ca nuca-n perete. Claudiu îmi arată

balconul de la etajul I unde a locuit scriitoarea, în timp ce eu îi spun că a fost deţinută la

Mislea, la..., deci un fel de prohodire sui-generis. Dar, ca la români. Intrarea în bloc este

prin spate – trecem pe cealaltă latură şi îmi dau seama că pe-acolo nu circulă mai nimeni.

Claudiu e de acord. Locul cel mai vizibil pentru cartierişti e totuşi cel de lângă placa

memorială, cu basorelief, a lui Ion Lăncrănjan 1924-1991, deci născut cam o dată cu

Eugen Barbu şi mort ceva mai devreme decât autorul Gropii. O placă mai dichisită, pe

înălţime, cam 120/60. O punem pe-a noastră aliniată cu cealaltă şi simetrică. Măcar atât.

Ce-i drept nu chiar la balconul unde a locuit, căci acolo nu s-ar vedea nicicum, totuşi pe

faţada aceluiaşi palier. Claudiu Roman, cooperant, obţine curent de la familia Buzatu,

amabilă; şi nu doar atât face acest om ultrainimos, ci urcă cu Cătălin pe platforma de

deasupra intrării blocului. Vorbim. Din păcate nu şi-l aminteşte pe Lăncrănjan, despre care

îi spun câteva lucruri; cu atât mai puţin ştie de Lena Constante, bine că a găsit-o în arhiva

blocului. Nu mai lungim discuţia. Oricum era prea frig. Şi Claudiu R. se întorsese din

afara oraşului, anume ca să ne ajute. Nicidecum nu s-a derobat. Ataşat ideii, încă de când

am dat primul telefon. Se oferea să plătească blocul o parte din costurile plăcii etc. Ce om

inimos, receptiv, cooperant, sensibil. Cam 33-35 de ani. Să ai un astfel de vecin, un astfel

de coleg sau prieten. Te vindecă de tot răul lumii, întâlnirea cu un astfel de om îţi dă curaj

pentru restul zilei.

Revenim în Drumul Taberei, care pe harta mea se dovedeşte o arteră în formă de

potcoavă, dând roată prin întreg cartierul. Trecem de OD-1, revenim, telefonez, apare

administratorul Trandafiridis, îl cheamă şi pe mecanic. Încă un bloc cu spatele la stradă,

nici nu mă mai mir. Mergem la scara 6 şi tot aşa, punem placa deasupra planşeului de la

intrare, suindu-ne cu greu, toţi trei. Aici a stat deci Theodor Pâcă, sonetistul. Mai greu

să-i vorbesc mecanicului despre destinul răzleţ al acestui poet. N-ar înţelege în cel mai bun

caz decât că a fost un descreierat şi un beţiv. Arunc jos o minge de fotbal rămasă acolo de

cine ştie când. Administratorul, care coborâse prea subţire îmbrăcat, dar simte că e frig în

toi, se retrage înainte de încheirea acţiunii, îl asigur că totul este în regulă. Aflu de la

mecanic, care a vorbit cu o doamnă în vârstă de la parter şi îi cunoaşte pe toţi care au

locuit în bloc, că soţia poetului mai locuieşte aici, la etajul 7, însă este de-o vreme

imobilizată la pat. Vine pe la ea o soră mai tânără, care o ajută. Îl rog să-i transmită că s-a

pus o placă memorială pentru poetul Theodor Pâcă şi să-i dea telefonul meu. Poate o să se

bucure, zic. Şi dau mâna cu mecanicul, mulţumindu-i pentru tot ajutorul.

Până să plecăm, telefonez pe mobil soţiei supravieţuitoare, vorbim, se scuză că nu

e în stare să coboare, să asiste. Să..., dar promite totuşi că o s-o cheme pe sora ei care o va



ajuta să coboare şi să vadă placa. E şi prea frig astăzi, zic. Îi dictez de jos textul, îi descriu

dimensiunile plăcii, poziţia, îi spun şi despre alte plăci pe care le-am pus prietenilor

poetului Pâcă. Îmi spune că Theodor a locuit o bună perioadă de timp pe Vasile Lascăr nr.

36, împreună cu Tudor George, la parterul casei, fereastra din stânga. Se cunosc încă din

acea perioadă. Am să trec să identific locul, îi promit eu doamnei. Trecută de 80 de ani.

Poetul a ars mai repede. Oricum, i-a supravieţuit 4 decenii, încă o viaţă de poet...

Trandafiridis, om adevărat şi de nădejde, iar nu vreo fantoşă, îmi arătase unde e

strada Tg. Neamţ, dincolo de bulevard. Manevrăm conform cu indicatoarele, trecem pe

cealaltă parte, ajungem la A-13, scara 3, pentru placa lui Corneliu Omescu. Dau telefon,

apare un Păcurariu, ardelean şi după accent, protocolar. Pentru perforaţii apelăm la o

doamnă de la etajul I, dar în timpul lucrului ne întrerupe, pretinde că a sărit siguranţa.

Atunci Păcurariu, om păţit, pricepând cum stau lucrurile, ne conectează la altcineva.

Doamna de pe partea opusă a intrării ne întreabă de ce n-am pus placa pe cealaltă parte, pe

care a locuit Omescu, ci la fereastra altcuiva. Îi explic, să priceapă, iar Purcariu, cunoscând

persoana, îi taie vorba. Când să isprăvim, apare un ins cu alură de fachir, cu ochelari groşi,

foarte înalt, cărunt-alb. De ce punem placa asta? De la primărie? De la USR. Primăria nu e

proprietară, a fost pe vremea comuniştilor. De ce pe peretele lui? Pentru că l-am prins cu

ocaua mică, îi arăt că nu e pe peretele lui, ci în dreptul holului comun. Iar Purcariu,

informat, la obiect, îi precizează: pereţii exteriori ai imobilelor sunt proprietate comună.

De ce nu i s-a luat semnătura? S-a stabilit acordul nostru în şedinţa cu proprietarii, iar dvs

n-aţi venit la niciuna. Că lui nu i s-a dat voie să urce pe acoperiş ca să-şi monteze o antenă

parabolică. Păi e acelaşi lucru?, zic. Dar cu Purcariu nu e de glumit, ardeleanul meu nu se

teme de întreruperi şi i-o taie din scurt, pe bază de paragrafe.

Acum îmi amintesc că şi la Robescu, înainte de liceeană apăruseră doi bătrâni cu

plase, se opresc, văd ce şi cum şi întreabă: Cine ne-a dat voie? Tudor, de la etajul 6, el e

vicele. Cine ne-a dat curent? Nişte oameni buni. Păi ce, noi nu suntem buni? N-am spus eu

asta. Dvs aţi adus vorba. Retorică din Evanghelii.

Şi ne oprim din pus, după această a 5-a placă, lui Cătălin îi e prea frig, deşi foarte

bine îmbrăcat, îmi arată ce are pe dedesubt; dar i-au îngheţat mâinile pe pistol. Aşa e la

armată, zic. Rămâne pentru mâine la ora 10, trebuie să treacă pe la service, maşina lui

continuă să piardă ulei. Asta văd şi eu.

În curtea Uniunii, maşini multe, inclusiv a lui N.M., însă prăfuită-înnoroită, de la

drumuri lungi. Pe când îl căutam pe Popescu, îl zăresc pe N.M. pe coridor, de vorbă cu

oarecine, nu a dat niciun semn când l-am salutat, aşa că am coborât scările. Jos mă

întreabă ceva un domn necunoscut mie, îi răspund, adăugând că punem nişte plăci

memoriale. Ar trebui şi la Paris, lui Cioran, care a stat lângă el. Pare a fi George Banu, dar

mai scund şi mai în vârstă decât îl crezusem. Iar lui Ionesco îi puseseră una, dar la

zugrăvirea imobilului placa a dispărut, i-au furat-o, zice. Îl asigur că proiectul nostru îi are

în vedere pe toţi marii scriitori români din exterior, Elena Văcărescu, Martha Bibescu,

Anna de Noailles, Dora d’Istria, de care spune că n-a auzit. Cine ar putea să-i dea

informaţii despre Martha Bibescu? I-l recomand pe Nicolae Iliescu, de la etajul II al

acestei case, pe Marin Diaconu, sau pe Victoria Dragu, dar nici de ea n-a auzit.

7 nov. 2007. De dimineaţă, telefon de la Popescu, are să-mi lase la Viorel un dosar

cu adrese pentru plăci memoriale la filiale. Plec la USR, iau dosarul şi coborând, mă văd

cu dna Zorina Regman. Îmi confirmă Calea Victoriei nr. 2 pentru Ion Negoiţescu.

Adăugând: Acolo s-a simţit bine Nego, şi-a adus biblioteca, în fostul apartament al

familiei..., nu şi-a luat cărţile de pe la diferitele lui neveste. D-na Zorina a venit să



deconteze cheltuelile pentru dezvelirea plăcii memoriale de la Daneş-Sighişoara, cu slujbă

bisericească şi să-i arate pozele lui N.M. A fost şi Mircea Ghiţulescu, ar fi vrut să merg şi

eu... Nu m-au anunţat, iar ea nu a avut telefonul meu. Îmi spune, când aude că punem plăci

şi pentru cei de la Cluj, că I.D.Sârbu are şi el placă, deşi nu a stat la Cluj decât un singur

an. Au depistat casa unde a stat Nego, au intrat în ea, au făcut fotografii, Ştefăniţă scoate o

carte de corespondenţă Nego-Regman, vreo 700 de pagini, dacă am înţeles bine. Îi spun că

am citit multe despre C. Regman şi despre dânsa în Jurnalul lui Nicolae Balotă, dar şi în

Viaţa lui Lucian Blaga, de Ion Bălu. Nu pare la curent, dar aşa se tot întâmplă. Reiese că

N. Balotă nu e în Bucureşti. Îi spun că am pus placă memorială pentru Dragoş

Vrânceanu, spre ieşirea la autostradă. Se bucură.

Plec spre Romană, cu gând să iau metroul, dar la coloane îl zăresc pe N. Balotă,

venind dinspre Leonida. Tocmai mi se spusese că nu e pe-aici. Îl acroşez prin a-i spune că

i-am citit ca lector cele două cărţi de la Ideea Europeană, fiind în admiraţie entuziastă a

jurnalului dumisale. Se bucură. Îmi confirmă adresa lui Nego. Îl anunţ că m-am văzut

chiar acum cu dna Zorina, care s-a întors de la Daneş, unde... Aflu că a stat pe Pitar Moş

nr. 26, un imobil a cărui grădină dădea spre ambasada engleză. În ultimii doi ani nu a prea

lucrat pentru că a pierdut-o pe soţia lui. Condoleanţe. Îi amintesc a ne fi cunoscut la

comemorarea-simpozionul Blaga, la Conservator, unde a vorbit şi Cornel Regman despre

verbul în poezia lui Blaga, şi Cezar Baltag, şi Nemoianu, dacă nu şi Matei Călinescu,

poate şi Doinaş. La terminarea simpozionului, ne-am cunoscut prin Regman şi am

conversat pe trotuarul dinspre Ştirbei Vodă, în faţa Conservatorului. Era şi doamna... Da,

îşi aduce aminte... Va scoate o completare a jurnalului, Abisul luminat, perioada dintre

1948, când a fost arestat prima oară şi 1954-55, când începe Caietul albastru - şi apoi cei

zece ani de închisoare şi de domiciliu forţat. Îl omagiez pentru deschiderea spre literatura

şi cultura universală. E impresionat că pun plăci memoriale scriitorilor. Îi arăt placa lui

M.R.P., i-o indic pe a Mariei Banuş. N-am vrut să se cârtească precum că am făcut

discriminări pe motive politice, pentru ticăloşiile lor îi va judeca altcineva. Sigur, m-ar fi

interesat părerea maestrului, însă nu zice nici una nici alta, ci tace, iezuitic (vorba lui

George B.). Şi ne despărţim pe scările de la Uniune, căci îl însoţisem înapoi, pe drumul pe

unde abia venisem.

8 nov. 2007. Sf. Mihail şi Gavriil. Afară nu mai mult de 0 grade, însă de la prima

oră apare soarele. Aştept telefon de la Cătălin, să aducă plăcile de la atelier şi să mergem

la treabă. Observ că în comunicatul comitetului director nu se aminteşte de proiectul plăci

memoriale, deşi Gârbea, Chifu şi Istrate se confruntă aproape zilnic cu problema asta. Câtă

discreţie...

Aseară răsfoiesc din nou Vânătoarea regală de DRP şi mă opresc, după câteva

tatonări neconcludente, la secţiunea care dă titlul cărţii. Citesc 4-5 pagini. Şmecherii

olteneşti. Făcătură tristă şi căzneală penibilă. Un copil priveşte pe geam un priveghi, de

fapt o joacă de copii la care nu fusese admis, o fetiţă citeşte în palmă textul slujbei de

înmormântare, altul mestecă cu o baionetă în ceaunul de mămăligă, fratele copilului

„mort” încearcă să-i lipească maxilarele. Ceilalţi cântă în cor, apoi mănâncă cârnaţi.

Povestitorul, care stătuse în pom (la propriu) unde dorm găinile, pleacă pe cataligele de 4

metri, ajutându-se de o a treia prăjină, să se apere de câini, de... (La înălţimea de 4 m ce

câini îl mai ameninţau?) Trăsnăi. Văzuse catalige la nişte circari. Nu-i plăcea să se uite în

sus la oameni, ci în jos. Scremelniţă mai mare n-am pomenit... Cei de acasă nu-l cred când

le spune de moartea copilului. Un ţigan cântă la diblă şi-i povesteşte-fantazează copilului

despre singura vânătoare regală, în perioada de vânat interzis – fusese împuşcat un gonaci

– nu se ştia cine şi pe cine, nici dacă regele era chiar regele – dar acum în fiecare an sătenii



vânau în acea zi interzisă – ca să se simtă regi, mai presus de legi! Chiar puse în gura unui

ţigan beat şi decrepit, aceste trăsnăi te indispun, nu vrei să mergi mai departe prin această

lume falsă, falsă... Însă, aţi înţeles, copilul vrea să asculte în continuare aceste născoceli,

deşi ştie că sunt parascovenii. Şi tot aşa. Se ţineau la mare preţ astfel de încropeli cică

subversive, criticii făceau spume lăudându-le; în vreme ce unui text de-al meu, cel despre

liceeana care se sinucide, i se purecau în redacţie şi la cenzură cuvinte precum: cruce,

biserică, Tighina. Dubla măsură.

Fiindcă l-am auzit aseară pe Alex Ştefănescu, la aniversarea a 60 de ani, vorbind

despre Istoria literaturii contemporane scoasă mai an, despre necesitatea rescrierii ei,

despre traducerea în 3-4 limbi, m-am gândit că i-aş scrie, punând pe două coloane acest

fragment penibil-şmecheresc-oltenesc/m-a făcut mama isteţ, măi Leano! al marelui DRP,

lăudat şi atunci şi acum, cu un pasaj din M. A. Asturias, din fabulosul lui Hombres de

mais, cu realismul său magic. Comparaţia e de nesuportat, nu?

9 nov. 2007, vineri. N-aş fi crezut că a trecut săptămâna, mi se părea că azi e

miercuri. Cătălin C., după obiceiul lui scandalos, nu răspunde la telefon, îi dau din 30 în

30 de minute; abandonez... S-ar cuveni să scriem odată cronica măruntă a faptelor de

fiecare zi, consemnând şi gândurile care le însoţesc, îmi spun încă o dată – dar n-am

făcut-o deja în capitolul Mama spală din Veneticii, 2?

Ileana Costea va merge la Las Vegas, va vorbi acolo cu cei interesaţi. La ICR -

NY o doamnă Oana R. foloseşte stilul obstrucţionist, discreţionar. Asta descurajează orice

iniţiativă culturală. În stilul tuturor celor de pe la ambasade, legaţii, consulate care

încearcă să scape de tine, să te demobilizeze, român aflat în altă ţară, unde el este

reprezentantul nostru, al meu, al Lidiei. Mii de oameni vin de la mii de km ca să se

programeze la consulatul din Italia, din Spania, SUA, vin din nou peste 1-2 luni şi stau ore

în şir la cozi, plătind apoi 90 euro pentru un act – şi la atâţia bani plătiţi, consulatul nu

pune la ghişeu decât un funcţionar, care desigur se arată excedat. De ce nu pun 10

funcţionari, la banii care se adună de la puhoiul de solicitanţi? Onor M.E., în loc să se

dedice românilor din afară, îi estorchează de valută... obicei mai vechi, nu? Dar ce, ei sunt

mai noi?!

Citesc Imnurile sacre. Impresionat până la lacrimi de viaţa lui Pitagora. Aseară

i-am citit Lidiei câteva pasaje. Pitagora a realizat o sinteză a culturilor mediteraneene şi

din Egipt, Siria, Caldeea etc. Unii îl credeau sirian, alţii că tatăl lui a venit din Tyr în

Samos şi s-a căsătorit cu o localnică; apoi Pitagora s-a autoexilat la Crotona-Italia, unde

îndată a făcut o impresie atât de puternică, încât ascultându-l, oamenii nu mai voiau să

plece acasă. A învăţat cetăţile greceşti din Italia şi Sicilia să se considere egale cu cele din

Elada. Le-a dat legi. Era clarvăzător. I-a învăţat că sufletul e nemuritor, credea în

metempsihoză, în reîncarnare. Idei de extracţie asiatică. Era înalt, frumos, elegant, cânta la

liră divin, din Homer. Cele două sfere. Teorema lui Pitagora. Tetrada 1+2+3+4=10 stă la

baza universului. Unitatea lumii vii, vegetarian, cerea cumpătare. Imnurile sacre erau

recitate în cor, dimineaţa şi seara. Această şcoală filosofică avea alura unei secte. Însă cu

un prestigiu enorm, elitismul instaurat. Tiranul din X a dorit să fie şi el admis. Pitagora i-a

cercetat fizionomia şi l-a respins. Iar insul s-a răzbunat incendiind incinta adunării.

Pitagora nefiind de faţă. Doar doi discipoli au scăpat cu viaţă. Iată valoarea, iată şi puterea

malefică. Nu am nicio îndoială că de la Pitagora încoace omenirea nu s-a dezvoltat din

punctul de vedere al intelectului. Ovalul a devenit cerc şi de atunci încoace este

indestructibil.



10 noiembrie 2007. Deşi sămbătă, mă scol devreme, poate aranjez o acţiune cu

plăcile. Dar afară plouă. A aranjat Cătălin să nu putem ieşi. Ucenicul diavolului.

Ieri l-am sunat din jumătate în jumătate de oră. N-a răspuns. L-am întrebat pe

Andrei dacă se putea să fi programat pe mobil să nu-mi răspundă şi spune că e posibil. Îl

sun pe pietrar şi am acelaşi rezultat. În loc să fi dat telefon, cum era corect, sau să

răspundă şi să explice, mă blochează pentru toată ziua – şi ce vreme frumoasă a fost, până

la ultima oră a serii! Înţeleg că banii i-a luat, i-a folosit la altceva, acum mă amână oricât,

el are alte obligaţii cu lucrările lui de reparaţii, în prag de iarnă. O să spună că i s-a

defectat telefonul, că i s-a furat. Dar putea să dea semn de pe mobilul vreunui ortac. Să fi

venit cu maşina lui Ionescu, dacă a lui e defectă, cu a lui Cosmin. El însă dispare ca

măgarul în ceaţă, măgarul scris cu literă mare. A păşit cu stângul, de la început în relaţia

noastră şi pe parcurs nu a reuşit decât să agraveze dezagreabila impresie iniţială. Să-i spun

un scelerat ar fi cam puţin, căci la el e lipsă de caracter şi basta.

11.11. 2007, duminică, zi cu soare încă de la prima oră, însă foarte frig, şi un vânt

subţire, ascuţit. Mergem la sala Euterpe, la Invitaţii Ilincăi Dumitrescu., după ce aseară, pe

mare ploaie, fusesem la Ateneu, o seară de aur, sonatele lui Domenico Scarlatti, un regal

muzical, interpretat la superlativ de Ilinca D., aflată în mare formă, cum ne-a notificat

apoi, pe stradă, dl. Alexandru Leahu, care conferenţiase în deschidere. Ne-am întors pe

trotuarul din colţul Evei să-l felicităm pentru cuvântul introductiv şi s-a bucurat mult. O

ascultase interpretând Scarlatii şi în Italia, însă cea de acum este formidabilă.

12 nov. 2007, luni. A ploaie, întuneric, urât afară. Frig. Aseară citeam Imnurile

sacre: Ca să ajungi la lucrurile mari, începi cu lucrurile mici. Acum vreo două zile

picasem eu însumi pe această formulare. Să plec de la descrierea celor mai neînsemnate

acţiuni şi să ajung la marile teme şi probleme. La marile fapte.

O paralelă între destinul lui Blaga, care în 15 ani de obstrucţie a scris cât în 30 ani

de libertate de exprimare, dublându-şi de fapt opera poetică. Tot aşa şi poporul român, în

taină şi-a urmat lucrarea.

La Veneticii, episoadele pe care nu le-am ştiut din diverse motive: pentru că eram

mic, nu înţelegeam, am uitat, etc., şi pe care am fost nevoit să le inventez, exact acele

fapte, scene, episoade sunt cele mai reuşite din roman. Cerute de logica destinului.

13 nov. 07, marţi. Zi frumoasă, pe cât de rece. Telefon lui Andrei Tamaş, îmi dă

noul număr de mobil al lui Cătălin, căruia i s-a furat mobilul. Îi spun că şi el cu Ionescu

sunt de vină, nu se interesează de stadiul lucrării, în fapt nu respectă contractul. Doar 63 de

plăci şi mai sunt de pus încă 50. Va vorbi cu C.C., cu Ionescu. Mă va anunţa ce au hotărât.

Îi telefonez lui C.C. la noul număr – nu răspunde. Să mă mai mir? În 7 luni abia dacă am

pus 70 de plăci, câte zece plăci pe lună. Pare de necrezut, plăcile fiind de fiecare dată gata

la timp, iar întârzierea provenind numai de la cei cu care fixez plăcile. În contract am

stipulat de 4 ori pe-atâtea. Ar trebui să le pun în braţe listele cu adrese şi să se descurce

singuri.

14 nov. 2007, mierucri. De la 9:15 la USR, dar Cătălin vine abia peste jumătate

de oră, fără măcar să-şi ceară scuze. Cară cele 3 plăci înapoi, luăm 7-8 plăci şi ne lansăm

pe Griviţei. De pe drum dau telefon lui Izverna, e sub duş, coboară peste o jumătate de oră.

Ajungem la intrarea din spatele blocului cu scriitori, Zigu Ornea şi ceilalţi, caut să prind

din urmă o doamnă care deschidea uşa, o rog să... dar ea nu mă poate ajuta, apelez la un

ins cu care intrase în vorbă, nici el nu poate, e cu căţelul, ce vreau? Să muşte pe cineva?

Nu-l întreb de ce a ieşit cu el nelegat, fără botniţă, dacă e primejdios. O prind la lift pe o

doamnă în vârstă, se scuză, e bolnavă, ameţită, abia poate avea grijă de sine.



Administratorul stă la etajul IX, ea la VI. Urc eu la IX, din spatele uşii îmi răspunde

cineva – soţul nu e acasă, iar ea nu are cheia de la administraţie. Sun la vecinul, nu

răspunde. Alături văd numele lui Pan Izverna, la care am fost de câteva ori în vizită, acum

nu mai sun, omul e sub duş. Cobor cu liftul, la parter nu e nici un locatar, urc din nou la I,

apare pe scări Pan Izverna, coborâm împreună şi îmi spune că de curând a murit fiica lui,

Irina. Rămân mut. Auzisem că ar avea cancer. Însă o moarte atât de rapidă şi nedreaptă mă

înspăimântă. Bietul tată! Coboară, dar mi se pare că nu-l ţin picioarele, gata să se sprijine

de pereţi. Doamne, Dumnezeule, de ce?! Îi spun că vreau să pun placă şi lui Petre

Pandrea, asemenea lui Edgar Papu. Se arată dispus să meargă şi el în Sandu Aldea, la

casa despre care îmi vorbise, cea cu scară dublă; deodată apare Grădinaru, administratorul.

Îmi dă curent de la el din birou. Fixăm placa în stânga intrării, pe un colţ al blocului, la

vedere din alee.

Cu Pan Izverna în maşină, ajungem în Sandu Aldea, acolo observăm că pe placă

sunt trecuţi anii pentru cealaltă locaţie, din Delavrancea 20, deci m-am încurcat, fir-ar!

Între atâtea tracasări, uitasem că placa rescrisă încă nu a venit de la pietrărie. Mergem în

str. Gh. Moceanu, pentru cei doi Papu, însă secretara îmi spune că şefii nu sunt şi că nu s-a

obţinut aprobarea de la proprietari.

Plecăm prin Dorobanţi până în Dionisie Lupu, intru şi am noroc să dau de o

tânără locatară de la parter, care închidea apartamentul ca să plece în oraş. Îi explic,

amabilă se întoarce din drum şi ne dă prelungitorul prin fereastră. Punem placa cea mai

lungă de până acum, cea cu 10 scriitori. Cu Pan Izverna vorbesc despre Al. Philippide, cel

mai mare traducător. Îmi vorbeşte de un scriitor de 93 de ani, Radu Mărculescu, e cel pe

care şi eu l-am văzut la TV şi pe care îl citez în Himera. În trenul spre Siberia, mureau pe

capete, în fiecare dimineaţă erau puse pe terasament zeci de cadavre. Şi zice Radu M.:

„Am început să povestim. N-a mai murit nimeni...”. O exprimare genială, mi se pare, zic.

Pan Izverna: Să-i duc cartea acestui venerabil, să mi-o dea şi el pe-a lui. Pan Izverna s-a

zbătut să-l primească în Uniune. În context, îmi povesteşte o scenă: ca student sărac,

mergea la Biblioteca Academiei, să studieze... Acolo îl cunoaşte prin 1960 pe Ion..., ins

care făcuse multă puşcărie. Vorbind pe hol, deodată îl întreabă pe bietul om: Ţi-e foame?

Da, mi-e foame, a recunoscut omul, spăsit. Hai cu mine la restaurant. Au plecat împreună.

Ce vrei să serveşti? Friptură. Comandă friptură pentru fostul puşcăriaş. I se aduce. Dar

pentru dvs nu comandaţi? se miră omul acela. Nu, vreau să te văd cum mănânci. Să mă

vindec de suferinţa prin foame a unei generaţii urgisite. Tot el: Oare o să fie mai bine

pentru generaţia tânără? se întreabă. Oricum, zic, n-o să sufere ca noi de foame, n-o să

cunoască această umilinţă atroce, mutilantă.

Îi spun despre greutăţile pe care le întâmpin cu pusul plăcilor. Vede şi el. Mă

întreabă: De ce faci singur treaba asta? Pentru că nu vrea nimeni să se implice, să mă ajute,

zic. Cred că ar fi vrut să meargă şi la Ion Iuga, dar nu mai avea pic de timp în acea zi.

Întreabă dacă i-am pus placă memorială lui Mircea Ciobanu. Desigur. Şi s-a făcut

dezvelirea? Nu, le-am zis, de faţă cu Eugen Negrici, dar nu se arată interesaţi. Imediat

după nenorocire, Rodica m-a întrebat ce versuri să i se graveze pe mormânt. Am găsit ceva

foarte potrivit: „Am fost poet pe vremea lui Ahab.../ Scriam pe nisip, la poarta cetăţii.”

Versuri de mare dramatism, cu adresă sigură la vremurile dictaturii prin care am trecut. Nu

au dat curs acestei sugestii...

Îmi vorbeşte despre Constantin Stere, marele om, marea lui carte În preajma

revoluţiei, 6 volume. Iar cartea lui Zigu Ornea, căruia tocmai i-am pus placă memorială,

foarte bine scrisă. L-a consultat cândva, avea toracele grav deformat, un plămân nu-i

funcţiona defel. De unde atâta putere de muncă, întreb, căci a scris imens? Despre Tudor



George, pe care l-a vizitat în str. Paris 40-A, trăia într-o sărăcie lucie, dormea îmbrăcat în

pat. S-a sculat la venirea invitatului său şi îndată i-a citit un fel de baladă, însă grozavă! Nu

şi-ar fi închipuit că în acea sărăcie dezolantă se poate scrie o capodoperă a literaturii

române! A aflat chiar de la poetul singaporean secvenţa în care i-ar fi spus lui Marin

Preda că moromeţii lui nu sunt ţăranii din Bărăgan, bine cunoscuţi de Ahoe, ci nişte leneşi

şi limbuţi. Înconjurat tare de evrei, din toate părţile, ca să-l ţină sub control, căsătorit cu o

Ema.

Pe când fixam placa din Dionisie Lupu, pe uşă iese un bătrân ochelarist şontorog,

cu o doamnă, poate fiică-sa, vor să scoată maşina din garaj, începe să ţipe la noi, i-am

blocat ieşirea, ruşine!, el pierde timp! Noi nu contăm în ecuaţia asta. C.C. trage maşina, o

trage şi celălalt şofer care se plasase pe trotuar, şontorogul demarează în trombă, plin de

venin. Îl aud pe prietenul scriitor şi medic Pan Izverna: Ăsta face comoţie! Iar eu îl

atenţionez: Printre ce oameni trăim! El: Ăsta e poporul. Nimeni nu se implică, toţi sunt ca

fiarele, fără milă. Pleacă tânăra, îi mulţumim, poate nu ştie că a mai spălat cumva ruşinea

celor din imobilul poetului dispărut A. E. Baconski.

Prietenul Pan Izverna le-a spus din sală evreilor veniţi cu Procesul lui Iisus, ca să

susţină că romanii l-au răstignit: Veniţi tocmai din Izrael ca să le spuneţi creştinilor

asemenea bazaconii? Parcă noi nu ştim că evreii l-au răstignit! Dar ce mă mai mir, nu era

lângă mine prietenul P. Izverna, în amfiteatrul Odobescu, când l-am interpelat din primul

rând pe Petru Dumitriu, venit de la Metz să-l susţină pe Iliescu: Cum aţi putut să semnaţi

traducerea lui Hamlet în locul lui Ion Vinea?!

De acolo mergem în Pitar Moş nr. 8, unde punem placa memorială pentru Pan M.

Vizirescu. Dar nu cu Pan Izverna eram când ne întreţineam cu Ahoe? Nu tot el mi-a dat

adresa lui Andrei Pandrea, prietenul lui şi fost coleg de studenţie la medicină, când am

mers la Paris? Nu cu Pan Izverna eram când l-am cunoscut pe Vizirescu, la M.Ţ.R.? Şi nu

împreună l-am vizitat la etajul I, în spate, luându-i şi un interviu pe care apoi P.I. l-a

publicat în revistă? Iată cum punerea plăcilor memoriale pentru aceşti scriitori mi-l aduce

o dată în plus alături pe bunul meu prieten din câteva decenii de trecută viaţă literară...

Acum îmi spune că Al. Paleologu s-a purtat rău cu manuscrisele lui Petre Ţuţea, alt

destin zdrobit de comunişti, omul pe care mi l-a prezentat cândva la o masă din grădina

Uniunii, iar eu nu am reacţionat în niciun fel, pentru bunul/ruşinosul motiv că nu auzisem

absolut nimic despre acest faimos pe vremuri coleg de generaţie cu Cioran, Eliade şi

compania.

Îmi mai spune acest poet şi totodată medic fără bani al scriitorimii (în felul lui V.

Voiculescu), că Jean Andreiţă e la pat, grave disfuncţii ale inimii. Şi soţia nu-l lasă, îl cară

la ea la ţară, când în situaţia lui n-are voie să ridice nici un fir de pai. (Nu ştia că Lia a fost

asistentă medicală şi l-a îngrijit pe Jean la Elias.) Şi mai aflu un lucru pe care îl ignoram:

că nu s-a putut urca în maşină ca să meargă la Slatina, la înmormântarea lui P. M.

Vizirescu din cauză că s-a băgat dna George Georgescu, fără comentarii; când Pan Izverna

ar fi dorit să vorbească la înmormântarea venerabilului de 94 de ani, condamnat de

comunişti la moarte, în contumacie şi trăind ascuns mai bine de 23 de ani...

Apare un tânăr foarte suplu, poate soţul doamnei cu copil mic, de data trecută.

Apare şi micuţul Claudiu, 3 ani. Cam răcit, după cum ne spune, azi nu merge la grădiniţă...

Punem placa; însă Pan Izverna nu ne-a mai aşteptat, plecând în grabă la Uniune, să depună

facturile pentru indemnizaţia de înmormântare. Doamne, de ce i-ai sortit omului această

cea mai crâncenă durere de pe lume: moartea unicului său copil?



Îi las cheia de la gheretă lui Cătălin C., să vopsească cele 7 plăci, să le refacă pe

cele trei şi îl îndemn să pună el singur aceste plăci, căci deja ştie rosturile, ştie adresele.

Refuză, nu vrea să se lupte cu locatarii.

17 nov. 2007, sâmbătă. Foarte întunecată zi, rece şi cu ploaie, aşa că-mi

telefonează C.C. şi spune că nu putem pune plăci. Aseară făcusem promisiuni unora dintre

adresanţi.

19 noiembrie 2007, luni. Vreme foarte urâtă, frig şi vânt şi plouă de ieri, în

Bucureşti au căzut copaci, în ţară inundaţii. La TV despre încălzirea globală, în 2066

calota polară se va topi complet vara. Urşii polari vor dispărea, până acum vânau focile la

copcile de respiraţie, dar dacă nu va mai fi gheaţă, de unde să mai prindă foci? Aseară, la

Ateneu, ascultăm muzică medievală de la Curtea din Kracovia.

Nu ştiu ce-om face cu pusul plăcilor pe vremea asta haină.

Termin de citit partitura mea din Himera...., pe care mi-au dat-o acum două zile.

Iar Lidia a citit o parte din Scene..., impresionată de stil, de pregnanţa descrierilor, de

mesaj până la urmă.

Ora 13:30 – Primii fulgi de nea printre crengile arţarului spre care îmi ridic

privirile de câte ori sunt la calculator. I-au căzut toate frunzele, rămânându-i numai mari

ciorchini de seminţe, care abia sub vântul primăverii se lansează în zbor de elice, pe cele

mai imprevizibile traiectorii, uneori intrându-mi în casă...

Călușul oltenesc. Scurte consideraţii1

Dan - Dumitru Anastasescu

Introducere

Satul românesc, cu tot ceea ce înseamnă etnografie, reprezintă un element specific

național, care, alături de credința ortodoxă și limba de origine romanică, ne diferențiază pe

noi de celelalte state din Europa și din lume.

Folclorul, adică manifestarea tuturor obiceiurilor și creațiilor spiritualității populare

românești, s-a aflat, odată cu încreștinarea strămoșilor noștri, sub oblăduirea continuă a

Bisericii, care, prin diverse mijloace, a dat o formă creștină și unor datini sau practici,

provenite din cultul păgân al strămoșilor noștri.

Astfel, după cum este prezentat și în programul Concursului Național de Folclor

„Tradiție și spiritualitate în satul românesc”, organizat de către Patriarhia Română,

„Folclorul, ca parte a culturii populare, cântecul și dansul popular, costumul național

sunt valori inegalabile și incontestabile care riscă să se piardă în negura timpului, dacă

nu ne preocupăm, cu grijă, de valorificarea lor”.

Cu toate aceste lucruri, trebuie să fim atenți în ceea ce privește conservarea și

perpetuarea peste generații a tradițiilor și obiceiurilor, adică a folclorului în general,

deoarece pericolul de secularizare este unul iminent în perioada contemporană.

1 Articolul de față reprezintă un rezumat al lucrării: „Călușul oltenesc”, prezentată în cadrul Concursului

Național de Folclor „Tradiție și spiritualitate în satul românesc” (autor: Dan-Dumitru Anastasescu), organizat de către Patriarhia Română, pentru marcarea anului 2019, considerat drept anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.



Așa cum de-a

lungul istoriei,

biserica și școala,

ulterior și primăria,

s-au implicat activ în

viața satului,

contribuind la lumi-

narea și formarea

intelectuală a oame-

nilor, tot astfel, și în

perioada actuală,

aceleași instituții

maiestuoase ale

culturii noastre

românești, trebuie să

colaboreze în ceea

ce privește, așa cum

am amintit mai sus,

conservarea și

perpetuarea peste generații a tot ceea ce este specific național și frumos pentru poporul

român.

I. Scurt istoric al călușului

Călușul, în mod

tradițional, se execută în

perioada marii sărbători

creștine a Rusaliilor, având

un scop tămăduitor,

Spectaculosul dans al

călușarilor, cu numele

omonim, are, însă, rădăcini

foarte înfipte în decursul

istoriei, ținând de cultul unui

străvechi zeu cabalin, numit

în tradiția geto-dacă

”Căluș”, ”Căluț” sau

”Călucean”. Pentru a întări

acest aspect, trebuie să

menționăm că denumirile

costumului tradițional de

călușar poartă denumiri ce

amintesc de acest zeu geto-

dac, și, de asemenea,

mișcările și tropăiturile

jocului simbolizează com-

portamentul cabalin.

Unele izvoare istorice

medievale atestă practicarea

Căluşari pe străzile Slatinei (1978)

Căluşarii din Scorniceşti într-un spectacol la Corabia în

1980 (Arhiva Memoria Oltului)



acestui joc și cu diferite ocazii, de

exemplu, jocul executat de oștenii lui

Mihai Viteazul, numiți ”călușeri”, sub

conducerea lui Baba Novac, în

contextul sărbătorii organizate de

principele Transilvaniei, Sigismund

Bathory, în 1599, în vechea cetate a

Bălgradului (Alba-Iulia)2.

De asemenea, călușul era întâlnit

și în Moldova, precum mărturisea

marele umanist român, principele

Dimitrie Cantemir, purtând denumirea

de ”căluceni” 3.

Căluşul oltenesc şi muntenesc

are o arie mare de răspândire, cele mai

importante vetre căluşăreşti sunt

concentrate pe anumite văi: Valea

Cotmenei în judeţul Argeş, Valea

Iminogului, Valea Olteţului, Valea

Plapcei şi Valea Oltului în judeţul Olt,

cu o arie mai restrânsă şi în judeţele

Teleorman, Ialomiţa, Ilfov, Dâmboviţa,

Vâlcea, Giurgiu şi Dolj.

II. Componența grupului

Toate consemnările despre căluş

arată că în ceată numărul dansatorilor

era impar (5, 7, 9,

11 sau mai mulţi);

numărul includea

vătaful, mutul şi

stegarul, însă

ansamblul de

călușari din Teslui

a numărat 8, 10

sau chiar 18

persoane, deci un

număr par, lucru

specific județelor

Olt și Romanați4.

În Oltenia şi

Muntenia con-

ducătorul cetei

poartă numele de

”vătaf”. Acesta este de regulă cel care conduce, coordonează, instruieşte formaţia, acceptă

2 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Pentru literatură, București, 1968, p. 148.

3 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1976, p. 83.

4 https://calusul.cimec.ro/, accesat la data de 03. 04. 2019.

Trei imagini surprinzând căluşari din Ardeal

în anul 1934 (din revista Realitatea Ilustrată)

https://calusul.cimec.ro/



sau elimină căluşarii din

ceată. Funcţia de

”vătaf” a fost transmisă,

în unele situaţii, din tată

în fiu, cum este cazul

unei familii dintr-un sat

oltenesc, Oporelu. Nu

era însă numai o simplă

transmitere de atribuţii,

ci şi de secrete călu-

şereşti, acestea incluzând

măsurile coercitive şi

punitive aplicate călu-

şarilor, taina legămân-

tului şi cea a vindecării şi

mai ales a repertoriului

de joc. Au fost cazuri în

care vătaful a condus ceata 30-40 de ani, faima lor păstrându-se peste generaţii, cum este

cazul lui Codel Gogiu din satul Teslui5.

În căluşul din Oltenia şi Muntenia întâlnim un personaj mascat cu funcţii accentuat

ludice: ”mutul”. ”Mutul” este socotit un simbol al alungării sterilităţii prin etalarea

phallus-ului, existând credinţa că atingerea acestuia este aducătoare de fertilitate. Pe lângă

aceste simboluri el este cel care creează momentele comice pentru asistenţă, timp necesar

de odihnă pentru căluşari. ”Mutul” mai poartă uneori în mână o sabie de lemn vopsită în

roşu (poate un vestigiu al prerogativelor lui mai vechi sau o altă ipostază a phallus-ului)

sau în unele situaţii un bici ori alte obiecte cu caracter ritual6.

III. Însemne ale călușarilor (steagul, costumul, pintenii, zurgălăii etc.)

Principalul însemn al cetei de căluşari este steagul cu toate componentele acestuia

care prezintă o încărcătură magică şi sunt nelipsite din practicile profilactice sau curative:

pelin, usturoi, busuioc, frunze de nuc, spice de grâu.

Importanţa acestei efigii rezidă şi în păstrarea credinţei conform căreia, dacă unei

cete îi dispărea steagul, aceasta trebuia să se desfiinţeze. Pentru a nu se întâmpla acest

lucru, vătaful se îngrijea de alegerea unui stegar destoinic. Dar chiar şi contactul vârfului

cu pământul sau căderea steagului puteau să ducă la pierderea forţei grupului, de aceea se

recurgea în acest caz la repetarea momentului solemn al rostirii jurământului.

Un alt însemn principal al căluşarilor îl reprezintă ”costumul” acestora. Se

foloseşte un costum bărbătesc de sărbătoare la care se aplică elemente folosite numai cu

această ocazie: bete (fie montate în talie sub forma unei fustanele, fie doar încrucişate

peste bust) şi batiste (de obicei, date de mamele cu copii mici şi de fetele de măritat),

pălărie împodobită cu panglici şi mărgele (în trecut pălărie de paie, mai târziu, de fetru)7.

5 Istoricul familiei Gogiu este unul foarte interesant. Aceasta, la origini, este din Transilvania, venind în

secolul al XVII-lea la sud de Carpați, din cauza năvălitorilor maghiari. Primii ei membri au fost ciobani, întâlnindu-se printre ctitorii primei biserici din satul Teslui, numită Troița Ungureni. Codel Gogiu a fost cel mai longeviv vătaf al călușului din Teslui, conducând călușari din acest sat, în perioada interbelică, pe culmele profesionalismului.

6 Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 67. Din diferite discuții

cu vârstnicii comunei am constat faptul că în trecut, mutul călușului purta de fiecare dată o sabie, așa cum am menționat mai sus, vopsită în roșu, pentru a spori bunul mers al gospodăriei.

7 Petru Caraman, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995, p. 68.



Pintenii,

zurgălăii, ataşaţi

opincilor sau

prinşi de târsini,

ciucurii sau

clopoţeii fixaţi de

talie, batistele şi

betele, au avut în

trecut rosturi

magice de apărare

a dansatorilor şi

de alungare a

spiritelor rele din

vatra satului, dar

astăzi acestea

sunt accesorii care completează şi fac unică ţinuta vestimentară a căluşarilor8.

IV. Rolurile și funcțiile călușului

Se poate vorbi despre iniţiere în ceea ce priveşte codul cultural al societăţii

tradiţionale (credinţe, practici magice, relaţia cu sacrul şi comunicarea umană) a

participanţilor la căluş. Astăzi s-ar părea că accentul cade exclusiv pe iniţierea în dans,

încercându-se în acest fel păstrarea şi transmiterea jocului, a anumitor părţi care au rămas

în repertoriul curent. Şi totuşi faptul că obiceiul în ansamblul lui nu se practică în afara

cadrului festiv şi

mai ales acela că

Rusaliile, cu tot

cortegiul de

tradiţii, sunt

respectate de

toată suflarea

satului dovedesc

păstrarea şi a

altor componente

dintre cele deja

menţionate.

Căluşul

are rolul de a

asigura fertili-

tatea şi fecun-

ditatea. Acestea

sunt aduse,

conform credinţelor, de simpla prezenţă şi de jocul căluşarilor în curtea gospodarilor, în

jurul mesei pe care gazda pune grăunţe, lână, apă, sare, pelin, usturoi, folosite în hrana

animalelor sau la însămânţatul din anul următor.

Pe lângă acestea, unic în județul Olt este faptul că ceata căluşarilor nu joacă la

fiecare casă, ci doar acolo unde sunt chemaţi / aşteptaţi sau unde stabileşte vătaful să

8 Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții populare, Vol. 1, Ed. Știința, Chișinău, 1991, p. 437.

Căluşari în spectacol pe stadionul ,,1 Mai” din Slatina cu ocazia

sărbătoririi a 600 de ani de atestare documentară a oraşului (25

mai 1968).

Căluşari la 1866, fotografiaţi de Carol Popp de Szathmary (după

revista Magazin Istoric, nr. 2/1983)



meargă, iar

jocul se face la

poarta gospo-

dăriei respecti-

ve şi nu în

curte, marcând-

o prin legarea

steagului de

poartă. La

solicitarea ex-

presă a gazdei

grupul intră în

fiecare încăpere

a casei, se

aşează pe pat,

lasă gospodinei

pelin şi usturoi

pentru sporul şi

protecţia familiei şi execută anumite scene rituale.

Acelaşi rol de stimulare a fertilităţii şi fecundităţii este asigurat de mut al cărui

phallus-ul îl atingeau femeile care nu aveau copii, cât şi prin purtarea în jurul taliei a unei

salbe cu clopoţei, sau a unui ciucure care avea o mişcare lascivă în timpul dansului.

Dansului căluşarilor îi este atribuită funcţia profilactică datorită purtării betelor luate

de la femei, considerându-se că odată jucate, acestora li se vor asigura calităţi

taumaturgice şi apotropaice. Jucatul tichiilor copiilor, prinderea femeilor şi bărbaţilor în

hora finală, faptul că se dau copiii în braţe în timpul jocului sau sunt plătiţi dansatorii să

treacă peste ei, jocul în jurul anumitor obiecte prin care acestea capătă putere de vindecare,

de atragere a forţelor benigne, toate acestea subliniază funcţiile complexe ale obiceiului9.

Unul dintre momentele cele mai interesante din cadrul ritualului este jocul pentru

vindecarea celor ”luaţi din căluş”. Ritualul are două etape: diagnosticarea şi vindecarea.

Sunt situaţii când diagnosticarea se face prin muzică, bolnavul reacţionează la anumite

melodii căluşereşti, iar vindecarea se face prin dans, căluşarii execută dansul respectiv la

capul bolnavului, în jurul lui, peste el, până când unul sau mai mulţi căluşari cad, ca semn

că boala a trecut asupra lui, fie până când bolnavul se ridică sau puiul negru de găină

moare10

.

