MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_108.pdf · 2019. 6. 25. · Dragoş nu muşcă; este drept, însă, că nici nu-şi dă prea uşor „haina de pe

An. VII, nr. 4 (86) aprilie 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 4 (86), aprilie 2019

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion

Andreiţă, Ion Lazu, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru Matei

Planşele noastre

1. Traian Zorzoliu (autoportret).

2. Traian Zorzoliu (autoportret în creion).

3. Ordonanţa nr. 4907 a Prefecturii judeţului Olt din 14 noiembrie 1918, semnată de

prefectul Eugen Colibăşeanu, prin care se cerea populaţiei să restituie bunurile

înstrăinate de trupele germano-austro-ungare în vremea ocupaţiei din 1916-1918.

4. Sus: Revista Realitatea Ilustrată din 6 martie 1930 reproduce această imagine cu Jeni

Ionescu Perieţeanu (în medalion, aleasă ,,Miss Olt”) alături de un grup de candidate

la concursul de frumuseţe care a avut loc la Slatina.

Jos: În acelaşi număr al revistei apare şi această imagine cu primele trei clasate la

concursul ,,Miss Romanaţi”: Matilda Petrescu (stânga, clasată pe locul al III-lea),

Mioara Dumitrescu (centru, clasată pe locul al II-lea) şi Angela Schvalb (dreapta,

clasată pe locul I).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- ,,În versuri înfrăţite, cuvintele-s chemate” ................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXXII)........................................../5

3. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1944)............................................./13

4. Aristotel Cristian Zorzoliu- Proiectul turistic Boianu- Olt conceput de Traian

Zorzoliu................................................................................................................./30

5. Comandor (r.) Nicola Tudor- Bisericile comunei Deveselu............................./38

6. Marin Petran-Vlădila- Câteva acte de vânzare, schimburi de terenuri şi

testamente în comuna Vlădila............................................................................../41

7. Ion Lazu- Evocări de la Cenaclul Labiş. Amintiri din serile de luni................./44

8. Floriana Tîlvănoiu- Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul

Pătru Crăciun (I)................................................................................................../52

9. Dumitru Nica- Directorii Liceului ,,Radu Greceanu” de la înfiinţare până în

prezent.................................................................................................................../58

10. Ioan Smedescu- Cronica veselă a lui I. Leţu în Slatina începutului de secol

XX........................................................................................................................../74

11. Mircea Damian- Viaţa unui băiat de ţară (IV).................................................../76

12. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Noi mărturii privitoare la Marin Popescu-

Spineni................................................................................................................../79

13. Ioan Smedescu- Concerte, teatre, baluri şi serate în Slatina de odinioară......./82

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Aprilie...................................../88

15. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (IV).................................................................../89

16. Ioan Smedescu- Marea adunare a Ligei de la Slatina...................................../105

17. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Nicu Petria- Eroi şi monumente din Olt şi

Romanaţi. Eroii din satul Grădinile, com. Studina, jud. Olt........................... /111

-Eroii satului Greci, comuna Osica de Sus, jud. Olt............................/112



„În versuri înfrăţite, cuvintele-s chemate”…

Ion Andreiţă

Scriitorul, poetul şi, în egală măsură, gazetarul de elită Nicolae Dragoş, se

înfăţişează cititorului cu o nouă carte: „Scrimă în rime şi catrene în zigzag”, Editura

Revers, 2016. Cartea – 200 de pagini luminos tehnoredactate, cu coperta şi desenele

aparţinând talentatului mânuitor de penel Florin Preda-Dochinoiu – cuprinde, în cicluri

distincte, epigrame, madrigaluri şi fabule, de certă valoare literară şi impecabilă minima

moralia. Se poate spune că este o continuare a preocupărilor sale din ultima vreme, având

în atenţie alte volume de profil apărute anterior: „Fabule de ieri spre mâine”, „Cu ochii-n

4”, „De vorbă cu Esop”, „Fabule din două veacuri”, „De toate culorile”.

Nicolae Dragoş este un oltean uşor atipic, faţă de accepţiunea folosită îndeobşte în

zugrăvirea juveţilor. Adică îi lipseşte, sau este mult atenuat, acel venin din spicul limbii,

după cum glăsuieşte şi Imnul: „Cin’ se ia cu mine rău / Să-l ferească Dumnezeu / Că sunt

şarpe de dudău / De-l galbin de muşcă rău”. Dragoş nu muşcă; este drept, însă, că nici

nu-şi dă prea uşor „haina de pe sine”. Nepot lui Arghezi, el nu i-a urmat până la capăt

îndemnul din „Testament”: „Am luat ocara, şi torcând uşure / Am pus-o când să-mbie,

când să-njure”. El este, mai ales, aşa cum îl vede criticul literar C. Stănescu, tot într-o

consonanţă cu autorul „Florilor de mucigai” – citez de pe capacul copertei I: „Fabula lui

Nicolae Dragoş este o bună exemplificare a definiţiei argheziene: „Fabulă se cheamă

vechea corcitură /Dintre pilda bună şi caricatură: / O minciună blândă-n care se prefac /

Hazurile snoavei scurte-n bobârnac”.

Nicolae Dragoş este un senior al epigramei (şi al fabulei, desigur; ca şi al

madrigalului, de altfel). El nu-şi lansează săgeţile cu adresă exactă: nume, profesie, faptă

incriminată. Deşi nici o săgeată nu cade alături de… copac. Ea ţinteşte stări de fapt, de

spirit, circumstanţe, previziuni – şi astfel, generalizată, este cu atât mai penetrantă, mai

neiertătoare. Şi, implicit, mai importantă, pentru îndreptarea acelor stări şi lucruri. Dragoş

nu stă de vorbă cu Popescu, funcţionar la ghişeul de informaţii, nici cu Ionescu, avocat în

trăncăneală demagogică la bară; Dragoş stă de vorbă cu Esop, punând împreună lumea la

cale – pe o cale mai bună.

Dincolo de satiră – sau odată cu ea – umorul lui Nicolae Dragoş nu este unul

amplu, cantitativ. Efuziunile zgomotoase pe care le întâlnim adesea ţin, dacă nu de

împrejurare, în cel mai fericit caz de o stare de suprafaţă. Interesul exagerat şi râsul din te

miri ce sunt apanaje ale superficialului. De aceea, aş zice că Nicolae Dragoş nu râde – el

surâde. Aparent o disimulare; dar la o cercetare mai atentă se poate observa că este vorba

de ceva mai adânc, inconfundabil, ce ţine de personalitatea acestui scriitor.

Spre edificarea cititorului, să lecturăm împreună câteva din perlele risipite de autor

în cele şapte cicluri ale cărţii. S-o luăm bătrâneşte, cu începutul. Prima epigramă, din

primul ciclu, Cuvinte mari cu fapte mici, atacă un subiect dureros, care ne priveşte pe toţi:

A fost vânzarea chilipir / Să-şi bage banii în chimir. / Azi vând ce-a mai rămas din Ţară /

Ca locul crimei să dispară („Vânzare de Ţară”). Să trecem o pagină mai departe: Cine-ar

putea să îi cunoască / Profilul cel adevărat, / Când măşti atâtea a schimbat / Şi pe mai toţi

i-a lăsat mască („Politicianul versat”). Şi: Hei! trist Hamlet, trezeşte-te şi vezi / Iar ce-ai

să vezi să nu-ţi vină să crezi… / Când în derivă se tot duce barca / E ceva putred, dar nu-n

Danemarca („Invocaţie către un mit”). Şi: Doi candidaţi de trei parale / Turnau gogoşi şi

vorbe goale… / Le-au înghiţit pe săturate, / Flămânde, nişte guri căscate („Peisaj



electoral”). Încă: Talpa ţării-n veac pământul / Să rodească îl făcea… / De o vreme, ani

de-a rândul, / Alte tălpi calcă pe ea („Ţăranii”). Şi: Iuda, pitit în fiecare, / E ascuns bine.

/ Pentru trădare, el apare / Când îi convine (”Ascunsul”).

Al doilea ciclu, Din petece nu faci o haină bună! se deschide… optimist: Să nu mă

plângeţi! N-ar fi dreaptă / Tristeţea la sfârşitul meu… / Când ştiu ce mâine vă aşteaptă, /

Motive sunt să vă plâng eu! („Către urmaşi”). Alte perle de aceleaşi… carate: Va anunţa

cândva Cetatea, / Intrată-n drepturile sale, / Că Adevărul şi Dreptatea / Pot să revină-n

tribunale? („Întrebare de urgenţă”); Numărătoarea clar arată / Că-n gene suntem

geniali, / Doar ne-a plouat cu generali, / Deşi nu prea avem armată („După

recensământ”); Plătea gorjanul, când dorea / Hora ’nainte, boierească. / Azi, înainte

mulţi ar vrea / S-o joace fără s-o plătească („Evoluţie”); În România de tranziţii / Zilnic

suntem în repetiţii / Şi obligaţi – n-avem de-ales – / Zâmbim mai rar, plângem mai des

(„Fără alternativă”). Din ciclul Când lăudate, când blamate: Prin ochii ei de peruzea /

Vii sentimente ne-au legat. / Eu mă uitam cu drag la ea / Şi ea pe mine m-a uitat

(„Reciprocitate”): Nevastă-sa îi tot repetă / De ani destui, aceeaşi scuză: / Se duce glonţ

pe o catetă, / Greu vine pe ipotenuză („Variantă la varianta pitagoreică”); Cum era unica

prezenţă / Avea, desigur, ascendenţă, / Deşi Adam avea temei / Să aibă alta-n locul ei

(„Eva”); Femeia e ca o vioară / Care, cu notele acute / Te urcă-n slăvi necunoscute. / Cu

cele joase te coboară („Femeia”). Ciclul Pe drum în doi, cu mari dileme înalţă cu o

octavă mai sus solfegiul fredonat de el şi de ea: Contract de paşnic drum în doi / Semnat

în fericită pace. / Mai anevoie se desface / Chiar după casnicul război („Actul de

căsătorie”); Scrisă perfid de o femeie, / Tulburătoarea epopee / Te poartă-n viaţă cu

trufie / De la extaz la nebunie („Câteodată, viaţa-n doi”); Cum mila ta e, doamnă,

cunoscută, / Ca drumul să nu-mi fie prea amar / Te rog, în poţiunea de cucută / Să pui

şi-o linguriţă de zahar („Ruga lui Socrate”). Tot epigrame sunt cuprinse şi în ciclul Acasă

la… recidivişti: Spre-a-l defăima în voie pe Homer, / Citea o cifră strâmb Zoil… /

Posterităţii se-arăta senil, / Fără acces la cântec şi fără caracter („Eternul Zoil”); El prin

Olimp şi-a purtat nasul, / Pentru a cuceri Parnasul, / Însă, cum zeii „au miros”, / L-au

azvârlit degrabă-n jos („Sentinţa zeilor”). Iată şi o frumoasă definiţie a epigramei: Ca

într-o scoică îşi ascunde / Strălucitorul ei sidef / Şi nu-i o joacă a pătrunde / Pentru a-l

scoate-n relief („Despre epigramă”). Tot aici, câteva fabule, din care citez: Cu fracul

negru, cu joben / L-a-nduioşat pe La Fontaine / Când – ca artist cu trac şi frică – /S-a

umilit la o furnică („Greierele”); Să nu-şi afle-n vulpe naşul, / Să nu îşi asume riscul / Şi

să-şi piardă iarăşi caşul / A-nvăţat să-şi ţină pliscul („Corbul reeducat”). Trei elegante

madrigaluri: Floarea de colţ, ani mulţi uitată, / În carte delicat presată / Cheamă şi azi,

deşi uscată, / Zăpezile de altădată („Zăpezile”); Mi-a zis piatra gânditoare: / - Lumina-mi

este sărbătoare / Şi-i scrisă-adânc în trupul meu / Cu daltă de la Dumnezeu („Piatra lui

Brâncuşi”); Născut a fost spre-a nu muri, / Viaţa lui e însăşi veşnicia! / E, pentru noi,

LUCEAFĂRUL de ZI, / Etern să lumineze România… („Eminescu”).

Un madrigal este închinat şi catrenului: E-o gazdă foarte generoasă / De madrigal

ori de pastel, / Iar – semn că-i şi politicoasă – / Chiar epigrama-ncape-n el („Catrenul”).

În sfârşit, din ultimul ciclu, Din labirintul… cu minuni, câteva catrene, care pot ascunde

duioase madrigaluri : Priveşti ce vezi şi nu-ţi convine / Să crezi că seamănă cu tine. /

Şi-ntrebi cu faţa suferindă: „Cine-i străinul din oglindă?” („Decepţie la senectute”); Nu

poţi să spui că e fricos, / Când, sub zăpezi, un fir subţire / Îşi urcă drumul curajos / Să

nu-ntârzie la-ntâlnire („Clopoţelul primăverii”); Toţi prietenii s-au dus. Lacrimi mă

cheamă… / De drumul către cer n-am teamă / Şi-l rog umil pe Dumnezeu / Să vină-ncet şi

rândul meu („Rugă umilă”); Pribeag hai-hui prin Europa, / El a purtat-o-n multe vise /



Dar, revenind, n-a fost Ulise / Şi nici visata – Penelopa („Demitizare”); Prin viaţa mea,

deloc uşoară, / Pot spune azi, cu siguranţă: / Sunt zboruri care te coboară / Dar şi căderi

care te-nalţă („Experienţa de viaţă”).

…Acesta este poetul Nicolae Dragoş – epigramistul, fabulistul, truverul de

madrigaluri – atunci când vrea să ne înveselească, să ne bine dispună, cum se zice. Un

surâs pe tăişul de Toledo al unui cuvânt îmblânzit de căldura inimii sale. Cum, de altfel, o

şi spune, în penultimul catren al cărţii sale, din care am desprins şi titlul consideraţiilor de

mai sus: În versuri înfrăţite, cuvintele-s chemate / Povaţă să devină, ori zicere cu tâlc, / Să

şfichiuie – de-i cazul – şi limpede s-arate / Cum pe palavragii să-i faci să tacă mâlc

(„Cuvinte înfrăţite”)

Amintirile unui scriitor slătinean (XXXII)

Ion Lazu

25 septembrie 2007. Ajung la staţia terminus. Trec de două şcoli de meserii, dau

de blocul B1, aleea Bacău (cea căutată) este între zidul şcolii şi faţada numitului bloc 1, iar

strada pe care am ajuns aici e chiar la limita cu ogoarele suburbane. Inginer agronom o

viaţă întreagă, nici când se întorcea din campaniile agricole poetul nu era prea departe de

brazdă, avea situaţia la vârful nasului. Caut scara 3, întreb de administrator, sunt trimis la

Flori, scara 1, parter; sun, am noroc să-mi răspundă, iese o doamnă în vârstă, cu priviri

circumspecte, îi spun, îmi spune că nu, adresa e greşită; i-l descriu pe bunul domn

Manolescu, scund bonom, moldovean, blondiu, agronom. Ea e în bloc de nu mai ştie când.

Cunoaşte tot ce mişcă aici, locatarii se mută, vin alţii, dar nu ştie de nici un inginer sau

scriitor Manolescu. La scara şi etajul şi apartamentul cu pricina stă un fost miliţian care...

Doamnă eu vă cred, înseamnă că am primit informaţii greşite. Şi plec spre staţie, dar după

câţiva paşi mă răzgândesc: N-o fi vorba despre un pseudonim? Copilul de pripas dinspre

Roman îşi va fi luat un nume de împrumut, ce-i era greu? Mă întorc deci la femeile aflate

în conclav pe treptele de la scara 3, vreo 4-5, cele care mă îndrumaseră la Flori. Formulez

din nou toate întrebările perfectate în discuţia cu administratora. Da, a locuit aici, la etajul

2, timp de 10-15 ani, apoi s-au mutat la fata lor în Drumul Taberei. Vreau să punem o

placă memorială în amintirea acelui poet de mare clasă. De ce nu, ar fi o onoare. Când să

trec spre staţie, reapare dna Flori, care tocmai intrase în vorbă cu o locatară; îi spun că am

dat de rostul dlui Manolescu. Da, se poate, ea e administratoare doar din 96, o să

vorbească şi ea cu femeile de la scara 3. Voi avea aprobarea lor. La întoarcere, cu 117

până la Unirii şi apoi acasă cu metroul.

26 sept. 2007, miercuri. Merg la Romană, fac un Xerox din Dicţionarul Marian

Popa cu care s-o conving pe soţia vicelui de la blocul Ion Iuga.

Merg la USR, iau semnătura pentru Ion Iuga, pun ştampila şi plec. La Tunari 6 las

cererea dlui Avram la etajul V, el ştia de Ion Iuga. Promite că se rezolvă, vom avea

aprobarea. Caut în apropiere str. Leonida 28, constat că la adresa cu pricina, la etajul I,

este redacţia revistei Altitudini, urc, surpriză: şeful este I.B. Lefter, însă teribil de prins cu

revista gata de printare, află ce vreau, mă dă pe mâna unei domnişoare care merge cu mine

în imobilul vecin, la proprietar; sun, apare un ins de sub uşa garajului, toată clădirea e

renovată, echipată la ultimul strigăt, insul se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect –

apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi de unde

venisem, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa... îmi



vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani

de viaţă. În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit

la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă

din capătul piaţetei, altul avea o casă peste drum iar sorei i-au făcut o casă aici, apoi au

mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a

ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi

acum, la stradă, cu parter şi două etaje. La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa,

acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi

animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele

obiecte de-ale lui, nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent, să adune toate

ediţiile din operele lui, cu fotografii, decupaje din ziare. Îi spun că tocmai am văzut la

Rotonda M.L.R. o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V.I.Popa. În străinătate

proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt

scutiţi de impozit pe respectiva clădire. Arhitectul are un proiect de monument Victor Ion

Popa pe care vrea să-l plaseze în centrul piaţetei de la răscruce, în faţa actualului restaurant

Garibaldi, în stil neoromânesc. Se cunoaşte cu primarul. Îl sfătuiesc să intervină prin

Ruxandra G., consiliera lui culturală, o doamnă care îl va sprijini etc. Să facă o machetă la

un sculptor şi să meargă cu proiectul la comisia sectorului. Aprobă fixarea plăcii

memoriale. Din păcate nu ştiusem de actriţa Maria Mohor, sau am uitat între timp?

De acolo merg pe Intr. M. Eminescu şi în fostul local al Tribunei României, unde

acum sunt diverse fundaţii culturale, aranjez cu dna directoare să vin cu placa Ştefanei

Velisar şi a lui Ionel Teodoreanu. Mi-a spus Murgeanu că acest imobil i-a fost cadorisit

marelui avocat Ionel Teodoreanu de Comunitatea evreiască, după un mare proces pe care

îl câştigase pledând în instranţă.

27 septembrie 07. Zi de toamnă frumoasă, numai bună de colindat după adrese de

scriitori. Ies din metrou la Unirii şi ajung la magazinul Cocor, mi se spune să urc la etajul

III, acolo las buletinul la un paznic, mi se dă ecuson de vizitator, intru la directorul

general, pledez, reiese că trebuie să aduc o cerere scrisă pe care el o va supune Consiliului

de administraţie. Mă previne că în curtea din spate este proiectată o parcare ultramodernă.

Să indic în schiţă locul unde vrem să plasăm placa Hortensiei Papadat-Bengescu.

O iau pe jos spre Universitate şi la intersecţia cu Ion Ghica mă întâlnesc cu

Stelian. T., îi spun cu ce angarale umblu şi exclamă: Ştiu, sunt foarte interesat şi promit că

te voi sprijini puternic. Mergem vorbind pe tema asta, parcurgem strada Doamnei, ieşim

prin spatele hotelului Bulevard. Are multe adrese, are propuneri, căci la Realitatea TV a

realizat un serial din 30 de episoade cu vechiul Bucureşti. Iată: la Polizu a fost şcoala de

Arte şi meserii, cea pe care a urmat-o Brâncuşi, cel mai cunoscut artist pe care noi l-am dat

lumii. După aceea Victor Brauner. Ştiu cine este? Păi dacă lucrez la Ţone, cu avangarda

lui, desigur că ştiu chiar foarte bine. Iar o expoziţie a lui la centrul Pompidou am ratat-o

numai cu o zi. Mai aveau albumul lansat cu acel prilej, dar prea scump pentru turistul

român sărac... Mulţi nu ştiu, zice. Nu te supăra... Iar lui Nicolae Filimon să-i punem o

placă la fosta biserică Enei, unde a funcţionat ca diacon o viaţă întreagă. La Bărăţiei 37,

unde a fost Lăptăria lui Enache, acolo ar trebui o placă memorială, acolo se întâlneau

avangardiştii. Dar în Dogarilor 36 am pus? Păi i-am pus, lui Saşa Pană. Dar pe-a lui Geo

Bogza tot tu ai pus-o? Nu, e anterioară, dar e bine plasată. Şi vorbim de strada Parfumului,

unde n-am găsit cu cine să vorbesc pentru Voronca. Şi de fapt lista e cam completă, îi

spun, văzând că face propuneri cam la nimereală. Nu e nimic, zice S.T., prins, facem rost

de bani de la primării, de la Vosganian. N-a dat niciun ban, zic. El: Întâi încercăm şi după

aceea îl dăm în vileag că nu ne-a ajutat. Şi rămâne să-i trimit e-mail cu lista plăcilor puse



şi propuse. I-o voi trimite şi pe cea cu străzile ce poartă nume de scriitori. El fiind pus la

patru ace, în costum închis la culoare, căci e în drum spre Gigi Astaloş. Îi spun de placa

pusă lui D.I. Suchianu, de cea pentru Radu Tudoran, de cea a lui T. Muşatescu, George

Ciprian şi altele. Vrea să-mi dea multe alte adrese. Al. Marghiloman, mare prim-ministru,

a scris şi o carte de însemnări zilnice, foarte importantă.

Mă opresc la Hotel Bulevard, imobil aflat sub schele. Paznicii îmi spun că

lucrările mai durează un an-doi, plăcile ormanentale ale faţadei vor fi curăţate cu apă şi

nisip, apoi tratate cu nu’ş’ce substanţă. Dar aici nu am cu cine trata, administraţia este la

Dragonul Roşu, undeva în afara oraşului, patronul de acolo a devenit proprietarul

hotelului. Aici, zic, Uniunea scriitorilor vrea să pună o placă memorială pentru Duiliu

Zamfirescu, scriitor de manual, boier şi diplomat de carieră.

O iau pe calea Victoriei, trec prin ansamblul monumental din Piaţa Revoluţiei, văd

de aproape corpul fracturat al lui Iuliu Maniu – probabil că anume acestă sugestie s-a dorit

-, ajung la blocul Wilson şi apuc să intru pe uşa cu interfon deodată cu o pereche pe care o

şi abordez, pentru Ion Marin Sadoveanu; să fac o cerere oficială, să merg la cealaltă

scară, de pe bdul Bălcescu, acolo e nr. 25, unde stă administratorul, dar comitetul nu se

reuneşte decât peste... Merg la scara de după colţ, tot încercând să-mi amintesc cum va fi

arătat clădirea înainte de cutremur, căci un colţ al imobilului s-a prăbuşit, oarecum la fel ca

la blocul Turist şi probabil din acelaşi motiv: TAPL-ul, trustul de alimentaţie publică, cei

cu restaurantele, vrând să dezvolte spaţii comerciale în zone cu vad bun, însă complet

nepricepuţi, dacă nu de-a dreptul inconştienţi, au comandat diverse rearanjări ale

parterului, au suprimat pereţi etc, ca să nu mai spun că imobilele respective deja suferiseră

efectele cutremurului din 10 noiembrie 40, ceea ce a dus la catastrofă în timpul

cutremurului din 4 martie ’77. Bâjbâi pe la parter, nici o indicaţie de apartament, interfon,

telefon – în chiar buricul târgului suprem al ţării, debandadă ca în cea mai ticăloasă

mahala de târg provincial. Noroc că apare o locatară, intru, la casierie un domn în vârstă,

părul alb, cu ochelari, dl Pană. Nu chiar Gheorghe Pană de pe vremuri, însă plasat la 50 de

metri de fostul C. C. E o situaţie foarte tensionată, aflu, sunt în litigiu, în judecată,

comitetul de proprietari e în schimbare, el ştie că adresa de la USR pentru placa lui I. M.

Sadoveanu a venit, însă s-a rătăcit, s-a pierdut... Exclamă: au pierdut ei actele

imobilului...N-am insistat, poate mi-ar fi spus că sunt inconştienţi, dar de ce nu interesaţi,

ca să scape de revendicări, de...Mă întreb ce locatari trebuie să fi fost pe marele bulevard,

la 50 de metri de temutul CC – desigur numai persoane de încredere, aduse special ca să

vegheze, să garanteze cu viaţa lor pe cea a conducătorilor iubiţi, nu? Dar dl Pană promite

să le spună că USR insistă. Rog să-mi dea telefonul preşedintelui. Mi-l dă pe al lui Lungu,

secretarul Asociaţiei, el le învârte pe toate... Fixul şi mobilul. Zic: Îi dau chiar acum

telefon, de pe celular. Formează el un număr şi vorbeşte cu cineva; să aduc o copie de pe

adresă, numai aşa se poate rezolva, pe baze scriptice. Închide şi constat că vorbise chiar cu

domnul sclifosit de la liftul primei scări, care i-a notificat că tocmai vorbise cu mine. Dar

avusese amabilitatea să mă pună pe o pistă greşită... Şi să nu sufle o vorbă despre rătăcirea

adresei noastre... Să aduc acea copie şi...

Ajung în strada Parfumului, la portarul primăriei mi se spune că secţia cultură-

educaţie e pe Lucaci. Fac un mare ocol pe după blocuri, şi când ajung la un vechi imobil

fără firmă înţeleg explicaţiile pe care mi le furnizase portarul: în spatele casei de căsătorii,

cu o trecere printr-un loc de joacă. Sunt mai multe uşi, una blocată; intru, urc pe scara de

lemn, mai multe tăbliţe, intru la cultură, acolo explic, un tânăr de la calculator vrea să mă

ajute, îmi scoate un print cu sectoarele capitalei, greu de folosit, sumar; apare o tânără, dă

telefon, îmi spune să vin cu o adresă, apoi îmi dă varianta să le-o trimit chiar lor prin mail



şi să o redirecţioneze la arhitectul şef. Fiind în cauză placa pentru N. Labiş, pe str. Miletin

14, pe locul rondului din actuala Piaţă Alba Iulia etc. Intră în discuţie un domn mai

vârstnic, scund, complet chel, filolog, cu o funcţie în Consiliul sau pe lângă Consiliul

Europei. Le spun că dacă aş fi luat în seamă ce ştiu eu despre scriitori ca oameni, poate nu

le-aş mai fi pus plăci memoriale la niciunul. Dar le-am pus şi lui Eugen Barbu, care a

plagiat, şi lui M.R.P. care l-a scos din viaţa literară pe Arghezi – care şi el a făcut destule

ticăloşii. M-am gândit nu la oameni şi la cele trecătoare, ci la cele ce rămân după un

scriitor. Pietrele rămân... Domnul respectabil intră în discuţie, mă însoţeşte pe coridor şi

discutăm pe tema românilor de pretutindeni, a refugiaţilor basarabeni-bucovineni şi a

vlahilor din zona Timoc. Pe care nu-i ajutăm nicicum. De curând s-a terminat un congres

al lor şi noi n-am participat cu nimic. Eu despre Ioan Flora. Să rămânem în legătură. (Dar

vom rămâne?)

Plec pe Parfumului, la nr 19 vreau s-o abodez pe Silvia K., care le ştie pe toate din

cartier, dar vine la poarta de grilaj un câine negru şi-mi etalează nişte colţi foarte albi şi

foarte ascuţiţi. La sonerie nu reacţionează nimeni. La nr. 22, adresa lui Ştefan Popescu,

privesc printre ostreţele gardului, loc devastat, poartă ancorată cu lanţuri şi lacăte. O

căsuţă la un singur nivel, albă, ca la arabi. Sun la următoarea casă, nimeni. Cu cine să

vorbeşti, pe cine să întrebi? Un oraş supraaglomerat, dar pustiu, când îl cercetezi imobil cu

imobil. Foarte ciudat. Atâtea case încuiate, atâtea paliere nefolosite, pustii, părăsite, în

mutare. Dacă nu dai totuşi de vreo babă uitată de lume, hrănindu-se parcă numai cu aer,

precum fantomele. Dincolo, la numărul 25, la Ilarie Voronca, idem, însă un zăvod de

câine legat în fundul curţii, semn că este al cuiva şi păzeşte ceva; sun la cele două sonerii,

imediat zăvodul începe să latre, de parcă l-ar fi declanşat soneria, dar nu se arată niciun

stăpân. Dacă soneria ar fi avut un nume înscris, mi-l notam şi reveneam cu un telefon. Dar

aşa... renunţ.

Acasă trimit prin e-mail listele promise lui Stelian T. şi cele două adrese la

primăria sector 3. Labiş şi Isanos-Camilar, plus cele trei adrese: Bengescu, I. M.

Sadoveanu şi Duiliu Zamfirescu – ca să am ce alerga mâine.

28 septembrie 2007, vineri. Seara, telefon la fam. Stanciu, răspunde doamna şi

aflu că acum proprietar este fiul ei, plecat în străinătate. A închiriat unei firme. Dar ei au

recăpătat cu greu imobilul, alde Albala nu i-au cruţat, ei s-au purtat bine cu dna Albala,

care abia acum doi ani s-a mutat, în fine. Mai simplu spus, ei nu ar vrea să aibă pe faţada

casei redobândite şi renovate o placă memorială cu numele Albala. Încerc să-i spun că am

pus astfel de plăci multor scriitori, inclusiv unora care s-au compromis ca oameni, însă

opera va rămâne etc. Dar îmi răspunde precum că Uniunea are latitudinea să ia hotărârile

pe care le crede de cuviinţă, însă fixarea unei plăci memoriale nu se poate face decât cu

acordul proprietarului; Doamnă, eu nu sunt nicicum mesagerul familiei Albala, pe scriitor

nici măcar nu l-am cunoscut. Dar insist să vorbească şi cu fiul, când revine. Îndată dau

telefon familiei Albala, răspunde o voce de femeie în vârstă. Se bucură că Uniunea s-a

gândit la Radu Albala. Da, zic, dar e o problemă cu proprietarul. Înţelege că nu sunt de

acord. O să le dea un telefon, să vadă dacă totuşi acceptă. Iar în două zile îmi dă o soluţie,

a înţeles că placa e deja confecţionată. Au mai stat undeva, dincolo de Pţa Domenii,

înainte de Vasile Mironiuc. Poate acolo...

Rămân cu o nedumerire, i-a dat Albala afară din casă pe foştii proprietari, cum mă

lasă să cred dna Stanciu, sau naţionalizarea va fi avut loc mult înainte de apariţia

chiriaşului scriitor? Vremuri comuniste, era deci posibil. Or, dna S., dădea de înţeles că

alde Albala s-au purtat cu ei neomenos. Nu ştiu când a fost retrocedat imobilul şi câţi ani a

mai stat acolo dna Albala. A fost de vină R.A. sau vremurile? Vă răzbunaţi pe o stafie?



9 oct. 07. Pentru dezvelirea plăcii memoriale Emil Manu. Plec mai devreme, ies

la Victoriei şi fac drumul prin Parcul Jianu. Întunecat ca după ploaie, bănci cu apă pe ele,

mă învârt puţin, nemaivoind să trec pe la Curtea Veche, cum îmi planificasem, nici să

ajung prea devreme la Manu. Şi brusc îmi vine ideea să văd ce e cu casa Petre Pandrea,

din vecinătate. O întind într-acolo, sun, iese avrigeanca, dar şi soţul; acum e acum! Mi se

postează în faţă un domn zdravăn, la peste 75 de ani, ostil, ochi verzi. Nu neapărat încuiat,

ci resentimentar pe faţă. De ce numai pentru scriitori şi nu şi pentru oamenii de ştiinţă?

Acelora le pune Academia... De ce nu marilor romancieri? De exemplu? Lui Ion

Lăncrănjan. El are, zic, cu basorelief. Noi suntem mai modeşti... Îi arăt tabelul, vede.

Punem 100 de plăci, la scriitorii care s-au remarcat. El nu ştia de Petre Pandrea. Îi notific

că de la această adresă a fost dat afară în stradă, încă în 48, el la puşcărie pentru zece ani,

familia ostracizată. Am vorbit la telefon cu fiica Nadia, spune că în această curte a

copilărit, are amintiri, are poze... El: Lui Sadoveanu, de pe strada asta, i-au dat jos placa

memorială, au să vină şi la el cu târnăcoapele. Nu e acelaşi lucru, acolo s-a întâmplat în

zilele lui decembrie, oamenii îşi făcuseră idei ciudate, şi în fapt nu au dat-o jos vecinii, ci

chiar locatarii, din tembelism... La tot ce-i spun şi îi propun vine cu obiecţii care de care

mai fanteziste. Ar reieşi că oricând se poate schimba regimul, o altă revoluţie, să vină alţii,

să dărâme plăcile memoriale. Îi spun răspicat: Sper să nu se mai întoarcă niciodată din

prăpastia istoriei un regim care să-i bage la puşcărie pe adversarii politici.

Să-l fi întrebat, de-a dreptul: Vă simţiţi ameninţat, credeţi că există măcar 1%

posibilitatea să fiţi băgat la puşcărie pentru ceea ce aţi susţinut chiar acum? Că au să vă ia

casa pentru simplul motiv că aveţi alte convingeri decât ei, decât regimul? Vă asigur că nu

mai există temeiuri legale pentru încarcerarea duşmanului ideologic, de clasă, etc. El: Fără

adresă oficială? Păi de adresă ducem lipsă, de semnături şi ştampile?! V-o aduc chiar

mâine, asta e problema? Dacă am pus deja 60 de plăci înseamnă că e o chestiune oficială,

anunţată în presă, aprobată la Minister, ştiută de o lume întreagă... I-am pus de curând şi

lui Octavian Paler. Deja? Abia a murit... Şi ce lucruri aşa importante a scris? Păi, zic, el nu

a apărut numai la televizor în aceşti 15 ani, e un scriitor cu vechi ştate, a scris nenumărate

romane de succes, un romancier afirmat încă pe vremuri, citit de o lume întreagă. La

târgurile de carte din ultimul deceniu era singurul scriitor la care se făceau cozi pentru

autografe, cinci zile la rând avea anunţate orele când dă autografe. Un succes fără vreun

echivoc, un succes net, la vedere. Pentru acest caz în speţă, adresa am făcut-o, cu toate

semnăturile şi ştampilele, am expediat-o chiar eu, se va fi rătăcit, de unde să ştiu dacă aţi

primit-o sau ba, unii le-au rătăcit, alţii le-au făcut pierdute, fel şi fel de oameni. Dar vin cu

o copie a acelei adrese oficiale, nu asta e problema, nu asta... Iar la ei am mai venit, poate

i-a spus soţia, el era internat în spital. Aşa e, dar el nu e singurul proprietar. Să-mi dea

telefonul celuilalt. Nu se mai dau telefoanele ca pe vremuri, telefoanele mobile sunt o

chestiune personală. Nu mi-l poate da. O să dea el telefon coproprietarului, acum plecat. O

să aflu ce hotărâre au luat. Îmi dă telefonul său: Zaharescu. Să revin cu telefon.

Şi ne-am mai fi contrazis, el pus pe riposte, dar a trebuit să-mi iau seama şi să o

zbughesc spre întâlnirea de la Emil Manu. Să nu uit cum se fofila tot timpul soţia lui

Zaharescu, trăgând cu ochiul şi cu urechea de la bucătărie, de pe hol etc; îmi era clar că

avrigeanca e tot timpul stresată de soţul ei autoritar, discreţionar, care nu-i dă nicio şansă,

din al cărui cuvânt nu cutează să iasă vreodată, probabil fost ofiţer sau securist.

Întind la maxim pasul, ajung la fără 10, în colţul Pieţei era Dan Tărchilă cu soţia şi

Teodor Vârgolici, Gh. Istrate. Trecem strada, în curând mai apar şi alţi confraţi, coboară

dna Manu şi nepoatele, fiul, dezvelim placa, spun câteva cuvinte despre ampla acţiune a

Uniunii noastre, numesc pe alţi scriitori din acest cartier: Naum, Biberi, Papadima,



Gafton, Nisipeanu, Albala, dau cuvântul unui domn Valeriu Stoleru, a pregătit un text.

Noi adunaţi în cerc pe trotuar, vreo zece-cincisprezece persoane, sub placa memorială.

Cam vânt. Eu pozez, fiul filmează, apare şi Pan Izverna, la urmă facem încă două poze de

grup şi urcăm sus la etajul VI, ei cu liftul, eu şi încă un domn pe scări, tinereşte. Un

apartament foarte dichisit, cu balconul chiar spre piaţă, privelişte animată; modificări la

bucătărie şi la camera de zi. Camera de lucru a lui Emil Manu fiind cea cu balconul spre

piaţă. Tablouri, bibliotecă serioasă, teancuri cu ultimele cărţi ale scriitorului, să ne luăm

dacă nu le avem deja. Cuvântare Dan Tărchilă, apoi Pan Izverna, Th. Vârgolici şi un

prieten din copilărie, coleg de liceu, mehedinţean. Apoi trecem în sufragerie pentru festin,

se lungeşte aproape o oră. Vorbim de complotul anti-Eminescu, contestat de Izverna cu

argumente medicale. Dan T. menţionează că Eminescu a fost curtat de masoni. Sunt mai

multe ordine masonice, cu programe diferite, toate însă pe profil evreiesc, anticreştin. Eu

însumi ştiu că a fost spionat de agenţii austroungari, temători de mişcarea românească

pentru Transilvania. Dan T. spune că i-au propus directoratul la Odeon, însă să facă ei

repertoriul. A refuzat. Acum Odeonul e sediul unde masonii îşi ţin întrunirile. Dacă intri la

ei, trebuie să te supui, altfel eşti exclus şi distrus.

Mă plânsesem celor veniţi la dezvelirea păcii Emil Manu de dificultăţile

întâmpinate cu pusul plăcilor, de şicanele ce mi se fac de colocatarii obstrucţionişti,

resentimentari. Le spun, încă sub reaua impresie a discuţiei cu Zaharescu: aceşti oameni

ai muncii, băgaţi de regimul comunist în locul unor mari intelectuali aruncaţi în stradă sau

direct în închisori, profitori ai regimului roşu, dacă nu şi zeloşi activişti ai comunismului,

au profitat încă o dată, la revoluţie; li s-a dat dreptul să cumpere pe sume derizorii

apartamentele respective, vilele, acum sunt stăpâni de drept, cu titluri de proprietate şi se

opun cu îndârjire când e vorba de fixarea unor plăci memoriale, dar totodată nu se sfiesc să

se plângă şi să cârtească împotriva regimului democrat actual, care le-a dat o asemenea

pleaşcă...

Pan Izverna se arată interesat de acţiunea mea. Fusese şi la Horia Gane. Aflând

ce-am întâmpinat chiar înainte de a veni la Manu, îmi spune că după închisoare Petre

Pandrea a stat în Sandu Aldea, îmi poate arăta casa, unde l-a vizitat pe scriitor. Coleg de

medicină cu fiul Andrei P., prieten cu fiica Nadia. Păi da, acest vechi al meu prieten,

poetul Pan Izverna, el este mereu solidar cu scriitorimea, nu numai ca medic (neplătit!) al

breslei, ci şi ca implicare umană. El ştie bine că printre semeni, noi scriitorii suntem nişte

intruşi. Un intrus D. Alexandru, alt intrus Radu Albala, alt intrus Petre Pandrea, musai

să fie aruncaţi în stradă. Lor fericiţii colocatari nu vor să le mai ştie nici de nume...

Seara, reiau legătura cu Zaharescu şi mi se pare mai îmblânzit, dar tot mă întreabă:

sunteţi vreo rudă de-a lui Petre Pandrea? Nicio rudă, dle, nici cu el şi nici cu vreun altul

dintre cei 150 scriitori de pe listă. Nu l-a prins la telefon pe colocatar.

Azi-noapte citesc Infernurile noastre de Emil Manu, scoasă la Crater în 1993, o

carte foarte bine scrisă, care ar fi meritat să fie tradusă în franceză, în engleză. Manu e de

partea lui Caraion, a lui Goma, a lui Nedelcovici, despre care aflu că e chemat la ordine de

USR pentru a-l fi demascat pe R.F.A. Lidia: De ce îi fac asta? Eu: Probabil pentru că noua

conducere, după ce s-a delimitat de E. U., dovedit ca informator, vrea să aplaneze acuzele

că printre scriitori au fost multe cozi de topor.

I-am scris mail lui St. T. să-mi trimită adresa lui Dan Grigore şi a Cellei

Delavrancea.

10 oct. 07, miercuri. Aseară șoferul pietrarilor Cătălin C. dă telefon că nu poate

veni, are grave probleme pe şantier. Așa că azi nu ies, revăd virgulele la V.-1 tehnoredactat

şi încerc să trimit mesaje pe calculator, dar nu avem net. Câteva telefoane ca să obţin



aprobări pentru Dragoş Vrânceanu, Petre Pandrea, Paul Zarifopol. Pentru I.-M. Sadoveanu

nu-l prind pe Lungu. Idem pentru Iuga.

Spre seară A. dă telefon, s-a angajat la o firmă cu 12 milioane pe lună, în domeniul

întreţinere calculatoare.

Telefon lui Tudor Jebeleanu. Nu găsesc pe nimeni la Ralea, o dnă Orha e plecată;

la policlinica SRI, directoarea lipsă. Fac poză la adresa Cornel Regman, idem pentru

Adrian Maniu şi sora sa, pictoriţa Rodica Maniu. Seara telefon Silviei Kerim, cere două

zile de gândire. Azi-noapte citesc în plin Infernurile noastre de Emil Manu, ed. Crater,

1993, o carte foarte bine scrisă, care ar fi meritat să fie tradusă în franceză, în engleză. EM

e de partea celor agresați de securitate, de nu chiar închiși – a lui Caraion, a lui Goma, a

lui Nedelcovici, despre care aud că e chemat la ordine de USR pentru a-l fi demascat pe

RFA. Lidia: De ce îi fac asta? Eu: Probabil pentru că noua conducere, după ce s-a

delimitat de Uricaru, dovedit ca informator, vrea să aplaneze acuzele că printre scriitori au

fost multe cozi de topor. Tot de aia Dimi nu mi-a publicat articolul Scriitorii şi securitatea.

I-am scris lui ST să-mi trimită adresa lui Dan Grigore şi a Cellei Delavrancea. N-a

răspuns. Caut prin casă caietele studenţeşti, cele ale Lidiei. Culmea, nu le găsesc. Dar apar

alte vreo 20 de poezii, din 06 şi 07, neştiute de mine.

Lidia, impresionată de drama Angelei M., acum transpiraţii, frisoane, se adună

limfă, n-a dormit toată naptea. În starea ei ar trebui să fie internată în spital, dar nu poate

suporta. Lidia a auzit că Ion Simuţ, vorbind despre premiul Nobel, care acum se dă cam

anapoda, a nominalizat-o pe Ana Blandiana şi pe Angela Marinescu.

12 oct. 07. Din Emil Manu: un fost coleg de facultate, incapabil, i-a devenit

director la liceu şi a început să-l persecute, îi dădea calificative rele, îl reclama la minister

că bea, că face orgii, că ia bani, violează. Apoi, la Institut, un Victor K. îl trage de limbă,

apoi îl toarnă, umflând vinile lui E. Manu. Torturat, făcut să vomeze ca să se constate dacă

a înghiţit hârtii; i se bagă în celulă trei falşi deţinuţi, care să-l tragă de limbă – tot arsenalul

stalinist bine asimilat de satrapii români, adus la perfecţiune. Ce mă impresionează: la 27-

28 de ani E. M. era deja un intelectual de rasă, ştia 3-4 limbi străine, avea cultură literară,

muzicală, artistică. Nu a mai publicat nimic până în 69-70, iar debutul editorial l-a avut la

46-47 de ani. Tot de la familia E. Manu am obţinut Jurnalul, 2 Caraion, care totuşi reuşea

să-şi scrie poeziile la Canal, pe hârtie de sac şi să le scoată din puşcărie. Nebun, disperat.

Ca apoi să-şi încondeieze colegii-adversarii de breaslă. Au reuşit să-l facă diavol.

Comentăm Al doilea mesager de B. Nedelcovici. În final, scriitorul care rezistase,

cedează, devine scribul Guvernatorului, cere ajutor pentru iubită şi fiul adoptiv – dar

acesta, care îi citise biblioteca şi-i devenise cirac, refuză să colaboreze, el va duce mai

departe credinţa în valorile culturii – al doilea mesager.

Vreme foarte rece, închisă, îi sugerez Lidiei să aşteptăm zile mai senine şi să

folosim foile de parcurs pentru excursii de o zi. Termin Infernurile lui E. M., compozite.

Frig, vânt, ploaie.

14 oct. 07, duminică. Retrimit listele lui H.Gârbea, rugându-l să le posteze pe site-

ul Uniunii. St. T. nu ştie adresa lui Dan Grigore. Mă supără spunând că Emil Manu nu

merită o placă. Îi spun: Dar Theodor Vârgolici, Dan Tărchilă, Gh. Istrate, Radu Cârneci,

Pan Izverna, alţi scriitori meritorii au primit cu emoţie fixarea acestei plăci, au participat la

dezvelirea ei, au rostit alocuţiuni elogioase, nu doar pioase... însă îmi e clar: elitismul ne

mănâncă. N-am eu timp, dar m-aş aventura într-o anchetă printre co-breslaşi, punând o

singură întrebare: Ce alţi scriitori credeţi că ar merita o placă memorială? Deja intuiesc ce

crede S. T., ce cred alţii. Nu pot spera că vreunul mi-ar da o listă mai mare de 5-10

scriitori meritorii și desigur cu alte nume. Din păcate, nu cred că mă înşel.



15 octombrie 07, luni. O prind la telefon pe dna Albala: va trebui să-i contacteze

pe cei lângă care au stat până în 1972, în Domenii, căci a vorbit cu dna Stanciu, fosta

gazdă, care este categoric împotriva plăcii. Deşi dna Mia A. nu prea ştie de ce, căci atunci,

în 72 ei au ajuns în Vasile Mironiuc nu trimişi de ICRAL, ci printr-un schimb de locuinţă

amiabil. Găsiseră un apartament de 2 camere la Sala Palatului, dar nu le prea convenea

fiind la etajul 7 şi mama ei în vârstă. Au făcut schimb de locuinţă în Mironiuc, unde dna

Stanciu locuia împreună cu mama ei. Le-a convenit schimbul din zona Sălii Palatului.

Atunci de unde supărarea? O rog să rezolve în cîteva zile. Dar va trebui să întorc placa pe

cealaltă faţă, să o lustruim, să o re-inscripţionăm, cu noile date. Să mi le furnizeze, cu

mare exactitate. Promite.

Plec în oraş, pe drum mă sună pietrarul, stabilim că pe plăcile mari să scriem anii

dedesubt. Îl rog să nu mai uite să facă perforaţiile la atelier, pierdem prea mult timp la

fixare, locatarii se impacientează, ne scot ştecherul din priză... Ne umplem de nervi, ne

crapă obrazul, de fapt nu avem nici o explicaţie pentru faptul că plăcile nu au perforaţiile

din atelier. Ţăranul-pietrar înţelege, n-avea grijă, el nu este decât viclean, nu şi inocent...

Cu metroul până la piața Muncii, cu 56 până la Hala Traian, apoi merg spre Sf.

Ştefan şi în părculeţul din grădina bisericii Popa Soare dau de monumentul Petre Ţuţea

1902-1991, doar capul ca un ou, faţa în sus, pe un soclu suplu, înalt. Două foto, însă rău

luminate. Intru la Direcţia patrimoniu, îi spun dlui director S.D. doleanţa cu Jebeleanu,

vrea să dea telefon, dar trece la secretariat şi îmi aduce un xerox cu plăcile memoriale pe

care el le-a predat în 2001 la primărie, secţia patrimoniu şi turism din Piaţa Lahovari nr.7.

Îi spun că am pus deja 64 de plăci, da, le-a văzut şi el, a lui Sântimbreanu, însă „arată ca

dracu!”, zice. De ce, sunt scrise cu o maşină nemţească de ultimă oră. Mai fac şi ei lucruri

proaste, zice directorul. Mai bine punea primăria nişte plăcuţe de tablă, simpatice. Totuşi,

marmora, zic... Și oricum, primăria nu le-a pus, în acești ultimi 20 de ani. Mă întreb dacă

S.D. ştie măcar ce spune, dacă l-a preocupat problema, dacă s-a uitat cum a fost rezolvată

problema în străinătate, căci există o tradiţie, nu inventăm noi roata... Sau e doar invidios

pe acţiunea mea? Şi ne despărţim fără efuziuni, fără sentiment, vorba poetului, ca nişte

adevăraţi străini şi funcţionari. Îmi spusese că harta Bucureştiului vechi, de pe hol (foarte

interesantă şi pe care tare aş vrea să o am şi eu) a fost achiziționtă de la un anticarit.

În drum spre Intr. Argeaua, o tai pe strada pictor Al. Romano, la nr. 21 dau de casa

cu placa memorială a lui Marin Preda, basorelief cu ochelari.

De dimineaţă auzisem la Radio că la Bruxelles s-a recunoscut limba

moldovenească drept limbă oficială. Ce absurditate, iar până la urmă ce gogomănie, însă

oficializată în Europa, mama culturii. Mă gândesc ce păguboşi suntem, ce împiedicaţi la

minte. Şi, în tot acest timp, cu ce credeţi că se ocupă mas-media, dar în speţă: ce probleme

cruciale discută seară de seară prietenul St. T. , cel care îmi promitea „un puternic

sprijin”?

16 oct. 07, marţi. Aseară aştept zadarnic telefon de la ciudatul Cătălin Candidatu.

La prânz, telefon lui Murgeanu, ne vedem la el, plecăm în str. M. Eminescu, colţ cu Aurel

Vlaicu, pentru placa Cellei Delavrancea; aici un restaurant chinezesc, intru, întreb de

patron, apare un Marius, cu putere de decizie; mă recomand, reprezint Uniunea

Scriitorilor, vrem să punem o placă memorială pe faţada acestui imobil unde a locuit până

la moarte marea pianistă şi scriitoare Cella Delavrancea. Şi fără să-i dau timp de îndoieli:

Nu vreţi să ieşim puţin şi să stabilim împreună locul plăcii? Manevra mea reușește. Ieşim,

stabilim, îmi dă numărul lui de telefon. Îi spun lui Murgeanu despre mailul lui Stelian T.,

mă îndeamnă să-i răspund cu fermitate. (Tot mai credem că lucrurile se tranşază pe hârtie,

în scris?). Să nu fim aşa de scorţoşi. I-am spus lui Murgeanu, căruia i-am dat Arheologia



durerii, în colecția Ediţii definitive scoasă de noi la Vinea: aveam impresia că Ion

Caraion scria sub năvala ideilor – dar nu, le moşmondea zile întregi, transcria articolele,

migălea. Spontaneitatea e doar mimată, cultivată. Stilul lui m-a înşelat, e multă muncă

obscură acolo, o perseverenţă pe care n-am bănuit-o.

17 octombrie 07. Alt telefon la policlinica SRI, secretara nu ştie despre

demersurile mele, o s-o întrebe pe cealaltă. (În loc s-o întrebe pe şefă...) Dau câteva alte

telefoane, nu mi se răspunde. Iar telefon lui Zaharescu, pentru placa lui Pandrea; mă

fierbe: nu l-a găsit pe celălalt, i-a lăsat mesaj, o să-mi telefoneze dacă va avea ceva pentru

mine. Eu: Am făcut placa. El: De ce aţi comandat-o înainte de a avea acordul? Vă

priveşte! Eu: Soţia dvs s-a arătat cooperantă... Până acum n-am avut refuzuri în tot

Bucureștiul...

La telefon cu dna Orha, pentru placa Mihai Ralea. Să se intereseze, i s-a spus că îi

va reveni obligaţia de întreţinere a casei etc. Vrea să se asigure, însă nu de la USR, pe care

de altfel nu o recunoaşte ca instituţie (?). Nu vrea să-i spun eu, nici să se convingă

întrebând la telefonul pe care i-l dau eu. În fapt, vrea în scris de la USR că nu-i revine

nicio obligaţie.

Trec pe la Chifu, care zâmbeşte trist şi mă trimite la Istrate, unde confecţionăm

ţidula pentru cazul Ralea. Căci e omul sub vremi...

Telefon la piteşteanul Neagoe, pentru Paul Zarifopol, din nou mă amână. Nu e de

acord, dar să mai vorbim... Telefon pentru Dragoş Vrânceanu, administratorul spune că a

vorbit cu vicele, dar nimeni nu cunoaşte poetul. Să vin la bloc, să discut cu... Azi n-am

apucat să merg.

. Teatrul Nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1944)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Anul 1944 începe cu un spectacol al Teatrului Naţional din Craiova. La 3 ianuarie

s-a reprezentat piesa Ginerele domnului prefect, comedie localizată de Paul Gusti1.

Detalii despre acest spectacol avem din raportul profesorului V. Popilian către

Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii pe luna februarie 1944: ,,Anul teatral 1944 a fost

deschis în oraşul nostru de Trupa Teatrului Naţional Craiova, care a promis că va vizita

oraşele Olteniei cel puţin o dată pe lună. La 3 ianuarie, această trupă a jucat ,,Ginerile

domnului prefect”; pe program vedem scris că este o localizare de P. Gusty, fără a indica

după ce autor. După cât ne amintim, sunt doi francezi care au colaborat la naşterea ei:

Achard şi Becher. O simplă curiozitate ne-a făcut să ne întrebăm dacă dl. Gusty a făcut

localizarea acestei piese ,,pentru Oltenia” (fiindcă auzim că este vorba de dl. prefect de

Craiova), sau artiştii craioveni au relocalizat-o. Piesa este o comedie uşoară, ridiculizând

anumite atitudini ce-şi ia un prefect de provincie. Dl. Remus Comăneanu a interpretat

rolul prefectului Dumitraşcu, ajutat fiind de fizicul său burghez bine hrănit, aşa cum îi stă

bine unui prefect. În rolul Elenei, soţia prefectului, a apărut d-na M. Păcuraru, care s-a

achitat destul de bine. Plin de voiciune, dl. Mărgineanu în rolul lui Câmpeanu (nu ştiu de

ce nu-i vedem fotografia pe program deşi are un rol destul de important). Getta

Tudorache în rolul Nataliei prea rece (actul 1), părea un manechin care se mişcă când îl

tragi de aţă. Dl. Balaban am vrea să-l auzim vorbind mai vocalizat, nu printre dinţi, cu

1 Romanaţul nr. 1-4/1-15 ianuarie 1944.



gura închisă. D-ra Felicia Stănescu pare a se repeta în mişcări, atitudini şi vorbire, în

toate rolurile ce-i sunt încredinţate. Încasări: 71 500 lei; cheltuieli 22 872 lei; netto 48

628 lei2”.

Joi 13 ianuarie era programat spectacolul Teatrului Gioconda cu Gioconditta3,

pretext muzical în două acte şi 20 de tablouri de Nicuşor Constantinescu şi Ion Vasilescu.

Din trupă făceau parte: Ion Vasilescu, Maria Tănase, Vasilichia Silly Popescu, Niculescu

Buzău, Virginica Romanovschi, Gică Petrescu ş.a. iar orchestra era compusă din: Jean

Ionescu, Sergiu Malagamba, Apostol Dumitru, Gh. Ipsilante, Mihai Ipsilante, Goretzky

Franco, Zimmer Simion, Daicu Dumitru. Un cronicar anonim de la ziarul local consideră

că a fost un spectacol reuşit: ,,Un spectacol reuşit a fost dat de vestitul ansamblu al

Teatrului Ion Vasilescu cu Gioconditta. Pe un pretext muzical, a fost oferit publicului

caracalean tot ceea ce nu se vede în fiecare zi: femei frumoase, artiste şi artişti bine

cunoscuţi, toalete luxoase, muzici antrenante, humor etc. Au fost mult admirate decorurile

iar noi scoatem în relief talentul şi priceperea d-lui G. Mihăescu, regizorul acestei trupe,

care pe o scenă mică, fără spaţiu şi cam incomodă a reuşit să monteze toate decorurile şi

să dea iluzia că spectacolul se desfăşoară pe o scenă modernă, turnantă4”. În context, se

aminteşte şi despre două ,,spectacole” care au avut loc probabil tot la începutul lunii

ianuarie: primul, ,,Jora”5, considerat ,,un trasformist de bâlci care toată viaţa a jucat prin

berării, umblând cu farfuria, a plecat în turneu profitând de teatromani şi indulgenţa

publicului din provincie”. Al doilea- ,,Maestrul Khing”6, considerat ,,prea bătrân pentru

a mai putea executa numere tari, s-a mulţumit să profite şi el de aceeaşi indulgenţă a

publicului”.

La Liceul Ioniţă Asan era programată pentru data de 20 ianuarie 1944 comedia

muzicală Într-un ceas bun, cu Teatrul Cărăbuş. Despre acest spectacol, presa locală a

scris că ,,[...] Şi la această comedie muzicală ca şi la Gioconditta publicul a venit pur şi

simplu pentru a se amuza. Pretenţiuni de artă nu se poate avea la aceste spectacole cari

sunt spumoase, uşoare şi de la care odată plecat, le-ai şi uitat7”.Vasile Popilian în

raportul său, referindu-se la acest spectacol, nota: ,,La 20 ianuarie s-a jucat ,,Într-un ceas

bun” de trupa Vasilache, cu aceiaşi artişti cunoscuţi din turneurile anterioare, despre

care ne-am spus părerea. Autorul spune că este o comedie muzicală dar, drept să spunem,

am auzit prea puţină muzică şi încă şi aceea slabă, puţin atractivă. Caracteristica acestui

spectacol cu vorbele spuse de Tanţi Căpăţână într-o replică: concepută de cerebelul mic.

2 S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 36/1943, fila 8


4 ,,În loc de cronică dramatică”, în Romanaţul nr. 5-6/1 februarie 1944; din raportul lui V. Popilian

referitor la acest spectacol aflăm: ,,La 15 ianuarie s-a jucat ,,Gioconditta” de trupa I. Vasilescu, cu aceeaşi distribuţie ca şi în Bucureşti, minus Maria Tănase. Acest spectacol este la acelaşi nivel cu ,,Gioconda iubeşte” dar inferior lui ,,Gioconda Palace”. Subiectul piesei, o nuvelă cu descrieri interesante şi glumeţe. Mulţi spectatori au regretat absenţa Mariei Tănase; înlocuirea ce s-a făcut nu a egalat vocea caldă, jocul de scenă şi toaletele frumoase ale ,,bolnavei” cu certificat medical. Ne-a plăcut arta coregrafică a doamnei Victoria Medeea [...]”; a fost aplaudată Miţa Giocondista care ar putea ajunge o bună artistă a teatrului revuistic; în ascendenţă Puiu Şerbu. Turneul a fost condus de Gh. Mihăescu în lipsa lui I. Vasilescu. S-au încasat 194 450 lei, cheltuieli 55 033, netto 139 417 lei.

5 Despre spectacolul oferit de Jora la 6 ianuarie 1944, V. Popilian nota în raportul său: ,,La 6 ianuarie,

pe aceeaşi scenă pe care au apărut artiştii de mâna întâi ai teatrului românesc, a apărut transformistul Jora, căruia i-am verificat autorizaţia emisă de Direcţia Teatrelor şi am găsit-o în legalitate. A fost un spectacol de bâlci de care se minunează ţăranii din mahalalele oraşului. Puţin mai interesantă a fost imitaţia marilor dirijori de orchestre pe care ni i-a arătat cu masca lor şi cu ticurile lor. Încasări: 35 700 lei; cheltuieli 17 354; netto 18 346”.

6 Din raportul lui V. Popilian reţinem: ,,La 16 ianuarie, indianul King a dat două reprezentaţii

satisfăcătoare iar din reţeta realizată a dat Crucii Roşii 11 000 lei. Pare niţel îmbătrânit şi nu mai jonglează pe scenă cu aceeaşi uşurinţă ca altădată. Mai interesantă a fost starea cataleptică pe care ne-a arătat-o, celelalte exhibiţiuni fiind învechite şi puţin interesante. Încasări 80 100; cheltuieli 42 670; netto 37 430 lei”.

7 Romanaţul nr. 5-6/1 februarie 1944



În general vorbind, o eclipsă domină spiritele autorilor dramatici de azi, care ne dau

lucrări slabe. Oricât de talentaţi ar fi nişte artişti, nu pot reliefa o comedie congenital

debilă. Remarcăm jocul bun al d-lui Titi Botez; plăcută Tanţi Căpăţână în rolul ,,Buflei”,

numele corespunzând cu fizicul ei; elegantă Veve Cigalia; Lulu Savu vorbea slab şi rece;

Nae Roman mai bâlbâit decât trebuia; bine Bombonica Roman; mulţumitor Dinu

Gherasia. Dl. Vasilache cu aceleaşi gesturi cunoscute din alte reviste iar Elena Burmaz îşi

menţine vioiciunea teatrală care place multora. Încasări: 180 300; cheltuieli 61 834; netto

118 466 lei8”.

La 22 şi 23 ianuarie 1944, elevii clasei a V-a a liceului din localitate dau o serbare

şi joacă piesa Domnul Notar de Octavian Goga. Piesa avea un puternic mesaj naţional şi

se mai jucase la Caracal la sfârşitul anului 1915 cu ocazia candidaturii lui Octavian Goga

la un post de deputat în judeţul Romanaţi9.

În acelaşi loc- probabil din cauza faptului că Teatrul Naţional nu putea fi încălzit-

trupa Teatrului Naţional din Craiova joacă la 26 ianuarie 1944 spectacolul Fecioara

Rătăcită, de Bataille10

. Spectacolul a fost reuşit, presa consemnând: ,,Un spectacol care

ne-a reţinut atenţia a fost cel dat de ansamblul Teatrului Naţional din Craiova cu drama

,,Fecioara rătăcită”, de H. Bataille. Traducere d-ra Gina Petrini. Premiera acestei drame

la Craiova a suscitat interesul publicului intelectual craiovean, dar mai ales al criticilor

teatrali, care au analizat cu severitate punerea în scenă şi jocul artiştilor. Direcţiunea

Teatrului Naţional din Craiova, prin montarea acestei piese, a intenţionat, cred, să

verifice posibilităţile de interpretare ale unei echipe de dramă şi să mai schimbe

repertoriul de comedii. Aceasta este chiar misiunea unui Teatru Naţional, şi pentru

intenţia frumoasă ce a avut, dând posibilitate unor elemente tinere să se releve, noi

felicităm direcţiunea teatrului. Publicul din Caracal, care iubeşte teatrul şi în special

,,Teatrul nostru Naţional” a ţinut să ia parte la acest spectacol într-un număr mare. Este

o dovadă în plus cât era de necesar acest Teatru Naţional al Olteniei, iar pentru

direcţiunea acestui teatru, un imbold de a juca cât mai des la Caracal. Dl. Traian

Ciuculescu, tânărul director de scenă craiovean, a muncit mult ca să scoată un rezultat

onorabil cu echipa de artişti ce-i avea la dispoziţie. Dl. Costel Rădulescu, unul din artiştii

buni craioveani, în Ducele de Charance, a abuzat prea mult de ... jocul mâinilor şi

răcnete. Ar fi fost mai convingător dacă şi-ar fi interiorizat durerea. Dl. Laurenţiu

Mărgineanu e artist bun, dar rolul avocatului Armaury nu era genul său, astfel că a fost

depăşit de rol. Dl. Nicolae Botez în Abatele a fost admirabil. Un bun artist, care îşi

studiază cu conştiinciozitate rolurile. Dl. George Bulandra în Gaston a făcut o figură

onorabilă, neavând distonanţe în jocul său. D-na Silvia Fulda a fost pentru public o

desfătare. Este o artistă de mare talent, pe umerii căreia s-a sprijinit aproape întreg

spectacolul. Elegantă, însă... prea plinuţă pentru acest rol. D-ra Gina Petrini, în rolul

Dianei, a avut un rol tineresc, frumos nuanţat, cu puternice accente dramatice, o apariţie

diafană, suavă şi elegantă. Îi prevedem o carieră frumoasă şi nu peste mult timp va fi una

dintre artistele de frunte [...]”. Vasile Popilian remarca în raport: ,,[...] Am văzut în presa

Capitalei două dări de seamă amănunţite asupra jocului artiştilor, la care avem puţine de

adăugat. Teatrul lui Bataille, care a făcut o epocă, încă şi azi are admiratori, deşi aduce

în scenă situaţii puţin verosimile şi brutale. Nu uit nici astăzi admiraţia ce am arătat-

când şi eu purtam şapca de elev- când am văzut jucând în ,,La femme nue” pe Tina Barbu,

aşa de repede dispărută din teatru, sau pe Marioara Ventura în ,,La vierge Folle”. Când

8 S.A.N.I.C., fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 36/1943, fila 9.

9 Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 65/iulie 2017.

10 Romanaţul, nr. 1-4/1-15 ianuarie 1944.



ai văzut asemenea talente consacrate, ţi se pare o coborâre al lui Nataille când e jucat de

trupa craioveană. Este o piesă care trece peste puterile lor de interpretare. Îmi însuşesc

judecata aspră dar dreaptă a criticului din Craiova. Adaug despre d-na Stroescu, soţie de

colonel, care are o pronunţie defectuoasă şi pe care nu o mai poţi corecta la vârsta pe

care o are; Costel Rădulescu în Ducele de Charance prea răstit câteodată. Gina Petrini în

Diana, cu voce mică, răguşită, rece; L. Mărgineanu în Armaury este o fire zâmbitoare nu

de interiorizare.Bulandra în Gaston, nebărbierit, iar dacă are barba prea deasă să se

pudreze mai mult. Singura artistă care s-a reliefat a fost Silvia Fuda. Păcat că are o voce

de femeie care fumează şi o siluetă plină.11

”. Piesa a realizat încasări de 72 600 lei,

cheltuieli de 16 000, netto 56 600 lei.

Trupele teatrale îşi anunţau prezenţa şi în oraşul Corabia. Avem informaţii că la 26

ianuarie 1944 era aşteptată o trupă condusă de G. Carussy şi N. Rabega cu piesa

Prezidentul haimanalelor, de Kolo. Agentul teatral local Ilie Stănescu Figaro informa

ministerul că trupa nu a mai venit deşi se făcuseră cheltuieli organizatorice12

.

Uniunea Naţională a foştilor luptători combatanţi ,,Prut şi Volga” a organizat un

turneu prin ţară cu piesa eroică Suprema

Jertfă. A ajuns şi la Caracal la 5 februarie

1944, trupa fiind acompaniată de o orchestră

de jazz.

Din itinerariul trupei Teatrului Nostru,

rezultă că la 4 februarie 1944 urma să se joace

la Caracal piesa Şantaj, în trei acte, de Gino

Capriolo, în traducerea Dinei Cocea13

. Se pare

că nu s-a jucat.

Presa locală aminteşte că la 10

februarie 1944 o trupă a Teatrului Naţional

din Craiova a jucat piesa Doi sergenţi. S-au

remarcat: Nicolae Sireteanu, Ion Lupu,

Constantin Ţăpârdea, Costel Rădulescu, Ovid

Rocoş, Mircea Faria şi Margot Păduraru.

Direcţia de scenă a fost asigurată de Al. Dem.

Dan. Cronicarul anonim (care semnează

,,Dela Galerie”) nota că ,, [...] Am fost cam

sceptic când s-a anunţat acest spectacol.

Piesa se mai jucase la Caracal de vreo patru

sau cinci ori, deci era văzută de pretenţiosul

public din Caracal. Singura noutate ce o

prezenta era distribuţia care avea cap de afiş

pe cunoscutul artist Nicolae Sireteanu, ce nu

jucase încă niciodată la Caracal. O recunosc

acum, reprezentaţia de joi a fost încă un

succes frumos al Naţionalului Craiovean. O

distribuţie cu elemente valoroase şi o direcţie

de scenă pricepută a transformat această

piesă şi a făcut să fie ascultată cu multă

11

S.A.N.I.C., fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 36/1943, f. 9. 12

S.A.N.I.C., fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 25/1944, fila 27 13

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor,dosar 36/1943, fila 291.

Ziarul Romanaţul anunţă piesa ,,Doi

sergenţi”



atenţie chiar de cei care o văzuseră de mai multe ori. De subiectul piesei nu vom vorbi,

fiind prea cunoscut, întreaga piesă fiind un imn închinat onoarei şi camaraderiei

ostăşeşti. D. Nicolae Sireteanu în rolul sergentului Guillome Larrive a fost la înălţimea

reputaţiei sale. Sobru, patetic, emoţionat, a trecut cu uşurinţă prin toate stările sufleteşti

ale eroului, cucerind admiraţia şi aplauzele publicului. Dl. Ion Lupu în rolul sergentului

Robert Leger, a fost un demn partener al colegului său, dl. Sireteanu; a avut elan, căldură

şi tinereţe. Dl. Constantin Ţăpârdea în rolul adjutantului Valmore, ne-a arătat că este un

actor cu reale posibilităţi de interpretare. Deşi rolul de intrigant nu era simpatic, totuşi

s-a impus atenţiei prin jocul său. Dl. Costel Rădulescu în rolul necunoscutului, ne-a arătat

încă o faţă a talentului său. Plin de o nobilă prestanţă, a scos toate efectele posibile din

acest rol. Dl. Ovid Rocoş, vechi societar al Naţionalului, în rolul caporalului Valentin, a

fost unul din principalii făuritori ai succesului acestei piese. Cu un humor plin de

naturaleţe, cu un joc de scenă şi o mimică expresivă, a arătat tinerilor săi colegi cum se

lucrează un rol şi ce pot încă ,,bătrânii” din vechea gardă a Naţionalului. Dl. Mircea

Farla în rolul tânărului aspirant de marină a fost bine. În alte roluri episodice, însă

fiecare scoţând maximum de efecte, şi toţi în notă, următorii: d-na Alexandra Balaban,

d-ra Angela Stătescu, d-nii George Bulandra, Const. Botez, Const. Nădejde etc.

Special am lăsat la urmă pe d-na Margot Păcuraru care în rolul Sophiei a avut o

creaţie admirabilă. Veche societară, îndeajuns de cunoscută, d-na Păcuraru prin jocul

său dramatic a înduioşat şi emoţionat publicul. Alături de admirabilul său partener, dl.

Sireteanu, în marea scenă a actului 2, domnia-sa prin emotivitatea şi accentele sale

tragice a scos lacrimi în ochii publicului feminin.

Foarte bună direcţia de scenă a d-lui Al. Dem. Dan. În general, piesa Doi

sergenţi a plăcut mult publicului iar interpreţii merită toate laudele. Dacă montarea

unora din piesele jucate lasă poate de dorit, aceasta este numai din cauza scenei de la

Amfiteatru care este prea mică. Când se va putea juca la Teatrul Comunal, atunci vom

putea admira, la reprezentaţiile ansamblului Craiovean, pe lângă pese bune şi montări

mai fastuoase cu decoruri şi recuzită nouă.

Încet-încet, publicul nostru se obişnuieşte cu o stagiune quasi-regulată a

Naţionalului Craiovean şi învaţă să cunoască, preţuiască şi să sprijine munca ce se

depune de către direcţiunea de artişti a Teatrului Naţional al Olteniei”14

. Din raportul lui

Popilian reţinem: ,,La 10 februarie a.c. trupa teatrului din Craiova a reprezentat în

matineu şi seara, vechea şi cunoscuta piesă a lui Rotti ,,Doi sergenţi”, care a mai fost

jucată în turneul de acum un an al d-lor Ciprian şi Antonescu. Matineul şcolar s-a

bucurat de o mare afluenţă iar seara, deşi nu toate locurile erau ocupate, totuşi sala era

destul de populată. Artiştii craioveni, interpreţi ai acestei piese, erau cunoscuţi publicului

spectator din alte turneuri anterioare; acum au avut în plus pe dl. Sireteanu care nu mai

fusese văzut de mult jucând. D-sa a interpretat pe sergentul Guillome Larrive iar dl. Lupu

pe sergentul Rogert. Ambii s-au achitat destul de bine de rolurile încredinţate, ajutaţi fiind

de un fizic masiv şi de voci puternice, câteodată chiar tunătoare. Relevăm iarăşi cu elogii

pe dl. Ovidiu Rocoş în rolul caporalului Valenlin, care a fost des aplaudat. În fruntea

acestei distribuţii trebuie să cităm jocul plin de simţire al d-nei Margot Păcuraru, care

prin simţirea şi lacrimile d-sale a reuşit să stoarcă lacrimi de la mulţi spectatori. Ceilalţi

artişti, bine puşi la punct de dl. Al. Dan, regizorul acestei piese. După cum am mai spus

într-o altă dare de seamă, piesa având un fond moral, întreţesută de înalte şi nobile

sentimente omeneşti, a plăcut şi a fost aplaudată. Încasări: 111 535 lei; cheltuieli: 17 816

14

Romanaţul, nr. 7-8/12 februarie 1944.



lei; netto: 93 719 lei15

”. La finalul raportului său, V. Popilian atrage atenţia asupra unei

practici păguboase pentru actorii craioveni: ,,Această trupă obişnuieşte să-şi vândă

spectacolul agenţiei teatrale pe o sumă oarecare;

în cazul de faţă a fost vândut pe 50 000 lei. Acest

fapt îi dezavantajează din punct de vedere

material; veniturile fiind de 93 719 lei netto,

conform legii, agentul teatral trebuie să ia 9370

lei. Acum el a încasat 43 719 lei, ceea ce mi se

pare prea mult pentru un agent teatral. Este o

pagubă vădită pentru direcţiunea teatrului oltean

şi chiar pentru artişti nu e onorabil, dacă este

adevărat ce mi-a spus dl. Oprescu16

, agent

teatral, că le-a mai dat câteva sute de lei în

mână, fără nicio justificare legală. Sunt de

părere să înceteze acest obicei”.

La 13 februarie era programat un turneu

al Teatrului Comedia condus de Grigore Vasiliu

Birlic17

. Trupa pregătise piesele Topaze şi Omul

cu mârţoaga. Nu am şti care dintre acestea s-a

jucat dacă nu ar exista raportul lui V. Popilian:

,,La 13 februarie a.c. a fost jucată comedia

Topaze de Pagnol, în frunte cu dl. Vasiliu Birlic.

Starea sufletească cu care pleci de la această

piesă este o stare de deprimare, arătându-ne

putreziciunea societăţii în care am trăit, şi

Topaze are următoarea replică în actul 2:

,,Într-o societate bine organizată, eu ar trebui

să fiu la puşcărie”. De aci, mulţi pot trage

concluzia că această aşezare socială trebuie

dărâmată şi înlocuită cu una în care nu se

petrec asemenea fapte. Care să fie această

aşezare socială şi politică? Cea de extremă

stângă, pe care noi o repudiem şi de care ne

rugăm să ne ferească Dumnezeu? Mai

adăugăm concluzia ce se trage din felul de

viaţă al lui Topaze: cât timp era un om cinstit,

al datoriei, era un belfer ridicol, de

compătimit; când şi-a schimbat morala, adică

atunci când a devenit imoral, necinstit sau

infractor al legii- a ajuns un om cu o poziţie

socială de invidiat, cu bani mulţi, cu legături

mari în societate şi decorat cu ,,palmele”

academice. Deci, învăţământul ce desprindem:

să imităm pe Topaze în faza a doua a vieţii

sale? Credem că au greşit profesorii şcoalelor

15

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor,dosar 36/1943, f. 10. 16

Ştefan Oprescu, directorul ziarului local Romanaţul. 17

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 36/1943.

Gr. Vasiliu-Birlic

Actorul Ion Talianu văzut de I. Ross



secundare care au dat voie elevilor să vadă această piesă (cazul Craiova). Referindu-mă

la interpretarea piesei, nu ne putem arăta îndestul entuziasmul pentru jocul admirabil al

d-lui Vasiliu Birlic, care a ştut să nuanţeze toate situaţiile prin care a trecut. D-sa este un

fruntaş al scenei şi teatrului românesc. Nu mai puţin elogiem pe d-na Puia Ionescu, pe dl.

Ion Talianu, care şi-au jucat rolurile încredinţate cu multă simţire; aplauzele ce le-au fost

adresate au fost bine meritate. În general, ansamblul cu care a plecat dl. Birlic în turneu a

fost pus la punct ca interpretare, ţinută şi nuanţare. Pe afiş erau însă opt elevi ce trebuiau

să apară în clasa de pe scenă, dar nu au fost aduşi decât trei din ei, ceilalţi au fost luaţi

nişte băieţi de pe stradă care făceau o mină destul de proastă, mai ales că au fost aşezaţi

pe rândul de bănci dinspre public, iar elevii adevăraţi ai lui Topaze, erau în rândul al

doilea, adică în fundul scenei. Repetăm, piesa a fost bine jucată şi a stârnit vii discuţii

prin conţinutul ei. Încasări: 136 600 lei; cheltuieli 37 683 lei; netto 98 917 lei18

”.

Conform itinerariului, spectacolul s-a jucat şi la Slatina pe 15 februarie.

La 19 februarie, Căminul Cultural Judeţean a dat un festival muzical, urmat de

piesa Patima Roşie a lui N. Sorbul, interpretată de funcţionari ai gării Piatra-Olt. ,,A fost

sub nivelul oricărei reprezentaţii teatrale”- nota în raport V. Popilian, care anexa şi

decupaje din ziarul local cuprinzând cronici teatrale.

Trupa lui Ion Vasilescu a jucat la 27 februarie 1944 la Caracal revista ,,Femei,

femei, femei”, considerată de V. Popilian ,,bine închegată de vechiul şi cunoscutul autor

teatral-revuistic N. Constantinescu, care nemaiavând libertatea cuvântului şi scrisului de

altădată, când biciuia sau aducea pe scenă pe oamenii noştri politici, acum s-a repezit să

şarjeze femeia, slăbiciunile şi moravurile ei. Cităm cu laudă pe d-ra Lulu Nicolau şi

Valerica Cevie; dl. Lăzărescu, cu o pronunţie italo-spaniolă, a plăcut. Mai puţin dl. Piu

Mironescu. Plină de haz Jana Doljan în rolul birjarului, potrivit cu silueta şi cu

vocabularul pe care i-l cunoşteam. Am aplaudat pe Virginica Popescu în pledoaria de la

bară, mai ales că roba o prindea de minune. Bine dl. Iordănescu Bruno în rolul

cârciumarului parvenit, arhimilionar, şi Paula Georgescu, soţia sa care cu tot fizicul ei

aşa cum e, a fost degajată şi plină de vervă. Celelalte femei sunt de un nivel mai scăzut în

privinţa jocului, a vocilor, şi a fizicului. Mi se pare că s-au schimbat multe din artistele

care au jucat această revistă pe scena Bucureştiului, în provincie trimiţându-se artiste de

mâna a doua. Nu trebuie să se creadă că provincia se mulţumeşte cu puţin şi slab; este tot

aşa de pretenţioasă şi îşi măsoară aplauzele, ştie cui să le dea şi atât cât trebuie. Deci

direcţiei teatrului Gioconda i-am dori mai puţină dorinţă după monetă şi mai multă râvnă

pentru arta bună şi artiste frumoase. Încasări: 149 900 lei; cheltuieli 55 584 lei; netto 94

316 lei19

”.

Sub titlul ,,Spectacole la Caracal” (pagina 2), în ziarul local20

sunt amintite la 1

martie 1944 următoarele spectacole: iluzionistul Fra Diavolo21

(duminică 12 martie);

Oedip Rege, Avalanşa, Nunta pe datorie sau Muşcata din fereastră, cu Teatrul

Naţional din Craiova (duminică 10 martie); Cerşetori în haine negre22

, de Tudor

Muşatescu, melodramă în trei acte după D’Ennery şi Cormon, (duminică 26 martie);

18

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor,dosar 36/1943. 19

idem 20

Romanaţul nr. 9-10/1 martie 1944. 21

Anunţat de ziarul Romanaţul pentru 3 martie 1944: ,,Un program cu totul nou, cu numere care vor atinge supranaturalul, va transporta publicul în lumea visului şi a fanteziei. Logica şi fizica, ştiinţele pozitive vor fi desfiinţate timp de trei ore pentru a face loc minunilor vechilor fachiri indieni. Toată ştiinţa Yoghinilor şi vechilor brahmani indieni va fi dezvăluită publicului care va rămâne uluit şi încântat” (vezi articolul ,,Mare eveniment artistic- Un spectacol senzaţional de iluzionism, prestidigitaţie şi superhipnoză”, în Romanaţul, nr. 7-8/12 februarie 1944).

22 Spectacolul s-a jucat în sala liceului Ioniţă Asan



Varietăţi mussic-hall cu numere excentrice de la teatre străine, în program şi Colea Răutu

(probabil cu Coşarul, pentru sâmbătă 1 aprilie); duminică 30 aprilie era programat turneul

jubiliar Gh. Timică şi Silvia Dumitrescu, cu concursul d-lui Aurel Atanasescu de la

Teatrul Naţional din Bucureşti, cu piesa ,,Fiul meu, dl. ministru”.

O prezenţă notabilă în judeţul Romanaţi este a scriitorului Al. Lascarov-

Moldovanu care la 22 martie 1944 participă la o şezătoare în comuna Celaru23

, comună

model.

Revine la Caracal la 5 martie 1944 prof. V. Haiduc (,,Fra Diavolo”), o mai veche

cunoştinţă a localnicilor, despre care în ziarul local se menţionează: ,,Este uimitor cum s-a

putut ajunge la atâta perfecţiune a mâinii”24

.

Primăria oraşului comunica printr-o adresă că ,,sala teatrului fiind liberă pentru

ziua de 20 martie a.c. se poate rezerva pentru piesa Strigoii25

”.

În luna aprilie au avut loc mai multe reprezentaţii despre care se scrie în presa

locală26

. La 1 aprilie era programat să ajungă la Caracal turneul trupei conduse de M.

Iordănescu cu program de Music-hall27

, se pare că a fost anulat. La 17 aprilie- după cum

rezultă din cererea şi itinerariul anexat28

- era programat să ajungă la Caracal Victor

Negoescu şi trupa sa formată din 17 actori şi orchestra de 7 persoane. Nu avem

certitudinea că spectacolul

a avut loc. La 20 aprilie s-

a jucat la Caracal Intrigă

şi amor de Schiller cu o

trupă a Teatrului Naţional

din Craiova formată din:

Tanţi Benescu-Munteanu,

Margot Păcuraru, Gina

Petrini, Ovid Rocoş,

Alexandra Balaban, N.

Botez, Petre Ştefănescu,

Manu Nedeianu, Liviu

Doctor, Iulian Popescu-

direcţia de scenă

Chirielevici.

Turneul Teatrului

Mic condus de Eugenia

Zaharia, cu piesa

Secretul, ocoleşte

Caracalul, jucând totuşi la

Slatina la 27 aprilie

194429

. La fel turneul

23

,,O oră de vorbă cu dl. Lascarov-Moldovanu”, în ziarul Romanaţul, nr. 15-16/15 aprilie 1944, p. 3. 24

Romanaţul, nr. 7-8/12 februarie 1944. 25

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 8/1944, fila 232 26

Romanaţul, nr. 17-20/1-15 mai 1944, rubrica ,,Cronică teatrală”. 27

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 8/1944, fila 44. 28

Idem, fila 63 29

Idem, fila 73

Primăria oraşului Caracal anunţă că a reţinut sala

Teatrului Naţional la 30 aprilie 1944 pentru piesa ,,Fiul

meu, domnul ministru”



Vlădoianu cu Teatrul Alhambra şi piesa Steaua fără nume30

, nu ajunge la Caracal ci doar

la Slatina pe 24 aprilie. Trupa era compusă din: Nora Piacentini, Marcel Anghe-lescu,

Radu Beligan, Maria Mohor, Nineta Gusti, Vasile Brezeanu, Nicolae Toma-zoglu,

Basmagian Jirair şi Mircea Şeptilici.

Sala Teatrului Naţional fusese rezervată la 30 aprilie 1944 pentru spectacolul

trupei lui G. Timică cu piesa Fiul meu, domnul ministru, de A. Mirabeau. Acest turneu

era prilejuit de jubileul de 30 de ani de carieră artistică ai lui Timică.

La 4 mai 1944 s-a jucat comedia lui C. Colonaş Nuntă pe datorie, o ,,comedie

bună ironizând viaţa de provincie şi dorinţa de parvenire31

”. S-au remarcat: Ovid Rocoş,

Iulian Popescu, Manu Nedeianu şi Petre Ştefănescu. Despre jocul actorilor, cronicarul

ziarului local nota: ,,Dl. Ovid Rocoş în Tache Blându şi-a trăit rolul şi a jucat cu tot

sufletul; a fost pe rând: funcţionarul umil dar cinstit, soţul terorizat de soţie, tatăl

sacrificat pentru copilul său etc. Dl. Iulian Popescu în Guţă a fost admirabil. Mască,

ticuri, ţinută, omenescul rolului,

joc de scenă etc. Dl, Manu

Nedeianu în rolul camerierului

Ion, a fost delicios. A fost nota

veselă care a descreţit frunţile şi

a adus buna dispoziţie. Corect dl.