Pentru acest ritual se folosesc o oală nouă cu apă, pelin şi usturoi mestecat de

căluşari şi o găină (pui) neagră, care se pune la capul celui luat din căluş. La sfârşitul

ritualului de vindecare, oala este spartă şi găina sau puiul sunt sacrificaţi semn că ritualul a

luat sfârşit şi vindecarea a avut efect asupra bolnavului. Interesant este faptul că spre

deosebire de alte localități, în Teslui, ceata de căluşari nu acţionează când este chemată,

decât după ce ”diagnosticase ritual” cazul şi era sigură de intervenţia pocitoare a ielelor.

Ea intervine, deci, nu pentru a vindeca întâmplător pe oricine şi de orice boală, căci ”ea nu

vindeca decât pe cel ce a călcat interdicţia de muncă în perioada Rusaliilor şi a fost pocit

de iele”11

.

9 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 159.

10 A. Lambrior, Studii de lingvistică și folcloristică, Ed. Junimea, București, 1976, p. 96.

11 Petre V. Ștefănucă, Folclor și tradiții . . ., p. 438.

Căluşarii din Optaşi (reproducere din revista Meteor, nr. 1/1992, p. 7)



V. Forma de ansamblu a călușului

Căluşarii sunt dispuşi în monom pe linia unui cerc. Este singurul joc din partea de

sud a României în care dansatorii sunt aşezaţi în asemenea formaţie. În funcţie de spaţiul

unde se joacă, desenul coregrafic se adaptează la spaţiul respectiv.

Căluşul oltenesc are în componenţă numai bărbaţi, cu vârste diferite, unic în partea

de nord a județului Olt, este faptul că la colindat sunt acceptați și copiii pentru a fi inițiați

în aceste taine ale jocului. Căluşarii sunt liber repartizaţi în spaţiu, priza specifică căluşului

este cu sprijin în bâtă, cu bâta într-o mână (de regulă în dreapta) sau în ambele mâini. În

satul Teslui există mişcări de căluş la care căluşarii se prind câte doi cu sprijin în baston şi

priză pe mâna stângă.

VI. Mișcări efectuate de călușari

Din punct de vedere spaţial, căluşul se desfăşoară bilateral şi pe loc. Tempoul este

unul alternant în funcţie de secţiunea care se execută, plimbarea se execută animato,

mişcarea, în tempo vivace, sârba, în tempo allegro12

.

Construcţia este una dezvoltată. În forma lui arhaică dansul căluşeresc avea o

construcţie realizată prin alternarea a două secţiuni, plimbarea şi mişcarea, fiecare mişcare

fiind precedată de un fragment de plimbare de 4 – 8 măsuri, mişcarea propriu-zisă fiind

construită după o structură compusă din introducere, mişcare, final, construite pe 8 – 16

măsuri muzicale. Astăzi căluşul este structurat pe două secţiuni de sine stătătoare,

plimbarea şi mişcarea, fiecare fiind construită diferit. Plimbarea pe un fragment între 3 şi 5

fraze muzicale, mişcarea între 4 şi 8 fraze muzicale. În cadrul călușului practicat în Teslui

apare sârba din căluş, aceasta fiind structurată pe 2 – 4 fraze muzicale13

.

Căluşul are o mare frecvenţă a pintenilor pe sol sau în aer, motiv cinetic de bază ce

determină un înalt grad de dificultate şi vigoare, paşi bătuţi, sărituri, bătăi pe sol, mişcări

executate din culcat pe spate sau în faţă, deplasări mari pe linia cercului.

Mişcările cinetice predominante sunt: paşi săriţi, încrucişaţi în faţă şi în spate, paşi

vârf-toc, plimbări bilaterale, pinteni, bătăi în acord şi accentuate cu lăsarea greutăţii,

fluturări, rotaţii.

O particularitate caracteristică obiceiului este determinată de rolul comenzilor.

Acestea sunt determinante în execuţia şi succesiunea figurilor, deşi în cele mai multe

situaţii succesiunea acestora este prestabilită şi se execută în ordinea respectivă14

.

VI. „Încreștinarea” sau valoarea creștină a călușului

Călușul, așa cum am amintit, este un joc tradițional cu scop, în special, tămăduitor,

desfășurându-se în perioada marii sărbători creștine a Rusaliilor, dându-ne astfel seama că

acesta are și un caracter religios-creștin.

Astfel, un argument pentru a întări aceste lucruri, este credința populară care atestă

faptul că, dansatorii căluşari se află în duşmănie cu demonii şi celelalte forţe ale răului,

fiind ostaşi ai lui Hristos ce îşi găsesc adăpostul sub acoperirea Bisericii. De asemenea,

unele izvoare istorice numesc această credinţă în puterea vindecătoare a căluşarilor:

„eres”, „superstiţie”, „credinţă în farmece”, în realitate mărturiile atestă faptul că lucrarea

se făcea cu binecuvântarea preotului, sub semnul credinţei ortodoxe. Astfel, preoții din

lumea rurală încurajau acești oameni care luptau împotriva răului (demoni, strigoaice, boli

etc.), plasându-i sub ocrotirea Bisericii. În acelaşi timp, existenţa cazurilor de vindecare,

categoric recunoscută și de umanistul moldovean Dimitrie Cantemir, arată, în viziunea sa,

12 Mircea Eliade, De la Zalmoxis . . ., p. 161. 13 Ion Ghinoiu, Călușul/ Le Căluș - Istorie și documente, Ed. Fundației Universitatea pentru toți, Slatina, 2003, p.

67. 14 Ion Ghinoiu, Călușul/ Le Căluș . . ., p. 69.



că era vorba de mult mai mult decât de „superstiţii”, punând pe seama binecuvântării pe

care călușarii o luau de la preoți, respectivele vindecări, tămăduiri sau chiar minuni15

.

Astfel, această încreștinare a călușului este palpabilă și în județul Olt, ca și în

majoritatea zonelor unde se practică acest joc tradițional, într-un fel sau altul, manifestarea

dansului popular aflându-se într-un puternic dialog cu credința creștin-ortodoxă, care a

preluat vechile sărbători și obiceiuri păgâne și le-a modelat astfel încât să ia o formă

creștină.

Astfel, înainte de începerea jocului și a colindatului, în ziua de Rusalii, călușarii

merg la biserică, în costume călușerești, unde primesc binecuvântarea preotului și unde

cer puterea și ajutorul divin în vederea realizării scopului tămăduitor. De asemenea, la

finalul zilelor călușului, adică după o săptămână, călușarii se întorc la biserică, unde îi

mulțumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul acordat în actele de tămăduire și vindecare

exercitate, și, la ieșirea din biserică, în pridvorul acesteia, rostesc jurământul de călușari,

pe toiagul vătafului, anume, că la anul viitor, prin ajutorul divin, se vor întâlni și vor

colinda, tot în aceeași formație.

Concluzii

Prin articolul de față am încercat să realizăm o scurtă descriere a ceea ce înseamnă

dansul popular al călușului, în special, cum s-a manifestat și cum se manifestă acest obicei

în județul Olt.

Astfel, am detaliat ceea ce însemnă călușul, prezentând întregul ritual, de la ceea ce

înseamnă componența costumului și până la încreștinarea acestui obicei, pe lângă aceste

detalii tehnice despre căluș.

Așadar, credem că aducem ceva nou în ceea ce privește cercetarea etnografică a

României și, în special, a județului Olt, considerând că jocul tradițional al călușului ar

trebui să se bucure de o mai mare popularitate în rândul tinerilor.

Bibliografie

I. Lucrări generale și speciale:

1. CANTEMIR, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, București, 1976;

2. Călători străini despre Țările Române, Vol. VI, Ed. Științifică și Enciclopedică,

București, 1976;

3. DAICOVICIU, Hadrian, Dacii, Ed. Pentru literatură, București, 1968;

1. ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, București,

1995;

2. CARAMAN, Petru, Studii despre folclor, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1995;

3. GHINOIU, Ion, Călușul/ Le Căluș - Istorie și documente, Ed. Fundației

Universitatea pentru toți, Slatina, 2003;

4. LAMBRIOR, A., Studii de lingvistică și folcloristică, Ed. Junimea, București,

1976;

5. ȘTEFĂNUCĂ, Petre V., Folclor și tradiții populare, Vol. 1, Ed. Știința, Chișinău,

1991.

II. Site-uri web:

1. https://calusul.cimec.ro/, accesat la data de 03. 04. 2019.

15 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei . . ., p. 89.

https://calusul.cimec.ro/



Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrlui Naţional din Caracal (1945)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

La 6 ianuarie 1945 era programat să ajungă la Caracal turneul trupei lui Vasile

Brezeanu16

. În programul trupei figura

piesa Un băiat de viaţă, comedie în trei

acte de Arnold şi Bach iar trupa era

compusă din: Vasile Brezeanu, Aurel

Decu, George Russanda, Jean

Niculescu, V. V. Cigalia, Graziella

Andronescu şi Mimi Petrescu. Din

itinerariul turneului vedem că s-a jucat

şi la Slatina pe 3 ianuarie şi la Corabia

pe 4 şi 5 ianuarie. Un anunţ în acest

sens apare şi în presa locală17

.

Tot un anunţ din presa locală ne

semnalează că în amfiteatrul Liceului

,,Ioniţă Asan” din Caracal va avea loc la 7 ianuarie 1945 spectacolul ,,Dansul morţii”,

susţinut de o trupă condusă de G. Ciprian18

.

Trupa locală condusă de Virgil Prica a dat un frumos spectacol la 23 şi 24 ianuarie

1945 după cum citim într-o publicaţie şcolară19

: ,,Pentru mărirea fondului Societăţii, trupa

locală de teatru, în frunte cu domnişoara Coca Gheorghiu şi dl. Virgil Prica, s-a oferit să

dea un spectacol, sub auspiciile Societăţii Culturale Haralamb G. Lecca. Spectacolul a

avut loc în zilele de 23 şi 24 ianuarie 1945, repurtând un mare succes de public.

Protagonişti rolurilor, Coca Gheorghiu şi Virgil Prica, au fost aplaudaţi la scenă

deschisă, trupa întreagă obţinând cel mai mare succes din cariera ei teatrală. Încasările

au însemnat suma de 112 300 lei, iar la cheltuieli 49 120 lei, rămânând un beneficiu net

de 63 180 lei. Cota cuvenită societăţii noastre: 31 590 lei. Societatea Culturală Haralamb

G. Lecca mulţumeşte şi pe această cale trupei locale de teatru, şi în special domnişoarei

Coca Gheorghiu şi d-lui Virgil Prica, pentru modul cum au ştiut să înţeleagă apelul ce

le-a fost adresat. Interpreţii rolurilor, în afară de Coca Gheorghiu şi Virgil Prica, au fost:

Nina Sorescu, Stelu Dumitrescu, Nelu Bontaş, Adrian H. Dumitrescu şi Iancu Ianculescu.

Muzica a fost adaptată textului de către Radu Şerban”.

16

S.A.N.I.C. fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 8/1944, fila 333. 17

Ziarul local Libertatea Romanaţului , nr. 7/27 dec. 1044, publica următorul anunţ: ,,În ziua de 6 ianuarie 1945 turneul teatrului A.B.C. din Bucureşti va reprezenta comedia ,,Un băiat de viaţă” cu V. Brezeanu”

18 Libertatea Romanaţului, nr. 5-6/decembrie 1944.

19 Anuarul Societăţii Culturale Haralamb G. Lecca a elevilor liceului Ioniţă Asan, 1945-1946, p. 11. Mai

puţin cunoscut este faptul că un Anuar al aceleiaşi societăţi pe 1944-1945 a fost cenzurat şi nu a mai apărut (vezi adresa prefecturii Romanaţi din 6 octombrie 1945 către direcţia Liceului Ioniţă Asan, S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 220/1945, fila 46);

Anunţ apărut în ziarul local Libertatea

Romanaţului



Despre starea localului în această periodă, ne oferă informaţii un articol din ziarul

Romanaţul20

, semnat de căpitanul Iliescu, în care citim: ,,Nu vă chem dragi cititori să

vedeţi vreo comedie sau vreo revistă, vreo dramă sau tragedie, ci să vizitaţi teatrul aşa

cum se prezintă astăzi. Ca să ştiţi cu toţii de ce nu puteţi folosi acest scump tezaur de

lumină, v-aţi pus vreodată asemenea întrebare? Unii da, alţii nu (şi aceştia sunt cei mai

mulţi, din păcate). Din nefericire, nepăsarea noastră, caracteristică pentru ceea ce este

frumos, înălţător, civilizator, şi care ar trebui să formeze mândria noastră ca cetăţeni,

această cruntă nepăsare, zic, a cuprins în vârtejul ei şi perla de clădire care poartă pe

frontispiciu numele atât de pretenţios ,,Teatru Naţional”. Cine din dumneavoastră nu a

simţit în suflet o tresărire de plăcere şi mândrie chiar, când pe la chindie, privind agale

către apus de-a lungul străzii ce merge către parc- din colţul de trotuar al magazinului

,,Petrică”- ochiul se opreşte impresionat pe masiva şi cocheta clădire a teatrului

comunal? Proiectat pe un fond de cer roşietic, teatrul ne pironeşte o clipă pe loc şi ne

obligă să-l admirăm. Puţine oraşe din ţară au asemenea clădiri. Dar care le au, ştiu să le

şi îngrijească. Nu te mulţumi dragă cetăţene cu privirea de o clipă ce ai aruncat-o fugar

din afară teatrului, ci ai răbdare să intrăm puţin şi înăuntru. Vei vedea că maiestoasa

clădire, atât de mândră pe dinafară, trăieşte pe dinăuntru o sumbră tragedie. Să

deschidem uşile de la intrare. Bietele uşi, de mult scorojite, prin scârţâitul lor discret, par

a scoate un dureros suspin, foarte uşor de perceput de acel ce simte de la primul pas

drama teatrului nostru. Sala de la intrare, de bine de rău, se prezintă în condiţiuni

satisfăcătoare, deşi tencuiala, începând de la temelie un metru în sus, a început să se

macine din cauza igrasiei. Să urcăm scările din dreapta, pe culoarul de la parter, în

spatele lojelor. Veţi vedea pardoseala de mozaic crăpată pe mijloc şi puţin burduşită către

centru. Să intrăm în loji. Toate sunt cam la fel. Cu tapiţeria învechită, ruptă. Stâlpii

despărţitori, în majoritate despuiaţi de podoabele lor de stuc. Balustradele, capitonate

altădată cu catifea, acum arată ochiului un aspect jalnic. Uşile de loji fără mânere, cu

oglinzile ciobite şi zgâriate. Pe culoare, tencuiala zidurilor mâncată de umezeală, ne

arată nepăsarea cu care a fost maltratat bietul teatru aproape cinci decenii. Dacă te urci

mai sus, vei vedea una din cele două cupole mici (pe dinăuntru) cu tencuiala grav de tot

avariată şi cu bucăţi mari desprinse din ea, unele gata să cadă. Dacă intri în foier, te

înfiori. De te urci pe scenă, rămâi uluit. Ai impresia că au trecut pe aici vandalii.

Decorurile nerevizuite şi nereparate de cel puţin treizeci de ani, aşa că prezintă astăzi

spectacolul unor biete trenţe. Mobilierul compus din cele câteva canapele şi fotolii, strict

necesare unui teatru bun, sunt aşa de distruse şi sfărâmate, încât se pot numi reformate.

Camerele artiştilor lipsite de orice cochetărie şi confort. Una singură are o sobă de

teracotă. Însă partea cea mai gravă, care face teatrul inactiv în cel mai propice sezon de

viaţă artistică pe scenă, este defectuozitatea caloriferului. Cred că, tot ca şi restul

utilajului teatrului, acest calorifer nu a fost revizuit de la înfiinţarea lui. Dacă an cu an,

edilii oraşului ar fi prevăzut o sumă cât de modestă pentru întreţinerea teatrului şi i-ar fi

dat un director, sau un intendent cu suflet, lucrurile nu ar fi ajuns în această stare

20

,,Hai să vedem Teatrul Comunal”, de cpt. Iliescu, în Romanaţul nr. 5-8/15 februarie 1945



jalnică. O reparaţie strict necesară, sumară a teatrului, în special a caloriferului şi a

maşinilor, costă peste cinci milioane astăzi. De unde bani? De unde bani? Ce este de vină

o clădire aşa de importantă să se năruie, să se macine din cauza nepăsării noastre

criminale? Două lucruri au rămas intacte, cum au fost de la început în măreţul nostru

teatru: cortina şi ecoul. Da, ecoul. Voind să verific personal acest lucru, m-am oprit pe

scenă şi nu ştiu cum mi-au venit în minte

versurile neuitate ale lui Eminescu: ,,Voi

sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte

fameni/ I-e ruşine omenirii să vă zică vouă

oameni!” Verificasem puterea ecoului şi eram

satisfăcut, când deodată aud un teribil hohot

de râs. Râs lugubru, care mi-a făcut părul

măciucă pe cap şi care mă obligase să o iau la

sănătoasa pe scara de serviciu... Când îmi

arunc ochii după scară în subsolul scenei

teatrului m-am dumirit şi mi-am recăpătat

sângele rece. Hărmălaia şi hohotele de râs

care mă băgaseră în toate boalele le scoteau

urnele- da, da- urnele de votare, singura

noastră comoară din trecut şi viitor. Ele îşi au

azilul comod şi fericit acolo unde altădată

trecea umbra lui Hamlet!”

Filiala Caracal a Apărării Patriotice solicita prefecturii Romanaţi sala Teatrului

Naţional pentru data de 15 august 1945, pentru un concert al tenorului Ionel Micu- prim

Afişul spectacolului din 15 august

1945

Cererea Apărării Patriotice, filiala Romanaţi pentru spectacolul din 15 august 1945



tenor al Operei Române din Cluj şi al Lolei Costescu- ,,soprană de coloratură”21

. Cu

acest prilej s-a improvizat şi un afiş.

Evenimentele politice ale acestui an (instaurarea prin forţă a prefecţilor comunişti,

instalarea primului guvern pro-comunist, încheierea războiului) au marcat şi capitala

judeţului Romanaţi. Foarte activ se arată pe teren propagandistic Ion Popescu-Puţuri din

partea Partidului Comunist Român. Acesta a ţinut o conferinţă despre Lenin la Corabia la

21 ianuarie 1945 în sala festivă a primăriei oraşului. În ziua de 28 ianuarie 1945, Popescu-

Puţuri însoţit de dr. Macavescu şi Ilie Olteanu luau contact cu muncitorii din gara C.F.R.

Piatra-Olt. La 4 februarie a participat la marea întrunire a F.N.D. de la Caracal vorbind

despre necesitatea înfăptuirii reformei agrare încă din primăvara acestui an, îndemnând

ţăranii participanţi să constituie comitete săteşti şi să treacă la identificarea moşiilor ce

trebuie expropriate, precum şi a orfanilor, văduvelor şi sătenilor ce trebuie împroprietăriţi.

La această întrunire, Popescu-Puţuri a cerut constituirea unui guvern al F.N.D. şi instalarea

unui prefect din partea aceleiaşi coaliţii politice, lucru pe care guvernul actual l-a respins.

Avocatul Ilie Olteanu a dat citire moţiunii înaintate guvernului.

O întrunire similară a avut loc şi la Balş la 29 ianuarie şi la Corabia la 11 februarie

1945. La ultima, ţinută la sala Traian, au participat circa 1000 de persoane. S-a cerut

guvern F.N.D. care să obţină repatrierea prizonierilor români din Rusia.

La 23 februarie 1945 sărbătorindu-se Ziua Armatei Roşii, A.R.L.U.S. a organizat

în amfiteatrul Liceului Ioniţă Asan un mare festival artistic. Cu acest prilej a susţinut o

conferinţă despre Armata Roşie colonelul Vasiliev, preşedintele comisiei aliate de control.

La 24 februarie 1945 a avut loc la Caracal o mare întrunire a F.N.D. cu scopul de a

instaura prin

forţă un nou

prefect. La ora

10 a avut loc o

întrunire la sala

cinematografului

Apollo, la care

au participat

circa 2000 de

ţărani conform

presei F.N.D.

Au luat cuvântul:

avocatul Ştefan

Prună (Frontul

Plugarilor),

avocatul Ilie

Olteanu (Uniunea Patrioţilor), dr. M. Macavescu (P.S.D.), I. Popescu-Puţuri (P.C.R.).

Apoi participanţii au manifestat pe străzile oraşului cerând demisia guvernului Rădescu şi

21

S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 220/1945, fila 28

Demonstraţii în centrul oraşului Caracal (1945). În fundal- Teatrul

Naţional.



jucând Hora Unirii în faţa Prefecturii. După aceasta ,,manifestanţii se îndreaptă spre

Teatrul Naţional şi revin pe strada C. Poroineanu spre Piaţa Unirei. Din prefectură s-au

tras salve de arme automate. S-a tras în plin şi s-a ochit. Soldaţii au tras în aer. A fost

împuşcat cu un pistol automat în dreptul uşii Ştefan Dobrescu din Grozăveşti. Săteanul

Mincu Ion din Dobrosloveni a primit o rafală de gloanţe în coapsa stângă de la etajul

prefecturii; după câteva ore a încetat din viaţă. El a fost împuşcat la cca 70 m. de

prefectură. Alţi doi săteni au fost grav răniţi în dreptul tipografiei Neagoe, la peste 100 m.

de prefectură, anume sătenii Grăjdănescu şi Mica Ion. Autorităţile în cap cu prefectul

Ulmeanu, colonel Sp. Popescu şi procurorul Movilă au trucat o tentativă de violenţă la

uşa prefecturii spre a justifica asasinatele. Nu merge! Cine a tras? Cine sunt ucigaşii? O

anchetă serioasă va stabili acest lucru şi ucigaşii îşi vor primi pedeapsa fără cruţare22

”.

O serbare organizată de filiala Romanaţi a P.S.D. a avut loc la 3 martie 1945.

Scopul declarat al manifestării era de a se strânge fonduri în vederea reclădirii unei

localităţi distruse din U.R.S.S. şi a avut loc în saloanele clubului din clădirea Minerva.

Instaurarea guvernului Groza la 6 martie 1945, primul guvern majoritar comunist

din România, a dat curaj forţelor politice româneşti aservite U.R.S.S. Astfel, duminică 1

aprilie 1945, Frontul Naţional Democrat a organizat la Caracal o întrunire. La ora 10 s-a

oficiat un parastas la biserica Sf. Treime pentru ţăranii Ştefan Dobrescu şi I. Mincu, căzuţi

la asaltul prefecturii. Apoi participanţii s-au adunat la Teatrul Naţional unde prefectul Ilie

Olteanu a ţinut un discurs elogiind activitatea guvernului Groza şi reforma agrară. În

aceeaşi notă a fost şi discursul lui M. Macavescu (P.S.D.). Avocatul Ştefan Prună a propus

ca două străzi din

Caracal să poarte

numele lui Şt.

Dobrescu şi al lui

Ion Mincu. Mai

mult, propune ca

satul Drăghiceni să

se numească

Dobreşti iar satul

Dobrosloveni să se

numească

Minculeşti ,,în semn

de omagiu pentru

ţăranii omorâţi din

ordinul asasinului

22

Libertatea Romanaţului nr. 11/10 martie 1945; despre acelaşi eveniment, a se vedea şi varianta procurorului Movilă (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 75/mai 2018, p. 54) care arată că Dobrescu era mort în momentul tragerii, sugerând că a fost împuşcat de cineva din mulţimea de manifestanţi, căci aceştia aveau arme. Acest detaliu trebuie pus în legătură şi cu un alt document identificat de noi la Arhivele Naţionale din Bucureşti, document în care se vorbeşte despre pistolul lui I. Popescu-Puţuri, pe care acesta îl donează. Muzeului de Istorie al P.C.R. În actul de donaţie se specifică faptul că ,,Acest pistol a fost folosit la asaltul prefecturii din 24 februarie 1945”.

Comitetul Apărării de pe lângă spitalul de răniţi Caracal (1945).

De la dreapta: Maria Popescu-Puţuri, Dobre (Corabia), Popa

(Corabia), Vela (Corabia), Elena Puican (Caracal), Elena

Bălănescu (Caracal) ş.a.



Rădescu23

”. A fost prezent şi ministrul agriculturii din guvernul Groza, plugarul R. Zăroni,

ca şi Ion Popescu-Puţuri.

Capitula-

rea Germaniei şi

încheierea răz-

boiului în Europa

au fost sărbătorite

şi la Caracal la 9

mai 1945. La ora

9 a avut loc un

mare miting în

piaţa Unirii unde

,,în jurul tribunei

s-au masat

sindicatele cu

drapele şi fanfara

muncitorească, o

mare mulţime de cetăţeni umplând Piaţa Unrii. Un sobor de preoţi a aficiat o slujbă

religioasă aducând mulţumiri Domnului pentru victorie şi pace. Apoi au ţinut cuvântări:

dl. Ilie Olteanu- prefectul judeţului, dl. colonel Gheorghiu în numele armatei, tov. Jean

Gross în numele Sindicatelor Unite, tov. Popescu-Puţuri în numele Frontului Naţional

Democrat. Dl. col. Vasiliev, preşedintele comisiei aliate de control, a arătat

însemnătatea victoriei armatelor aliate contra fascismului german. D-sa subliniază frăţia

de arme româno-sovietică. Mulţimea a manifestat în mod entuziast pentru M.S. Regele

Mihai I, Mareşalul

Stalin şi conducătorii

marilor naţiuni

aliate. Seara a avut

loc omare retragere

cu torţe organizată

de sindicate24

”.

Din presa

locală desprindem

informaţii sumare

despre câteva

spectacole care au

avut loc la Caracal în

cursul lunii mai

1945. Astfel, în

23

Libertatea Romanaţului, nr.14/1 mai 1945. 24

Libertatea Romanaţului nr. 15-16/15 mai 1945.

Ion Popesu Puţuri la un miting de susţinere a F.N.D la Caracal

în faţa Teatrului Naţional (aprilie 1945)

Miting de susţinere a F.N.D. la Caracal (1945)



cadrul acţiunii ,,Totul pentru front, totul

pentru victorie”, un grup de diletanţi

locali (Coca Gheorghiu, Virgil Prica) au

jucat comedia muzicală Săracul Gică.

Un cronicar anonim nota: ,,Câteva

cuplete şi orchestra jazz Excelsior au

făcut ca spectatorii să plece mulţumiţi

de la reprezentaţie25

". Aceeaşi sursă

indică faptul că ,,la 20 mai se joacă pe

scena Teatrului Naţional piesa Potopul

cu Bety Frednov Al. Finţi. Biletele la

I.G. Ben26

”. Un alt anunţ preciza că ,,În

curând, ansamblul Teatrului Victoria

din Bucureşti, în frunte cu Leny Caler şi

George Vraca joacă puternica dramă

Rebecca. Biletele la Eliodor

Florescu27

”.

La 6 august s-a organizat la

Teatrul Naţional din Caracal o mare

întrunire a F.N.D. la care ,,au luat parte

câteva mii de ţărani din judeţ, delegaţii

din oraşele Corabia şi Balş, precum şi

membrii sindicatelor muncitoreşti.

Adunarea a fost prezidată de d. Florea

Neagu, primarul oraşului28

”. Au mai

vorbit: G. Stancoveanu (P. C.R.), lt. col.

Niţescu (P.N.L. Tătărăscu), prof. M. Mihălescu

Ţui (P.N.Ţărănesc), avocatul Ştefan Prună

(Frontul Plugarilor), dr. M. Macavescu

(P.S.D.), Jean Gross (Sindicatele Unite), preot I.

Andreescu, Diaconu (primar comuna Leu) şi

Ilie Olteanu (prefect).

25

idem 26

idem 27

idem 28

Libertatea Romanaţului nr. 17-19/27 iunie 1945

Ştampila organizaţiei P.S.D.

Romanaţi (1945)



În organizarea organizaţiei de Romanaţi a Tineretului Progresist Român, în seara

zilei de 25 august 1945 s-a jucat la Teatrul Naţional din Caracal piesa lui Tudor Muşatescu

şi Sică Alexandrescu Figura de la Dorohoi, comedie în 3 acte. În cererea înaintată

prefecturii29

se solicita aprobarea de a fi prezentată şi la Corabia şi la Balş. Arnjamentul

muzical era semnat de Radu Şerban iar din distribuţie făceau parte: Dussy Agura, Gica

Bălănescu, Vera Agura, Elidia Buga, Tudorel Ionescu, Nichi Frunzetti, Valeriu Ruţă,

Stellu Dumitrescu, Ion Stoica, Dorel Sterie, Mitică Negoescu.

Cu ocazia împlinirii unui an de la înfiinţarea sindicatelor muncitoreşti, la 1

septembrie 1945 a avut loc o serbare la Teatrul Naţional, probabil cu participarea liderilor

comunişti locali. Se pare că discursurile acestora au fost întrerupte de vociferări, căci în

septembrie 1945, Elena P. Rădulescu-Puican, ,,văduvă din Caracal, domiciliată în str.

Regele Mihai I, nr. 44” declara referitor la o întrunire ce avusese loc la Teatru

următoarele30

: ,,de când am intrat în sala Teatrului, individul Constantinescu Nicolae a

adus imjurii şi deprecieri la adresa oratorilor ce s-au succedat la tribună, şi atunci când a

vorbit prefectul judeţului, şi a spus că o să se termine şi cu guvernul acesta. A auzit

aceasta d-nii martori de la portărei şi Nae Marinescu de la judecătorie. Aceasta îmi este

declaraţia ce susţin şi semnez propriu.” Trebuie să remarcăm, analizând acest document,

diferenţa dintre semnătura executată cu scris nesigur şi aproximativ şi textul propriu-zis al

declaraţiei- lucruri ce ne împing spre concluzia unei înscenări. Pe baza declaraţiei s-a

încheiat un proces-verbal de către Ion G. Dumitrescu, comisar ajutor în poliţia oraşului

Caracal care, cercetând cazul, l-a identificat pe făptaş, în persoana lui Nicolae

Constantinescu ,,factor rural la oficiul P.T.T. Caracal”. Doi informatori locali au dat

declaraţii

incriminatoare,

în vreme ce

învinuitul a

declarat

,,Recunosc că

am fost la

Teatru la

serbare dar nu

ţin minte dacă

am vorbit,

fiindcă eram

beat. Nu fac

politică şi nici

nu am făcut

vreodată. Ştiu

că pe dl. prim-

29

S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 220/1945, fila 36 30

S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Judeţului Romanaţi, dosar 220/1945, fila 15

Ion Popescu-Puţuri şi susţinătorii F.N.D. sărbătoresc Ziua Victoriei

la Caracal (9 mai 1945)



ministru îl cheamă Petre Groza dar nu ştiu nici un alt membru al guvernului cum îl

cheamă. Nu urăsc guvernul şi nici o organizaţie susţinută de guvern şi repet că nu-mi pot

da seama cât de vag de cele ce am vorbit31

”.

Uniunea Tineretului Social Democrat, filiala Caracal cerea prefecturii sala

Teatrului Naţional pentru data de 29 septembrie 1945, urmând a se reprezenta piesa

Dezertorul, de M.

Sorbul. Totodată se

cerea dreptul de a o

reprezenta şi la

Corabia şi Balş.

Precaut, în

rezoluţia sa,

prefectul cere să se

verifice dacă piesa

nu figurează printre

publicaţiile ce

trebuiesc retrase32

.

Şeful de cabinet nota pe aceeaşi cerere că ,,Atât piesa cât şi autorul nu sunt trecute în lista

cu publicaţiile ce urmează a fi retrase din circulaţie conform ordinului nr. 111. 855 cu

care s-au trimis listele. Rog a se da cuvenita aprobare”.

Revenind la spectacolele găzduite de Teatrul Naţional, menţionăm un articol din

presa locală33

care aminteşte spectacolele lunii octombrie 1945: ,,Săptămâna aceasta au

avut loc pe scena

Teatrului Naţional

trei spectacole:

1. Teatrul Naţional

din Craiova cu

Punctul Negru, cu

un ansamblu de

elită în frunte cu

maestrul Mişu

Fotino, Remus

Comăneanu şi

Ovidiu Rocoş;

2. Ovid Brădescu cu Suprema Forţă34

şi comedia Dumnezeu să-l ierte, cu vestitul

31

Idem, filele 13-14 32

S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 220/1945, fila 41. Menţionăm că în lunga listă a publicaţiilor interzise după 23 august 1944, figurează şi volumul Poeme de pe front scos de Virgil Carianopol la editura Bucur Ciobanul (editura lui Mihai Drumeş).

33 ,,În loc de cronică dramatică”, în Libertatea Romanaţului din 1 noiembrie 1945.

Ion Popescu Puţuri la funeraliile lui Şt. Dobrescu la Drăghiceni

(1945)

Ion Popescu-Puţuri şi soţia defunctului Şt. Dobrescu

la Drăghiceni (februarie 1945)



ansamblu local al lui Virgil Prica. În fruntea acetui ansamblu au cules aplauze: Silvia

Silvian- vedeta trupei, Zozo Drăgan şi Nina Socescu, domnii Virgil Prica, Miki Frunzetti,

Dorel Ionescu, Stelu Dumitrescu;

3. Câteva melodii plăcute ale tânărului compozitor local Radu Şerban, cântate cu

nerv de domnişoara Silvian, au pigmentat apreciabil spectacolul. Încasările au fost în

sprijinul echipei locale de fotbal Răsăritul”.

Încet dar sigur, orice urmă de viaţă democratică dispare şi la Caracal. Cererile

organiza-ţiilor locale P.N.L. şi P.N.Ţ. de a se aproba reapariţia ziarelor Viitorul

Romanaţului şi

Aurora Roma-naţului

sunt respinse. La fel

cererea de a organiza

la 8 noiembrie 1945

un miting la Caracal

pentru Regele Mihai

este respinsă.

Circularele primite la

prefectură sunt tot

mai drastice în

privinţa organizării

de spectacole,

cenzura este foarte

severă. Este permisă

doar apariţia revistei Zorile Romanaţilor, inofensiva revistă a învăţătorilor scoasă la

Celaru de Marin Georgescu.

O cerere35

a organizaţiei locale a P.N.L. C-tin Brătianu prin care se solicita

prefecturii aprobarea unei întruniri la Teatrul Naţional duminică 18 noiembrie 1945, este

respinsă. Chiar şi programul inofensivelor serbări şcolare trebuia raportat şi aprobat de

către prefectură. Este cazul serbării organizate la 26 decembrie 1945 de către elevii Şcolii

Primare nr. 3 Caracal. Nu ştim dacă a avut loc la Teatrul Naţional, însă directorul Al.

Sfetcu nota în cerere şi distribuţia piesei jucate de elevi, menţionând că ,,se va alege

regina balului prin ilustrate36

”.

34

Piesă scrisă de caracaleanul Haralamb G. Lecca 35

S.J.A.N. Olt, fond Prefectura Romanaţi, dosar 220/1945, fila 120. 36

Idem, fila 150



Amintiri despre colegul meu, profesorul Niculescu Mărgărit37

Dumitru Nica

1. Sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie 1955. Am susţinut examen de admitere la

Liceul „Radu Greceanu” din Slatina (de fapt singurul liceu, al doilea liceu era cel de fete),

am fost declarat admis, alături de colegul de la V- VII şi consăteanul meu, Mihai Barbu,

singurul pe care îl cunoşteam. A venit 15 septembrie 1955, început de an şcolar. Toţi

elevii, numai băieţi, au fost adunaţi în careu, în curtea şcolii, aliniaţi pe clase, îmbrăcaţi cu

uniforme şcolare noi, (mai ales cei ca noi, a VIII a), cu şepci, cu număr matricol pe mână. După ce au plecat cei mai mari, a venit rândul nostru. Am fost repartizaţi, cei 55

admişi (candidaţi am fost cam 5 pe loc, la admitere) în doua clase, 27 la clasa a XI a A şi

28 la clasa a XI a B. Eu am fost strigat la B, împreună cu consăteanul meu Mihai Barbu şi

conduşi de dirigintele nostru prof. George Jitaru

am ocupat sala noastră, la parter, ultima pe stânga,

sală în care am stat, până la absolvire. Am fost

aşezaţi în bănci, după anumite criterii, printre care

înălţimea era de bază. Am fost curioşi ,,după cele

două ore de dirigenţie” să facem cunoştinţă.

Atunci am constatat că suntem mai mulţi de la ţară

decât cei de la oraş. Cei de la ţară eram un pic mai

retraşi, mai timizi, mai sărăcăcios încălţaţi, noroc

cu uniformele, cu şepcile, care erau la toţi, noi. Eu

eram în penultima bancă, pe mijloc avându-l în

spate pe Mărgărit Niculescu, un băiat înalt,

subţirel, drăguţ, parcă nu aş fi zis că este de la ţară.

Cum am făcut cunoştinţă eu l-am întrebat: Din ce

comună eşti? El mi-a răspuns: Din comuna Corbu.

Atunci, mi-a venit în minte, că auzisem de această

comună, de la tata. Toamna, după ce strângea

recolta, făcea ulei de floarea soarelui, multe vedre,

la presa din Corbu. Mai târziu, când am devenit

profesor, apoi inspector şcolar, am cunoscut toate

localităţile judeţului. Şi aşa, au trecut patru ani de

liceu, în aceeaşi bancă, în aceeaşi sală, cu aceiaşi minunaţi colegi, dar parcă, prima

cunoştinţă, Mărgărit, a rămas adânc în amintirile mele.

2.Lecţia de astronomie.

În timpul liceului, cred că în cls. a XI a, am făcut astronomia, cu profesorul

nostru de matematică, Mihai Popescu. Într-o zi, ne anunţă domnul profesor că mâine (era o

zi de vineri), la ora de...(când se întuneca) vom face lecţia de astronomie pe Grădişte. Zis

şi făcut. S-a întunecat, noi, întreaga clasă, cu profesorul, admiram cerul. După ce am

admirat, aproape o jumătate de oră, ne-a explicat câteva lucruri domnul profesor, apoi a

început să ne întrebe: Ce-i azimutul? Ce-i orizontul? Care este Steaua Polară? Care este

Calea Lactee? Unde este Carul Mare? etc.etc.

37

Despre profesorul Niculescu Mărgărit a se vedea şi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 55/septembrie 2016

Profesorul Mărgărit Niculescu (30

ian. 1942-19 mai 1995)



Eu,

copil de la ţară,

care muncisem şi

ziua şi noaptea,

ştiam multe

răspunsuri,

pentru că ne

spusese tata,

credeam că nu

mă depăşeşte

nimeni. Cel care

a luat 10 pentru

răspunsuri, a fost

Mărgărit, fiind

foarte apreciat de

profesor. De

atunci mi-am dat

seama că el,

colegul nostru,

este foarte profund în

gândire şi are o memorie

formidabilă, fapt

demonstrat şi cu alte

ocazii.

3.Cea mai

plăcută amintire, despre

colegul şi prietenul meu

Mărgărit,o am dintr- o

discuţie cu domnul prof.

Nicolae Popescu-

Optaşi. Prin luna iunie

1969, am fost la dânsul

în calitate de organizator

al întâlnirii noastre de

zece ani, a promoţiei -

1959, să-i înmânez invitaţia. Ştiam că domnul profesor era desăvârşitul muncitor tăcut,

care îşi afla mulţumirea în sine sau cel mult să transmită elevilor săi rezultatele trudei şi

ale preocupărilor sale de fiecare clipă, după cum arată şi însemnările pe care obişnuia să le

facă într-un carneţel, amintindu-l ori de câte ori avea ocazia.

I-am înmânat invitaţia (ne-a onorat cu prezenţa sa, nu a lipsit de la nici o

întâlnire a noastră, cât a trăit) şi spre surprinderea mea, am ascultat „câteva aprecieri

psiho- pedagogice” asupra multor colegi de-ai mei, dar cu deosebire, mi-au rămas în

minte, frumoasele aprecieri asupra lui Mărgarit. Cu mândrie deosebită, îmi spunea

profesorul, că Mărgărit Niculescu este profesor de istorie la Liceul Pedagogic din

Câmpulung, ,,acolo unde eu am fost elev”. Aceleaşi aprecieri, le-am ascultat atunci şi

despre Vlad Matei - elevul de 10 al lui Nicolae Popescu- Optaşi, care a ajuns profesor

universitar, ocupând o funcţie politică înaltă, care a întreprins măsuri eficiente pe lângă

Revederea de 30 de ani a promoţiei 1959 în curtea interioară a

Liceului Radu Greceanu. Pe rândul al treilea, al patrulea de la

dreapta- Mărgărit Niculescu

Profesorul Niculescu Mărgărit (rândul al treilea, al treilea

de la dreapta la stânga) la revederea de 20 de ani în

curtea Liceului Radu Greceanu



înaltele foruri

politice şi de stat

ale momentului,

reuşind să

readucă numele

de ,,Radu

Greceanu”

liceului nostru,

în 1974. La

întâlnirea din

1969, Mărgărit

mărturisea: ,,Am

avut o şansă

uriaşă să avem

profesori mari.

Pentru mine, dl.

Nicolae Popescu

a fost un

exemplu, mi-a

insuflat claritate, regularitatea, documentarea în care să-mi ţin lecţiile. Instrucţia şcolară

ne-a fost făcută de un corp profesoral de excepţie”.

4.Promoţia 1959 a fost foarte norocoasă, pentru că fiecare sărbătorire a sa

coincidea cu o sărbătorire importantă (din 5 în 5 ani) a liceului. Noi ne-am întâlnit din 10

în 10 ani, până în 1989 ( 30 de ani de la absolvire). Atunci am hotărât să ne întâlnim din 5

în 5 ani. Iar în 2014, la 55 de ani de la absolvire, am stabilit să ne revedem din an în an.

În mai 2019, am „bifat” 60 de ani de la absolvire. Dintre cei 55 de absolvenţi

în doua clase, numai băieţi, se mai găsesc în viaţă 38, la ultima întâlnire participînd 21.

Minunat!

Am pomenit toate aceste lucruri, ca să scot în evidenţă că prietenul şi colegul

nostru, Mărgărit, a fost la fiecare întâlnire, participând cu entuziasm şi bucurie, ultima

fiind în 1994, când s-au sărbătorit 110 ani de la înfiinţarea liceului şi 35 de ani de la

absolvirea noastră. La această ultimă întâlnire, a participat şi Mărgărit Niculescu, dar avea

probleme de sănătate. Am apreciat atunci faptul că, lângă el, a stat permanent soţia sa.

,,Numai o viaţă trăită pentru alţii merită cu adevărat trăită”.(Albert Einstein). Câtă

dreptate avea pe 18 mai 2019, la ultima noastră întâlnire, colegul nostru, Alexandru

Chiţoiu, care spunea: ,,N-am uitat în toţi aceşti ani că în viaţa noastră nimic nu este

predestinat, că totul se clădeşte cu sudoare şi perseverenţă, cu optimism şi dăruire”.

COLEGUL ŞI PRIETENUL NOSTRU, MĂRGĂRIT

Ing. Radu Şerbănescu

Bucureşti.

Mărgărit, ce nume frumos! Nume de floare, albă, gingaşă, suplă dar rezistentă în

bătaia vântului. Aşa era Mărgărit Niculescu, colegul nostru de clasă, prietenul nostru. Era

înalt, frumos ca un mărgăritar, se ridica deasupra noastră, a majorităţii, cu un cap. Şi nu se

uita la noi „de sus”, pentru că era blând, era calm. Vorbea molcom, răspundea aproape

tărăgănat la întrebările profesorilor, dar cu precizie, „la obiect”.

Promoţia 1959 a Liceului Radu Greceanu la 10 ani de la absolvire.

În râdul 1, profesorii Dorel Georgescu şi Nicolae Popescu-Optaşi; în

spate profesorii Gheorghe Cotar, Emil Constantinescu, George

Jitaru şi Mihai Popescu.



Aşa mi-l amintesc eu pe Margărit! Şi mă bucuram când, la ora de sport, nu reuşea

să sară peste ,,capră” sau peste ,,cal”, aşa cum nici eu nu reuşeam. Deşi eram amândoi fii

de ţărani, antrenaţi cu munca, obişnuiţi cu animalele de curte, dar neantrenaţi cu cele din

sala de sport. Şi, de fiecare dată când îmi aduceam aminte de el, zâmbeam, cuprins de un

sentiment de dragoste, de plăcere. Şi mă întrebam ce o mai face prietenul nostru Mărgărit?

Cum s-o mai descurca el, pe acolo pe unde o fi, cu caprele şi caii? Dar, ştiam că a părăsit

animalele de curte, a plecat la alte şcoli, ca noi toţi, pentru a ne crea un drum în viaţă.

Nu l-am mai întâlnit de la terminarea liceului, decât la una-două întâlniri, însă el a

participat la toate, eu neputând fi la două dintre ele. Am mai aflat, cu trecerea timpului, că

a ajuns profesor de istorie, un domeniu pe cât de frumos, pe atât de interesant. Apoi, peste

ani, am aflat că ,,a plecat din lumea asta” prea de timpuriu. Cum să nu ţi se stângă inima la

asemenea veşti? Dumnezeu să te odihnească în pace, drag coleg! O să ne fie mereu dor de

tine!

,,… La întâlnirea din 1979 am stat mai mult de vorbă cu Mărgărit Niculescu. Era

un profesor împătimit de istorie la Câmpulung Muscel. Mi-a timis o carte extrem de

valoroasă: procesul lui Antonescu. Nu ştiu cum făcuse el rost de ea în acei ani. Apoi am

aflat că Margărit a decedat în urma unui atac cerebral. Altă mare tragedie! (după

moartea lui Gică Lefter). Fiul lui, Constantin Niculescu, pe care l-am încurajat să

studieze matematica este astăzi unul dintre cei mai buni profesori la facultatea de

Matematică a Universităţii din Bucureşti…….” scria prof. univ. dr. Mircea Becheanu,

acum în Canada, colegul nostru de clasă, în Nota trimisă colegului Radu Şerbănescu, ca

răspuns la scrisoarea lui prin care îi prezenta cum s-a desfăşurat întâlnirea noastră de 60 de

ani de la absolvire, la care el nu a venit, dar ne-a trimis un mesaj foarte frumos, care a fost

prezentat de Radu.