Petre Ştefănescu în rolul

primarului32

”.

Din itinerariul trupei,

rezultă că la 4 sau 6 mai, fraţii

Stroe programaseră la Caracal o

reprezentaţie cu fantezia muzicală

Miraj33

.

Despre spectacolele lunii

mai, suntem informaţi din presa

locală că la 9 mai are loc turneul

Teatrului Nostru cu Dina Cocea

şi Fory Etterle cu spectacolul

Călătoria cea mare. Primăria

comunica printr-o adresă34

că s-a rezervat sala Teatrului Naţional pentru această dată.

La 12 mai era programată piesa Ţuşca a teatrului Colorado condus de Sereda

Sorbul35

. Pe 31 mai, spectacolul urma să ajungă la Slatina.

Marţi 30 mai era programat turneul Teatrului Mic cu piesa Secretul, de Ed.

Bourdot, având în rolurile principale pe Eugenia Zaharia şi Petru Nove. În celelalte roluri

au evoluat: Giulia Ştefania Enăceanu, Elena Ionescu Peleş, Virginia Veber, Geo Maican,

Emil Giuan, Gheorghe Gaftoiu şi C-tin Anghelovici. Nu ştim cum s-au desfăşurat exact

lucrurile, însă în itinerariul înaintat ministerului, Caracalul era programat la 4 iunie36

. Tot

30

Autorul piesei, Mihail Sebastian, fiind afectat de legile rasiale nu a semnat piesa. Aceasta apare ca fiind scrisă de Victor Mincu. Singurul cronicar dramatic care şi-a dat seama că este opera lui Sebastian a fost N. Carandino.

31 Romanaţul, nr. 17-20/1-15 mai 1944

32 idem

33 S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 8/1944, fila 100.




La 9 mai 1944, Teatrul Comunal era rezervat

pentru piesa ,,Călătoria cea mare”



pentru 30 mai, în itinerariul turneului Teatrului Gioconda figurează Caracalul cu pretextul

muzical Răpirea Giocondei37

.

În cursul lunii iunie a avut loc un nou turneu al Teatrului Naţional din Craiova cu

piesa Dragoste dincolo de mormânt, care s-a reprezentat la 3 şi 4 iunie 1944. Era o

comedie romantică în trei acte38

.

În raportul lui V. Popilian înaintat Direcţiei Teatrelor în luna iunie, acesta, după ce

s-a conformat ordinelor primite verificând orchestrele şi lăutarii care cântau pe la

cârciumile din Caracal nota: ,,Este drept că rapoartele mele de pe luna martie, aprilie şi

mai a.c. lipsesc, dar aceasta nu din vina mea, ci din a împrejurărilor: o concentrare

neaşteptată şi nedorită m-a luat de la îndeletnicirile mele profesionale şi m-a dat armatei

începând cu data de 21 martie şi până la jumătatea lunii mai 1944. Notaţiunile mele

pentru raportul de pe luna martie aşteptau numai redactarea pentru a vă fi înaintate, dar

în acest timp eu fiind îmbrăcat militar au intervenit bombardamentele aeriene iar soţia

mea a trimis într-o comună rurală o parte din bagajul modestei mele căsnicii şi prin

urmare şi ceea ce conţine biroul meu personal. Nu e mai puţin adevărat că în cursul lunii

aprilie şi mai turneele teatrale au fost aproape inexistente din motive cunoscute de dvs.

Conform ordinelor primite, după desconcentrarea mea m-am deplasat la diferite localuri

care aveau orchestre spre a controla dacă au autorizaţia cerută de lege atât localul cât şi

muzicanţii. Am găsit pe dl. Gh. Pribeagu, refugiat din oraşul Bălţi care avea autorizaţia

emisă pe anul în curs de la Administraţia Financiară Bălţi dar orchestra adunată din

instrumentişti nu posedau [sic!] carnete nici recipisele de plată pentru Casa de Pensiuni.

Le-am dat un termen de şapte zile, după care fiind găsiţi iarăşi în neregulă, i-am oprit de

a mai cânta. Am găsit localul d-lui Ion R. Ana (,,Golanu”) cu orchestra de adunătură în

neregulă şi localul şi orchestranţii. Am obligat pe proprietar să-şi angajeze orchestra cu

acte în regulă. Mi-a promis că se va conforma: s-a ţinut numai de vorbă privind localul

d-sale, însă nu şi orchestra. Am sesizat poliţia pentru a lua măsurile legale. Localul d-lui

Ion Banciu de asemenea nu avea autorizaţie, pe care însă el şi-a scos-o atât el cât şi

pentru o parte din muzicanţi care sunt o familie a şefului orchestrei. Celelalte localuri (M.

Făget, T. Buţănescu, A. Antonescu) posedă acte legale de mai mulţi ani înainte. De altfel

cu mulţi instrumentişti eu am dese discuţiuni; ei îmi spun că sunt şomeuri, muritori de

foame, că nu mai câştigă nici pentru pâinea zilnică, de aceea sunt în urmă cu plata la

Casa de Pensii, deci sunt rugat să-i las să cânte pentru a face rost de bani să-şi plătească

taxele. Desigur, eu nu le-am admis aceasta, dar sunt informat că merg pe la diferite

cârciumi periferice unde cântă în schimbul bacşişului ce primesc de la clienţii localului.

Am atras atenţia poliţiei locale care mi se pare că nu dă tot concursul ce l-ar datora şi

lasă multă toleranţă sau se face că nu observă aceste ilegalităţi.

Trec acum la cronica teatrală pe luna iunie 1944.

În cursul acestei luni au fost patru spectacole. La 15 iunie Dragoste dincolo de

mormânt, comedie romantică de Allan Langhton Martin, prezentată de trupa teatrului

naţional din Craiova sub direcţia de scenă a d-lui Traian Ciuculescu. Interpreţii se

străduiesc şi reuşesc în mare parte să dea viaţă personajelor, prezentându-ni-i în reala lor

lumină. Domnişoara Febronia Stănescu, în dublul rol, reuşeşte să ne înfăţişeze pe Kathlen

şi totodată mica ei iubire. Pe Moonyean, fantoma ce urmăreşte mereu vechea ei dragoste,

o redă însă cu mai puţin entuziasm. Totuşi, d-sa este o artistă bună, care-şi înţelege rolul

ce-l joacă. John Cortoret, omul a cărui dragoste dăinuieşte şi după 50 de ani de la

moartea iubitei, cu aceeaşi intensitate, este interpretat de Nicolae Botez, la fel de

37

S.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 8/1944, fila 110. 38

Romanaţul, nr. 21-22/1 iunie 1944, p. 3.



mulţumitor. Popa Mijea ne apare simpatic; celelalte personaje în roluri prea scurte

pentru a-şi evidenţia talentul. Muzica de scenă acompaniază piesa până aproape de

sfârşit, dând o notă de melancolie cum era şi firesc pentru această piesă, a fost susţinută

de dl. R. Rădescu binişor la un pian invalid şi puţin dezacordat. Decorurile, ceea ce nu se

întâmplă prea des la teatrul nostru, de data aceasta dă prilej spectatorului să se simtă

într-adevăr într-o grădină, undeva departe în Anglia. Încasări 88 650 lei; cheltuieli 9 227

lei; netto 79 423 lei.

La 18 iunie a.c. s-a reprezentat piesa Institutorii, jucată de trupa refugiată de la

teatrul din Odessa în frunte cu dl. Pepe Georgescu. Această piesă, jucată pe vremuri de

Teatrul Naţional din Bucureşti cu artişti care au trecut în antologia artei dramatice

româneşti, a plăcut prin conţinutul ei şi prin jocul de scenă bine pus la punct. Cam

sărăcăcios decorul. Nu posed programul cu distribuţia rolurilor, deci nu pot face o

apreciere asupra jocului de scenă al fiecărui interpret. Am verificat autorizaţia emisă de

dvs. pe care am găsit-o în următoarea menţiune: ,,Stabiliţi la Roşiorii de Vede. Această

trupă are voie a juca în judeţele limitrofe jud. Teleorman”. Mi-au comunicat că din acest

oraş vor merge şi în oraşul Corabia spre a juca. Încasări: 49 850 lei; cheltuieli: 13 232

lei; netto 36 618 lei.

La 22 iunie a.c. aceeaşi trupă a jucat piesa Şarlatanul care s-a mai reprezentat

anul trecut pe această scenă. Fiind reţinut de boală în casă nu am mers la acest spectacol.

Redau situaţia financiară după cum mi-a prezentat-o agenţia teatrală locală. Încasări

44 150 lei; cheltuieli 12 267 lei; netto 31 883 lei.

La 25 iunie aceeaşi trupă ne-a prezentat comedia Goguţă, jucată pe alte scene din

Bucureşti cu titlul Nu mai mint. O comedie uşoară care încântă câteva clipe, dar îndată

ce cortina cade, zboară întreg conţinutul ei. A fost jucată destul de bine; se relevează dl.

Pepe Georgescu care izbuteşte să redea un soţ iubitor, dornic din cale afară de copii (fapt

ce alcătuieşte intriga comediei) dar totodată din cale afară de orgolios. Soţia sa, d-ra

Mimi Georgescu, interpretează binişor o soţie capricioasă dar care nu se gândeşte să ia

lucrurile în serios. Trăsura ce o caracterizează şi o înglobează în marea masă a femeilor

este minciuna. Dl. Victor Handoca ne redă pe Jimy, prietenul nedespărţit al casei, şi cu

jocul său destul de bun, reuşeşte să dea mult haz piesei. Soţia sa Maggi- d-na

Mihăileascu- joacă satisfăcător. În general, artiştii reuşesc să redea ceea ce autorul

piesei a intenţionat. Încasări: 50 600 lei; cheltuieli: 12 980 lei; netto: 37 620 lei.

Îmi permit a vă aduce la cunoştinţă abuzul ce se face cu locurile zise oficiale.

Există o lojă a primăriei şi pe drept cuvânt, teatrul fiind proprietatea comunei. Pe lângă

aceasta însă, se află fără plată o lojă a poliţiei oraşului, o altă lojă a Parchetului şi

Tribunalului, plus alte locuri de rezervat conform deciziei Direcţiei Teatrelor şi

Ministerului de Finanţe, căruia iarăşi îi este oprită o lojă. Prin urmare, patru loje nu mai

sunt plătite, ceea ce nu corespunde deciziunii dvs.

V-am adus aceasta la cunoştinţă spre a lua măsurile legale39

”.

Acest raport amănunţit era însoţit de ,,un plan al teatrului oraşului Caracal40

cu

completările cerute de dvs. şi un plan al Cinematografului Apollo cu dimensiunile notate

pe el. În afara acestor săli de spectacole, mai există sala Amfiteatrului Liceului Ioniţă

39

S.A.N.I.C., fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 36/1943, filele 21-22 40

Teatrul comunal era situat pe str. Filipescu, nr. 2, avea 138 locuri la parter, două rânduri de loji (15 jos, 12 sus, plus balconul de la galerie) cu 100 de locuri, era iluminat electric şi avea încălzire centrală, 4 cabine, fără instalaţii sanitare. Ca decoruri avea: o pădure, o piaţă şi un salon. Se închiria cu 1000 lei pe seară. Cinematograful Apollo era pe str. Carol I, nr. 29, proprietari succesorii lui Iorgu Petrescu, concesionat lui Terentie Dobrescu, avea 169 locuri la parter şi 20 locuri la balcon; încălzirea se făcea cu sobe şi avea lumină electrică.



Asan care însă în prezent este rechiziţionată cu întreg localul, de Spitalul de răniţi Z.I.

454”.

O serbare şcolară organizată de elevele Şcolii Profesionale din Caracal,conduse de

Georgeta Popa, a avut loc la Teatrul Naţional la 2 iulie 194441

. În program au figurat:

coruri, recitări, sceneta ,,Leac pentru trai bun”, dansuri naţionale, gimnastică ritmică.

S-a remarcat eleva Istrate cu poezia ,,Furtuna”, de Zaharia Bârsan. Cronicarul local

adăuga: ,,Programul a fost difuzat în sală printr-un program de radio special, transmis de

eleva Dumitrescu Georgeta”. Acelaşi program a fost prezentat răniţilor din Spitalul 454

Zonă Interioară; s-au strâns 12 409 lei, donaţi Crucii Roşii pentru hrana răniţilor.

Note sumare din ziarul local informează că la 8 iulie 1944 a avut loc la Caracal un

festival artistic muzical. S-a prezentat drama O poveste adevărată, de D. Ionescu-Morel

şi pretextul muzical Bonsoir Caracal de Mircea Popescu. S-au remarcat: Coca Gheorghiu

(vedeta trupei) şi Virgil Prica. Radu Şerban a distrat publicul cu numeroase şlagăre.

La 17 iulie 1944, orele 18.00, a avut loc la Teatrul Naţional o şezătoare cu

concursul răniţilor convalescenţi din Spitalul Militar 454 Zonă Interioară al Crucii Roşii

din Caracal, aflat sub comanda lt. col. T. Ionescu42

. Şezătoarea s-a deschis cu imnul

,,Trăiască Regele”, interpretat de corul răniţilor, apoi s-a citit poezia ,,Chiot către neamul

meu”, de Vasile Militaru. În program au mai figurat: cor, recitări, scenete comice iar la

final un cor al refugiaţilor din Rădăuţi, condus de dl. Budnariu jr.

Acelaşi ziar43

face referire la

concertul pianistului Stanislav Wislocki

fără a preciza data la care a avut loc.

Cronicarul anonim remarcă: ,,În

programul concertului d-lui Wislocki

de la Caracal, observăm cu multă

bucurie numeroase compoziţii ale lui

Chopin şi sperăm că afară de cele

indicate în program vom mai auzi şi

altele de acelaşi compozitor, executate

de compatriotul lui”. În raportul lui V.

Popilian pe luna iulie se precizează data

acestui concert: 9 iulie 1944, cu

precizarea că pianistul polonez era

refugiat în Caracal ,,încă de acum

patru ani”. Acesta ,,a cântat bucăţi

clasice de Mozart, Beethowen, Chopin,

precum şi o compoziţie proprie, făcută

în acest refugiu, scrisă pe poezii de

Minulescu şi Eminescu. Nu am observat

o deosebită virtuozitate de pianist ci un

obişnuit mânuitor al clapelor pianului

cu o uşoară interpretare de a reliefa

anumite pasagii sau nuanţe, lucru

41

Romanaţul, nr. 37-30/15 iulie-1 august 1944. 42

Romanaţul, nr. 23-26/15 iunie-1 iulie 1944, p. 3, ,,Ştiri diverse”. 43

idem

Marieta Sadova



obişnuit unui absolvent de conservator. A avut nenorocul de a folosi un pian al teatrului,

neacordat şi invalid de un picior, ceea ce făcea o impresie neplăcută. Încasări: 39 000 lei;

cheltuieli 7 408 lei; netto: 31 592 lei44

”.

La 18 iulie, Teatrul Naţional din Bucureşti este prezent la Caracal45

cu spectacolul

Scrisori de dragoste. Cronicarul anonim al gazetei califică piesa drept ,,o comedie slabă

dar care trăieşte şi place numai datorită interpretării”, deşi în distribuţie au figurat:

Migry Avram Nicolau, Marieta Sadova, Emil Botta şi I. Ulmeni. Vasile Popilian

precizează în raport că ,,artiştii Teatrului Naţional din Bucureşti erau refugiaţi la

Bumbeşti-Gorj”, desigur din cauza evenimentelor. Între cei consacraţi, enumeră pe Al.

Critico (,,un maestru desăvârşit al scenei care ne-a transmis şi nouă interiorizarea

personajului Alberto-Gini Doria”), Marieta Sadova (,,deşi a avut un rol în care nu a putut

să-şi reliefeze toate resursele d-sale teatrale”), I. Ulmeni, Motoc, Botta. Dar artista care a

dominat acest spectacol a fost d-ra Migry Nicolau, care ,,deşi tânără, este identificată cu

scena şi cu rolul ce

interpretează. Cred că nu

greşesc dacă spun că va fi

una dintre marile noastre

artiste dramatice, mândrie a

scenei româneşti. A nuanţat

fiecare moment din replicile

ce dădea d-lui Critico,

alunecând magistral de la o

stare sufletească la alta”.

Despre piesă afirmă că ,,deşi

după titlu ar părea o piesă

uşoară, cere însă auditorului

o deosebită atenţiune, pentru

a urmări şi a prinde sensul;

analizează subtile stări

sufleteşti iar d-na Nicolau,

prin jocul de scenă degajat şi

adecvat fiecărui moment

sufletesc, cu o dicţiune clară,

merită toată lauda şi

felicitările noastre. Anumite

atitudini ale d-sale se

pretează şi pentru filmare

cinematografică, şi cred că

ar face bine să-şi valorifice şi

această latură a talentului

d-sale. A fost o seară de teatru superior cu artişti superiori. Încasări: 100 030 lei;

cheltuieli: 16 680 lei; netto: 83 350 lei46

”.

Cronicarul ziarului local mai nota : ,,La 8 iulie a fost un festival artistico-muzical

dat de un grup de tineri diletanţi, în beneficiul Societăţii ,,Principele Mircea”. S-a

prezentat piesa ,,O poveste adevărată”, de D. Ionescu Morel şi pretextul muzical

44

S.A.N.I.C. , fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 36/1943, fila 30 45

Romanaţul, nr. 27-30/15 iulie-1 august 1944, p. 4, rubrica ,,Artistice”. 46

S.A.N.I.C. , fond Ministerul Culturii şi Cultelor, dosar 36/1943, fila 30

Afişul spectacolului ,,Caracalul pe faţă. Revistă bufă

de spirit fin şi tăios”, cu Virgil Prica.



,,Bonsoir Caracal”, de Mircea Popescu”. S-au remarcat: Coca Gheorghiu, Virgil Prica,

Beatrice Biega (,,o tânără talentată, plină de nervi”), Stela Dumitrescu, Maria Istrate, Nae

Măţulescu, O. Petrulian, Mircea Florescu, Pekă, Jean Firoiu, Mircea Popescu, Ticu

Gheorghiu şi jazz-ul ,,Excentric” cu pianistul Radu Şerban, care ,,a distrat publicul cu

numeroase şlagăre”.

Tot ziarul local Romanaţul informează la 23 iulie 1944 despre un alt festival

muzical cu Coca Gheorghiu şi Virgil Prica. Se urmărea strângerea de fonduri pentru

ridicarea unei troiţe în memoria eroilor neamului. În program a figurat drama Se face ziuă,

de Zaharia Bârsan47

în partea I, iar în partea a doua ,,Au revoir Caracal”, în 20 de

tablouri, de Mircea Popescu48

şi dr. Emil Borş, cu concursul jazzului ,,Excentric”.

Vasile Popilian în raportul său mai aminteşte reprezentaţia Teatrului Naţional din

Craiova din 28 iulie cu piesa ,,Ah, soacrele”, farsă în trei acte, localizare după Ovid

Rocoş. Trupa craioveană se deplasa cu maşina proprie aducând şi decorurile ,,frumoase şi

bine întreţinute”. Raportul precedent în care vorbea despre faptul că agentul teatral local

cumpăra drepturile de la teatrul craiovean a avut urmări căci ,,de data aceasta dl.

Popovici, emisarul Direcţiunii teatrului craiovean a cerut 80 000 lei pe spectacol, ceea ce

dl. Oprescu nu a convenit, oferind tot preţul vechi de 50 000 lei49

. Dl. Ciuculescu nu a

acceptat oferta agentului teatral, rămânând să se vândă biletele şi să se vadă ce încasări

se fac. Au păşit însă cu piciorul stâng de data aceasta în oraşul Caracal. Reprezentaţia a

avut loc după primul bombardament şi să sperăm că va fi şi ultimul. S-au aruncat bombe

care au produs pagube materiale în noaptea precedentă şi chiar în dimineaţa zilei de

reprezentaţie. Cetăţenii paşnici ai oraşului erau în panică crezând că ,,noaptea

valpurgică” şi ,,dies irae” se va repeta, din care cauză s-au abţinut de a veni la spectacol,

dorind ca fiecare să moară în tranşeul curţii sau în subsolul casei lui. Astfel se explică

mica reţetă ce s-a făcut. Cred că nu este de vină dl. agent teatral pentru neplasarea

biletelor şi nici să se creadă că trupa a fost depreciată. Dintr-o iniţiativă a unui iubitor de

teatru, trebuia să se facă- după actul II- sărbătorirea d-lui Rocoş, care împlinea 25 de ani

de teatru. Am acceptat cu bucurie această iniţiativă, promiţând că voi lua cuvântul,

elogiind pe sărbătorit. În faţa unei săli nu prea populate, şi cu starea sufletească a celor

prezenţi, care doreau să se termine mai repede reprezentaţia spre a nu-i apuca alarma,

am opinat că trebuie să amânăm această sărbătorire pentru o dată ulterioară, cu o sală

mai plină şi cu o stare sufletească mai bună, ceea ce s-a acceptat de dl. primar al oraşului

şi de iniţiator. Artiştii care au interpretat rolurile acestei farse, ne erau cunoscuţi din alte

reprezentaţiuni, pentru care le-am adus laudele noastre.

47

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi, Ef. Hoffman, 2013, p. 217 48

Într-o scrisoare trimisă din Bucureşti, apărută în ziarul Romanaţul nr. 43-46/15 nov.- 1 dec. 1944 sub titlul ,,Ceea ce nu se poate uita”, Mircea Popescu spunea între altele. ,,[...] Nu cred să fi fost sau să fie caracalean sau refugiat, aflat în vara aceasta la Caracal care să fi uitat spectacolele date de un grup de studenţi şi studente, localnici şi refugiaţi. Atunci când nici o altă trupă de teatru nu prea mai îndrăznea să facă vreun turneu în oraşul nostru, de teama bombardamentelor, acest grup de tineri entuziaşti, călăuziţi numai de pofta de a juca teatru şi nu de vreun interes bănesc, ne-au dăruit spectacole artistice demne de toată lauda. Numai cine a stat între ei la repetiţii, îşi poate da seama de munca titanică a acestor copii ai scenei. Întâmplarea a făcut ca să fac şi eu parte din din grupa lor, să trăiesc şi eu cea mai mare parte din emoţiile şi grija lor de a prezenta spectacole cât mai bune. Vă închipuiţi deci ce satisfacţie am simţit când am văzut munca noastră neobosită, încununată cu cununa minunată a miilor de felicitări primite. Astăzi, toţi aceştia ne putem mândri că ceea ce am realizat nu se poate uita şi nici nu credem să se uite. Amintiţi-vă, dragi spectatori, de ,,Bonsoir Caracal”, de ,,Au revoir Caracal”, ,,Zodia porcului”, ,,Allo, Caracal” etc, etc şi făceţi-le un mic colţişor în magazia amintirilor dumneavoastră. Trăiţi cu mine amintirea mea, amintirea unui tânăr care în vara anului 1944 nu îşi închipuia că va întâlni camarazi atât de sinceri şi inimoşi, camarazi cu care a realizat în vremuri atât de grele o stagiune teatrală în oraşul dumneavoastră şi care la ultima premieră a dragilor lui colegi a plâns că n-a putut fi alăturea de ei”.

49 Aceasta explică şi absenţa oricărei reclame în ziarul Romanaţul.



D-na Margot Păduraru, Sia Ferechide, Febronia Stănescu, Virgil Bădescu, Gh.

Podar, Ovidiu Rocoş, Ludmila Rădulescu şi Luisa Răchitar au jucat cu suflet, nuanţând

bine fiecare situaţie din piesă. Aplauzele bogate au răsplătit pe artişti pentru munca

depusă. Încasări: 39 150 lei; cheltuieli: 8 795 lei; netto: 30 355 lei”.

La 4-5 august 1944 poposeşte la Caracal trupa bucureşteană a lui Aurel

Atanasescu cu piesa ,,Ovidiu Şicană”, adaptare de I.A. Bassarabescu. Fără alte detalii

privind data şi trupele care vor evolua, ziarul local50

mai aminteşte că în această perioadă

se vor mai juca piesele Omul care a văzut moartea, de Victor Eftimiu (comedie în trei

acte) şi Fustele de la minister, localizare după Labiche, în trei acte. Sunt amintiţi actorii:

Aurel Atanasescu, Ilie Cernea, Eugen Obreja, Titu Vedea, N. Stoicescu, Nuţi Dumitrescu,

Lorica Dragomirescu.

Acelaşi grup de tineri studenţi locali (Prica51

, Coca Gheorghiu ş.a.) au jucat la 22

august la Teatrul Naţional comedia muzicală în trei acte Zodia porcului, de Puiu

Helvey52

. Se urmărea strângerea de fonduri pentru ridicarea troiţei Regimentului 19. Între

bucăţile muzicale (create desigur de Radu Şerban) se menţionează: ,,De ce n-ai spus că mă

iubeşti?”, ,,La revedere”, ,,Dă-mi voie să-ţi spun tu”, şi bineînţeles ,,Caracal, iubite

Caracal”, şlagărul de final. Spectacolul s-a jucat şi joi 24 august, tot la Teatrul Naţional

iar vineri 25 august tinerii au jucat pentru răniţii din spitalul 454 Z.I. Şi-a dat concursul şi

Jazzul Fantasio, sub conducerea maestrului C. Barbu, cu muzică originală de Radu Şerban

şi Victor Miloş.

Mai avem informaţii şi despre spectacolele din prima jumătate a lunii octombrie,

despre care presa53

locală notează: ,,Teatrul Naţional din Iaşi, aflat în refugiu, a susţinut

primul spectacol Zile vesele după război, de Mihail Sadoveanu, cu: C. Ramadan, Miluţă

Gheorghiu, Nec. Micu, Remus Ionaşcu, doamnele Eliza Nicolau, Silvia Ionaşcu, Aurora

Ardeleanu şi Liana Budescu. Regia- Ion Gheorghiu”. Acelaşi număr al ziarului mai

menţionează că la 22-23 octombrie 1944, orele 17.00, s-a jucat super revista Allo Caracal,

de Constantin Rauten, în folosul Comitetului de patronaj al Operelor Sociale din

Romanaţi. Au evoluat: Coca Gheorghiu, Lucia Roic, N. Măţulescu, Virgil Prica iar la

pupitru Radu Şerban. Cronicarul gazetei amintea: ,,De remarcat apariţia lui Hitler şi

Mussolini”.

În cursul lunii noiembrie 1944, la Caracal ajunge marele iluzionist Iozefini

,,supranumit Diavolul Alb”54

. La 4 şi 5 noiembrie, acesta a susţinut mai multe numere de

hipnotism, telepatie, magnetism, sugestie. Copiii sub 8 ani nu erau primiţi la aceste

spectacole.

Teatrul Naţional din Iaşi revine la Caracal la 18 noiembrie jucând piesa

Domnişoara Anastasia55

. Cronicarul anonim (care semnează ,,Petronius”, probabil

profesorul V. Popilian) se arată revoltat de pângărirea artei: ,,Teatru? Ba nu zău, locaşul

acela, acela arătos şi elegant, căruia îi zicem teatru, cu atâta mândrie specific

caracaleană, este în realitate un circ? De ce pun această întrebare? Dar numai eu o pun?

Care dintre d-voastră domnilor cititori ce aţi asistat la reprezentarea piesei Domnişoara

Anastasia jucată de artişti de la Teatrul Naţional din Iaşi în seara zilei de 18 noiembrie,

nu aţi plecat după terminare cu o admiraţie totală pentru artiştii ce ne-au delectat

50

Romanaţul, nr. 27-30/15 iulie-1 august 1944, p. 4 51

Virgil Prica a murit prematur în urma unui incident stupid, în anul 1947, fiind împuşcat accidental de sora sa cu pistolul unui rus cu care avea o relaţie (Memoria Oltului nr. 23/ianuarie 2013, p. 40).

52 Romanaţul, nr. 35-38/15 sept.-1 oct. 1944, p. 4, rubrica ,,Artistice”.

53 Romanaţul, nr. 39-40/15 octombrie 1944, p. 3, rubrica ,,Teatrale”.

54 Romanaţul, nr. 41-42/1 nov. 1944, p. 5.

55 Romanaţul, nr. 43-46/15 nov.- 1 dec. 1944, p. 2, rubruca ,,Teatru?”



sufletele atât de sublim prin talentul şi jocul lor fără reproş, dar în acelaşi timp şi peste

măsură de revoltaţi de pângărirea artei sublime de către nemernicii şi brutele spurcate

care ne-au terorizat de la galerie şi poate şi mai jos, cu gălăgia şi necuviinţele lor?S-au

jucat pe scena teatrului din Caracal şi piese bune şi mai slabe. Au jucat trupe şi bune,

câteodată şi rele. Dar nu se poate spune că s-a jucat cu sala goală. Deci, în concluzie,

caracalenii dau concursul teatrului. Care să fie atunci cauza că foarte mulţi din cei ce

asistă la reprezentaţii sunt mojici şi pângăresc cu obrăsniciile lor jocul artiştilor de pe

scenă, artişti care îşi pun tot sufletul şi talentul lor pentru a interpreta cât mai sublim pe

personagiul din piesă?

1. Lipsa de disciplină totală a celor ce ocupă galeria şi chiar lojile de sus.

Această lipsă de disciplină vine de acolo că individul sau indivizii care ne

produc cu mojiciile lor atâta amărăciune sunt nişte brute inconştiente,

analfabete şi criminale care vin la teatru ca la o panoramă oarecare. Aceste

lepădături nu pot fi capabile a percepe o frază dintr-o dramă sau tragedie şi

cu atât mai vârtos a simţi înălţimea talentului unui artist, sbuciumul lui şi

tendinţa lui.

2. Lipsa de supraveghere din partea autorităţilor sau a personalului teatrului.

3. Se pun preţuri mici la galerie şi lojile imediat inferioare aşa că toate

haimanalele pot plăti preţul intrării.

Nu zice nimeni să fie lipsit omul din stratul de jos (ucenicul, băiatul de la prăvălie,

văcsuitorul, ba chiar şi birjarul) de roadele miraculoase ale teatrului, ba din contră.

Numai frecventând teatrul (vorbesc de teatrul bun) aceste fericite haimanale de azi se vor

transforma încetul cu încetul şi vor deveni şi ei oameni cu greutate, cu suflet luminat, căci

teatrul este factorul cel mai minunat şi eficace de recreaţie a omului din toate categoriile

sociale. Eu doresc cu pasiune că pot vorbi şi cu măcelarul şi cu birjarul chestiuni de

literatură şi de economie şi în general de tot ce poate forma bagajul sfânt de cultură care

scoate pe om din rândul animalelor. În Suedia, birjarul când nu are de lucru, citeşte

autorii clasici. D. Stelian Popescu, cu ocazia unei vizite în Suedia, a văzut pe birjarul său

citind poeziile Carmen Silvei, iar cu oamenii din popor a putut discuta chestiuni de

literatură universală şi probleme sociale care au uimit pe d. Stelian Popescu. Aşa se şi

explică de ce în Suedia, în Finlanda, Olanda, Belgia, crima este aproape necunoscută,

hoţii sunt o raritate şi omul incult

şi mojic- cu totul inexistent. În

Rusia s-a depus interes suprem

pe culturalizarea maselor prin

teatru, cinematograf, conferinţe,

şi s-au cheltuit sume fabuloase.

Dar acolo s-a organizat cu toată

grija viaţa intelectuală şi s-au

pus în posturile create oameni de

suflet şi pricepuţi, care după

muncă organizată şi loială, au

ajuns la rezultate extraordinare.

Teatrul şi cinematograful sunt

mai întâi un factor de cultură, de

educaţie, de instrucţie, şi în al

doilea rând de distracţie. Vrei să

vezi gradul de cultură al unui



popor, caută-l la teatru şi la operă.

Ce-ar fi spus de noi un străin de ce a văzut cu ocazia reprezentării tragi-comediei

Domnişoara Anastasia? Reflectaţi şi dumneavoastră (care aţi văzut piesa). Ce este de

făcut atunci? Cum putem remedia o stare de lucruri extrem de tristă? Prin reînfiinţarea

unei direcţii culturale a Caracalului care să activeze astfel:

a. Organizarea spectacolelor de la teatru şi cinematografe cu piese şi filme

bune, cu un cost cât mai ieftin pentru a putea fi accesibile la toată lumea.

b. Ţinerea de conferinţe cu scop educativ şi cultural, pentru masele populare,

şcolărime şi în general pentru tineret. În acest scop se va cere concursul

şcoalelor de tot soiul care, desigur, vor încuraja cu entuziasm iniţiativele

culturale ale comunei. (Să nu se creadă că dacă în Caracal sunt atâtea şcoli

primare, secundare, şi atâţia intelectuali, există şi o viaţă culturală cât de

palidă).

c. Organizarea de biblioteci populare, care vor desvolta gustul de citit al

maselor populare.

d. Organizarea unui muzeu etnografic, istoric şi economic care să ne arate

trecutul istoric al judeţului şi posibilităţile lui economice.

e. Aducerea cât mai des a trupelor de teatru bune, care să joace piese uşoare la

început, cu preţuri accesibile tuturor pungilor.

f. Şcolarii ce vin la teatru să fie supravegheaţi direct de profesorii lor.

g. Să se înfiinţeze o pază a teatrului care să supravegheze galeriile şi să menţină

disciplina şi buna cuviinţă.

Cam acestea ar fi

dezideratele ce pot sălta nivelul

cultural al maselor la un nivel

aşteptat. Nu este timp de pierdut. Cu

cât se va acţiona mai repede pe

acest tărâm, cu atât ne vom încadra

în concertul popoarelor din jur, care

nu precupeţesc nimic, dar nimic,

când este vorba de educare

culturală. Cu acest prilej ţin să

amintesc că teatrul este prost

întreţinut, caloriferul stricat, uşile şi

geamurile rupte, din care cauză este

un curent în sală ce ameninţă

sănătatea artiştilor şi a publicului.

Zidurile sunt jupuite, canapelele-

unele din ele rupte, vopseaua de pe

mobilier şi uşi scorojită. Nu-i păcat

de aşa giuvaer de teatru, ca pe

dinăuntru să miroase a mizerie

neagră?

Deocamdată închei şi spun:

destul cu nepăsarea. Să se păşească

la treabă. Fonduri se găsesc când

este bună voinţă şi înţelegere din toate părţile”.



La 4 decembrie, presa

locală anunţa ,,un mare concert

vocal dat de Ionel Micu, prim-

tenor al Operei române din

Cluj”56

. În program figurau arii

din opere şi canţonete. Scriitorul

Petre Bellu, un vechi prieten al

Caracalului, unde fusese în prima

tinereţe ucenic şi se hrănise cu

ideile socialiste, era anunţat în

presa locală cu o nouă

conferinţă57

: ,,Ne facem o plăcută

datorie faţă de publicul nostru să-

i aducem la cunoştinţă că i se

pregăteşte în curând prilejul unei

deosebite desfătări sufleteşti.

Cunoscutul scriitor d. Petre Bellu,

autorul a o serie întreagă de

romane cari au făcut vâlvă,

revoluţionând lumea noastră

literară, va ţine în oraşul nostru,

cu care are vechi legături

sufleteşti, o conferinţă despre

Mihail Eminescu. Pe dl. Petre

Bellu intelectualitatea noastră a

avut prilejul să-l asculte acum

câţiva ani şi să-l răsplătească cu

aplauze binemeritate, cu prilejul unei alte conferinţe , aşa zisul ,,proces” al romanului d-

sale ,,Apărarea are cuvântul”, lucrare actualmente tradusă în mai multe limbi europene.

Data conferinţei o vom anunţa din vreme”. Este posibil ca această manifestare culturală să

fi avut loc în anul următor.

PROIECTUL TURISTIC-ISTORIC BOIANU–OLT CONCEPUT DE

TRAIAN ZORZOLIU

Dr. ing. Zorzoliu Aristotel Cristian

Traian Zorzoliu a avut pe lângă multiplele preocupări artistice, muzeografice și o

mare dăruire privind dezvoltarea turismului în Câmpia Boianului și județul Olt.

Redau în cele ce urmează PROIECTUL TURISTIC BOIANU-OLT conceput și

redactat integral de acest mare vizionar și animator pentru dezvoltarea turistică, în urmă

cu opt ani, proiect care a fost prezentat personal de către Traian Zorzoliu autoritaților

locale, județene și centrale din acea vreme.

A propus ca toți primarii localităților din Câmpia Boianului sa se asocieze într-o

organizație turistică pentru realizarea acestui proiect.

56

Romanaţul, nr. 43-46/15 nov.-1 dec. 1944, p. 4, rubrica ,,Cultural-artistice”. 57

,,Un eveniment cultural”, în Romanaţul, nr. 43-46/15 nov.-1 dec. 1944, p. 4.



Din păcate acest

proiect parțial realizat de

către Traian Zorzoliu a

rămas și astăzi un vis al

său neîmplinit.

Poate va exista

pe viitor voința necesară

din partea autorităților şi

locuitorilor Câmpiei

Boianului ca acest

proiect sa fie reluat și

pus în practică, mai ales

că unele obiective

istorice consemnate în

proiect sunt pe cale de

degradare și dispariție

sau au fost modificate

pentru altă destinație.

,,MUZEUL

CÂMPIEI BOIANULUI

DRĂGĂNEȘTI-OLT

PROIECTUL TURISTIC BOIANU-OLT

Prezentul proiect are ca bază elementele necesare de natură economică,

socială sau culturală ce pot

asigura un viitor prosper

pentru comunităţile din

Câmpia Boianului situate pe

o distanţă de 80 km. unde se

află comunele: Dăneasa,

Stoicăneşti, Văleni, Nicolae

Titulescu, Crâmpoia,

Şerbăneşti, Vâlcele, Izvoarele,

Mărunţei şi oraşul

Drăgăneşti-Olt toate cu o

populaţie de cca. 30.000

locuitori.

SCOPUL ACESTUI

PROIECT

-Includerea zonei în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală;

-Includerea localităţilor din traseul menţionat pe o anume reţea turistică –

zonală, regională sau globală.

-Asigurarea unui viitor propriu pentru aşezările rurale privind o

dezvoltare comparabilă cu a comunităţilor rurale din Vestul Europei;

BENEFICIILE PE CARE LE ADUCE COMUNITĂŢILOR PRIN PUNEREA ÎN

PRACTICĂ A IDEII

Traian Zorzoliu în biroul său de la muzeu

Traian Zorzoliu împreună cu cei doi fii gemeni,

Cristian şi Gabriel, la Tituleşti în 1966



-Atragerea tinerilor la sate ;

-Locuri de muncă în reţeaua de

turism ;

-O mai bună educaţie a lumii

satelor ;

-Schimbarea mentalităţii omului ;

-Dezvoltare infrastructurii

localităţilor ;

-Dezvoltarea potenţialului economic

al gospodăriei ţărăneşti ;

ORIZONTUL DE TIMP ÎN CARE SE

ESTIMEAZĂ CĂ SE PUNE ÎN

PRACTICĂ ACEASTĂ INIŢIATIVĂ

-Resursele implementării acestui

proiect estimat realist este pe termen de 4

ani şi este susţinut de trei comparimente

turistice :

-Reţeaua instituţiilor muzeale ;

-Reţeaua aşezămintelor religioase- monumente istorice, de arhitectură şi de

artă :

-Reţeaua etnofolclorică compusă din ansambluri folclorice, manifestări

culturale anuale câmpeneşti,

festivaluri naţionale, creatori

populari, bâlciuri anuale.

BRENDUL TURISTIC AL

FIECĂREI LOCALITĂŢI DIN

CÂMPIA BOIANULU AFLATE PE

PRIMA LINIE TURISTICĂ

Comuna Dăneasa

Este atestată documentar la 1

septembrie 1475

Obiective turistice :

1 -Pe raza comunei Dăneasa

se află 3 biserici monumente istorice,

printre care una din secolul al-XVIII-

lea –satul Pestrea.

2 -În satele Berindei şi

Dăneasa se află două primării

construite după proiectul impus în

anul 1926, clădiri care trebuiau să fie

Traian Zorzoliu la Lacul Roşu (1960)

Cu prietenul Lăzărescu la Stoicăneşti în anii

‘50



încadrate în rândul monumenntelor

istorice;

- Cămine culturale şi un

ansamblu de dansuri;

-O bază sportivă;

-O creatoare de artă populară

(Ioana Dinu)

3 -Având în vedere că la

drumul judeţean Slatina- Turnu

Măgurele, ce traversează centrul

comunei, se află şcoala veche

neocupată pentru alte utilităţi şi sediul

vechii primării, Consiliul Judeţean a

alocat fonduri pentru executarea unui

proiect necesar reparării spaţiilor

propuse unde să funcţioneze Muzeul

administraţiei satului românesc-

Dăneasa

(brandul localităţii) format din două

pavilioane expoziţionale : expoziţia

evoluţiei administraţiei satului

românesc de-a lungul timpurilor şi o

primărie cu toate dotările anului

1920, care are la această dată

construcţiile pavilonare şi urmează

finanţarea reparaţiilor clădirilor şi a

organizării expoziţiei de bază.

Oraşul Drăgăneşti-Olt

Este atestat documentar la 1 iunie 1526

Obiective turistice:

-Brandul

localităţii, Muzeul

Câmpiei Boianului situat pe str. N.

Titulescu nr 360

compus din 8

pavilioane

expoziţionale, un sat

neolitic şi o davă

getică ;

-4 Biserici

monumente istorice şi

o catedrală de

arhitectură şi de artă

construită la 1765.

-Cinci monu-

mente istorice de cult

În armată, la grăniceri

Cu soţia Stela (centru), copiii şi o prietenă de familie (Tanţi) în

1974



eroic ;

-4 Monu-

mente istorice de

utilitate civică ;

-Un stadion

cu 10.000 locuri ;

-O casă de

cultură, un cămin

cultural şi un

ansamblu folcloric ;

-2 Artişti

plastici profesionişti ;

-Un cenaclu

literar ;

-Grup vocal

folcloric profesionist ;

-Rapsozi şi interpreţi de artă populară ;

-Un ziar local cu apariţie lunară ;

-O asociaţie a Militarilor în rezervă şi retragere .

-Posibilităţi de cazare şi servirea mesei pentru 60 persoane ;

-Posibilitatea de a caza 30 persoane în cetate după condiţiile epocii .