Cu emoţie şi recunoştinţă despre profesorul meu Mărgărit Niculescu

Ion Tîlvănoiu

L-am cunoscut în toamna anului 1983, când am intrat prin examen la Liceul

Pedagogic din Câmpulung. Eram o clasă din 36 de elevi, jumătate din Argeş şi jumătate

din Olt, eu fiind singurul ,,bărbat” dintre olteni (în anul următor avea să mai vină şi Dragoş

Bărbulescu de la Bobiceşti) , din Argeş mai având colegi încă doi băieţi- Cristi Zabet din

Dârmăneşti-Valea Rizii (dispărut prematur la câţiva ani după absolvire) şi Leonard

Stănicioiu din Bălileşti (cu care prin clasa a X-a am urcat în podul liceului, repornind

orologiul), la care s-a adăugat în clasa a X-a şi bunul meu prieten Radu Mindu din Piteşti.

Director ne era Gheorghe Dascălu, profesor de matematică, numit de elevi pentru

manierele sale elegante ,,Lordul” iar dirigintă o aveam pe d-na Teodora Bădulici, energica

profesoară de limba rusă. Copil venit de la ţară, dornic să devin învăţător, nu pot uita

respectul cu care mă uitam la elevii de clasa a XII-a ori a XI-a (George Ciurezu, Laurenţiu

Stanciu, Ion Popescu, Dan Stemate) în care vedeam deja nişte învăţători care se purtau în

toate firesc, spre deosebire de noi care eram stângaci în toate, pe ei uniformele stăteau

drepte şi păreau eleganţi în vreme ce noi parcă eram nişte soldaţi neinstruiţi.

La prima oră de istorie, pe când încă nu prea ne dumiriserăm ce e cu noi,

profesorul Niculescu, după obiceiul său, (pe care îl mai avea şi profesorul Păiuş la

biologie), ne-a scos la lecţie pe 7 dintre noi, pentru ceea ce am numi azi, o ,,evaluare

iniţială”. Întrebarea invariabilă era, mai ales la olteni: ,,-Tu de unde eşti?” (Mare haz

făcea, cam pe nedrept, de colega Dorina Iliescu, de fel din Bârla-Argeş, pe care



profesorul o întreba mereu: ,,-Dumneata eşti de la oraşul Bârla?”). M-a întrebat când a

domnit Constantin Brâncoveanu, am răspuns corect şi cred că a rămas cu o impresie bună,

pe care m-am silit în cei patru ani să nu-l fac să şi-o schimbe. Îmi amintesc că era un om

înalt, întotdeauna îmbrăcat elegant, foarte bine pregătit, mereu având o bună-dispoziţie pe

care ne-o transmitea şi nouă, vorbind tare şi sigur de adevărul spuselor sale. Lecţiile le

făceam în cabinetul de istorie care era deasupra cabinetului de fizică al d-lui Tică

Ungureanu, acesta fiind deasupra bibliotecii. În cabinet am intrat prima oară ca într-o

catedrală, căci pe pereţi erau picturi făcute de elevii mai mari, din care Neill Amstrong ne

privea de pe Lună (,,Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire!”) , Giordano

Bruno de pe rug (,,Pe mine mă ardeţi dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi arde!”) ,

Platon şi Socrate de la Şcoala din Atena iar Grigore Ureche ne spunea că ,,De la Râm ne

tragem”. Fac o parnateză şi adaug că şi în sala de mese aveam un tablou mare cu fructe şi

legume apetisante semnat ,,Elev Truţescu Ovidiu”. Tabloul fusese făcut la iniţiativa

directorului Ion Păiuş iar prin 1986 a fost dat jos şi înlocuit cu nişte lucrări suprarealiste

făcute din lemn ori placaj, la iniţiativa profesorului de desen, Traian Săvulescu. După cum

erau de înclinate, duceau cu gândul la o furtună ori ceva asemănător. Din pricina asta dl.

Păiuş mereu îl întreba cu limbajul lui direct pe profesorul de desen: ,,Ce dracu’ sunt ăstea

bă că nici nu-ţi vine să mai mănânci când le vezi!”. Bineînţeles, dl. Săvulescu spunea că

dl. Păiuş este din generaţia veche şi nu se pricepe la arta modernă, ca şi când în sala de

mese ai merge la expoziţie.

Avea profesorul Niculescu şi o bibliotecă în cabinet, cu cărţi rare de istorie, cu

Magazinul Istoric- cea mai bună revistă de istorie de atunci- cu hărţi, planşe şi atlase pe

care profesorul le folosea mereu iar mai târziu mi-a împrumutat unele dintre ele, pe cele

mai multe- recunosc acum- i le-am şi înapoiat.

Ştiu că îi plăceau cărţile şi ziarele vechi, în special cele de dinainte de război, şi

mereu ne îndemna să le căutăm şi să i le aducem. Poate că şi din această cauză m-am urcat

într-o după-amiază în podul casei doamnei Maria Pahonţu, pe Maior Gâldău, 15, lângă

Liceul Chimic, unde am şi locuit o vreme, doamna Pahonţu având o soră căsătorită

Bodescu, învăţătoare în satul meu. Am găsit acolo câteva ziare Dimineaţa, de prin 1934,

de fapt o ediţie specială de vreo 20 de pagini color pe care m-am grăbit să le duc

profesorului. Colegul meu Zabet- care nu ştiu cum luase un 4 la istorie- nu mă slăbea,

insistând să-i dau şi lui câteva pagini ca să-şi îmbunătăţească situaţia. I-am dat câteva

pagini şi lui, am dat ,,grosul” profesorului, care s-a bucurat ca un copil şi le-a parcurs

imediat răsplătindu-mi eforturile cu un 10. Când şi colegul meu a venit cu restul de pagini,

ne-a privit zâmbind într-un fel anume şi ne-a ţinut o lecţie despre prietenie, datorie şi

altele. Tot ce ştiu este că prietenul meu şi-a îmbunătăţit media atunci.

Mai târziu, prin clasa a XII-a, pe când dl. Niculescu era bolnav şi nu-şi putea

folosi piciorul şi mâna dreaptă, motiv pentru care ne punea notele cu stânga, cu un scris

nesigur- m-a luat de mai multe ori într-o iarnă, rugându-mă să-l conduc de la liceu până

acasă. Drumul era lung căci locuia într-un bloc dincolo de magazinul Rotunda, aproape de

Turnuri, pare-mi-se în acelaşi bloc cu diriginta noastră, doamna Bădulici. Vorbeam multe-

cred că de fapt mai mult ascultam- şi îl ţineam de braţ să nu alunece pe gheaţă. Ascultam

sfaturile bune pe care mi le dădea şi odată ajunşi acasă mă invita în apartament scoţând din

bibliotecă ziare şi cărţi rare, interzise pe vremea aceea pe care le aşeza pe o masă lângă

ceaşca de vişinată pe care o numea ,,Şnaps” şi spre care mă îndemna. Îmi amintesc că

acolo am văzut prima dată prin 1986 portretul lui Ion Antonescu (,,Câinele Roşu” cum îi

spunea profesorul, care cita şi o zicere din vremea Mareşalului, afişată pe toţi pereţii:

,,Cine limbă lungă are/ Cinci ani va săpa la sare!”), al lui Iuliu Maniu, ale Brătienilor. Îmi



spunea despre cum ne-au răpit ruşii Basarabia, despre pactul Ribbentrop-Molotov şi

urmările sale, despre crimele din pădurea Katin din Polonia- lucruri despre care nu se sfia

să vorbească şi la ore. Ne-a făcut să înţelegem că există o istorie paralelă- de fapt

adevărata istorie- care nu exista în manualele noastre de atunci. Ţin minte că Istoria de

clasa a X-a era total falsificată atunci, după 1921 se vorbea numai despre Partidul

Comunist, iar după 1945 şi mai rău. La aceste lecţii punea pe cineva să citească şi

profesorul îl întrerupea uneori remarcând abrupt: ,,Nu e cum scrie acolo. Ţineţi minte,

P.C.R. a fost interzis în 1924 pentru că nu recunoştea unirea Basarabiei cu România şi

milita pentru ruperea ei de România. A acţionat împotriva intereselor României, bine le-a

făcut Averescu că i-a scos în afara legii după Tatar-Bunar!”

Ştiu că ne dicta iar noi luam notiţe. ,,Scrieţi acolo!”- îl auzeam, şi pot spune că

notam tot, nu doar ce ne dicta dânsul, de multe ori divaga de la subiect demonstrându-şi

vasta cultură şi lecturile suplimentare. Vorbind despre atentatul de la Sarajevo, ne-a spus

cine era Gavrilo Prinzip şi din ce organizaţie făcea parte- ,,Mâna Neagră”, lucruri pe care

le ştiu şi azi. Avea mare patimă să ştim despre Unirea din 1918, cel mai fast an al istoriei

românilor: ,,27 martie/9

aprilie 1918-Unirea

Basarabiei; 15/28

noiembrie-Unirea

Bucovinei; 1

Decembrie Unirea

Transilvaniei”. De

fapt, aceste întrebări ni

le punea la orice lecţie

şi vai de acela care

confunda Mica Unire

cu Marea Unire, care

nu ştia că la Alba-Iulia

au fost 1228 de delegaţi

cu credenţionale, care

nu ştia citatul lui

Grigore Ureche cu

portretul lui Ştefan cel

Mare (,,Fost-au Ştefan

Vodă om nu mare de stat...”), descrierea morţii lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii (,,...Şi

căzu trupul său frumos ca un copaciu...”) ori cuvintele lui Tudor Vladimirescu (,,Patria

este norodul, nu tagma jefuitorilor...”).

Pot spune că intuia schimbarea din 1989 şi ne pregătea pentru ea căci- deşi

interzis- ne cerea uneori să-i cântăm ,,Deşteaptă-te, române!” ori ,,Imnul eroilor” ori

,,Treceţi batalioane române Carpaţii”. Alteori când era melancolic ne cerea să-i cântăm

,,Săracă inima me”, insistând să spunem ,,Irimă”, căci ,,această transformare se numeşte

rotacism şi este specifică Maramureşului. Maramureşul unde au trăit Dacii Liberi şi de

unde a venit Dragoş”. Uneori în momente de melancolie ne povestea despre primii ani la

Câmpulung: ,,Eu am venit aici odată cu profesorul Eugeniu Bercu, de muzică. Eu foarte

înalt, el foarte scund. Iar profesorul Radu Horia, de matematică, şi care pe vremea aceea

avea ceva mai mult păr pe cap decât astăzi, ne-a zis: Mini şi Maxi, ori Catargul şi

Geamandura. Iar mai târziu mi-au zis generalul Monk!” Aşa îi ziceau şi elevii: ,,-Cu cine

faci istoria?” ,,-Cu Monk!”. ,,-Înseamnă că trebuie să înveţi!”. Cât timp a fost bolnav şi n-a

Promoţia 1987 a Liceului Pedagogic din Câmpulung,

împreună cu profesorii. Primul din dreapta, pe scaun, prof.

Niculescu Mărgărit.



venit la şcoală, i-a

ţinut locul dl. Boriga,

care mai în urmă a

fost şi director. Aici,

toată lumea avea

nota 10, fie că

învăţai fie că nu.

După obice-

iul de atunci, în

fiecare toamnă, din

septembrie până prin

octombrie-noiembrie

mergeam la practică

agricolă. Cu

autobuzele sau

încolonaţi pe clase,

cu hrană rece de la

internat, urcam

dealurile la Măţău, la Boteni, ori coboram la Stâlpeni unde erau plantaţii mari de pruni şi

meri. Odată, la Boteni, mergeam încolonaţi la mere iar în frunte îl aveam pe profesorul

Mărgărit Niculescu. Ne punea să-i cântăm cântece patriotice iar dânsul, cu mâna ridicată

spre cer, se închipuia vreun conducător de oşti trecând Carpaţii ori Avram Iancu la Blaj,

ori Antonescu trecând Prutul. Nu ştiu cum, o prună aruncată de un coleg din spate greşeşte

ţinta şi îl loveşte pe profesorul nostru în spate. Iese din starea eroică şi îşi intră în rol

adunându-ne în cerc şi ţinându-ne o lecţie de morală, despre respect, despre relaţia pe

verticală profesor-elev care nu trebuie să se manifeste numai în clasă etc, până când

colegul vinovat îşi cere iertare şi lucrurile revin la normal, reluând asaltul Ardealului.

Cred că eram prin clasa a XI-a când ne-a întrebat cine vrea să meargă la olimpiada

de istorie. Am mers eu şi colegul Radu Mindu, de la care multe lucruri am avut de învăţat.

Profesorul ne-a chemat în cabinetul de istorie, ne-a lăsat cheia nouă şi ne-a spus că în

fiecare după amiază să venim acolo şi să învăţăm în linişte. Ne-am simţit foarte bine

văzând în aceasta un semn de încredere de care nu se mai bucuraseră alţi elevi înainte.

Ne-am pregătit bine şi eu ştiu că am luat nota 9,95 (,,Mereu mai ai ceva de învăţat!”) iar

profesorul mi-a scris pe lucrarea pe care o păstrez şi acum: ,,Intri şi ieşi prea repede din

subiect!”

Vorbind despre cabinetul de istorie, menţionez că pe timpul iernii, aici era o

problemă. Apa caldă nu urca până la ultimul etaj şi caloriferele trebuiau aerisite. Dl.

Niculescu ne-a dat sarcina aceasta mie şi lui Leonard Stănicioiu. Cu cheiţa şi găleata,

înaintea orei, desfăceam robinetele să iasă aerul şi să urce apa caldă de la nea Bucică de la

centrală. Sufeream cumplit în acei ani de frig şi de foame dar profesorul ne spunea

lozincile epocii: ,,Cu halva şi peşte/ Naţiunea se hrăneşte!”

La absolvire, după ce am făcut o fotografie de grup cu toţi colegii şi profesorii

noştri, l-am căutat la cancelarie în braţe cu un volum din Istoria Militară a Poporului

Român- cumpărat de la librăria din capătul Bulevardului Pardon cu puţinii bani lăsaţi de

părinţi, probabil pentru alte scopuri. Mi-a scris cu mâna stângă pe acel volum pe care îl

păstrez şi azi: ,,01. 06. 1987. Dacă ţi-ai inoculat mintea şi inima cu ,,cea mai teribilă

otravă”, care se numeşte Istorie, vei avea satisfacţii personale de natură intelectuală şi

sentimentală pe care nu ţi le poate oferi nici un domeniu al cunoaşterii umane. Să nu uiţi

Întâlnire a absolvenţilor cu profesorii Liceului Pedagogic din

Câmpulung. În centru, directorul Păiuş Ion, în spatele său, prof.

Niculescu Mărgărit (comunicată de înv. Ion Grigorescu-Slatina)



că ,,Istoria este cea mai umană dintre ştiinţe” (N. Iorga) dar, totdată ,,Un înalt tribunal al

popoarelor” (M. Kogălniceanu). Ocupându-se cu teribila dramă a omului şi umanităţii,

ea a înregistrat şi înregistrează mai multă nefericire decât fericire, mai mult sânge şi

lacrimi decât prosperitate şi linişte.

Prof. de istorie Niculescu D. Mărgărit, Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel”.

În realitate, doar primele două cuvinte şi semnătura le-a scris profesorul meu,

restul am scris eu după ceea ce mi-a dictat dânsul. Recitind acum aceste rânduri, îi dau

dreptate în privinţa satisfacţiilor personale pe care ţi le aduce cercetarea şi cunoaşterea. A

fost aceasta ultima oară când am vorbit şi ne-am văzut.

După Revoluţie, prin ianuarie 1990, când televiziunea ne asalta cu ştiri care mai de

care mai deformate, exagerate şi manipulatorii, încât nici nu mai ştiai ce să crezi, am simţit

nevoia să-i scriu d-lui Mărgărit Niculescu la Câmpulung, din satul Călui-Oboga, unde

ajunsesem ca învăţător, cerându-i părerea despre ce se întâmplă şi care ar fi misiunea

noastră în noua situaţie de după Revoluţie. A avut amabilitatea de a-mi răspunde- (din

păcate nu mai păstrez scrisoarea)- cam în felul următor:

,,Stimate domnule Tîlvănoiu

Îmi amintesc că printre foştii mei elevi care s-au îmbolnăvit de istorie ai fost şi

dumneata. Schimbările care vin, pe care le aşteptam şi în care am mare încredere vor

pune ţara noastră acolo unde îi este locul. Sunt şi forţe care încearcă să ţină lucrurile pe

loc ori să întoarcă roata istoriei dar acest lucru nu mai este posibil. Este de datoria

tinerilor, a celor de vârsta dumitale să facă tot ce este posibil pentru a-şi asigura în

această ţară un trai mai bun. Până la urmă tineretul va învinge.”

Mă întâlneam uneori la cercurile pedagogice ale învăţătorilor din judeţul Olt cu un

frate mai mic al profesorului, care era învăţător. Nu mai ştiu nimic nici despre dânsul.

Opresc uneori la cimitirul Flămânda din Câmpulung, situat deasupra fostului

Liceu Pedagogic, revăd Monumentul Eroilor Sovietici şi fotografia fostului nostru coleg

Costică Popescu, mort la Revoluţie, cu care stăteam în internat... Intru în cimitir pe poarta

principală şi pe dreapta văd locul de veci al profesorului meu Mărgărit Niculescu, vegheat

de la mică distanţă de un ,,Crist” al sculptorului câmpulungean C. Baraschi, care mă

impresiona şi când eram elev. Şi în acest decor îţi vine să zici ,,Adevărat deşertăciune sunt

toate...” Dar nu este aşa. Nu degeaba profesorul Nicolae Popescu Optaşi a trudit la

formarea profesorului Mărgărit Niculescu. Nu degeaba profesorul Mărgărit Niculescu a

crezut în noi iar noi credem în elevii noştri. Fiecare şi-a făcut datoria şi trăieşte încă prin

ideile insuflate elevilor.

Revăd aceste

pagini şi singurul gând

care îmi vine în minte

este să îmi cer iertare

profesorului meu

spunând: ,,Ce mult aţi

făcut dumneavoastră

pentru mine, ce puţin

sunt eu în stare să fac

pentru dumneavoastră, şi,

vai, cât de târziu!”

Semnătura profesorului Niculescu Mărgărit, cu mâna

stângă (1987)



LA POTCOAVA, DUPĂ 50 DE ANI

Teodor Nedelea

Vineri 24 mai 2019, s-au întălnit la Liceul din Potcoava, absolvenții promoției

1969. După 50 de ani, cei prezenți au suportat povara colegilor absenți definitiv, care au

plecat să se odihnească „dincolo”, departe de lumea asta nebună. Articolul prezentat în

continuare, face parte din amintirile acelui timp, când copiii de la sate mergeau la școală să

învețe carte, ca să scape de sărăcie.

Cândva am învăţat la şcoală că gravitaţia înseamnă forţa cu care Pământul atrage

un corp. Pentru mine Liceul Teoretic din Potcoava înseamnă „dificultatea de a vorbi

despre lucruri prea intime”. Bineînţeles că nu pot uita prima zi de liceu (15 sept.1965)

când netuns regulamentar fiind, am fost tamponat de domnul director în faţa colegilor.

Iniţial îl avusesem profesor la Sineşti şi răspunsul meu la o întrebare incisivă a dumnealui

„ce e tatău bă?”, l-a

dezamăgit profund

şi m-a ironizat

umilitor. (Eram

copil în clasa a V-a

desculţ şi cu

pantaloni rupţi).

Am început aşa

fiindcă „există un

risc al vorbelor

frumoase” iar

„bălăriile au ten-

dinţa să acopere

amintirile noastre”.

Sunt răni ale

copilăriei care nu se

cicatrizează uşor

dar……. „despre

morţi numai de

bine”.

Port o frumoasă amintire colegului meu de bancă 4 ani, Puiu Brînzan

(colonel) care îmi vorbea conspirativ despre profesorul de matematică, Crăcea de la

Movileni, exclus din învăţământ pe motive politice şi încadrat contabil la Petrol, după

efectuarea unui stagiu de puşcărie.

Îmi amintesc primul număr al ziarului local „Oltul”38

adus în clasă de Vali

Cîrstea, de la regretatul redactor George Enache, cumnatul lui Vali.

Lui Nică Rădoi îi datorez prima culegere de probleme de chimie care mi-a

fost dăruită de el, fiindcă se rătăcise venind de la „cartea prin poştă”.

Nu pot uita însufleţirea cu care ne-a vorbit doamna noastră dirigintă

Sanda Rădulescu, despre deschiderea relaţiilor diplomatice şi economice ale României

socialiste cu Germania federală.

38

Apărut la 18 februarie 1968

Absolventi ai Liceului Teoretic Potcoava, promotia 1969:

Florentina Dinica (medic), Valentin Buiculescu (pilot militar),

Teodor Nedelea (chimist), Onel Ciucu (matematician)



N-am înţeles niciodată cum a ajuns profesor la Potcoava domnul

Şerbanovici Ştefan, absolvent a trei facultăţi, aflat apoi sub conducerea administrativă a

unor persoane cu studii în curs de finalizare. Imediat, în primele zile după invadarea

Cehoslovaciei de către tancurile sovietice (1968), profesorul nostru având o tristă

experienţă de viaţă, a achiziţionat şi prăjit câţiva saci cu pâine, pentru o minimă siguranţă

alimentară a familiei.

Liceul din Potcoava înseamnă pentru mine truda rezolvării problemelor de

chimie, olimpiadele de chimie, Revista de fizică şi chimie, eşecul dosarului personal

pentru liceul militar, emoţia tezelor, aşteptarea vacanţelor, seara când a murit Tudor

Arghezi (1967), chinuitoarele şedinţe uteciste, febra aşteptării inspecţiilor de la regiune

sau judeţ, drumul de 6 km parcurşi pe fiecare zi, hainele udate de ploi reci, care se uscau

pe mine, frigul

din cămăruţa

unde locuiam,

căldura sobei

din sala de clasă,

dogoarea

asfaltului vara,

servieta plină

cărată zilnic,

şapca de elev

obligatorie, şirul

indian al

colegilor ce

navetau cu

bicicletele,

cartela pentru

pâine neagră cu

gust acrişor,

munca patriotică la culesul porumbului, contestarea imnului naţional de profesorul

Smărăndescu, regretul că n-am învăţat limba franceză, violarea corespondenţei poştale în

cancelaria şcolii, lecţia exotică despre poeţii simbolişti, coloana oficială a lui Charles De

Gaulle spre Craiova, comportamentul elegant al domnului profesor Titu Rădulescu,

trotuarul scurt cu plăci pătrate din ciment, frazele frumos cizelate de prietenul Onel Ciucu,

lumina palidă a lămpii cu petrol pe care o stingeam noaptea târziu, frica de consecinţele

unui chiul agricol înregistrat foto, primul paltonaş purtat în clasa a XII-a, strălucirea de

diamant a studentului Tudor Bălănescu (profesor universitar), glumele relaxante ale lui

Viorel Buiculescu (pilot), teii mici cu bănci mari din faţa liceului, culegerea cu fracţii

etajate a lui Grigore Gheba, bobocii de trandafir şi liliacul înflorit, emoţiile examenului de

bacalaureat, plecarea la facultate cu acelaşi tren a „trei copii ai nimănui” (Mielu, Dorel şi

Onel) ce au şi acum nostalgia acelui drum.

Cred că „gravitaţia Pământului” de la Potcoava (g = 9,8 m/s2) nu mi-a

permis să mă îndepărtez prea mult iar „universul copilăriei se învârte pentru mine pe osia

unei uliţe” de la Sineşti. (Azi uliţa se numeşte „Strada Crizantemelor”, flori de toamnă

superbe, mult adorate de mama).

Charles de Gaulle şi Nicolae Ceauşescu la Slatina (16 mai 1968)



In memoriam Costel Vasilescu – „Rădăcinile” nemaivăzute din „imperiul Câmpiei

Boianului”

Aurică IVAȘCU

Mi-a fost dat să fiu de curând părtașul neputincios al unei duble despărțiri

prăpăstioase: una a mea – de un bun prieten, alta a acestuia – de ,,Rădăcinile” sale

nemaivăzute, ultimul său mare proiect cărturăresc. Pe Costel Vasilescu, că despre el e

vorba aici, l-am întâlnit, cu ceva ani în urmă, pe tărâmul căutărilor noastre comune – în

domeniul istoriei locale; Șerbăneștii (mei) și, respectiv, Bărcăneștii (săi) având rădăcinile

ancorate, deopotrivă, în Câmpia Boianului. Și, bazându-se pe aceste rădăcini comune,

Costel Vasilescu a optat ca ultima sa carte (de suflet), intitulată chiar ,,Rădăcini”, să-mi fie

încredințată, spre punere în pagină și prefațare. Cartea este, de fapt, o voluminoasă,

bogat-documentată și frumos-ilustrată monografie a comunei sale natale, fiind elaborată

împreună cu fiica sa, Elena-Sabina Vasilescu. Printr-un ultim telefon, de pe patul spitalului,

fără a o mai vedea în forma sa finală, Costel Vasilescu m-a rugat să-i trimit cartea la

editură, de îndată ce termin cu revizuirea, să nu mai aștept după el... Și am trimis-o, în

aceeași zi, simțind parcă, din scurtul dialog avut, că ceva nu este în regulă... Lansarea

cărții nemaivăzute de autorul ei se spera să aibă loc pe 2 iunie 2019, la prima ediție a

manifestării culturale „Ziua comunei Vîlcele”, așa cum fusese plănuit împreună cu primarul

Alexandru Taifas. Nu s-a întâmplat așa dar – probabil – lansarea va avea totuși loc, într-un

alt context, și despre ea se va scrie, cu siguranță, laudativ, la momentul potrivit, ca despre

ceva, într-adevăr, nemaivăzut... În cele ce urmează, eu voi vorbi însă doar despre autorul

ei, acum dus la ceruri, așa cum l-am cunoscut din cărțile sale, din nenumăratele relatări

radiofonice și din bogata corespondență avută de-a lungul timpului.

Repere biografice. Costel Vasilescu s-a născut sub zodia permanentei implicări, pe 16

septembrie 1953, în cătunul Mandinești al fostei comune Bărcăneși, jud. Olt (acum, satul

Vîlcelele de Sus, com. Vîlcele), acolo unde copilărise și scriitorul Nicolae Fulga. Părinții

săi, oameni simpli, se numeau

Vasilescu Gheorghe (zis Dodină) și

Vasilescu Tudora (născută Cazangiu,

originară din Șerbănești). Așadar, în

mod nebănuit, ni se întretăiaseră pașii

copilăriei, pe vremea când el venea la

bunicii de la Șerbănești, din partea

mamei. Că-mi și spunea, la un

moment dat, că eu, șerbăneșteanul

Aurică Ivașcu – prin ceea ce scriu în

paginile Enciclopediei on-line – i-am

«trezit nostalgia câtorva clipe din

copilărie trăite la Şerbăneşti. Am o

poză a bunicului meu, e îmbrăcat

militar, nu-mi explic de ce!!!... Multe

nu-mi explic eu, dar, când mă uit la el,

parcă o văd pe mama care îmi povestea că, înainte de a-şi da sufletul, a rostit cu tristeţe:

,,… îmi pare rău de Tudorel al meu!”. Tudorel era mama, Tudoriţa.» Și pentru că,

într-unul dintre materialele mele documentare, îl numisem, cândva, ,,bărcăneştean şi

cvasi-şerbăneştean”, mi-a mărturisit, după vreo câțiva ani, cu deplină sinceritate, că



această formulare l-a făcut să se simtă ,,decorat sufleteşte”, că rădăcinile sale ajung,

într-adevăr, până la Șerbănești...

Pe lângă Costel Vasilescu, Gheorghe Vasilescu–Dodină și Tudorița au mai avut

alți doi copii. Tatăl său fusese, pe vremuri, ,,cioban, slugă la Lolea” și avusese târlă în

preajma fostului conac de la Momiceni. Prin 2015, îmi scria despre tatăl său că: ,,Numele

lui era Vasilescu Gheorghe, pe poreclă Dodină. Aşa îl ştiu şi şerbăneştenii. Porecla pe

mine nu mă deranjează, din contră, sunt hotărât acum să o includ numelui meu pe coperta

monografiei.” Și și-a menținut această pornire sufletească până la sfârșit: monografia

,,Rădăcini” îl va consacra, ca scriitor, sub numele de Costel Vasilescu–Dodină... Pentru că,

iată cum mi-a detaliat Costel Vasilescu dorința sa din urmă, de a-și adăuga, începând cu

această carte, cognomenul Dodină: «Eu n-am făcut parte dintr-o familie sau neam

pricopsite, iar, unii, te apreciază în raport cu notorietatea părinţilor. Vorbeam, deja, de

ani buni la radio, iar unii nici nu voiau să accepte că ar fi vorba de persoana mea, nu

numai presupunând, ci chiar susţinând că e vorba de oarecare potrivire de nume. În plus,

mulţi se feresc să pronunţe cuvântul Dodină, cu atât să-mi spună mie în faţă „Costică a

lu' Dodină”. Eu îi încurajez să vorbească deschis. Când scriam acasă, pe plic, la adresă,

la destinatar puneam în paranteză Dodină, sau precizam ZIS DODINĂ. Tata mi-a zis să-i

scriu cu vopsea, pe droagă, numele DODINĂ. Verişorii mei s-au adresat totdeauna cu

apelativul DODINĂ. Dodină provine de la neputinţa fratelui său, mai mare cu doi ani,

să-i zică Gheorghe, îngânând un fel de Dede, Dode, alintându-l Dodină, şi aşa a rămas.

[…] Prin adăugarea acestui cognomen, înlătur orice urmă de îndoială. Pe deasupra,

Dodină pentru mine este şi un titlu de mândrie, un certificat de demnitate. Aşa îl

caracterizez eu pe tata. Şi tata şi mama, au fost oameni cinstiţi, muncitori, cu o doză peste

medie de inteligenţă şi inventivitate.» Această argumentație sentimentală m-a lăsat,

desigur, fără cuvinte! Destinul consăteanului și modelului său ideatic, Nicolae Fulga,

parcă îl urmărea, simptomatic, la tot pasul... Amândoi erau preocupați, în permanență, de

frământările și îndurările fără limită ale sătenilor lor... Sufletul le era mereu acolo, la

Mandinești.

Debutul în mass-media. Pe când avea doar 13 ani, în

cursul școlii generale, Costel Vasilescu a început să

colaboreze cu Radio București – România. Astfel,

timp de aproape doi ani, în perioada 1966 – 1967, el a

transmis corespondenţe pentru emisiunea duminicală

de divertisment pentru copii, ,,Tic-Pitic şi Sanda”. În

acea perioadă, când televiziunea nu își făcuse încă

prezența publică la sate, radioul național se bucura de

o audiență maximă, inclusiv din partea copiilor, și era

o adevărată instituție de cultură. Iar el, adolescentul

încă hoinar pe ulițele copilăriei, își găsea timp să

viseze și să scrie pentru alți copii... Era vârsta la care,

lui Nicu Fulga – înaintașul său în arta scrisului, tatăl îi

interzisese să mai meargă la școală, pentru a fi sigur

că va rămâne în sat și le va fi ,,sprijin la bătrânețe”...

(v. DOGARU, P. - Nicolae Fulga - între fabulaţie şi

adevăr. Editura Alutus, Slatina, 2010) Destinul lui

Costel Vasilescu avea să fie însă ceva mai milos:

veniseră, deja, alte timpuri!

Activitatea militară. Costel Vasilescu era absolvent



al Școlii Tehnice de Aviație de la Mediaș, secția de maiștri militari. Aici, fusese profund

impresionat și impulsionat de faptul că, pe panoul de onoare al școlii avea să descopere

doi vîlceleni de frunte, absolvenți ai acestei instituții. Și nu întâmplător, desigur, îmi

destăinuia, cu câțiva ani în urmă, cum că ,,în perioada interbelică şi o vreme după, se

obişnuia să se consemneze pe panoul de onoare, numele absolvenţilor clasaţi pe locurile I,

II şi III. Aflaţi, poate, cu surprindere, ca şi mine, că promoţia 1931 a consemnat numele

Postelnicu Năstase (I) şi Burea Ristea (II), ambii fiind din Vîlcele.” El era, așadar, un umil

discipol al unor somități vâlcelene, ofițeri aviatici care l-au făcut să se simtă mândru și

dator, deopotrivă, în a le evoca personalitatea. Și a făcut-o, la momentul potrivit, atât cât

i-a stat în putință!

Ca militar activ, el a servit cu credință patria, până la vârsta pensionării, în cadrul

vestitei unități de aviație de la Deveselu.

După pensionare, maistrul militar principal Costel Vasilescu a fost membru al

Ligii maiștrilor și subofițerilor în rezervă din România și membru al Asociației Naționale

a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere (ANCMRR – Filiala județului Olt). Din

această postură, în septembrie 2010, el era unul dintre cei șase organizatori responsabili de

buna desfășurare a adunării publice din piața Prefecturii Olt, adunare care susținea

acțiunile Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă și în Retragere,

arătându-și nemulţumirea faţă de măsurile luate de guvern, în ceea ce privea recalcularea

pensiilor militare. Mai apoi, în 2012, când fostul comandor Vasile Bujor și-a depus

demisia din funcția de președinte al ANCMRR, fiind ales consilier municipal la Caracal,

Costel Vasilescu s-a înscris în competiția pentru postul rămas vacant, alături de alți

camarazi. Câștigător a ieșit cpt cdr (r) ing. Bichir Ion, dar Costel Vasilescu a rămas, în

continuare, un membru activ al acestei asociații militare și un excelent purtător de cuvânt

al acesteia.

În același timp, Costel Vasilescu a fost unul dintre fondatorii și membrii activi ai

Asociației socio-culturale A’VIS – 60 din Caracal, asociație care a avut – pe plan local –

mai multe inițiative lăudabile, demnă de reținut fiind organizarea unei festivități prilejuite

de aniversarea a 60 de ani de la înființarea Regimentului de Aviație Deveselu. Urmare a

acestui eveniment, sub coordonarea lui Costel Vasilescu, profesoarele Alina–Elena Marin

și Sabina–Elena Vasilescu au scos, în anul următor, o carte: A’VIS – 60 (4 mai 2012).

De aici, de la această bogată activitate militară, căreia i s-a dedicat, trup și suflet,

întreaga viață, i-a și rămas, pentru posteritate, nobila titulatură de ,,cunoscut jurnalist

militar” sau ,,jurnalist și istoric militar”.

Viața de familie. După absolvirea școlii militare, soarta l-a adus pe Costel Vasilescu în

orașul Caracal, aerodromul de la Deveselu – unde a lucrat – aflându-se, după cum se știe,

la doar 7-8 km distanță. Aici, la Caracal, pe strada Mircea Vodă, o stradă cu rezonanță

istorică, își avea Costel Vasilescu casa și tot aici și-a trăit, în deplină armonie și înțelegere,

viața de familie, împreună cu soția sa – Clarisa și cele două fiice: Adriana și Sabina–Elena.

Că, pentru Costel Vasilescu, citând-o pe Alina-Elena Marin – profesoara considerată, cu

deplin temei, de presa locală, ,,un nume de rezonanță în intelectualitatea romănățeană” –

familia era „una dintre comorile de care era foarte mândru că le posedă”. Fetele sale sunt

stabilite, cu familiile lor, în Craiova – orașul de care Costel Vasilescu era îndrăgostit, el

locuind aici o perioadă frumoasă a tinereții sale, înainte de a pleca la școala militară de la

Mediaș. Sabina-Elena Vasilescu este, la rândul ei, autoare sau coautoare de documentare și

cărți cu tentă istorică. Ea a fost pregătită de tatăl ei pentru a-i duce mai departe numele,

vocea și cugetul, ultima lor carte – ,,Rădăcini” – venind, parcă, să încununeze spusele lui

Nicolae Fulga: ,,Rădăcinile se întâlnesc în fruct”...



Prin natura activității sale intelectuale, de jurnalist, scriitor și cercetător pe tărâm

istoric, Costel Vasilescu, nefiind un om bogat (pe măsura muncii și alergăturii sale), a fost

nevoit, adesea, să-și lase pe plan secund casa și nevoile personale, inclusiv cele legate de

sănătate. Odată, făcând aluzie la documentele de arhivă, descoperite după lungi cautări,

documente pe care mi le oferea, rând pe rând, să le inserăm în monografie, el se justifica,

în stilu-i ușor șugubăț, astfel: ,,Să vadă lumea că am alergat! Să priceapă şi nepoţii, peste

ani, de ce nu am făcut mare lucru p-acasă. Glumesc...” De fapt, Costel Vasilescu era omul

bun la toate, pricepându-se la orice, ca un adevărat tehnician ce era!

Activitatea jurnalistică. În perioada comunistă, pe lângă săptămânalele militare „De

veghe” și „Apărarea patriei”, cu care a colaborat, între anii 1973–1989, el a publicat, de

asemenea, în revistele „Viața militară” și „Orizont aviatic”. În perioada sa de debut, a

publicat sub pseudonimul Costică Vâlceleanu, el relatând – reportericește – despre

evenimente și întâmplări ce îl marcau de moment și pe care le încărca, întotdeauna, cu o

anumită morală – ușor de intuit – și cu o anumită doză de emoție.

În aceeași perioadă, el a activat și ca ziarist – colaborator la cotidianul „Scânteia

Tineretului”, iar în anii 1985–1986 a publicat, de asemenea, în ziarele „Oltul” și

„Informația Bucureștiului”.

În perioada post-comunistă, a publicat în ziarele „Gazeta de Sud”, „Jurnalul

Național”,

„Drăgăneșteanul

” și „Oglinda

Romanaților” – al

cărui redactor șef

a fost, în perioada

2009–2011.

În 2011,

împreună cu

comandorul

aviator Vasile

Bujor, a fondat şi

condus, ca redactor-şef, ziarul „Reîntregirea”, apărut în Caracal. În paralel, el a colaborat,

ca publicist și membru în Comitetul de redacție, cu revista de istorie și cultură „Memoria

Oltului și Romanaților”.

Am spicuit toate aceste informații, privitoare la activitatea publicistică a lui Costel

Vasilescu, din ultima sa carte („Rădăcini”), unde – trecând peste modestia care l-a

caracterizat, a cutezat, totuși, aici, să-și facă un scurt bilanț... Pentru că e ușor de observat,

de pildă, că el era și a rămas, întotdeauna, omul din umbra a tot ce însemna, pe plan local,

eveniment cultural de succes. Dar, în ultimul timp, se hotărâse, se pare, să iasă din acest

nemeritat anonimat: ,,m-am cam săturat de modestie, şi unii d-abia aşteaptă să te dea la o

parte”.

După cum se poate observa, în mod surprinzător, Costel Vasilescu se pare că nu a

publicat, totuși, ca autor, în ziarul „Linia Întâi”, deși acest ziar era, cu siguranță, „ziarul de

suflet” al ultimilor săi ani de viață. Că despre directorul acestui ziar, poetul și publicistul

Dumitru Sârghie, unul dintre nenumărații săi prieteni de valoare, voi aminti ceva mai jos,

citându-l ca referință bibliografică majoră... În calitate de coautor, îl regăsim însă, pe

Costel Vasilescu semnând, și în acest ziar, din când în când, alături de distinsa publicistă

Alina-Elena Marin.

Costel Vasilescu aprecia, în mod deosebit, „setea de cultură a



romanațenilor”, teatrul

din Caracal fiind un bun

exemplu, în acest sens.

El aprecia, fără echivoc,

că acest teatru era, atunci

când a apărut, „O cetate,

pentru că la acea oră

nici Craiova n-avea

propriul edificiu teatral,

iar monumentalitatea sa

pare stranie din moment

ce cu puţin timp înainte

oraşul abia devenise

parţial alimentat cu apă,

cu energie, era

necanalizat şi beneficia

de o gară îndoielnică şi

doar de câteva clădiri

impozante ale boierilor vremii.” (v. VASILESCU, C. – Templul Thaliei se redescoperă,

în ziarul ,,Gazeta de Sud”, Craiova, 3 aprilie 2009). Și, de aceea – dat fiind acest crez –, el

s-a străduit din toată ființa sa să aline, cumva – așa cum a putut mai bine – această sete de

cultură a romanațenilor.

Omul de radio și televiziune – Costel Vasilescu. Începând din 1979 și până ce soarta l-a

dus pe marginea prăpastiei, Costel Vasilescu a fost redactor – colaborator la postul de

Radio România – Oltenia din Craiova. Numit, inițial, Studioul Regional Radio Craiova,

această voce nevăzută a Olteniei începuse să transmită știri și muzică, începând cu anul

1954, între orele 16 – 17, pe lungimea de undă de 206 metri... Aici, în cei 40 de ani de

colaborare, Costel Vasilescu a transmis, cu vocea-i clară și inconfundabilă, peste

cincisprezece mii de relatări din domeniile politic, economic, social, cultural şi sportiv, ca

ştiri, comentarii, reportaje, portrete... Îi plăcea mult să vorbească în fața microfonului și

știa, totdeauna, cum să se facă ascultat. Acum, când nu mai poate fi ascultat în direct (cum

o făcea adesea!), dacă măcar o parte dintre reportajele sale ar fi adunate într-o carte, ar ieși

la iveală câteva mii de pagini de istorie locală a ultimelor patru decenii...

În ultimii șapte ani ai existenței sale, Costel Vasilescu a colaborat cu televiziunea

locală din Caracal – INSERT Romanaţi, unde a semnat scenariul mai multor filme

documentare, a iniţiat şi realizat emisiuni sociale şi culturale și a moderat dezbateri

politice. Cu ocazia diverselor evenimente culturale pe care le patrona, a fost și invitatul

TVR Craiova.

Activitatea scriitoricească. Pasionat fiind de istorie și, îndeosebi, de „cercetarea

evenimentelor controversate”, Costel Vasilescu a lăsat posterității trei cărți documentare

de referință, atât pentru istoria locală cât și pentru cea națională: Decembrie ’89. Revoluție

sau... diversiune?! (Editura Hoffman, Caracal, 2013), La Fântâna ’naltă. Vîlcele ’60 –

’61. Colectivizarea forțată a satelor (în colaborare cu fiica sa, Sabina–Elena; aceeași

editură, 2014) și Rădăcini. Monografia comunei Vâlcele (Bărcănești) – jud. Olt (în

colaborare, de asemenea, cu Sabina-Elena, a cărei lansare era planificată pentru 2 iunie

2019, la Vîlcele). Toate cărțile lui Costel Vasilescu sunt „cărți-document”, relatând, în

stilu-i reportericesc inconfundabil, despre evenimente istorice trăite și despre oameni reali,

și despre locuri, și despre fapte și întâmplări...

Costel Vasilescu vorbind pe scena Teatrului Naţional din

Caracal la aniversarea numărului 50 al revistei Memoria

Oltului şi Romanaţilor (23 aprilie 2016)



Despre cartea Decembrie ’89. Revoluție sau... diversiune?! el spunea că este

izvorâtă „din datoria față de istorie, față de memoria locurilor pe care le bătătorim.

Pentru a se ști. Pentru a lua aminte. Pentru a înțelege o realitate și a nu lăsa loc

interpretărilor.” Avem de-a face – de fapt – cu un volum de interviuri cutremurătoare, pe

care le-a luat foștilor săi colegi de la Aerodromul Deveselu dar și altor participanți

marcanți, din Caracal, la evenimentele sângeroase de atunci, toate presărate cu trăiri

personale, cu reflecții și interpretări pertinente. Iar despre următoarea carte – La Fântâna

’naltă, carte la care a lucrat timp de vreo 5 ani, răscolind prin arhivele securității, spunea,

întărind mărturia de mai sus: „Tot timpul facerea acestei cărți m-a urmărit”... El simțea

scrierea acestei cărți ca pe o sarcină a sa de onoare, față de săteni și față de națiune...

Curajul de atunci al vîlcelenilor, el copil fiind, i-au dat „demnitate și forță” pentru a se

achita de acea misiune asumată și, într-o zi de sâmbătă – 12 aprilie 2014, la Vîlcele (unde

altundeva?!), a avut loc lansarea cărții. Cât despre ultima sa carte – „Rădăcini”, așa cum

ne spune buna sa prietenă – profesoara Alina-Elena Marin, Costel Vasilescu știa că „era

cel mai bun lucru pe care-l scrisese”. Fiind vorba de monografia comunei natale, cartea

aceasta din urmă vine să pună în valoare „ultimele sale bătăi de inimă, suspinele sale”,

cum bine spune aceeași Alina-Elena Marin.

Despre unul dintre foștii săi dascăli, scriitorul Costache Adrian, Costel Vasilescu

spunea că „este profesorul care mi-a imprimat o altă optică faţă de literatura română; ca

dascăl, era Domnu' Trandafir în persoană. Este etalonul meu...” Venind dintr-o altă

generație, consăteanul său Nicolae Fulga, la fel de recunoscător, dedica prima sa carte –

,,Drumuri în câmpie” – învățătorilor săi, soții Ion și Ioana Simion.

Deși scriitorii Costache Adrian și Nicolae Fulga îi marcaseră destinul, pentru

Costel Vasilescu rămăsese, totuși, un regret faptul că nu făcuse facultatea de istorie, așa

cum îmi destăinuia nu cu mult timp în urmă. Dar istoria reflectată în documentarele lui

Costel Vasilescu era una deosebită, el ținând mult la expresivitatea limbajului folosit.

Când spun acest lucru, mă gândesc, de pildă, la una dintre nenumăratele corecții și

completări pe care mi le-a cerut, la un moment, referindu-ne, desigur, la punerea în pagină

a ultimei sale cărți – ,,Rădăcini”: „la pag. 389, vă rog să completaţi, la vaci, cu epitetele

FRUMOASE ŞI PRODUCTIVE […] Bineînţeles, completările cu literă mică, nu cum am

scris eu aici.” Adică, parcă nu era liniștit și nu se regăsea în stilul abordat, dacă nu

spusese, clar, că vacile erau frumoase și productive, nu niște vaci, acolo, oricum...

Experiența sa de redactor șef îl învățase însă ca, de fiecare dată, când venea cu

asemenea corecții, să aibă grijă să își ceară scuze și să mă asigure că este ultima, fapt care

pe mine deja mă amuza, desigur...

Cercetător istoric. Costel Vasilescu, după cum bine spunea jurnalistul și poetul Dumitru

Sârghie, „își iubea patria până la epuizare și nu și-a uitat niciodată rădăcinile”, fiind un

„patriot desăvârșit”. Și tot acest talentat publicist slătinean adăuga, despre Costel

Vasilescu: „A lăsat posterității cărți și studii importante, articole, eseuri, interviuri cu

mari personalități ale neamului românesc, emisiuni de radio și televiziune, care pot

constitui un veritabil îndreptar de patriotism și moralitate pentru tinerele generații

școlare românești [...]”. Căutările sale, consistente și insistente, erau întotdeauna

concentrate pe nou și necunoscut, dorind, ca orice jurnalist pătimaș, să afle și să publice

ceva mai deosebit, „care n-a mai existat în spaţiul public”, convins fiind că „istoria

completă se construiește din petice”. Mai mult chiar, Costel Vasilescu mai avea un crez:

„în cursul documentării, cercetătorul îşi schimbă opiniile şi concluziile funcţie de datele

problemei la un moment dat. Tocmai aci este frumuseţea căutărilor, a disputei cu altul sau

cu tine însuţi.”



Activitatea sa de cercetare istorică s-a întins în permanență, pornind de la arhivele

naționale (din Slatina și de la București) și ajungând la cele militare (de la Pitești) dar și la

arhivele securității (de la București), el fiind unul dintre cercetătorii acreditați de către

Colegiul CNSAS pentru tema „Colectivizarea forţată în comuna Vâlcele (Bărcăneşti) din

judeţul Olt”.

În ce privește pasiunea lui Costel Vasilescu pentru istorie, nu ne rămâne decât să-l

cităm: „Am convingerea că a înțelege istoria, a o trăi, a fi patriot nu este un sentiment

care presupune școlarizare, ci care izvorăște din suflet, este o chestiune de substanță

creștinească și cultură, care te propulsează pe treptele superioare ale conștiinței și

demnității”. Și Costel Vasilescu, fără a fi istoric de profesie, s-a simțit, întotdeauna

„propulsat” de acea forță lăuntrică, numită patriotism, pe cele mai înalte trepte ale

conștiinței și demnității.

Inițiator și organizator de evenimente culturale. Aceeași distinsă intelectuală

romanațeană Alina–Elena Marin (născută Anghel), în materialul publicat in memoriam

Costel Vasilescu (v. ziarul ,,Linia Întâi”, Slatina, 16 mai 2019), făcea o caracterizare

excepțională a acestuia: «Prietenos, altruist, mereu neobosit, tenace, entuziast, foarte

cunoscut pentru reportajele și intervențiile pe care le-a avut la Radio Oltenia Craiova,

foarte cunoscut pentru interesantele sale expuneri și evenimente organizate în domeniul

aviatic, istoric sau socio-cultural. D-l Costel Vasilescu avea un talent oratoric de excepție,

izvorât din bogăția nesecată de informație pe care o acumula cu nesaț din orice domeniu;

prin ,,sufletul” și entuziasmul pe care le punea în expuneri, te determina să-l asculți cu

sufletul la gură.» Și, în același context, Alina–Elena Marin mai spune: «Ne-am însoțit

adesea, în demersurile noastre profesionale, jurnalistice, editoriale, ne-am cerut sfaturi,

ne-am încurajat și ne-am susținut. Era convins că putem realiza, de fiecare dată,

evenimente de înaltă ținută. Și avea dreptate, ne ,,ieșea” de fiecare dată! Vedea în detaliu,

anticipa cu precizie și, chiar dacă intervenea și neprevăzutul, tot aveam ,,variante de

rezervă”. Și, sufletește eram împliniți, de fiecare dată.»

Iată, mai jos, doar câteva exemple, de astfel de evenimente reușite!

În iunie 2010, conducerea filialei judetului Olt a ANCMRR a organizat, împreună

cu membrii Consiliului local Colonești, „Ziua aviației” – un reușit eveniment pus în scenă

sub ,,bagheta" lui Costel Vasilescu. Au participat, la această amplă acțiune, membrii

Asociației Naționale Cultul Eroilor - filialele Olt și Caracal, membrii A.R.P.I.A. - filiala

Caracal, reprezentanți ai Fundației ,,Erou Cpt. Av. Alexandru Șerbănescu”, reprezentanți

mass-media, cadre didactice, elevi și cetățeni ai localității Colonești, precum și cadre

militare în rezervă și în retragere.

Pe 12 aprilie 2014, odată cu lansarea cărții „La fântâna ‘naltă”, Costel Vasilescu a

fost cel care a insistat și a imaginat realizarea unui monument în centrul comunei, lângă

primărie, acolo unde, în 1961, au murit oameni pentru dorința de a avea pământul lor, și

boii și carul. Că nu degeaba, el a ținut, în mod expres, să fie consemnat, pe postamentul

crucii monumentului, un epitaf memorabil de venerare a eroilor: ,,Plugul, boii și căruța au

fost pentru ei mai scumpe decât viața.” Iar în discursul său, rostit cu ocazia acestei

comemorări menționa cu emoție: „Au fost multe drame aici, la Vâlcele, dar au fost

impresionante şi aş vrea să le amintesc: drama Cotorbeilor şi creierii de pe fruntea lui

Liciu Miu”. Unii dintre săteni, după ce au citit cartea-document lansată de Costel

Vasilescu, cu acea ocazie, s-au cam simțit ,,înțepați” – după cum îmi mărturisea acesta –,

„în sensul că am scris adevărul”. Dar el era un om împăciuitor și nu purta ură nimănui,

dimpotrivă…

Peste un an, pe 25 aprilie 2015, Costel Vasilescu a fost ,,sufletul viu și inițiatorul”



unei alte manifestări ,,de înaltă simțire patriotică și religioasă”, simpozionul de la Vîlcele,

ocazionat de comemorarea a 60 de ani de la moartea eroică a pilotului aviator Cornel

Mînzățeanu39

(v. SÂRGHIE D. – Vâlcele - 60 de ani de la plecarea la ceruri a

aviatorului Cornel Mînzățeanu, în ziarul „Linia Întâi”, Slatina, 29 aprilie 2015), care și-a

dat viața într-un accident aviatic, evitând distrugerea caselor vîlcelenilor. În loc să încerce

o salvare a sa, el a preferat să se sacrifice, dirijând avionul – aflat în flăcări – pănă la

ieșirea din satul Bădia. Cu această ocazie, pe locul unde avionul condus de Cornel

Mînzățeanu s-a prăbușit, a fost sfințită o troiță comemorativă, al cărei proiect a fost

conceput de Costel Vasilescu. Se simțea foarte mândru, când își amintea de acest

eveniment de la ,,troița din valea Iminogului”, el spunându-mi, la un moment dat: ,,eu am

adus acolo toată suflarea […] cu săteni, colive, prefect, copii…” Însă primarul Alexandru

Taifas i-a fost alături, desigur – trup și suflet –, și în realizarea acestui proiect.

Din nou alături de comandorul caracalean Vasile Bujor, pe 12 mai 2017, Costel

Vasilescu a fost unul dintre organizatorii manifestării dedicate sărbătoririi a 65 de ani de

aviaţie pe Aerodromul Deveselu. Cu această ocazie, în sala Teatrului Național din Caracal,

a avut loc și lansarea cărții-document „Cavalerii înălțimilor”, semnată de profesoarele

Sabina-Elena Vasilescu și Alina-Elena Marin, carte al cărui referent științific era nimeni

altul, decât tot Costel Vasilescu…

Omul de spirit – Costel Vasilescu. Citând, din nou, o descriere, de fin observator, a

Alinei–Elena Marin, despre Costel Vasilescu se poate spune, cu suficiente argumente, că

avea, într-

adevăr, „un

foarte dezvoltat

simț al ironiei și

al umorului,

fiind și acestea

dovezi de inteli-

gență sclipi-

toare. Dar nu le

folosea cu

superioritate, cu

sarcasm, ci cu

prietenie.” El

îmi spunea, de

pildă, cândva, cu

o evidentă notă de autoironie: „Constat că, începând cu vremea bătrâneţii, îmi place să fiu

lăudat.” Și, cu ocazia încredințării – spre consultanță – a ultimei sale cărți, cu aceeași notă

de autoironie, făcea haz de propria-i muncă, fără câștig: „De la volumul La fântâna ‘naltă

m-am ales doar cu punerea chipului lu’ tata pe coperta 4 [n.a.: dar câți știu asta, în afară

de vîlcelenii ce l-au cunoscut!?]. Acuma aş vrea să-i fac şi porecla celebră.” Și tot așa, în

ultima sa carte, el a ținut să adauge, către sfârșit, niște ,,vorbe meșteșugite”, culese din

,,gura satului”, un fel de snoave de care-și amintea cu drag, din când în când, și cu care

n-a vrut să plece în cele veșnice. Una dintre acestea se referea chiar la tatăl său, Dodină –

un om potolit, la locul lui dar ușor mucalit, și la fratele său, Ilie: „Trec oamenii pă drum şi,

câte unul, intră-n vorbă: - Băi Dodine, ce e mă cu Ilie al tău de şi-a lăsat păr’ola pă faţă?

Că prea e-n nerându’ lumii! - N-are, bă, nimic! Țâne doliu după bâta, c-a suferit mult... -

39

vezi şi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 42/august 2015



Păi au trecut două’ş dă ani, dă când bâtă-ta s-a dus!... - Da, da’ el erea mic atunci şi nu-i

detesă păru’ la barbă...” Sub o formă asemănătoare și într-un alt context, îmi relatase

această glumă și în urmă cu vreun an, când ne-am văzut – în treacăt –, justificându-și, în

acest fel – temător și autoironic, deopotrivă – schimbarea sa fizică șocantă – la prima

vedere. Toată această temătoare schimbare de fizionomie se datora atât stării sale de

sănătate cât și faptului că își lăsase barbișon, devenind, astfel, de nerecunoscut: „Dacă tot

am slăbit în halul ăsta, m-am gândit că nu strică și o schimbare de look! Păcatele mele...

Să mă fi văzut săracu’ tata!” Și a urmat aluzia la fratele său, Ilie...

Ultimii ani din viață. Ultimii 7-8 ani din viață, Costel Vasilescu i-a dedicat, cu precădere,

cercetării rădăcinilor sale: monografia comunei natale – comuna Vîlcele, jud. Olt (fosta

com. Bărcănești). Se pare că, într-adevăr, lozinca sa finală a fost aceea surprinsă și

enunțată de distinsa filoloagă Alina–Elena Marin: „Ce dăruiesc, va dăinui!” și, tot ea, ca

un priceput analist și mânuitor al condeiului, ne amintește de „amprenta culturală”, pe

care a lăsat-o Costel Vasilescu, ca semn al trecerii sale prin timp. Și, în ultimul timp, el

mai avea o constatare amară, care îl neliniștea: „Scrisă mai târziu, istoria este mai

săracă.”

Prin 2016, Costel Vasilescu îmi spunea, pentru prima dată, că a fost „cam

bolnav”... În anul următor,

după o întrerupere mai lungă

a dialogurilor noastre de la

distanță, se justifica,

oarecum, spunând că „am

fost și prins cu probleme de

sănătate, pentru analize,

trebuind să fiu internat la

Spitalul Militar Bucureşti”.

Și în 2018, într-o situație

asemănătoare, îmi spunea:

„Nu v-am mai scris că am

mai umblat după sănătate...

Acum sunt relativ bine.” Pe

de altă parte, cam în aceeași

perioadă, îmi spunea, ca o

dorință grabnică de ușurare:

„Monografia mă domină la tot pasul!” și, într-adevăr, aproape de sfârșitul anului trecut, pe

12 decembrie 2018, Costel Vasilescu mi-a transmis monografia, spre tehnoredactare, „cu

mare încredere şi drag”, cu sublinierea că aceasta l-a „preocupat în cel mai înalt grad,

peste şapte ani de zile” și a mai făcut, atunci, o precizare care m-a pus pe gânduri: „Eu

sunt la capătul puterilor şi mai mult nu pot şi nici nu mă mai încumet.” Imensa energie a

lui Costel Vasilescu se epuiza pe zi ce trecea... Spera însă, ca „Dumnezeu să binecuvânteze

clipa” finalizării cu bine a acestei munci pătimașe. Înainte de Crăciun, după întoarcerea de

la Spitalul Militar, îmi spunea: „Am venit de la Bucureşti şi sunt cu speranţa la mine. Voi

merge şi la început de martie şi, poate, până atunci, finalizaţi tehnoredactarea.” Și iar

despre monografie: „Sunt îngrijorat de modul cum hărţile desenate de mine se vor integra,

ca imagine (ca lizibilitate), paginii tipărite.” Erau hărți desenate, cu migală, de mâna lui,

pe baza unor hărți vechi transmise de mine, așa ca să se știe cam cum au stat lucrurile cu

toponimia Vîlcelelor... L-am asigurat că totul o să fie bine.



Și în martie anul acesta, așa cum îmi spusese, a mers din nou la București: „Am

fost în spital vreo opt zile şi încerc să mă regenerez. Continuăm proiectul, fuga spre

final.” În aceeași zi de 28 martie 2019, conchidea: „Lucrarea, din punctul meu de vedere,

este încheiată. Eu am spus ultimul cuvânt. Dvs. DELIBERAŢI, spre cinstea şi neuitarea

imperiilor noastre sentimentale. Mulţumesc frumos!”

Și, cu toate acestea, câteva mici adăugiri tot au mai venit, ultima fiind pe 2 aprilie

2019: „o poză a preotului Constantin FLOREA de la biserica Adormirea Maicii Domnului

din satul Vîlcele”, cu precizarea: ,,vă rog să consemnaţi perioada pastoraţiei lui: 1986 –

prezent”...

Ca o ultimă recunoștere a meritelor întregii sale activități, lui ,,Costel Vasilescu -

jurnalist militar, cercetător, autor de cărti socio-istorice” i s-a înmânat ,,Diploma de

Excelență”, în cadrul Galei Scriitorilor, cel mai important eveniment cultural al anului, din

jud. Olt, eveniment ce a avut loc pe data de 21 martie 2019, la Slatina, cu doar puțin timp

înainte de prematura sa dispariție.

Pe primarul comunei Vîlcele, internat fiind la spitalul din Caracal, Costel

Vasilescu l-a vizitat, pe 24 ianuarie 2019, pentru a stabili ultimele detalii referitoare la

lansarea monografiei, ocazie cu care i-a luat și un ultim interviu, despre realizările sale, ca

primar, și despre realizările comunei, în general, despre proiectele ce vor prinde viață în

viitorul imediat la Vîlcele. Întâmplarea nefericită a făcut ca același primar – ing.

Alexandru Taifas, după scurt timp, să declare, despre Costel Vasilescu, plin de regrete: „El

mai avea multe de spus și de scris despre istoria tumultoasă a comunei noastre, dar și

despre istoria patriei, în general. A fost un patriot adevărat, un român de o deosebită

delicatețe sufletească și un scriitor deplin. Îi voi lansa Monografia comunei Vâlcele, pe

care a scris-o atât cu inima, cât și cu rațiunea. Îi voi face cunoscută opera și-i vom

comemora spiritul și personalitatea așa cum se cuvine.” Această declarație, plină de

regrete, ne face să credem, cu deplină convingere, că așa va fi! Că se vor găsi sursele și

resursele necesare, mai ales că inginerul Alexandru Taifas l-a susținut în permaneță pe

Costel Vasilescu, în realizarea acestui proiect, cu sfaturi, documente, fotografii,

înregistrări video și tot ce i-a mai stat în putință...

Pe 6 mai 2019, într-o zi de luni, Costel Vasilescu-Dodină își lua rămas bun de la

toți și de la toate. Tot zbuciumul său sufletesc se năruia, fără putință, în apa liniștită a

nemuririi... Trupul său a fost condus pe ultimul drum pe 8 mai 2019, când a fost

înmormântat la Cimitirul nr. 2 din Caracal. Se încheia, în acest mod, la fel de tragic,

ultimul episod al luptei sale cu o boală de inimă mai veche, scriitorul Costel Vasilescu–

Dodină sfârșind ca și vecinul său, din Mandinești, celălalt scriitor – Nicu Fulga...

Una dintre ultimele sale dorințe, ca și multe altele, a rămas, ireparabil, neîmplinită.

Că, în vara aceasta, la ,,Sărbătoarea iilor” de la Cezieni, dorea să o întâlnească și să

discute, mai pe larg, cu doamna muzeograf Rada Ilie, de la care reținuse el, cu o altă

ocazie, că „are legături de prietenie dar şi de sânge la Vîlcele”. Nu fusese însă, atunci,

suficient de inspirat să o ,,descoasă” mai mult, fiind luat prin surprindere. Dar acum era

pregătit: «Dacă "timpul mă îngăduie" (este expresie luată de la N. Fulga), la vară va fi la

Cezieni şi nu îmi va scăpa.» Din păcate, convorbirea pe care își propusese să o aibă cu

distinsa șerbăneșteancă, muzeograful Rada Ilie, n-a fost să mai aibă loc...

Convorbirile noastre cărturărești au sfârșit brusc, suspendate undeva în eter.

Reîntregirea a rămas însă, în sufletul meu, ca o emblemă sublimă de patriotism, iar

povestea rădăcinilor noastre comune, ca una nemaivăzută și nemaiauzită.

Rămas bun, pentru vecie, nemuritorul meu prieten, Costel Vasilescu–Dodină!



Profesorul Petre Stroe în perioada brezeană a activității sale (1965 – 1998)

Gheorghe Stanciu

În numărul 10 (80) din octombrie 2018 al revistei „Memoria Oltului și Romanaților”

s-a publicat un amplu articol, semnat de prof. univ. Veselina Urucu, despre profesorul

filolog Petre Stroe (1917 – 1998). Născut în Stăvaru (azi, comuna Urzica), după o existență

și carieră zbuciumate, profesorul se stabilește la Breaza, în județul Prahova, unde va

desfășura o rodnică activitate literar-științifică, și unde va rămâne până la sfârșitul vieții

sale, în august 1998. Despre această perioadă, ne propunem să prezentăm unele aspecte,

având ca principală sursă o broșură publicată de Petre Stroe în anul 1995, când profesorul

era deja foarte bolnav, afectat și de dispariția soției sale, în decembrie 1994, cea care-i

fusese alături de-a lungul zbuciumatei sale existențe (1).

Eliberat din închisoare la 29 iunie 1962, unde fusese reținut trei ani, începând din

29 iunie 1959 („reținut pentru

cercetări”, „condamnat trei ani

de zile administrativ”), este

numit, cu sprijinul Ministrului

Învățământului, academicianul

Ilie Murgulescu, la Școala

medie din Negrești, centru

raional de lângă Vaslui, unde

va fi profesor de limba română

între anii 1962 – 1964. Fiind

bolnav de TBC pulmonar, încă

din anul 1939, diagnostic

confirmat de Spitalul unificat

Câmpina, se transferă în 1964,

la Breaza, localitate cunoscută

pentru calitatea aerului de aici,

și primește catedră la Școala

generală nr. 2 din Breaza de

Jos. I se anulează însă transferul, pe locul lui fiind numită soția unui ofițer de la Liceul

militar din Breaza (practici frecvente, aici, până în anii ’90, când soțiile ofițerilor aveau

prioritate, chiar dacă se organizau, de formă, concursuri pentru catedre în învățământ).

Drept urmare, este nevoit să accepte o catedră , provizoriu, la o școală generală din Vatra

Sat – Comarnic, orașul fiind atunci grav poluat de fabrica de ciment, dezafectată după

1990, reprezentând un mediu total contraindicat pentru boala de plămâni a profesorului.

La Comarnic, este considerat suplinitor, deși avea 20 de ani de vechime în

învățământ, așa că, în iulie 1965, susține, din nou, examenul de definitivat la limba

română, la Brașov, fiind clasificat pe primul loc, cu media 9,83. Susținea, pentru a treia

oară, examenul de definitivat, pe care îl trecuse mereu cu medii onorabile. Astfel că este

numit „din oficiu” la Școala medie din Comarnic ca profesor definitiv. Aici, la Comarnic,

are marea surpriză de a-l reîntâlni, după mai bine de 20 de ani, pe poetul Simion Stolnicu

(1905–1966), care, sub numele real de Alexandru Botez, era profesor de limba franceză. În

timpul războiului, Simion Stolnicu a fost simplu soldat în linia I a frontului, de unde l-a

scos, bolnav, Petre Stroe cu sprijinul profesorului Dumitru Caracostea, fiind numit secretar

Profesorul Petre Stroe în timpul unei lecţii (26

noiembrie 1973, Liceul ,,Aurel Vlaicu” din Breaza)



literar la Teatrul Național din

Odessa, în Transnistria. Apoi,

după război, nu s-a mai știut

nimic despre el. „A coborât în

subteranele anonimatului, al

însingurării, ca o apă cristalină

furată de adâncuri carpatine”,

scria în 1992 Petre Stroe, despre

poetul Simion Stolnicu (2). „Așa

l-am reîntâlnit în Comarnic

după un sfert de veac. Cu greu

am recunoscut în profesorul de

limba franceză Alexandru Botez,

pe talentatul poet Simion

Stolnicu de altădată. L-am

identificat cu greu sub masca lui

de senectute, pe care o oferea

luminii zilei și ochilor oameni-

lor. Nu vrea să recunoască că el

este poetul Simion Stolnicu.

Forțe oculte îl amenințau (3).

De menționat că, după 1990, Petre Stroe este cel care va interveni la autoritățile

centrale, pentru a se aproba ca liceul din Comarnic să se numească Liceul Simion

Stolnicu, fapt realizat în februarie 1993, când la 11 februarie , profesorul Petre Stroe a fost

invitat să participe, la Comarnic, la festivitatea de investire a liceului teoretic cu numele

poetului (4).

În anul 1967, Petre Stroe participă la cel de-al X-lea Congres internațional al

lingviștilor, la care au participat lingviști din peste 80 de țări, el fiind invitat de Boris

Cazacu, secretarul executiv al Congresului. Despre participarea sa la congres, Petre Stroe

va nota lapidar : „O experiență mare și la timp” (5). Dar, la Breaza, cunoaște altfel de

experiențe: în iunie 1967, Inspectoratul școlar îi refuză transferul la Breaza, unde avea

locuință personală din 1965. Abia la 1 septembrie 1968, după patru ani de cereri și

contestații reușește să se mute la Breaza, la o școală profesională a UCECOM. Între timp,

soția se pensionează definitiv, cu gradul II de invaliditate, fiind bolnavă din noaptea

arestării soțului, în iunie 1959.

I se acordă gradul II în învățământ, începând cu 1 aprilie 1969, iar la data de 25

octombrie 1970 este numit rector al Universității populare de pe lângă casa de cultură din

Breaza. Pe 22 ianuarie 1971, este vizitat de scriitorii Virgil Carianopol, Al.Raicu, Ion

Potopin, Valentin Deșliu ș.a. Al Raicu scrie, cu acest prilej : „Dimineața, caravana/ A

picat ca-n Biblii,Noe/La un vin cu...cuișoare/ În corabia lui...Stroe” (6).

Participă la înființarea Subfilialei Breaza a Societății de Științe Istorice, la 13

octombrie 1971, și la înființarea Subfilialei Breaza a Societății de Științe Filologice, la 17

decembrie 1972 (pentru care făcuse, încă din 11 septembrie 1967, o primă încercare de

organizare a subfilialei de filologie, ce va fi transformată în filială la 4 februarie 1973). În

data de 28 iunie 1972 obține Gradul I în învățământ, prilej cu care notează :„ Am ajuns să

am în anul 1972, ceea ce am avut în 1943. Aproape 30 ani...”

La 26 noiembrie 1973 este vizitat, la Breaza, de bătrânul său învățător Ion V.

Costache, din comuna Urzica, satul Stăvaru, județul Olt (fost Romanați), de profesorul

Profesorul Petre Stroe, soţia Mimi şi Julieta Pătru,

soţia profesorului caracalean Pătru Crăciun

(Breaza, noiembrie 1973)



emerit Crăciun Pătru

din Caracal, prof.

Dan Bujor, directorul

Casei de cultură din

Breaza, col. Petre

Ștefan, comandantul

Liceului militar

„Dimitrie Cantemir”

din Breaza, juristul P.

Oancea din Sibiu,

prof. Dana Atanasiu,

dr. Traian Georgescu

ș.a., când aniversează

„30 de ani de muncă

culturală”. Primește

scrisori de la prof.

univ. Boris Cazacu, Ion Berca și de la profesorii Vasile Harda din Cluj, Florian

Smărăndescu din Breaza, Ilie Gheorghe din Dioști, Mișu Slătculescu din Caracal. Pe 29

noiembrie 1973, Petre Stroe notează : „Primesc scrisoarea prof. Crăciun Pătru, cel care

în 1962 a refuzat, fiind director, să mă primească la catedra „mea” de la Liceul „Ioniță

Asan” din Caracal. Impresionantă scrisoarea ” (7).

Urmează o perioadă destul de grea pentru prof. Petre Stroe, în anii 1974 -1978

fiind frecvent „sâcâit”- după expresia sa- de Securitate, și reclamat continuu de colegi, în

special de cei de limba română, invidioși pentru realizările și activitatea profesorului,

dorind să-i ia locul la conducerea filialei Societății de Științe Filologice (care-și avea

sediul chiar în locuința sa din Breaza, Strada Republicii nr.71), sau chiar la catedra de la

Liceul „Aurel Vlaicu” din Breaza, cum s-a văzut în 1979, după pensionarea sa precipitată.

Toate acestea vor determina o agravare a sănătății sale, în martie – aprilie 1974 fiind

internat la Sanatoriul din Predeal, după o anchetă a Securității. Vor urma alte anchete și

tracasări, toate culminând cu sancționarea sa cu mustrare, în iulie 1978, și cu o percheziție

acasă, de vreo 7-8 ore, în decembrie 1978.

La câteva zile după percheziție, Petre Stroe este judecat la Casa de cultură din

Breaza, de o adunare, totuși „secretă”, cu peste 100 de participanți reprezentând „judecata

poporului”. Petre Stroe consemnează, referitor la această adunare: „ Directorul Liceului

„Aurel Vlaicu”, A.S. și directorul Școlii ajutătoare, M.C. mă acuză. Și alți „prieteni”. La

prezidiu: Delegatul M.I., Șeful SEC. din județul Ploiești, șeful SEC. din Câmpina și din

Breaza, secretarul cu propaganda P.C.R. din Breaza etc. Atmosferă de teroare. Mă acuză

că în prezent aș fi spion anglo-american (subl.G.S.) și că de aceea aș vrea să merg la

Londra, unde cerusem să plec de 7 ani de zile. A doua zi am cerut ieșirea la pensie” (8).

De pensionat, se va pensiona cu data de 1 septembrie 1979, din ianuarie 1979

retrăgându-se și de la conducerea Filialei din Breaza a Societății de Științe Filologice. Va

continua să activeze la Universitatea Populară, să participe la diverse adunări și aniversări

în țară, dar, în general, participarea sa este mai redusă ca în anii anteriori, uneori

consemnează doar revederile anuale cu foștii absolvenți din Comarnic, Breaza, și cu mai

vechii absolvenți de la începuturile activității sale , în special din Caracal. Astfel, notează,

la 5 iunie 1981, întâlnirea cu promoția 1951 a Liceului „Ioniță Asan”, iar la 27 iunie 1981,

întâlnirea cu promoția 1956, de la același liceu. În iunie 1982, se întâlnește cu promoția

1952, iar pe 2 octombrie 1982 cu promoția 1957, de la Caracal. Pe 14 aprilie 1983, la

Petre Stroe şi invitaţii săi (26 noiembrie 1973, Breaza)



Casa de cultură din Breaza,susține un spectacol

Teatrul popular din Caracal, cu Mișu

Slătculescu, profesor Petre Drăgan, profesor

Mariana Stratan şi Gogu Mototol. După

spectacol, sunt invitați de profesor acasă, unde

scriu în albumul acestuia, menționând în

încheiere: „Noi, caracalenii, vă iubim!”

Urmează noi întâlniri, cu foștii elevi : la

Brașov, nu la Caracal, la 10 septembrie 1983,

întâlnire cu promoția 1953, seria lui Stoianovici

Marin. În luna mai,1983, se întâlnește cu colegii

de la Liceul „Timotei Ciparu” din Dumbrăveni,

județul Sibiu, unde revede pe fostul său

profesor de limba română, Ion Domnariu, acum

bolnav și cu ani grei de închisoare îndurați în

trecut. Pe 15 noiembrie 1983, este din nou la

Dumbrăveni, participând la înmormântarea

profesorului Domnariu, și rostind un cuvânt

funebru și o poezie.

La 20 februarie 1984 este la Caracal și

la Dobrosloveni, unde prezintă cartea

„Generația de sacrificiu” de Ion Valjan, iar în iunie se află la Slatina, unde prezintă un

nou poet oltean, medicul Gheorghe Dachin din Brăila, dar originar din Brastavăț și fostul

său elev. La Negrești-Vaslui, în 21 octombrie 1984, se întâlnește cu absolvenții promoției

1964. Publică articole pe diverse teme în diferite reviste, din 1986 și în revista

„Cantemiristul” scoasă de liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza. În 31 mai 1986,

este din nou la Dumbrăveni, unde are loc întâlnirea cu promoția din 1936, anul absolvirii

liceului de Petre Stroe. Este prima întâlnire, după 50 de ani, a foștilor absolvenți, acum toți

fiind în vârstă de 70 de ani, dar participând cu elan tineresc la această revedere.

Este sărbătorit la 6 aprilie 1987, la aniversarea celor 70 de ani, într-un cadru

restrâns, la locuința sa din

Breaza. În vară, este din nou la

Dumbrăveni, sărbătorind

centenarul lui Timotei Cipariu,

aducând și un tablou pictat cu

portretul acestuia. Se luptă

pentru ca liceul agroindustrial

de aici să revină la numele de

Timotei Cipariu, în decembrie

1987 înregistrează cererea la

Ministerul Învățământului,

unde vorbește și cu Octavian

Florea, ministru secretar de

stat, care i-a fost elev la

Caracal. Se cere restituirea

numelui liceului din

Dumbrăveni, acum liceu

agroindustrial. Despre alt fost

Dedicație către dr. Radu Ozun, medic cardiolog din

București, pe broșura din 1995, la data de 1 ianuarie

1996 (P. Stroe scrie data eronat: 1 ianuarie 1966 !).



elev de la Caracal, Ion Stoica, acum

directorul Bibliotecii Centrale Universitare

din București, publică un articol în revista

„ Astra” din Brașov, în aprilie 1988, articol

intitulat „Alma mater librorum”.

În 1988, îl aflăm, din nou, la

Caracal. Mai întâi, la 10 septembrie, la

întâlnirea cu promoția 1953, după 35 de

ani, apoi la 13 – 17 septembrie, la

Centenarul Liceului „Ioniță Asan”. Face o

expoziție personală, prezintă comunicarea

„Puncte de sprijin în istoria culturală a

orașului Caracal”, iar pe secții susține o

altă comunicare despre începuturile literare,

din perioada liceului, ale poetului Ion

Potopin. Notează cu satisfacție : „ Din cei

nouă președinți de secție, opt au fost elevi

ai mei” (9).

Anul 1989 începe cu un moment

fericit pentru profesor, în februarie fiind

anunțat de academicianul Ion Coteanu, că i

s-a acordat titlul de membru de onoare al

Societății de Științe Filologice din

România. Însă din martie 1989 începe o

perioadă tristă, din cauza agravării stării de

sănătate : este internat la Spitalul Fundeni aproape o lună de zile, apoi este operat de

profesorul universitar Sedlacec (care-i comunică-discret-fiului profesorului diagnosticul

profesorului : cancer la ficat). Urmează tratamente cu raze cu cobalt la Spitalul militar, cu

greu suportate, astfel că este trimis la Breaza, ca să „moară acasă”! Își va reveni, la o stare

mai bună a sănătății, după 6 aprilie 1989. Participă totuși, la 19 septembrie, la o nouă

întâlnire cu promoția 1953, la Caracal, dar peste zece zile se internează, în stare gravă, la

Spitalul municipal din Craiova, unde este operat de hernie inghinală. În decembrie,

participă, la Buzău, la activitatea Societății de științe filologice, unde prezintă comunicarea

„Limba povestirilor lui Ion Creangă”.

În

ianuarie 1990,

este invitat să

facă parte din

C.P.U.N. –ul

din Breaza, dar

după două zile

se retrage, pe

motiv de boală,

în realitate

fiind deziluzi-

onat de activi-

tatea și oame-

nii de acolo. Scrisoarea prof. Petre Stroe adresată dr. Radu Ozun, la 1 ianuarie

1996.

Gheorghe Stanciu- Promoția 1966,

Breaza, 2016. Este evocat și prof. Petre

Stroe, în capitolul privind istoricul

Liceului „Aurel Vlaicu” din Breaza (pp.

11, 15-17).



Participă mai mult la activități pe linie profesională, la Breaza, Câmpina și

Comarnic, cum este participarea la înființarea Fundației culturale „Ion Manolescu” din

Breaza, în februarie 1991. Participă, în iulie 1991, la Congresul filologilor români de la

Timișoara, unde prezintă comunicarea despre lingvistul Boris Cazacu. Tot despre Boris

Cazacu, în august 1991, la împlinirea celor cinci ani de la încetarea din viață, ține o

conferință la Breaza, pe care o va tipări în 1992 la București. Continuă intervențiile pentru

a se acorda liceului din Comarnic numele lui Simion Stolnicu. Ține o conferință, la Casa

de cultură din Comarnic, publicată la Câmpina, în 1992, și intervine la Minister, pentru a

se aproba ca liceul din Comarnic să se numească Liceul Simion Stolnicu. Strădaniile vor

reuși, astfel că pe 11 februarie 1993 este invitat la Comarnic, cu ocazia investirii liceului

cu numele poetului Simion Stolnicu, fost profesor de franceză la acest liceu.

În anul 1993, participă în zilele de 13-15 mai, la Caracal, la Festivalul și

concursul național de poezie.Cercul de creație din Caracal îi oferă o diplomă de onoare,

pentru faptul că a înființat în 1950 cenaclul literar „Cezar Petrescu”. După desființarea

abuzivă a cenaclului, înființează cenaclul literar „Haralamb Lecca”, la Casa de cultură.

Remarcă, și de această dată, prezența activă a foștilor săi elevi : prof. Ion Sbârcot, care-i

oferă revista „Coloane”, revista Liceului Mihai Viteazul din Caracal, prof. dr. Nicolae

Ciobanu, primarul orașului, prof. Ion Precupețu, directorul Bibliotecii orășenești, prof.

Ștefan, directorul Liceului „Ioniță Asan” ș.a.

La Brăila, în 3-4 iunie 1993, participă la lansarea unor cărți, având ca autor pe

medicul Gheorghe Dachin, alt fost elev al său de la Caracal. În una dintre cărțile lansate,

„Poveștile bunicii”, eroul principal , profesorul Urziceanu, este chiar Petre Stroe, din

comuna Urzica, satul Stăvaru. Petre Stroe mai apare ca personaj principal, sub numele

Pavel Aloe, și în nuvela „Cămașa”, scrisă de Adrian Păunescu , la Breaza, în martie 1985,

nuvelă inedită, publicata în anul 1995, de Petre Stroe, în micul volum „Curriculum vitae”

(10).

La 4 aprilie 1994, Petre Stroe semnează, la Breaza, ca președinte al Fundației

culturale „Ion Manolescu” un acord de colaborare cu organizația „New Forest Friends of

Romania” din Southampton –Anglia, reprezentată de Jim Burnett președinte, Adi Burnett

organizator și Thomas Marsh membru. Acordul de colaborare avea ca obiective principale

organizarea în comun a unor manifestări pentru promovarea valorilor culturale și

universale și organizarea de schimburi periodice în domeniul științific, cultural și artistic

între membrii celor două organizații. Este rezultatul activității profesorului Petre Stroe,

care încă din 1971 ceruse aprobarea să plece în Marea Britanie, cerere respinsă și care îi

atrage în 1978 acuzația de spion anglo-american. Este interesant de amintit aici că, în

ianuarie 1981, conform însemnărilor sale, publicate în 1995, primește „vizita neașteptată a

Ministrului de Externe, Ștefan Andrei”, cu consecințe benefice :„se deschide plecarea la

Londra” (11).

Drept urmare, în septembrie-noiembrie 1981, Petre Stroe va efectua un tur al

Europei, călătorind în Ungaria, Austria, Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia și

Iugoslavia. Este invitat de prof. univ. Dennis Deletant și de Walker, rectorul Universității

din Londra. La întoarcere, notează că are „necazuri”, la pașapoarte, cu lt. col. P.P., care

„mă vizitează acasă”. De notat că, acest turneu european, va trezi unele semne de îndoială

asupra profesorului, unii acuzându-l că ar fi făcut „pactul cu Diavolul”, în condițiile în

care alții nu aveau permisiunea de a ieși din țară nici măcar la Ruse, în Bulgaria.

La 6 aprilie 1994 împlinește 77 de ani, fiind sărbătorit într-un cadru mai restrâns

ca altădată, cei prezenți fiind aproape cu toții din Breaza. Ca o manifestare de amploare,

menționăm comemorarea celor 30 de ani de la încetarea din viață a acad. D. Caracostea,



organizată la Breaza în 7 iunie 1994, Petre

Stroe solicitând printr-o scrisoare adresată

comandantului Liceului militar „Dimitrie

Cantemir” sprijinul acestuia, argumentând

că D. Caracostea a fost și profesor la

Școala superioară de război din București,

încă din 1919. Aici el a ținut și un curs,

publicat în 1922, curs intitulat „Aspectul

psihologic al războiului”. Reamintește că

a publicat în nr. 2/1986 al revistei

„Cantemiristul”, revista Liceului militar din

Breaza, articolul intitulat „Dumitru

Caracostea,luminos exemplu de competență

și integritate morală”, și aceasta, „în timpul

dictaturii totalitare”.

Anul 1994 se va încheia trist

pentru Petre Stroe, în decembrie încetând

din viață soția sa, Mimi, care i-a fost alături,

la bine dar mai ales la necazurile de care nu

a fost scutit toată viața. Cu durere în suflet,

fiind și bolnav, profesorul va rosti, la 30

decembrie 1994, un impresionant discurs funebru, la înmormântarea soției sale.

Ultimii ani din viața profesorului, 1995 – 1998, au stat sub semnul agravării

suferințelor sale, tot mai grele, a văduviei și singurătății, care-i vor aduce sfârșitul în

august 1998.

Apare, întrebarea firească: cum mai este receptată, astăzi, prezența și activitatea

profesorului Petre Stroe, la Breaza, la peste două decenii de la dispariția sa? Din păcate,

peste viața și bogata activitate a profesorului s-a așternut uitarea, puțini mai amintindu-și

de el.

La Breaza, profesorul Petre Stroe a fost tot timpul o gazdă primitoare, atât la

locuința sa, cât și la instituțiile locale pe care le prezida: filiala Societății de Științe

Filologice, Universitatea

populară sau Fundația „Ion

Manolescu”. A găzduit, pe

mulți, în propria locuință:

Boris Cazacu (1919-1987), Ion

Coteanu (1920-1997), pictorul

Adam Bălțatu, precum și pe

cei, foarte mulți, veniți la

Breaza cu diverse activități. O

mențiune aparte despre pictorul

Adam Bălțatu (1899 – 1979),

despre care Petre Stroe nota, la

8 aprilie 1974: „Pictorul Adam

Bălțatu, fost profesor la

Institutul de Arte Frumoase din

București era la mine acasă,cu

soția. Venea ori-decâte ori



vrea. Împlinea 75 de ani. O aniversare. Bucureștiul absent. Era pensionar și văzut rău de

oficialități. Îi promisesem o conferință, la Breaza, despre pictura lui cu teme din Breaza.

Acum era momentul. Cer învoire de la sanatoriul din Predeal și mă duc acasă.(...) Mă

reped acasă și duminică,8 aprilie țin o conferință despre „Aspecte brezene în pictura lui

Adam Bălțatu” – Succes deplin! Redactez un Omagiu, semnat de cele șapte asociații

culturale și de școlile din

localitate. Îl trimit la București

la Institutul de arte frumoase

și la Huși, fiindcă era de

acolo. „Florile Recunoștinței”

este un tablou pictat de

maestru la mine în casă. Îl

păstrez ca pe o scumpă

amintire” (12).

Despre pictorul Adam

Bălțatu și despre prezența lui

la Breaza, scrie și Aurel

Leon,în volumul de evocări

intitulat „Umbre”: „Iernile și

primăverile le petrecea la

Breaza, la aceeași pensiune, o

persoană care refuza banii,

preferând să fie plătită cu o

lucrare pe lună. Mă gândesc

că acea înțeleaptă familie are

acum o avere în tablourile adunate de-a lungul anilor.Vara însă aparținea Văratecului, de

asemenea la aceeași măicuță care îi știa „tabieturile de om bătrân” (13).

După moartea sa, vila de la Breaza a profesorului Petre Stroe a fost vândută de fiul

său, Corneliu Andrei Stroe (1943-2014), unui nou îmbogățit al revoluției , originar de prin

Arad, care a acoperit-o cu tablă de aramă, în locul tradiționale șindrile. Din vasta sa

bibliotecă, la care adăugase și biblioteca acad. Boris Cazacu și arhiva profesorului D.

Caracostea, nu a mai rămas nimic. După ce a fost aruncată în curte și pe terasa vilei, a fost

vândută ca maculatură. Se pare că, unele cărți, ar fi fost aruncate peste gard, în curtea

liceului , fiind astfel

salvate datorită

profesorului de

matematică Gheorghe

Pântea, fost elev al

profesorului Petre

Stroe, la Liceul din

Negrești, în anul

1963-1964, acum

profesor la liceul din

Breaza, anterior la

Liceul militar

„Dimitrie Cantemir”.

La biblioteca

orășenească „Dan

Casa lui Petre Stroe din Breaza, sediul Fundaţiei

Culturale Ion Manolescu

Carte poștală ilustrată („vedere”) din anii 1980, cu imaginea

vilei prof. Petre Stroe



Grigorescu”, nu există nicio carte, care să provină din biblioteca prof. Petre Stroe.

Și ca o încununare a „recunoștinței” celor de azi, față de memoria profesorului,

se pare că și mormântul celor doi soți, Petre Stroe și Mimi Stroe, din cimitirul central din

Breaza de Sus, ar fi fost vândut de preotul paroh, deoarece nu ar mai fi fost îngrijit, după

decesul fiului său, în 2014, sau chiar înainte de această dată.

Despre activitatea profesorului Petre Stroe, la Breaza,în ultimele decenii, s-a

menționat doar într-o broșură, publicată în anul 2016, la aniversarea celor 50 de ani de la

absolvirea „Promoției 1966” a Liceului „Aurel Vlaicu” ( paginile 11 și 15-17, la capitolul

privind istoricul liceului din Breaza). Deși profesorul Petre Stroe nu a predat la această

promoție, el venind ca profesor de limba română în 1969, autorul broșurii a considerat că

este necesară și prezentarea profesorului Petre Stroe, între profesorii reprezentativi al

liceului din Breaza.

NOTE:

1.Petre Stroe, Curriculum vitae. „Viața mea...aproape necunoscută”, Editura „Dacia

Felix”, Câmpina, 1995, 94 p.

2.Petre Stroe, Simion Stolnicu, Editura „Dacia Felix”, Câmpina, 1992, p. 6.

3.Ibidem, p. 7.

4. Petre Stroe, Curriculum vitae...,p.63.

5.Ibidem, p.17.

6.Ibidem, p.25

7.Ibidem, p.29.

8.Ibidem, p.42

9.Ibidem, p.56.

10.Adrian Păunescu, Cămașa, în Curriculum vitae. „Viața mea...aproape necunoscută”,

Editura „Dacia Felix”, Câmpina, 1995, pp. 68-81.

11.Petre Stroe, op.cit., p.41.

12. Petre Stroe, op.cit., p.31.

13.Aurel Leon, Umbre (*****), Editura Junimea, Iași, 1986, p. 126.

Războiul nostru de după război (I)

Colonel r. Dumitru MATEI

De doi ani și jumătate în fiecare număr al revistei pot fi citite însemnări

documetare despre lupta eroică a ostașilor noștri pentru realizarea visului de veacuri al

înaintașilor: unirea tuturor românilor într-un stat suveran și independent în care să trăiască

liberi, după obiceiurile lor, după pofta inimii lor.

Cititorii au fost cu gândul alături de ostașii care au trecut nedreptul hotar al

Carpaților și s-au bucurat de primele lor victorii, au admirat vitejia celor din Regimentele

19 Infanterie din Romanați și 3 Infanterie din Slatina care au înfruntat trupele germano-

bulgaro-turce în Dobrogea, de-a lungul Dunării, vitejia fără seamăn a mai vârstnicilor

ostași din Romanați și Olt care au luptat la Jiu în Regimentele 59, 43 și 66 Infanterie,

capturând prizonieri, mitraliere și tunuri de la inamicul german. Când erorile

comandanților de rang înalt i-au lăsat singuri în fața puhoiului atacatorilor, au reușit să se

retragă pe malul stâng al Oltului, nu înainte de a da noi probe de eroism pe teritoriul

județului Romanați – la Robănești – și la Slatina, unde au rezistat încercărilor furioase ale



inamicului de a forța

trecerea râului.

Reuniți în

Regimentul 3/19

Infanterie, oltenii noștri

care au supraviețuit

atacurilor inamicului în

Dobrogea, au venit să

lupte cu inamicul ajuns

la Olt, dar voința celor

mari – aliați sau inamici

– a fost mai puternică

decât a ostașilor noștri:

aliații din vest au avut

răgazul oferit de

inamicul care a dislocat

din Franţa câteva

divizii pentru cucerirea

României spre a-și

asigura resursele pentru supraviețuire, secătuite după cei doi ani de război; cei din est

sperau să le reușească planul urzit împreună cu inamicul și să împartă cu acesta teritoriul

mănoasei Românii. Am pier-

dut bătălii, am

pierdut pentru un

timp meleagurile

noastre pe care s-a

instalat ocupația

străină, am pierdut

capitala țării, dar n-

am pierdut speranța

că până la urmă vom

izbândi. Vitejia

ostașilor români a

fost mai presus de

orice așteptări și,

înarmați de Aliații

din vest, în

campania din anul

1917 au reușit să se

impună în fața celor

mai experimentați și mai dotați adversari, ai căror comandanți le-au recunoscut bravura și

au fost nevoiți să încheie pace. În fapt, a fost un dictat pentru o scurtă perioadă de timp,

căci pace – în adevăratul înțeles al cuvântului – nu a existat, nefiind validată de

autoritățile competente ale țării și înainte ca tunurile să tacă pe frontul de vest, guvernul

român a dat ultimatum ocupantului să părăsească teritoriul țării; acesta nu a răspuns

imediat și a doua zi Regele Ferdinand a ordonat mobilzarea armatei.