-Se propune :

- Obţinerea dotărilor neceare pentru a se putea face o excursie la Hidrocentrala

Drăgănesti-Olt, cu posibilitatea de a face o plimbare cu barca pe lacul de acumulare;

-Construirea la baza cetăţii a unui număr de 10 căsuţe din lemn pentru cazarea

turiştilor pe timpul verii ;

-Împădurirea terenului din vecinătatea cetăţii.

Comuna

Stoicăneşti

Obiective

turistice :

1 -Complexul

etnocultural Boianu

Stoicăneşti ( care va

trebuie să fie dotat

muzeal

corespunzător) ; În

cadrul complexului se

află construită o

biserică bordei, un

pavilion expozitional

cu 2 săli mari şi la

etaj o bibliotecă

modernă şi cameră de

oaspeţi.

Traian Zorzoliu împreună cu oficialităţile la sfinţirea bisericii

bordei din complexul etnocultural Boianu Stoicăneşti (2009)

Traian Zorzoliu- Autoportret



2 -Urmează ca în acceaşi incintă să se construiască o biserică din lemn

împlinindu-se brendul localităţii de a avea toate tipurile de biserici ale neamului.

3 -La Stoicăneşti în anul 1995 a luat fiinţâ Filiala judeţului Olt a Societăţii de

Istorie şi Retrologie Agrară din România, singura Societate academică din ţară care a

fost înfiinţată într-ul loc unde nu este centru universitar. Această filială, până în prezent a

funcţionat cu sediul la Muzeul Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt. Din toamna aceasta

la Complexul Etnofolcloric de la Stoicăneştis se va da în folosinţă sediul acestei Filialei

SIRAR Olt. Primăria com. Stoicănesti va trebui să găzduiască prima sesi

une stiinţifică inaugurală a acestei socieătăţi în prezenţa unor personalităţi ale lumii

ştiinţifice de la Academie.

4 -Biserica localităţii este monnument de artă şi are pictura de Gh. Tattarescu iar

catapeteasma a fost lucrată la Scoala de Arte şi Meserii din Craiova, perioadă când a

fost ucenic Costantin Brăncuşi, care a lăsat o semnătură autograf .

5 -În comuna Soicăneşti este un Cămin cultural care are o sală în amfiteatru şi

scena cu toate dotările necesare pentru a găzdui orice spectacol. Pe această scenă au

jucat membrii asamblului folcloric din localitate, ansamblu premiat la numeroase

concursuri internaţionale.

Consid

er că primarul

acestei

localităţi, care

este un bun

gospodar, se va

îndrepta cu

aceeaşi dăruire

şi spre Căminul

cultural Muzeu

şi Bibliotecă.

Casă Ţărănească, Muzeul Câmpiei Boianului din Drăgăneşti-Olt (Foto: Traian Zorzoliu,

2008)

Complexul etnocultural Boianu –Stoicănești conceput de Traian Zorzoliu, la

inaugurarea din 2009 (foto: Traian Zorzoliu).



Comuna Văleni

Obiective turistice :

1 –Biserica

din Văleni ctitorie a

senatorului C.

Colibăşanu la

începutul se. al XX-

lea , monument de

arhitectură, care

are în dotare un

orologiu veneţian de

secol XIX.

2 – În

incinta bisericii se

află o mică

bibliotecă muzeu C.

Colibăşanu

3 –În centrul

localităţii se a flă

mai multe construcţii care au aparţinut conacului Colibăşanu

4 –Peste râul Vedea se află construit un pod la comanda aceluiaş proprietar (C.

Colibăşanu)

5- Pe malul

râului în dreptul

centrului civic al

comunei se află o

moară tot din acceaşi

perioadă istorică în

care s-a aflat şi un teasc

pentru ulei. În această

moară se mai află

numeroase obiecte şi

mecanisme

contemporane cu epoca

în care a fost ridicată

construcţia. Această

moară prin arhitectura

clădirii şi a dotărilor

este un monument

istoric.

6- Comuna Văleni are un liceu şi un cămin cultural unde se desfăşoară un festival

anual de teatru cu o tematică adecvată lumii satului, o piaţă săptămânală si multe

stabilimente comerciale.

Comuna Văleni a fost o vreme sediul unei plase cu acelaşi nume iar acum are un

centrul civic bine gospodărit cu aspect urban.

Consider că brandul comunei Văleni va fi Complexul arhitectural ,,Constantin

Colibăşanu" în care se pot prezenta toate obiectivele ctitorite de C. Colibăşanu.

Cu P.S. Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, la

inaugurarea Complexului Etnocultural Boianu-Stoicăneşti (2009)

Moara Colibăşanu din Văleni, azi renovată ca secţie de

confecţii



În timpul cel mai scurt se poate amenaja un muzeu C. Colibăşanu, în curtea

bisericii unde sunt unele construcţii care pot fi folosite.

Comuna Nicolae Titulescu

Obiectivele turistice :

1- Casa Memorială Nicolae Titulescu

2- Alte obiective legate de

istoria acestei

localităţi :

-Moara Gh. Burcă ;

- Ruinele bisericii

satului Ungurei ;

-Biserica cu hramul SF.

Gheorghe monument de

arhitectură ;

Muzeograf

Traian

Zorzoliu”

Finalizarea circuitului turistic al

Câmpiei Boianului ar atrage foarte mulți

vizitatori care şi în prezent vin dar, multe

din obiectivele istorice nu mai sunt

corespunzătoare vizitării iar infrastructura

rutieră lasă în multe locuri de dorit.

Traian Zorzoliu (mijloc) alături de Laurențiu Guțică, directorul Muzeului județean Olt, în

bordeiul de la muzeul Drăgănești Olt cu ocazia unor filmări privind tradițiile strămoșești

(2007) .

Biserica din Văleni (foto: Traian Zorzoliu)



BISERICILE COMUNEI DEVESELU

Comandor (r.) Nicola Tudor

Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845 menţionează:

,,Deveselu – proprietatea paharnicului Ioan Vlădoianu

- Familii de enoriași: 69;

- Hramul Bisericii: Sf. Nicolae;

- Material de construcție: zid;

- Preoți: - Petre sân popa Dogaru

- Data hirotoniei: 14.10.1826

- Nr. cărții de hirotonie: 187;

- Slujitor; - Neagoe sân Neagoe

- Data hirotoniei: 08.03.1831


- Slujitor;

Comanca – proprietate moștenească

- Familii de enoriași: 70;

- Hramul Bisericii: Sf. Nicolae;

- Materialul de construcție: zid;

- Preoți: - Gheorghe sân popa Ilie

- Data hirotoniei: 06.09.18…pe această Biserică; - Nr. cărții de hirotonie: 181;

- Slujitor; - Ilie sân popa Ilie - Data hirotoniei: 30.05.1804 pe această Biserică;

- Nr. cărții de hirotonie: 180

- Slujitor; - Stancu sân popa Marin; - Data hirotoniei: 13.06.1844 pe această Biserică;


- Slujitor; - Diacon: - Iancu sân popa Neacșu; - Data hirotoniei: 29.07.1815;

- Nr. cărții de hirotonie: 184; - Slujitor;

Comanca – propietatea Schitului, metohu(l) Sf. Episcopii Râmnic - Familii enoriași: 14;

- Hramul Bisericii: Sf. Nicolae; - Material de construcție: zid;

- Preoți: - Ion sân diaconul Pătru; - Data hirotoniei: 15.05.1834; - Nr. cărții de

hirotonie: 178;

- Slujitor; - Dumitru sân Ioan Urculescu - Data hirotoniei: 29.07.1796 pe Biserica Sf.

Nicolae; - Nr. cărții de hirotonie: 178;

- Slujitor; - Diacon:- Lupiță sân popa Lupu; -Data hirotoniei: 18.02.1827 pe această

Biserică; -Nr. cărții de hirotonie: 179;

-Slujitor; - Cântăreți și paracliseri: Milea sân Stoica Tatomir”. (MITROPOLIA OLTENIEI- Revista oficială a Arhipescopiei Craiovei și Episcopiei Râmnicului și

Argeșului, Anul XVII, Nr. 3-4, Martie-Aprilie, 1965, Craiova, pag. 286-297).

Marele Dicţionar Geografic al României aduce noi informaţii:

,,Deveselu - comună rurală, județul Romanați, plasa Ocolu format din satele

Deveselu și Comanca. Sunt trei biserici: Sf. Nicolae (1842) în Deveselu; Sf. Nicolae

(1815) în Comanca; Sf. Nicolae-de la Schit-deservite de trei preoți și șase cântăreți.

Comanca - cătun al comunei Deveselu, în partea de sud a plasei Ocolul, județul

Romanați. Are o biserică cu hramul Sf. Nicolae clădită în 1786, de Stancu dorobanțu și

Metodie monahul, ale căror portrete sunt pe pereții bisericii, aceasta e deservită de un

preot și doi cântăreți”.



(,,Marele dicționar geografic al României” alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe,

de George Ioan Lahovari, apărut în 1900); Monografia județului Romanați, de Ștefan Ricman,

medic căpitan doctor Fr. Iosif, Vasile Enescu și căpitan Paul Constant; Editată de Institutul de arte

grafice „Ramuri” S.A., Craiova, 1928; p. 28).

,,Deveselu - comună în județul Romanați (740 suflete); reședința plășii Oltul de

Jos; Biserica: Sf. Nicolae zidită în 1910 de către proprietăreasa Maria Coloni; preot:

Florea Tudoran.

Comanca - comună în județul Romanați (1025 suflete), plasa Oltul de Jos,

înființată la 1 ianuarie 1926. Are două biserici.

Cea mai veche dintre ele are o frumoasă pictură bizantină și are o inscripție

indicând anul 1815, când s-a reparat. E construită în formă de corabie, din cărămidă de

forma celei romane, clopotnița și turla având forma pentagonală. Cea de-a doua este mai

nouă ca cea dintâi. Sunt slujite de preotul Gheorghe Cazacu”. (Priorități istorice Oltene și Romanațene, prof. drd. Ion M. Ciucă, prof. univ. dr. Bianca Predescu,

pr. Ioan D. Ciucă, parohia Câmpu Mare, județul Olt, 2005, p.457).

Deveselu - Biserica Sf. Nicolae, 1830 sau 1842, ruinată 1909.

Comanca - Biserica cu hramul Sf. Nicolae, zidită în anul 1824, pictată în 1890,

reparată 1964;

- Biserica Sf. Nicolae, zidită 1905-1912, reparată 1947, 1952.

Biserica cu hramul „Sf. Nicolae” din satul Deveselu, este zidită și înzestrată cu

toate cele trebuincioase cultului în anul 1910 de către Maria Coloni, născută Emanuel și

Constantin Dinu Mihail, cumnatul acesteia, boieri și mari deținători de moșii în satul

Deveselu și-n țară. Biserica este așezată în mijlocul satului, pe strada principală, stradă ce

poartă azi denumirea Maria Coloni.

Primul slujitor a fost preotul Ioan Negoiescu din comuna Redea. Au urmat preoții:

Gheorghe T. Dumbrăvescu, Haralambie Popescu, Florea Tudoran, Marin Popa-Nemoiu,

Dumitru Stoian, Gheorghe Cazacu, Toma Tudoran, Miltiade Păunescu, Mihală D. Oprea,

Bârză Victor, Grădinaru Eugen.

S-au făcut reparații la biserică, cauzate de cutremurul din 1940, în anul 1947 și în

anul 1952, cu contribuția credincioșilor, și sub supravegherea preotului Miltiade Păunescu.

Biserica parohială „Deveselu”

Consiliul parohial Deveselu în anul 1974. În

centru pr. Oprea Mihală



În urma cutremurului de la 4 martie 1977, a fost reparată biserica și Casa parohială

în anul 1980, cu contribuția credincioșilor și prin stăruința preotului Mihală D. Oprea,

făcându-se și restaurarea picturii la biserică; aceasta a fost resfințită în anul 1983. În curtea

bisericii se află clopotnița, zidită de aceiași ctitori în anul 1910 și Casa parohială, zidită în

anul 1914 de către enoriașii acestei parohii. Biserica, clopotnița și Casa parohială sunt

zidite din cărămidă și acoperite cu tablă galvanizată.

Arhitectura. Biserica este în formă de cruce, pridvor deschis, pronaos, naos și

altar. Catapeteasma este din lemn. Stilul este modern. Pictura în ulei și se află în stare

foarte bună. Meșterii constructori au fost: Iulius Mariani, inginer constructor din Caracal,

pictor Ion Gheorghiu din Craiova și Dumitrescu Vlădescu din comuna Deveselu, cu

domiciliul în Craiova. La restaurarea picturii din anul 1983 a participat pictorul Neamu

Dan din Craiova.

Slujitor al Bisericii astăzi este preotul paroh iconom stavrofor Grădinaru Eugen.

Diacon în anul 1999, iar după absolvirea Seminarului Craiova a fost preoțit în anul 2002.

Absolvent al Facultății de Teologie Craiova în anul 2003. Din anul 2007 este parohul

Bisericii „Sf. Nicolae” Deveselu.

Sfânta Biserică cu hramul „Sfântul Nicolae” din satul Comanca, s-a zidit din temelie de

ieromonahul Mihail, ridicându-se până la bolte în anul 1824 și a fost terminată de preotul

Dumitru, care a zugrăvit-o în anul 1824. A fost renovată la anul 1890, schimbându-se

primul acoperiș din șiță de către Păun Cioc și soția sa Maria. În acest an a fost zugrăvită

din nou. Nu se cunoaște numele zugravului. Preoții Dumitru Ricman și Ștefan Ricman au

ajutat la această lucrare.

Catapeteasma din zid este ridicată la anul 1834.

Prin dezlipirea de la parohia Deveselu în anul 1914, această biserică devine

biserică parohială a parohiei Comanca.

În anul 1964 prin stăruința preotului paroh Constantin Vega s-au obținut donații de

la sfânta Mitropolie a Olteniei, de la sfânta Episcopie a Râmnicului și Argeșului și s-a

acoperit cu tablă sfântul altar.

Preoții care au slujit la această Biserică sunt: Ieromonah Mihail – ctitor, Dumitru

Ricman, Ștefan Ricman, Luca, Nicolae Ricman, Negoiescu (din Redea), Haralambie

Popescu, Gheorghe Dumbrăveanu,

Florea Tudoran, Gheorghe Cazacu,

Constantin Vega, Ion Ivana, Florin

Albu, Marin Răducanu, Cornel

Răducanu.

Slujitor al Bisericii astăzi este

preotul paroh Cornel I. Răducanu. S-a

născut în comuna Tetoiu, județul

Vâlcea, la data de 7 februarie 1971,

din părinți: Ion și Victoria de credință

ortodoxă. Studiile primare le-a făcut

în comuna Tetoiu, apoi a urmat liceul

agricol din Bălcești, județul Vâlcea.

În anul 2000 s-a înscris la

cursurile Facultății de Teologie din

Pitești, pe care le-a absolvit în 2004.

A fost hirotonit pe seama parohiei

Osica de Sus, județul Olt, de către

Biserica parohială „Comanca”



Preasfințitul Gherasim, episcop al Episcopiei Râmnicului la 19 aprilie 2001 diacon, iar pe

26 aprilie 2001 hirotonit duhovnic o dată cu hirotonia întru preot.

În anul 2003 a absolvit primul rând de cursuri pastorale, iar în 2004 al doilea curs

având gradul de preot paroh.

Din anul 2004 este transferat la parohia Sfântul Nicolae Comanca, ca preot paroh.

La parohia Comanca a efectuat următoarele lucrări: construirea unei încăperi având

destinația de sală de mese, împrejmuirea cu gard de beton a cimitirului, construirea unei

magazii de lemne, achiziționarea Sfintelor Icoane Împărătești noi, schimbarea perdelelor

de la Sfântul Altar.

Membrii Consiliului Parohial Comanca 2014-2018.

Epitrop – Căpățână Petre;

Consilieri: Ștefan Dumitru, Beciu Pantelie, Raicu Ion, Crăcană Constantin, Știrbu

Tudor, Popescu Marian, Petrescu Vasile, Andreescu Nicolae.

Vechea Biserică, azi ruinată, a fost zidită în anul 1786 de către Stancu dorobanțu

și Metodie monahul, ale căror portrete erau pe pereții bisericii. Avea o frumoasă pictură

bizantină și o inscripție indica anul 1815, când s-a reparat.

Preoții care au slujit la această biserică au fost: ieromonahul Mihail, Gheorghe fiul

lui popa Ilie, Ilie fiul lui popa Ilie, Stancu fiul lui popa Marin, Dumitru Ricman.

Schitul Comanca de Câmp a fost ctitorit de boierii Fălcoieni la 1690. Ei au dăruit

moșia Comanca Episcopiei de Râmnic. Unii s-au îngropat la Sf. Episcopie, pentru aceste

danii, cum este Preda Fălcoianu. Construcția Schitului era din zid. Preoți: Ion fiul

diaconului Pătru, Dumitru fiul lui Ion Urculescu, Lupiță fiul lui popa Lupu.

Câteva acte vânzare-cumpărare, schimburi de teren şi testamente în comuna Vlădila

Marin Petran Vlădila

Unul dintre migratori, pe nume Paţa Ghena, a trecut Dunărea, în prima jumătate a

secolului XIX. Născut în 1821, a fost căsătorit cu Nenca,1829-1889, şi au avut 6 copii :

Andrei, n.1838-1903, Stan, n.1846, Ştefan, n.1852, Stoean, n.1853, Ion, n.1857 şi Stanca.

În comuna Vlădila, familia Paţa a fost o familie de oameni gospodari şi au avut

suprafeţe de pământ însemnate. Stan Paţa a fost căsătorit cu Maria, n.1848 iar dintre copiii

lor amintim pe Niţu, n.1867, căsătorit cu Petra. Niţu la rândul său a avut mai mulţi copii,

Lache Paţa, 1875-1945, este cel care rămâne ,,în casă’’şi moşteneşte averea. Căsătorit cu

Petra, au avut 12 copii. Dintre copiii lor, unul, Paţa Ion, a fost participant în primul război

mondial, prizonier şi mort în lagăr la Ostfyassonyffa-Ungaria. Paţa Gheorghe, (Ghică)

n.1914- 1993, ca şi ceilalţi fraţi primesc moştenire prin actul lăsat de tatăl lor:

,,Subsemnatul Lache Stan Paţa, muncitor manual de pământ din comuna Vlădila

jud. Romanaţi, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mele mintale, din liberă voinţă şi

nesilit de nimeni, las ca după încetarea mea din viaţă copiii mei să stăpânească averea

trecută în dreptul fiecăruia, după cum urmează :

I –Fiica mea Floarea Fl. Tocea, din comuna Vlădila, va stăpâni :

1-Un pogon şi trei sferturi, teren arabil, vecin la Răsărit cu Petre Lache Paţa, la Apus

cu Leana Vârban Traian, la Mz.cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

2-Un pogon compus din 2 bucăţi, teren arabil, vecină prima bucată la răsărit cu Ion St.

Radu, la ap. cu Radu D. Pită, la Mz. şi Mn. cu drumurile. A doua bucată este vecină la

răs. Matache Ispas Nace, la ap. cu Radu D.Chiriţă, la Mz.şi Mn. cu drumurile.



3-Trei sferturi de pogon, teren arabil, vecin la răs. cu Dumitru St. Velea, la ap. cu Nicu

Grădinaru, la Mz. şi Mn. cu drumurile.

4-O jumătate de pogon, teren arabil, vecin la răs. cu Andrei Jianu, la ap. cu Florea

Tocea, la Mz. şi Mn. cu drumurile.

5-La trecerea sa în căsătorie i-am mai dat cinci galbeni mari de aur, în valoare de lei

90 000.

II-Fiul meu Petre Lache Paţa, din comuna Vlădila, va stăpâni :

1-Un pogon şi jumătate teren arabil, situat în moşia ,,Iuba Veche’’ vecin la răs. şi ap. cu

drumurile, Costache Ristea şi la Mn. cu Marin N. Paţa.

2-Un pogon şi jumătate teren arabil, vecin la răs. cu Gheorghe L. Paţa, la ap. cu Florica

Fl. Tocea, la Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

3-Un loc de casă, în suprafaţă de un mie două sute cinci zeci (1250) m.p., vecin la răs. cu

Marin N. Paţa, la ap. cu locul de Biserică, la Mz.cu şoseaua comunală şi la Mn. cu moşt.

Dumitru Simion, pe care loc fiul meu Petre şi-a construit cu banii săi şi ai mei casă de

locuit şi tot felul de acarete.

III-Fica mea Vergina Nicolae P. Tănase, din comuna Vlădila, va stăpâni :

1-Trei pogoane teren arabil, vecin la răs. cu Gherghina Popescu, la ap. cu Gheorghe L.

Paţa, la Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

2-Un pogon teren arabil, vecin la răs. cu Tăchină St. Badea, la ap. cu Gh. Paţa, la Mz. şi

Mn. cu drumurile.

3-La căsătoria sa i-am mai dat şeapte galbeni mari de aur, evaluaţi la suma de lei

150 000.

IV-Fiul meu Gheorghe (Ghică) L. Paţa, din comuna Vlădila va stăpâni :

1-Un pogon şi jumătate teren arabil, situat în moşia ,,Iuba Veche’’ vecin la răs. şi ap. cu

drumurile, la Mz. cu Leanca Stancu şi la Mn. cu Ion Segărceanu,.

2-Un pogon teren arabil, vecin la răs. cu Vergina N. Tănasie, la ap. cu Petre L. Paţa, la

Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

3-Un pogon şi jumătate teren arabil, vecin la răs. şi ap. cu restul ce-l dau tot fiului meu

Gheorghe, la Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

4-Un pogon teren arabil, vecin la Mz., răs. şi ap. cu drumurile şi la Mn. cu Vasile Cristea.

5-Un pogon şi jumătate teren arabil, situat în moşia ,,Iuba’’, vecin la răs. şi ap. cu

drumurile, la Mn. cu Petre N. Paţa, la Mz. cu Costache Ristea.

6-Un pogon şi jumătate teren arabil, vecin la răs. cu Gh. L. Paţa, la ap. cu Gherghina

Popescu, la Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

7-Un pogon arabil, situat în moşia ,,veche’’ vecin la răs. cu Marin M. Oprea, la ap. cu Ion

Georgescu, la Mz. şi Mn. cu drumurile.

8-Trei pogoane pământ arabil, vecin la răs. cu Marin T. Isbiceanu, la ap. cu Gheorghe L.

Paţa, la Mz. cu drumul şi la Mn. cu moşia Traian.

9-Un loc de casă, în mărime de două mii cinci sute m.p. vecin la răs. cu Ion R. Procop, la

ap. cu uliţa, la Mz. şi la Mn. cu drumul, împreună cu casa de pe el, şi toate cele lalte

acarete.

10-Tot acestui fiu al meu Gheorghe îi las şi orice avere mobilă compusă din obiecte

casnice, unelte agricole, etc. ce se vor găsi în domiciliul meu la moartea mea.

Toată averea lăsată prin acest testament o evaluez la suma de lei opt sute de mii

(800.000) şi este situată în hotarul şi vatra comunei Vlădila jud. Romanaţi.

Specific că ceia ce las fiului meu Gheorghe L. Paţa mai mult peste dreptul ce i se cuvine în

concurenţă cu ceilalţi copii, este lăsat cu dispensă de raport, fiind cotitatea mea

disponibilă.



Oblig pe fiul meu Gheorghe să mă îngrijească cât voiu trăi pe mine şi pe soţia mea Petra,

cu toate necesare vieţii, iar dupe moarte să ne facă înmormântările şi toate pomenirile

după datina creştinească. Am făcut acest testament în dorinţa de a evita ori ce

neînţelegeri şi a preîntâmpina orice procese între copiii mei cu privire la averea mea

după încetarea mea din viaţă.

Aceasta este ultima mea dorinţă şi cer să se respecte întotul după moartea mea de

către toţi moştenitorii mei.

Făcut azi 25 august 1943, în Caracal, şi se va lua aut. de către fiul mea Gheorghe

L. Paţa, iar ceilalţi la nevoe vor avea tărie de original’’.

Testator Lache St. Paţa

Redactat de mine după cererea şi răspunderea testatorului a cărui identitate o atest.

[ss. indescifrabil] Avocat din Caracal”

Fraţii Mladen şi Tudor Vane, bulgari, vând un loc de casă prin actul următor:

,,Act de Vânzare

Noi Mladen Vene şi Tudor Vene plugari din comuna Vlădila, am vândut de veci şi

fără nici o rezervă D-lui Stan Simion Nine din această comună un loc de casă în mărime

de două sute cinci zeci stânjeni situat în vatra comunei Vlădila, învecinat la răsărit cu

Simion Nine, la apus cu Lache Simion Tocea, la miază noapte cu strada şi la miază zi cu

drumu, pe care pământ îl avem de moştenire de la decedatul nostru unchi Tudor Tone,

dupe legea rurală de la 1864.

Preţul vinderii este de lei una sută opt zeci pe care bani i-am primit pe deplin de

la cumpărător care intră în stăpânire chiar de azi. Actul se va primi de cumpărător.

Eu Stan Simion Nine plugar din comuna Vlădila primesc această vânzare şi am plătit

vânzătorilor preţul.

1910 febr. 24

,,Mladen Vene şi Tudor Vene-vânzători

,,Stan Simion Nine-cumpărător, toţi plugari din com. Vlădila”

,,Act de vânzare

Eu Pătru Anghel plugar din comuna Vlădila constat că am vândut de veci D-lui

Simion Nine agricultor din com. Vlădila imobilu următor,

Uă jumătate de hectar pământ rural loc de muncă situat în hotarul com. Vlădila

învecinat la răsărit cu Ilie Anghel, la apus cu Gheorghe M. Ivan, la miazănoapte cu

moştenitorii lui Ivan Peciu şi la miază zi cu drumul ce merge la Studina, pe care pământ’l

avem moştenire părintească din cel dat dupe legea rurală din 1864.

Preţu vânzării este de lei Două sute patru zeci pe care bani i-am primit astăzi pe deplin de

la Cumpărător de când va intra în posesiunea acestui imobil. Eu Cumpărătoru mă

mulţumesc pe această vânzare şi am numărat preţul tocmit. Actu dupe autentificare se se

elibereaze cumpărătorului. Făcut astăzi 7 aprilie 1907.

Pătru Anghel plugar din com. Vlădila vânzător, Simion Nine plugar din com. Vlădila

cumpătător. Scris şi redactat de mine-apărător din Caracal’’.

,,Act de schimb

Subsemnaţii Ştefan I. Diaconu, Tudora Ştefa I. Diaconu, cu autorizaţia soţului

Ştefan I. Diaconu, amândoi din com. Rotunda jud. Romanaţi şi Ion Oprea Manea din com.

Grădinile declarăm că schimbăm cu Ioana Stan S. Nine cu autorizaţia soţului său Stan S.

Nine din com.Vlădila jud. Romanaţi următoarele bucăţi de pământ :



Un loc arabil, situat în moşia Studina jud. Rţi., în suprafaţă de şease pogoane, vecin

cu……….

Un loc arabil, în moşia Studina jud. Rţi, în suprafaţă de trei pogoane, vecin cu ….în

schimbul unei bucăţi în suprafaţă de nouă pogoane, situată în teritoriul com. Vlădila la

locul zis pătrimea, învecinat cu…….

Subsemnata Ioana Stan Nine, cu autorizaţia soţului Stan Nine, declar că am schimbat

astăzi lotul meu de nouă pogoane arătat mai sus cu cele două locuri ale coschimbaşilor

mei enumăraţi mai sus. Făcut în Caracal azi 27 februarie 1932, în două exemplare luând

fiecare câte unul”.

,, Testament

Subsemnatul, Apostol Petran, din com. Vlădila jud. Rţi., fiind în deplinătatea

facultăţilor mele mintale, din liberă voinţă şi ne silit de nimeni las şi leg prin acest

testament, ca după încetarea mea din viaţă fiul meu Ilie Apostol Petran, din com. Vlădila

să stăpânească în plină proprietate şi posesiune următoarea avere :

1-un loc de casă situat în vatra com. Vlădila jud. Rţi., în suprafaţă de cinci mii trei sute

m.p., vecin la răs. cu Ion N. Vârban, la ap. cu Elisabeta Niţă Simion, la MZ.cu şoseaua

comunală şi la MN. cu Florea şi Gheorghe Nine, pe care loc se află construită o casă de

cărămidă compusă din două camere, sală şi vatră, un grajd de paente.

2-un loc de vie, în mărime de trei zeci şi opt arii, din care o parte e plantat cu vie hibrizi,

iar restul este teren arabil, situat în hotarul com. Vlădila jud. Rţi., vecin la răs. cu Ştefan

Mutu, la ap. cu Ilie Purcea, la MZ. şi MN. cu drumurile.

3-un loc arabil, situat în hotarul com. Vlădila jud. Rţi., în suprafaţă de trei pogoane, vecin

la răs. şi ap. cu drumurile, la Mz.cu Radu D. Andrei şi la Mn. cu Florea Irimin. Specific

că ceeace testez prin acest testament fiului meu Ilie, reprezintă cotitatea mea disponibilă

pe care i-o las cu dispensă de raport, şi această cotitate o fixez în imobilul dela Nr.1 de

mai sus, adică în locul de casă şi în casă, iar dacă nu se va complecta se va lua restul de

cotitate disponibilă din locul de vie şi surplusul i l-am testat ca drept al lui în dreptul

averii mele. Aceasta este ultima mea voinţă şi rog pe toţi moştenitorii mei să o respecte în

totul după moartea mea.

Pun obligaţie fiului meu Ilie ca să mă îngrijească cât voiu trăi cu toate cele

necesare vieţii iar la moarte să-mi facă înmormântarea şi toate pomenirile după datina

creştină.

Făcut azi 22 maiu 1950 Caracal, şi se va lua aut. de către legatar.

Testator, Apostol Petran

[s.s. indescifrabil] Avocat din Caracal str. Negru Vodă nr. 11”.

Evocări de la Cenaclul Labiş. Amintiri din serile de luni

Ion Lazu

Cred că a trecut destul timp de atunci ca să o pot spune cu toată convingerea și

fără teama de a mi se răstălmăci afirmațiile: revista „Luceafărul” din primul ei deceniu de

activitate și cenaclul „Nicolae Labiș” de sub conducerea lui Eugen Barbu au contribuit

într-o măsură hotărâtoare la modelarea aspirațiilor mele literare. Cine ar răsfoi astăzi

colecțiile revistei din perioada amintită, s-ar putea îndoi de cele ce spun, căci numele

subsemnatului nu este găsit în teancurile respective, decât în câteva rânduri la „cronica

cenaclului” și apoi, spre sfârșitul intervalului, în fruntea unui grupaj de patru poezii.

Și totuși! Sunt poate printre puținii tineri care au frecventat cenaclul Labiș de la înființare



și până la încetarea activității sale, în afară,

bineînțeles, de amfitrionii înșiși – mă refer la

redactorii revistei „Luceafărul”, care într-o

măsură mai mare sau mai mică erau cu toții

implicați în viața cenaclului. Și dacă am

mărturisit atașamentul meu de durată la

cenaclul „Labiș”, trebuie să lămuresc și

circumstanțele, căci șase ani din viața unui

tânăr sunt totuși o perioadă foarte lungă, când

îndeobște survin schimbări importante,

statornicia nefiind apanajul vârstei respective.

Există o explicație de ordin personal, care se

cere desfăcută în componentele sale. Iubind

de timpuriu literatura, am făcut-o cu un fel de

abandonare de sine, îndrăznind să „scriu” eu

însumi foarte târziu (măcar prin comparație

cu colegii mei de generație).

În fiecare an, în luna mai până la

sfârșitul lui octombrie mă aflam în deplasare.

În perioada rece a anului, retras la „bază”,

participam în fiecare luni seara la ședințele cenaclului „Labiș”. Și ce ședințe palpitante!

Un spectacol fără egal, urmărit cu sufletul la gură, în transă, rememorat apoi de

nenumărate ori în cursul săptămânii, în așteptarea următoarei seri de luni, căci între două

seri consecutive de cenaclu nu survenea altceva care să le poată concura, eclipsa. Și astfel,

de la o ședință la alta, din emoții în

emoții, din așteptări în speranțe în altele

și mai îndârjite, cenaclul „Labiș” a fost

pentru mine „o sărbătoare contiuă” – și

nu e aici nici-o exagerare, căci dată fiind

periodizarea activității mele geologice,

eu nu puteam asista nici la ședința de

încheiere a unei „stagiuni”, nici la cea de

redeschidere, în toamnă, și, în mod

subiectiv, aceste întreruperi nici nu

existau pentru mine (și nu există nici

acum, în amintire).

E foarte greu de explicat cuiva

care nu a fost martor acelor „seri

fierbinți” în ce anume consta caracterul

„extraordinar” al cenaclului „Labiș”. Din

câte mi-am dat seama după aceea (căci

cenaclul „Labiș” este primul la care am

luat parte), ședințele se desfășurau totuși

după tipic: prezentarea protagoniștilor,

lecturi, discuții, un cuvânt de încheiere

din partea conducătorului cenaclului și în

final anunțarea celor ce vor citi la

următoarea „rundă”. Desigur, cenaclul

Două portrete ale scriitorului slătinean

Ion Lazu, executate în 1981



„Labiș”, ca orice spectacol veritabil, se deosebea de celelalte cenacluri în primul rând prin

calitatea partiturii și prin interpretare, iar apoi printr-o mulțime de detalii care sub bagheta

magică a lui Eugen Barbu făceau din acele seri niște momente de neuitat.

„Partitura”, dacă-mi este îngăduit să continui această comparație, o constituia însăși noua

literatură care își deschidea drum, sub semnul general al lui Labiș, poet sublim, drag

tuturor iubitorilor de adevărată poezie și al cărui tragic sfârșit aruncă o lumină patetică

asupra destinului creatorului în general – dacă mai e nevoie (și se pare că este!).

Iar protagoniștii... Era o lume de-o tinerețe extremă, aproape sfidătoare în puritatea ei, de

literați idealiști, la prima lor întâlnire cu muza, liceeni emancipați de lecturi, studenți la

filologie sau la alte facultăți „artiste”, cu sânge albastru pulsând sub tenul palid, acei

„sugari lungani”, încălziți până la alb de flacăra înaltă a dragostei pentru cuvânt; intrau în

sala cu podelele scârțâitoare ca de muzeu, se așezau cuminți în scaunele plușate, sub

luminile treze, multiplicate în oglinzi, curând se auzea glasul celui programat să citească

(iar în câteva rânduri al vreunui înlocuitor, prieten adevărat, care lua asupră-i dificultățile

rostirii în fața unui auditoriu atât de exigent, în timp ce autorul însuși, paralizat de emoții

în cascadă, era lăsat pe scaunul lui, să-i rupă în neștire marginile cu mâini crispate, să

moară și să învie de o sută de ori pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare metaforă în care-și

pusese ultima nădejde). Și cum-necum, de la un ascultător la altul se transmitea un fel de

frig fierbinte, de așteptare și bâțâială pe dinăuntru, un tremur al diafragmei, un clănțănit al

dinților, de emoție, încât de la un moment dat sala începea să vibreze, aproape perceptibil;

geamurile zăngăneau, scârțâia primejdios podeaua șubredă – aspect asupra căruia

amfitrionul atrăsese atenția în câteva rânduri ca de altfel și asupra iminenței de incendiu –

probabil tot în legătură cu temperaturile înalte pe care le realiza „laboratorul de creație”.

Iar când se declanșau disputele... Îmi este cu desăvârșire imposibil să mă hotărăsc dacă

farmecul acelor seri era dat mai întâi de calitatea textelor citite, sau dacă nu cumva de

scăpărătoarele discuții. Ceea ce înțeleg abia acum bine este însă faptul că numai dragostea

(în cazul acesta dragostea de literatură) îl poate face pe un adolescent, să susțină, cu toată

buna-credință, lucruri atât de puțin verificate... Dar nu pe buna-credință vreau să pun

accentul, ci pe însăși credința în artă, în literatură.

Se vorbea de Salinger, Hemingway și Faulkner, de Kafka, Sartre și Camus, de

Kirkergaard, Musil și behaviorism, era o adevărată „furie” a citatelor și filiațiilor, în pas cu

aparițiile din „Secolul XX” și de la edituri după o lungă perioadă în care se tradusese mai

puțin și... unilateral.

La masa prezidiului luau loc trei sau patru redactori de la revistă, cu Eugen Barbu

în mijloc, dar nu lipseau nici ceilalți colegi de redacție, măcar prin rotație, sau după cum

venea rândul la lectură vreunui „candidat” propus de ei: Gica Iuteș, Nicolae Velea și

Sânziana Pop pentru proză și reportaj. Ion Dodu Bălan, Gheoghe Achiței, Violeta

Zamfirescu, Dragoș Vrânceanu, Mihai Negulescu, Ion Gheorghe, H. Grămescu, Nicolae

Stoian, obligați prin natura lucrurilor să ia cuvântul, mai spre sfârșitul ședinței, pentru a-și

spune părerea cu privire la textele chiar de dânșii propuse spre lectură. Astfel, I.D. Bălan

l-a „girat” pe Gh. Piuț, care mai publicase câteva poezii în „Tribuna”, dar abia acum se

lansa cu un grupaj foarte consistent (inclus apoi în ciclul „Singur” din prima sa carte),

poezii ale neliniștii existențiale, „singur pe valea stelelor” , „cu arborii vorbind în urmă”

– atrăgându-ni-se atenția asupra seriozității acestui poet care de când fusese programat să

citească și până chiar seara respectivă, adusese încă un grupaj bogat de poezii. A fost o

bucurie să-l pot felicita după ședință și am devenit prieteni în modul cel mai firesc. Un

ardelean bine legat, cu o coamă de păr negru izbucnindu-i din fruntea lată, cu un zâmbet

deschis, cu glas domol, încărcat de înțelepciune ancestrală.



Dragoș Vrânceanu l-a „girat” printre alții și pe Nicolae Ioana, lăudându-i

„inteligența subțire” și acuratețea stilului. Pe debutantul din seara respectivă îl mai zărisem

de câteva ori, sosit mai târziu și rămas în dreptul ușii, mai înalt cu un cap decât cei din

preajmă. Gheorhe Achiței l-a prezentat pe Nicolae Krasovski, plastician de meserie, autor

al unor proze năucitoare, în sensul bun al cuvântului, deși mi-ar fi fost greu să explic în ce

constă fascinația lor. Ni s-a precizat că ar fi vorba de o „metaliteratură” etc. etc.

Am asistat la debutul în cenaclu a lui Vasile Băran care a citit, cu succes asigurat de la

prezidiu, câteva proze scurte cu nuanță satirică, precum „Oboiul” și „Cafeaua”; tot cu

proză scurtă și tot cu succes s-a prezentat un alt tânăr mic de statură, Constantin Stoiciu, al

cărui nume comentatorii îl pronunțau când cu accent pe penultima, când pe ultima silabă.

Dar „favoriții” amfitrionului în domeniul prozei păreau să fie la un moment dat Iulian

Neacșu, cu schițe fluente, scrise însă pe două registre și a căror epică se putea doar bănui,

acesta fiind chiar schepsisul acestor texte – un tinerel, mai mult un copilandru (dar

Doamne Dumnezeule, toți eram foarte tineri acum 20 de ani când se petrece scena la care

mă refer!), altfel foarte bătăios, repede la vorbă și la clasificări, protagonist la discuții,

când se întâmpla să lipsească „titularii” despre care va fi vorba mai jos; alt favorit părea să

fie încă mai junele paj Florin Gabrea cu textele sale poematice, misterioase, strânse apoi în

volumul „Hanimore”, titlu el însuși foarte muzical și lăudat de conducătorul cenaclului

(care, ca orice om de pe la noi, se întâmpla să-i răsfețe pe unii ca apoi să cășune asupra-le,

neplăcându-i după cum a mărturisit-o titluri ca „Mieii primi” pe care-l găsea imposibil de

pronunțat). Am mai asistat la lectura în cenaclu a prozelor lui C. Georgescu, un smead de

două ori mai smead decât Florin Gabrea și un perseverent, care a revenit la intervale cu

povestiri despre țărani, neaoșiste și moralizatoare, despre să zicem, un popă reacționar de

pe casa căruia se năruiau pe rând cuvintele dictonului „Nihil sine deo” – considerate că au

totuși umor și o anumită cadență a faptelor narate. Au mai citit proză, lăsând o bună

impresie Liviu Hotinceanu, care a obținut adeziunea entuziastă a Sânzienei Pop, pe atunci

ea însăși în dubla postură de redactor al revistei Luceafărul și de cititoare în cenaclu a unor

proze în stil foarte modern, fapt ce l-a îndreptățit pe cineva să o considere „primejdios de

talentată”, în fond povestiri romantice, bine strunite stilistic, din unele răzbătând nostalgia

(„strada aceea pe care aș fi vrut să rămân” – citez din memorie). Apoi Maria Luiza

Cristescu și Alexandra Târziu, aceasta din urmă cu scurte povestiri din lumea clinicilor,

Mircea Popa, un blond cu ochii albaștri, citindu-ne schițe salingeriene, cu un fel de James

Dean autohton în dezacord cu părinții. Un alt blond, acesta părând să trăiască doar cu

mana cuvintelor alese era Vasile Văduva, cel care avea să găsească un titlu atât de patetic

volumului său apărut parcă deodată cu ultima-i suflare: „Roagă-te pentru mine”. Îmi

spunea că are în pregătire o altă culegere de proză: „Grăbește-te să ajungi acasă”,,,

Și fiindcă sunt în capitolul proză să-l mai amintesc pe Ștefan Stoian, unul dintre

ultimii sosiți în colecția „Luceafărul” și pe Dumitru Dinulescu, autor de proze absurde și

bufonade fanteziste; acesta din urmă făcea, măcar în mintea mea un fel de tripletă cu

Virgil Mazilescu, ajunși deodată în colecția „Luceafărul”, și cu Iulian Neacșu, care le-o

luase cu două lungimi de cal înainte (nici o aluzie la „Robert Calul”!) și era acum în

căutare de titluri bizare pentru proze pe care încă nu le concepuse. Să nu-l uit nici pe

Corneliu Omescu, cel care „între două trenuri” găsea timp să citească proze de un macat

profesionalism (mi-a declarat într-o pauză că își cunoaște bine ogorul și înțelege să-l

muncească gospodărește, ca un bun ardelean ce se află). M-a surprins la el o fervoare

intelectuală aparte, dovedită și în luările de cuvânt, unde-și permitea să dea lecții novicilor.