În condițiile în care inamicul și-a recunoscut înfrângerea și în Europa devastată de

război, pentru popoarele din imperiile aflate în descompunere bătea vânt de libertate,

Intrarea Diviziei I în Budapesta



românii din provinciile de dincolo de Carpați și de Prut au hotărât să se unească cu țara.

Voința lor nu convenea marilor puteri: Franța și Anglia, care au trimis trupe peste

Dunăre căci considerau că au cucerit un teritoriu ocupat de inamic și l-au luat în stăpânire.

În Dobrogea, trupele engleze se purtau ca în colonii, acceptau admi-nistrația

bulgară pe teritoriul aliaților români și nu permiteau trupelor române accesul în teritoriul

care aparținea României, fapt pentru care un memorialist scria că este singurul caz din

istoria luptelor când aliatul recunoaște mai multe drepturi inamicului comun decât

aliatului care a luptat alături de el. Comportament similar au avut francezii în Arad și în

tot Banatul, unde aveau trupe de ocupație, admiteau administrația ungară și nu permiteau

accesul trupelor române, contrar prevederilor tratatului de alianță din august 1916.

Presa din Franța și Anglia a publicat articole în care se arăta că prin tratatul

încheiat în 1916 se acordau prea multe drepturi românilor și că, după pacea impusă de

inamic României, acel tratat nu ar mai fi în vigoare.

Clemenceau, primul ministru francez, considera că instalațiile petrolifere din

România aparțineau unor societăți ale inamicului și pot fi considerate captură de război40

.

Regele Ferdinand a aflat mai târziu acest lucru și l-a respins cu hotărâre.

Deși în Europa războiul s-a încheiat și au început tratativele de pace cu inamicul

învins, România înconjurată de dușmani din toate părțile avea situație foarte grea la

tratativele de pace, astfel că războiul nostru a continuat cu toată intensitatea atât în plan

politico-diplomatic, cât și în adevăratul sens al noțiunii de război.

Istoriografia română de după 1945 a evitat subiectul pentru a nu supăra pe mai

marii lumii. Manualele de istorie elogiau eroismul ostașilor români în luptele de la

Mărăști, Mărășești și Oituz, și abia după 1968 au fost rememorate evenimentele din anul

1918, care au culminat cu Marea Adunare de la 1 decembrie de la Alba Iulia, care a

consfințit voința românilor din toate provinciile de a se uni cu patria-mamă.

Totuși, voința maselor populare din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi din

Crișana și Banat nu ar fi putut asigura existența României Mari fără aportul hotărâtor al

armatei române. Conducătorii revoluției bolșevice din Rusia voiau ca România să devină

republică sovietică și acționau în acest sens. Rakovski ajuns comisar al Ucrainei voia

Basarabia, Petliura voia Bucovina, Béla Kun voia Tansilvania, Serbia cu care nu am avut

niciodată dispute voia Banatul și Bulgarii voiau Dobrogea. Memorialiști de certă valoare

au prezentat evenimentele la care au participat, unii dintre ei neputând evita un anumit

grad de subiectivism şi supraevaluându-și meritele în descrierea bătăliilor la care au

participat, alții încercând să arate că vina pierderii unor bătălii nu le-a aparținut numai lor.

Cel mai cunoscut autor al unei istorii a Marelui Război pentru Întregirea

Neamului, scrisă pentru publicul mare, în special pentru tineret, Constantin Kirițescu41

, a

fost și el ofițer combatant. Mai puțin cunoscut, dar mai exact în redarea acțiunilor militare

utile celor care studiază istoria militară, este generalul G. A. Dabija42

, autorul valoroasei

lucrări în 4 volume, ARMATA ROMÂNĂ ÎN RĂZBOIUL MONDIAL (1916-1918) și a altor

lucrări însoțite de numeroase crochiuri. O istorie a

războiului contra armatei lui Béla Kun aparține comandantului trupelor din Transilvania,

40

General Radu R, ROSETTI: MĂRTURISIRI (1914 – 1919), Editura Modelism, București, 1997, pag 328.

41 Constantin CHIRIȚESCU: ISTORIA RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA ROMÂNIEI 1016 – 1919.

Ediția III. București, 1989. 42

General G. A. DABIJA: ARMATA ROMÂNĂ ÎN RĂZBOIUL MONDIAL (1916-1918), Editura Ig. HERTZ, București, 1936.



generalul Mărdărescu43

, în fapt o pledoarie pro domo, în care critică inițiativa unui general

care a intrat primul în Budapesta, făcând ca a doua zi, la intrarea grosului trupelor române

să nu se tragă un glonț împotriva lor și comandantul trupelor din Transilvania să primească

defilarea ostașilor săi în centrul Budapestei. O istorie detaliată

a războiului contra armatei invadatoare a lui Béla Kun a scris locotenent-colonelul

Drăgănescu44

, prezentând în note de subsol și pierderile armatei române, în fiecare acțiune,

nominal pentru ofițeri și însumate pentru trupă. Maiorul Chirovici45

a

elaborat pentru Școala

Superioară a Infanteriei un

studiu operativ al

operațiunilor petrecute pe

toate fronturile, în care sunt

incluse și operațiunile pe

frontul românesc. O

scriere pătimașă nu un studiu

rece și obiectiv, deși

urmărește evenimentele

primului război mondial din

zorii acestuia până în ultima zi

de lupte și realizarea Marii

Uniri a realizat Pamfil

Șeicaru46

, ofițer decorat cu

Ordinul militar Mihai

Viteazul, care prezintă

acțiunile părților beligerante –

între care locul central îl

ocupă, desigur, participarea

românească la acest război –

dar, mai ales, uriașul material de informație, care în bună parte n-a circulat în țară.

Generalul Radu R. Rosetti a

consemnat în volumul III al Mărturisirilor47

fapte în care protagoniști au fost de exemplu

de la Ion I. C. Brătianu la Georges Clemenceau, de la Constantin Prezan și Al. Averescu

la Joseph Joffre și A. von Mackensen, având ca element central participarea armatei

române la prima conflagrație mondială. În opinia lui Mircea

Eliade, cea mai clară, mai bine documentată și mai sistematic organizată monografie, este

istoria militară a războiului nostru de întregire publicată de Mircea Vulcănescu48

într-unul

din volumele Enciclopediei Românești. Lucrările de istorie

militară editate după 1950 nu comentează evenimente militare importante care au avut loc

43

Generalul G. D. MĂRDĂRESCU: CAMPANIA PENTRU DEZROBIREA ARDEALULUI ȘI OCUPAREA BUDAPESTEI (1918-1920). Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ S.A. București, 1922.

44 Locotenent-colonel DRĂGĂNESCU: CAMPANIILE DIN 1848 - 49 și 1918 – 1920 ÎN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA, Tipografia Isvorul, București, 1930

45 Maior Wladimir CHIROVICI, profesor de Istorie militară la Școala Specială a Infanteriei: RĂZBOIUL MONDIAL. Studiu rezumativ al operațiilor petrecute pe toate fronturile. Curs predat la Școala Specială a Infanteriei. Tipografia cavaleriei. Sibiu, 1930.

46 Pamfil ȘEICARU, ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI, traducere după ediția apărută în 1968 în limba franceză, Editura Eminescu, 1994.

47 General Radu R. ROSETTI: MĂRTURISIRI ( 1914-1919), Editura Modelism, București, 1997.

48 Mircea VULCĂNESCU: RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI, Editura SAECULUM I.O., Editura VESTALA, București 1999.

Clopot ridicat de ocupanţi din România şi descoperit la

Budapesta



după încheierea războiului dintre Marile Puteri ale Europei anului 1918, evocate în

lucrările autorilor

mai sus citați.

În rândurile

care urmează

prezentăm eveni-

mentele evocate de

maiorul Radu

Băldescu49

în

cursul50

predat la

Școala specială a

ofițerilor de

infanterie și

cavalerie, în care

analizează acțiunile

armatei române în

Transilvania și

Ungaria. Acțiunile

declanșate de

guvernul României

au fost urmare a represiunilor administrației ungare asupra populației române care și-a

manifestat dorința de a-și hotărî singură soarta și a solicitărilor reprezentanților legali ai

locuitorilor din provinciile românești. Autorul prezintă situația politico-militară generală,

acțiunile represive ale autorităților ungare, intenția acestora de a extinde dictatura

bolșevică din Ungaria și în Transilvania, proiectul acțiunilor inamicului și al trupelor

noastre, punerea în aplicare și concluzii privitoare rezultatul acțiunilor. În cele ce

urmeză cităm in extenso din lucrarea acestui autor născut la Mihăești, județul Olt la 14

octombrie 188851

.

*

49

Maior Radu BĂLDESCU, ofițer de stat major, profesor de istorie militară la Școlile Speciale de Infanterie și Cavalerie din Sibiu: OPERAȚIUNILE ARMATEI ROMÂNE ÎN ARDEAL ȘI UNGARIA, 1 noiembrie 1918 – 15 august 1919. (Curs predat ofițerilor elevi ai școalelor speciale de infanterie și cavalerie). SIBIU. Tipografia Cavaleriei. 1928.

50 Radu BĂLDESCU, n. 16 octombrie 1888 în comuna Mihăești, județul Olt, participant la al II-lea

Război Balcanic și la ambele războaie mondiale, ajuns la gradul de general de divizie, decorat cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa a- III-a și cu Crucea de Fier Clasa I și a-II-a. A fost profesor la Școala Specială a Infanteriei și cavaleriei la Sibiu, comandant al Regimentului 93 Cloșca din Arad, al școlii Militare din Sibiu, al Brigăzii 16 Infanterie Satu Mare, comandant secund, apoi comandant al Diviziei 18 Infanterie, devenită Divizia 18 Munte și, provizoriu, al Corpurilor de Armată 6 și 7. În cel de Al Doilea Război Mondial, a fost avansat la gradul de general de Divizie, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cu Crucea de Fier cl. I și a-II-a, trecut în rezervă de marașalul Ion Antonescu la 11 mai 1944, reactivat la 14 noiembrie 1944; comandant secund al Corpului 6 Teritorial, apoi comandant al Corpului 5 Armată și al Corpului 6 Armată până la 9 august 1947, când a fost trecut în rezervă. Arestat în 1948, în 1951, retrogradat la gradul de soldat, arestat iar la 3 martie 1952. A decedat la 2 decembrie 1953 în închisoarea Jilava, după cum rezultă din fișa matricolă penală din dosarul nr. 173/1952.

Cu ce se hrănea populaţia Budapestei la intrarea trupelor

române în oraş



În vara anului 1918 Puterile Centrale au eșuat în încercarea de a zdrobi forțele

Aliaților, au pierdut initiativa și au trecut în defensivă.

Aliații, unindu-și eforturile, au obținut victorii pe toate fronturile: la 15 septembrie

rup frontul de la Salonic, drumul spre Sofia și Belgrad este deschis și Bulgaria semnează

armistițiul; italienii rup frontul inamicului între 24 și 30 octombrie, capturând o mare parte

a armatei Austro-Ungariei și aceasta capitulează la 3 noiembrie 1918.

În teritoriul ocupat al României încă se mai afla administrația străină, iar prin

condițiile de pace impuse de inamic, armata română avea numai 8 divizii demobilizate, cu

un efectiv de maximum 25.000 oameni, plus două divizii de infanterie și două de cavalerie

mobilizate pentru Basarabia. Tergiversând executarea condițiilor din tratat, guvernul

român a păstrat sub arme 164.000 oameni cu materialul de război necesar. Ratificarea

tratatului a fost, de asemenea, tergiversată.

După ruperea frontului de la Salonic, pentru păstrarea neutralității României care

putea reintra în război amenințându-i retragerea prin Carpați, feldmareșalul von

Mackensen îi

promite

Dobrogea și

chiar intrarea

în

Transilvania,

amenințând

cu război în

cazul

neacceptării

propunerilor

lui. Pe zi ce

trece situația

lui militară

devine tot

mai critică

pentru von

Mackensen:

forțele

Aliaților

înaintează în Balcani și nu are trupe cu care să apere Dunărea și să atace în Moldova.

Comandamentul român înțelege corect situația, rupe orice legături cu Puterile

Centrale, adresează ultimatum lui von Mackensen să părăsească România, apoi ordonă

mobilizarea armatei. Aliații nu țin seama de clauzele tratatului nostru de alianță, nu cer

bulgarilor să evacueze Dobrogea și prin armistițiul austro-italian la Villa Giusti

(3.XI.1918), apoi prin Convenția de la Belgrad (13.XI.1918) la care România nu este

invitată, se stabilește ca linie de demarcație pentru Ungaria Mureșul, lăsând sub stăpânirea

ungurilor ¾ din teritoriul nostru national consfințit prin tratatul de alianță. Revendicările

noastre legitime trebuiau afirmate pe calea armelor.

În Ardeal furia ungurilor se desfășoară în toată cruzimea ei văzând că

românii nu mai consimt să trăiască alături de ei: Alexandru Vaida Voevod a declarat în

parlamentul ungar că poporul român din Transilvania, Banat și ținuturile ungurești nu mai

recunoaște stăpânirea maghiară și dorește să dispună singur de soarta sa conform

principiului autodeterminării, proclamat de Wilson. Românii au costituit gărzi

Armata românî hrăneşte copiii săraci din Budapesta



naționale pentru salvarea vieții și avutului lor, iar Consiliul Național își afirmă dreptul de

guvernare a tuturor românilor din Ardeal și ținuturile ungurești. Ungurii se dedau la

cruzimi care îngrozesc lumea: în comuna Giurcuța (lângă Huedin) au împușcat 44 de

români pe cari apoi i-au ars pe rug în fața tuturor.

Neputând împiedica aceste jafuri și torturi, comitetul Național, prin Vaida

Voevod, la 10 noiembrie cere guvernului de la Iași să grăbească trecerea trupelor române

în Ardeal spre a-i scăpa de cruzimile ungurești și la adăpostul baionetelor românești,

poporul român din Ardeal să consfințească drepturile noastre istorice asupra Ardealului

și Banatului52

.

Guvernul român, sub președinția lui I. I. C. Brătianu răspunde apelului și Diviziile

1 și 7 Vânători au trecut Carpații având ca prim obiectiv văile superioare ale Oltului și

Mureșului, apoi au continuat înaintarea, Divizia 1 Vânători ajungând în partea de sud a

județelor Ciuc, Odorhei, Brașov și în partea de est a județului Târnava Mică, iar Divizia 7

Vânători ajungând la sfârșitul lui noiembrie în partea de nord a județelor Ciuc, Mureș,

Turda și în partea de sud a județului Bistrița-Năsăud. Ulterior, Franchet dʼEsperey va

permite înaintarea

până la munții

Apuseni.

Situația

românilor din

Ardeal și Bucovina

devenise extrem de

critică: în

Bucovina

regimentul austriac

spânzura pe cei

care-și manifestau

dorința de unire a

leagănului lui

Ștefan cel Mare cu

Patria-mamă, iar

ucrainenii doreau

să alipească acest

ținut țării lor. Un

comitet de români în frunte cu Iancu Flondor a cerut sprijinul armatei române pentru a

scăpa de asuprirea dușmanului secular și Comandamentul român a trimis Divizia 8

Infanterie în Bucovina. Divizia a trecut nedreapta frontieră și la 11 noiembrie 1918 a

defilat în Cernăuți, în uralele locuitorilor înecate de lacrimile bucuriei. Nedreptatea istorică

era curmată după 243 de ani de la răpirea Bucovinei și la 28 noiembrie Congresul General

al Bucovinei a hotărât Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei

hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României.

La 1 decembrie, 1228 de delegați ai poporului român se întâlnesc la Alba Iulia și

alături de delegați veniți din toate părțile României Mari proclamă unirea cu patria mamă.

Comandamentul Aliat, văzând mersul lucrurilor, mută linia de demarcație pe

Carpații Apuseni. Comandamentul român mobilizează Divizia 2 Vânători, care trece

Carpații în regiunea Sibiu – Orăștie – Deva – Petroșani. De la 16 la 29 decembrie

52

Radu BĂLDESCU, op. cit., pag. 9.

Armata română hrăneşte copiii săraci din Budapesta



concentrează Divizia 6 Infanterie între Diviziile 7 și 1 Vânători. Trupele din Transilvania

sunt puse sub comanda generalului Mărdărescu, având ca șef de stat major pe generalul

Panaitescu. Trupele noastre ocupă teritoriul Transilvaniei, ajungând la linia de demarcație

de pe Apuseni la 9 ianuarie 1919, având:

- Divizia 7 Vânători pe linia Sighet – Baia Mare – Zalău.

- Divizia 6 Infanterie pe linia Sebeșul Mare – Vârful Găina – Zam exclusiv.

- Divizia 2 Vânători pe linia Zam inclusiv – Runk – Bucova.

Nu au fost ocupați munții Apuseni, căci ocuparea lor nu era permisă de armistițiul

încheiat cu ungurii, deși ar fi constituit o bună apărare.

Teritoriul de la vest de Carpații Apuseni rămânea sub stăpânirea ungurilor.

Niciodată istoria lumei moderne n-a înregistrat orori, schingiuiri și maltratări

atât de barbare ca cele comise de trupele maghiare asupra populației românești.

Execuții în masă, oameni schingiuiți și îngropați de vii, profanarea morților,

nimicirea a tot ce-i românesc, iată în câteva rânduri faptele asupritorilor unguri53

.

Reprezentantul României la Conferința de pace de la Paris, Ion I. C. Brătianu, a

cerut Consiliului

militar interaliat să

permită ocuparea

teritoriului

consfințit prin

tratatul de alianță și

întărit de Adunarea

națională de la

Alba Iulia la 1

decembrie 1918,

dar se opunea

armistițiul încheiat

la 7 noiembrie

1918 de Franchet

dʼEsperey cu

Ungaria prin care

se acordau acesteia

drepturi de

administrare până

la Carpații Apuseni54

.

Abia la 28 februarie, aliații au admis mutarea liniei de demarcație mai la vest,

până la calea ferată Satu Mare – Oradea Mare – Arad, exclusiv aceste orașe, cu o zonă

neutră de 10 km de o parte și de alta a căii ferate, ocupată de trupele aliate.

Hotărârea a fost adusă la cunoștința guvernului ungar la 19 martie și acesta trebuia

să înceapă retragerea înapoia noii linii de demarcație la 23 martie 1919, dar guvernul

ungar demisionează și la 21 martie ia conducerea țării guvernul communist al lui Béla

Kun, care se aliază cu bolșevicii ruși, amenințând Europa Centrală cu un nou război.

În acest timp crimele săvârșite de unguri asupra populației românești din teritoriul

ocupat erau îngrozitoare și nu ni s-a dat nici un ajutor, dar la 4 aprilie a fost trimis

generalul Smuts la Budapesta să ceară retragerea trupelor ungurești înapoia liniei de

53

Idem, op. cit., pag 13. 54

Pamfil ȘEICARU afirmă că Franchet dʼEsperay nu cunoștea Tratatele secrete semnate de Brătianu și de Aliați în august

1916, când a fixat în mod arbitrar o linie de demarcație între trupele române și cele maghiare.

Distribuirea hranei copiilor săraci din Budapesta la bucătăria

unui corp de armată



demarcație, cu promisiunea ridicării blocusului asupra Ungariei. Béla Kun nu primește

aceste condiții și cere ca România să retragă trupele înapoia Mureșului. Misiunea lui

Smuts a eșuat, iar trupele ungare violau condițiile armistițiului, atacând în mai multe

puncte trupele române, ca preludiu al ofensivei ce urma să înceapă.

În aceste condiții, guvernul român hotărăște să rezolve singur problema și în acest

scop:

- completează și mărește efectivele și puterea de foc la toate diviziile;

- constituie Divizia 2 Cavalerie aducând Brigăzile 2 și 3 Roșiori și Regimentul 7

Infanterie;

- constituie Detașamentul General Olteanu cu Brigada 5 Roșiori, un batalion din

Regimentul 14 Infanterie și o baterie de artilerie în regiunea Sighet;

- constituie Grupul 5 Aviație cu 3 escadrile (câte una pentru diviziile din linia I);

- organizează 3 regimente de jandarmi ardeleni și Corpul de Voluntari ardeleni;

- începe organizarea Diviziilor 16 și 18 Infanterie, care sunt gata la 10 aprilie și le

concentrează înapoia diviziilor din linia I.

Dispozitivul trupelor. 1. Trupele ungare aveau un efectiv de circa 70.000 oameni și 137 guri de

foc, dintre care în

linia I numai

27.000, cu 72 guri

de foc:

- 3.000

bolșevici unguri și

ucraineni în fața

Detașamentului

Olteanu, în regiunea

N-E Sighet-

Körösmezö;

- Regimen-

tul 1 Secui (1.700

oameni) cu o

baterie în regiunea

Texö-Huszt;

- un

batalion secui și Regimentul 22 Honvezi (2.400 oameni) cu 6 guri de foc și un tren blindat

în fața Diviziei 2 Cavalerie, pe valea Someșului;

- o brigadă de honvezi (Regimentele 24 și 32 cu 4.000 oameni) și 16 guri de foc în

fața Diviziei 7 Infanterie în regiunea Tășnad-Hadad-Crasna;

- Brigada 39 Infanterie (5.000 oamrni) cu 18 guri de foc în regiunea Oradea Mare;

- 1.500 oameni din Regimentele 4 și 21 Honvezi și Regimentul 37 Infanterie pe

Crișul Negru, în regiunea Vașcău, în fața Diviziei 2 Vânători;

- o brigadă de infanterie (cu trupe din Regimentele 24, 28, 2 Vânători și 39, 33

Infanterie cu artilerie, două trenuri blindate și 3 avioane pe valea Crișului, în regiunea

Csucs-Boros, în fața Diviziei 2 Vânători.

În linia II, la centrele de mobilizare, se mai aflau: 25.000 oameni cu 50 guri de foc

la Bekescsaba, 3.000 oameni cu 15 guri de foc la Debreczen, 13.000 la Careii Mari, 50-60

mii la Budapesta, încă neconstituiți în unități.

2. Trupele române dispuneau de 4 divizii bine organizate (Diviziile 1 și 2

La mormântul celor căzuţi pentru pacificarea Ungariei (Oradea-

Mare)



Vânători, 6 și 7 Infanterie), o divizie de roșiori cu două brigăzi, Brigada 1 Roșiori

(Detașamentul General Olteanu), două divizii de ardeleni (16 și 18) în curs de formare,

totalizând 64 batalioane, 152 tunuri, 32 obuziere, 8 autotunuri, un tren blindat, un grup

motomitraliere și 3 escadrile de aviație.

Dispunerea forțelor: În linia I:

- Detașamentul Olteanu la Sighet;

- Divizia 2 Cavalerie pe aliniamentul Vârful Rotunzilor – Baia Mare – Silagy Seg

pe valea Someșului, legând Detașamentul Olteanu cu Divizia 7 Infanterie;

- Divizia 7 Infanterie la Szilagy Szeg – Zalău – Szibo;

- Divizia 6 Infanterie la Varmezö – Sebesvar – Csucsa – Huedin pe Criș;

- Divizia 2 Vânători la N. Halmagy – Roșia pe Criș.

În linia II:

- Divizia 16 în regiunea Almos – Bakoszhaza între Diviziile 7 și 6;

- Divizia 1 Vânători în regiunea Deva, înapoia stângii Diviziei 2 Vânători;

În linia III:

- Divizia 13 Infanterie în regiunea Cluj – Turda –Alba Iulia, rezerva armatei;

Detașamentul General Olteanu, Divizia 2 Cavalerie, Diviziile 7, 6 Infanterie și

Divizia 16 ardeleni constituie Grupul de Nord sub comanda generalului Moșoiu.

Diviziile 1, 2 vânători și Divizia 18 ardeleni constituie Grupul de Sud sub

comanda direct a Comandamentului Trupelor din Transilvania.

Comandamentul român a hotărât să înceapă ofensiva energică în dimineața

de 16 aprilie pentru a trece munții Apuseni și a zdrobi armata inamicului, aruncând-o

peste Tisa, efortul principal fiind făcut cu Grupul de Nord, Grupul de sud constituind

pivotal mișcării Grupului de Nord. În dimineața zilei de 16 aprilie, la ora 3 dimineața, a

început atacul pe tot frontal Grupurilor de Nord și de Sud, mai puțin Grupul General

Olteanu și Divizia 2 Cavalerie, care au rămas în defensivă pentru zilele de 16 și 17 aprilie.

Grupul de Nord cu Divizia 7 Infanterie, care a atacat pe 3 coloane, fiecare având

câte un regiment de infanterie și un divizion de artilerie, a rupt frontul peste tot și a

înaintat circa 8 km, seara ajungând pe aliniamentul Hadad Nadasd – Balla – Varsolcz; cu

Divizia 6 Infanterie, care avea sectorul cel mai greu, a atacat pe 3 coloane: un regiment de

infanterie cu 3 baterii atacă în partea de nord pentru a stabili legătura cu Divizia 7 pe valea

Crasnei, devansând pe la nord defileul Ciucea; coloana a doua formată dintr-o brigadă de

infanterie și 3 baterii avea ca obiectiv defileul Ciucea, iar coloana a treia, formată dintr-un

regiment de infantgerie și o baterie acționa în partea de sud pentru a veni în ajutorul

coloanei de la centru. Coloanele au înaintat 6-8 km, dar defileul Ciucea a căzut abia a doua

zi. Detașamentul General Olteanu și Divizia 2 Cavalerie s-au menținut în defensivă activă.

La Grupul de Sud Divizia 2 Vânători avea ca obiectiv defileul Csucs, pe care l-a

atacat de front cu Brigada 4 și 6 baterii, pe valea Crișului Alb; pe la nord întoarce defileul

cu două batalioane și două baterii, iar pe la sud atacă pe două coloane cu câte un regiment

și o baterie de munte în direcțiile Talacs și Hanczo (14 km vest Csucs pe Criș) pentru a

tăia retragerea inamicului spre vest. Văzându-și liniile de retragere amenințate, inamicul se

retrage în dezordine și divizia continuă înaintarea, ocupă defileul și pătrunde circa 25 km

în dispozitivul trupelor inamice. Inamicul a opus rezistență mai puternică în fața Diviziei 6

Infanterie, pe defileul Ciucea de pe Crișul Repede.

În zilele de 16 și 17 aprilie trupele române au reluat înaintarea pe tot frontul:

La Grupul de Nord Divizia 7 înaintează 15-20 km cu toate cele 3 coloane spre

NV, tăind legătura inamicului dintre valea Someșului și Crișul Repede, iar în ziua



următoare înaintează spre Careii Mari, ieșind complet din defileu și ajungând la 24 km de

Careii Mari. Divizia 6 străbate coloana de nord spre NV, ocupă Kraszna unde face

legătura cu Divizia 7, apoi coboară pe valea Bereteului și ocupă Marghita în ziua de 19

aprilie. Cu coloana de centru respinge trupele inamice care ocupau defileul, obligându-l să

se retragă spre Oradea Mare. După ocuparea defileului, în ziua urrmătoare divizia continuă

înaintarea pe tot frontul spre Oradea Mare. După loviturile date inamicului de Diviziile 6

și 7, Comandamentul român hotărăște punerea în mișcare la 18 aprilie a Detașamentului

General Olteanu și a Diviziei 2 Cavalerie. Detașamentul înaintează pe valea Tisei spre

Huszt și în seara zilei ocupă Tecsö. Divizia 2 Cavalerie înaintează pe valea Someșului cu

Brigada 3 întărită cu un batalion de infanterie, ocupă Veresmart și Szinyer Varalja, punând

stăpânire pe gura defileului Someșului și apropiindu-se la 26 km de Satmar. Cu Brigada 2

Roșiori întărită cu un batalion de infanterie și o baterie de artilerie, înaintează la sud pe

valea Krasnei și ocupă gura defileului râului, la Gyöngy.

La Grupul de Sud Divizia 2 Vânători continuă înaintarea cu coloana de nord pe

văile Crișului Negru, având pe o parte Regimentul 10 Vânători și pe cealaltă Regimentul

Beiuș cu două baterii, a doua zi atingând obiectivul zilei, luând în stăpânire localitatea

Beiuș; Brigada 3 Vânători, cu 3 baterii, respinge rezistențele inamicului și ocupă Bietini de

Criș, Barza și Boroș Sebeaș, atingând obiectivul zilei. Detașamentul de pe valea Mureșului

ajunge la 18 aprilie la Maria Radna.

La 19 aprilie Grupul de Nord ajunsese în seara zilei pe linia Huszt – Satmar –

Careii Mari, inclusiv aceste localități.

Divizia 6 Infanterie ocupa cu coloana de nord Marghita, de unde putea să întoarcă

Oradea Mare pe valea Bereteului, cu coloana de centru era la est de Oradea, iar cu coloana

de sud era la sud de Criș. La 20 aprilie Divizia 7 ocupă Er. Mihalyfalva și amenință

rezistența inamicului la est de Oradea, iar Divizia 2 Vânători a ieșit complet din defileul

Crișului Negru.

Văzând aceste mișcări învăluitoare, combinate cu atacul frontal al Diviziei 6

Infanterie, inamicul se simte amenințat și părăsește Oradea Mare.

Inamicul se retrage către Csap – Nyiregyhaza – Debreczen – Bekescsaba, iar

trupele noastre stăpânesc linia ferată Huszt – Szatmar – Careii Mari – Oradea Mare.

În faza a doua, Comandamentul român exploatează succesul și urmărește inamicul

până la Tisa. Fiind informat că acesta încearcă să se regrupeze în regiunea Debreczen –

Bekescsaba, hotărăște să depășească linia de demarcație fixată de Aliați și să zdrobească

forțele inamicului, înaintând până la Tisa. În acest scop fixează trupelor următoarele

misiuni:

- Detașamentul Olteanu să înainteze pe valea Tisei și să ocupe Kiralyhaza, apoi să

opereze către Muncaci pentru a face legătura cu trupele cehoslovace și a tăia orice legătură

de comunicație a ungurilor spre est;

- Divizia 2 Cavalerie întărită cu un batalion de infanterie să înaintese prin Mate-

Szalka spre Csap și Nyiregyhaza, ocupând aceste importante noduri de comunicație pentru

a tăia retragerea inamicului spre Csap și Tokay;

- Diviziile 6 și 7 să atace și să ocupe Debreczinul, apoi să se îndrepte spre

Szolnok;

- Divizia 2 Vânători ajutată de o brigadă din Divizia 1 Vânători să atace și să

ocupe Bekescsaba, apoi să urmărească spre Tisa;

- Divizia 16 rămâne în rezerva Grupului de Nord, adusă ulterior la Careii Mari;

- O Brigadă din Divizia 1 Vânători și Divizia 18 Infanterie formează Rezerva

generală pe valea Crișului Repede, adusă ulterior în zona Oradea Mare – Salonta Mare.



Mișcarea începe la 21 aprilie.

Operațiuni. Grupul Olteanu a respins rezistențele inamice și a ocupat localitățile Kirslyhaza și

N. Szölös, apoi, întărit cu încă 3 batalioane, ocupă la 28 aprilie Muncaci, unde face

legătura cu trupele cehoslovace. Divizia 2 Cavalerie, sprijinită de Detașamentul Colonel

Rotaru (4 batalioane și două baterii) de la Divizia 7 Infanterie, pornește către Mate-Szalka,

unde se retrăsese Divizia de Secui. Detașamentul atacă Mate Szalka pe la sud, iar cavaleria

pe la est. Inamicul se retrage și trupele române ocupă Mate Szalka, apoi urmăresc divizia

de Secui. Coloana de Nord, General Davidoglu (Brigada 2 Roșiori, două batalioane de

infanterie și două baterii) înaintează spre Csap și rămâne în supraveghere pe Tisa, tăind

retrgerea inamicului peste râu. Coloana din centru (un batalion, un escadron, o secție de

artilerie) face legătura între coloanele de sud și nord.

Coloana de sud, Colonel Ioan, (Brigada 3 Roșiori, două batalioane și două baterii)

înaintează către Nyir Bator și se îndreaptă spre Nyiregyhaza, unde se află Divizia de

Secui. La 26 aprilie întâlnește rezistență serioasă din partea inamicului la 4 km de

localitate. Grupul de Nord trimite în ajutor Detașamentul Colonel Dragu Constantin (două

batalioane și o baterie) care atacă Nyiregyhaza de la sud, concomitent cu atacul cavaleriei

de la est; la 27 aprilie inamicul este respins și localitatea ocupată.

Colonelul Ioan trimite Regimentul 5 Roșiori întărit cu două batalioane și o baterie

la Tokay pentru a ocupa acest punct de trecere și cu celelalte forțe urmărește Divizia de

Secui, care se retrăsese în regiunea Demecser (între Csap și Nyiregyhaza).

Văzându-și liniile de retragere tăiate, atacat de la nord de coloana trimisă de

generalul Davidoglu și de la sud de colonelul Ioan, inamicul capituleză și Divizia de Secui

(10.000 oameni) este scoasă complet din acțiune.

Pentru atacul și ocuparea localității Debreczin, Grupul de Nord a ordonat Diviziei

7 Infanterie (minus Detașamentul Rotaru, dat Diviziei 2 Cavalerie) să înainteze cu

Regimentul 24 Infanterie și 3 baterii de la Divizia 6 Infanterie în regiunea Samson – Haide

Vamos de unde să atace Debreczenul dinspre est, în timp ce o brigadă din Divizia 6

Infanterie ataca de la sud. La 23 aprilie Debreczenul a fost ocupat și inamicul s-a retras

spre Szolnok. Pentru cucerirea localității Bekescsaba, Comandamentul a concentrat

Divizia 2 Vânători în regiunea Salonta Mare – Zarand – Gyula pentru a ataca de la est și

Divizia 1 Vânători în regiunea Krtrgyhaza pentru a ataca din direcția sud-est. Divizia 4

Infanterie, după ocuparea Debreczenului, se îndrepta spre Bekescsaba pentru a ataca

dinspre nord. Grupul de Nord a trimis și Divizia 7 Infanterie în regiunea Püspök Ladany

de unde putea ataca dinspre nord. Atacul s-a executat în ziua de 26 aprilie.

Divizia VI Infanterie având de parcurs distanță mare de la Debreczen și întâlnind

rezistență spre Püspök Ladany, nu a putut lua parte la atac. Divizia 2 Vânători a atacat de

front și cu o parte din forțe a învăluit pe la nord, iar Divizia 1 Vânători a atacat pe la sud și

cu o parte din forțe a ocupat localitatea Uj Kigvos, amenințând retragerea inamicului spre

Oroshaza. Inamicul s-a retras în grabă spre Szolnok și cu o parte spre Szegedin.

Bekescsaba a fost ocupată la 26 aprilie și inamicul s-a retras peste tot spre Tisa. A mai

încercat să reziste înapoia Bereteului spre a păstra cap de pod la Szolnok și Szarvas, dar a

fost urmărit energic și asvârlit peste Tisa.

La 1 mai trupele române au atins peste tot Tisa, având și un cap de pod la Tokay.

În 14 zile au înfăptuit ceea ce nu au putut înfăptui Aliații după lungi tratative și au pus pe

Béla Kun în fața realității.În ur ma înfrângerii armatei sale, Béla Kun face propuneri de

armistițiu, propunere pe care guvernul român nu o primește, nerecunoscând guvernul lui

Béla Kun, dar prin Comandamentul suprem îi face propunerea de suspendare a



operațiunilor militare, pe care Béla Kun nu o primește. Cu o armată redusă ca număr și

submediocră din punct de vedere calitativ, Béla Kun sfida Europa era nepăsător față de

notele și intervențiile Antantei, intenționând să cucerească Ardealul cu cei 20.000 oameni

cu care a început ofensiva în noaptea de 15/26 aprilie 1919, înfruntând armata română

perfect organizată și încadrată, care avea un efectiv de 6 divizii de infanterie, 3 brigăzi de

cavalerie și un comandament de toată admirația.

În cele 14 zile de luptă trupele române au parcurs peste 200 km, executând o serie

de manevre, au bătut și înfrânt toate rezistențele inamice din munți și din câmpie,

realizând astfel una din cele mai rapide acțiuni înregistrate în Istoria campaniilor55

.

Ajungând pe Tisa, trupele române rămân în supraveghere până se va hotărî

frontiera de stat cu Ungaria, căci Aliații au cerut să nu mai continuăm ofensiva la vest de

Tisa. Dispozitivul de supraveghere al trupelor române era următorul:

- Grupul de Nord, având Detașamentul General Olteanu și Divizia 16 Infanterie

în acoperire pe Tisa, având în rezervă la Abad Salok Divizia 1 Vânători;

- Grupul de Sud, cu Divizia 18 Infanterie în acoperire de la Abad Salok la Mureș,

cu Divizia 1 Vânători în rezerva grupului;

- Diviziile 6 Infanterie și 2 Cavalerie în rezerva generală în regiunea Debreczen și

Oradea Mare. Divizia 7 Infanterie a fost transportată pe alt front.

După înfrângerea militară, pentru a-și ridica prestigiul în interiorul țării, Béla Kun

avea nevoie de o victorie și în acest scop concentrează Diviziile 1 și 5 în regiunea Ernöd –

Mezö Kövesd (sud Miskolcz) pentru a ataca Cehoslovacia, care își apăra granița cu o

singură divizie, armata ei fiind în curs de organizare. Un succes contra Cehoslovaciei îi

crea posibilitatea să facă legătura cu bolșevicii ruși prin Galiția și să întoarcă pe la nord

apărarea română de pe Tisa. La cererea guvernului cehoslovac, guvernul nostru a trimis

Detașamentul Colonel Dragu (5 batalioane și 5 baterii din Diviziile 16 Infanterie și 2

Vânători), a cărui acțiune începe la 23 mai, atacând dreapta trupelor ungare în regiunea

Miskolcz – Ernöld, atac ce trebuia coordonat cu atacul frontal al trupelor cehoslovace.

Trupele cehoslovace nu mai atacă, ci se retrag 50 km, astfel că Detașamentul Colonel

Dragu primește ordin să se retragă în capul de pod de la Tokay. În acest timp bolșevicii

ucraineni atacau în Maramureș pentru a face legătura cu ungurii.

Comandamentul român întinde Detașamentul General Olteanu până în Carapații

Păduroși, în timp ce Divizia 8 Infanterie intrată în Bucovina, ocupă Pocuția și stabilește

legătura cu trupele polone, barând posibila legătură între unguri și ucraineni.

Aliații somează pe Béla Kun la 7 iunie să înceteze orice operațiune militară, căci

tocmai pentru încetarea războiului au oprit armata română să înainteze spre Budapesta, iar

trupele aliate le-au oprit la granița Ungariei.

La 10 iunie Aliații au convoacat la conferință reprezentanții României și

Cehoslovaciei, imputându-le greutățile momentului și invitându-i să-și retragă trupele

înapoia liniei de frontieră. La răspunsul aspru al lui Brătianu că încă nu s-au comunicat

frontierele, Aliații au trimis la 13 iunie note României, Serbiei, Cehoslovaciei și Ungariei

prin care comunicau frontierele și le cereau să înceteze ostilitățile, deoarece „accidentele

momentane ale ocupațiunei militare nu vor aduce o mărire de teritoriu peste fruntariile

stabilite”. Primind nota, guvernul ungar își retrage trupele și încheie armistițiu cu

Cehoslovacia la 23 iunie, iar guvernul român retrage Divizia 8 Infanterie în Bucovina, dar

nu retrage trupele de pe Tisa, Brătianu făcând cunoscut Aliaților că se mețin acolo din

considerente militare până când va cunoaște garanțiile ce i le oferă Ungaria.

55

Radu BĂLDESCU, op. cit., pag. 41.



La sud de Mureș, Banatul era încă

ocupat de trupele sârbe care, după ce au

recuperat teritoriul național împreună cu trupele

franceze, au ocupat tot Banatul, deși prin

Tratatul de alianță la intrarea în război ni se

recunoștea alipirea Banatului în întregime.

Serbia, care nu semnase Trataul voia, dacă nu

tot Banatul măcar o parte, sub pretextul

acoperirii capitalei la nord de Dunăre. Pentru a

pune Aliații în fața faptului împlinit, sârbii

ocupă tot Banatul, demontează fabricile și le

transportă în Serbia, se dedau la acte de

vandalism și prigonesc populația română. Ca

urmare, Banatul de est este ocupat de Divizia 11

Franceză, iar Aradul era încă în stăpânire

ungară, fiind dincolo de linia de demarcație. La

Lugoj, Arad și Timișoara se instalează

comandamente franceze, primul fiind favorabil

românilor, celelalte două fiind favorabile

ungurilor.

După vizita din 2 iulie a lui Franchet

dʼEspérey la fața locului lucrurile se clarifică: de la 12 iulie ni se dă Aradul și de la 21

iulie Banatul de est, care este ocupat din ordinul Comandamentului român de Divizia 2

Infanterie și o parte din Divizia 21 Infanterie. Fiind însă necesare trupe pentru oprirea

ofensivei ungare, acestea sunt trimise în nord, rămânând pentru ocuparea Banatului numai

Regimentul 19 Infanterie56

din Divizia 2 Infanterie și Regimentul 105 Infanterie cu o

baterie din Divizia 21 Infanterie.

Câteva călătorii ale Regelui Carol I la Slatina, reflectate în presa vremii

Ioan Smedescu

În presa de altădată găsim nenumărate mărturii care interesează istoria locală.

Aşa este cazul şi cu vizitele regale în oraşul de pe Olt. Dacă despre unele ştim din

relatările lui G. Poboran, despre altele se ştia mai puţin sau deloc. Redăm în cele ce

urmează, respectând grafia epocii, câteva asemenea relatări.

(1878, Monitorul Oficial, 3/15 Mai, 1878).

DUMINICĂ 30 Aprilie, Î. S. Domnitorul.....(de la Pitești)

La 12 ore a pornit spre SLATINA; la stația Stolnici, regimentul al V-lea de

dorobanți asemenea a fost inspectat de Înălțimea Sa, și pe la 2 ore, și-a făcut intrarea în

orașul Slatina, care asemenea, se împodobise pentru a sărbători sosirea Domnitorului,

Înălțimea Sa, de la gară, esprimând dorința de a merge mai întâi la biserica catedrală spre a

asculta serviciul divin; aici, din întâmplare, fiind a se celebra cununia fiului d-lui senator

Deleanu, cu domnișora Elena Muntenu. La intrarea Înălțimei Sele în biserică, tinerii se

56

Vezi în Revista Memoria Oltului și Romanaților nr. 10 (56) octombrie 2016, pag. 69-70 relatăre despre prezența Regimenrului 19 Infanterie din Caracal în Banat.

Generalul de Divizie Radu Băldescu

(n. 16 oct. 1888, Mihăieşti-Olt- m. 2

dec. 1953, Jilava)



aflau tocmai înaintea Sf. altar; atunci, cu Înalta Sa bună voință, Înălțimea Sa bine-voi a se

oferi de nași și împreună cu Dna Caramaliu, cunună tinerii. Această norocită întemplare a

mișcat adânc pe părinți și pe numerosul public asistent.

La 6 ore, Înălțimea Sa a bine-voit a întruni la prânz pe Domnii comandanți de

corpuri aflați în Slatina, pe primarul orașului, împreună cu mai mulți fruntați orășeni.

Seara, după ce Înălțimea Sa a asistat la un foc de artificie, în trăsură și însocit de D.

ministru de resbel, a făciut uă preumblare în orașu forte frumos iluminat pentru acestă

ocasiune.

(1878, Monitorul Oficial, 6/18 Mai, 1878).

Luni, 1 Maiu, orele 9 și 30, Măria Sa Domnitorul, însocit de D. Ministru de resbel,

de D. general Racoviță, comandantul divisiei IV active, de D. inspector general al

serviciului sanitar, de D. colonel Fălcoianu, șeful statului major al armatei, și urmat de

suita Măriei Sale, a mers la biserica numită Ionașcu, unde s-au făcut rugăciuni de grație

pentru providențiala scăpare în viața M. S. Împăratul Germaniei, în urma odiosului atentat

comis asupra Personei Majestăței Sale.

Dupe terminarea serviciului divin, Măria Sa a luat loc în trăsură împreună cu D.

general Cernat, ministrul de resbel, și a visitat cu de-amănintul spitalele orașului Slatina.

Cu acestă ocasiune, Înălțimea Sa a bine-voit a decora în personă pe soldatul Nichita

Dumitriu, din regimentul 4 infanterie, rănit în memorabila luptă de la Smârdan.

Dupe aceea, Măria Sa s-a dirigiat spre platoul unde erau desfășurați brigada de

infanterie, comandată de D. colonel Vlădescu, și regimentul II de artilerie. Aici Înălțimea

Sa încălecă, și urmat de D. ministru și suita Măriei Sale, a trecut în revistă aceste trupe,

presintate Măriei Sale de D. general Racoviță. M,. S. Domnitorul, a ordonat executarea

mai multor mișcări, cari s-au făcut cu atâta regularitate și precisiune, încât Măria Sa a

remas deplin mulțămit de instrucțiunea trupelor.

Înălțimea Sa a chemat apoi, înaintea frontului, pe toți Domnii oficiări, și

exprimându-le bucuria ce are de a revedea pe bravii Sei osceni, esprimă tot- de-uă-dată și

înalta satisfacțiune pentru frumosa ținută și buna instrucțiuine a trupelor. Cu urale

entusiaste au respuns atât oficiării cât și soldații la măguilitorele cuvinte ale Suveranului.

Măria Sa a decorat apoi,

dinaintera frontului regimen-

tului Seu, cu medalia Virtute

Militară, pe tunarul Ioan

Dusgulan, din bateria I, care

a fost rănit în luptele din

Bulgaria, și astăzi,

însănetoșindu-se, și-a reluat

locul între camarazii sei de

luptă. Inspecțiunea s-a

terminat prin defilarea

trupelor dinaintea Măriei

Sale.

La orele 12 și 30, s-a

servit uă cină în casele Dlui

Dr. Lapomeray, unde a

rezidat Măria Sa, și la 2 ore,

Măria Sa a pornit din Slatina Domnitorul Carol I



într-un tren special

spre Craiova.

La stațiunea

Balș, Măria Sa a

inspectat regimentul

6 de linie,

desfășurat, pentru

acest sfârșit,

dinaintea garei.

Înălțimea Sa a

adresdat cele mai

măgulitore cuvinte

acestui vitez corp,

care, la atacul de la

Smârdan, s-a

acoperit de glorie, și

al cărui drapel a fost decorat cu Steoa României.

(1878, Monitorul Oficial, 12/24 Mai, 1878)

Telegramă

Slatina, 10 Maiu,

D-lui prim-ministru.