S-au mai produs cu proză, pe lângă mulți alții de care nu-mi amintesc pe loc: Maia Belciu,

prezentată cu multă atenție de amfitrion (ne-a citit fragmente din viitorul roman „Blana de



focă”, scris într-o manieră care nouă pe atunci ni s-o fi părut ușor vetustă); cu totul altfel

stăteau lucrurile cu un Romulus Vulpescu care, ca să ne răsfețe, a apărut în câteva seri la

cenaclu, în cămașă albă – imaculată, descheiată însă americănește la gât, pentru a ne

delecta cu proze și cu scurte piese de teatru, impecabile în felul lor, dar toate „a la maniere

de...” și asta numai așa, pentru că îi era foarte la îndemână să pastișeze pe oricine cu „artă

și meserie” în niște simple exerciții de stil. Venea uneori la cenaclul Labiș un bărbat cu

trăsături plăcute, expresive, sobru în ținută și necruțător în intervențiile critice – este vorba

de Tudor Octavian, care se poate să fi citit în vreuna din ședințele când eu absentam din

capitală.

Pe unii dintre tinerii debutanți trebuia să-i prezinte Nicolae Velea, autor deja

cunoscut, aparținând noului val împreună cu Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu și George

Bălăiță. Nicolae Velea, cu un simț special pentru proză, îi depista fără greș din vălmășagul

pretendenților anume pe cei care dovedeau însușiri pentru această foarte grea meserie;

când să-i susțină pe cei chiar de el aleși, se poticnea sau recurgea la exprimări eliptice,

„vorbind mai mult cu mâinile”, după cum a remarcat sagacele Adrian Păunescu.

Cine n-a avut nevoie de nici o prezentare, a fost Gh. Suciu, cunoscut mie din studenție,

căci ne intersectam adesea prin holul căminului „Doamnei” (în acest „adesea” trebuie

„incluse și întâlnirile cu Mihai Ungheanu”, „fratele siamez” al lui Gh. Suciu – după o

expresie a Sânzianei Pop – și cu care este foarte posibil să-l fi confundat, măcar la

început). Ne-a citit proze foarte scurte (erau pe-atunci la modă prozele-tabletă),

armonioase, aproape incantatorii, de fapt niște poeme în proză, aforistice, surprinzătoare

prin perfecțiunea stilistică, indiferent că se refereau la Avram Iancu, de exemplu, sau

narau coborârea unui copil din copac, cu un ou în mână. Textele erau de-o densitate a

expresiei teribilă și, dacă nu mă înșeală memoria îmi sugerau „corul” din tragedia antică.

Pe mine aceste performanțe mă uluiau și apoi în secunda imediat următoare, mă aruncau în

deznădejdea cea mai neagră, în ce mă privește. Gh. Suciu repurta aceste succese pe deplin

meritate în cenaclul Labiș, dar marele premiu pentru proză avea să-i vină de la revista

„Ramuri”. L-am oprit pe stradă ca să-l felicit cu acea ocazie și nu știu sub ce imbold, sau

poate din neatenție, cum se mai întâmplă m-a întrebat de ce nu scriu și eu proză. Am

tresărit, înspăimântat, opinând că este o răspundere prea mare, pe care nu mă simt pregătit

să mi-o asum. Mi-a fost dat să tresar încă o dată, când aceași întrebare mi-a fost pusă la

Bacău de George Bălăiță, cel care mă publica uneori cu poezii în „Ateneu”. Pe atunci

trecusem eu însumi prin „purgatoriul” cenaclului, îmi apăruseră cele câteva poezii în

revistă, mai publicasem „pe ici pe colo”, cum avea să se exprime Dragoș Vrânceanu

într-un articol de întâmpinare („Poeta artifex”, apărut de asemenea în ,,Luceafărul”); de la

Bacău Ovidiu Genaru anunța și el într-un articol: „Ion Lazu se află în faza pre-

editorială”... și într-adevăr, depusesem un volum de poezii în editură.

Așteptam. Și dintr-odată am început să scriu proză: schițe și povestiri. Am scris

astfel o iarnă întreagă și prezentam manuscrisele Sânzienei Pop care le citea și le găsea

bune, dar... nu mi le publica. În campania următoare (1969) am mai scris vreo șapte – opt .

se făcuseră douăzeci și le-am dus la editură. Erau hotărâți să mă publice, dar m-au pus să

aleg: poezie sau proză? Și am ales.

Îmi dau seama că încă n-am apucat să spun cum se desfășurau discuțiile la

cenaclul Labiș. Principalii „combatanți” ai serilor de la cenaclu erau Adrian Păunescu și

Ion Gheorghe. Primul și-a consacrat un loc pe canapeaua din stânga sălii, sub oglindă și,

cu timpul, din cauza opoziției și pentru efecte speciale, Ion Gheorghe s-a „polarizat” pe

canapeaua din partea opusă, nevoit însă uneori să se mute, pe când locul lui Adrian

Păunescu devenise un fel de tabu. Avea mulți cunoscuți (îl cunoșteau mulți, îi cunoștea pe



toți), dar nu mi s-a părut că avea și prieteni. Chiar de se întâmpla să întârzie, era invitat să

vină în față, dar venea și neinvitat traversând sala cu pași grei și ocupându-și locul

adjudecat. După care fie că ascultase sau nu lectura textelor, își procura cu maximă

eficiență un exemplar dactilografiat, își cobora ochii pe pagini „înghițind” într-un fel greu

de explicat tot conținutul lor, apoi tot așa, invitat sau neinvitat, dar totdeauna așteptat cu

sufletul la gură de auditor, se ridica să vorbească primul. Și după ce vorbea Adrian

Păunescu, în mod fatal mai rămâneau prea puține lucruri de spus, și în bine și în rău,

despre textele în chestiune. Dar se mai găseau totuși noi puncte de atac. Vorbitori tineri,

ambițioși, dornici de afirmare, interese mari de joc și până la urmă fiecare avea de apărat

un nume: pe al său. Se avântau în discuție, cum am spus: Iulian Neacșu, Virgil Mazilescu

apoi Dumitru M. Ion, Titus Vâjeu, Paul Cornel Chitic, viitorul dramaturg, altfel foarte

emotiv, așa încât vorbea după niște însemnări pe care și le făcea în timpul lecturilor;

exprimările sale alambicate sau de-a dreptul rebarbative îl făceau să pufnească pe Eugen

Barbu. Intervenea Smaranda Jelescu apelând la urbanitate în abordarea discuțiilor, Noni

Cristea, pe care-l seduceau imaginile muzicale, Iosif Naghiu, pe atunci autor de poezii și

mici proze, el însuși un personaj ca din Cehov, cu bărbuță arămie.

Cu o frecvență năucitoare pentru alții, Adrian Păunescu citea în cenaclu cicluri

întregi de poeme, copleșitoare prin cadență, metafore, viziune. Cândva s-a spus că din el

țâșnește talentul, precum băutura printre doagele unui butoi sub presiune. Provocându-l la

discuții în contradictoriu și folosindu-se de dinamismul și marea mobilitate spirituală a lui

Adrian Păunescu, amfitrionul asigura „tonusul ridicat” al serilor de cenaclu; în același

timp poezia impetuosului tânăr plăcea foarte mult lui Eugen Barbu care – semn al

supremului calificativ – a recitit în finalul unei ședințe poezia „Domnul Tudor”.

Dar nu numai poezia lui Adrian Păunescu ne-a produs emoții de neuitat. Marin

Sorescu aureolat deja la nimbul unei faime în creștere prin poemele sale din „Viața

studențească” (îmi amintesc risipa de vervă și fantezie a unei cronici rimate la un meci de

fotbal între studenți, pe când colegele stăteau candid pe iarbă pe „Sportul popular”), dar și

mai mult datorită parodiilor sale, reunite apoi în volumul îndeobște cunoscut, un oltean de

statură consemnată în imnul regiunii respective, cu zâmbet hâtru, înainte de a fi descoperit

funcție estetică a mustăților tip husar, ne-a dat prilejul să ascultăm în premieră poezii ca:

„Trebuiau să poarte un nume”, „Shakespeare” și altele din viitorul volum de poeme.

Imprevizibilul autor, lăudat la superlativ de amfitrion, a recidivat în cenaclu. Se găseau

totuși și cârtitori, care ar fi redus întreprinderea poetului la simple teribilisme, produse

anume spre a epata pe snobi.

Sărbătorește a trecut prin sala cenaclului un flăcăiandru din Ardeal, altfel

neîndemânatic în mișcări, cu un chip copilărește uimit de miracolul pe care-l presimțea

săvârșindu-se în sine – mă refer la Ioan Alexandru, care și el a citit de mai multe ori în

primii ani ai cenaclului. O poezie care ne-a fascinat, fără excepție, citită de autor cu o voce

șoptită, guturală, cu marcat accent ardelenesc, ce sfârșea prin a ți se insinua în suflet: !!!

„în care vremea-i tulbur fierăstrău” îmi repetam în gând spre casă, neînstare să mă sustrag

acelei dulci magii – îi spun așa pentru că explicațiile deveneau inutile sau inoperante. Se

cultivau pe atunci la cenaclul Labiș metaforele frumoase (după atâția ani de poezie de

brigadă), păsările atârnau de propriul tril, obiectele cădeau grațios spre cer, ne sprijineam

în gene și în alte imagini suave de-o mare puritate și delicatețe, cărora limba română le

făcea dintr-odată loc la sânu-i generos. Plecam pe străzi amețit, ca după o băutură prea

tare. Pe atunci Ioan Alexandru locuia încă la Cluj. După o seară de cenaclu s-a nimerit să

facem câțiva pași împreună, pe străzi spălate de-o ploaie pe care noi din sală o ignorasem.

Reieșea că se străduiește să vină în București. Am încercat să-i spun, poate i-am și spus, că



un talent atât de net ca al lui se poate dezvolta la fel de bine în oricare loc din această țară,

nu neapărat în București și știu că într-adevăr credeam că i-am spus, dar mai știu și că i-am

spus toate acestea spre a-mi mărturisi admirația pentru talentul său. De fapt nu numai Ioan

Alexandru făcuse drumul până la București ca să citească în cenaclul Labiș, ci veneau

tineri din toate colțurile țării: Matei Gavril venit tot de la Cluj și plasat imediat în preajma

lui Gheorghe Pituț, mai înainte sosit; Nicolae Prelipceanu, Ion Iuga din Maramureș, via

Cluj și mai târziu Petre Got; Vasile Petre Fati venea de la Constanța, primit cu multă

receptivitate de amfitrion, Damian Ureche de la Timișoara, de pe atunci apăsat parcă de

povara unor mari topuri de poezie impecabil rimată; de la Iași venea în valuri succesive:

Ion Chiriac și Emil Brumaru pe care îi cunoscusem la revista „Ateneu”, Mariana Costescu,

o apariție bine regizată, ca de altfel și cea a Elenei Cătălina Prangati, prezentată nouă ca o

tânără de mare viitor de maestrul Marcel Breslașu, a doua pipă care pătrundea în cenaclu

după cea a lui Gellu Naum; așa după cum, pentru a-l susține pe Adrian Dohotaru, pe

atunci autor de poezii, și-a făcut apariția însăși Nina Cassian. Venea Dumitru M. Ion de la

Curtea de Argeș, încă licean, nimerit printre noi cu îndrăzneala talentului, speriat însă de

drumurile cu trenurile, noaptea, înapoi spre casă; până a devenit student și participant activ

la cenaclu, atât cu poezii cât și cu discuții. Avântându-se așa de timpuriu, a reușit

performanța de a debuta în volum la nici 19 ani. Și-a păstrat în timp: fragilitatea trupească,

fantezia imaginativă și accentul muscelean, cu vocalele lungite, cântate. Pe atunci bun

prieten cu alt adolescent palid Mihai Bărbulescu, acesta secondat de la un timp de filiala-i

soție, Anca. Tot dinspre Muscel venea Ileana Mălăncioiu, cu poemele-i foarte echilibrate,

pe un nucleu dramatic bine tensionat. Vocea ei abia ajungea până la noi, voalată parcă de

taina care nu se lăsa rostită. Se succeda la premiul anual de poezie al revistei cu elegiacul

Grigore Arbore, aproape străveziu în spatele ochelarilor săi de vedere, autor de poeme

învăluitoare, purtând însă titluri școlite: „Pax autumnalis”, „Hic locus” etc. și adresat unei

Ana, alături de care silueta poetului se îndepărta printr-o calmă boare. („Tu dormi sub

cețuri mari de aur, Ana...”). Primiți de asemenea favorabil au fost: Angela Marinescu,

Ovidiu Hotinceanu, Nicolae Lupu, blajinul profesor de desen de la Roșiori și muzicalul

Gheorghe Istrate din Vrancea, Petru Jaleș își încerca mereu norocul, schimbând

pseudonime, dar rămânând același împătimit după poezie. Un aer de delicatețe și de

distincție conținută degaja Mihai Elin care scria pe atunci poeme de-un mare rafinament

stilistic, ca de altfel și Victoria Raicev; s-a produs în cenaclu Marius Robescu citind

poeme bine primite de redacție și de cenacliști, care nu puteau rămâne indiferenți la

imagini de felul: „Un râu și-a greșit drumul bun / și e tras de izvor înapoi”. A citit

Gheorghe Anca poeme cu nouă lacăte și proză lirică Titus Vîjeu. Se înscria adesea la

cuvânt o filoloagă, ea însăși poetă, ieșită de sub aripa Violetei Zamfirescu: mehedințeana

Ileana Roman. Veneau să asiste, să tatoneze participând la discuții și apoi să și citească în

cenaclu membri ai altor cenacluri bucureștene și provinciale: Dumitra Frunză, Ștefan

Dimitriu, Victoria Dragu, Dumitru Bălăeț, Florin Constantinescu, George Chirilă, Paul

Tutungiu, Dumitru Stancu, despre care nu-mi amintesc dacă au apucat să citească în

cenaclu. Şi-au făcut apariția studenții din cea mai recentă promoție: Florentin Popescu,

Titus Vîjeu, în timp ce reveneau periodic cenacliști mai vechi: Constantin Alăluță, Doru

Moțoc, Corneliu Șerban, Horia Gane, A.I. Zăinescu, Darie Novăceanu etc. Un geolog de

la Baia Mare, pe nume Vlad Roșca a citit o proză căreia i-am găsit exagerări și inexactități

de specialitate, stârnind remarca amfitrionului: „credeam că numai noi scriitori ne

mâncăm, dar văd că...”

Dar ce vreau să spun și să subliniez este altceva: faptul că a existat un moment

când cenaclul Nicolae Labiș avea o faimă atât de mare, încât atrăgea ca un imens magnet



de-a lungul liniilor sale de forță, mai toate energiile creatoare din câmpul poeziei tinere.

Așa încât eu, care măcar la început credeam că printre cenacliști ne aflam de la egal la

egal, niște tineri care bat la porțile confirmării, a trebuit să înțeleg că nici un tânăr nu se

considera „lansat” cu adevărat fie că debutase în alte reviste, în alte orașe, în alte

cenacluri, fie că avea și cărți tipărite, până nu citea în cenaclul Labiș, imaginat ca o poartă

la cetatea Poeziei. Și astfel veneau tineri de pe șantiere, de la facultăți, din armată, din

spital; veneau plasticieni, actori, cadre universitare (Valeriu Filimon, Sandu Vasile58

,

Traian Podgoreanu și mulți alții, ocazional). Își făcu apariția cândva și poetul Teodor Pâcă,

obținând permisiunea de a ne recita unul dintre minunatele lui sonete, pe care însă nu l-a

putut duce până la capăt, lipsindu-i și manuscrisul. Altădată l-am putut vedea pe Zaharia

Stancu care a păstrat toată seara o distanță securizată față de Eugen Barbu, iscodită doar cu

zâmbete alternative și de zâmbete într-o dungă. Printre tineri își făceau loc, cu timiditate,

câteva persoane mai în vârstă care se așezau cuminte în fotolii și ascultau cu sfințenie ce

se vorbea – și asta ani și ani la rând, fără a se putea ști cine erau sau mai degrabă cine

fuseseră, cândva. Unul dintre acești venerabili domni, cu o solicitudine căreia îi sunt

recunoscător și azi s-a apropiat de mine într-o seară și mi-a spus că a văzut în ultimul

număr al unei reviste lunare două poezii sub semnătura mea. Am plecat în noapte pe străzi

cu prietenul meu Ion Iovan și am umblat din chioșc în chioșc până am găsit unul deschis,

prin nu știu ce minune, și mi-am procurat revista care mă debutase.

Cuvântul de închidere îi aparținea lui Eugen Barbu care la urmă anunța sec numele

celor care vor citi data viitoare. Cei numiți se făceau încă mai palizi: de teamă, de fericire.

Acestea erau serile de la cenaclul „Labiș”. Mereu se întâmpla ceva nemaipomenit,

minunat și unic, pentru vreunul dintre noi. Simțind foarte acut frumusețea acestor

momente, el însuși unul dintre cei care contribuiau din plin la realizarea lor, Adrian

Păunescu a dat glas unei idei care ne stătea pe limbă tuturor: Cineva ar trebui să-și asume

sarcina de a scrie cronica pe viu a acestor seri de cenaclu, despre care profețea că vor intra

în istoria literaturii. Mă întreb: va fi împlinit cineva această misiune? Ar fi un câștig

inestimabil, căci mult s-au schimbat de atunci. Iar „memoriile” au cusurul că ajustează

trecutul în funcție de ce a urmat. Personal regret că n-am făcut-o, dar tot mai sper că alții

au fost mai prevăzători. Deși mă cam îndoiesc. Acei tineri minunați nu păreau dispuși să

se înhame la o muncă obscură care să le asigure în cel mai bun caz un succes la vârsta

când se publică memoriile, când toți abia așteptau să debuteze în cenaclu și să publice în

coloanele revistei împărtășindu-se din aura de glorie pe care doar ele ți-o puteau oferi (cu

cât mai curând cu atât mai bine!).

Pe toți cei mai sus amintiți și pe mulți alții cenaclul Labiș i-a găzduit și i-a lansat

când au meritat-o. Devenise un stadiu care trebuia neapărat parcurs, așa simțeau acei tineri

– și l-au parcurs, culegând aplauze, împărțindu-și premiile anuale și spațiul beletristic al

revistei, trecând apoi mai departe. Eu am rămas fascinat de spectacolul acestei sărbători

continuie. Astfel, că, pe când am citit eu în cenaclu mulți nu mai veneau deja,deveniți între

timp ei înșiși redactori pe la reviste, adică ajunși în situația de a te publica sau respinge, de

ce nu! Sunt tovarășii mei de drum și fără s-o știe chiar, oamenii pe care i-am urmărit

adesea cu gândul, întotdeauna în ceea ce au scris, uneori cu privirile pe stradă, abia

îndrăznind să-i și salut pe câțiva dintre dânșii. Sunt, o spun acum, prietenii mei de suflet,

de taină. M-am ferit pe cât s-a putut să schimb ceva în relațiile cu acești oameni în preajma

cărora m-am format. Și ca să rămânem prieteni în gând, nu le-am cerut nimic în fapt. Abia

acum, cu aceste destăinuiri, vraja se rupe; ca să pot trece eu însumi mai departe.

58

Profesorul universitar Vasile Sandu s-a născut la Dranovăţu, în judeţul Romanaţi, la 22 iulie 1936



Pictorul Marius Bunescu în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (I)

Floriana Tîlvănoiu

În fondul personal Pătru Crăciun de la S.J.A.N. Olt se păstrează 127 de scrisori,

cărţi poştale şi felicitări trimise de Marius Bunescu profesorului caracalean Pătru Crăciun

între anii 1947- 1973, ori primite de la acesta de către pictor. Din dorinţa lui Pătru Crăciun

de a întemeia o pinacotecă în reşedinţa judeţului Romanaţi a rezultat acest schimb

epistolar care ne dezvăluie ataşamentul faţă de locul natal al pictorului Bunescu. Acesta

nu doar că se oferă să doneze lucrări ale sale pinacotecii dar împărtăşeşte şi din

experienţa sa ca director la Muzeul Simu. Pictorul cunoaşte istoricul unor vechi colecţii de

artă caracalene şi deplânge risipirea lor condamnând neimplicarea suficientă a autoritiţilor

locale.

Din parcurgerea acestei corespondenţe înţelegem că dacă iniţiativa realizării unei

pinacoteci la Caracal a avut-o Pătru Crăciun, Marius Bunescu a pus mult suflet spre a o

vedea materializată.

[1] Bucureşti, 29 aprilie 1947

Direcţiunei Liceului ,,Ioniţă

Asan” , Caracal

Domnule director,

Pentru preocuparea dvs. atât de rară şi

pentru iniţiativa curajoasă ce vă face

cinste, am primit cu multă bucurie

intervenţia ce mi-aţi adresat spre a vă

da concursul meu la întemeierea unei

pinacoteci în oraşul nostru. Este mai

mult decât îmbucurător că oamenii

tineri se gândesc la artă şi vor să pună

temelia acolo unde mai de mult ar fi

trebuit să existe edificii măreţe.

Pe cât ştiu, în oraşul nostru au

Pictorul Marius Bunescu (,,Autoportret”) şi profesorul emerit Pătru Crăciun



existat altădată unele donaţii artistice, dar nu se mai ştie nimic de ele. Constantin

Poroineanu dăruise Primăriei pe vremuri multe tablouri bune. Unde sunt aceste tablouri?

Şi ce este cu donaţia

Hagiescu-Mirişte?

Ca iniţiatori ai

ideii măreţe de azi, ar

fi bine ca dvs. să puteţi

lămuri situaţia unor

bunuri culturale ce

sunt pentru totdeauna

proprietatea oraşului.

Căci lămurirea aceasta

va mări desigur

încrederea pentru

viitor.

În urma unei

iniţiative a mea-

legiferată în ultimul

timp- de a se creea

muzee locale în toate capitalele judeţene, mai cu seamă acolo unde există vestigii bogate

ale trecutului, ar fi trebuit ca la cererea Ministerului Artelor să se poată răspunde de la noi

într-un chip care să îndrituiască şi o mândrie a orăşenilor şi o susţinere serioasă oficială în

viitor.

Prefectura judeţului nostru a răspuns însă că ,,În urma cererilor făcute în oraş şi în

judeţ, nu s-a găsit acolo nici o instituţie de felul acesta, în afară de muzeul particular Ilie

Constantinescu din strada Negru Vodă 25, care fiind particular...” etc, etc. Iată deci un

răspuns simplu la o chestie aşa de mare. Şi deodată răsare iniţiativa dvs.

Apoi, mai au obligaţia autorităţile locale să strângă şi să conserve bătrânele relicve

din judeţ. Şi dacă până acum-din lipsă de tradiţie- nu prea s-a ţinut seama de lucrul acesta,

vă asigur că nu va trece mult şi lucrurile vor fi privite mai de aproape, aşa după cum

dictează dealtfel şi spiritul noilor vremi.

Atenţie deci, osteniţi mereu pentru înfăptuirea care trebuie azi şi ţineţi seamă de

gândul bun şi de sfatul desinteresat al unui bătrân ca mine. Şi vă asigur că bucuria dvs. va

fi nemărginită după aceea.

Vă rog a primi salutările mele deosebite.

Marius Bunescu.

[coală cu antetul ,,Muzeul Simu, Bucureşti”]

[2] Bucureşti, 2 mai 1947

Direcţiunii Liceului ,,Ioniţă Asan” Caracal

Domnule director

Recitind adresa dvs. observ că în entuziasmul meu, acum trei zile nu v-am răspuns

la toate punctele susţinute de dvs. Îmi spuneţi că la 1 iunie doriţi să inauguraţi pinacoteca.

Asta presupune că aveţi deja strâns un material artistic destul de important, şi nu este lipsit

de interes pentru mine- chiar şi în interesul dvs.- să ştiu din ce se compune acest material.

Posedaţi tablouri sau alte obiecte de artă şi de arheologie? Dacă aveţi tablouri sau sculpturi

cunoscute, de cine sunt? De asemenea vă rog a-mi spune cum e luminată sala şi dacă e



pusă la timp în urma deteriorărilor suferite. Ce culori are zugrăveala? Cum este încălzită

sala? Dimensiunile, intrarea este directă şi din interiorul liceului? Aveţi măsuri de pază

asigurată? Mai este altceva în această sală?

Dacă toate aceste întrebări ar rămâne fără răspuns, atunci ar trebui făcut totul spre

a se putea răspunde la ele treptat, după posibilităţi. Dar în cazul acesta, dorinţa dvs. de

inaugurare într-un timp atât de scurt a instituţiunii nu poate fi împlinită.

Eu mă oblig a aduna la mine şi a vi-l ţine la dispoziţie spre a fi apoi transportat la

destinaţie, tot materialul ce s-ar putea obţine din Capitală. Şi vă rog a-mi spune la cine aţi

mai făcut intervenţii, spre a vă da şi eu apoi unele sugestii.

Trebuie să ştiţi

însă că nu este suficient a

cere şi a aştepta. E

necesar să organizaţi şi

primirea, căci oamenii nu

vor avea mijloace să vă

trimită ei ceea ce ar dori

să vă doneze, pe lângă că

trebuie să li se

economisească această

preocupare. În sensul

acesta, intervenţia dvs. la

Ministerul Educaţiei

Naţionale despre care vă

vorbeam în scrisoarea

mea precedentă ar urma

să fie făcută mai târziu,

când lucrurile vor fi

suficient de înaintate.

Al. dvs. Marius Bunescu.

[3] Bucureşti, 18 mai 1947

Domnule director,

Am primit cele două scrisori ale dvs. împreună cu Anuarul şi trebuie să vă spun că

am avut o deosebită bucurie văzând străduinţa către frumos şi către minte a tineretului din

oraşul nostru. Am primit ieri şi adresa pe care aţi trimis-o Ministerului Artelor împreună

cu Anuarul spre a referi.

Şi acum, pentru că instituţia ce doriţi a întemeia are nevoie de un fundament solid,

să intrăm în miezul lucrurilor. În Monitorul Oficial 238 din 14 oct. 1946 s-a publicat

Legea 803 de organizare a muzeelor din ţară, potrivit căreia, treptat, toate capitalele

judeţene vor trebui să aibă asemenea instituţii. Iniţiativa dvs. răspunde deci unei nevoi

simţite şi ea vine la timp potrivit.

Muzeul de la noi va fi deci ,,Muzeul Judeţean Caracal” şi în realizarea lui va trebui

să se unească toate forţele locale, individual şi official în ceea ce priveşte autorităţile, care

vor fi obligate a prevede în bugetul lor sumele necesare.

Şi individual şi oficial însă, omul se mişcă greu, mai cu seamă când este vorba de

cele spiritual. De aceea, dvs. care aveţi suflet şi sentimente deosebite, trebuie să îi

zgâlţâiaţi, poate chiar să-i siliţi a împlini fapta frumoasă care mai apoi le va aduce tuturor



satisfacţie şi mândrie. Să vă uniţi puterile cu autorităţile locale spre a întemeia un tot unitar

şi puternic, căci dacă aţi osteni spre a face numai un muzeu al liceului, acesta va fi tot

numai un fragment din întregul pe care altcineva mai apoi va avea destinul să-l

împlinească.

Veţi avea de întâmpinat greutăţi, fireşte, şi vă veţi lovi de amorţeli cărora trebuie

să le aduceţi înviorare. Duceţi-le fiorul artei care înfrumuseţează mintea şi sufletul şi opera

dvs. va fi întreagă. Sal ape care o aveţi la liceu este frumoasă şi mare. Puneţi-le-o la

dispoziţie sau puneţi-vă dvs. la dispoziţia lor dacă au ei o sală mai bună, pentru că

instituţia odată formată, ea nu mai trebuie împiedecată. Trebuie să se menţină permanent şi

să se impună. Nu veţi putea deci s-o împachetaţi iarna şi s-o puneţi la deposit tocmai când

va fi mai mult căutată şi nici nu se poate face gimnastică într-o sală de muzeu.

În ceea ce mă priveşte, voi fi cu toată inima la dispoziţia dvs. şi vă asigur de un

concurs mult mai larg dacă idea se înfăptuieşte, aşa cum i-ar sta bine.

Nici concursul Ministerului Artelor nu se va limita numai la donarea câtorva

tablouri pe care dealtfel nici nu le veţi putea primi imediat, dar le veţi primi cu siguranţă.

Când voi întâlni pe Stoenescu59

şi pe Stoica60

, le voi cere précis câte ceva. Şi tot

aşa, dacă veţi mai scrie la cineva, să spuneţi că depunerea obiectelor se poate face la mine

la Muzeul Simu, căci asta le va uşura gândul şi se vor decide mai uşor.

Eu, personal, nu voi da cum se dă… un obol, ci voi aduce din lucrările mele cele

mai bune şi representative, căci pe lângă dragostea de oraşul meu, mai am şi o mare

datorie faţă de el, pe care dacă n-am achitat-o până acuma, este pentru că nu vedeam la

care ghişeu…

În 1906 mi s-a acordat de judeţul meu o bursa pentru artă, mulţumită căreia am

putut pleca în străinătate. E drept că bursa aceasta mi-a fost tăiată în 190761

, dar după

multe rugăminţi, mi-a mai fost lăsată câteva luni. Recunoştinţa mea şi-a notat, oricum,

pentru totdeauna, numai faptul acordării acestei burse, uitând cu totul suspendarea ei la

timp nepotrivit. Şi dacă n-aş fi putut eu, familia mea tot mi-ar fi achitat în urmă vechea

datorie.

Spre a fi mai bine înarmat, când veţi lua contact cu autorităţile locale, vă rog a

căuta Monitorul Oficial de care v-am vorbit mai sus şi a vă pune la curent cu textul legii.

Judeţul nostrum este înzestrat- slavă Domnului- în ceea ce priveşte arheologia şi

istoria ca nici un altul. Iar eu, de când eram prichindel, colindam pe la Romula, Slăveni ori

Celei şi Vădastra să văd vestigiile trecutului nostru milenar.

Şi acum Doamne ajută.

Al dvs. M. Bunescu.

[scrisoarea se păstrează în copie, transcrisă de Pătru Crăciun după originalul care se

păstrează în biblioteca liceului din Caracal, mapa XIII/750].

[4] Bucureşti, 11 iunie 1947

Domnule director,

Sunt aproape că se încheie patru săptămâni de când v-am trimis ultima scrisoare,

şi neprimirea nici unui răspuns până azi, îmi dă de bănuit că lucrurile merg greu pe la noi

59

Eustaţiu Stoenescu (1884-1957), pictor legat prin origine de localitatea Drăghiceni-Romanaţi. 60

Stoica Dumitrescu (1886-1956), pictor romanaţean originar din Zănoaga. Dintre numeroasele sale picturi cu tematică istorică, este foarte cunoscută ,,Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia”.

61 Bursa a fost anulată întrucât viitorul pictor luase partea ţăranilor răsculaţi intrând în conflict cu

autorităţile.



în privinţa artei. Căci nu se putea ivi un prilej mai bun spre a se clădi fapta ce rămâne şi

care tocmai pentru permanenţa ei, cată să fie solid înfiptă în sufletul oraşului.

Am mai primit de la dvs. după ce v-am scris, adresa de la 23 mai, încrucişată pe

drum cu scrisoarea mea, ea nu schimbă însă nimica din ideea initială. Nici aici nu s-a

schimbat nimic între timp. Din cauza întârzierii răspunsului dvs. pe care îl aşteptam mult

mai curând, întârzie şi referatul ce trebuia să-l fac Ministerului Artelor în privinţa

muzeului dvs.

Mai aştept încă, mai cu seamă că azi la minister este o penurie de tablouri, încât e

necesar să se reface stocul. Trebuie să constat însă din corespondenţa noastră că există o

diferenţă de gând între aceea ce doriţi a face dvs. şi ceea ce v-am scris eu că ar trebui făcut

pentru binele oraşului. Pinacoteca liceului, într-adevăr, e una. Dar muzeul oraşului şi

judeţului e alta. Dvs. aţi creea Pinacoteca, dar înlăturaţi muzeul. Şi mă îndoiesc că ar fi loc

pentru două asemenea instituţiuni în oraşul nostrum. Pe de altă parte, luând fiinţă muzeul,

se vor aduna acolo încet-încet şi celelalte colecţiuni din oraş, fiind astfel destule şanse

pentru ca instituţia să crească şi să se îmbogăţească.

După cum am văzut, dvs. sunteţi acolo posesorul unei mari energii şi unei mari

averi de entuziasm şi dragoste de artă şi de oraş. Se pare însă că nu vi se dă tot concursul

trebuitor. Primăria şi prefectura vor afla totuşi într-o zi că sunt obligate să facă ceva pentru

arta locală şi pentru cetăţenii care au dorinţa să vadă şi la ei acasă o pictură şi o sculptură.

Eu n-am mai fost de multă vreme în oraşul meu dar poate că tocmai din cauza

aceasta îl iubesc mai mult şi îmi este dor de el. Mă gândisem mai dinainte deci cum să îmi

arăt această dragoste şi ajunsesem la idea de a-I dărui câteva din tablourile mele. Adică o

parte scumpă a sufletului meu.

Iniţiativa dvs. îmi uşurează grija ce o aveam în privinţa acestora şi ar rămâne

astfel de hotărât numai mijloacele de transport. Cred că cel mai potrivit mijloc de transport

şi cel mai convenabil, ar fi prilejul pe care Ministerul Educaţiunii Naţionale îl are destul de

des de a trimite camioane în direcţia oraşului nostrum, pentru aprovizionare. Şi poate că

mai vin şi alte maşini oficiale

ale ministerului într-acolo.

Dvs. aţi face prin urmare o

adresă în acest sens la

minister- ministrul fiind

conjudeţean62

nu ar rămâne

indiferent la o asemenea

cerere- iar mie mi s-ar

comunica în prealabil data

plecării unei asemenea maşini

pentru care eu aş pregăti

coletele respective iar în ziua

plecării maşina ar trece pe la

Muzeul Simu (Bulevardul

Take Ionescu, 9) spre a le

ridica, dându-mi-se o dovadă

de primire. Cu o asemenea maşină s-ar putea întâmpla- dacă ar fi loc- să viu şi eu spre a vă

aduce personal darul meu şi a vă sfătui asupra celor ce aţi mai avea de făcut.

62

Ştefan Voitec era originar din Corabia-Romanaţi.



Iar după ce veţi

înfiripa începutul, voi

avea şi alte posibilităţi de

a vă fi de folos, de a vă

ajuta la îmbogăţirea

colecţiilor şi de a vă

asigura în toate privinţele

de un sprijin oficial.

Al dvs. M.

Bunescu

Oricum veţi

aranja cu transportul,

trebuie să mă vestiţi mai

înainte spre a pune la

punct lucrurile.

[5] Bucureşti 30 august 1947

Stimate domnule Pătru,

Am încredinţat trimişilor d-tale tablourile despre care era vorba, plus unul. Cele

cinci tablouri sunt descrise în adresele respective, şi după ce le veţi da număr de

înregistrare, vă rog a răspunde ministerului de primirea lor. Al şaselea e dania mea

personală şi reprezintă un aspect al Insulei Şerpilor.

Cred că începutul e bun şi vă urez încununarea străduinţelor dvs. întru frumos.

Când liceul va avea bani, n-ar fi rău să le pună geamuri spre a le feri de praf etc, mai ales

că tablourile vin înrămate gata şi vă scutesc de o atare cheltuială.

Cu prilejul acesta urez liceului viaţă lungă şi sunt fericit că l-am văzut pornind şi

crescând din mărăcinişul de pe marginea pârâului unde i s-a pus temelia acum 60 de ani.

Al dvs. cu salutări cordiale,

M. Bunescu.

[6] Bucureşti,

13 septembrie 1947

Stimate domnule

Pătru,

Am primit

scrisorile dvs. ultime şi

sunt încântat că v-am

putut produce atâta

bucurie prin trimiterea

tablourilor. Să fiţi siguri

că vor mai veni. Iată,

chiar azi eu vă trimit al

doilea al meu tablou în

dar personal, pentru ca



trimisul dvs. să nu vie cu mâna goală. Şi mai am două puse la o parte. La drept vorbind,

aceste trei tablouri voiam să le ţiu pentru mai târziu, după ce voi fi venit eu prin Caracal şi

voi fi văzut în ce condiţiuni funcţionează pinacoteca. Putându-se întâmpla însă ca toamna

aceasta să nu mai vin, vi le voi trimite pe rând, câte unul, cu încrederea că le veţi îngriji

aşa după cum este necesar.

Am gândit să vă dau: 2 peisagii din locuri diferite, o natură statică şi un portret,

pentru ca băieţii nostri care vor simţi fiorul artei să aibă în faţa lor câte un exemplar din

fiecare. Tablourile, toate, le aşezaţi fireşte la înălţimea ochilor pe un rând acum (că nu

aveţi prea multe), apoi cel mult pe două rânduri. Ca exemplu de aranjare, v-aş da unul, cu

materialul potrivit pe care vi-l trimit eu.

[Schiţă cu amplasarea celor 12 tablouri]

Şi veţi continua aşa mai departe. Mă voi ocupa apoi să vă mai strâng lucrări şi de

la alţi artişti, mai ales de la cei romanaţeni. Şi când voi avea un stoc, vă voi anunţa.

În orice caz, puteţi conta pe mine.

Al dvs. M. Bunescu.

D I R E C T O R I I L I C E U L U I ,,R A D U G R E C E A N U” D E L A

ÎNF I I N Ţ A R E P Â N Ă Î N P R E Z E N T

Dumitru Nica

De ce mă încumet eu să abordez această temă? Iată de ce! Sunt absolvent al

acestui liceu, promoţie 1959. Am avut şansa ca în 1959, prin iunie, să particip împreună cu

colegii mei, absolvenţi din aceeaşi promoţie, la sărbătorirea a 75 de ani de la înfiinţarea

Liceului „Radu Greceanu”. Am asistat, timp de peste două ore, la un spectacol de senzaţie

susţinut de promoţia 1939, în care s-au trecut în revistă momente din istoria liceului, din

activitatea lor de elevi. Atunci a fost ziua când s-a definitivat hotărârea mea de a deveni

profesor la acest „lăcaş de cultură” şi ambiţia ca, nu peste mult timp, să-mi aduc

contribuţia la „cunoaşterea amănunţită a istoriei acestui liceu”.

Am absolvit Facultatea de Matematică- Timisoara, în 1964; am fost repartizat-

guvernamental- la Şcoala Generală „Perieţi”, unde m-am născut şi am făcut primele şapte

clase, (deşi am fost al doilea la repartizare pe ţară, nu a fost post în Slatina), ca în

septembrie 1968, să ocup, prin ,,transfer în interesul învăţământului” o catedră- mult

râvnită- de matematică la liceul pe care îl absolvisem cu câţva ani în urmă. Un vis

împlinit, dar care mă şi obliga să răspund unor provocări. În perioadele: 1970-1978 şi

1991-1992, am ocupat funcţia de director adjunct, iar până în 1997 am fost titular pe

aceeaşi catedră, ca după 1997, până la pensionare, 2006, să-mi păstrez o jumătate de

catedră - titular, pentru că cealaltă jumătate, mi-am transferat-o la Colegiul Economic

,,Petre S. Aurelian”, a cărui temelie s-a pus la propunerea mea, fiind primul director al

acestei unităţi, care continua istoria de aproape o 100 de ani a învăţământului economic

din Slatina.

De-a lungul întregii mele vieţi, am publicat o mulţime de articole despre

activitatea elevilor, a colectivului didactic, despre persoane, personalitaţi care au profesat

în acest liceu sau au fost elevi, fie personal tehnico- administrativ.

Înfiinţat ca „Gimnaziu Real” în 1884, când ministru de resort era Gheorghe

Chiţu, originar din comuna Oboga, jud. Olt, prin stăruinţa unui grup de moşieri din partea

locului între care se detaşează familia Protopopescu, după „dorinţa şi stăruinţa orăşenilor



prin aleşii lor deputaţi şi senatori......” (7), a luat naştere în oraşul nostru- într-un timp când

nivelul cultural era aici puţin ridicat- acest „lăcaş de cultură românească” (7), ce se

cheamă şi azi Liceul ,,Radu Greceanu” care inseamnă deopotrivă cultură şi tradiţie.

Trecutul Liceului ,,Radu Greceanu” este o configurare de adevăruri înălţătoare, prilej de

contemplare şi neîntreruptă sursă de inspiraţie pentru generaţia de azi şi generaţiile

viitoare.

Este un merit remarcabil al profesorului Traian Biju, stălucit dascăl, cu stagiu de

activitate îndelungată în Liceul „Radu Greceanu” , director în mai multe rânduri, de a nu

se fi împăcat cu criza de informaţii asupra înfiinţării „Gimnaziului Real” şi de a fi

perseverat să găsească mărturii despre unele momente ale începutului învăţământului în

unitatea amintită.Tocmai de aceea şi eu, în documentarea mea, am ţinut cont îndeosebi, de

(2) şi (4) din bibliografia prezentată la final. Am considerat că întocmirea unei liste

complete, care să conţină numele şi prenumele tuturor directorilor liceului „Radu

Greceanu”, de la înfiinţare până în prezent, cu câteva date despre fiecare, este o adevărată

provocare pentru absolvenţii, ,,promoţii mai vechi sau mai noi”, precum şi pentru cei care

au trecut „mai mult sau mai putin prin acest liceu”, care să se aplece asupra istoriei

tumultuoase a acestei unităţi, să facă

cunoscute, elevilor de azi şi de mâine, aspecte

necunoscute încă.

În evoluţia acestei şcoli, profesorul

Gheorghe Ungureanu remarcă în (4) existenţa

unor etape, relativ distincte. Prima etapă,

1884- 1918, a fost cea a instituţiei gimnaziale,

o etapă de consolidare şi confirmare, când

Gimnaziul Real a început să fie ridicat la

rangul de liceu. În cea de a doua etapă,1918-

1945, se produce „etapa miracolului şcolar

numit Radu Greceanu” (4). Aceasta a fost

perioada recunoaşterii faptului că Gimnaziul

Real confirmase prin rezultatele sale. Pentru

aceste generaţii de profesori au existat câteva

coordonate- valori pe care liceul le va

promova neclintit până în ziua de astăzi:

rigoarea ştiinţifică- rezultat al unei trudnice operaţii de informare şi asimilare a ceea ce

este nou şi demn de apreciat, exigenţa şi autoexigenţa, ordinea, disciplina, ţinuta morală

impecabilă. A treia etapă, 1945-1989, s-a desfăşurat în anii regimului comunist. De

menţionat că în timpul regimului comunist - cu deosebirie la începutul acestei perioade-

mai mulţi profesori şi elevi ai acestui liceu au avut de suferit aceeaşi prigoană pe care toţi

cei care nutreau idei opuse sistemului au trebuit să o suporte: temniţa pentru profesori,

exmatricularea pentru elevi. A patra etapă, decembrie 1989- până în prezent, corespunde

unei perioade de puternică relansare şi apoi ascensiune a acestui liceu. Această şcoală

redevine ceea ce a fost dintotdeauna : ,,o treaptă pentru propulsarea spre vârful piramidei

socio-culturale a celor care au potenţialităţile intelectuale necesare realizării unui

asemenea urcuş” (5).

Pe parcursul celor patru etape, această unitate şcolară a funcţionat sub

denumirile :

1884-1915: Gimnaziul Real, Slatina. 1915-1945: Liceul „Radu Greceanu” din

Slatina. 1945- 1954: Liceul de Băieţi, Slatina. 1954- 1961: Şcoala Medie Nr.1, Slatina.



1961- 1964: Scoala Medie Nr.1, Tudor Vladimirescu, Slatina. 1964- 1969: Liceul „Tudor

Vladimirescu” Slatina. 1969- 1976: Liceul „Radu Greceanu” Slatina. 1976- 1989 Liceul

de Ştiinţe ale Naturii ,,Radu Greceanu” Slatina. 1989- 1998: Liceul Teoretic ,,Radu

Greceanu” , Slatina. 1998-prezent: Colegiul Naţional „Radu Greceanu”, Slatina.

După cum reiese din lista de mai sus, şcoala noastră şi-a schimbat de mai

multe ori numele,dar şi-a păstrat renumele reuşitelor mergând pe un traseu spiralat în

continuu progres din 1884 când ia fiinţă şi până astăzi, obţinând succese remarcabile în

activităţile cu elevii, prin efortul unanim al cadrelor didactice şi al talentaţilor directori,

sprijiniţi de unul sau doi directori adjuncţi, mai ales în ultimele două perioade de existenţă.

1. Alexandru Proca- a fost director, cel puţin câteva luni, în perioada 20

septembrie 1884-1885. A absolvit Facultatea de ştiinţe din Bucureşti. Deşi nu am

cunoştinţă de nici un document scris, că el ar fi fost primul director al Gimnaziului Real,

personal înclin să-i dau dreptate lui Traian Biju, care specifică în (2), la pag. 3: ,,Din

scrisoarea lui Sfinţescu reiese că primul director a fost un distins tânăr, Proca”. Tot Traian

Biju specifică în (1) că „Primul director a fost pentru foarte scurtă vreme, A. Proca”. La fel

şi Gh. Ungureanu în (4), pg. 37, arată că ,,I.Gh.Sfinţescu (în 1884 funcţiona la Şcoala Şt.

Protopopescu,în local închiriat),relatează în scris modul cum l-a cunoscut în toamna anului

1884 pe cel dintâi director al gimnaziului,Proca, ,,un tânăr distins” cu care a devenit apoi

prieten apropiat”. Dacă ţinem cont şi de ce spune Train Biju, la pg. 4 în ( 2) ,,Graţie unui

corp didactic format numai din profesori suplinitori, dar tineri entuziaşti, capabili, harnici

şi punctuali la datorie, învăţământul, chiar de la înfiinţarea Gimnaziului, marchează un

mers ascendent din ce în ce mai mulţumitor. Această epocă se confundă cu directoratele

lui August Krainic (13) ani ,........ ,,şi îi atribuim lui Crainic (chiar dacă T. Biju scrie cu

K.) 13 ani de conducere, în cele două perioade, rezultă că, cel puţin primul an (sau numai

câteva luni) a fost director altcineva, adică la început a fost Proca. A stat un singur an

profesor (specifică Biju în (2)) , demisionând, în locul său fiind numit Ion Crivăţ, licenţiat

în ştiinţe naturale, la Iaşi.

2. August Crainic- a

fost director în perioadele: 1885- 1

sept.1896 şi 1 sept. 1900 -1sept.1902.

Despre el, Tr. Biju, în ( 2), pg. 4 spune:

,,Această epocă se confundă cu

directoratele lui August Krainic (13

ani) suplinitor şi el, predând

Matematică, Geografie, Desenul şi

Caligrafia. Originar din părţile Sibiului

a fost un director autoritar,

supraveghind activitatea profesorilor la

catedră,precum şi comportarea lor în

societate, iar pentru elevi, exercitând o

disciplină severă, chiar contondentă

conform concepţiei lui Rousseau, care

era de părere că : ,,Nuiaua este absolut

necesară în educaţie”.

3.Em. Teohari- a

fost director în perioada: 1sept.1896- 1

sept.1900. ,,A fost director şi profesor

de matematică,sfârşit la Piteşti”, spune August Crainic



Tr. Biju (1). În aceste

anuare, găsim pentru

fiecare profesor şi

incadrarea anuală, pe clase.

4. Gheorghe Micescu-

director în perioada: 1

septembrie 1902- februarie

1907.

5. Tiberiu Popescu-

director in perioada:

februarie 1907- aprilie

1907. Profesor de şt. naturii şi fizico-

chimice, mort pe front în primul război

mondial63

, elogiat de marele istoric Nicolae

Iorga în lucrarea: ,,Oameni care au fost”,

precum şi de prof. Nicolae Popescu-Optaşi,

în revista Zburătorul - nr. 1/1967 a elevilor

Liceului ,,Radu Greceanu”, care scrie un

articol foarte interesant şi documentat:

,,Tiberiu Popescu, directorul gimnaziului

din Slatina,solidar cu răscoala ţărănimii

de la 1907......” (7) şi ,,Tiberiu Popescu,

fost director, un straşnic profesor de

Naturale, mort în războiul pentru patrie,

după ce în 1907 a fost arestat ca [...],

instigator al ţărănimii” (1).

6. E. Casolţeanu- director în perioada: 28

mai 1907 -19 septembrie 1907.

7. Pr. Nicolae Ionescu-director în

perioada:28 mai- 19 septembrie 1907.

8. P.N. Munteanu-director în perioada 19

septembrie 1907-1 septembrie 1909.

9. I.R. Ionescu- director în perioada: 21

aprilie- 27mai 1907.

63

Despre activitatea lui Tiberiu Popescu, foto, moartea sa eroică, vezi ,,Gânduri de ziua învăţătorului”, de I. Tîlvănoiu, în Memoria Oltului, nr. 16/iunie 2013, p. 31

Ştampila gimnaziului şi

semnătura directorului

Micescu



10. Ion Lăzărescu- director în perioadele: 1

ianuarie 1911- ianuarie 1916 şi septembrie 1918-

septembrie 1919. Traian Biju, legat de prima sa

perioadă de directorat, ,,recunoştea” că luptase

singur pentru înlăturarea directorului în funcţie,

I. Lăzărescu,ce era „o piedică în calea bunului

mers al şcolii” şi, spre a curma scandalurile ce

constituiau „cazul Slatina” (10).

11.I.Stănculescu -director în perioada:

ianuarie 1917- septembrie 1918.

12.Traian Biju- director în patru perioade:

septembrie 1919-sept.1920; 22 noiembrie 1922-

20 ianuarie 1929; 1mai 1931- 1 noiembrie 1931;

22 noiembrie 1933- 11 septembrie 1938. ,,Există

în viaţa unor şcoli dascăli care le definesc

acestora destinul. Oameni care renunţă la sine

pentru un ideal, care înseamnă şcoala- acest

templu în care actul învăţării transfigurează

fiinţa umană şi o aureolează cu nimbul

sfinţeniei” (4). Un astfel de dascăl a fost Traian

Biju. ,,Profesorul Traian Biju s-a dedicat trup şi

suflet înălţării materiale şi spirituale a şcolii şi a

întegii comunităţi slătinene” (7). ,,Profesorul

Traian Biju s-a identificat cu sufletul elevilor săi

şi al întregului Neam Românesc. Şi astfel educarea generaţiilor de tineri a pus-o în slujba

Neamului şi a Ţării. Şi-a făcut din asta o adevărată religie a sufletului” (10).

Profesorul dr. Leonida Gherasim, membru al Academiei Române, absolvent

L.R.G. -1947, îsi aminteşte: ,,Prof. Traian Biju ca Director a modernizat liceul ,,Radu

Greceanu”, a extins clădirile şi a construit un internat pentru copiii veniţi din mediul

rural. Talentul său

didactic extraordinar

a fost egalat de

generozitatea sa şi de

devotamentul

exemplar pentru

şcoală şi elevii săi” .

Prof. Ion Georgescu,

absolvent L.R.G.-

1953, scrie în

,,Amintirile unui elev”,

,,... cea mai

proeminentă figură

didactică a acestui

liceu, profesorul şi

directorul Traian Biju,

care era pensionar şi

se căuta prin toate mijloacele să fie cât mai repede dat uitării; aceasta fiind în spiritul

vremii: ca tot ce era valoros şi autentic românesc să fie izolat şi cât mai puţin cunoscut” .

Traian Biju împreună cu echipa de fotbal a liceului la Sofia în

1924 (S.J.A.N. Olt)



Traian Biju era „Un conducător de şcoală

călăuzit de înalte principii morale, cu o

cultură largă şi bun simţ didactic, adică

vocaţie” (4). Distins pedagog şi un foarte bun

gospodar, a fost unul dintre cei mai buni

directori, nu numai cu cea mai lungă perioadă

de conducere.

13. I. Ţicăloiu- director în perioada:

sept.1920- noiembrie 1922. ,,Despre

profesorii liceului ce să mai vorbesc:

renumele multora depăşeşte cu mult graniţele

oraşului, se vorbea cu veneraţie, uneori chiar

cu teamă, referitor la exigenţa deosebită a

unora dintre ei. Auzisem de profesori ca:

Ţicăloiu, Toma Vasilescu, Biju... şi alte nume

de mare rezonanţă care din păcate la data

intrării mele în liceu nu erau în activitate fiind

pensionaţi pe motiv de vârstă sau pentru că

deveniseră persoane incomode prin

personalitatea şi patriotismul lor” (scrie Ion

Georgescu în ,,Amintirile unui elev”).

În 1920, prof. Traian Biju va fi înlocuit,

tocmai din cauza discordiilor între profesori

sau, ,,din nenorocire, resentimentele

fostului director înlocuit, precum şi lipsa

de supleţe a noului director (Biju) au fost

cauze permanente ale discordiei pentru

curmarea cărora ministerul a încredinţat

direcţia unui profesor tânăr I.D. Ţicăloiu”

(2). I.D. Ţicăloiu pleacă la Câmpulung, la

cererea sa, fiind înlocuit, la sfârşitul lui

noiembrie 1922, de Tr. Biju. Ţicăloiu

recunoaşte că ,,părerile de rău pe care le

lasă în urmă-i nu pot fi îmblânzite decât

prin fericita alegere ce s-a făcut în

persoana domnului Biju, care a fost numit

director, în locul său” (11). La rândul său,

Biju recunoştea: ,,spre deosebire de

Lăzărescu, Ţicăloiu, care îmi urmase

după primul directorat, a fost conştiincios

şi punctual, cu bune purtări” (11) şi că a

continuat opera de ridicare a liceului.

Profesorul I. D. Ţicăloiu (1891-1970).

Reproducere după volumul ,,Scrinul cu

amintiri”, de Adrian Săvoiu, p. 30



14.Gh. Vişoiu- director în

perioadele: 20 ianuarie 1929- 1 august

1930 şi 1 noiembrie 1931- 1 iulie 1932.

,,Această a doua epocă de înflorire a

învăţământului în şcoala noastră se

confundă cu directoratele profesorului Tr.

Biju, director timp de aproape 14 ani, din

cei 32 de ani serviţi ca profesor în Slatina.

Dintre 28 de profesori (anul şcolar 1936-

1937) , la 12 clase, citez printre cei ce au

activat timp mai îndelungat şi care au

ilustrat catedrele lor pe următorii: ....

Vişoiu Gheorghe lb. română,.......”,scria

Tr.Biju (2).

În 1929, lua sfârşit şi cel de al

doilea directorat al lui Tr. Biju. Ziarul local

,,Vremea Nouă” , scria: ,,Tr. Biju a fost

dezrădăcinat de la direcţia liceului de

băieţi din Slatina şi înlocuit cu profesorul

Gh. Vişoiu”. Acelaşi ziar scria: ,,....

sarcina domnului Vişoiu e destul de grea,

fiindcă domnia-sa e ţinut să menţină

instituţia la acelaşi nivel”.

15. Toma Vasilescu- director în

perioadele: 1 august 1930-1 mai 1931 şi 1

iulie 1932-21 noiembrie 1932. ,,Anul 1934

a fost pentru liceul ,,Radu Greceanu”, anul

semicentenarului, iar serbările liceului au fost

excepţionale. Pentru profesorii de liceu, am numai

cuvinte de laudă: Toma Vasilescu- autorul

gramaticii latine, Traian Biju- autor de manuale de

geografie etc.” scria Marin Nicola, absolvent

L.R.G.- 1934 (6). „Sub regimul socialist, a plecat

lector universitar la Bucureşti”, spune Tr. Biju în

(2). Tot aci se spune : ,,El a fost printre cei 10

profesori, care au contribuit la reînvierea faimei

trecute a ,,Gimnaziului Real”, dintre 1884- 1900”.

Sub conducerea sa ca director s-a început refacerea

Amfiteatrului liceului şi s- a terminat în 1933-

1934, sub conducerea profesorului Tr. Biju. Nicolae

Popescu-Optaşi, fost elev al liceului, apoi profesor

de istorie, scria: ,,.... directorii liceului erau Tr.

Biju, Gh. Vişoiu şi Toma Vasilescu, care erau buni

gospodari, cum erau şi buni profesori, care se

dezbrăcau de politică la poarta şcolii” (12).

16. Ilie Rădulescu- director in perioadele :

12 septembrie 1938- 15 decembrie 1940 şi 8

februarie 1941- 4 septembrie 1945. Prof. dr.



Leonida Gherasim, membru al

Academiei Române, absolvent 1947,

scria: ,,Profesorul ,,Mister” Rădulescu

ne- a învăţat timp de opt ani limba în

care au scris Decartes, B. Pascal,

Voltaire sau Rousseau. Răbdarea,

delicateţea, ştiinţa de a exprima cât

mai simplu problemele complicate,

constituiau pentru ”Mister” elemente

pentru care era iubit şi apreciat de

elevi”(6). Ştefan Gonţoiu, absolvent

1939, scria: ,,Fotografia cu noi,

absolvenţii clasei a 8- a, de astă dată

cu pălării şi în rândul întâii cu o parte

din profesorii noştri între care in

uniformă de strejer directorul liceului,

profesorul de franceză I. Rădulescu

(cel inalt)” şi ,,Pe acele vremuri de

dinainte de 1940,directorii de liceu

erau schimbaţi de fiecare dată,cum

veneau la putere partidele

politice”(6).

,,Îmi amintesc cu mult respect, cu recunoştinţă şi admiratie de profesori şi ore

de clasă predate de aceştia, ca: Ilie Rădulescu –franceză, ,,Mister” cum i se spunea

pentru ţinuta sa şi comportamentul de mare domn pe care le afişa”, scria prof. Ion

Georgescu, absolv. 1953. ,,Pentru un copil venit de la ţară, care învăţase patru ani lb.

rusă, primele ore de franceză, au

fost o surpriză plăcută pentru că

erau dirijate de ,,actorul Mister”

Rădulescu. Orele lui erau

aşteptate cu plăcere pentru

atmosfera elevată, de autentică

cultură şi ştiinţă” (5).

„În 1939 era director la

Liceul ,,Radu Greceanu”,

profesorul de franceză Ilie

Rădulescu (Mister). În acea

perioadă a fost organizat al 4 lea

concurs de matematică pe ţară

pentru elevii şi elevele de grad

secundar teoretic, normal,

comercial... Printre premiaţii la

acest concurs se găsesc şi elevi

de la ,,Radu Greceanu”:

Ghiţulescu C. Ion, cls. a 8- a,

Mihai Alexandru, cls.a 5- a,

Ionescu Nicolae, cls. a 4- a etc.”

(5), profesorul de matematică la



liceu în acea perioadă, Nicolae Ştefănuţ. După

înlăturarea lui Biju de la conducerea liceului,

fanfara a fost desfiinţată. Culmea, ,,când

director era un fost elev al liceului şi al

profesorului Biju, Ilie Rădulescu, acesta fiind

ţărănist” (10).

17.Ionescu Mihalache- director în

perioada:16 decembrie 1940-7 februarie 1941.

18.Ţilivea Nicolae- director în perioada: 5

septembrie 1945- 16 decembrie 1948.

19.Ştefan Cozma- director în perioada: 16

decembrie 1948 -16 ianuarie1950. Am avut

şansa ca în primele două clase de liceu, să am

la educaţie fizică, tocmai pe domnul profesor

Ştefan Cozma. Înalt, drept, îmbrăcat frumos şi

elegant, un bun atlet. Unui copil venit de la

ţară i se părea că vine de undeva, de departe,

privind peste ceilalţi. Părea venit de pe alte

meleaguri, mai de grabă londonez prin

maniere. Nu degeaba, un fost elev al dânsului

spunea mai târziu: ,,profesorul meu de educaţie

fizică, Ştefan Cozma era un îndrăgostit al

gimnasticii suedeze”. Poate şi acesta a fost

motivul pentru care eu, elev fiind, am practicat gimnastica, chiar dacă nu l-am mai avut ca

profesor la clasă pe dl. Ştefan Cozma. Am fost membru al echipei de gimnastică a liceului,

care a obţinut multe premii la concursurile regionale şi naţionale. A fost pentru mine un

adevărat exemplu personal în seriozitatea cu care îşi făcea datoria de dascăl.

20. Marin Predescu- director în perioada :17 ianuarie 1950- 30 aprilie 1950.

,,Eram în clasa a opta- cred- şi aveam ca profesor la română, pe dl. Marinică Predescu, un

om de o fabuloasă blândeţe, un profesor competent, dar mult prea îngăduitor, pe seama

căruia, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, elevii năstruşnici se întreceau în a face glume

şi în a organiza farse... Prin oameni precum Domnişoara Cati şi Domnul Marinică, în şcoli,

asemenea liceului ,,Radu Greceanu”, etica şi cultura românismului aveau să se sustragă

primejdiei anihilării” nota Caius Traian Dragomir (5) . Prof. Ioan Georgescu aminteşte:

,,… prof. Marinică Predescu latină, care, deşi într-o perioadă total defavorabilă, nu a

abdicat de la principiile profesionale…”.

21.Alexandru Popescu (Alecu)-director în perioada: 1mai 1950-1septembrie

1954. ,,Alecu Popescu, zis Mustaţă, considerat spaima liceenilor din Slatina, care, atunci

când ne întâlnea ,,pe centru”, ne scria numele într- un carneţel şi a doua zi ne da

invariabil nota doi… Unii profesori mi-au rămas întipăriţi în memorie (adică m-au

format) şi pot spune că am fost un privilegiat să termin liceul Radu Greceanu “, scria

Marin Mincu-absolvent L.R.G., în mai 2009. Ion Lazu, tot absolvent L.R.G., afirma : ,,…

înlocuindu-l pe teribilul Alecu Popescu, mai cunoscut ca Mustaţă, de geografie, fost

colonel pe timpul războiului, deci cu hibe la dosar… Am învăţat după maculatorul unui

coleg mai mare, care făcuse geografia ţării cu Mustaţă. Ori, ideea era aceasta: dacă

înveţi după explicaţiile lui Mustaţă, musai să iei admiterea! “ (5).

Începând cu septembrie 1967, am avut şansa, în acelaşi timp plăcerea şi onoarea

să fiu coleg de cancelarie cu aproape toţi profesorii mei din liceu, printre care si cei trei



Popescu: Mihai - matematică, Nicolae-Optaşi, istorie şi Alexandru (Alecu)- geografie şi

alţii, despre care şi azi pot spune că erau cu adevărat, aceşti profesori de liceu, elita

intelectuală a oraşului, a judeţului, toţi formaţi încă înainte de război.

22.Gheorghe Ungureanu-director în perioadele: 1 septembrie 1954- 1 septembrie

1957 şi 1 sept. 1961- 1 martie 1964. Am fost colegi de cancelarie peste 20 de ani. Era

profesor de limba şi literatura română ,,care cu dragoste de muncă, a dezvăluit elevilor cu

multă măestrie frumuseţile limbii române”. Posesorul unui stil elevat de exprimare, a unui

vocabular bogat în neologisme, meticulos în cercetarea documentelor de arhivă referitoare

la trecutul liceului ,,Radu Greceanu”, a lăsat posterităţii, reprezentată de profesorii şi elevii

acestui liceu, Studiul monografic întocmit cu prilejul sărbătoririi a 110 ani de la înfiinţarea

acestei şcoli. Am primit un sprijin real din partea dânsului, la sfârşitul anului 1993, când

am înfiinţat ,,Fundaţia Radu Greceanu”, sub auspiciile căreia au avut loc multe

evenimente culturale. A fost director timp de cinci ani şi şase luni. Aşa cum recunoaşte

(4), a căutat să fie cât mai aproape de observaţia neiertătoare a lui Aristotel : ,,Cine este în

stare să deosebească puterile denumirilor este foarte aproape de adevăr”.

„Elementul de boltă în lucrul meu la clasă a fost să-i învăţ pe elevi să gândească,

pentru că binele de orice natură ar fi: binele intelectual, binele moral, binele social

derivat din binele politic, binele biologic, binele estetic, binele afectiv, binele matrimonial,

toate aceste modalităţi ale binelui nu pot fi atinse decât cu condiţia ca omul să ştie să

gândească” (5). Am dezavuat toată viaţa paradigma educaţiei totalitare, adică să-l

modelez pe elev după cum doresc eu, sau adoptând principii pedagogice centraliste. Am

practicat în schimb educaţia liberală,

adică să-l las pe elev, în virtutea

dreptului la libertate să fie el însuşi,

ajutându- l cât mai mult în acest sens”.

„În vacanţa clasei a IX- a,

profesorul meu de română, Gh.

Ungureanu, care era şi noul director al

liceului, m-a trecut pe lista celor vreo

15 liceeni care urmau să facă o excursie

de şapte zile la cabana Voina de la

poalele sudice ale masivului Făgăraş-

Iezer- Păpuşa. Eram un bun elev, mai cu

seamă sârguincios, însă nicidecum

premiantul” (Ion Lazu). Iar Nicolae

Păun, absolvent L.R.G. 1973, Catedra

de Studii europene, scrie: ,,Numele

profesorilor mei -.... Gh. Ungureanu lb.

română, Maria Matache istorie,... au

fost reperele culturale de primă mărime

ale oraşului, mari dascăli, cărturari,

formaţi la şcoala unde cunoştinţele dau

statura intelectuală a profesorului”

23.Vizireanu Odiseea- director în

perioada: 1 septembrie 1957- 9

decembrie 1958.



24.Theodor (Dorel) Georgescu- director în

perioada: 10 decembrie 1958 - 1 septembrie

1961. „Am avut norocul să mă nasc într- o

familie care avea o mare pasiune pentru

muzica corală” , spunea Maestrul în 1982 la

întâlnirea „surpriză” cu Maestrul Marin

Constantin. La 10 decembrie 1958 prof. Th.

Georgescu a devenit directorul liceului

„Radu Greceanu”, liceu pe care l-a absolvit

în anul 1923, pe care l-a slujit ca profesor

titular, de muzică, până la pensionare, dar nu

a stat departe de activitatea liceului sau de

cea culturală a oraşului, până la moarte. Şi

azi îmi sunt vii în minte cuvintele dânsului:

,,Munca, învăţătura, pentru voi sunt o

datorie, fiecare tebuind să trăiască de pe

urma lor” (8).

Profesorul şi Directorul Th.

Georgescu ,,a impus un stil de conducere

elegant şi inţelept,cu respect şi crez pentru

actul de educaţie” (8). Ca director nu ierta

uşor minciuna, răutatea sau abaterile

repetate. Îi plăcea simplitatea în port,

modestia, buna cuviinţă, ordinea, munca şi

aceste calităţi a stăruit mereu să le cultive la

elevii liceului. S-a stins din viaţă la 20

august 1985. ,,S-a stins un om al datoriei şi

al muncii, roadele ostenelilor sale rămân

însă zestre viitorului” (8), spunea printre

altele, prof. Ioan Georgescu, director la acea

vreme.

25.Ilie Tudor-director în perioada:1 martie

1964-1 septembrie 1969. ,,Unul dintre cele

mai frumoase şi mai emoţionante momante

a fost atunci când, numit titular la o catedră

de matimatică, la liceul pe care îl

absolvisem, am păşit cu emoţii în şcoală.

Am stat un timp la uşa directorului Ilie

Tudor, pentru că mai aveam respectul, încă

din copilărie, pentru cel care conducea

şcoala”, îşi aminteşte prof. D. Nica (6).

Subliniez personalitatea şi activitatea, pe

mai multe planuri a profesorului de biologie



Ilie Tudor, care s-a remarcat ca un bun cunoscător al problemelor de învăţământ, priceput

organizator şi iniţiator al multor acţiuni întreprinse în şcoală şi în afara ei. Preocuparea

pentru asigurarea unei baze materiale corespunzătoare a fost dublată permanent, pe agenda

de lucru a directorului Ilie Tudor, de grija pentru obţinerea unor rezultate cât mai bune în

munca de instruire şi educare a elevilor. Directorul Ilie Tudor ne amintea mereu cuvintele

lui Spiru Haret : ,,Învăţătorul trebuie să înveţe şi să facă buni, nu numai pe copii, dar pe

toţi cei care au trebuinţă să fie instruiţi şi educaţi”. Istoria liceului „Radu Greceanu” este

bogată în asemenea pilde de dăruire patriotică a dascălilor săi pentru luminarea minţilor şi

alinarea sufletelor oamenilor de pe meleagurile Oltului.

26.Ioan Georgescu- director în perioadele: 1 septembrie 1969 -14 august 1970 şi 1

septembrie 1978- 28 decembrie 1989. Născut la 29 mai 1935 în localitatea Enoşeşti, jud.

Romanaţi. Şcoala primară o face la Alba

Iulia, liceul în perioada 1946- 1953, la

,,Radu Greceanu” Slatina, iar între 1953-

1958 a urmat Facultatea de Biologie,

Bucureşti, concomitent şi facultatea de

Geologie-geografie (la fără frecvenţă). În

1965, devine profesor titular la catedra

de Geografie a liceului „Radu

Greceanu”, ca în 1970 să devină titular la

catedra de biologie. A fost directorul

liceului pe care la absolvit în 1953, timp

de 12 ani şi 4 luni, în două perioade.

Profesorul Ioan Georgescu a fost o

personalitate proeminentă a

învăţământului din Slatina şi din judeţ.

A onorat funcţia de director cu

prestaţia sa distinsă prin înfăptuirile

concrete. Împreună, în calitate de

absolvenţi ai liceului ,,Radu Greceanu”,

am considerat că este de datoria noastră

să facem cunoscută elevilor şi

comunităţii, adevărata istorie a liceului.

Ce proiectasem eu în perioada 1970-

1978, în calitate de dir. adj., am

continuat împreună, până în 1989 şi

chiar după. Aşa se face că începând cu

1979 apare la „Radu Greceanu” profilul economic, contuând istoria întreruptă cu 20 de

ani în urmă. Aceeaşi atenţie a acordat dării în folosinţă a internatului nou, început în 1972.

A fost unul dintre primii membri fondatori ai ,,Fundaţiei Radu Greceanu” înfiinţată în

1993, la iniţiativa mea, sub auspiciile căreea s-au desfăşurat foarte multe activităţi ale

elevilor şi ale cadrelor didactice.

Directorul Ioan Georgescu era exponentul perfect al personalităţii care se simte

stăpână pe sine şi pe situaţiile în care se află. ,,Sobru, rezervat în prognosticuri privind

viitorul dar nutrind în sine un optimism controlat, se dovedea un caracter ferm şi de o

verticalitate morală recunoscută în orice împrejurare,… personaj calm, sociabil, bun şi

generos, în faţa căruia puteai să-ţi descarci sufletul cu convingerea că vei fi înţeles” (6).

Aproape înteaga activitate didactică şi-a desfăşurat-o în anii regimului comunist.



În prima şi a doua etapă de existenţă a liceului, directorii s-au schimbat destul

de des. Printre cei care au condus şcoala un timp mai îndelungat se numără şi prof. Ioan

Georgescu, care timp de peste 12 ani a demonstrat spirit de răspundere şi de ordine. De

mai multe ori Ministerul sau Inspectoratul Şcolar Judeţean i-au încredinţat misiuni de

competenţa inspectorilor: inspecţii, anchete etc., de care s- a achitat în mod conştiincios. În

activitatea sa ca director a primit sprijin deosebit din partea următorilor profesori:

Gheorghe Zamfira- filosofie şi Nicolae Ştefănuţ- matematică, prima perioadă, iar în a doua

perioadă: Virgil Brătucu- matematică şi Stroe Georgeta- economist , în calitate de directori

adjuncţi.

27.Elena Achimescu64

-director în perioada: 15 august 1970- 1 septembrie 1978 şi

director adjunct în perioada: 15 ianuarie 1962- 15 noiembrie 1963.A absolvit liceul de

Fete din Slatina în 1949. A urmat Facultatea de Biologie din Bucureşti luânduşi licenţa în

1953. La 1 septembrie 1953, a ocupat catedra de biologie la Şcoala Pedagogică din

Slatina, dar şi funcţia de director. A avut

ocazia să fie director adj. şi director la liceul

,,Radu Greceanu”, dar a ocupat aceleaşi funcţii

şi la liceul” Ion Minulescu” (1955- 1957,

director şi 1963- 1970 dir. adj.).

„Deontologia noastră profesională ne cere

cinste, corectitudine, respectarea legilor.

Vocaţia vieţii mele a fost să mă înrolez la

munca cea mai grea” (9). Ca profesor a fost nu

numai îndrumător, dar şi exemplu. ,,În sufletul

fiecărui elev, profesoara a lăsat câte ceva din

ce o caracterizase în întreaga sa activitate:

bucuria de a trăi, neliniştea cunoaşterii,

sentimentul datoriei, dragostea faţă de locurile

natale ,faţă de muncă şi faţă de tot ceea ce este

frumos în viaţă”(9). În activitatea desfăşurată

ca director sau ca director adj. la liceul „Radu

Greceanu”, doamna Elena Achimescu a

demonstrat răspundere pentru calitatea muncii

instructv educative.

Cu ocazia instalării ca director la liceul

,,Radu Greceanu”- august 1970, printre altele

spunea: ,,Mi-am început ucenicia

profesională, ca profesor, dar şi ca director, încă din prima zi de după absolvirea

facultăţii, la Şcoala Pedagogică, acolo unde am început să pun, cărămidă lângă

cărămidă, la construirea experienţei mele profesionale şi de conducere” (9). În perioada

directoratului a fost sprijinită,în calitate de directori adjuncţi de către profesorii: Ion

Bodescu- biologie (1970- 1971),Dumitru Nica- matematică( 1970- 1978) şi Silvia Mihai-

geografie (1971- 1978).

28.Ion Câciu- director în perioadele: 29 decembrie 1989- 22decembrie 1993 şi 31

decembrie 1997- 15 septembrie 2005.

29.Ion Ţecu- director in perioadele: 23 decembrie 1993 -31 decembrie 1997 şi 15

septembrie 2005- 15 septembrie 2009.

64

Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 82/2018



30.Raluca Ivănuş-director în perioada: 15 septembrie 2009- 15 septembrie 2013.

31.Gianina Pârvu- director în perioada: 15 septembrie 2013- prezent.

Analizând lista de mai sus, constatăm că dintre cei 31 de profesori care au

îndeplinit funcţia de director, unii au funcţionat în mai multe perioade. Făcând o statistică

privind vechimea în funcţia de director, constatăm următorul clasament: 1.Tr. Biju- 13 ani

şi 8 luni. 2.August Crainic- 13ani şi ? luni. 3.Ioan Georgescu- 12 ani şi 3 luni. 4.Ion Câciu-

11 ani şi 9 luni. 5.Elena Achimescu- 9 ani şi 10

luni. 6.Ion Ţecu- 8 ani. 7.Ilie Rădulescu- 6 ani şi

10 luni. 8.I. Lăzărescu- 6 ani. 9.Ilie Tudor- 5 ani

şi 7 luni. 10.Gh. Ungureanu- 5 ani şi 6 luni.

NOTĂ În acest clasament nu apare prof.

Gianina Pârvu, actuala directoare, cu toate că

este în funcţie de 6 ani, dar are posibilitatea să- i

depăşească pe toţi, ca perioadă de directorat.

Depinde de data la care va fi schimbată. Timpul

o va aşeza la locul potrivit. Restul directorilor au

îndeplinit această funcţie o perioadă de patru ani

sau mai mică,chiar mai puţin,ajungând la câteva

luni sau o lună.

Din analiza efectuată mai rezultă câteva

elemente:

- Cele mai multe schimbări s-au făcut

îndeosebi în primele două etape.

Ion Ţecu, director

Raluca Ivănuş, director



-Stabilitatea pe post a directorilor se observă mai mult în etapele a treia şi a patra.

- Schimbarea directorilor în toate

cele patru etape, a avut întotdeauna,

conotaţie politică.

Mi-am pus întebarea: De ce aceşti

oameni au dorit să ajungă directori ai

acestui liceu? În final, am găsit un

răspuns, în urma documentării mele,

pentru realizarea acestui material. Fiecare

a dorit ca şcoala să-şi îndeplinească

adevărata menire în societate. Însă, acest

lucru nu se putea realiza fără ,,un corp

profesoral devotat, fără o exigenţă sporită

din partea tuturor, pentru disciplina şi

pregătirea elevilor, precum şi pentru a

creea condiţii propice studiului elevilor,

tineri pe care orice societate se bazează în

viitor” (10). Cât de frumos spunea Tr.

Biju, cât de actuale sunt şi astăzi, aceste

cuvinte!? ,,Cât priveşte învăţământul

secundar, pe care îl slujeşte şi liceul

„Radu Greceanu”, acesta deţine cheia

succesului pe tărâmul educaţiei. Iar celor

ce deţin această cheie, li se cuvine toată

lauda, dar şi toată vina, deoarece ei sunt

făuritorii generaţiilor ce se succed. Adică

ei, profesorii, fac educaţia, ei promovează valorile” (2) şi, de aceea ,,ei trebuie să aibă

toată liniştea şi toată libertatea, nu puterea, ci libertatea din toate privinţele” (10).

Fiecare director, ţinând cont de legislaţia din fiecare etapă prin care a trecut liceul până

azi, având în vedere atribuţiile care le reveneau, mai largi la un moment dat, au ţinut să-şi

selecteze „după criteriile propriei exigenţe” (4), un corp profesoral admirabil.

Fiecare director s-a bucurat de prestigiu înte colegi şi în societate, ţinându-se cont,

de fiecare dată, mai întâi de pregătirea profesională, de implicarea de care au dat dovadă

fiecare în activitatea cu elevii, de grija pe care o aveau faţă de baza materială şi didactică,

pe care aveau obligaţia s- o îmbogăţească. Pentru fiecare, momentul schimbării din funcţie

era un moment de întristare, aşa cum a fost spre exemplu, la sfârşirul lunii august 1938,

pentru Tr. Biju sau pentru Elena Achimescu, la sfârşitul lunii august 1978. Primul a fost

schimbat de la direcţia liceului cu câteva zile înainte de inaugurarea internatului din curtea

şcolii ,,ridicat prin strădania sa şi la a cărui construcţie veghease” (4). Şi, parcă istoria

s-a repetat, la diferenţă de 40 de ani, când Elena Achimescu a fost schimbată când se

pregătea să inaugureze ,,modernul internat din curtea liceului, pentru care şi-a sacrificat

aproape tot timpul” (9), internat care s-a dat în folosinţă în primăvara anului 1979. Cumva,

politica este de vină pentru că în viaţa oamenilor se întâmplă asemenea evenimente?

Fostul elev al liceului, profesorul Nicolae Popescu -Optaşi, fost şi profesor de istorie până

la pensionare, afirma despre directorii liceului din vremea sa: Tr.Biju, Gh.Vişoiu şi Toma

Vasilescu,” erau buni gospodari,... care se desbrăcau de politică la poarta şcolii” (12). Nu

toţi directorii au reuşit să facă acest lucru. Spre exemplu,directorul Ţilivea, mutat apoi la

Râmnicu Vâlcea, ,,distrusese cele trei plăci de marmură puse pe zidul şcolii, depăşind

Gianina Pârvu, director



chiar,

instrucţiunile

date de

partid” (2).

Actul lui

Ţilivea poate

fi explicat

prin ,,dorinţa

de a se pune

bine cu

partidul”

(Ţărănist,

care l-a

expulzat din

sânul său),

zicea Biju

(2).

Trebuie să remarcăm un aspect. Fiecare director, indeosebi, cei din etapa a treia

şi a patra au beneficiat de sprijinul unuia sau doi directori adjuncţi, pentru rezolvarea cu

eficienţă maximă a problemelor privind procesul instructiv educativ. Merită să pomenim

aici ,într-o ordine aleatorie, câţiva dintre aceştia, care au stat mai mult timp în această

funcţie: Emil Constantinescu -ed.fizică, Gh. Zamfira- filosofie, Nicolae Ştefănuţ-

matematică, Vasile Marian- fizică, Georgeta Stroe -economist, Damian Minciu- ed. fizică,

Ilie Dumitru- lb. română şi mulţi alţii, pentru care istoria, cu siguranţă se va apleca şi

asupra activităţii lor. Cu toţii recunoaştem că, fericit este poporul care înalţă temple,

catedrale, locuinţe, fabrici, dar mai fericit este cel care construieşte pe ,,constructori” şi

înalţă gânduri, aspiraţii, competenţe şi caractere.

B i b l i o g r a f i e . 1.Traian Biju-Anuare-Liceul Radu Greceanu, anii 1935-1936; 1936-1937.

2.Traian Biju- Însemnări nepublicate.

3.Dumitru Nica -Arhivă personală.

4.Gheorghe Ungureanu- Liceul ,,Radu Greceanu”- Studiu monografic, Slatina- 1994.

5.Ion Ţecu, Ilie Catană- „Colegiul Naţional Radu Greceanu, 125 de ani de la înfiinţare”-

Slatina, 2009.

6.Gianina Isabela Pârvu, Damian Minciu- „130 de ani de la înfiinţarea Colegiului Naţional

Radu Greceanu”, Slatina- 2014.

7.Dumitru Nica- „Societăţi cultural ştiinţifice ale elevilor Liceului Radu Greceanu din

Slatina”, Memoria Oltului şi Romanaţilor, aprilie, 2018.

8.Dumitru Nica- „Profesorul Theodor (Dorel) Georgescu un dirijor neobosit şi entuziast”,

Memoria Oltului şi Romanaţilor, septembrie, 2018.

9.Dumitru Nica- ,,O viaţă închinată şcolii”, Memoria Oltului şi Romanaţilor, decembrie 2018.

10.Elena Sârghie- „Dascăli Slătineni. Profesorul Traian Biju”, Slatina, 2017.

11.Gazeta Oltului- Slatina, 1 decembrie 1922.

12.Dumitru Nica- „Profesorul Nicolae Popescu Optaşi- un făurar de suflete”, în Memoria

Oltului şi Romanaţilor, septembrie, 2016.



Cronica veselă a lui I. Lețu în Slatina începutului de secol XX

Ioan Smedescu

Patriarhala viață a unui târgușor de provincie, în care fiecare se cunoaște cu

fiecare, și toți se cunosc între ei... Toată lumea, indiferent de starea socială a fiecărui

individ, se bucură de binefacerile unui program de prânz, așa, „Cam de la ceasul

unsprezece/Și pân-la unu jumătate”.. timp în care respiră cu toții, același aer ozonat al unor

discuții, fiecare considerându-se responsabil de prezența sa acolo, și de neconceput,

absența...

Aici viața curge monoton, mereu aeeași, între două repere bine conturate, ieri și

azi, rareori intrând în discuție și mâine.. mâine vom vedea când va fi azi!.

Și așa trece mereu azi, un continuu azi, cu tabieturile lui bine înșurubate, după un

orar adus de apele Oltului în care uneori, și destul de rar, se mai zgâlțîie în baierele lui

timpul, lovindu-i cu capul de ziua de ieri, și amintindu-le că există...

Somnolența unei vieți rostogolită la vale, către centrul urbei, de pe povârnișurile

celor patru dealuri care îl înconjoară; un oraș în care, atât marile cât și și micile probleme

trec obligatoriu, pe la cârciumă, acolo unde se face și politica, indiferent de culoare,

contează doar interesul...

al partidului dar mai ales,

al insului... iar ca să faci

politică, trebuie să-ți

găsești un naș care să te

ia de braț și să te

cunune...cu partidul.

În rest, toate

bune și frumoase, „C-

așa-i viața: grea și tristă/

Și-ncărcată de nevoi”...

Magazinul „La consum” -la Motoi-

Un șir de rafturi încărcate

Opt mese mici,

Trei băiețoi

Și scaune puțin comode...

Așa-i Consumul „La Motoi”.

La el găsești întotdeauna

Tot felul de coloniale,

Conserve,

Icre negre,

Sfaițer,

Țâri,

Cașcaval și trufandale.

Cum merge bine credinciosul

s-asculte sfânta liturghie,

așa se duc boierii zilnic

la sus numita prăvălie.

Cam de la ceasul unsprezece

Și pân-la unu jumătate

Diversele stări sociale,

Sunt toate-aici, reprezentate.

Vin magistrații gravi și fercheși

Și guralivii avocați,

Parlamentarii în vacanță,

Popi,

Profesori și impiegați.



Aici e-n funcție valuta

-acest pretext falacios-

Și toți plătesc ca niște gâște

Iar negustorul e voios.

Aici și-a cheltuit Bibiță

În multe rânduri solda lui,

Și prăvălia o cunoaște

Toți caii regimentului.

Aici își bea Odică litra

Și tot aici, dintr-un capriț,

La unu fără un sfert, Lețu,

Își bea piramidalul șpriț.

Aicea Tudor Mihuțescu

(Import-Export-Comision)

c-o uimitoare-ndemânare

bea trei vermuturi cu sifon.

Iar câteodată, chiar și Nae

Pășește pragul de la ușe

Și consumând o scobitoare

Își scoate silnic o mănușă.

Și tot aici Protopopescu,

La ore fixe, absolut,

Solemn și grav ca la ședință,

Bea patru țuici și un vermut.

Pe-ici se-abate și Patriciu

Când trece-acas de la oficiu.

Și-aici, adesea, Stavarache,

O haltă de-ajustare face.

*

De multe ori, pe negândite,

s-a-ncins aicea chefuri mari

care-au ținut până la ziuă,

cu Mița și cu lăutari!