Pentru aniversarea suirei pe Tron a Măriei Sale Domnitorul, s-a serbat astăzi Te-

Deum la biserica catedrală, în asistența autorităților civile și militare.

Toți funcționarii și un numeros public, mi-au adresat cele mai căldurose felicitări pentru

Măria Sa.

Rog bine-voiți a fi interpretul acestor sentimente pe lengă Măriile Lor.

Să trăescă România!

Să trăescă Măria Sa Carol I!

Să trăescă M. S. Elisabeta Domna!

Prefect de Olt, C. C. Deleanu

(1881, Monit. Oficial al Rom., Nr. 149, Marți, 6 Octombrie, 1881)

Bucuresci, 5 Octombre 1881.

Astăzi, Luni, la orele 9 '/, dimineața, M. M. L. L. Regele și Regina și A. S. R.

Principesa de Hohenzollern, au pornit cu un tren special la Verciorova, de unde Augusta

Mamă a M. S. Regelui, va urma călătoria Sa înainte, iar Majestățile Lor se vor întórce,

oprindu-Se câte-va zile în diferite orașe din România-Micä.

La gara Cotroceni se aflau: I. P. S. S. Mitropolitul Primat, D-ni miniștri, D-ni

președinți ai Corpurilor legiuitóre, D. Jooris, ministrul Belgiei, D. comite de Leyden,

gerantul legațiunei germane, Monsignorele Paoli, episcopul catholic din Bucuresci, D.

președinte al curței de compturi, D. primar al Capitalei, D. general-comandant al

garnizonei, D. general Davila, diferiți functionari civili și militari, precum și mai multe

domne, cari veniseră să ureze drum bun Auguștilor călători.

După ce Majestățile Lor și Alteța Sa Regală Și-au luat ziua bună, în modul cel

mai afabil, de la persónele presente , S'au urcat în trenul regal, în care a luat, apoi loc, suita

A. S. R. Principesei de Hohenzollern și aceea a Majestăților Lor, precum și D-na și D-ra I.

Brătianu, D. ministru al afacerilor străine și D-na Stătescu, cari însoțesc pe Auguștii

căletori până la Pitești.

Vila dr. Lapomeraye din Slatina



(Mon. Oficial al României, nr. 152, Vineri, 9/21 oct. 1881)

Până la Slatina trenul regal n-a mai avut nici o oprire, căci mersul său era

combinat astfel ca să potă ajunge la timp spre a fi în corespondență la Orșova cu trenul ce

merge spre Viena. Cu tote acestea, pe tot parcursul, numeroşi săteni se adunaseră la gare

spre a saluta trecerea Auguștilor Călători.

Aceiaș primire căldurósa 'I a întêmpinat, asemenea, și din partea orașului Slatina,

unde se aflau, la gară, tóte autoritățile, dómne cu buchete de flori și un numeros public.

După ce a primit raportul comandantului regimentului de dorobanțu, însoțit de corpul

oficieresc, M. S. Regele a trecut pe d'inaintea frontului companiei, care, cu stég și musică

făcea onorurile militare.

M. S. Regina și A. S. R. Principesa de Hohenzollern au primit în salonul garei

urările și buchetele dómnelor. După presintarea autorităților de către D. prefect de Olt,

Auguștii Călători s-au suit în tren și au urmat calea spre Craiova.

Trecênd imposantul pod de peste Olt57

, frumos decorat cu arcuri de triumf și

guirlande de verdeță, trenul regal a mers încet pe d'inaintea garei Peatra, unde se afla spre

întêmpinare comandantul regimentului de dorobanți Romanați, cu o companie de onóre,

cu drapel și fanfare, autoritățile locale și un numeros public.

(1881, Monitorul Oficial al României, nr. 154, din 11/23 oct. 1881)

(Gara Craiova)...S'au suit în vagonul regal, care a pornit la orele 10.

Ajungând în Slatina, la orele 11 și 30 de minute, Majestățile Lor au fost salutate

de autoritățile locale, de un numeros public și de mai multe domne; apoi, intrând în salonul

garei, au binevoit a lua parte la un dejun bine arangiat, oferit de oraș și județ.

După acesta, Auguștii Căletori, luîndu-și zioa bună de la personele presente și de

la dl. comandant al al divisiei I, care s-a oprit aici,au luat loc în trenul regal, care s-a pus

imediat în mișcare, și în care se suise și Dl. prefect de Olt.

O scurtă oprire a avut loc în gara Pitesci...

(întoarcerea)

(1884, Voinţa Națională 26 Aug. 1884)

Regele la Slatina,

La orele 9 și jumt., trenul Regal ajunse la Slatina, unde fu întâmpinat de d. gen.

Vlădescu, comandant de divizie, prefectul jud. a cărui soție , dna Chirculescu, oferi

Majestății Sale un frumos buchet de flori, precum și dl. primar al orașului cu un însemnat

număr de cetățeni din tote clasele societăței, autoritățile civile și militare și un însemnat

public.

Gara era splendid decorată și pe peron se afla uă companie din regimentul de

dorobanți și toți ofițerii garnisonei. După ce Majestatea Sa trecu pe dînaintea trupei și se

întreținu cu personele ce venise la gară, continuă căletoria însoțit fiind și de dl.

Chirculescu, prefectul de Olt.

La orele 11 ajunse la Pitești...

(1884, Telegraful de București, Miercuri, 26 Sept.)

Ni se scrie că MM. LL. Regele și Regina au fost întâmpinați la gara Pitești de

autoritățile civile, de d. general Vlădescu, comandantul divisiunei Tergoviște și de toți

superiori din garnisoná. D. general Vlădescu a însoțit trenul regal pene la Slatina, unde se

57

Este vorba evident despre podul de cale ferată. Cel rutier s-a inaugurat în 1891.



aflau de asemenea toți domnii oficeri superiori presenți în acea garnisonă și autoritățile

locale civile. La Craiova MM. LL. Regele și Regina au fost întâmpinați de d. comandant

al corpului I de armată cu toți oficerii superiori de garnisonă precum și de autoritățile

civile locale.

D. comandant al corpulul I de armată a însoțit trenul regal pene la Verciorova.

Luni, 24 Septembre, la orele 9 diminéța, MM. LL. Regele și Regina s-au dus la

gara Cotroceni unde un tren special 'I adăsta pentru a pleca la Sigmaringen, spre a asista la

nunta de aur a Auguștilor părinți ai M. S. Regelui.

(Citirn în Pester Lloyd de la 8 Octombre : MM. LL. Regele și Regina României au

sosit în cel mai strict incognito, la 2 Viena. La gară au fost întâmpinați de personalul dela

legațiune între care d. Ion Ghica. În salonul de asceptare al curței, Li s-a serivit

prândzul, și la 4 ore 5 minute au plecat spre Sigmaringen, unde sunt așteptați pentru

ziuoa de 8 Octombre.)

(Telegraful de București, Sâmbătă, 29 Septembrie 1884)

...După ce Auguștii Suverani se întreținură cu obicinuita Lor afabilitate....se

urcară însoțiți de dnii generali Angelescu și Vlădescu, se urcară în tren care se puse în

mișcare spre Slatina, unde aceeași primire călduroasă se făcu Auguștilor Călători.

(Aici, la Slatina) Majestățile Lor coborându-se din tren, bine-voiră a convorbi cu

personele aflate pe peronul gărei, arătându-le mulțămirile Lor, pentru dovezile de dragoste

cu cari au fost întâmpinați. Aici, dl. general Vlădescu își luă ziua bună de la Majestățile

Lor.

Apoi, urcându-se iarăși în tren, urmară călătoria spre Craiova a cărei gară era

frumos împodobită....

(1903, Sâmbătă, 4 Octombrie, Adeverul, Ediția de seară, Supliment gratuit -

Adeverul în țară)

Trecerea Regelui prin gară

Anunțându-se în mod oficial trecerea regelui prin gara Slatina, s-au luat măsurile

cuvenite în acest scop. Toate autoritățile au fost invitate să fie prezente. Gara s-a pavoazat

cu ghirlande și s-a împodobit cu drapele tricolore.

Încă de de pe la ora 2, peronul era ticsit de lume care venise să salute pe suveran.

Printre persoanele oficiale sosite, am remarcat pe dnii prefect Slăvescu, primar Deleanu,

director de prefectură Ghirgiu, președinte de tribunal Vărzaru, președinte al consiliului

județean Lînaru, procuror Toma Ionescu, polițaiul Panică, judecător de pace Corneliu

Popp, administrator financiar Corlățeanu, ajutor de primar I. Florescu, consilier comunal

M. Ionescu, protopop Dobre Popescu cu întreg corpul preoțesc, corpul didactic primar,

secundar și profesional, etc.

Apariția trenului regal care sosi la ora 3 și 5 min., fu salutată cu urale entuziaste.

Regele care stătea la fereastra vagonului, după ce răspunde surâzând, se scoborî din vagon

însoțit fiind, de prințul Ferdinand și de dnii general Vartiade, D. A. Sturdza și V. Lascăr.

D. prefect Slăvescu prezintă suveranului toate autoritățile.

Atât regele cât și prințul erau foarte bine dispuși și aproape 15 minute s-au

întreținut cu persoanele de față.

În momentul când regele era aproape să se retragă în vagon, preotul Dimitrie

Crinescu îi înaintează o petiție pe care suveranul o și citi. Bătrânul paroh făcea apel de a

se lua măsuri pentru repararea bisericei Maicei Domnului care actualmente este închisă.



În fine, plecarea trenului fiind anunțată, suveranul și cu toți ceilalți se urcară în vagon și

porniră în mijlocul strigătelor de „ura”!

Gest.

(1906, SLATINA)

Gara din Slatina este și ea împodobită cu steaguri de ale ambelor state și

pretutindeni nu se văd decât ghirlande de brazi și fețele îngrijate ale șefilor de stație,

cărora le e teamă să nu comită vre o greșeală. - Adeverul

Corespondență particulară a „Adevărului”:

Primirea împăratului

Luni la 16 Septembrie, la ora 10 și 11 a.m., autoritățile civile și militare, cum și un

numeros public, au salutat în gara din Slatina, sosirea Împăratului Frantz-Iosef58

.

Prefectul și primarul întâmpinând pe suverani le-a urat bun sosit.

La oprirea trenului, muzica militară a intonat imnul imperial, după aceea au urmat

prezentările. Împăratul s-a întreținut în modul cel mai afabil cu Dnii și Dnele Stăncescu,

Dobriceanu, Vărzaru, Col. Ionescu și Paulian.

Corul

D. Paulian, cu ocazia sosirei împăratului, a format un cor de 90 persone, care a

executat în mod artistic imnul imperial cu cuvinte românești improvizate de D-sa.

Atât împăratul cât și regele au felicitat în modul cel mai călduros pe D. Paulian,

invitându-l a repeta din nou, corul imperial.

O personă din suita împăratului notând în carnetul său pe D. Paulian, a mărturisit

apoi, că corul din Slatina, a mișcat adânc, atât pe suverani, cât și pe auditori.

Vorbirea unei copile

Asemenea a impresionat mult pe suverani, o mică copilă de la școala No. 2, anume

Ionescu Zoe, care azistată de Directore, Dna Georgescu, a rostit un frumos discurs,

oferind în același timp, împăratului, duoi porumbei albi, așezați într-un cuib de flori, pus

pe o perină de atlas. Copila a fost viu felicitată de suverani, care erau mișcați de farmecul

cuvântărei sale.

G. M.

Restituiri

O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI EUGEN IONESCU

NICOLAE SCURTU

După o cercetare atentă a biografiei și, mai ales, a bibliografiei scrierilor lui Eugen

Ionescu, publicate în presa românească, în perioada 1927 – 1946, întreprinsă de Gelu

Ionescu, Mariana Vartic și Aurel Sasu, au mai apărut câteva, care nu au putut fi

identificate în momentul restituirii cărții – Război cu toată lumea1.

Eseul pe care îl restitui astăzi, Aspecte ale plasticii și culturii2, s-a publicat într-o

efemeridă, Freamătul vremii, condusă de Stanciu Stoian, și se constituie într-o radiografie

exigentă a unor aspecte artistice și culturale.

Inteligent, ironic și foarte cultivat, Eugen Ionescu surprinde cu seninătate esența

58

Cu acest prilej s-a bătut o medalie pe care s-au gravat numele oraşelor principale pe unde au trecut suveranii. Apare şi numele oraşului Slatina.



cubismului, bizantinismului, romantismului și realismului, completând cu impresii și

observații critice ceea ce este caracteristic pentru noi.

Aserțiunile lui Eugen Ionescu privitoare la „sămănătorism“ și la lipsa unui „spirit

de finețe“ în polemicile intelectualilor noștri, demonstrează, fără echivoc, un ruralism

rudimentar.

Eseul lui Eugen Ionescu, ca întreaga sa publicistică literară și plastică, a declanșat

polemici, reacții și ironii de tot felul.

El trebuie citit într-o cheie modernă, fără, însă, a-l extrage și izola din contextul

epocii. Este privirea și percepția proaspătă a unui tânăr cu deschideri occidentale.

*

Aspecte ale plasticii şi ale culturii

Caracteristice pentru o cultură încă primară, cum este a noastră, sunt: poezia lirică,

proza în imagini substituite argumentelor şi abstracţiilor, polemicile reduse la atacuri

personale (o recentă dispută în care cei doi adversari se spurcă reciproc pasionează o parte

din publiciştii noştri care, pe rând, intră într-o arenă care, în nici un caz, nu ar fi putut fi a

ideilor pure) şi, fiindcă este o artă în special concretă, eflorescența picturii.

Aţi remarcat cum am trecut peste cubism (care este abstract) aproape fără să se simtă,

iar cei câţiva „cubiști“ români păstrează din cubism (în afară, poate de singurul Marcel

Iancu) ce este mai puţin „cubism esenţial“: ironia, caricatura şi, cum au găsit-o? culoarea.

(De pildă, M.H. Maxy). Dar, ca să precizăm şi fiindcă este semnificativ, „cubiştii“ noştri

nu sunt români: ci evrei, capete abstracte. Singura formulă abstractă în artele plastice nu

au putut-o prinde, cum era şi firesc, românii.

*

Un bun argument împotriva celor ce cred în existenţa organică a unui bizantinism cu

rădăcini înfipte în solul românesc, (deci a unui stil abstract) ar fi pictura noastră,

caracteristic aspră, primară, materială, senzorială. (Bizantinismul încercat, arareori, ca de

pildă, de Olga Greceanu nu are aderenţe solide, ci numai teoretice, pe sufletul carpatin.)

Bizantinismul presupune o veche şi nobilă tradiţie de îndelungată şi „achevée“3 cultură: pe

care exemplul aşa de „plastic“, e cazul!, al picturii noastre îl dezminte cert.

D[omnu]l Petru Comarnescu încercase acum vreo patru sau cinci ani, să surprindă

expresia unui „specific românesc“ în artă, o unitate, deci, de stil, şi, în concluziile anchetei

întreprinse se oprea, în expresia cromatică, (dacă mi-aduc bine aminte) la un „cenuşiu dur

al cerului“.

Şi într-adevăr, arta noastră (remarca a mai fost făcută, îmi pare) şi mai cu seamă

pictura, este rurală (Ştefan Dumitrescu, Fr. Şirato) sau mahalagească (Mateiu Caragiale, I.

Barbu) sau primară, violent afectivă şi senzuală (Petraşcu, Arghezi, Rebreanu, Goga,) iar

polemica impulsivă şi fără altitudinea abstracţiei (de la Arghezi, Cocea şi Pamfil Şeicaru,

şi până la Lovinescu, care, izbuteşte să ajungă la treapta intelectuală a anecdotei): poezia

subtilizată, cum a încercat-o, într-o parte a operei sale poetice Ion Barbu şi cum o încearcă,

astăzi, poetul tânăr Dan Botta, este cu totul izolată şi străină de mentalitatea autohtonă.

(Lucrul acesta a fost remarcat şi mai de mult când s-a încercat, dar cât de mediocru, o

formulă de artă rurală: „sămănătorismul“, care era însă un miş-maş de romantism şi social,

de confuzie dintre interior şi decor, cu mijloacele rudimentare ale unei tehnici fără

surpriză).

Expresia estetică sau logică a unor rare spirite cu locul meritat în occident, este sortită,

hotărât, neînţelegerii: despre lipsa unui „spirit de fineţe“ al intelectualilor noştri de întâia

generaţie, îmi vorbea, recent, un bun prieten al meu d[omnul] Alexandru Elian. („Lipsa de



fineţe“ e atât de evidentă mai cu seamă

în discernerea valorilor estetice, sau în

gustul şi spiritul critic literar: d[omnul]

D. Tomescu4 şi d[omnul] M. Sevastos

5,

din cei vechi sunt exemple frapante. Iar

cei tineri nu fac să presimţim o afânare a

simţului critic sau o delicateţe a gustului:

de lucrul acesta, dureros m-am izbit în

conversaţii şi în lectura câtorva tineri

intelectuali şi publicişti dintre care,

altminteri, unii posedă evidente calităţi

dinamice: Anton Golopenția, Ilariu

Dobridor, Ovidiu Papadima, Gr.

Băjenaru, E. Radian, V. Damaschin,

Eugen Jebeleanu, etc., toţi, sau aproape,

intelectuali de sorginte rurală).

*

Din cele enumerate mai sus, nu se

poate desprinde în artă şi în pictură, un

stil, stilul presupunând o unitate de

tradiţie, de cultură. Dar cel mult, se pot desprinde unele elemente comune, care să

formeze, oarecum, o bază instinctuală viitorului stil şi viitoarei tradiţii româneşti.

Elementele acestea: ruralism, imagism predominant şi exagerat, lipsa de fineţe, de gust

şi de simţ critic, concretismul, romantismul, neoromantismul sau realismul în pictură, şi, în

primul rând, eflorescența izbitoare cu totul specială şi caracteristică a picturii la noi (Sion,

Pallady, Iser, M. Iancu, Petraşcu, Bunescu, Tonitza, Şirato, Ştefan Dumitrescu, Mac

Constantinescu etc., talente în adevăr revelatorii) dacă nu constituie un stil şi o unitate de

cultură, constituie punctele de reper şi caracteristicele irefutabile ale specificităţii

sufletului românesc.

Salvarea nu o putea în nici un caz constitui un sămănătorism (care se poate traduce:

aveam opinci, să rămânem la opinci!), nici bizantinismul (care nu poate resuscita prin noi)

nici modernismul „sincronic“, fiindcă suntem neputincioşi, să ne ţinem la pas cu lumea

occidentală.

Soluţia? Nici una, sau, dacă este una, timpul care va suda într-o unitate de cultură

elementele disparate şi neclare, şi va modela asperităţile colţuroase ale rudimentarismului

nostru de primari. Pentru asta, o răbdare scurtă de două sute de ani.

Eugen Ionescu

Note

1. Eugen Ionescu ~ Război cu toată lumea. Publicistică românească. Volumul 1–2.

Ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu. București, Humanitas,

1992, 324 pagini (1) și 304 pagini (2).

2. Eugen Ionescu ~ Aspecte ale plasticii și culturii în Freamătul vremii, 1, nr. 1, martie

1932, p. 25–26. (Cronică plastică).

3. Desăvârșită.

4. Dumitru Tomescu (1886–1945), istoric și critic literar.

5. Mihail Sevastos (1892–1967), poet, prozator, traducător și memorialist.

Eugen Ionescu în viziunea lui Neagu



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Mai

. 12 mai 1529, prima atestare documentară a satului Găneasa.

. 8 mai 1577, prima atestare documentară a satului Vâlsăneşti.

. 21 mai 1591, prima atestare documentară a satului Dobriceni .

. 27 mai 1597, fraţii Buzeşti ridică crucea de la Gurbăneşti- Dâmboviţa.

. 4 mai 1610, prima atestare documentară a satului Pârşcoveni- Romanaţi.

. mai 1642, vornicul Dragomir şi soţia sa Elena zidesc mănăstirea Plăviceni.

. 13 mai 1647, m. Radu III Buzescu, fiul banului Radu Buzescu, la Strejeşti (strămutat la

Călui).

. 12 mai 1723, conform pisaniei, Constantin Buzescu începe construcţia bisericii din

Strejeşti.

. 11 mai 1728, Inochentie, fost egumen la Brâncoveni, devine Episcop de Râmnic.

. sfârşitul lui mai 1821, Slatina este arsă de turci.

. 14 mai 1793, Constantin Filipescu donează oraşului Caracal o mare suprafaţă pământ.

. mai 1823, dascălul Gheorghe Ardeleanu devine profesor la Şcoala Ionaşcu din Slatina.

. 10 mai 1832, îşi deschide porţile prima şcoală publică din Caracal.

. 21 mai 1836, m. poetul slătinean Barbu Paris Mumuleanu (M.O.R. nr. 23/2014).

. 15 mai 1859, n. Iuliu Moisil, profesor la gimnaziul din Slatina.

. 16 mai 1859, n. la Vineţi-Spineni, dr. Badea Cireşanu (M.O.R. nr.2/2012; 32-34/2014;

35-38; 40, 41/2015).

. 5 mai 1868. m. la Slatina Ioan Varipati, filantrop.

. 2 mai 1875, n. la Crăciunei-Radomireşti institutorul Radu Popescu, autor de manuale

şcolare, publicist, autorul ,,Războiului pentru independenţa noastră” rămas în manuscris.

. 5 mai 1877, n. la Slatina avocatul şi publicistul Scaevola Zăgănescu.

. 20 mai 1879, n. T.T. Oroveanu, deputat de Romanaţi.

. 12 mai 1880, m. Dimitrie Jianu, autor de manuale şcolare, originar din Grojdibodu-R-ţi.

. 14 mai 1881, n. pictorul Marius Bunescu la Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

38, 43, 46/2015; 47, 49, 50/2015).

. 2 mai 1882, n. la Slatina Ion Bucică, dr. în medicină veterinară.

. 11 mai 1886, n. la Zănoaga-Romanaţi pictorul Dumitrescu Stoica.

. 17 mai 1887, se pune piatra de temelie a şcolii ,,Ştefan Protopopescu” din Slatina.

. 10 mai 1899, prin testament, N.B. Locusteanu lasă 2 burse pentru studenţii romanaţeni.

. 3 mai 1900, n. la Coteana poetul Mihai Bărăgan.

. 20 mai 1900, m. generalul August Gorjan, fost comandant al Regimentului 3 Olt în 1877.

. 18 mai 1905, începe procesul Polihron-Pavlovici la care a pledat ca avocat şi Nicolae

Titulescu (M.O.R. nr. 14/2013).

. 3 mai 1908, regele Carol I vizitează Corabia.

. 8 mai 1909, dr. Badea Cireşanu înaintează Sf. Sinod manuscrisul ,,Tezaurului Liturgic”.

. 24 mai 1909, inaugurarea şcolii din Bilceşti-Argeş construită de Sarmisa şi Constantin

Alimăneşteanu (M.O.R. nr. 22/2013).

. 21 mai 1910, punerea pietrei fundamntale la şcoala din Berindei. Apare ziarul

,,Suvenirul”.

. 27 mai 1910, sfinţirea bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” Caracal, ctitoria Jienilor.

. 2 mai 1912, fostul prefect de Olt C. Anghel publică ,,Amintirile unui fost prefect din

timpul răscoalelor de la 1907” (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 8, 9, 10/2012)

. 17 mai 1912, n. Coloneşti eroul cpt. aviator Alexandru Şerbănescu (m.18 aug. 1944,

Memoria Oltului nr. 3/2012).

. mai 1914, se stabileşte la Slatina Divizionul de obuziere mutat de la Craiova.



. mai 1914, N. Titulescu e ales deputat de Romanaţi a II-a oară.

. 15 mai 1914, apare la Slatina ziarul ,,Direcţia Nouă” (M.O. nr. 6/2012)

. 20 mai 1914, n. la Slatina pr. Ion Trandafir.

. 29 mai 1914, n. poeta Alice Botez.

. 10 mai 1920, apare la Caracal ,,Sfatul ţăranilor”, organul P.N.L.Romanaţi.

. 15 mai 1920 apare la Caracal ,,Snopul de grâu”, nr. unic.

. mai 1922, moare Ion Hagiescu Mirişte, jurist şi colecţionar de artă din Caracal (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 48/2016).

. 9 mai 1923, trece prin Slatina coşciugul Eroului Necunoscut.

. 19 mai 1925, inaugurarea monumentului eroilor din Rotunda-Romanaţi.

. 21 mai 1925, inaugurarea monumentului eroilor Bârca-Valea Mare.

. 31 mai 1925, se inaugurează la Slatina monumentul Ecaterinei Teodoroiu.

. 15 mai 1926, n. la Slatina prof. univ. Venera Antonescu, scriitoare.

. 29 mai 1927, inaugurarea monumentului eroilor de la Caracal.

. 1 mai 1928, apare la Caracal ziarul ,,Vremea”, director Şt. Ricman (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr.35/2015).

. 20 mai 1928, inaugurarea monumentului eroilor din Osica de Sus (M.O.R. nr.11/2013).

. mai 1931, inaugurarea monumentului eroilor din Bălţaţi.

. mai 1931, apare la Ursoaia-Olt revista ,,Leagăn de vise” (director pr. I. Constantinescu şi

redactor M. Smarand).

. 29 mai 1931, N. Iorga vizitează Slatina.

. 20 mai 1933, apare la Caracal ziarul ,,Orizonturi” (M.O.R. nr. 20/2013).

. 21 mai 1933, apare la Caracal ziarul ,,Buretele” cu simpatii pentru O. Goga şi P. Agrar.

. 26 mai 1933, n. la Fărcaşele istoricul şi arheologul Marcel Nica.

. 1 mai 1934, inaugurarea monumentului eroilor din Jitaru-Olt.

. 27-28 mai 1934 se sărbătoreşte la Slatina semicentenarul Liceului Radu Greceanu.

. 27 mai 1935, m. T.T. Oroveanu, fost deputat de Romanaţi, la Văleni (M.O.R. nr.

23/2014). .

3 mai 1936, g-ralul N.M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi în 1939).

. mai 1938 este inaugurat monumentul eroilor din Fărcaşele-Romanaţi.

. 15 mai 1938, n. Corbu-Olt Ioan M. Barbu, scriitor şi publicist (Memoria Oltului şi

Romanaţilor nr. 16/2013; 26/2014; 39, 40, 42/2015).

. 1 mai 1939, apare la Slatina ziarul ,,Renaşterea Oltului” care la 15 mai 1939 relata

despre vizita regelui Carol II însoţit de Marele Voevod Mihai în judeţul Olt (M.O.R. nr.

23/2014).

. 3 mai 1941, Mircea Damian (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 2,4/2012; 12-14/2013;

29,30,32,33/2014; 38/2015; 47-50/2016) publică în ziarul ,,Bucureşti” o scrisoare

deschisă către g-ralul Antonescu cerând libertatea presei.

. 20 mai 1941, scriitorul Al. Lascarov-Moldovanu susţine la Liceul Ioniţă Asan din

Caracal conferinţa ,,De ce am trecut Nistrul”.

. mai 1943, inaugurarea troiţei eroilor din Pârşcoveni-Romanaţi.

. 24 mai 1943, fostul profesor slătinean Iuliu Moisil devine Membru de onoare al

Academiei Române.

. 27 mai 1944, m. fostul primar al Slatinei, dr. Marin Soreanu.

. 13 mai 1945, n. la Corabia Ion Oblemenco.

. 27 mai 1945, n. la Caracal istoricul Dumitru Botar.



. 22 mai 1949, fostul mitropolit al Olteniei Nifon Criveanu (M.O.R. nr.1,7/2012;

13,18/2013) ţine o predică virulentă împotriva regimului comunist la biserica Amzei din

Bucureşti.

. 29 mai 1949, n. la Caracal poetul Paul Aretzu.

. 3 mai 1950, n. la Ianca poetul şi prozatorul Nicolae Maroga Enceanu.

. 1 mai 1952, se deschide Muzeul Raional Slatina, director Ion Moroşanu.

. 17 mai 1968, N. Ceauşescu şi Charles De Gaulle vizitează Slatina.

. 25 mai 1968, se serbează la Slatina 600 de ani de la prima atestare documentară.

Sculptorul Ion Irimescu realizează un monument ,,Slatina 600”.

. 10-14 mai 1972, festivităţile acordării numelui ,,Ion Minulescu” Liceului nr.2 din Slatina.

. 16 mai 1976, inaugurarea Casei de cultură a sindicatelor din Slatina.

. 26 mai 1984, N. Ceauşescu inaugurează Canalul Dunăre-Marea Neagră.

. 15 mai 1993, poetul slătinean Marin Mincu scoate la Constanţa revista ,,Paradigma”.

. 27 mai 1997, m. poetul Cezar Baltag (a copilărit la Profa-Spineni)

. 10 mai 1998, m. poetul caracalean Ion Potopin.

. 1 mai 2006, m. poetul şi gazetarul slătinean Aurel Gagiu.

. 8 mai 2007, m. pictorul slătinean Spiru Vergulescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

19/2013; 33/2014; 38-46/2015; 47-49/2016).

Un mare om şi profesor. Un gând pentru Dl. Profesor Mihai Popescu

Radu Şerbănescu

Am intrat la liceul Radu Greceanu din Slatina în 1955, în aceeași clasă, clasa a

VIII-a B, patru consăteni: Gabi, Marian, Minel și eu. Era o mândrie pentru noi, pentru

părinții nostri, dar și pentru profesorii din comuna noastră. Nu știu dacă mai era vreo altă

comună care să aibă atâția băieți la liceu, din același leat. Și eram toți slabi, sărăcăcios

îmbrăcați și speriați din cale afară.

Știam că la liceul în care intraserăm se învăța carte multă, serioasă. Aflaserăm asta

de la frații sau rudele colegilor, elevi și ei în clase mai mari.

Așteptam cu inima cât un purice prima oră de matematică. Răsfoisem manualul și

mi se păruse că va fi foarte greu, cu probleme și exerciții complicate. Dar mi-a trecut frica,

așa, ca prin farmec, atunci când a intrat pe ușă un profesor înalt, frumos ca un zeu, cu

părul negru, bogat, cârlionțat. Avea un costum gri deschis, o cravata și o camașă

impecabile. A început să ne zâmbească. A lăsat catalogul pe catedră, a venit către noi,

printre rânduri, apoi s-a prezentat. Era profesorul Mihai Popescu. Avea să devină foarte

curând prietenul nostru, al tuturor. Era mereu glumeț. Știa cum să ne țină atenția mereu

trează. Nu știu dacă a lăsat vreodată vreun corigent. Când vreun elev nu era „la înăţtime” îi

spunea râzând: „La loc zâmboc, că n-ai avut noroc!”. De la el am „aflat” ca Isaac Newton

„s-a născut în comuna Fleștenoage, din raionul Balș”. La început, nu știam ce să credem:

spunea glumele cu un aer foarte serios.

Într-o zi, când aveam ora de matematică, Nea Mihai, profesorul nostru drag și bun,

a intrat în clasă, a așezat catalogul pe catedră și a zis: „să iasă la tablă băltenarii”. Ne-am

înșirat toți patru la tablă. Nea Mihai ne-a citit exercitiul sau problema de rezolvat. Am

început noi să lucrăm pe rând. Eram destul de buni la matematică. Profesorul Ioan Graure

ne învățase carte sănătoasă. După ce am terminat, Nea Mihai ne-a spus că am lucrat bine,

dar el vrea să o rezolvăm prin metoda „reducerii la absurd” pentru că este mult mai rapidă.

Atunci, ne-am uitat lung unul la altul și am indrăznit să-i spunem că n-am auzit de așa



ceva. Știa că la Bălteni nu ni se predase această metodă. Se distra pe seama noastră. Am

aflat că metoda nu făcea parte din programa claselor elementare, dar că fusese

recomandată pentru a se obișnui elevii cu noțiunile de bază. Urma să ne predea Nea Mihai

atunci aceasta metodă. De abia acum era, cu adevărat, prevăzută în programă.

Altă dată, a intrat in clasă, a pus catalogul pe catedră, s-a așezat pe scaun, și-a dus

mâna la ochi și a izbucnit în hohote de plâns. Toți am încremenit. După un timp, a

îngăimat ceva. A pronunțat un nume, a zis că a murit cel cu numele acela. Ne-a mai zis,

după un timp, să citim din carte următoarea lecție. Nea Mihai, Omul, profesorul nostru

iubit, cu un suflet de aur, nu s-a sfiit să plângă în fața elevilor.

Cum aproape toate demonstrațiile matematice începeau cu expresia „dacă…”,

până să apucăm să zicem ceva mai departe, ne „lua vorba din gură” cu diverse expresii sau

versuri: „dacă ar avea baba roate, ar fi automobil!” sau: „ho, te repeziși ca baba-n rai!”, ori

„și dacă ramuri bat în geam…”.

Odată ne-a întrebat cine a scris versurile: „tot mai sfântă văd icoana unui car cu

patru boi”. Nu am știut, nu ne-a spus. Nu știu dacă știa vreun coleg. Bănuiam că este o

romanță pe care aș fi auzit-o cândva, cântată de Ioana Radu. Dar nu eram sigur. Târziu de

tot, ajutat de tehnologiile noi legate de mediile de informare, am aflat că era poezia

„Icoana sfânta” a lui Vasile Militaru. Nu se preda la școală, nu auzisem de el.

Aș vrea acum, la bătrânețe, să-i spun bunului meu profesor: „Magister, ne-ai dat o

problemă spre rezolvare. Am reușit, am aflat, am rezolvat-o cu peste 50 de ani mai târziu”.

Și am auzit-o cântată în zilele de acum, când Ioana Radu a plecat demult, de Nicolae

Furdui Iancu. Și ce frumos sună!:

„Și cu cât mă duce gândul, Tot mai sfântă văd icoana,

Peste vremuri înapoi, Unui car cu patru boi”

În acei ani de liceu, într-o vacanță de vară, aflându-mă prin București, în vizită la

unchiul meu, am văzut filmul „Enrico Caruso”, cu Mario Lanza în rolul principal.

Doamne, ce frumusețe de film, ce muzică, ce voce! Acel bărbat frumos, clădit parcă din

marmură, Mario Lanza, mi se părea că este Nea Mihai. Așa i-am asemuit eu! N-am

îndrăznit să-i spun lui Nea Mihai despre asta când am început cursurile. Iar apoi, când

terminasem liceul, am aflat ca Mario Lanza s-a dus să cânte în altă lume. M-am rugat

atunci, în gând, să-l ierte Dumnezeu si să-l mențină sănătos pe profesorul meu drag, Nea

Mihai.

La una dintre întâl-

nirile noastre colegiale, la

Slatina, nu mai țin minte în ce

an, nea Mihai era tot frumos,

tot tânăr. Aveam în cap

imaginea lui Mario Lanza.

Din nou, mi s-a părut că nu

greșisem asociindu-le chipul.

Dar nici atunci nu am

îndrăznit să-i spun despre

„trăznaia” din capul meu.

L-am întrebat ce îl face să se

mențină mereu așa de tânăr?

Mi-a răspuns: „Anturajul,

Prof. Mihai Popescu (rândul din mijloc, al doilea din

stânga). Ultimul, pe acelaşi rând, prof. Dumitru Nica.



Radule! Anturajul mă menține, tinerii care mă înconjoară mereu!”.

Acum, cu o jumătate de secol mai târziu, gândindu-mă cu drag la profesorul meu,

încerc să socotesc numărul colegilor care au ajuns profesori de matematică, de fizică,

ingineri, care au mers mai departe datorită cunoștințelor căpătate de la dragul nostru

profesor. Dar nu numai cu cunoștințe de matematică, cu ceva și mai mult: cu dragoste de

acest domeniu, cu modul concret de judecată. Și încă și mai mult: cu dragoste de

astronomie, de universul în care trăim, cu iubirea de stele. Și mi-a fost greu să număr:

sunt mulți, mulți…

Mărunţişuri istorice din presa de altădată

Ioan Smedescu

Ar fi interesant de ştiut care dintre obiectele de cult- ridicate de la Mănăstirea

Brâncoveni din Romanaţi în anul 1885 pentru Muzeul de Antichităţi din Bucureşti- se mai

păstrează şi astăzi, şi care se vor fi pierdut între timp în vremea primului război mondial

când multe asemenea odoare au fost evacuate în Rusia. Oricum, lista lor arată bogăţia în

odoare şi cărţi rare cu care domnii noştri- mai ales Matei Basarab şi Constantin

Brâncoveanu- au înzestrat acest frumos şi vechi lăcaş de cult de pe Valea Oltului. Reţine

atenţia interesul deosebit al lui Gr. Tocilescu pentru copierea şi reproducerea inscripţiilor

vechi de pe lespezi şi clopote, de parcă acesta ar fi anticipat dezastrul din vremea primului

război mondial când clopotele bisericilor- unele cu o vechime considerabilă- au fost

ridicate şi topite de ocupanţi.

Cel de-al doilea material reprodus, dă o imagine a Slatinei la anul 1888, cu date

privind populaţia, lucrările necesare de efectuat în oraş, şi este din vremea primarului

Toma Demetrescu.

Cel de-al treilea document vorbeşte despre începuturile Gimnaziului Real de la

Slatina.

Toate se reproduc respectându-se grafia originală.

I. Mănăstirea Brâncoveni -jud. Romanați; Raporul nr. 37 din 24 Iulie 1885.

XII,

Mănăstirea Brâncoveni

La 23 August anul trecut (1884, n. n.) am vizitat mănăstirea Brâncoveni din jud.

Romanați, și dintre odoarele ce se păstrează acolo am ridicat cu dare de chitanță, pentru

Muzeul Statului, următoarele:

1. Un potir de argint suflat cu aur, lucrat foarte frumos, cu figuri pe smalț și dăruit de Matei

Vodă și soția sa Elena mănăstirii Brâncoveni, în anul 1636, cum rezultă din inscripțiunea

în limba slavonă săpată pe buze. Greutate 1 Kilo.

2. Un potir de argint fără scaun, cu inscripțiune română, că s-a făcut de Constantin

Brâncoveanu vel spătar la anul 1686. Greutate 0,130 grame.

3. O candelă mare de argint de la icoanele Împărătești, stricată pe alocurea; greutatea 2

kilo și 220 grame.

4. Patru candele de argint mai mici, aceeași lucrătură ca cea de sus; greutatea 1k și 500 gr.

5. O cădelniță de argint completă; greutatea 0,750 gr.

6. Un disc de anafură de argint suflat cu aur cu inscripție în limba greacă pe buze : Ioane

Mateia Basaraba Voivoda; greutate de 0,270 grame.

7. O cruce de argint suflată cu aur, cu două turnuri, cu inscripțiune săpată pe mâner (în

slavonă),. Adică: „A ferecat această cruce Danil ermonahu egumenului Sadovei în anul

1674, în luna lui Augustu”.



8. Altă cruce de argint suflată cu aur, lucrată în smălțuri,.

9. O cruce frumosă de argint, lucrată în smalțuri și care se purta atârnată.

10. Altă cruce de argint fără picior.

11. Cruce de argint suflată cu aur, care se atârnă de gât, greutate 0,035 grame.

12. Un engolpion de argint aurit cu lanț; greutate 0,095 gr.

13. Un teas de argint aurit; greutate 0,115 gr.

14. O cingătore de pele îmbrăcată în plăci grose de argint aurit, decorate; lipsesc șese plăci.

15. Cingătore mai lată cu plăcile mai mari bătute în ținte; lipsește numai o placă.

16. O cingătore de stofă cu o pereche paftale argint.

17. Cingătore de stofă cu o pereche paftale mari de argint; greutate 0,200 gr.

18. O pereche paftale mici de argint; greutate 0,50 gr.

Pe lângă aceste argintării, am mai depus la Muzeu, încă:

19. O Tetraevanghelie manuscris, pe hârtie, scrisă din porunca lui Ion Alexandru Voevod de

către Ieromonahul Onufrei în anul 7081/1573, Aprilie 15, în mănăstirea Săratov, cum se

citește la post fața Evangheliei. Este ferecată în argint suflat cu aur, reprezentând pe o

parte, Învierea, pe cea-altă, Răstignirea.

Inscripțiunea săpată în relief pe margini sună (slavonă): Adică

„Această sfântă Evanghelie a făcut-o Ion Matei Basarab Voievod și Domna Sa Elena și a

dat-o sfintei mănăstiri diin Brâncoveni, unde este hramul Adormirei pre Sfintei Domne

născătore de Dumnezeu și pururea Feciorei Maria, în anul 7144/1636.

20. Tetraevanghelia slavonă tipărită în timpul lui Neagoe Basarab, la anul 7020/1512;

exemplar complet, bine conservat, legat în stofă cu plăci de argint, cari represintă

Răstignirea lui Christos cu cei 4 Evangheliști.

21. Evanghelie cu comentarii, slavonă, tipărită la Lemberg în anul 1636; legată în catifea cu

plăci de argint aurit representând Răstignirea cu cei 4 Evangheliști, și cu 4 bumbi mari

de argint aurit; și

22. Șese manuscripte române și 134 cărți tipărite, din cari 41 române și 81 grecești, etc.,

trecute în catalogul bibliotecei Museului la No. 1015-1086.

Tote aceste obiecte și cărți inventoriate sunt așezate în Museu la secțiunile respective.

Am estampat și copiat în același timp, tote inscripțiunile mormîntale și parietale din

biserică.

Domnule Ministru,

Împrejurări diferite m'au împedicat pînă acum să ve present o relațiune asupra

escursiunei ce am făcut în urma însărcinării D-vostre, pe la bisericile și mănăstirile din

județele Argeșü, Râmnicu-Vâlcii si Gorju de la 1-15 August anul espirat. Aveam

intențiunea, ca printr-un raport amănunțit să dau descripțiunea fiecăruia din sfintele

lăcașuri ce am visitat în partea lor istorică si arheologică, cum și reproducerea tuturor

inscripțiunilor de pe ziduri, de pe petre, de pe icóne, odóre, clopote etc., reproducerea

picturelor murale, a vinietelor de prin manuscripte, descrierea și studierea odórelor și a

altor obiecte de artă ce am găsit , precum și a manuscriptelor și cărților vechi aflate în

fiecare mănăstire.

Pentru o așa lucrare am adunat tot materialul necesariu, am și pus'o în

esecuțiune, însă până azi nici timpul, nici mijlócele pecuniare nu mi-au permis să o duc

până la capét. Ea trece peste cadrul unui raport. De aceea me mărginesc, prin

relațiunea de față, a ve arăta numai pe scurt cele constatate, precum și a enumera

obiectele, manuscriptele și cărțile ce am adunat și depus în colecțiunile museului



național cu ocasiunea acelei escursiuni, cum asemenea inscripțiunile mai însemnate ce

am copiat.

(Text reprodus din: Analele Academiei Române. Discursuri, Memorii și Notițe. Seria 2,

Tomul 08: 1885-1886, (p. 230-233); Raporturi asupra câtor-va mănăstiri, schituri și

biserici din Țeră, presentate Ministerului Cultelor și al Învețământului Public de GR.

G. TOCILESCU, Director al Museului de Antichități. Membru Corespondent al

Academiel Române. Ședința de la 1 Aprilie 1886, București, Editura Academiei

Române, 1888).

II.

EXPUNEREA SITUAȚIUNEI COMUNEI SLATINA

Domnilor consilieri,

Formând bugetul de venituri și cheltuielile casei comunale pe exercițiul 1888-

1889, am onoarea a-l supune aprobărei dv, deslușind totodată, că la evaluarea veniturilor

am avut de normă, pentru acelea ce s-au împlinit de agenții de percepție comunali,

încasările mijlocii acelora din urmă 5 ani, precum acesta se cere și de art. 108 din legea

comunală; iar în ce privesce acelea ale acciselor ce până la 1 Aprilie expirat au fost date

în antreprisá, de la care timp se percep în regie, s-au luat de basa împlinirile făcute în

ultimele 9 luni ale exercițiului curent; iar cât se atinge de cheltueli, ele s-au trecut numai

acelea obligatorii și absolut trebuitoare fără a adăoga veri-o cheltuială de lux. Pe de

altă parte, spre împlinirea obligațiunei ce-mi pune art. 106 din legea comunală, expun D-

vostre modul administrațiunei comunei și nevoile sale. În cursul anului 1887, s-au ținut

33 ședințe, în cari, pe lângă votarea budgetului și revisuirea listelor electorale, s-au

resolvat 175 cestiuni.

Mișcarea populației: S-au născut 217 copii, dintre cari 110 băieți și 107 fete,

cari dupe religie se împart ast-fel:

Ortodoxi 209, catolici 2, israeliti 6.

Cásătorii 14, tóte in religiunea ortodoxă.

Morți :197, din cari 38 din alte părți, morți în spitalul judeţian;

dupe starea civilă morțile sunt : Bărbați 1, femei 2;

- născuți morți; -bărbați 25, femei 16;

-căsătoriți ; bárbati 69, femei 58;

- necăsătoriți; bărbați 12, femei 14;

- véduvi 3;

-dupe religie; 185 ortoxi, 3 catolici, 2 protestanți, 7 israeliți.

Consultațiuni gratuite s-au făcut de D. medic comunal 287, din cari 185 la

dispensariu și 102 la domiciliu; s-au dat rețete gratuite la 245 persone. Moașa orașului a

asistat la 90 lehuze, plus că face zilnic serviciul de moașe la spitalul județian, dupe

îndatorirea ce i-am pus în urmarea mijlocirei făcută de comitetul permanent.

Vaccinați 189, din cari 109 băeți, 80 fete.

Lucrări executate

S-a construit un local de școlă pentru băeți și biserica S-tu Nicolae-din-costă aprope

terminată, clădiri ce s-au făcut cu fonduri de donațiuni, iar cu sumele budgetare, fără a

pune noui contribuțiuni, de și, prin ruperea podului de pe Olt și punerea în circulatie a

căei ferate Râmnicu Vâlcea-Corabia, veniturile comunei au scăzut cu 30 la sută, totuși

grație concursului ce ați bine-voit a-mi da, pe lângă altele, s-a mai executat și următorele

lucrări:



-S-au construit 28 gherete de zid în piața publicá, cari au costat lei 29.575, bani 8.

- S-au reparat tote stradele, cari au costat lei 3.750.