De câte ori, în odăiță,

Amicul Turcu, afumat,

La onomastice locale,

Pupa pe cel felicitat!

*

C-așa-i viața: grea și tristă

Și-ncărcată de nevoi-

Și ce-ar rămâne din ea, dacă

N-ar fi Consumul „La Motoi”

(Democrația Oltului, 22 Iulie, 1922)



Viaţa unui băiat de ţară (IV)

Mircea Damian

În 1937 a apărut romanul autobiografic ,,Gheorghe I. Marin” de Mircea Damian,

republicat în 1946 sub titlul ,,Viaţa unui băiat de ţară”. Cartea era ilustrată de pictorul

Dem şi în paginile sale autorul romanaţean descrie anii de şcoală din satul natal, Izvoru, şi

anii petrecuţi la Gimnaziul din Slatina. Reţin atenţia descrierile reuşite ale Slatinei65

- aşa

cum arăta la începutul secolului al XX-lea, dar şi descrierea locurilor natale şi a

împrejurimilor, a şcolii, a oamenilor cu ocupaţiile lor. Scene din viaţa ţărănească (plecarea

carelor la secerat, treieratul grâului cu ,,vaporul”, serbarea şcolară de la sfârşitul anului

şcolar, copilul citind în clipele de răgaz) amintesc de Moromeţii lui Marin Preda.

În redarea textului am respectat grafia autorului.

– Ce-ai hotărât să faci cu Marin, Nea Ioane?

– Păi ce să fac, domnule învățător? Eu aș vrea să mă căznesc, dar de... Dumneata ce

zici?

Copilul trecuse în clasa a V-a. Mai avea un an, carevasăzică, și isprăvea cu școala

primară.

– Eu zic să-l dai la Slatina, Nea Ioane. Nu e premiant, – dar e deștept. Se uită rar în

carte, trece numai cu ochii peste ea, – însă

prinde repede.

– Bine, domnule învățător.

Apoi, cu îndoiala dintotdeauna a

țăranului:

– Numai să nu cheltuiesc degeaba.

– Eu cred că nu.

– Dacă mă gândesc bine, – se văeta

omul, – acasă tot nu face nimica. Nu-i

place munca, vezi dumneata?...

Ciudat copil, nu-i place munca la

câmp, – și totodată nu-și dă nicio silință să

pară altfel, pentruca să aibe taică-său curajul

să-l poarte la liceu. Rămânea mereu acelaș,

cu deosebirea că fiind mai mare acuma, –

erau mai boacăne și prostiile pe care le

făcea. Iar în ceea ce privește notele, – nu

trecea de medie.

– Dece nu înveți, mă Marine?

– Învăț, domnule învțător.

– Păi ăsta e învățat – mă?

– Daʼ ce e, domnule învățător?!

– Vino ʼncoace să-ți arăt eu ce este,

Marine...

Nu-l bătea pentrucă-l înfruntase. Îl

65

Vezi Slatina văzută de trei scriitori romanaţeni, de Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu, în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018, pp. 104-112

Mircea Damian



bătea de necaz că băiatul se ʼncăpățâna să nu s-aplece mai cu atențe asupra cărților. Nu-i

plăcea studiul. Îl ostenea, îl plictisea, ca și sapa, ca și secera, ca și dusul cu oile la păscut.

Și învățătorul vroia să-l deprindă cu munca serioasă.

– Așa, Mărine! – ofta, după ce-i trăsese vreo zece nuele.

Iar când se mai linișteau amândoi, îl lămurea cum îl lămurise și ieri, și-alatăieri,

sfătuindu-l să se puie cu brâncile pe carte.

– Să nu mă faci de râs la Slatina, mă. Că nu mai calci în sat. Ar fi mai mare rușinea,

fiindcă prost nu ești, Marine. Ești numai puturos și afurisit.

Copilul îl asculta cu atenție, și încuviința din când în când.

– Auzi Marine?

– Aud, domnule învățător.

– Bine, Marine. Să poftești să cazi examen. Atunci să vezi bătaie. O sʼaduc un snop

de nuele, mă.

Acasă, iar era luat în primire:

– Cum stăm cu cartea, Marine?

– Bine, tată.

Omul se ʼncrunta. După tonul cu care vorbea copilul, trebuia să-l creadă. Căci alt

mijloc de a-l controla, nu-i sta la ʼndemână. Decât părerea învățătorului, pe care o

cunoșea. El se ʼncruntam însă, mai întâi pentrucă așa-i era felul, când se afla în fața unui

lucru mare. Și pe urmă găse că nu strică să mai bage nițică spaimă în copil, ca să nu-l facă

de rușine.

– Bagă de seamă, că la toamnă te duc la Slatina.

După o pauză grea, cașicând ar fi anunțat că la toamnă se scufundă pământul:

– Auzi?!

– Aud.

Maică-sa pe de altă parte, în felul ei:

– Mai astâmpără-te și tu, ticălosule. Nu vezi că-l superi pe tatʼtu?!

Ce era să facă?! Firește că se bucura, cum să nu se bucure? Dar se vede treaba că nu

poate s-o ducă întrʼo bucurie, să salte bucuria asta întrʼun picior, s-o hohotească ʼn râs s-o

viseze noaptea, s-o strige în răscruciuri șiʼn văzduh. Ar fi fost degeaba, dealtminteri,

pentrucă o știa tot satul, și încă vreo cinci sate împrejur. Dimpotrivă, faptul îl întrista

oarecum. Credea că i se cere mai mult acuma, că, adică, trebue să se poarte depe acuma

așa cum se poartă „gimnaziștii”, să știe cât știu ei. Și i se scoteau mereu ochii:

– Poartă-te cum trebue, mă, că d-aia cheltuesc cu tine!

Și nici nu începuse să cheltuiască...

Sau:

– Dacă nu-ți bagi mințile în cap, – să știi că nu te mai dau la Slatina.

Gheorghe I. Marin era o persoană însemnată. Avea simțământul neplăcut că toată

lumea se uită la el ca la un o foarte fericit sau foarte vinovat: că este arătat cu degetul: că

până și câinii îl latră altfel, cu oarecare batjocură...

De curând, mai avea un tovarăș de suferință: pe Iordan V. Nicolae. Un băiat

negricios și zâmbăreț, cu o frunte îngustă, pe care o îngusta și mai mult, încrețind-o

mereu. Tatăl lui, un om foarte bogat, se hotărâse în ultimul timp, să-l poarte la liceu.

Copilul sta însă cam prost cu cartea. Se căznea el să învețe, dar prindea greu. Și nu știu

cum se făcea, că toate lucrurile îi intrau pe-o ureche așa cum veneau, pentruca să iese pe

urechea cealaltă cu totul stâlcite. Era altfel decât Gheorghe I. Marin. Acesta prindea

repede și exact; celălalt prindea greu și vedea strâmb. Cel dintâi, dacă se uita peste lecție, –

o și învăța; cel de-al doilea, învăța toată ziua și nu s-alegea cu nimic. Iar în ceeace privește



prietenia lor, și în clasă și dincolo de clasă, – era și nu era... De când se zvonise că va

merge și el la Slatina, la școală, Gheorghe I. Marin încercase o apropiere. Mai mult din

compătimire. Sufereau amândoi de aceiaș suferință, amândoi erau perpeliți pe acelaș

jeratec. Cu deosebirea că în vreme ce Iordan V. Nicolae se fudulea ori de câte ori avea

prilejul – Gheorghe I. Marin, când i se pomenea de liceu lăsa capul în jos ca un vinovat...

– Pe tine te dă, mă, tatʼtu la liceu? – l-a ʼntrebat întrʼo zi, Marin.

– Sigur că mă dă!

Se umfla în pene, încrețindu-și fruntea, cași când ar fi făcut cine știe ce sforțare.

– Bine, mă, Nicolae... O să mergem împreună...

Îi era milă și de sine, și de Iordan V. Nicolae. Dar mai ales de el însuși. Îi venea

adesea să plângă. Să s-ascundă undeva în grădină sau în vie, și să plângă singur și neștiut,

și să se uite la cer. Era groaznic de trist uneori Gheorghe I. Marin. Fără să aibe vreo

pricină știută, – se pomenea cu ochii plini de lacrimi, și-i venea să geamă.

– Ce ai, mă?! – întrebat odată maică-sa.

– Nimic.

– Păi atunci, dece plângi?

– Nu plâng.

Îi era necaz că fusese prins asupra faptului

– Cum nu plângi, mă?! Dar ce faci?

– Nu știu...

Și-o lua la fugă.

Când se ʼntâmpla să dea peste el în astfel de clipe sora lui mai mare, era o adevărată

nenorocire. Femeia începea să plângă și ea. Tăcut mai întâi. Pe umă se jelea ca la morți.

– Ooooooff!... Că ai rămas de mic fără mamă, mâncate-ar doica...

Băiatul se uita la ea nedumerit, aproape furios: „ce-o fi apucat-o?!” Nu i se plânsese

niciodată că ar duce-o prost cu mama de-a doua. Și nu se plânsese nici împotriva tatălui,

care, deși foarte aspru, își da seama că e foarte drept... Nu ducea lipsă de nimic... Sau

nu-și da el seama?!

Poate.

Bine, dar de ce îl jelește soru-sa?! Că, mai la urma urmelor, nici nu știe cum trăește

el... A, mama lui? cea dela cimitir?

Nu-i simțea lipsa. Este adevărat că se gândește adesea la ea, dar se gândește ca la o

icoană sau ca la o amintire luminoasă. În casă, însă, nu-i simte lipsa, așa cum simți lipsa

unui om, care a mâncat eri din aceeaș strachină cu tine. Pe maică-sa o vede ca în vis, și nu

găsește niciodată ce să-i ceară, niciodată n-a chemat-o întrʼajutor. Nʼavea împotriva cui

sʼo cheme. El știa numai de frca lui taică-său, și de el nu putea să-l apere nimeni...

– Lasă-mă ʼn pace! – se răstea la soră-sa. De ce te jelești?!

Nu-i plăcea să fie compătimit. Și nu putea mai ales să vadă în ochi femeile din vecini,

care, mai demult când era mic, îl mângâiau și îl căinau:

– Ce-o să te faci tu fără mă-ta, băete?!...

Câte-o lacrimă, sinceră, fără ʼndoială, dar care pe el îl înfuria, – li se strecura pe la

colțul genelor. Iar când vreuna din ele îl auzea chirăind, – da fuga la vecină:

– Auziʼ cum îl bate câinele de tatʼsu?!... Ooooooff, mai bine să fi murit și el odată cu

mă-sa...

El nu înțelegea la ce i-ar fi folosit maică-sa în astfel de împrejurări. Fiindcă își da

bine seama că ori de era (oricine) în casă când trebuia să mănânce bătaie, – ori de nu era,

lucrurile se îndeplineau întocmai. Ba de-i lua cineva apărarea, bătaia era mai crâncenă.

– Așa, îi ții parte, ai?!



... Și totuși, cât se bucura Gheorghe I. Marin când vedea un zâmbet sub mustața

căruntă a lui taică-său! Uita de toate bătăile pe care le mâncase. Și cât îl bucura, dincolo de

toate neajunsurile pe care le credea că le îndură din pricina asta, – sfânta ambiție a lui Ion

Gheorghe de a-l da la liceu..

– Și ce, bă, dacă-și dă și Vasile Iordan pă pricopsâtuʼ de fiʼsu la Slatina? De nu

spuneam eu că te dau pe tine, crezi că el sʼar fi gândit?

Adevărul este, că hotărârea celuilalt îl cam înfuria. Ar fi vrut să fie numai băiatul lui,

întâi. Pe urmă,.. puteau să meargă toți copiii din sat. Dar să fie el primul și singurul din

anul ăsta...

– Și adică, tu crezi că fiʼ su o să facă vreo brânză la oraș?...

Fusese prooroc...

Inscripții

NOI MĂRTURII PRIVITOARE LA MARIN POPESCU-SPINENI

NICOLAE SCURTU

Biografia profesorului, cercetătorului și excelentului geograf Marin Popescu-Spineni

(n. 26 iunie 1900, com. Spineni, jud. Olt – m. 8 mai 1997, Piatra-Neamț, jud. Neamț)

conține fapte, evenimente și întâmplări ce se cuvin a fi cunoscute printr-o cercetare

completă a documentelor și materialelor privitoare la personalitatea sa didactică și

științifică.

Un aspect mai puțin cunoscut este cel referitor la perioada cât a îndeplinit funcția de

secretar științific al Facultății de Litere a Universității din București.

Este o perioadă bogată, cu multe

realizări didactice și științifice, de

cercetare a acestei instituții de prestigiu

european.

Acum are prilejul de a întâlni și de a

colabora cu cele mai însemnate

personalități ale culturii naționale: N.

Iorga, Ion Petrovici, Ioan Bianu, Ovid

Densușianu, Nicolae Cartojan,

Demostene Russo, Mihail Dragomi-

rescu, Ramiro Ortiz, Simion Mehedinți,

Const. Rădulescu-Motru și mulți alții.

Recent, printr-o întâmplare fericită,

am intrat în posesia câtorva epistole ale

lui Simion Mehedinți și Const.

Rădulescu-Motru trimise lui Marin

Popescu-Spineni privitoare la situația

examenelor de licență, la pregătirea unor

articole ce urmau a se publica, la

solicitarea lui George Vâlsan, la

pregătirea unui proiect pentru Ministerul

Instrucției și al Cultelor, precum și la

alte lucruri mai domestice.



Remarcabil este faptul, că nici una

dintre cele patru epistole inedite, pe

care le transcriu aici, nu conține data și

nici localitatea de unde au fost emise.

Acest fapt demonstrează, fără

echivoc, că profesorul și geograful

Marin Popescu-Spineni se bucura de

aprecierea, prețuirea și încrederea

marilor săi contemporani.

*

S[IMION] MEHEDINȚI

Iubite domnule Popescu,

Revenirea unei gripe, pe care o

purtam de la Crăciun pe picioare, mi-a

încurcat toate socotelile. Aștept

răspuns de la Berlin, ca să-mi fac iarăși

programul. Dacă nu veneam miercuri

la Consiliu, izbucnea pe drum și nu se

știe unde mă opream!

Am rugat pe d[omnu]l Vâlsan să

facă examenul p[entru] bursă. Rog

să-mi spui cam ce am de făcut cu licența în februarie, ca să-mi descurc drumul pentru

Berlin.

Devotat,

S[imion] Mehedinți1

P.S.

M-am spălat cu spirt

pe mâini. Nu te teme de

contagiune. Ai avea

bunătatea să transmiți

petiția asta d[omnu]lui

Valaori? Păcate ale vieții.

*


1) Trimit știri și alt

material. Pune ce mai

trebuie. Dă bun de

imprimat. Rog corectură

bună.

2) Cele ce se

comunică de la

Câmpulung privitor la



examene, comisii etc. să nu fie iscălite. Autorul e un om cinstit. Nu e nevoie să-i dăm și

numele.

3) Dacă sunt candidați pentru înscriere la licență, fac examen duminică dimineața și

dau imediat rezultatele, ca să nu piardă termenul.

4) Telegrama d[umi]tale trimisă vineri, am primit-o aici luni!

Rog grăbește-i pe cei de la tipografie.

Al d[umi]tale,

S[imion] M[ehedinți]

*


Duminică seara cred că o să fiu și eu

la București, unde voi sta până joi la

amiază.

Trimite-mi, te rog, ca să găsesc

acasă, în București, întrebările puse de

Minister.

Mă voi apuca îndată cum sosesc să

aștern un proiect de răspuns pentru a fi

în regulă cu data de 10 oct[ombrie].

La revedere, cu sănătate,

C. R[ădulescu]-Motru2

*

Iubite d[omnu]le Popescu,

Am primit aici fotografiile. Foarte

frumoase. Mulțumesc foarte mult.

Albumul are să rămână un edec al

conacului Butoiești.

Trimit aci alăturat petiția lui Brucăr3.

Și acum iată ce te mai rog.

Din leafa mea pe septembrie are să

mai rămână vreo 2.000 lei. (Mai am

angajat pe octombrie 10.000, care

rămâne asupra taxelor).

Din acești 2000 dă-i lui Cornaciu vreo

200-300 lei pentru a-mi expedia, sau să

aducă cu el, când va veni aici la

Butoiești: sulul de pânză de sârmă care

se găsește în curte la mine, lângă coteț,

știe Cornaciu.



Să-l învălească în hârtie groasă, să-l lege cu sfoară sau sârmă și să-l ducă la gară sau

aducându-l cu el sau să-l dea ca marfă, cum se va pricepe mai bine.

Restul banilor, după ce se expediază sulul acesta, îl aduci d[umnea]ta când vii la

Butoiești.

Adă și pe Bagdasar4, ca să ia provizie de aer curat, pentru munca de la începutul anului.

Devotat,

C. R[ădulescu]-Motru

Note

Originalele acestor patru epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae

Scurtu din București.

1. Simion Mehedinți (1868–1962), prof. univ., geograf, academician și om politic.

2. Const. Rădulescu-Motru (1968–1957), prof. univ., filosof, membru al Academiei

Române.

3. Iosif Brucăr (1888–1960), profesor şi filosof.

4. Nicolae Bagdasar (1896–1971), prof. univ., filosof, membru al Academiei Române.

Concerte, teatre, baluri şi serate în Slatina de odinioară

Ioan Smedescu

1891. Bal/Slatina (Gazeta Transilvaniei, Joi, 7/19 Martie, 1891)

,,Prof. gimnaziului real din Slatina, invită la Balul gimnaziului, împreună cu

tombolă, ce va avea loc Sâmbătă în 23 Martie în Salonul Casinului. Venitul curat al

acestui bal este destinat pentru complectarea bibliotecei și a museului gimnasiului.

Începutul la 9 ore sera. Întrarea de personă 2 lei.

Suprasolvirile și ofertele mărinimoase pentru acest institut cultural, se vor publica

cu mulțumită pe cale ziaristică.

Toaleta obicinuită”.

1891. De pe malul Oltului,

(Adevărul, joi, 21 decembrie, 1891)

,,În seara de 30 Noiemvrie,

secțiunea Ligei pentru unitatea

Culturală din Slatina, a dat un bal

pentru sporirea fondului său.

La acest bal, minunat reușit,

a luat parte și patrusprezece (14)

studenți universitari din București,

ce reprezentau Societățile UNIREA

și TINERIMEA ROMÂNĂ.

Cu această ocazie s-a

inaugurat și deschiderea cabinetului

de lectură al Ligei.



Iată cum ne descrie balul prietenul nostru De la Căscioare66

:

Sala CASINULUI minunat decorată. În valuri scânteetoare, lumina se repede prin

ferestre. Din vale se aud acorduri de vals. E o dulce melodie, un cânt în care vibrează

deslușit pasiunea, cu acele sonuri duioase cari transportă, cari răsună mereu în minte și

veșnic nu le mai uiți. Un ce misterios îți grăbește pașii. Urci treptele câte cinci, dus de

avântul puternic ce te însoțește; fără răgaz, arunci paltonul și năvălești buzna în sală.

Aeru-i îmbălsămat. Lustrul suspendat de plafond, revarsă lumina-i orbitoare, luminând

atâtea chipuri răpitoare, așa de splendide toalete.

Văd pe Dna Dr. Stăncescu, Dna colonel Boteanu, Dna Maria Protopopescu, Dna

Proicea, Dna Marinovici, Dna Răducanu, Dna Mavrodin, Dna Ioanid, Dna Barozzi, Dna

Dimitropol, Dna I. H. Popp, Dna Ionescu, Dna Crainic, Dna G. Ionescu, Dna Moisil, Dna

Deleanu, Dna Manoliu, Dna căp. Budișteanu, Dna Pretorian, Dna dr. Zissu, Dna

Mirescu, Dna Bâscoveanu, Dna Racoviceanu, Dna Penescu, Dna Velitsko, etc., etc.

Ca un vis de Mai, blândă și dragă, cu privirea-i adâncită într-o visare senină de

azur, în care parcă plutește ca raza unei stele în spațiuri fără hotar; cu acel surâs de

purpură care flutură veșnic pe buzele-i fragezi, Dna Răducanu, într-o grupă de alte roze

de pe malul Oltului, resărea ochilor ca o dulce închipuire. Glasu-i, ca o armonie de

cântări; iar mersu-i lin, val molatic de mare. Stea ce-ți licărește veșnic în minte:

Que sa joue est brilliante.

Que sa bouche est vermeille et sa peau transparente.

D-ra Stăncescu, brună, încântătoare, una din stelele ce lucesc mândru în Slatina;

privirea-i adâncă pare că se desprinde din depărtări fără țărm. Ochii negri, sub arcul

perfect al sprâncenelor, reavizează farmecul și desăvârșirea.

Les feux changeants du diamant

Scintillent dans sa prunelle.

Zglobie, mică, cu ochii ca murele, mari și nevinovați, dulci ca ai unei porumbițe,

D-ra Marinovici, fermeca. Din păru-i negru se ivea strălucitor, ovalul alb ca ivoriu, al

feței, iar gura-i mică, lăsa să se ivească un șir de perle, când surâdea.

Sa voix est une harmonie

Qui berce et rafraichit le coeur.

Fragedă, cu privirea aprinsă și curată, cu mersu-i agitat ca unda unui pârâu de

munte, ce s-avântă din stâncă în stâncă, fruntea clară și semeață, D-ra Ioanid era

neobosită. Bustu-i frumos și mlădios, era strâns într-un corsage vert Nil:

Tout en elle respire la grace et l harmonie.

Cu grația încântătoare a celor ce trăesc într-o atmosferă alta decât cea de toate

zilele; cu mersu-i elegant și mândru, cu privirea totdauna pierdută într-o reverie clară,

care dă ochilor acea nuanță de resemnată melancolie, D-ra A. de Lapomeray plutea în

vastul salon ca un vis frumos și fără seamăn. Privind-o, ziceai. „Aici viața se visează mai

mult decât se trăiește.”

D-ra Capeleanu, filomelă ce-ncântă și răpește; D-ra Andreescu, răpitoare; D-ra

E. Ionescu, blondă, roză de alb; D-ra Mihăilescu, D-ra Pretorian, D-ra Chr. Mihăilescu,

D-ra Jugureanu, D-ra Polichron, D-ra Georgescu, D-ra Enăchescu, D-ra N. Ioan, D-ra

Zaharescu, D-ra Dimitriu.

Păleau cu-ncetul stelele și răsăritul se lumina dincolo peste Olt, când s-a sfârșit

petrecerea.

Șederea-ne în Slatina a fost sărbătoare pentru cetățenii de-acolo.

66

Sub acest pseudonim se ascundea avocatul şi publicistul Lazăr Spiridon Bădescu care ca magistrat a trecut prim mai multe oraşe, inclusiv prin Slatina.



Nu-i graiu omenesc să spună bucuria, mulțumirea și dorul nesfârșit cu care am

fost primiți.

Nu uite cei din Slatina că pilda lor răsunet adânc va avea, iar grupul mic de

studenți ce-a cunoscut așa de bine avântul nepotolit, sentimentele frumoase și entuziasmul

fără margini al Dlui Simeon Crainic67

, sufletul mișcărei și unul dintre aprigii luptători

pentru cauza românilor, va duce departe, în toate unghiurile țărei, amintirea neștearsă ce

le-a sădit în suflet”.

1892

(Gazeta Transilvaniei, Brașov, joi,13/25 Februarie, 1892).

,,Profesorii gimnaziului real din Slatina invită la balul cu tombolă, ce se va da la

22 Februarie curent în marele salon al Casinului. Prețul intrărei 2 lei de personă.

Toaleta: Costumu Național. Venitu este destinat pentru Cabinetu de Fisică și a bibliotecei

gimnasiului. Cu acestă ocasiune se vor juca mai multe dansuri naționale sub conducerea

d-lui profesor C. Bucovineanu”.

1898

Slatina, (Ziarul Drapelul68

, 1897)

,,Rugăciuni publice pentru A. S. Regală.

-Atinși de îngrijirile ce coprinsese țara întreagă pentru boala ce amenința zilele

moștenitorului Coroanei României, orășenii Slatinei au luat inițiativa ca Duminică 18

Mai pe lângă rugăciunile de la fie ce biserică în parte, să se facă o rugăciune solemnă la

biserica catedrală, cu toți preoții din oraș pentru însănătoșirea A. S. Regale.

Biserica era plină, înțesată, și după terminarea sfintei leturghii, venind preoții și

cu toți credincioșii de pe la cele l-alte biserici, a trebuit ca rugăciunea să se facă în curtea

catedralei, nefiind posibil a se face înăuntru.

Au asistat la această rugăciune; D. prefect dr. Al. Stăncescu cu familia, d. ajutor

de primar, domnii magistrați, profesori, institutoarele școalelor de fete No. 1 și 2, cu

elevele, comercianți, funcționari și un considerabil număr de pioși, în special doamne.

Rugăciunea a fost impunătoare, toate prăvăliile din oraș au fost închise și după

terminarea slujbei, orășenii au adresat M.S. Regelui următoarea telegramă:

Majestății Sale Regelui, București

Cu țara întreagă coprinși și noi orășenii Slatinei de grije și de durere pentru

suferințele Principelui Ferdinand, am făcut astăzi rugăciuni fierbinți, ca cerul să aducă

grabnic însănătoșire Alteței Sale Regale.

A tot puternicul va asculta glasurile milioanelor de români, se va înduioșa și va

reda Țerei și Familiei Majestății Voastre pe acela care va fi mâine cârmaciul Țerei,

sprijinul bătrânețelor Majestății Voastre și bucuria Augustei Sale soții și micilor copilași

princiari. Căci, Fiu al Țerei este scumpul vostru nepot și grijile și durerile familiei Regale

pentru dânsul ale Țerei întregi sunt.

Cerul să întărească pe Majestatea Voastră pe duioasa Regină și să vă bucure cât

de curând pe Majestățile Voastre și pe Alteța Sa Regală, îndurerata Principesă Maria.

67

Fratele directorului gimnaziului din Slatina, prof. August Crainic. 68

Apărut între 1897-1900, sub conducerea unui comitet format din dizidenţi ai P.N.L., comitet condus de slătineanul P. S. Aurelian (vezi I. Tîlvănoiu, Fl. Tîlvănoiu- Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi, Ed. Hoffman, 2013, p. 287).



Semnează; Dr. Stăncescu, Lt.-Col. Dobriceanu, Al. Baranga, Sterie Dumitrescu,

Ghirgiu, C. Fântâneanu, D. I. Martinescu, Ad. Cls.II Iacobescu, C. Demetrescu, Preot N.

Pretorian, Pantele Georgescu, Constantin Stanian, I. Dumitriu, Preot D. Crinescu, Vasile

Popovici, Badea Gheorghe, I. S. Cristescu, Dimitrie Polichron, Gh. Ionescu, Dem. Belu

Demetrescu, R. I. Popescu, A. Grăjdeanu- profesor, Ion Tomescu, A. Busuioceanu69

, Frații

Dumitrești, Mih. Argeșeanu, Ienache Vasiliadis, D. Carasinopolu, Basile Matalas,

Căpitan Ciulei, Lt. Corneliu Slăvescu, C. Melinesc-, ing. din Craiova, Ilie Iliescu, I.

Mihălcescu, G. Bottea, D.Vasiliu, prof. A. Stambler,I. Oroveanu, G. Bobeș, C. Stroescu,

Sava Marinescu, G.Vintilescu, N. Marinescu, Tache Popescu, I. Dumitriu, G.

Constandinidis, Gh. I. Martinescu, D. Popescu, D. Velischo, A. Ghimpețeanu, Gr. Vasiliu,

M. Belu, N. Ionescu, D. Dumitrescu, Nicola Ioan, Ilie Brabețeanu, Const. Mandocescu, C.

Mihălescu, T. Stănescu, N. Teodorescu, A. Lăzărescu, C. Lăzărescu, Predescu, A. I.

Stăncescu, Șt. Dumitrescu, I. N. Gheorghiu, Rădulescu, G. Stănculescu, Const. Lambru, S.

Enăchescu, I. Cosoianu, I. V. Donefschi, M. Ungurelu, I. Șt. Paulian, Trițescu,

Sachelaride, Frantz de Mezzo, Spirea N. Pretorian, Const. Predescu, G. Caragheorghe, V.

Ionescu, I. N. Vlădescu, L. Simionescu, Dumitru I. Popp. I. Dumitrescu, Theodor Riga,

Gheorghe Constantin, G. Ionescu, Penescu, M. G. Ionescu, Gh. G. Stoenescu, I. Gh.

Stinghie, T. Deculescu, N. Vladovici, Th. Constantinescu, Șt. Drăgulescu, Nae Ionescu, I.

Ambrosie, I. Tomov, D. Georgescu, P. Sterian, D. I. Mateescu, Gh. Pârvulescu, M.

Nicolescu, Gh. Pârvulescu, M. Nicolescu, Matei Oanță”.

1898, aprilie 24. Slatina.

,, Tenorul Vasiliu și baritonul Deleanu au dat un concert în orașul nostru (Slatina),

în seara de 15 aprilie. Concertul a reuşit pe deplin. Artiștii au fost la înălțime și publicul

i-a răsplătit cu salve de aplauze. Am remarcat în asistență pe d-nele prefect Stăncescu,

Sachelarie, Ioanid, col. Leon, Baranga, Gaftoescu, Ghirgiu, Delugan, Poenaru, etc.,

domnișoarele Stăncescu, Delugan, Poenaru, Andreescu, și domnii prefect Stăncescu,

Alexianu, maior Velicu, primar Dobriceanu, Polihronie, locotenent Berendei”.

[Semnează], Sol. (Moda parisiană,. Teatru și muzică, nr. 16, 24 aprilie, 1898)

1898, noembrie 4. Slatina.

,,Vineri 23 octomvrie, tenorul Vasilescu a dat în orașul nostru, Slatina, un concert

cu concursul artistului Anestin, al d-lui Economu, bariton, și Sedi, pianist din Craiova.

Anestin a jucat Barbu Lăutaru cu mare succes. Tenorul Vasiliu a avut de asemenea, mare

succes și a primit mai multe buchete. Baritonul Economu și pianistul Sedi, au fost foarte

mult aplaudați de publicul numeros care a asistat la acest concert frumos”.

[Semnează], Sol. ( Moda, nr. 26, noembrie 4)

1899

,,Corespondențe particulare ale Secolului;

Balul săracilor

Burtosul nostru Prefect- singura lui valoare reală, a luat inițiativa dărei unui bal

în folosul copiilor săraci din județ. Un comitet compus din Prefect, Polițaiul și Revisorul

69

Tatăl criticului de artă Al. Bucuioceanu



școlar, a fost înființat în acest scop. Cu un așa agreat și simpatic comitet nu mai încape

nici o îndoială de... nereușită. Într-o corespondență viitoare voi da amănunte asupra

acestui bal. – ALIVOIR”

[N.n. prefect, al 31-lea, I. DUMITRESCU 1899 iunie 15 – 1900 aprilie 4]

(Secolul XX, Anul I, No. 198.Duminică, 19 Decembrie 1899).

1899, 31 ianuarie, Slatina

,,Bal în beneficiu

În seara de 23 ianuarie anul curent, a avut loc în sala cercului militar de aici,

balul dat în beneficiul muzicei regimentului Olt nr.3. Încă de la orele 8 și 30 minute,

lumea se grăbea să vie să probeze prin azistență simpatia ce păstrează activului

capelmaistru N. Vasiliu care cu foarte puține mijloace a aranjat o muzică care i-a făcut

onoare și în timpul sezonului de vară la băile Govora. Profitul net al acestui bal nu-l

cunosc, dar probabil că a fost satisfăcător judecând după numeroasa azistență. Am

remarcat pe doamnele maior Velicu, judecător Sachelaride, Berendeiu, Mavrodin,

Constantineanu, Periețeanu, căpitan Vasilescu, căpitan Pomponiu, lt. colonel Șendrea,

Donefschi, căpitan Giuan, căpitan Buciumeanu, Pop, căpitan Măcărescu, căpitan

Brăneanu, locotenent Pâșcoveanu, Jianu, căpitan Minculescu, Teșiu, Corneliu Pop, Ioniță

Mihail, farmacist Mihălcescu, Dimitrescu, Teohari, căpitan Mirescu, Tomescu, Coșoianu,

etc., domnișoarele Periețeanu, Delugan, Constantineanu, Mavrodin, Pomponiu,

Scărlătesu, Ciocârlie, Teșiu, Niculescu, Pretorian, etc.; în fine, domnii colonel Leon, lt.

colonel Șendrea, maior Velicu, căpitani Pomponiu, Buciumeanu, Brăneanu,

Măcărescu,Vasilescu, Constantinescu, Proca, Minculescu, Giuan și Mirescu, locotenenți

Bâscoveanu, Verescu, Metzulescu, Bratocescu și Stanian, sub-locotenenți Bobicescu,

Pirici, Berindeiu Ionel, Marinescu, Vâlvoreanu, Tănăsescu, Teodorescu și Becheanu,

judecător sindic Sachelarie, inginer Alexandru Baranga, Donefchi, Pop, Corneliu,

Mihălcescu, Teohari, Ioniță Mihail, Ene Coșoianu, administrator financiar Dumitrescu,

Racoviceanu, Periețeanu, Milcoveanu, Abramovici, Mișu Paleologu, Teșiu,Tomescu, etc.

–ZET”.

(Adevărul, 31 ianuarie, 1899).

1899, decembrie miercuri 22, (ADEVĂRUL)

,,Pentru copii săraci Sâmbătă 18 decembrie s-a dat în beneficial copiilor fără mijloace din Slatina de

către membrii corpului didactic local, un bal care a reușit de minune, grație inteligentului

mod cum a fost organizat, cum și menirea lui. Balul a avut și tombolă din obiectele donate

benevol de persoanele caritabile. S-a remarcat foarte mult un tischleufer oferit de doamna

Ema Gaftoescu din partea școalei profesionale unde dânsa e directoare și adjudecat la

licitație asupra domnului prefect Dimitrescu.

Nu mai puțin s-au remarcat patru tablouri, trei în ulei și unul în pastel, foarte

artistice, datorite penelului simpaticului maestru de penel Țincu70

și cari, mai

nenorocoase, n-au putut fi adjudicate asupra nimănui, cu tot prețul derizoriu cerut,

râmânând ca să fie puse la loterie mai târziu. Acest fapt a determinat pe un spiritual

tânăr, al cărui nume ne scapă, să spună acest adevăr cam brutal, dar drept; ,,Trebuia

domnule Țincu să fi avut minunata inspirație să cumperi un purcel, să-l dai la simigerie

70

Profesor de desen al gimnaziului din Slatina



să-l frigă cu coajă, cu tradiționalul mărar în gură și cu o garnitură suculentă, și atunci să

fi văzut antren la licitație.” Erau crude dar drepte spusele tânărului căci tablourile

erau de o valoare artistic incontestabilă și apoi aveau rame foarte frumoase, cu toate

acestea nici măcar prețul încadratului nu s-a oferit; de munca pictorului, de material, de

valoarea artistică, nici pomeneală. Și notați că era vorba de un scop filantropic, -12 (doi-

sprezece lei citiți) cât s-a oferit sunt o nimica. Cazul e edificat. În sfârșit, cum necum

inițiatorii și-au făcut cu prisosință serbarea, cu toate mijloacele restrânse de care se

poate dispune aici, a dispus oarecum enorma sumă de o mie cinci sute franci. Noi le

suntem datori mulțumiri că ne-au oferit câte-va ceasuri de un minunat amuzament, -

beneficienții fiind-că vor gusta de Crăciun din minificiența ce a rezultat implicit din

amuzarea noastră.

Solicitat a face un compte-rendu cu bună-voința domnului director al jurnalului, voi

satisface dorința lui madame Chose și Monsieur Machin și voi nota pe… -înainte însă de

asta voi face amendă onorabilă; nu voi numi pentru gustul așa zisului stil de buduar,-

recte spanac,- grupul duduilor nici ,,stol”, nici ,,buchet” după cum nu mai puțin le voi

compara nici cu niște Walkure, nici cu Foe, ci voi spune în buna și frumoasa limbă

românească că au fost foarte drăguțe, nu voi specifica iarăși toaletele sexului frumos,

pentru că se cere,- credeți-mă, multă competență; voi spune totuși că au fost la înălțime,

întreaga sală prezentând o întreagă orgie de culori, dantele, mătăsuri, etc.

Se cuvine a face însă o deosebită mențiune admirabilei toalete mauve a doamnei

Ema Gaftoescu și deliciosului decoltaj rose a domnișoarei Florica Ungurelu, ca fiind

hors-ligne .

Din azistenți vă ofer numele doamnelor Theohari en noir, inginer Drăgoescu en

noir, Mihalcea, căpitan Pomponiu, Pretorian, Dobriceanu, Mihălescu, Penescu,

Puboran, Pirici, Donefscu, Popescu, etc, domnișoarele Oroveanu, Ioan, Popescu,

Pretorian, Georgescu, Mărculescu, Constantineanu, Ciulei, etc., domnii prefect

Dimitrescu, colonel Leon, inginer Drăgoescu, Gaftoescu, Theohari, Pretorian, dr.

Mețulescu, căpitan Pomponiu, lt. Piriși, lt. Bâscoveanu, s-lt. Mavrodyn, Țincu,

Mihalcea, Poboran, Rizo, Brăilescu, Costin și Octav Doljan, lt. Verescu, plus o sumă

de figuri cărora le fac scuzele mele cele mai plate că nu le-am putut trece la

posteritate”.

1899, decembrie, miercuri 29. (Adevărul)

,,- Filantropice. Joi 23 decembrie s-a serbat tradiționalul Pom de Crăciun al copiilor săraci în

localul prefecturei. Lume oficială și neoficială din abundență.

Ne permitem a atrage atenția celor în drept asupra efectului dezagreabil ce-l

producea lipsa de plan, de orientare, etc,- rezultatul implicit al lipsei unui șef capabil de o

misse-en-scene- dacă mi se permite a uza de expresia aceasta. În adevăr ce înseamnă

charivari-ul acela infernal, lăsarea pe din afară a copiilor, pentru care se dădea acea

mică serbare, - și alte o sumă de dezagremente cari fac o impresie oribilă?

...Lăsând astea la o parte se cuvine să dăm toată cinstea acelora cari s-au gândit la

dezmoșteniții slătineni.

-CERCUL MILITAR

Tot un Pom de Crăciun a avut loc vineri 24 decembrie în salonul Cercului Militar,

- și tot pentru copii. Aici însă mai multă ordine, mai multă delicatețe,- se cunoștea că intri

într-un locaș al Disciplinei.



Lume foarte multă eminamente militară.

S-au împărțit cadouri la micuți, s-a dansat, flirtat și conversat.

Ne permitem și aici să adresăm dlui colonel Leo următoarea întrebare: de ce nu se

acordă puțin mai multă solicitudine curții Cercului? Căci cum nu era nici o lumină la

ieșire până la trăsură , am căzut în niște băltoace numărul ainț. Noroc că subscrisul eram

în niște pantaloni țivili de micul echipament- căci să fi fost damă cu nisca-va valenciennes

scumpe, o pățeam și mai lată”.

[Semnează] Cravașă.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie

- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.

- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra.

- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .

- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi

- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).

- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).

- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului.

- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.

- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.

- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la

Arceşti).

- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume.

- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul

Popânzăleşti- R-ţi.

- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la

Buftea.

- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.

- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.

- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.

- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.

- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.

- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.

- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.

- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic

,,Vocea Bisericii”.

- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul

,,Radu Greceanu” din Slatina).

- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.

- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată

Nirvan.

- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.

- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.

- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.

- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.

- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga.



- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.

- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.

- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.

- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.

-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.

- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.

- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ

P.N.Ţ. Olt .

- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la

Bistriţa.

- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.

- 25 apr. 1930, n. la Osica de Sus gazetarul Ion Mitran .

- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.

- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al

Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.

- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.

- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.

- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).

- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români

(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).

- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.

- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.

- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi

- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.

- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie

bisericească”.

- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.

- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893,Tâmpeni).

- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).

- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la

Slatina.

- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.

Un copil, un sat.... (IV)

Ion S. Floru

CREDINȚE ȘI PRACTICI RELIGIOASE

În toată comuna erau duă biserici, în Ciuciu și la noi, dar influența bisericii era

mică asupra vieții sufletești.

O cauză era la noi lipsa de preot. Când am venit noi în sat, trăia un preot văduv,

nu prea bătrân, popa Coman, cu reputațiune că slujește bine și regulat, dar cu două mici

defecte, unul că-i cam plăcea femeile altora, altul că-i cam plăcea băutura, altfel neiubitor

de ban, bun sfătuitor și mai presus de toate gata să împlinească datoria lui la oricine, iute

și bine. Dar sʼa îmbolnăvit de tifos, a murit, și dʼatunci sunt peste 50 de ani de când

cătunul nostru nʼa mai avut noroc să arate între casele sale una și să zică: „iată casa popii

nostru”. Vine sâmbăta seara, taoca joacă întrʼun ritm plăcut de dans, sunetele clopotului se

răsfrâng în dealul din fața bisericii, pătrund pe valea păduroasă altădată a Adâncatei și pe

lunca râului, dar dacă deschizi ușa bisericii nu simți mirosul de tămâie ridicându-se în sus,



nʼauzi îndemnarea: „Domnului să ne rugăm” ci numai mormăitul unui țârcovnic, cari

citește rugăciunile vecerniei, nu ca să lumineze pe cineva, ci ca „să nu rămâie necitite”.

Tot așa duminică dimineața. Clopotul răspunde trist la chemarea veselă a clopotelor dela

alte biserici, căci tot țârcovnicul singur citește, citește mereu, iar clopotul chemării la

liturghie rămâne mut. Vine la trei patru duminici un preot și face slujba, însă trebuie să

treacă două ape (Vedea și Plapcea) vine călare și pleacă îndată, încât legătura dintre el și

poporeni este mai mult de serviciu decât de traiu sufletesc împreună. Și ceeace este azi a

început acum 50 de ani. A venit odată un preot tânăr, atras de cele 17 pogoane de pământ

ale bisericii, a stat însă numai câteva luni de vară și l-a atras altă comună mai bogată. Popa

Ioniță era bun om de petrecere, cânta frumos în biserică și în societate îl găseai deseori în

primărie, sau la arendaș, sau să facă companie zapciului, se cobora chiar la joc în cerc mai

restrâns, încât nimeni nu-l putea învinui de mândrie, însă nu se lega sufletul sătenilor

noștri de el, căci era preot în Ciuciu și după credința lor popa se cunună cu biserica la care

a fost sfințit și nu poate să-i fie necredincios, cum nu trebuie să fie bărbatul femeii sale.