Sciti, D-lor consilieri, și este cunoscut de toți orășeniii, că acum 6 ani când prin

încrederea cetățenilor am luat administrația comunei, apăsa asupra primăriei o datorie

de lei 37.825, bani 28, plățile se făceau dupe 5 și 6 luni, mandatele primăriei se scomptau

prin piață cu 20 și 30 la sută, însá, precum zisei, fără a pune noui taxe asupra

contribuabililor și veniturile în loc de a cresce au scăzut, dar mulţumită sprijinului ce

neîntrerupt am avut de la D-vostră, și economiele fäcute, am scăpat de datoria ce apăsa

asupra comunei și astăzi din budgetul ordinar avem un capital de lei 18.863, bani 64, iar

din al prestațielor lei 3.709, bani 78, lăsat de compturile anului 1886-1887, aprobat de

D-vostră, capital ce este consemnat la casa de depuneri. De cele-alte budgete nu mai

vorbesc, ele au fonduri separate cu destinație.

Necesitățile comunei

Este de trebuintá ca deocamdată cel puțin să se facă trotuarele cu cărămida asfalt,

însă acesta nu se pote executa cu venitul din zilele comunale, care abia acoperă

cheltuelile strict necesare; pentru a face acestă lucrare sunt de părere a se adăoga un

imposit de 2 la sutá asupra veniturilor imobiliare din oraș.

Să se clădéscă un local pentru școla No. 2 de fete, întreținută de comună, spre a scăpa

de chiriea ce plătesce primăria, și înființa un spital pentru bolnavii orașului, a căui lipsă

este tare simțită, având deja localul trebuitor, căruia îi trebue óre-cari reparațiuni spre a

putea deveni accesibil pentru asemenea menire; aceste cheltueli neputându-se face cu

veniturile budgetare, sunt de părere a se face un împrumut la casa de depuneri, plătindu-

se prin anuități.

Mulțumindu-vă încă o dată de concursul ce mi-ați dat în administrația

avututului comunei, vă rog a primi și cu acestă ocasie asigurarea stimei ce vă port.

Primar, Th. Demetrescu.

Secretar, S. N. Rămurescu.

Consiliul comunal Slatina:

Aprobă modul strălucit al administrației comunei, executat de D. Toma

Demetrescu, primarul actual, căruia exprimă viele sale mulțumiri, mal ales că prin

economii făcute, cari n-au sdruncinat întru nimic serviciele, și prin activarea împlinirilor

veniturilor comunei, nu numai că a scăpat comuna de datoriele ce o apăsa, dar s'-au făcut

multe îmbunătățiri, osebit că din budgetul ordinar comuna are și un fond de lei 18.663,

bani 64, deja consemnat la casa de depuneri.

Întru ce privesce însă îmbunătățirele ce D. primar, prin raportul seu, propune a se

mai face, precum înfiinţarea unui spital, clădirea unei școle pentru fete și facerea de o

cam-dată a trotorelor pe strade cu cărămidă asfalt, consiliul de și recunosce că aceste

lucrări sunt imperios reclamate, dar că veniturile actuale cari s-au redus la jumetate,

provenit acésta din ruperea podului de pe Olt și punerea în circulație a liniei ferate

Drăgășani- Piatra, populație din care localități alimenta și se aliment din acest oraș, nu

se pot executa fără a creea noui taxe, și astăzi față cu criza ce bântue nu se mai póte pune

noui sarcine asupra contribuabililor, rémâne ca asemenea îmbunătățiri și altele ce ar

reclama peste prevederile budgetare, să se facă în anii viitori, când veniturile primăriei

ar mai prospera și permite înființare de noui taxe.

(Urméză semnăturile membrilor și secretarului consiliului comunal).

(Monitorul Oficial al României, Nr. 014, din 16 Aprilie, 1888).



III.

Acest articol din paginile ziarului Voința Națională, este întâiul document care

anunță public, nașterea Gimnaziului real din Slatina!

Visul slătinenilor și al tuturor locuitorilor acestui județ, de a avea parte de o

„școlă mai înaltă59

” pentru fiii și fiicele lor, s-a împlinit în această vară a anului 1884.

Bătălia pentru realizarea lui s-a dus de către toate forțele politice ale acelor

vremuri și timp îndelungat, încât, se pare, este greu de a decerna cuiva, anume, cununa cu

laurii acestei izbânzi...

Poate fraților Protopopescu, Dumitru și Nae, marcante personalități politice ale

acelui prezent, atât în județul Olt, cât și național, mai ales, Dumitru (Take);

Poate slătineanului P.S. Aurelian, care a făcut posibilul, prin noile lui reforme

în învățământul românesc, ca ministru al educației (el predând ștafeta ministeriatului

chiar în acele zile, cînd se răspundea, din partea slătinenilor și locuitorilor județului, cu

acest articol, lui Gh. Chițu, tot un oltean, care va fi răsplătit cu dragoste și recunoștință,

peste doar, 4 ani, cu alegerea lui – în unaminitate !- ca deputat al Colegiului III de Olt,

cînd ai lui craioveni, nu îi mai făcuseră loc pe listele electorale)...

Sau, poate, celor numiți în acest articol... ca și multora alții, zic eu, cu mai multă

sau mai puțină însemnătate și contribuție, dar sigur, cu dragoste și viziune, pentru

viitorul acestor meleaguri și al acestor locuitori...

Un act de recunoștință

Publicăm cu mulțumire următorul act al mai multor notabili cetățeni din jud.Olt,

prin care-și arată recunoscința pentru instituțiunile ce datoresc guvernului actual,

instituțiuni cari vor avea uă înrîurire puternică asupra prosperităței județului Olt:

Domnule redactor,

Acest act de mulțumire ce sub-semnații ne cunoscem datori a aduce bine-făcătorilor

județului Olt, ve rugăm dați-i loc în stimabilul D-voastră organ de publicitate, fiind demne

atari fapte de un răsunet în totă țara, -pentru care priimiți, dle redactor, mulțumirile

nostre discinse.

Până în anul expirat, 15 Octombrie, nu aveam în orașul nostru de cât două școle

primare de băeți și două de fete. Dintre tinerii ce le frecuentau, dovedeau talent,

inteligență, dar, pentru a se desvolta mai departe, unora le lipsea mijloce, alții aveau alte

dificultăți a se depărta de părinți, așa că în fiecare an un număr însemnat de tineri

perdeau instrucțiunea secundară.

S-a cerut în diferite ocasiuni și pentru noi parte egală la focarul luminei, cum au

orașele circumvecine, dar fatalitate că n-am fost auziți.

Însă, dela sus–citata dată, suntem dotați cu o școlă de agricultură practică,

indispensabilă noe ca țeră agricolă, a cărei rode, după cum ori-cine care a visitat-o s-a

putut încredința că, d-nilor, deși născendă, dar promite mult sub auspiciele energicului ei

directore d. Teodor Cartianu și colegilor sei.

Am obținut uă bancă de credit agricol, și astăzi, un gimnaziu real.

Tote instituțiuni cu scopuri mari și salutarii. Agricultura este locomobila ce

conduce economia politică în această țară, Banca scapă pe țeran de mizerie și usură;

gimnaziul pregăteșce cetățeni buni și capabili.

59

În testamentul lui Ioan Varipati se vorbeşte despre dorinţa acestuia de a se ridica la Slatina ,,o şcoală cu clasuri mai înalte”.



Sub-semnații, mândri și încântați de era frumoaă care s-a inaugurat într-un timp

așa de scurt, exprimăm cu acestă recunoscință și adâncile nostre mulțumiri și ale fiilor

noștri:

Dlui doctor N. Kalinderu, deputatul colegiului I; Dlui S. P. Radianu, fiul

județului, directorul școlei de agricultură de la Ferestreu, și dlui C. Fontâneanu, noul

nostru deputat al colegiului III, căci au lucrat cu un țel neobosit pentru prosperitatea

județului nostru.

Onore, domnilor demni mandatari ai noștrii, căci aceste acte frumose vor

rămânea ca uă iconă viuă descendenților noștri, căci le-au înlesnit uă carieră mai ușoră

și o viață mai bună.

Depunem cu respect omagele nostre de recunoșcință și guvernului I. C. Brătianu,

căci sub oblăduirea d-sale am primit acestă prețiosă zestre.

Ion H. Pop, Toma Dimitriu, Preotu D. Crinescu, Diaconu Bucică, Șt. Mărăcine,

Toma Georgescu, Teodor Răducan, Luca Mihail, Niță Stavri, Marin Jianu, Păun

Constantinescu, Marin Ștefănescu, G. Mihălescu, I. Ioan, Hristea Nicolau, G. Rădulescu,

Marin Osiceanu, Marin Petrescu, Sava Marinescu, D. I. Popescu, C. Stănescu, I. Sterian,

Preotu V. Constantinescu, Elie Trandafir, G. Ionescu, Al. Negreanu, Petre Petcovici,

Polihron Dimitriu, Petre Pârvan, Marin Becheanu, Băluță Predescu, Ciucă Ștefan, I.

Jugureanu, Barbu Talap, Nicolae Ioan, Grigore Stănculescu, Niță N. Ciucescu, Ioan

Georgiu, Pârvan Abagiu, Preotu N. Pretorian, I. Vasilescu, Th. Ionescu, Th.

Theodorescu, Iosif Naigeboreanu, Petrache Bărbulescu, Ștefan Petrescu, Bălan

Vâlceleanu, Badea Năstase, Matache Marinescu, Andrei Brănișteanu, G. Petrescu, I.

Niculescu, Anton Fotino.

Slatina, 1884, Iulie

(Voința Națională, 29 Iulie 1884)

Corespondenţă cu Raionul, circulări, situaţii şi planul forţelor de muncă

pe anul 1956

Marin Petran-Vlădila

Comitetul Executiv Raional Caracal, după 1950, prin reprezentantul Ştefan

Pleavă, preşedinte şi Petre Costache secretar, transmiteau Comitetelor Executive

comunale, diferite ordine, sarcini, circulări, H.C.M. etc.

Centrul Sanitar şi Antiepidemic Raion Caracal, trimite adresa nr.2541/3 decembrie

1956, către Sfatul Popular al comunei Vlădila : ,,Alăturat vă trimitem una decizie de

amendare cu nr.529 şi una dovadă de înmânarea deciziei de amendare, care vor fi

înmânate tov. Butuşină Constantin. Conform ordinului nr.627, art.26 privind aplicarea

H.C.M. 2566, Sfaturile Populare sunt obligate să înmâneze deciziile de amendare

încheiate de către Sanepidurile Raionale şi să restituie în timpul cel mai scurt dovezile de

înmânare semnate. Dr. Clisevici Vlad”.

Altă adresă a Sanepidului Raional nr. 2367 este din 6 dec. 1956, către Sfatul

Popular Vlădila : ,, Vă rugăm a lua măsuri urgente de crearea a perimetrelor de protecţie

la fântânile publice de pe raza Comunei dv. Astfel veţi obliga cetăţenii care se

aprovizionează cu apă de la respectiva fântână, să o împrejmuiască cu gard iar în

interiorul împrejmuirii să fie depozitat pietriş cu înclinarea în aşa fel ca apa să se scurgă

de la fântână spre exterior. Aceste măsuri trebuiesc de urgenţă luate în conf. cu

prevederile H.C.M.1884/1955 privind salubrizarea surselor de apă pentru prevenirea



bolilor molipsitoare (fabră tifoidă, poliomielită, dizenterie etc. ). Veţi cere organelor

noastre sanitare îndrumarile tehnice necesare. Partea materială revine Sfatului Popular

care, prin cetăţenii deserviţi de fântână, va putea pune la îndemână şi această problemă”.

Sfatul Popular al Raionului Caracal- Comitetul Executiv, emite adresa nr. 9689

din 31 oct. 1956: ,,În conf. cu ordinul nr. ..... al Ministerului Justiţiei, în legătură cu

desfăşurarea campaniei agricole de toamnă, pentru a fi aduse la cunoştinţă celor

interesaţi din comuna dv. Pentru desfăşurarea campaniei agricole de toamnă veţi amâna

din oficiu la termene posterioare datei de 5 noiembrie 1956 cauzele penale şi civile în

care figurează ca pârâţi sau martori muncitori agricoli sau producători agricoli aflată pe

rol până la 5 noiembrie 1956. Prin execuţie veţi continua să judecaţi cauzele privind

infracţiunile contra avutului obştesc, colectări, contestaţii la executări şi cauze cu arestaţi

preventivi. Pentru termene noi fixate în cazurile amânate din oficiu se vor emite noi citaţii

şi se va lua imediat legătura cu organele locale de stat pentru a aduce la cunoştinţă

cetăţenilor măsurile de mai sus, depunând toate eforturile pentru ca să fie cunoscute de

cei interesaţi. Nu veţi mai emite până la data de 5 noiembrie 1956, nici un mandat de

arestare în executarea pedepselor până la 6 luni, inclusiv pentru muncitorii agricoli şi

producătorii agricoli. Veţi transmite imediat telefonic, tribunalelor populare din regiune.

Ministrul Justiţiei – Gh. Diaconescu”.

Comitetul Executiv Raional Caracal către Comitetul Executiv Vlădila:

,,Vă trimitem mai jos hotărârile comitetului executiv Raional, luate în şedinţa ordinară din

13 iulie 1956, pentru ştiinţă şi conformare. Preşedinte Ştefan Pleavă. Secretar Petre

Costache

-Comitetul Executiv al Sfatului Popular Raional, analizând în şedinţa ordinară

din 13 iulie 1956, activitatea secţiei învăţământ cu privire la închiderea anului şcolar,

aplicarea H.C.M.nr. 387/1956 şi măsurile luate pentru pregătirea noului an şcolar, din

raportul şi coraportul expus precum şi din controlul efectuat pe teren şi din discuţiile

purtate a reieşit că secţia învăţământ în ceeace priveşte închiderea anului şcolar faţă de

anul trecut a obţinut unele rezultate mulţumitoare dar pe lângă rezultatele obţinute au

fost şi o serie de lipsuri în ceeace priveşte realizarea învăţământului general obligatoriu.

În privinţa aplicării H.C.M.nr.387/1956, secţia învăţământ deşi a trasat sarcini concrete

pentru respectarea normelor de muncă totuşi din lipsă de îndrumare şi control amănunţit,

acestea nu au fost respectate de toate cadrele didactice. Referitor la pregătirea noului an

şcolar, secţia învăţământ nu a luat toate măsurile necesare pentru repararea tuturor

şcolilor şi asigurarea bazei materiale. Faţă de lipsurile constatate şi îmbunătăţirea muncii

în învăţământ, comitetul executiv al Sfatului Raional Caracal, în conformitate cu art. 18 şi

27 din Regulamentul de Organizarea Sfaturilor Populare Raionale,

HOTĂRĂŞTE

1-Comitetul Executiv Raional dă sarcina Comitetelor Executive comunale să aibă o

preocupare permanentă pentru controlarea activităţii şcolilor de pe raza comunei

respective.

-Pentru buna aprovizionare a şcolilor cu combustibil, comitetele executive comunale sunt

obligate să dea tot sprijinul necesar pentru transportul lemnelor şi al cărbunelui

repartizat pentru şcoli. Termen cel mai târziu este de 1 august 1956, pentru ridicarea

tranşei a I a şi a II a. Sarcină permanent. Răspund tov. Preşedinţi ai comitetelor executive

comunale, controlează tov. Costache Petre, secretarul comitetului executiv Raional.

2-Comitetul Executiv Raional dă sarcini secţiei învăţământ şi comitetelor executive

comunale să ia toate măsurile pentru repararea şi curăţirea tuturor şcolilor din raion,

astfel folosind în mod just fondurile planificate în acest sens. Termen de executare 1



august 1956, răspunde tov. Aprodu D-tru şi preşedinţii comitetelor executive comunale,

controlează tov. Costache Petre secretarul comitetului executiv rational.

3-Pentru evitarea deficienţelor în ceeace priveşte achitarea salarilor pentru corpul

didactic, secţiunea financiară raională să ia măsuri pentru realizarea cu 100 % a planului

de încasări în toate ramurile. Această problemă să fie sprijinită şi de comitetele executive

comunale şi de corpul didactic prin ţinerea de conferinţe în cadrul Căminelor Culturale,

axate pe problema încasărilor. Sarcină permanentă. Răspunde tov. Popescu Ştefan.

4-Comitetele executive comunale au sarcina ca toate comunicările primite de la raion

pentru directorii de şcoli să le comunice în termen atunci când cadrele didactice sunt

chemate la raion să fie sprijinite cu mijloc de transport cu plată, conform tarifului în

vigoare. Sarcină permanentă. Răspund tov. preşedinţi ai comitetelor executive comunale.

5-Comitetul executiv raional dă sarcină comitetelor executive comunale să repartizeze

loturi experimentale la toate şcolile la care nu există aceste loturi. Răspund tov. preşedinţi

ai comitetelor executive comunale.

6-Comitetul executiv raional trasează sarcină secţiei învăţământ ca toate mişcările în

învăţământ ce se vor face în acest an să se facă în raport cu necesităţile învăţătorilor din

şcoli iar cadrele didactice din oraş care nu sunt legate de anumite interese de oraş să fie

dirijate la şcolile din raion unde interesele învăţământului sufere.

-Directorii şcolilor cls. I-X să urmărească aplicarea întocmai a prevederilor H.C.M. nr.

387/1956, cu privire la activitatea cadrelor didactice, prin munca concretă de 24 ore

lunar, muncă culturală iar cele ce nu se achită de această obligaţie să li se reţină din

salariu orele de muncă neprestate. Sarcină permanentă. Răspund tov. directori ai

şcolilor şi tov. Aprodu D-tru şeful secţiei învăţământ, controlează tov. Costache Petre

secretarul comitetului comitetului executiv raional.

7-Comitetul executiv raional obligă secţia învăţământ ca prin aparatul său să intensifice

munca de îndrumare şi control la toate şcolile din raion, obligînd pe directorii de şcoli să

urmărească printr-un registru de evidenţă orele prestate de corpul didactic pentru muncă

culturală. Hotărârile ce se iau în prezenta şedinţă de analiză să fie comunicate la toţi

directorii de şcoli pentru punerea în aplicare. Sarcină permanentă. Răspunde tov. Aprodu

D-tru, şef sec. învăţ.

8-Pentru lărgirea sectorului socialist în agricultură, directorii de şcoli şi secţia de

învăţământ raională vor urmări cum se achită cadrele didactice de sarcinile ce le revin

din hotărârea luată în consfătuirea cu cadrele didactice din 4 martie a.c. şi hotărârea

comitetului executiv raional din 29 mai. Fiecare cadru didactic are sarcina de a lămuri

cel puţin 10 familii până la 31 decembrie 1956, pentru a se înscrie în sectorul socialist.

Răspund tov. directori ai şcolilor şi colectivul de conducere al secţiei învăţământ,

controlează tov. Costache Petre secretarul com. exect. raional.

9-Pentru lichidarea chiaburimii în raionul nostru potrivit Hotărârii Congresului al II lea

al P.M.R., comitetele executive comunale vor sprijini conducerile conducerile şcolilor

pentru şcolarizarea elevilor de vârstă şcolară precum şi alfabetizarea în deosebi a

analfabeţilor recrutaţi pe timpul verii. Răspund tov. directori ai şcolilor şi tov. Aprodu D-

tru şeful secţiei învăţământ, controlează tov. Varga Visarion.

10-Comitetul executiv raional dă sarcina secţiei învăţământ să activeze toate cadrele

didactice pentru munca culturală la ariile de treierat, astfel fiind toate cadrele didactice

la arii. Răspund directorii şcolilor şi colectivul de conducere al secţiei învăţământ,

controlează tov. Varga Visarion.

11-Pentru a se achita cu cinste de sarcinile instructiv-educative ce revin cadrelor

didactice sunt obligate să-şi fixeze domiciliul în comuna unde prestează munca. Exemplu



Vlădila, Deveselu, Reşca, Dobrosloveni şi Stoeneşti. Răspund tov. directori ai şcolilor şi

colectivul de conducere al secţiei învăţământ. Controlează tov. Costache Petre secr. com.

exec.raional”.

Comitetul executiv raional Caracal comunica Sfatului popular al comunei Vlădila

la 5 nov. 1956 instrucţiuni privitoare la fabricarea băuturilor spirtoase:

,,În atenţia Tov. Preşedinte

Întrucât perioada de fabricare a rachiurilor din recolta 1956 este în plină

desfăşurare şi spre a se da cultivatorilor de livezi, de pomi, de vii, posibilitatea de a-şi

valorifica recolta de fructe, de tescovină, de drojdie obţinută în acest an şi spre a

întâmpina eventualele abateri ale unor organe ale Întreprinderilor Vinalcol,

responsabililor de cazane baterii ai Sfaturilor Populare locale, abateri semnalate în

diferite cazuri, în campania anului trecut, în conformitate cu D.L. 286/1952, H.C.M.

457/1955 şi a instrucţiunilor 2525/1955, vă dăm mai jos instrucţiunile obligatorii atât

pentru organele Sfaturilor Populare cât şi pentru organele Întreprinderilor Vinalcol,

1-Fabricarea de rachiuri din recolta anului 1955 se va face la distilăriile statului,

centrele de fabricaţie ale Întreprinderilor Vinalcol, centrele de fabricaţie organizate în

baterii şi cazane particulare – organizarea fabricaţiei se face ţinând seama de producţie,

astfel ca tot borhotul de fructe, tescovină şi drojdie să treacă la fabricaţie până la 31

decembrie 1956.

2-Pentru organizarea centrelor de fabricaţie în baterii cu cazane particulare, Comitetele

executive ale Sfaturilor Populare, vor sprijini Întreprinderile Vinalcol, ca aceste centre să

fie instalate la locurile cele mai potrivite, adică cu drumuri de acces bune, cu posibilităţi

de alimentare cu apă şi numai în număr şi capacitate de lucru corespunzătoare

producţiei, evaluate pe comuni, pentru ca fabricaţia să fie terminată pînă la 31 decembrie

1956.

3-Sigilarea şi desigilarea cazanelor se va face de către un organ al Întreprinderii Vinalcol

şi un delegat al Sfatului Popular, prin încheiere de proces-verbal iar la sigilare se va

aplica sigiliul Întreprinderii Vinalcol. Desigilarea cazanelor de către un organ fără

celălalt, făcută unilateral, se consideră rupere de sigiliu şi va fi sancţionată ca atare.

4-Recolta se va declara la Sfatul Popular în termen de 15 zile de la obţinerea ei.

5-Se va face programare producătorilor pe baterii ţinîndu-se cont ca în cursul unui an, un

producător să nu poată fabrica la mai multe cazane pentru a se putea cumula fabricaţiile

anterioare la cumularea sarcinei de vînzare.

6-Fabricarea se va face pe bază de declaraţii de fabricare emise de Sfatul Popular

Comunal, semnate şi ştampilate cu termene precise şi în continuare fără spaţii libere între

fabricaţii, dându-se pentru alambice două ore şi pentru cazane primitive trei ore de

fierbere.

7- [...] în cazul că nu mai există materie primă la centrul de fabricaţie şi cazanul a stat

două ore, se sigilează pentru nefuncţionare pînă ce se va strânge din nou un număr de

declaraţii de fabricaţie care să asigure cantitatea necesară de materie primă pentru

continuarea fabricaţiei.

8-Fabricatele şi rezultatul se vor înregistra cu cerneală în registrul de evidenţa fabricaţiei

la cazane, de către responsabilul bateriei şi anume - nr. declaraţiei şi cantitatea înscrisă

imediat la sosirea producătorului – rezultatul fabricaţiei în termen de 30 minute, timp

necesar pentru determinarea cantităţii şi tăriei, a calculării uiumului şi a sarcinei de

vânzare. În cazul când cantitatea adusă nu corespunde cu cea declarată, se va măsura pe

răspunderea responsabilului de baterie şi se va trimite producătorul a scoate altă

declaraţie în completare.



9-După înscrierea rezultatelor în fabricaţie în termenul fixat, se va completa declaraţia de

fabricaţie cu rezultatul obţinut iar pe verso cu cerneală se va trece cantitatea cuvenită

statului sub formă de uium, sarcina de vânzare respectivă, eventual cumulată cu fabricaţii

anterioare şi separat eventuala restanţă, cu care producătorul se prezintă la Sfatul

Popular Comunal, pentru a primi sarcina de vânzare. Referentul de la Sfatul Popular

Comunal, întocmeşte sarcina de vânzare, o înregistrează în registrul de partizi şi după

semnare şi ştampilare de către Preşedintele Sfatului Popular Comunal, o trimite bateriei

de cazane din comună, cu declaraţia de fabricaţie. Numai după această operaţiune

producătorul poate ieşi din curtea centrului cu cantitatea ce depăşeşte sarcina de vînzare.

10-Neînscrierea cu cerneală a datelor în registrul de evidenţa fabricaţiei, neînregistrarea

imediată la sosirea cantităţii de borhot conform declaraţiei de fabricaţie, neîscrierea

restanţelor şi neexecutarea termenelor fixate, se consideră abateri de la instrucţiuni,

responsabilul bateriei va fi sancţionat prin înlăturare din serviciu la prima abatere, afară

de cazul cînd mai sunt şi alte abateri, în care se vor încheia şi acte de trimitere în

judecată. Emiterea declaraţiei fără respectarea termenelor de fierbere sau fără

continuitate în fabricaţie, se consideră abateri ce înlesnesc fabricaţie clandestină de

rachiuri iar salariatul vinovat se va suspenda din serviciu şi trimite în Judecata Comisiei

de Litigiu. Pentru ruperea de sigilii, pentru sustragerea de produse pentru fabricaţii

clandestine cât şi pentru primirea cantităţilor mai mari de borhot decît cele înscrise în

declaraţia de fabricaţie şi neînregistrarea în registrul de fabricaţie la sosire, pe lîngă

sancţiunile administrative, se vor mai încheia şi acte de trimitere în judecată a vinovaţilor.

În perioada de fabricaţie ne veţi comunica situaţia fabricaţiei de rachiuri

chenzinal la 1 şi 15 ale fiecărei luni.

Preşedinte, Director al Dir. Agr. Reg.

I. Moangă Şt. Bărbuceanu”

Viaţa unui băiat de ţară (V)

Mircea Damian

Şerban Cioculescu declara într-un interviu că o literatură nu este constituită numai

din capodopere sau numai din nume mari. Şi operele de pe raftul doi trebuiesc cunoscute

şi redescoperite, şi autorii neintraţi în manualele şcolare îşi au valoarea lor. Romanul

,,Viaţa unui băiat de ţară” de Mircea Damian a apărut în 1946, fiind o reeditare a volumului

,,Gheorghe I. Marin” din 1937. Este o carte autobiografică, romanul devenirii unei

personalităţi, autorul descriind cu talent desprinderea copilului de lumea rurală, contactul

cu civilizaţia urbană, maturizarea şi prima dragoste. Cronologic, acest roman este

continuat prin volumul ,,Deacurmezişul”, apărut în 1935- roman în care Mircea Damian

(ascuns sub pseudonimul Marin Dogaru) descrie anii de după absolvirea liceului Radu

Greceanu din Slatina, peregrinările prin Ardeal, la Bistriţa, Dej şi aiurea şi stabilirea în

Bucureşti, locul în care Mircea Damian a activat ca gazetar şi scriitor între 1928-1948.

Carevasăzică, elevul Gheorghe I. Marin se va duce, la toamnă, la examenul de

admitere în liceu. Lucrul se hotărâse definitiv și fără vorbă. Era în joc cuvântul lui Ion

Gheorghe și ambiția lui de om știut. Niciodată nu dăduse cinsea pe rușine, și cu atât mai

puțin nu se gândea s-o dea acuma, când era vorba de un lucru foarte mare. Omul nu prea

avea încredere în băiat. Ei, de-ar ști el carte, ce ușor ar fi! L-ar lua pe copil lângă el, i-ar



cere toate cărțile și l-ar pune să i le spuie pe dinafară. Știe? Bine. Hai la Slatina la liceu.

Nu știe? Bătaie și la sapă. Scurt.

Dar așa...

Îl încurajează învățătorul, însă i se pare că nu o face cu toată gura. Bine, bine, copilul

e deștept, știe el. Dar vorbirea e: cum stă cu cartea? Că la examen nu te ʼntreabă dacă ești

deștept, ci te-ascultă după carte. Asta e: cartea...

– Măi băete, –l-a ispitit, după încheerea ultimului an școlar. Spune-mi cinstit, te simți

în stare să dai examenul? Că eu nu te duc de-a sila. Dacă vrei și te simți în stare să treci

examenul, – e bine. Iar dacă socoți că nu ești în stare, – rămâi acasă. Că ai unde să dai cu

sapa, slavă lui Dumnezeu.

– Ba merg la liceu! – se hotărî băiatul.

– Bine, bine, mergi. Dar vorba este: o să poți trece examenul? Că decât să te duci

acolo și să nu-l treci, – mai bine să-ți iei lumeaʼn cap. La mineʼn bătătură nʼai ce să mai

cauți, să știi.

– Trec eu...

– Biiine!...

Și a trecut întradevăr examenul. Cu o medie cam măruntă, cu media aceia din care,

de-ar fi mai lipsit două puncte, date în general de un profesor al lui Dumnezeu, („hai,

treacă dela mine”), – elevul ar fi căzut. Dar media în sine nu-l interesa pe Gheorghe I.

Marin, și cu atât mai puțin pe tată-său. A trecut examenul, asta este. Nici învățătorul nu

s-aștepta să-l treacă cu o medie mare. Îl cunoștea bine. Totuși, nu i-a băgat vină, ca să nu-l

rușineze.

– Bravo, mă, Marine! – i-a spus. Îmi pare bine că nu m-ai făcut de râs, mă,

gimnazistule.

Și l-a bătut pe umăr, glumeț.

Iordan V. Nicolae, trecuse și el. Ba a avut câteva puncte în plus. Pesemne pentrucă

profesorii au văzut mai multă sârguință ca la Gheorghe I. Marin, care se vedea cale de-o

poștă că nu se prea topise învățând. El a ținut piept mai mult cu ce prinsese din lămuririle

învățătorului. În vreme ce Iordan V. Nicolae se ținea de litera cărții, pe care își încrețise

fruntea toată vara, mutându-se după umbră.

– Bravo, Nicolae! – se mirase învățătorul. Vezi dacă-și dă omul silința?

Fruntea băiatului se ʼncrețise mulțumită ca un zâmbet. Iar ochii negri și mici au

sclipit, țâșnind scântei de subt sprâncene stufoase. Era foarte fericit...

Ion Gheorghe, care a fost și el la Slatina în ziua aceia sʼa ʼntors beat, seara târziu, și

cântând. Era încredințat că dacă băiatul a trecut examenul, meritul era numai a lui . Nu-și

făurea deocamdată visuri, nu se ʼntreba ce va ajunge copilul. Știa numai atât: că a trecut

examenul, că este, carevasăzică, gimnazist. Fusese un prag examenul ăsta, o prăpastie

peste care trecuseră amândoi, cu sufletul la gură, cu inima pierită, – dar trecuseră. De

seʼntâmpla să cadă băiatul, (și în cazul ăsta vina ar fost întreagă a lui Marin, seʼnțelege!),

nu l-ar fi iertat toată viața. .

Dar trecuse, și era bine. Grâu făcuse din belșug, porumbul era frumos, via scăpase

nemănată și nu o bătuse piatra. Totul în regulă. Se vede treaba însă că Dumnezeu a vrut ca

o fericire să nu fie niciodată completă, o bucurie să nu vie niciodată întreagă. Pentru ce a

reușit și băiatul lui Vasile Iordan?! Asta-l rodea pe Ion Gheorghe. Acum sunt doi

gimnaziști în sat. Mândria lui nu mai este, nu poate să mai fie întreagă. Soarele bucuriei lui

era umbrit. Avea însă o nădejde: La sfârșitul anului, poate că Iordan V. Nicolae va rămâne

repetent...



Îndată după examen, Gheorghe I. Marin sʼa mai schimbat. Nu mai era zburdalnic, nu

mai făcea prostii, nu se mai încăera. Începuse să fie mai serios, și era hotărât să se puie cu

brâncile pe carte. Iar când aʼmbrăcat uniforma liceului mergea drept ca un om cu

răspunderi mari. La început uniforma îl stânjenea. Avea simțământul neplăcut că nu e

stăpân pe mișcările lui, că dacă umbla ceva mai repede și dacă se răsucește pe loc ca să

sperie un câine, bunăoară, sau să vadă un copil care vrea să-i puie piedica, – i se

cocoloșesc hainele, pierde tocurile dela ghete. Și pe urmă nu-i place să fie privit. Se uita

lumea după el ca după urs, și-l arăta cu degetul.

– Ia uite, bă, ce-a ieșit din nebunu luʼ Ion Gheorghe!...

Copiii se minunau și ei, se uitau la haine și la șapcă, îi cereau lămuriri.

– Mie parcă tot nu-mi vine-a crede c-a reușit! – își da câte unul cu părerea. Că prea

era nebun...

– Păi atunci cum ar purta țoalele astea?!

– Ei țoalele...

Marin auzea multe asemenea vorbe, dar nu le lua în seamă. Își vedea de drumul lui.

Numai câinii îl cam înfuriau. Se dau la el, ai dracului, de parcă ar fi venit să fure. Altădată

îi înfrunta, rânjea la ei ca să-i întărâte, îi gonea cu bulgări. Dar acuma, în uniforma sta

nouă, nu putea să se ia la harță cu ei. Și potăile parcă știau... Se simțea grozav de rușinat și

de umilit... Până au început cursurile, n-a mai ieșit în sat decât când îl lua tat-su cu de-a

sila, ca să se laude cu el.

– ... Și ridică fruntea! – îl mustra. Îndreaptă spatele, deșălatule... Calcă drept, nu târâ

picioarele după tine...

Lui i se părea că, dimpotrivă, prea calcă fudul.

– Că d-aia cheltuesc! – încheia bătrânul.

Numai vorba asta să nu i-o fi spus. Ar fi vrut să strige la el să-l amenințe că de-i mai

scoate ochii cu cheltuelile, – nu se mai duce la școală. Dar cum nu putea să aibe

îndrăzneala asta, se căznea să calce cât mai de sus, să scoată pieptul înainte ca la armată.

– Așa vezi! – spunea taică-său, fudul și el, și zâmbitor.

Îl purta toată ziua prin sat și pela rude, îl arăta ca pe-o minune. Din când în când îi

făcea observații:

– Ia seama că ți-ai murdărit pantalonii!

Sau:

– Pune șapca drept.

Sau:

– Vezi să nu te ʼmpiedici!

Încolo, – bine. Nu-l punea la nicio treabă, nu-l sculau de dimineață, nu-l întreba

nimeni pe unde-a fost, dacă a fost pe undeva, – de ce a stat în casă, dacă a stat în casă toată

ziua. Era stăpân pe el. La masă i se da bucata cea mai bună, și toată lumea îi atrăgea

atenția să nu se pice pe haine.

Iar nu-i plăcea! Fiindcă prea era luat în seamă, prea era corcolit, prea era important.

Se fudulea toată familia cu el și toate rudele, toată lumea se ocupa de persoana lui, de

hainel lui, de șapca lui, de cărțile lui, de școala lui. Soră-sa când l-a văzut în uniformă, –

aʼnceput, ca de obicei, să-l jelească:

– Ooooofff!... d-ar trăi biata maica să te vadă!...

Floarea luʼ Ion a lui Nițu, o vecină care-l ținuse de câteva ori în brațe când era mic,

după ce murise maică-sa, – cum l-a văzut, aʼnceput a sughița:

– Vinʼ la doica să te pup!

Sʼa dus să-l pupe. Ce era să facă?!



– Așa, mâncate-ar doica...

Și iar țoc, țoc, țoc!..

– Dʼar trăi biata mă-ta să te vadă!

La ureche încet:

– Dʼ tatʼtu te mai bate?

– Nu mă bate, – răspundea copilul.

Mai bine l-ar fi bătut. Sau l-ar fi trimis mai repede la oraș, ca să scape odată. Ei

însă-l țineau ca pe-o păpușe, îi dau să mănânce numai pui de găină, de parcă ar fi fost șef

de post sau preceptor. Era sigur că de-ar fi râvnit la cine știe ce bunătăți de negăsit în

bătătură sau în sat, – taică-său însuși ar fi dat fuga la oraș ca să i le cumpere. Pentruca la

cea mai neînsemnată prostie făcută fără voie, să se uite la urechile dumnealui, gata să i le

smulgă de sub șapcă...

Dar a venit, însfârșit, și ziua mult așteptată. Bătrânul, premenit și fudul, a tras

brișca în dreptul prispei și-a început s-o încarce; cu mălai, cu făină, cu cartofi cu fasole,

găini, o damigeană de must, alta cu vin vechi... Și deasupra, în leagnul pe care așternuse o

velință și peste ea un căpătâi, – pe Gheorghe I. Marin.

Gazdă îi găsise pe strada Obrocari, la un măcelar.

– Uite-l, domnule, și pe Mărin! – i-a strigat din poartă, oprind caii. Iar către copil,

înfundat:

– Dă bună ziua, că te ia mama dracului!

Marin a dat bună ziua de-acolo de sus, mai mult în gând. Taică-său, făcându-se că

s-apleacă după pachete, i-a șoptit încruntat:

– Stăm noi de vorbă...

Măcelarul era un om voinic, roșu la față și vesel. Nevastă-sa, femee bondoacă,

simplă și de treabă. Aveau un copil, o fată de vreo 15 ani, elevă la școala de menaj. Ieșise

și ea în curte, și nevasta măcelarului, și vreo trei câini grași, care se bucurau, dând din

coadă, cași când le-ar fi venit rudele...

– Hai jos, băete.

Măcelarul îl poftise. I-a ajutat să coboare prinzându-l de subțiori, apoi i-a făcut vânt

în curte, printre câini și femei. Fata l-a luat de mână și l-a dus în casă. Iar bărbații au

început să descarce brișca.

– Ei, cum îți place, mă? – i-a zâmbit tatʼsu mai târziu, după ce închinase câteva

pahare de vin cu gazda.

Nu prea-i plăcea, ce e drept. Mai întâi, pentrucă era prea la mahala. Casa cu patru

odăi în șir, scundă, veche și jerpelită. În curte câini, la poartă duzi, strada nepietruită. Cași

la ei în sat. El ar fi vrut să stea în oraș.

– Bine! – a răspuns, totuși.

– Daʼ rușinos ești șefule! – a râs fata, lovindu-l prietenește peste obraz.

– Aș, se preface! – a răspuns Ion Gheorghe în locul lui. Lasʼ că-și vine el în fire.

Atunci să vedeți... A speriat satuʼ , afurisitu-ăsta.

– Vai! – Sʼa mirat fata. Așa, mă?

Gheorghe I. Mrin, nu vorbise până acuma cu o domnișoară adevărată. Deaceia sʼa

mirat mult văzând că fata asta atât de albă și în uniformă, îi vorbește cași când se

cunoșteau de mici. El credea că domnișoarele sunt niște ființe de dincolo de pământ, care

vorbesc altfel și nu cu oricine, care se poartă altfel. Și când colo... Îl bate prietenește pe

obraz, îl ia de mână și-i vorbește ca unui camarad cu care a umblat după fragi...

– Este adevărat, mă, c-ai speriat satul?



El a zâmbit, cu privirile proptite în botul cam zgâriat al ghetelor. Și-a adus aminte că

nu le-a văcsuit azi dimineață, și se mira că taică-său nʼa băgat de seamă.

– Ori nu știi să vorbești?!...

– Lasă copilu ʼn pace! – a spus mamă-sa, blând.

... Pe seară, după ce sʼabătuse pela liceu să vadă cum stau lucrurile, Ion Gheorghe

s-a ʼntors la Izvor cu brișca goală, cu leagănul gol și cam trist.

– Să fii cuminte, mă! – i-a spus lui Marin.

De data asta, nu seʼmbătase...

*

Liceul „Radu Greceanu” se afla aproape de târgul orașului. Este o clădire cu etaj

construită în unghi drept, având o curte largă pentru elevi, și o grădiniță despărțită de

curtea propriu zisă de un gard scund, prin care duce intrarea profesorilor. Gazda lui

Gheorghe I. Marin nu era la o depărtare prea mare de liceu: zece minute, mergând domol...

A doua zi, Marin sʼa sculat de noapte: ca la țară. Nici nu se luminase bine de ziuă.

Sʼa spălat, sʼa ʼmbrăcat... Ar fi plecat, dar nu știa cât e ceasul. În curte, măcelarul punea

caii la brișcă, înjurând.

– Cât e ceasul, domnule? – l-a ʼntrebat.

– Băă! – sʼa mirat omul. Te-ai și sculat? E abia șase jumătate.

Școala începea la opt. Dar el era de la țară. Își spuse: „la șapte, plec: până ajung,,

până una, alta...” Dar cum măcelarul plecase și cum n-avea pe cine să mai întrebe de oră,

– și-a strâns cărțile, le-a pus în ghiozdan și s-a ʼndreptat spre poartă.

– Daʼ un ʼ te duci, Mărine?!

Era cocoana gazdă.

– La școală.

– Păi așa de noapte?!

– Mi-e frică să ʼntârzii...

– Și nemâncat?

La asta nu se gândise. Se știu deodată flămând. Aseară, mai de bucurie, mai de

rușine, mâncase puțin.

– Vino ʼncoace.

Sʼa dus în bucătărie, și sʼa așezat pe scaun, nepoftit. Îi păru bine că nu era aci fata. Iar

ar fi rămas nemâncat. Prea îl lua repede și prea făcea haz de el.

– Uite cafeaua, uite pâinea... Sau vrei o friptură?

Ce Dumnezeu, dacă nici la măcelar nu sʼo găsi carne...

– Ba nu, îmi place cafea cu lapte.

Nu mâncase niciodată așa ceva.

– Mă, daʼ vrednic mai ești! – sʼa mirat fata intrând în bucătărie, în clipa când sorbea

ultima gură de cafea.

Pe fată o chema, firește, Marioara. Marioara N. Popescu.

Către mamă-sa, vioaie:

– Sărut mâna!

Lui Gheorghe I. Marin, parcă i se ʼntunecă înaintea ochilor: el tăcuse ca un prost.

Nici tu bună ziua, nici tu sărut mâna... Vru să plece.

– Mai stai, mă, că pleci cu mine. Și așa, prea e de vreme. Sau vrei să mături curtea

liceului?!...

Fata mânca și râdea. Marin o privea zâmbind în neștire. Se gândea să zică și el

„sărut mâna” măcar la plecare.

– Gata? – a avut curajul să ʼntrebe.



– Gata!

– Sărut mâna! – a strigat el, de parcă cerea ajutor.

– La revedere, Marine.

Domnișoara a ieșit în urma lui. L-a ajuns în poartă.

– Cunoști drumul la liceu? – l-a ʼntrebat.

Nici la asa nu se gândise. La liceu, el fusese când cu examenul și intrase în oraș pe

partea cealaltă, pe sub dealul Grădiște, prin mahalaua țiganilor și a birjarilor. Cunoștea

bine drumul ăsta, fiindcă-l făcuse de câteva ori, venind cu tatʼsu la târgul de vite, și la

bâlci la Sf. Gheorghe. D-aci, însă, din Obrocari, nu știa în ce parte vine liceul. Îi spuse fetii

cinstit că nu știe, și-i venise să-și tragă palme, de ciudă. Auzi, să-l ducă de mână o fată,

oricât ar fi de domnișoară, pe el!... Mergea lângă ea și ea vorbește mereu, – iar el tace

mereu încruntat.

– Așa! – zise fata în cele din urmă. Eu o iau încolo. Iar tu apuci pe strada asta, și

cobori drept înainte. Liceul e pe partea dreaptă. La revedere...

Peste câteva minute, intra pe poarta liceului. Clasa I-a era jos. În bănci vreo 20 de

copii cu nasul în cărți sau cu ochii în tavan. Numai vreo 3-4 vorbeau între ei. Ceilalți, stau

singuri, înțepeniți și țâfnoși. Nu se cunoșteau încă... Marin se uită după Iordan V. Nicolae.

Nu-l văzu. Apoi sʼașeză pe o bancă la ʼntâmplare.

– E locul mei aci, – zise unul.

Se mută în altă bancă necăjit. Peste câteva minute intră și Nicolae, cu fruntea lui

încrețită, și parcă mai oacheș în uniformă.

– Vino ʼncoa, mă! – strigă la el.

Celălalt își roti ochii speriat. Când îl văzu se ʼnveseli numai decât, fruntea i se lăți

cam cu o jumătate de deget, – și se ʼndreptă spre el, râzând.

– Băăă, daʼ mare casă! – se miră . Şi fereștile... Vezi înalte sunt?!

Iordan V. Nicolae se mira de toate lucrurile, se oprea în stradă sau în ușa unei prăvălii

ca să ceară o lămurire cui s-o ʼntâmpla, să se mire iar și să povestească la prima ocazie

colegilor toate descoperirile, toate nedumeririle, cu ochii lui de viezure, pitulați sub

sprâncene. Înțelegea greu, povestea încâlcit și scuipa întrʼuna, peste capetele celorlalți,

prin strungăreața făcută parcă anume... Și iar se minuna:

– Ia uite, bă, fir-ar-al deavu!

Așa fusese învățat de mic: să nu drăcue! Și d-aia drăcuia... mângâind: cuvântul

„deavu”, fiind un fel de cuvânt de mângâere al lui „diavol”. Numi când se ʼnfuria rău de

tot, spunea ca oamenii: „fire-al dracului...”

– Veniși demult, Mărine? – întrebă.

– Adineauri.

– Băăă, dʼa mare casă! – se miră iar.

– Păi! – încuvință celălalt.

– Și catedra... Și tabla... Și hărțile... Tț, tț, tț, tț ...

Băncile se umpleau încet, încet. Copiii începură a se cunoaște.

– Și câte clase d-astea or fi, mă, Marine?!

– Opt, am auzit.

– Opt!! ... Mare casă, mă...

Ion Gheorghe, se ʼncăpățânase să nu-și dea copilul la aceeaș gazdă cu „procopsâtuʼ

luʼ Iordan”. Nu pentru că ar fi avut ceva împotriva lor. Dar nu putea să-l ierte cu niciun

chip pe Vasile Iordan, că-și trimisese și el copilul la liceu anul sta. Era sigur că de nu afla

că-l trimite el pe Marin, – nu s-ar fi încumetat. Marin ar fi ținut să stea împreună cu

Nicolae. Nu erau cine știe ce prieteni , dar erau din acelaș sat și sʼar fi simțit, oricum, mai



puțin străin. Uite, acuma parcă i-au venit puteri, se simte mai îndrăzneț de când are lângă

el pe cineva din sat, fie că nu i-ar putea ajuta la nimic...

Se uită peste bănci, toate pline: câte doi copii în fiecare, tunși mărunt și, afară de vreo

doi-trei, – toți în uniformă. Și toți strini, străini de ei înșiși , străini de vecinul din stânga și

de cel din spate. Și cuminți. Toți par cuminți. El însuși stă umăr la umăr cu Iordan V.

Nicolae, nițel cam ghebos și mirat, nerăbdător. Îi dă mereu cu cotul, zâmbește mereu și-i

arată câte ceva, pufnind din când în când, cu mâna la gură.

– Ia uite, mă! ... I-auzi mă!...

Gheorghe I. Marin, nici nu-l ascultă. Se mulțumește să-l știe lângă el... Doamne ce

mic se simte, ce neînsemnat, ce prost! În sat avea curaj să ʼnfrunte pe oricine, să iese

noaptea în grădină și să meargă la vie, să treacă singur și fără bâtă printre cinsprezece

câini. Nu are a face dacă ar fi ieșit învins: vorba este că avea curaj.

Curaj, asta e...

Acuma, nu are. Cel puțin deocamdată. Tot el este mai voinic ca anul trecut, mai

priceput, – dar vezi că nu are curaj. Dacă ar veni acuma cineva, – oricine, – și i-ar trage

două perechi de palme, – e sigur că nu știe ce-ar face. Parcă nu se simte în el, ci numai în

hainele astea, cu care nu sʼa deprins, care-l stânjenesc. Îl zăpăcesc hainele. Parcă au o

mândrie a lor, un obraz al lor, dincolo de mândria lui, de tot ce-a fost el până acuma.

Hainele astea împreună cu ghetele și cu șapca din pupitru, îi spun mai mult decât îi spune

taică-său, învățătorul și profesorii d-aci dela liceu. Se simte schimbat, îi e parcă frică de

haine, și rușine, are simțământul că ele văd și aud și judecă. Întrʼuna și totul, pentru că le

poartă întrʼuna. Pe câtă vreme ceilalți nu-l văd la tot pasul...

Curios: la Izvor, tot în hainele astea, eram cineva, un „om” însemnat după care se uita

lumea cu mâna la gură. Deși îl stânjeneau și acolo, se simțea totuși sufletește mai ridicat,

mai peste ceilalți, – se simțea mai mare. Aci însă, în clasă cași în oraș, se știa mititel,

înghesuit în sine și în haine, se știa văzut, supravegheat, judecat. Parcă nu are curajul să

vorbească tare, să se miște în bună voie, să spargă un geam sau capul unui coleg. Are

impresia că făcând ceva deosebit, nu mare lucru, firește, – sʼar uita la el toți elevii și sʼar

întreba fiecare în gând: „cine e ăsta?!”...

Da: „cine e ăsta?!”.

În sat îl cunoștea toată lumea: era Marin al lui Ion Gheorghe. Ocupa un loc acolo, în

lume și în inimi, era socotit, nʼare aface cum, dar era socotit. Trăia în sat, se știa cine este

și al cu este. Exista. De făcea o prostie mai mare, – știa tot satul că prostia aceea, nebunia

aceia, a făcut-o Gheorghe I. Marin. Aici parcă nici nʼar fi printre atâția, nu se uită nimeni

la el, nu-l vede nimeni. Și seamănă cu toți, aceiaș uniformă, acelaș cap tuns Nr. 1. Toți la

fel. Parcă ar fi frați buni. Își rotește din când în când ochii peste clasă și văzând căpățânile

colegilor, se gândește la clinul de la via cea mică, plantat cu varză. Așa arăta verzele

toamna, unele mai mici, altele mai mari, înșirate în rânduri, în rânduri drepte, cu creștetul

sclipind în soare...

Lui Gheorghe I. Marin i se pare că trebue s-o ia dela ʼnceput. Să ia dela ʼnceput totul,

să trăiască d-al doilea, altfel. Toate sunt altfel p-aici: și mersul, și portul, și vorba. Din câte

a prins el în treacăt de la boieri, viața are alt rost aci, și parcă nu este liberă ca la țară. Pare

că toată lumea are o răspundere, un drum care duce negreșit undeva, toată lumea are ceas.

La oraș soarele luminează și încălzește, iar luna își vede de treaba ei. La Izvor, atât soarele

cât și luna, mai au și alte rosturi. Omul, înainte de a spune: „mă, daʼ cald e astăzi” sau:

„mă, daʼ frumoasă lună”, – se gândește că soarele a ajuns în dreptul burții, adică trebue să

mănânce de prânz sau de nemiaz, că luna a ajuns și ea în cutare loc pe boltă, și că, prin

urmare, mai e nițel până la ziuă, etc, etc...



– Bună ziua, copii!

Sʼa sculat în picioare toată clasa.

– Bună ziua!

Toții într-un glas.

Profesorul are catalog, are cravată, hainele călcate, batistă la buzunarul dela piept, și

e ras. Nuia nu are. Nici pe catedră nu e vreo nuia. Și nici la tablă, lângă cretă...

Profesorul sʼa așezat pe scaun la catedră, după ce le-a spus să stea jos, sʼa uitat peste

ei serios, apoi a înceut să strige catalogul. Strigând un nume, profesorul se uita câteva

clipe la căpățâna elevului, ca să-l țină minte, pesemne. Pe câte unul îl întreba de unde este,

în ce parte a județului vine comuna aceia, dacă mai are frați, surori...

– Gheorghe I. Marin!

– Prezent!

– Mai tare nu poți? – l-a ʼntrebat zâmbind.

– Prezent!

– Așa... Ori ți-e frică?

– Nu.

– De unde ești?

– Din comuna Izvor, județul Romanați.

– Bine. Stai jos, oltene.

– Iordan V. Nicolae.

– Prezent!

Băiatul râdea întrʼuna.

– Tu ești mai vesel...

La ora următoare, – alt profesor. Pe urmă altul, pe urmă altul...

– Mulți, mă! – se mira Iordan V. Nicolae. Fiecare cu cartea lui, vezi?

După fiecare oră, recreație zece minute. Scoși cu clopoțeul, – băgați în clasă cu

clopoțelul și la minut.

– Ei, frate-meu, aici e altfel! – a oftat Gheorghe I. Marin...

Profesorul Dumitru Botar- cărturar de seamă al Romanaţiului şi al Olteniei

Florian Petrescu

Niciodată nu m-am simţit mai lipsit de posibilităţile exteriorizării a tot ceea ce

priveşte preţuirea oamenilor ca în clipa aceasta când încerc să înfăţişez cetăţenilor

romanaţeni personalitatea amplă, complexă, a istoriografului caracalean, profesorul

Dumitru Botar. Nu mă leagă de el nici amintirile dulci ale copilăriei, nici exuberanţa şi

primele visuri ale adolescenţei. E vorba numai de preţuirea oamenilor care se ridică tainic

în gânduri şi-n minţi şi a cărei explicaţie nu se cere judecată.

Nu ştiu precis când şi unde l-am cunoscut. Ca inspector şcolar general am avut

însă fericitul prilej de a-l descoperi în procesul laborios al activităţii didactice în care era

omniprezent, ca şi în manifestările cu caracter obştesc în care era implicat cu totală

dăruire. Ştiu, de asemenea, că în afara preocupărilor sale de dascăl, se dedica descifrării

splendidelor cugetări ale minţii omeneşti, de care se învredniceşte şi azi, de la sport până

la conferinţe cu profundă valoare ştiinţifică.



Ani de-a rândul, săptămână de săptămână şi, aş spune, zi de zi, a lucrat despicând

toate problemele istoriei locale, aducând cu sine o minte limpede, iscoditoare, un suflet

vibrant, o căldură şi o înţelegere dintre cele mai alese şi o prietenie frăţească.

Discuţiile cu el sunt fermecătoare. Îi dau cu totul şi cu totul dreptate atunci când

afirmă că de fapt ,,noi suntem câte ceva din cei pe care i-am cunoscut”. Maestru al

citatelor marilor înţelepţi ai lumii, s-a oprit şi la Blaga, redând spusele acestuia: ,,Cuvintele

sunt lacrimi care au vrut să

plângă dar n-au putut”.

Romanaţean pur-

sânge, echilibrat în gând şi

faptă, dincolo de numeroasele

sale cercetări cu caracter

istoric, a fost un activist

fervent în lupta- deşartă din

păcate- pentru reînfiinţarea

judeţului Romanaţi, colindând

şi bătătorind în acest scop

drumurile Jiului şi Oltului,

făcând o frumoasă şi caldă

propagandă ,,pro Romanaţi”.

Orator desăvârşit,

încântă cu cuvinte potrivite,

niciodată alese, auditoriul de

orice categorie socială, de

orice vârstă, fie că e vorba de

posturi de radio, fie de posturi

de televiziune, fiind o

persoană frecventă,

fermecătoare, dorită şi

aşteptată de public.

A scris despre Caracal, despre Romanaţi şi nu numai, semnătura lui fiind pusă pe

zeci de publicaţii de specialitate, de divertisment, ca epigramist, onorând cu pertinenta sa

semnătură prefaţa volumelor unor cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi autori- cu preferinţă

debutanţi în ale scrisului.

După umila mea părere, altul, după el, nu mai are ce să mai adauge la istoria

acestor bătrâne, străbune, bune şi iubite meleaguri.

Aproape întotdeauna aduce între noi, cei din juru-i, pe lângă acea dispoziţie

spirituală care te îndeamnă la optimism în muncă, fiind căutat şi curtat pentru o dulce

desfătare intelectuală de către înalte personalităţi locale, judeţene, oltene sau naţionale.

Iniţiative îndrăzneţe, hotărâre de a face prosper pe toate planurile întregul ţinut

romanaţean, au fost duse până la capăt prin tenacitate, prin pasiune şi dăruire, într-un

context socio-economic complicat şi dificil.

Reliefez acivitatea fructuoasă pe care dl. Botar o are ca membru în Colegiul

redacţional al revistei ,,Memoria Oltului şi Romanaţilor” în care publică număr de număr

articole pertinente de istorie locală.

Ca membru fondator al Asociaţiei ,,Fiii şi prietenii Caracalului” s-a impus ca un

desăvârşit organizator a numeroase simpozioane şi conferinţe, la care a invitat oameni de

ştiinţă, academicieni, atrăgând la aceste adevărate festivaluri de cultură mase de cetăţeni,

Profesorii Florian Petrescu şi Dumitru Botar în loja

Teatrului Naţional din Caracal



îndeosebi tineri.

M-am legat de acest om cu suflet Dumnezeesc de bun, onest în gândire şi fapte,

admirabil prieten pentru zile bune dar mai ales, pentru zile rele. Soţ ideal, tată minunat,

bunic de basm, prieten al tuturor caracalenilor, Dumitru Botar constituie o adevărată pildă

vie, de o moralitate fără cusur. Mă bucur pentru reuşitele sale mulţumită însuşirilor şi

harului cu care a fost înzestrat.

Am satisfacţia că viaţa l-a dus într-un cerc de prieteni unde înfloreşte gândirea,

sporeşte iubirea şi se săvârşeşte înţelegerea între oameni de omenie. Oricând va găsi la

dragii noştri caracaleni braţe calde care să-l îmbrăţişeze, suflete care să-l înţeleagă şi inimi

care să-l iubească.

Pentru toţi, Dumitru Botar înseamnă Caracal, pentru cei care-l cunosc, Caracal

înseamnă Mitică Botar iar pentru mine este şi va fi Nea Maticu!

Un copil, un sat... (V)

Ion S. Floru

Continuăm şi în acest număr, cu un nou capitol, prezentarea volumului

memorialistic al profesorului Ion S. Floru, volum apărut în anul 1931. Istoricul oltean se

arată un profund cunoscător al satului, al ţăranului din zona Olteniei, cu viaţa, tradiţiile şi

obiceiurile sale. În redarea textului, am respectat grafia originală.

PETRECERI PROFANE

Vieața țărănească nu e deloc monotonă, cea dela oraș e cu mult mai uniformă. Să

lăsăm la o parte varietatea muncilor agricole, dar chiar în timpul aceleiași munci, după o

săptămână întreagă de sbatere vine duminica, zi de odihnă și de petrecere, vin sărbătorile

bisericești atât de numeroase, în cari omul se reface prin odihnă, sau se reformează prin

activitate plăcută. După o zi de sapă, sau de secere, fata și flăcăul cheltuesc la horă o

energie extraordinară, care totuși, nu-i obosește în mod văzut pentru munca din ziua

următoare, pentrucă a fost activitate plăcută. Această alternanță de muncă și de petrecere

leagă pe țăran mai mult decât orce de satul și de obiceiurile lui.

În serile lungi de toamnă și de iarnă se fac clăci pentru diferite munci. Se adună

băieți, fete, oameni și femei mai tinere, ca să muncească la cineva: să-i curețe porumb de

măcinat, să scarmene lână, să curețe porumb de foi... Râd, glumesc toată seara, spun

povești, își pun ghicitori, cântă, iar gazda, ca să le zorească mâinile le dă un pahar de vin,

câte o bucată de azimă caldă, uneori cu miere, câteva nuci, mere, pere... Un băiat mai

drăcos, greșeşte de stinge lampa, sau ciobul, și până să se aprinză iar, flăcăii se trezesc

lângă fete, pe cari le sărută, le mângâie, le trag câte o palmă ușoară, la care ele răspund cu

lovituri țepene și totul întrʼun chiot, întrʼun hreamăt de ia casa în sus. De obiceiu nu se

stinge lampa în casa oamenilor respectați, cutoatecă, nici aceștia nu sunt prea riguroși,

când este vorba de petrecerea tineretului, și zicătoarea „pentru un sărut nu dă popa păcat”

este de origine țărănească și numai sub această formă. După sfârșitul lucrului, o oră, două,

joacă în cântecul lăutarilor (la câte o clacă importantă aduce stăpânul lucrului și vreun

lăutar) sau al fluerului, ori cavalului vreunuia dintrʼînșii. La aceste hore de seară, când nu

se văd bine picioarele, se prind întâia oară fetele de 12 ani, băieții de 14-15 ani, înainte de

a ieși la horă. Clăcile sunt mai rari, dar întâniri de acestea se fac de 2-3 ori pe săptămână la

cineva cunoscut că are casă mare, că e fără copii, că e doritor de societate, iubitor de

glume, de povești și de tinerețe. De obiceiu omul e mai sărman și tinerii care vin duc gaz



pentru lampă, uneori aduc ceva de mâncare și de băutură. Aceste petreceri se cheamă

furcării (termenul de șezătoare, atât de impropriu, nu se pomenește). Fetele, mai ales, și

femeile vin cu ceva de lucru, lână de tors, ciorapi de împletit, cămașă de cusut, flăcăii, vin

numai de petrecere, să râză, să povestească, să stingă lampa, să se întinză cu fetele, să

joace. După miezul nopții (sʼau adunat depela 6-7) se întorc pela casele lor, în număr mai

mult de doi, ca să nu dea de vorbă lumii, afară de cei cari sʼau ales și care nu așteaptă

decât timpul ca să se ia. Aceștia merg pereche.

În cântece, în chiuituri la horă se pomenește des de fete strânse, de strângerea fetelor.

În satul nostru acest joc vechiu era flirtul modern: sărutare, mângâiere, ciupiri, loviri mai

ușoare sau mai tari, strângeri în brațe, hârjoniri, tot jocul amorului, în care fata, însă,

„garde quelque chose pour son petit mari” iar flăcăul rămâne cast fizicește. Fetele încep să

se uite la băieți depela 15 ani, iar băieții depela 17 ani. Jocurile acestea sunt atât de

împodobite de imaginația tinerească, încât o fată care nʼa fost strânsă crede că nʼa avut

tinerețe și la măritiș această libertate o regretă mai mult; să joace cu cine-i e drag, să-și

aleagă pe cine-i place, căci cu căsătoria toate aceste libertăți dispar. După doi, trei ani de

fetie, fata și băiatul se căsătoresc, caști fizicește de cel puțin 90 la sută. Vieața destrăbălată,

de care mulți acuză pe țărani nu există decât în mintea celor care judecă după obiceiurile

dela oraș și nu știu că „it is a long way to a ty re ra ri” (Este lungă cale pânăla ti re ra ri).

De alt fel, fetele nu se lasă să fie strânse decât de băeți „de seama lor” de un neam, de o

clasă cu cari se potrivesc și cu cari se pot căsători. Băeții săraci nu îndrăznesc să-și ridice

ochii la fetele bogate, încât acestea, biet, trăesc o tinerețe tristă, cu puțin joc și cu dragoste

de loc. Cei mai mulți flăcăi se însoară curați, pela 20 de ani, căci singura piedică, serviciul

militar, o înlătură, făcând în capitala județului serviciul de călărași, sau de dorobanț cu

schimbul (4 săptămâni acasă, una la cazarmă) alții se însurau și mai tineri, ca vărul

Nicolaie, care sʼa însurat pele 17 ani. Când o fată cădea în greșeală cu un flăcău, era mare

scandal, chiar dacă cei doi tineri voiau să se ia. În această greșeală erau mai expuse fetele

fără mamă, mai libere de supravegherea de acasă și vâlva greșelii se ducea peste șapte

sate. Una din victimile cele mai simpatice în această privință a fost fina Joița, fata lui moș

Ion Cojocaru. Fată frumoasă, vrednică, bărbată, energică nu era ca ea. Dimineața ea

ceadintâiu aducea vacile la văcar, seara glasul ei răsuna cel din urmă „ca clopotul”. La joc,

la găteală nimeni nʼo întrecea, deși mama ei murise de mult. Fina Joița, Marin Roșiorul

erau fruntea tinerilor satului, deși sărăcuți erau gata să se ia. Deodată sʼa șoptit de scandal.

Mi-aduc aminte, cum dintrʼun sat vecin au venit la mama femei să-i șoptească despre fata

cojocarului. Însă căsătoria avea să astupe gura lumii, dacă reușea Marin să scape de armata

permanentă. Marin era însă splendoare de om, armata nu era să asculte de sentimentele

unei biete fete părăsite și pe Marin l-au luat la roșiori. În tot satul a fost o jale. Fina Joița a

rămas ca o văduvă. Tot muncitoare, dar scârbită, acum cânta mai rar și mai trist. Deseori

dormea vara la noi, dar impunea atât respect, încât nici Ispir nu îndrăznea să fie obraznic

cu ea. Mergeam seara la pește pe râu, râdeam, cântam, atât. Pe-atunci ținea armata

permanentă mai mult de trei ani, fără concediu. Fina Joița, după așteptare de vreo doi ani,

sʼa dus, îmbătrânită, din satul nostru în casa unui văduv plină de copii. După ce au trecut

însă anii, după ce sʼa întors Roșiorul, inimile lor iar sʼau înțeles, fina și-a lăsat tot ce avea,

a venit la întâiul ales și au dus casă împreună.

În fiece duminică și sărbătoare se făcea horă la noi, sau la Sinești (cu Ciuciu aveam

mai puține legături, deși în aceeași comună). În horă, jucau numai flăcăii, fetele, bărbații și

femeile de curând măritate. Țăranii ca și copiii, cred că o femeie, prin faptul că și-a pus

cârpa ʼn cap (numai fetele umblau cu capul gol, sau îmbrobodite în culori, femeile se

îmbrobodeau cu ștergar, sau cu batistă tulpan) a și ieșit din horă, de altfel scopul horei



fusese ajuns, prin alegerea bărbatului, iar după nașterea unui copil sau doi o și trec în

rândul bătrânelor.

În horă lăutarii cântă în mijloc, îndreptându-se când întrʼo parte, când întrʼalta a

cercului. Lăutarul, mai des toboșarul, sau cobzarul, însoțește hora cu un recitativ satiric ca

acesta:

Să vedeți ce ie ʼmi fac!

Mama ʼnfige și eu trag.

sau:

Nʼam nevastă nʼam copii,

Nʼam boi ca să ʼnjug la plug!

Numai ața mămăligii,

Lipită pe fundul pungii.

Pusei pânza

Când dă frunza,

Bodaproste, mă pripii

Șʼo tăiai la Sânvăsii.

sau:

Aoleo, nevasta mea

Puse oala să se lea

Boian fugea cât putea.

Na, na, na, Boene, na,

Că nu este boala ta,

Este natantoala mea.

sau:

Aoleo, ce fuse asta?

Lupii mi-au mâncat nevasta.

Trecui balta,

Luai alta.

Nici cu asta nu fac casa.

sau:

Taie, mamă, tăieței

Și-i taie mai mărunței

Că vin pețitorii mei,

Să nu se ʼnece cu ei.

Dă-le, mamă, băutură

Să nu mă caute ʼn gură,

Că eu sunt fată bătrână

Fără neam de dinte ʼn gură.

sau:

Lele, bărbățelul tău,

Ologi-l-ar Dumnezeu!

– Ba mai bine să-l orbească,

Că olog șade la foc,

Pedelături vede tot.

sau:

Lelea cu scurteica verde,

Lele și-oi să mor,

Și cu ghete poloneze,

Lele și-oiu să mor,

Unde-o vede, neica o pierde

sau:

Ți-am tot zis, bătut de stele,

Să nu vii seara de vreme,

Când dujmanii taie lemne,

Ci să vii mai pe ʼnserat,

Când dujmanii sʼau culcat.

sau:

Bărbatului am gătit două feluri de

bucate,

Urzici verzi, urzici îngroșate,

Și el tot mă bate.

Ibovnicului am gătit numai unt cu ouă

Și nu zice două.

sau:

Mă uitai întrʼo fântână,

Mă văzui fată bătrână,

Mă uitai întrʼo găleată

Mă văzui fată buzată

sau:

Pintre ițe printre spată, Paște roiba ʼmpiedicată



sau:

La horă mă ʼndes, mă ʼndes, Dar de argea fug și .........

Îndată auzeai pe vreo femeie mai îndrăzneață, Neacșa Potcoveanca: „fire-ai al

dracului de cioară, să mai vii să-ți dau mălaiu cu lapte”, dar Marin al Craiului, însurat

decurând: „zi Țigane, zi mereu, să vii să-ți dau mălaiu eu!”.

În hore mai iuți, în cari joacă mai mult flăcăi, ia câte unul rolul toboșarului:

Busuioace, nu te-ai coace,

Nici sămânță nʼai mai face,

Că din semincioara ta,

A răsărit dragostea.

sau:

Drag mi-a fost omul frumos,

Și călare și pe jos

Fie cât de trențuros,

Dacă e frumos, frumos.

Urât mi-a fost urâtul

Nʼar mai călca pământul,

Fie ʼn haine de argint,

Dacă e urât, urât.

sau:

Of, of, of și-un pantof,

Fără talpă, fără toc,

Saftian nʼare deloc.

sau:

De te-aș prinde undeva,

Numai ochii ți-i aș lua

Ochii și sprincenele,

Ele fac dragostele.

sau:

Dragostea din ce se ʼncepe?

Vara din busuioc verde,

Din inele și din bete,

Dela ochi, dela sprâncene

Că mă uit cu drag la ele,

Dela buze supțirele

Mușcarʼar neica din ele,

Ca ʼntrʼun fagure de miere60

.

60 1) Comp. Shakespeare (The

Mechant): Tell me where is fancy bred

Or in the eart or in the head...

it is engenderʼd in the eyes

With gazing fed...



sau:

Frunză verde mere, pere,

Nu te mai însura vere,

Că muerea multe cere,

Malacov, ghete ʼn picere.

sau:

Or tu mi-ai făcut ceva,

De nu te mai pot uita?

– Ba nu ți-am făcut nimic,

Dar mi-e vorba cu lipic.

Și uneori, chiar câte o femeie își iese din fire și zice ceva și ea în focul jocului,

deși femeia la horă e mută, ca și în biserică (mulier taceat). Voica era cam nedreptățită în

daruri trupești, bărbatul ei cu cine-i plăcea în horă mereu. Voica se prindea și ea, sfărâma

cu foc pământul sub picioare, iar din gură zicea din proprie invențiune, cam pe nas.

Nu mă las... nu mă las

Că mi-e necaz.

Cântecele de masă le cântă lăutarii, când sătenii beau și mănâncă la nunți, la cumetrii.

Aceste cântece ajung la modă de le cântă chiar copiii. Unul destul de trist era acesta:

Pe drum viu, pe drum mă duc

Și nʼam niciun cunoscut,

Să mă ʼntrebe unʼ mă duc,

Să-mi pue mâna la cap,

Să mă ʼntrebe de ce zac,

De striin și de sărac

Mă mir seara unʼ să trag.

Voinicul striin

E ca mărul lângă drum,

Cine pe drum trece

Mi-l sburăturește.

Altul:

Frunză verde ca trifoiul

Auzi, lele, pițigoiul,

Las la dracu răsboiul,

Și ai să ʼnfundăm zăvoiul,

Zăvoiul cu richițele

Să culegem viorele

Să le dăm la vecinele

La vecina mai urâtă

Să-i dăm chita veștejită

La vecina mai frumoasă

Să-i dăm chita mai aleasă.

Altul:

Dʼar da Dumnezeu așa,

Să plouă și să mai stea,

Să ningă și să se ia,

Să vie primăvara

Cu florile, cu iarba,

Cu frunzele, cu nalba.

Un cântec vechiu special țigănesc cu o melodie specială, ceva oriental, trebuie să

se fi compus la introducerea serviciului militar:

Dʼaș da o mie de lei,

Domnule Caron,

Pe Gheorghiță să nu-mi iei,

Domnule Caron,

Că Gheorghiță-i meșter bun,

Pune cușnița la drum

Dă cu barosu ʼn pământ,

Scoate aur și argint

Chipul Dumitale scris.

Unul împrumutat dela oraș și prozaic:

Dodă, dodă și iar, Dodă,

Taie puiul și-l fă ciorbă;

Jumătate fă-l friptură,

Cʼam poftit la sărătură.

Altul:

Ei! dângă-da, ei dângă-da,

Dângă, dângă-da, dânguliță fa!

Ce-ai pus Marițo la foc?

– Două rațe șʼun boboc

Bobocul să-l fac friptură

Cʼam poftit la sărătură.



Și acesta:

Frunză verde boabă coarnă,

Leliță Ioană,

Dʼar veni vremea de toamnă,

Leliță Ioană,

Să mă plimb din cramă ʼn cramă

Cu trei buturi de pastramă

Să beau vin să mânc pastramă.

Tot astfel, dar mai vechiu:

Toți Bucureștii mă ʼntreabă,

De ce port cămașa neagră

Lasʼ sʼo port, cʼașa mi-e dragă,

Că mi-e hamura bolnavă,

– Adʼla gaica sʼo spăl eu,

Cu apă din eleșteu

Cu scrobeală din Buzău

Cu săpun din sânul meu.

Nu însă:

Du-te, neică, și să vii,

Colea ʼntre sântămării

Când sʼo coace coarna ʼn vii.

Nici asta:

Uite neica, nu e neica,

Că dacʼar fi fost neicuța,

l-ar fi cunoscut leicuța.

Nici acesta:

Ziua vine, noaptea trece,

Și nʼam cu cine petrece,

Că cu cine am avut

Sʼa dus și nʼa mai venit,

La bisecă ʼn mormânt,

Sʼa făcut negru pământ

Nici:

Aideți puică să fugim,

Să fugim, să pribegim

Să fugim, să trecem Oltu,

Să scăpăm de protopopu.

Am observat în alte sate că cântecele bisericești au influențat pe cele profane, la

noi nu se pomenea așa ceva. Toate aveau notă profană și în majoritate erau cântece de

dragoste.

Claca, hora, jocul, glumele cu fete este farmecul în care crește copilul de sătean și

fără de cari nu înțelege cum pot trăi alți tineri. După ce am venit în seminarul din

București mă întrebau fetele cum trăim: „seara vă ʼntâlniți băieți cu fete? – Deloc, –

Duminica vă duceți la biserică? – Nici nu e voie să ieșim din curte. – Și puteți trăi închiși

așa? – Putem. – Așa am auzit că trăesc călugării și pușcăriașii”.

De aceea nostalgia noastră în serile de toamnă era atât de mare, încât eram gata să

părăsesc seminarul superior, iar câțiva colegi ai mei dela Poiana (Dolj) l-au și părăsit.

Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (II)

Floriana Tîlvănoiu

Parcurgând corespondenţa dintre Marius Bunescu şi Pătru Crăciun (păstrată la

S.J.A.N. Olt, fond personal Pătru Crăciun) ne dăm seama de meritele pictorului caracalean

în întemeierea pinacotecii de la liceul Ioniţă Asan. Totodată, aflăm şi care erau

preocupările pictorului în primii ani de după instaurarea comunismului.

[1] București, 18 septembrie 1947

Domnule Pătru,

Am primit cu multă emoție scrisoarea prin care îmi comunicați hotărârea

Comitetului. Cinstea ce îmi faceți o înțeleg în toată adâncimea ei și sunt recunoscător la

toți, dar mai ales d[umnea]v[oastră] care sunteți promotorul ideii.



Mă întreb însă dacă nu v-ați grăbit. Dacă prin hotărârea d[umnea]v[oastră ] nu

mișcați vreun pilon din loc. Eu am venit cu inima deschisă la d[umnea]v[oastră] și în

entuziasmul meu nici nu mi-a trecut prin minte să mă aștept la o asemenea apoteoză.

Trăiesc o viață pur estetică până în cele mai mici amănunte, iar când îmi dau

inima mi-o dau cu totul.

De aceea, dacă m-ați fi întrebat sau mi-ați fi cerut părerea, v-aș fi răspuns să lăsați

pentru mai târziu această omagiere care, venind de la oameni tineri îmi pare și mai

prețioasă.

În privința venirii mele cu prilejul inaugurării Pinacotecii, deși prin glasul

d[umnea]v[oastră] simt chemarea orașului meu, chemare pe care nu mai am dreptul să n-o

țin în seamă, trebuie să vă spun cu tot regretul că nu pot veni acum.

Aș fi dorit mult să fiu

alături de d[umnea]v[oastră] azi,

dar evenimentul însuși a venit

intempestiv, ca o furtună și m-a

găsit cu totul nepregătit.

Poate făceam altfel dacă

știam mai din vreme. Și de la

distanță însă vă voi da toate

indicațiunile ce vor fi necesare

pentru ca pinacoteca noastră s-o

pornească de la început așa cum

trebuie.

În orice caz socotiți-mă

prezent în mijlocul

d[umnea]v[oastră]. Vă sunt cu tot

sufletul alături și vă urez noroc și

reușită mare în tot ceea ce faceți

pentru orașul nostru. Știți bine că

din cele mai vechi timpuri și până

azi, un oraș nu este altceva dacât

expresia fidelă a preocupărilor

concetățenilor lui. El trăiește ca și

oamenii, vorbește, are un suflet și

adesea reproduce aidoma trăsăturile

unora din fiii lui, care și-au fixat

definitiv portretul în pietrele-i

milenare.

Cu gândul acesta sunt și rămân al D[umnea]v[oastră] Marius Bunescu.

[2]

[…]61

Dându-mi seama că din sectorul meu lipseşte o floare, am pus două la o

parte şi ele vor veni cu diferite ocazii. Până atunci vă trimit un autoportret care a fost

reprodus prin diferite cărţi şi reviste la vremea lui.

61

Începutul scrisorii nu s-a păstrat



După cum v-am spus data trecută,

tablourile trebuie să fie atârnate la

înălţimea ochilor, spre a putea fi citite şi

gustate după dorinţă. De o sută de ani

încheiaţi, picture are o valoare în ea

însăşi, în emoţie, sensibilitate, în coloare,

în realizare. În veacul acesta, subiectul n-a

mai însemnat nimic iar pictorii s-au

exteriorizat după putinţele lor, în cadrul

preocupărilor de mai sus, subiectele

rămânând pentru ilustraţii. De aceea, în

opera lor se citeşte ca într-o carte şi

clarificările ce urmează , numai astfel sunt

justificate.

Panoul meu va fi compus acum

acum astfel62

:

Distanţa între tablouri, minimum

20 cm, linia de jos, continuă.

Cred că ar trebui chiar de acum să

aşezaţi tablourile după schiţa de mai sus .

Iar în ce priveşte tablourile mele lipsă,

cred că e chiar bine ca locul lor să rămână liber, în aşteptarea care nici nu va fi prea lungă.

Al doilea peisaj, (de la Muntele Athos) este de mărimea celui dintâi iar pentru flori

lăsaţi câte 1 m liber la fiecare aripă.

Sper să ne vedem pe curând.

Al. dvs. M.B.

[3] București, 23 noiembrie 1947

Stimate Domnule Pătru,

Azi vă scriu mai liniștit și aș dori să răspund întrebărilor Dumnea[v]oastră

relative la tablourile trimise. Vă interesează în primul rând istoricul acestor picturi.

Întrebarea e grea și răspunsul poate fi subiectul câteorva conferințe. Pentru că istoricul

acesta ar fi al întregii picturi contemporane, ar cuprinde tot ce s-a făcut în arta lumii în

ultimul secol și el nu poate fi decât de ordin estetic.

Un istoric, așa cum îl cere lumea, se cuprinde întreg în subiect și poate fi citit ușor

cu ochii. Deși subiectul picturii contemporane nu este decât o scuză pentru realizarea

cromatică și armonică a artistului care trebuie să aibă o înaltă calitate în ea însăși. În alte

epoci subiectul a fost partea principală a picturii, dar lucrul a variat necontenit și e

probabil că acum ne aflăm iarăși în ajunul unei noi epoci a subiectului.

În ceea ce privește tablourile d[umnea]v[oastră]: când zicem ,,Ploconul”, titlul

explică și tabloul și oricine vede acolo un coș cu daruri (agricole în cazul nostru) care în

realitate n-a fost decât un motiv spre a picta o natură statică cu daruri ale pământului.

De calitatea picturii, firește că se poate vorbi mai mult, dar asta intră în altă ordine

de idei și ar putea da loc la considerații subiective.

62

Pictorul desenează o schiţă reprezentând 12 tablouri (flori şi peisaje) în partea de jos şi portretul pictorului deasupra, în centru.



În ,,Autoportret la Spitzberg” se simte atmosfera rece a nordului completată cu

stâncile înzăpezite din fundal și cu figura de cercetător din față adecvată peisajului.

Pictorul a călătorit acolo, tocmai spre a desprinde caracteristicile locului.

La ,,Muntele Athos” se vede un aspect de la una din multele mănăstiri ale

Sfântului Munte (Xerapotamos) pe o înălțime deasupra mării. Atmosfera e purificată, iar

drumul ce suie la deal și vegetația mediteraneană indică precis chivotul.

,,Insula șerpilor” e o stâncă puternică deasupra mării cu aspect neprietenesc.

Insula nu e locuită decât de un paznic al farului, mii de șerpi negri și zeci de mii de

pescăruși ce planează necontenit în preajmă-i.

Mii de drame s-au petrecut în jurul insulei, de când se călătorește pe apă, atrăgând

atenția marinarilor să se ferească.

,,Flori și fructe” este o natură statică clădită pe contraste cromatice, în care

galbenul și albastrul cântă armonic, ca

vioara și pianul în orchestră. Și tot astfel

,,Florile galbene” cu fundalul arămiu.

Despre lucrările acestea e mai

greu însă să vorbiți celor neinițiați. Așa că

veți insista asupra viziunii artiștilor din

epoca noastră de a reprezenta mai cu

osebire lucrurile intime din apropierea

omului, care produc bucurie și mulțumire

sufletului și creează necontenite probleme

de culoare. Acesta a fost și scopul

principal al artei picturale din secolul ce

se încheie. Iar dacă voiți să

compartimentați cele șase picturi de mai

sus, ei bine, ele aparțin școlii realiste.

Despre pictor s-a vorbit și s-a

scris ani în șir, încât există volume întregi

în privința aceasta. Actualmente însă

artistul e bătrân și nu mai ia parte activă la

competițiunile artistice. Stă adică pe lângă

horă, ca bătrânii la țară, și se bucură

văzând cum tinerii frământă pământul,

mai împingând pe câte unul, mai

încurajând pe altul, face în sfârșit așa cum

îi stă bine să facă un bătrân cu sufletul

curat și înălțat prin preocupări superioare de o viață întreagă.

Dar să trecem mai departe. ,,Barca” (acuarelă) plutește pe o zi senină în mijlocul

apelor sudice. Subiectul e clar și nu conține decât ceea ce se vede. Pictorul acesta e și mai

bătrân ca cel dintâi. Și mijloacele lui de expresie sunt altele, ceva mai analitice, deși

scopul final e același.

Ceilalți cinci pictori (de la minister) sunt mai tineri și peisajele lor indică tot ce au

voit să facă. Le descrieți pe fiecare după conținutul lor.

Pe spatele acestor tablouri îmi pare că sunt scrise și prețurile, așa că dacă le

traduceți, vedeți valoarea, mai adăugând desigur câteva mii în plus. Dar aceasta numai sub

beneficiu de inventar, căci v-am explicat data trecută cum este cu prețurile. De altfel nici

eu la muzeul meu nu trec valoarea lucrărilor. S-a cerut aceasta câțiva ani în șir, dar am



probat că nu folosește la nimic. Firește însă că se trece prețul de cumpărare, aceasta pentru

gestiune.

Actualmente prețurile sunt în formație și din cauza crizei pictura nici nu se prea

vinde. Ceea ce ar putea să dureze un an –doi, încât vă închipuiți situația pictorilor.

În privința tablourilor mele, înaintea inflației, adică prin 1938, se vindeau cu 30-40

mii de lei din acelea pe care le cunoașteți. Astăzi însă nu s-ar putea lua o asemenea sumă,

deși ele nu valorează mai puțin. Înțeleg însă că vă interesează să știți ce zestre ați adus

liceului și orașului. Și atunci orientați-vă din cele ce v-am scris sau mai lăsați până la

venirea mea spre a le socoti împreună.

În fața tablourilor vă voi spune mai multe lucruri. De aceea nici nu trebuie să

grăbiți nimic, căci vă aflați la mijlocul drumului. Adică să nu faceți nimic definitiv, trebuie

să mai așteptați completările, căci chiar eu voi mai aduce ceva, ca patron al pinacotecii,

pentru completarea sectorului meu.

Firește, în revistă, sau cu alt prilej, publicați situația actuală. Dar dacă publicați un

catalog separat, peste câteva luni va trebui probabil să publicați altul. De aceea v-am dat

sugestia să faceți unul provizoriu, luând în privința datelor exemplul din catalogul

Muzeului Simu pe care vi l-am trimis.

Apoi s-ar putea ca după ce veți avea un număr mai mare de lucrări bune, unele

mai vechi, din cele ce posedați, să nu mai poată sta în horă alături.

Să se pună, deci, chestia de calitate pentru ca instituția să cucerească o situație de

întâietate, pentru care eu vă voi da tot concursul meu. Pentru toate aceste motive e bine să

nu dați încă forme definitive unui eventual indicator, pregătind totuși materialul necesar.

Dar acestea sunt păreri ale mele de la distanță. D[umnea]v[oastră] decideți cum credeți că

e mai bine.

Pentru venirea mea, pregătisem lucrurile pentru începutul acestei săptămâni. Și

iată că niște vizite simandicoase mă rețin din nou locului. Săptămâna viitoare iar nu îmi va

fi posibil, iar pentru cealaltă nu pot să mă angajez de acum. În orice caz, fiți sigur că mă

gândesc mereu la D[umnea]v[oastră] și cum voi putea strânge 3-4 zile bune la un loc

(dintre care două va fi drumul) mă veți vedea în mijlocul d[umnea]v[oastră].

Despre căldură trebuie să știți că o temperatură cât de joasă, 10-12 [grade], e

folositoare, dacă aveți mijloace. Tablourile noi sunt însă ceva mai rezistente și deocamdată

nu au absolută nevoie de cheltuieli speciale. În privința înălțimii pe perete, precum v-am

mai scris, trebuie să le așezați în dreptul ochilor, adică să fie de la parrdoseală până la

primul rând ca 1 m, pentru ca rândul al doilea să nu se suie prea sus. Dacă ar fi mici

variațiuni la aceste date lăsați-le așa, nu le mai schimbați acum. Vom vedea împreună de

rest. Iar pentru mai bună conservare a tablourilor, când veți avea bani, puneți-le geamuri.

Azi unul, mâine altul, dar să fie un pervaz îngust între geam și pictură pentru aerisire.

Vă trimit salutările mele cele mai cordiale și sunt la dispoziția d[umnea]v[oastră]

cu orice sfat.

Al d[umnea]v[oastră]M. Bunescu

[4] Bucureşti, 23 aprilie 1948 Dragă domnule Pătru În adevăr a trecut iarna şi n-am mai putut sta de vorbă împreună asupra marilor

d-tale griji estetice. Şi timpul meu a fost destul de încărcat, ca şi al d-tale, căci noi i-am

adăugat noi răspunderi artistice, cerându-mi-se sfat şi faptă şi la alte instituţii publice în

afară de cele cărora aparţin. Între acestea, Pinacoteca municipală a trebuit s-o reorganizez



eu în întregime şi s-o adaptez

cerinţelor muzeografice, deşi este

instalată într-o sală întortocheată şi

improprie. De asemenea

B.N.R. care stăpâneşte mari colecţii

de artă, vrea să creeze un muzeu

nou, şi de vreo două luni sunt şi

acolo destul de ocupat. Cu toate acestea mă

gândesc mereu la pinacoteca cea

mică a liceului nostru, şi dacă n-am

mai trimis nimic, este numai din

cauză că iarna aceasta pictorii

noştri s-au sbătut în greutăţi

aproape de neînvins, şi, fireşte, nici

n-am mai îndrăznit să le vorbesc de o danie chiar acelora cărora, datorită unor împrejurări

favorabile, le-am putut face vreun serviciu bănesc. Nu trebuie însă din cauza aceasta să vă

faceţi griji. Lucrări noi vor veni totuşi, dar mai încet. Iar material de început aveţi şi puteţi

face faţă deocamdată împrejurărilor locale.

M-am mai gândit apoi la venirea mea la Caracal şi sper cât de curând să ne vedem.

S-ar putea chiar să vin imediat după Paşti. Şi pentru că nu pot fixa acum ziua, vă voi

telegrafia atunci. Nu este exclus însă să fie şi neanunţat, în cazul când va trebui să fur cele

2-3 zile spre a-mi revedea oraşul şi pe dvs. În cazul acela voi veni cu trenul de după masă

şi voi trece întâi pe la liceu, de unde voi fi îndreptat spre hotelul în care voi găsi o cameră

curată.

Gândiţi-vă că n-am mai fost în oraşul meu din 1916 şi aştept cu atâta bucurie să-l

revăd! Până atunci vă trimit salutări cordiale.

Al. dvs, M. Bunescu.

[5] Bucureşti, 19 mai 1948

Dragă domnule Pătru Am primit banii şi scrisoarea d-tale şi îţi alătur cele două

chitanţe precum şi tablourile. După cele arnjate atunci, n-am mai putut acum să revin în

sensul pe care mi-l scrii d-ta. Cred însă că e foarte uşor să-i trimiţi o adresă în care să-i

confirmi primirea tablourilor şi pentru

că i-ai cumpărat cu bani două, să-l rogi

a şi dona unul pentru pinacoteca

liceului, mai ales că a respirat şi el

cândva aerul oraşului nostru.

Picturile sale au formele mult

simplificate, dar culoarea este

viguroasă. Poate să fie cam avansate

pentru oraşul nostru, sunt însă de bună

calitate picturală iar autorul e cuprins în

pleiada celor mai buni artişti tineri ai

noştri de azi. Ca noutate vă pot

comunica că mă gândesc să completez

seria mea, aşa precum v-am spus mai

demult dar n-am avut încă timp să stabilesc definitiv lucrările. Când vor fi gata vă voi



anunţa. Oricum, puteţi conta pe încă patru tablouri ale mele, aşa că în toamnă colecţia va fi

mărită.

Cu salutări călduroase, M. Bunescu.

[Pe margine, Pătru Crăciun a notat: ,,Se referă la Al. Ţipoia de la care am cumpărat

două tablouri, unul cu banii daţi de elevii unei clase”.]

[6] Bucureşti, 9 iunie 1948

Dragă domnule Pătru,

Te rog foarte mult să mă ierţi că nu ţi-am scris mai curând. Chitanţele lui Ţipoia

sunt în ordine chiar din ziua când am primit banii şi când dealtfel ţi-am scris, pregătind şi

pachetul. Apoi m-am lămurit şi am aşteptat alt prilej, pe care tot aşteptându-l iată că ieri

mi-a amintit telefonic arhitectul că am întârziat cu răspunsul. Fusesem dealtfel foarte

ocupat între timp iar scrisoarea veche- pe care o alătur totuşi- se rătăcise printre hârtii.

Dar am făcut şi niţică treabă: mai întâi pictorul Ghiaţă mi-a comunicat că prof.

Nicolau cu care este veche cunoştinţă, va dona el pinacotecii, împreună cu celelalte

lucrări, şi două picturi de Ghiaţă. Deci lucrurile se strâng şi într-o zi vor veni toate. Aşa că

el personal, pictorul, mi-a adus două litografii originale ce vor trebui să fie încadrate de

dvs. cu o baghetă îngustă (cam la fel cu

pervazul adăugat la ramele ce aţi făcut

deja). Litografiile se aşază pe zidul dintre

ferestre.

Am mai primit apoi două picturi de

la pictorul tânăr C. Râuleţ [?] care vor

trebui de asemenea să fie încadrate de dvs.

cu rama stabilită, ce va fi colorată cu o

coloare de apă mai bine.

Am fixat şi eu cele patru tablouri

despre care vă vorbeam, şi care sunt: un

aspect din regiunea petroliferă de pe Valea

Teleajenului, o moară la Câmpulung, un

peisaj din Cişmigiu şi altul de la Carmen

Sylva [?] şi veţi avea astfel aspecte din diferite părţi ale ţării.

Gestul elevilor care au strâns 1200 lei pentru un tablou este emoţionant dar

insuficient. Ar fi frumos chiar ca fiecare clasă să poată dona câte un tablou, sau mai multe

clase un tablou, dar pentru aceasta trebuie să strângă ceva mai mulţi gologani, care fireşte

că sunt grei pentru pungile mici ale elevilor, dar colorile pictorilor sunt şi mai grele.

Când vor veni prin Capitală delegaţi de-ai dvs., vor avea la mine câte un pachet gata

de luat în tren. Până atunci, vă rog a primi cele mai călduroase salutări.

M. Bunescu.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96,

tel. 0724219925; e-mail [email protected]









Documents

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_109.pdf · Ioan Smedescu- Câteva călătorii ale Regelui Carol I la Slatina, reflectate în presa vremii ... „casa