Din cauză că slujba era neregulată, lumea a uitat calea bisericii, afară de câte o babă,

câte un moș cari știau când vine popa și totdeauna de Gligore al lui moș Nicolae Călcâiu,

din Pruni. Lui Grigore i-au murit toți copiii, trei sau patru, întrʼun timp scurt și l-a cupris

pe om mare grije de sufletul său, încât el, soția, mai târziu singura fată pe care o câștigase

prin rugăciuni țineau calea bisericii la vecernie, la utrenie și la liturghie, când se făcea.

Satul îi zicea călugărul, el însă era profund pios, în fiece sâmbătă seara își lăsa lucrul,

pleca cu nevasta și cu fata la biserică, dimineața următoare tot așa. Era adevărat creștin

cinstit, generos, fără lăcomie, nu se amesteca în certuri, stofă de adevărat sfânt.

Practici religioase erau însă numeroase. Mai întâiu, în casa noastră deseori venea

preotul sâmbăta seara, sau în ajunul unei sărbători mari și cânta paraclisul. Mirosul tămâii,

cântecul preotului parʼcă aduceau ceva mai înalt în casa noastră, necăjită numai de grijile

vieții zilnice. Mai venea preotul la Crăciun, la bobotează cu botezul, dar atunci se mai

amestecau și interese materiale și oarecari regrete71

, că era obiceiu să se dea popii o bucată

mare de mușchiu, sau limba porcului, fuior de cânepă, iar la bobotează fetele erau

preocupate să arunce cărbuni aprinși înaintea popii și să-l observe cum calcă peste ei, ca să

scoată prevestiri despre măritiș, sau preocupate cum să-i ia steblele de busuioc din

pămătuful cu care botează, ca să-l pună sub cap să vază în vis pe scrisul lor. Nu e obiceiu

la țară să vie preotul cu botezul la fiece început de lună, nu intră în casa omului decât de

două-trei ori pe an, cu ocaziunea citirii vreunui paraclis, sau a vreunei molitve, la sfeștanie

când începe casă nouă, ori când visează urît, ori i se sperie noaptea vreun copil, or vreo

spurcăciune (fiară) îi strică vitele, sau se teme de dat (fermece, argint viu, i-a luat laptele

de la vite).

Copiii se botează numai la biserică, vara și iarna, cu apă naturală la temperatura

timpului. Pe gerul cel mai tare duc copilul de 8-20 de zile în mijlocul bisericii reci, îl

despoaie pe lespedea de piatră: îl ia de cap și-l bagă de trei ori în cazan, când îl scoate este

roșu ca o bucată de carne. Răceala, sforitul pe nas, respiratul greu nu sperie deloc pe

părinți cari cred că așa e al copilului să plângă, să sforăie pe nas și la un adică să... moară.

Femeia de țară se mărită de pe la 16 ani și timp de vreo 30 de ani naște în medie vreo 15

copii, din cari trăiesc în medie 3-4. Practica religioasă orbește ochii tuturor, încât nu văd

barbaria botezului iarna. Preoți tineri îmi răspundeau că nu cunosc cazuri de copii morți în

urma botezului de iarna. Curios că țin morțiș la practica aceasta preoți destul de liberali în

71

Azi pretențiile preoților (500 lei de înmormântare, 300 de botez la bogat la sărac) depărtează pe țăran de

biserică și-l împinge spre alte secte (anabaptism) [nota autorului].



teologia teoretică, ceeace confirmă că mai ușor schimbi raționamente fundamentale decât

să primești practici noi.

Se cunună tot în biserică la prima cununie, a doua sau a treia din obiceiu se

celebrează în casă. Ar fi o mare rușine ca o pereche tânără să se cunune în casă, ca

văduvii.

Deasemenea, tot în biserică se slujesc morții. Mai întâiu îi țin în casă o zi și o noapte,

în care timp vin toți cei din sat cu câte o lumânare, o aprind la capul mortului, iar fetele

mari și femeile găsesc de cuviință să jelească pe răposat. Jelania este un cântec dureros, în

care se narează vieața răposatului, isprăvile lui din vieață, afecțiunile, grijile, plăcerile lui

obișnuite. Vocea plângătoare, cuvintele tremurate, șiroaie de lacrimi pe obraji, arată că

durerea fetei sau femeii nu este deloc închipuită, deși uneori nu era în nici o legătură cu cel

mort. Vezică, cel mort amintește pe morții tânguitoarei și aceasta însărcinează pe mort cu

comisioane pe lumea cealaltă, să-i asigure de afecțiunea acestora vii, să le spună greutățile

cu cari se luptă, cum copiii sʼau făcut mari și el nu-i mai poate vedea, cum fetele se mărită

și ea nu mai este să se bucure.

Dintre obiceiurile dela înmormântare mʼa izbit obiceiul că la moartea unui flăcău

bogat se trece peste groapă și se dă de pomană un cal și un cocoș.

În genere cultul morților ocupă mare parte din activitate. Dela anume etate, grija cea

mare este să se pregătească în vederea morții, să facă pomeni de sufletul celor dispăruți.

Mai întâiu, duminica și sărbătoarea nu este ziuă de închinăciune, de ascultarea slujbei, sau

de dobândirea unei învățături, ci este ziua de tămâiere a morților. Cum răsare soarele, trec

în șiruri la cimitir, fete și femei, îmbrăcate mai curat, cu pantofi în picioare, în mână cu o

ulcică în cari se află cărbuni aprinși, pun ulcica la capul mortului, aprind tămâie și

lumânare, îngenunche și încep tânguirea, la început mai încet, mai stăpânit, apoi pasionat

și puternic. Răsună Adâncata de jalea a 20-30 alteori și a mai multor voci. Dela un

mormânt mai nou trec la altul mai vechiu, încât nu rămâne bunic, părinte, frate, soră, rudă

neglijat, uneori jelesc pe prieteni, ca să nu le lipsească nici lor acest prinos. După ce au

terminat de tămâiat și de jelit intră în biserică, se închină pe la icoane, apoi se întorc acasă

și or nu mai vin la biserică, ori așteaptă toaca de leturghie. Această datorie către morți se

compară cu obligațiunile către morți ale fiilor romani. Cine-i lasă netămâiați și nejeliți

trece de păgân și nu se consideră privațiune mai mare pentru răposat, decât să nu rămână

cineva ca să-i tămâie și să-i jelească. Legătura cea mai puternică de un loc o fac morții. La

noi obiceiul acesta se executa cu o religiozitate, cum nʼam găsit-o nicăeri pe unde am

umblat prin țară.

La moartea cuiva îl tămâie și-l jelesc în fiecare zi 40 de zile, îi cară apă de pomană la

trei case, dar apoi intră în obiceiu comun.

Timpul pomenilor este toamna, în octomvrie și prima jumătate din noemvrie. Atunci

se găsește vin și rachiu nou, păsări, gâște, curci grase, se coace pâine din grâu nou toate

darurile ce se fac sunt servicii directe făcute morților, nu amintirii lor. Colacul, oul, coliva,

pantofii, cămașa, brâul, căciula date de pomană se închipuesc că satisfac foamea și

tebuințele răposatului. Acesta apare deseori în vis și visătorul face colac să-l dea de

pomană, sau dă ceva, ca să aline trebuința mortului. Colaci, căpețele, se dau la toate

sărbătorile și la soroacele obișnuite pentru morți.

Practici vesele sunt datul de grindă al copilului, botezurile, tunsul, nunțile.

La sfântul Vasile, părinții duc copilul până la trei ani la moașă. Duc plocoane, pâini,

vin, rachiu, ceva carne de porc, îndeosebi însă vreo două străchini de piftie, asta e ziua

piftiilor. La moașă au venit însă toți nepoții cu părinții lor și ea pune pe capul fiecăruia un

colac în formă de covrig cu un franc înfipt în el, apoi ridică pe copil până la grindă,



urându-i: „tâta mare-e-e!”. După ce i-a dat de grindă, se așează la masă și petrec până

seara de pe la ora 11.

Botezul este însoțit de o cumetrie, ce pune uneori tot satul în picioare. Dacă e

duminecă și cumetria cu lăutari, hora se mută la casa cu cumetria și petrecerea ține până

seara. Uneori e și mai mare petrecere când se tunde vreun copil prețios, unicul copil al

vreunui sătean bogat, finul iubit al vreunui naș generos. Mi-aduc aminte cum a venit din

Floru un fin al tatei, ca să-l tunză tată-meu. A fost cumetrie cu o masă lungă cât curtea.

Au cheltuit finii (ei aduc mâncare, băutură) a împărțit fina Ileana șervete la toți mesenii,

ștergare de borangic la notabilități, cămăși cusute nunilor, iar tată-meu i-a întrecut în

generozitate, vrea să arate că mama a făcut o partidă lăsând pe Lisandru: a dat finului doi

napoleoni de aur, o mânzată și două oi. Nunțile cu deosebire, sunt ocazii de petrecere și de

desfășurarea unei mândrii adevărat orientale.

O nuntă începe mai întâiu cu pețirea. Pețitorul, de obiceiu, om bun de vorbă și de

mijlocire, merge cu plosca. Întrʼo seară, pe ʼnserate, să zicem în luna decemvrie, vine cu

plosca sub dulamă, să nu-l vază nimeni, își rasmă toiagul de stâlpul ușii, de bună vreme,

intră la sobă, se așează pe marginea patului (țăranii nu stau pe scaun decât la masă și

scaunele sunt scunde) și intră în vorbă cu bătrânii, pe când copiii la foc chihăe și

tachinează pe fata mare. După oarecare vorbă, pețitorul dă dulama la o parte, scoate plosca

cu vin, spune, că a venit cu altă pricină la Dumnealor, le întinde plosca și le zice „bine

vʼam găsit!” deseori tatăl fetei rezistă, refuză, vrea mai întâiu să știe de cine este vorba și

cu ce stare vrea tânărul să înceapă casă nouă. Dar și pețitorul plimbă ochii prin toată casa,

să vază dacă e îngrijită, nu cumva gunoiul stă grămadă după ușă, sau vadra e goală toată

de apă... Unul avea obiceiul să-și așeze toiagul așa ca să cază dʼa curmezișul ușii și se uita

să vază dacă fata trece peste el, sau se pleacă și-l ridică în sus. Și după vreun ceas de

negociere, cheamă pe fată și-i dă să guste din ploscă. Se poate ca fata să refuze și dacă

autoritatea paternă nu garantează succesul întreprinderii, sau, dacă tatăl voește să

exploateze refuzul fetei fără succes, nunta nu se face; de obiceiu însă voia tatălui este lege

și se hotărește ziua, o joi, o duminică seara, ca să așeze. Pentru acea zi se gătește masă

mare, se taie gâște, curcani , ginerele aduce vin și rachiu, se invită rude și intimi. Tânărul

și fata se explică singuri, părinții stabilesc averea tinerilor în auzul tuturor, fixează ce

târguieli să facă pentru nuntă (să cumpere socrului mic o pereche de cisme, soacrei o

scurteică, sau cel puțin o pereche de pantofi și o fustă, altora altceva) și când să fie nunta.

Pleacă la târguieli socrii și tinerii, la Slatina în poștalion cu cai, se înțelege, cumpără și

așteaptă ziua nunții. Uneori se ivesc certuri tocmai la târgueli. Acolo se vede

sgârcenia socrului mare, prostia ginerelui, nepriceperea fetei, deseori se strică nunta. Se

strică uneori chiar în ajun, chiar în ziua nunții. Merge ginerele cu nunta să-și ia mireasa,

aceasta însă, sau părinții nu mai vor. Atunci se zice că a făcut rușine mare ginerelui, l-a dat

de cheltueli și trebuie să plătească acele cheltueli, cari se cunosc, căci sʼau făcut cu știrea

tutulor.

Vinul de nuntă se cumpără de la locurile de producție, de la Drăgănești, de la

Drăgășani, rachiu se consumă mai puțin. Cu câteva zile înainte se coace pâine, se taie

păsări, purcei, miei, se fierbe în oale mari varză, multă varză. În ajun, de obiceiu sâmbăta,

pe la patru ore, pleacă dela mireasă vinarii să aducă dela ginere vin, rachiu și lăutari, iar pe

înserate se întorc vâjâind toba, scârțâind vioarele, căci trebuie să fie cel puțin doi lăutari și

un toboșar, căci „nunta fără tobă e ceartă fără bătaie nʼare haz”. Cum vin vinarii sosesc

oaspeți, rude, amici notabilități, mai tot satul. În vederea nunții și-au cusut ii rudele tinere,

fete mari și mai îndepărtate, femei mai cu stare. Aduc plocoane cam patru lipii mari

rotunde de vreo 30 centimetri în diametru, din făină albă, pe dʼasupra spoite cu gălbenuș



de ou și cu figuri geometrice trase cu furculița. Masa de la mireasă nu angajează la nimic,

căci la mireasă nu se dau daruri, se mănâncă toată noaptea și a doua zi până la luarea

miresei, fără să coste altceva decât ploconul, pecând la ginere dacă te duci sara trebuie să

stai și a doua zi la daruri. Toată noaptea la ambele case mănâncă, beau, joacă bătrâni,

femei, popi, fete, copii cari se bagă printre mese, sgâesc ochii la lăutari, abia ținându-se de

somn. Cele mai multe cântece cântă dragostea și chiar ca copil mă impresiona neplăcut

atâta pupat, atâta mușcat, atâta oftat. După ce trece câtva din noapte și vin gânduri mai

duioase, încep cântecele haiducești, cântece bătrânești. În anii din urmă am auzit niște

năsdrăvănii cu o fată furată de Turci la Brăila, cum o duc pe Dunăre, cum se jelește, dar nu

mi-a plăcut, măcar că are importanță de modul cum se răsfrânge în popor civilizațiunea

actuală; dar în copilăria mea erau alte cântece. Curios că tocmai satul nostru pe unde sʼa

ascuns Iancu Jiianu, nu se păstrează niciun cântec despre el, probabil pentrucă satul sʼa

întemeiat mai târziu. Între cântecele haiducești, mi-a plăcut mult Miul Cobiul (nu copilul)

și Stanca. Miu avea o soră la palatul domnesc și când sʼau adunat „boerii divanului,

caimacanii târgului, sfeșnicii ʼmpăratului” și sʼau sfătuit să facă vânătoare după Miu, să-l

prinză, sora lui a ieșit din palat, a trecut dealuri și vâlcele, a venit la Miu să-l vestească de

pericolul ce-l așteaptă. Miu o trimite repede la palat, se schimbă întrʼun ciobănaș cu oile,

iese înaintea domnului, se oferă să-l conducă la Miu și-l duce la odaia lui în mijlocul

pădurii, plină de pistoale și de iatagane. Domnul „cu putere de domn și minte nʼare de

om” învață să cunoască cine e Miu și se ʼntoarce cumințit la ai săi. Stanca era soția altui

haiduc (Corbea? Costea? „Ivan Iorgovan, fecior de mocan?”). Soțul ei intră întrʼo luptă de

moarte cu alt haiduc, pentru ea, sau pentrucă i sʼau călcat hotarele, i sʼau stricat fânețele.

În timpul luptei lasă să-i cază brâul și ca să încere credința soției, o cheamă să-i ajute să-l

ridice, dar ea nu vrea „că oricine o birui, tot un bărbățel mi-o fi”. Vrășmașul e răpus, iar

haiducul nostru urcă pe Stanca la spatele lui pe cal, că se duc să pună vârf unei copiți de

fân rămasă fără vârf. Acolo o taie și în vârful copiții de fân îi așează capul „spaimă

ciorilor”. Detaliile acestui cântec, răutatea diaolică a femeii, gândul fioros al haiducului și

cruzimea lui mă înfiorau.

Tot la nunți am auzit cântându-se după 1878 cântecul răsboiului, care nu era

nicidecum vitejesc.

Frunză verde foaie lată,

Fire-ai mamă blestemată

Că nu mʼai făcut o fată,

Să-ți aduc apșoară ʼn vadră,

Să-ți fac focșorelu ʼn vatră.

Și mʼai făcut..... (?)

Dinți ʼn gură mărgăritar,

De mă luară militar,

Ca să calc din piatră ʼn piatră

Să fac din dujman tată,

Și să calc din stană ʼn stană

Să fac din dujmancă mamă.

Nunta la mireasă ține în toiu până pleacă cu mireasa, dar la ginere toiul nunții începe

după aducerea miresei, duminecă, duminecă noaptea, luni toată ziua, rareori și marțea „trei

zle, după obiceiul domnilor și al împăraților”.

Când aduc mireasa în fuga cailor, cu colăceri călări pe dealuri, cu vâjâiturile tobei, cu

trosnete de pistoale, cu căruțele rudelor, cu căruțele pline de țoale se opresc întâiu la

biserică, unde se săvârșește cununia, apoi merg la casa ginerelui și se așează la masa cea

mare, în curte, căci stau zeci de oameni. Spre sfârșit, mireasa însoțită de câteva rude,

sărută mâna mesenilor, începând cu nașii, le dă daruri cămăși cusute, ștergare (marămi) de

borangic, șervete, pe cari le pune pe umeri, iar ei dau bani după putere, care cinci lei, care



zece, care și doi, pecând nașul dă aur, un napoleon, doi. Și astfel se strâng zece,

cinsprezece napoleoni, costul nunții, alte ori și mai mult.

După masă, pela 3-4 ore se scoală toți și joacă nuneasca, purtând pe umere darurile

miresei. Această horă este de o amploare, de o liniște și de o eleganță de mișcări de

nedescris. Ca demnitate, ca maestate, nu-și găsește seamăn în niciun dans cunoscut. Între

toate horele românești, Floricica din căluș este dansul eroic, pecând nuneasca este dans

domnesc: pas larg, ritmică moale a mâinilor, din care Wiess a făcut în nunta țărănească o

horă prea vioae.

Celelalte obiceiuri dela nuntă se găsesc în cărți speciale.

Zile proprii de veselie sunt sărbătorile Paștelui, Rusaliilor, Crăciunului, zilele de târg

și mai puțin celelalte sărbători și dumineci.

Paștele este o sărbătoare, a cărei interpretare confinează nebunia. Nu este amintirea

unui eveniment istoric, nici numai extazul unei redeșteptări a naturii, nici beția unei

expoziții de găteli și de frumusețe, este jocul dramei reale a tutulor acestora, este frâu liber

tutulor plăcerilor, cari nu erau permise în postul mare. În mintea mamei, Domnul Cristos

nʼa fost o persoană care a trăit cândva, care a murit și a înviat, ci zeul primăverii (vechiul

Adonis) care în fiece primăvară este prins de uriași (Jidovi) judecat și răstignit. În zilele

când zace mort nu trebuie nici lăutari să cânte, nici fete să râză sau să se gătească, nici

bărbați să bea. Deseori auzeam această mustrare: „râdeți și cântați, mare greșeală faceți,

căci Domnul Cristos e pe cruce”. Eu, care voiam să fac tot ce auzeam de bine, doar era să

mă fac popă, mă spovedeam, mă chinuiam cu postul și făceam mătănii toată săptămâna

mare. Cineva spusese că cine vrea să se grijească, trebuie să facă 300 de mătănii ale

grijaniei, eu însă simțeam remușcarea, dacă numai 300 întrʼo săptămână, sau în fiece zi, și

băteam în fiece dimineață cel puțin 100, cu gândul numai la număr: 1, 2... 60, 61, 62... cu

iuțeala și cu elasticitatea copilului. Cât pentru mâncare, odată în săptămâna mare am găsit

o măslină uscată și am mâncat-o. Niciodată nu mi sʼa părut mai bună o măslină, însă

mi-am adus aminte că nu mă mai pot griji, mʼam spovedit, am făcut mătănii suplimentare

și nu eram liniștit în conștiința mea, pentrucă mă deslegase părintele Ioniță și știeam că el

lua lucrurile cu ușurință. Posturile în genere, mai ales al Paștelui, mortifică pe țărani. Nu

mănâncă pește, nici untdelemn miercurea și vinerea: numai mămăligă, varză, praz, ridichi,

fasole câteodată. Oamenii ajung la dulce extenuați. Mama, cu toate stăruințele mele, cu

toate deslegările dela arhiereu, cu toată boala pentru care doctori mari o obligau să nu mai

postească, nu se lăsa de obiceiul vechiu și la Crăciun, la Paști abia se mai ținea pe picioare.

Când a murit sʼa îmbolnăvit în ajunul Crăciunului după ce sʼa spovedit și sʼa grijit, boala

era însă prea gravă, ca să se mai îndrepteze, și a murit în seara anului nou.

Joia mare (Joimar) este zi de răsuflare. Se face pomană mare la biserică. Vin cu

căruțele aducând colaci, pită, oale cu fasole și cu varză drese cu untdelemn și după o

slujbă religioasă foarte lungă, după citirea pomelnicilor tutulor familiilor, vii și morți,

întind masă mare pe poiana de dinaintea bisericii, în cap cu popa și cu dacălii. Masa ține

cu vin până pela ora două, apoi mulți mai nu mai mănâncă până duminecă. Lumea nu

merge la biserică în acele zile ca să asculte evanghelile, ci ca să facă la morminte un fel de

priveghere. Din ajun sʼa copt pâine pentru, pomană, sʼa fiert colivă, sʼa copt colaci pentru

fiecare mort, căci colacii nu se fac uniformi și anonimi, ca să primească un nume numai

când se împart, ci fiecare mort are colacul său cu forma sa hotărtă. Numai la Joimar se

împarte un colac, care nu se mai împarte în altă zi „uitată” colacul morților neștiuți, uitați.

Cum este de așteptat, colacul morților uitați este mai mic și mai urât decât al celor

cunoscuți. De formă lungăreață, cu multe crestături egale, fiecare mort nu primește decât

une petite bouchee. Stăpâna casei se duce la biserică din noapte, priveghează la mormânt,



se întoarce acasă, împarte colacii, încarcă bucatele cari au fiert la foc toată noaptea și

pleacă din nou la biserică cu pomana.

Vineri noaptea iarăși priveghere la morminte, iar la ieșirea cu Domnu Cristos se aduc

flori de câmp, brebenei, viorele și tămâioare. Chipul lui Cristos întins pe masă, de abia se

vede dintre flori și dintre lumânările de ceară. E mister, Dumnezeu stă mort, lumea se

cutremură că soarele încă luminează și că pământul ne mai ține. Toți vin și fac mătănii,

copiii îmbrăcați în haine noi, cu pantofi noi trec pe sub Domnu Cristos, nu ca o petrecere,

nu râzând ca la oraș, ci întrʼo frică înghețată pe figură, căci chipul nu reprezintă pe

Domnul Cristos ci este el însuși, iar trecerea pe sub el aduce noroc, sănătate, vindecă

boale, ridică pe oricine spre cer.

După ce a trecut săptămâna mare, la Paști nu poți mânca dulce, ouă sau carne, dacă

nu iei paști, pâine cu vin. Trebuie să mergi la biserică, toată lumea trebuie să meargă, afară

de cei grav bolnavi, cărora li aduce paști întrʼo ceșcuță sau întrʼun pahar. Paștele nu este

grijanie, este pâine din prescura grijaniei. Ciobani, cari nʼau călcat pragul bisericii din anul

trecut, Țigani cari se uită sperioși la icoane, se înghesuie și ei la paști, că altfel nu pot

mânca ouă roșii. Nu se pomenește de cineva să fi mâncat dulce fără post. Numai Găraș

din Mierlești, văr cu bunicul diaconu Mărin, se zicea că în tinerețe era în ceartă cu popa și

acesta nʼa vrut să-i dea paști. O crimă era gata, satul întreg sʼa pus la mijloc și a făcut pe

Găraș să ceară iertare.

La Paști totul ia altă față. De cu noapte toți pleacă la biserică. În răsăritul soarelui

sunt acasă și gustă, înainte de ouă roșii, înainte de orice, pește, acest prim simbol al

creștinismului. Se crede că peștele gustat atunci aduce sănătate și noroc. Înainte de a păși

pragul casei unul din noi exorcisa animalele rău făcătoare, furnici, păduchi de lemn, după

o formulă foarte simplă. Unul sta în casă, altul se apropia de ușe cu salutarea : „Cristos a

înviat!” Cel dinăuntru răspundea „adevărat a înviat!” Cel dintâiu: „dar noi ce mâncăm

azi?” – „Unt și ouă și ce-om găsi”. – „Dar furnicile ce-o să mănânce?” – „Să se mănânce

una pe alta până nʼo mai rămâne nici una!”. Şi aceleași întrebări cu aceleași răspunsuri

pentru păduchii de lemn, iar efectul se credea infailibil.

Ne schimbăm hainele dela ciorapi și pantofi până la pălărie: la Paști oricine trebuie să

se înoească. Se îmbracă haine de vară, de multe ori pe timp rece, când Paștele cade în

martie. Săbătoarea nu e de primăvară ci de vară. Copiii ies în jiletci, în cămașe și în

ismene, fetele în cămăși, sau în tălii supțiri, de aceea adevărata sărbătoare este numai când

cade după 10 (23) april, după ce omul iese din odaia strâmtă și îmbăcsită în natura liberă,

caldă. Atunci bucuria este trăită, atunci oamenii sunt adevărați actori în drama patimilor

tutulor nu numai ale lui Cristos și în veselia naturii și a tuturor. La han se întind mese la

cari se așează capii familiei cu cei de seama lor, cu oale de vin înainte, cu pâine, cu ouă și

cu carne rece, în timp ce un lăutar, sau doi, trec dela masă la masă, cântând mai mult

cântece serioase. În curtea hanului sburdă viață nouă. Un lăutar cel puțin un toboșar, sau

un cobzar cântă flăcăilor și fetelor hore, iar pe de lături, până peste drum pelângă garduri

stau și privesc bătrâni, babe, ţigani, cari nu îndrăznesc să se prinză în horă. În satele

noastre, hora o încep doi, trei flăcăi lângă cari vin de se prinde o fată sau două, apoi alți

băieți, alte fete, încât nu se pomenește ca fetele să înceapă hora și băieții să vie să se prinză

între ele, cum se obișnuește în alte părți. Adevărat că e mai delicată simțirea, ca băiatul să

se prinză lângă fată, fiindcă alegerea lui angajează mai puțin, dar, iar, este mai natural ca

flăcăii să aibă inițiativa jocurilor, întrucât multe sunt jocuri de agilitate, de sărituri, de

învârtituri, la cari fetele nu iau parte. O fată cum se cade nu se prinde la dansuri bătute, sau

alergate, nu ridică piciorul, nici nu-și leagănă trupul decât în limite moderate. Împrejurul



horii, în horă, pe lângă lăutari, forfotesc copiii, cari se strecoară înăuntru și înafară printre

dănțuitori, în necazul acestora și în mândria părinților.

Propriul sărbătorii îl fac ouăle roșii, încondeiate, pictate, fierte în vinerea mare, care

se și numește Vinerea ouălelor [sic!], pecând Sfânta Vineri cea mare se serbează la 14

octomvrie. Mama nu știea să încondeeze, nici bătrâna dela Mierlești, dar bătrâna dela

Floru, era maistră. Știea să facă Cerul cu stelele, rodul pământului, plugul, rarița, șarpele, o

mulțime de motive. Avea condeiul ei, că așa se numește, făcut dintrʼo firică de argint

turcească, și-l scotea numai la Paști. Condeiul este un bețișor ca un toc de scris, la un cap

înfășurat cu o cârpuliță, care fixează ciocul de argint în forma unui tubuleț pe care se

scurge ceara. Se topește ceară întrʼun fund de cană, întrʼun ciob curat și se ține în cenușe

caldă pe vatră. Ouăle se țin și ele în cenușe căldicele tot pe vatră. Se ia oul căldicel, dacă

ar fi rece nʼar putea luneca condeiul pe el, ceara sʼar răci, se șterge bine, se moaie condeiul

în ceară și se execută figura. Apoi „împietrim oul” adică îl punem întrʼo strachină cu

zeamă de varză și cu nițică piatră acră, unde stă până se încondee mai multe, apoi se pun

în căldarea care fierbe cu lemn de ouă, se scot și se șterge cu frunze verzi. Mama numai

pica ouăle, adică le făcea niște cruciulițe și niște picturi cu ceară, le împietrea, le punea

întrʼo văpsea cu richită, le pica peste galben și apoi le fierbea în roșu, încât ouăle noastre

erau în mai multe colori, destul de frumoase, dar neîncondeiate. Credința era, că orice ou

trebuie să aibă cel puțin o cruciuliță, ca să poată fi dat de pomană.

Ouăle roșii reprezentau o adevărată afacere, chiar de câștig, nu simplu obicei ca la

oraș. Paștele se dă pe ouă roșii, unul, două, după învoială, căci în unele locuri câțiva săteni

cumpără paștele dela popa, iar ei adună ouăle. Câte un Țigan ia paști, dar nu vrea să dea ou

și, de aceea, auzi în țipetele copiilor la grijanie, vocea celor interesați, ridicându-se gravă:

„dă oul, Țigane!” La miruit în ziua Paștelui, și în celelalte zile ale săptămânii luminate, se

dă iar ouă roșii. Tot ouă roșii se dau joi după Paști, când vine popa la fiecare casă cu

țârcovnicii, ouă roșii se dau de pomană, însă cea mai mare afacere cu ele este obiceiul de a

ciocni și de a dărui oul spart celui care l-a spart. Flăcăi, fete mari, bărbați mai tineri, copii,

umblă cu batista sau cu marama plină de ouă, cele mai multe sparte și invită pe alții: „ai să

ciocnim”. Unul ține oul cu vârful în sus, altul lovește cu vârful în jos: „Cristos a înviat –

adevărat a înviat... Cioc!”. cel spart se dă celui ce a spart. În privința tăriei, ouăle se

deosibesc foarte mult între ele și se găsesc pricepuți cari le privesc și prezic destul de exact

care se va sparge după rod (porii mai mari sau mai mici) după sunetul cel dă dacă-l lovești

cu unghia degetului. Cei reputați în această meserie sunt solicitați necontenit de copii, de

băiețandri, de flăcăiandri, încât împrejurul lor este o mare vivacitate: „Nene Barbule,

spune, dacă mă bate, Nea Costache spune dacă îl bat?...”. Cu ouă de gâscă, de rață, de

curcă nu se ciocnește; nici cu ou de bibilică, pentrucă acesta e mult mai tare și poate

sparge toate ouăle de găină. Repet că pune mare interes cel care știe că are ou tare, căci

poate câștiga 50-60 de ouă pe zi, articol destul de important întrʼo economie țărănească,

înafară de plăcerea biruinții. Ca să corecteze natura, unii flăcăi scot și câte un ou de lemn,

dar nu-l întrebuințează decât acolo, unde nu li se cere să-l vază, căci, afară de fetele

rușinoase, tot insul se uită unul la oul celuilalt, îl scrutează cu grije, îl încearcă cu unghia,

îl echilibrează cu mâna, ca să vază dacă are greutatea naturală și nu ciocnește decât dacă

toate șansele i se par favorabile.

Alt mijloc dʼa îmbunătăți natura este să umple oul artificial cu smoală. Am încercat și

eu acest meșteșug, dar nʼam prea izbutit. Se ia un ou proaspăt, i se face cu acul o

înțepătură în capul cu plod, se bagă un paiu subțire pe găurice, se mișcă în ou în sus și în

jos, se învârtește, se clătește oul până ce conținutul lui devine apos, se scurge picătură cu

picătură, se trage cu paiul, se scutură cu mâna și după o operație îndelungată se scoate tot



conținutul oului. Coaja se ține 2-3 zile la un loc cald, ca să se usuce, apoi se pisează

smoală în praf fin ca pudra și se introduce praf cu praf în ou cu o pâlniuță de hârtie. Se

încălzește oul cu vârful în jos, ca să se topească smoala, se introduce iar praf cu o

delicateță și cu o răbdare comparabilă celei a sălbaticilor, când își lustruiau uneltele în

epoca pietrei lustruite. Când e plin se roșește ca celealte ouă, i se pune un petec de ghioace

în locul cu rana, dar se cunoaște la o examinare atentă. Ouăle roșii legate cu un interes

material, cu un obiceiu vechiu, cu cea mai mare sărbătoare creștinească, în epoca cea mai

frumoasă a anului, când fetele sunt mai frumoase ca totdeauna, când bătrânii veseli petrec

ca la o amficționie greacă, sunt semnul unei veselii, chiar al unei înălțări, de care cei

străini de sat nici nu-și pot face idee.

Eram în clasa a doua de seminar și am fost oprit de Paște la cor: am fost ca bolnav,

zilele mi se păreau ca ani, nopțile visam, eram aiurit și, pe dʼasupra, era un soare cald și

senin de raiu. Mă miram că un coleg dorea să facă Paștele în București, căci nu doream de

părinți ci de câmp, de pădure, de viorele, de micșunele, de răsăritul zorilor pe drumul dela

biserică spre casă, de horă, de ouăle roșii, de întrecerea la ciocnit, de apusul cald și

maestos al soarelui, când stau leneși toți, Țiganii și ciobanii, boii și oile. În ziua de Paști,

pela orele patru, mi sʼa permis să plec și am mers pe jos până mʼa apucat seara în Rătești,

unde am dormit la preot căruia-i murise un copil, ceva mai mare ca mine, în seminar. Pe

drum, valea toată răsuna de clopotele bisericilor, de pe fiecare colină, din fiece vâlcea se

auzea un clopot, care nu era cel dela biserica noastră.

Paștele ține trei zile, luni este apogeul, marți epilogul. Hora este mai violentă, ouăle

de ciocnit sunt pe sfârșite se cercetează mai puțin și, când soarele se pleacă spre sfințit,

când ultimele pâlcuri de băieți și fete se retrag spre casă, în mintea fiecăuia răsună

cuvântul: „nu e în toate zilele Paște”, „odată pe an e Paște”. Adevărat că se ținea puțin și

Joia Paștelor, însă dimineața se muncea, sărbătoare era numai după nimiez, și ouăle roșii

erau albicioase, căci se roșeau în lemnul păstrat de o săptămână și trezit. Petrecerile nu se

deosebiau de cele din fiece duminică și sărbătoare.

Rusaliile erau sărbătoare nu atât de înălțare, cât de presimțiri rele, sărbătoare în care

omul își poate ieși din sine, să joace, să aiureze, să-și piarză mințile. Deaceea se zice „l-a

luat din Rusalii”. Probabil că este în legătură cu o interpretare mai bine înțeleasă decât se

crede, a profetismului, a darului limbilor, după evanghelie, dar poate era și o sugestiune a

jocului călușarilor din acele zile.

Jocul călușarilor este înțeles la țară ca un joc teatral, nu ca o horă. Se joacă de anumiți

jucători și altă lume se prinde puțină în hora lor. Când cineva începe să-și piarză mințile,

începe să joace Floricica. În drama călușarilor, unul joacă pe nebunul, altul face pe mutul,

executător nemilos, îmbrăcat altfel decât ceilalți cu un fes, cu sabie de lemn, un fel de gâde

oriental. Nebunul joacă tot în afară de regulă, șeful îl pedepsește; îl lovește cu ciomagul, îl

așează cu spatele în jos pe pământ, îi prind picioarele între două ciomege, i-le ridică în sus

și i-le izbesc cu toate ciomegele celorlalți deodată peste tălpi (falanga) pe când nebunul

strigă: „aoleo! Cine-o mai face ca mine, ca mine să pățească!” Mutul cu sabia lui, cu

muțenia lui, se zice jurată, pe tot timpul Rusaliilor, cu podabele lui de pelin și de usturoiu,

face hazul, dar și spaima copiilor. Spre a se feri de inspirațiunea Rusaliilor, lumea se lă72

cu pelin și de aci obiceiul de a face baie cu pelin și la București, Țigăncile strigând pe

stradă „pelin verde de Rusalii, pelin!”.

Cu caracter de inspirațiune, de nebunie și de spălare, ceva mai atenuat, este

Sântoaderul (Sfântul Toader) în prima sâmbătă a postului mare. Atunci se „încură caii”

72

Adică se spală pe cap (n.n.)



sfântul fiind protectorul cailor și cine nu tunde caii, cine nu-i încură, cine nu se spală pe

cap cu iarbă mare este expus să-și încure sfântul caii în părul lui. De aceea se aud

Țigăncile pe străzile Bucureștilor, strigând: „iarbă mare de lăut, iarbă mare!”.

Rusaliile după însemnătate sunt a treia mare sărbătoare. Mai toată săptămâna nu se

muncește decât muncă ușoară de teama de a nu fi luat din Rusalii. Am spus mai înainte că

în sâmbăta Rusaliilor se spală copiii pe picioare, se așează pe lână și pe foi de nuc, li se

împarte ouăle noi și colarezi.

Practici superstițioase mai sunt la Circovi și la Filipi. Nu-mi aduc aminte dela ce

lucrări se abțin la Circovi, dar la ziua sfântului Filip nu e bine să se scoată gunoiul din

casă, sub pedeapsă de a schiopa. Se mătură, se strânge gunoiul întrʼun colț, dar afară nu se

scoate. Chiar în fiece vineri din fiece săptămână sunt lucrări, dela cari femeia se abține,

căci este ziua sfintei Vineri. În orice caz nu trebuie să se spele rufe.

A doua sărbătoare mare, Crăciunul, este centrul a o mulțime de practici religioase și

profane. Se așteaptă cu un post ceva mai scurt și ceva mai puțin riguros decât al Paștelui.

Crăciunul este așteptat cu bucurie de lacomi, se zice: „Crăciunul e al sătulului, Paștele e al

fudulului”. Fiece sătean îngrașă un porc și-l taie după tradiție la Ignat, sau cu o zi, două

înainte de Crăciun. Ignatul „porcilor” mai este însemnat, fiindcă țăranii au observat că de

atunci începe ziua să se mărească. Am auzit dela mama că „dela Ignat soarele sare cât un

cocoș șchiop, da dela Bobotează, soarele brăzdează. În privința timpului mai zic „de la

Sfântul Andreiu se pune iarnă temeiu” și „Sfântul Nicolae are barba albă”.

Nu se știa în satul nostru să se afume slănina, de altfel, nu le place slănina așa crudă,

nici nu știeau să facă șuncă. Slănina și carnea o sară teribil, o usucă fără sʼo afume și o

păstrează până la Sfântu Gheorghe. Slănina aceasta are un gust rânced. Nu obișnuiau nici

să topească slănina și să păstreze untura topită. Era însă obiceiu să facă piftii, cârnați, un

fel de cârnați supțiri cu mult usturoiu și ardeiu, cu carne și fără ficat, cari se uscau și se

păstrau timp nedeterminat, se numiau „trandafiri” poate pentru că erau albi de sare și prin

pielea plesnită în diverse locuri ieșea umplutura albă de sare, ca niște muguri pe o ramură.

În seara de 23 spre 24 decemvrie, se strâng toți flăcăii satului și băiețandrii de la 10

ani în sus, la unul cu casa mai largă, ca să petreacă ajunul și să meargă cu colinda. Se

adună depela 7 ore și tovarăș cu tovarăș bea vin, rachiu, apoi cu toții joacă, râd, glumesc și

cu fetele până la o vreme, iar până pela ora două singuri. Dela această oră pleacă în șir ca

soldații sub conducerea unui „vătaf” și încep colinda dela capul satului, nelăsând nicio

casă. Cum intră întrʼo curte, vătaful îi așează întrʼun șir lung, doar sunt 50-60 de inși, și le

comandă: „strigați măi!”.

Bună dimineața la Moș-Ajun,

Dă-ne colacul lui Moș Crăciun!

Dă-mi colindeți

Că ʼngheț

Pelângă pereți.

Bună dimineața! Bună diminea-a-a-ța-a !

Omul se scoală, aprinde lumina, ia sacul, sau copaia cu colindețe, iese afară, dă

fiecăruia la rând, pecând vătaful cu ochii în patru ia seama ca nimeni să nu-și schimbe

locul și să primească de două ori. Vătaful din parte-i urează stăpânului sănătate spor și

berechet când acesta este mai de frunte, în schimb i se dă lui și celor mai de seamă vin,

mere, prune uscate. Ies apoi în ramătul câinilor și în sgomotul hoardei nedisciplinate și

amețite, trec la casa vecină și încep iar „Bună dimineaț la Moș-Ajun!”. Nu se pomenește



să se dea bani, numai colindețe, la cari li se mai zice și „bolindețe”. Colindeața este un

colăcel ca un corn, numai că se împletesc capetele cam ca țifra 8. Stăpâna casei sʼa îngrijit

de cu ziuă să coacă colindețe în număr îndestulător, căci nu se cade să nʼaibă și de rămas.

Pela ora șase colindătorii se întorc osteniți, cu traista plină de colindețe și cu

amintirea unei petreceri de neuitat.

În seara de sfântul Vasile (Sân Văsâiu) nu se obișnuiesc urări, nu se umblă cu

plugușorul. În timpul din urmă (1878) ca noutate introdusă de la oraș ne-am pomenit cu o

ceată de oameni dela curtea arendașului plesnind din bice, vâjiind pe o piele și strigând

neînțeles. Cu toții ne-am speriat afară de tată-meu, care știea de acea urare necunoscută.

Petrecerea adevărat țărănească era de alt fel. Mai întâiu, în ajunul sfântului Vasile și al

Bobotezei, este obiceiul ca să se dăruiască ceva celui care strănută, cu deosebire copiilor,

un vițel, o vițea, o oaie, un mânz. Curios, că deși în această vreme strănutul este așa de

comun, din cauza răcelilor și a frigului, cu toate acestea se întâmpla că nu-ți venea deloc

să strănuți: unii își bagă degetele în nas, trag ardeiu și dracul nu se arată deloc. Seara după

masă, se adună mai întâiu ai casei împrejurul vetrei și încearcă un fel de pronostic, mai

ales aspra căsătoriei. Marea necunoscută a vieții de pretutindeni este însurătoarea și

măritișul. Depărtează depe vatra fierbinte toți cărbunii și toată spuza, toată cenușa, încât

vatra rămâne curată ca oala, dar fierbinte ca pentru copt pâinea. Se aleg apoi doi peri tari

de porc și se pun pe vatră alături unul lângă altul, întrʼo mare tăcere, șoptimd, ca și cum

perii ar înțelege: „Ion și Maria or să se ia? Or nu?”. firele de catra arsă sau se sucesc unul

peste altul și răspund asfel afirmativ, sau se depărtează unul de altul și răspund astfel

negativ. Se poate întâmpla ca vatra să fie rece, ca firele să rămână neimpresionate și atunci

se crede că în anul care începe, nu se va hotărî nimic, că soartea va fi neschimbată.

Tot atunci și tot pe vatră, se pune întrebarea din ce parte a cerului va fi ginerele sau

mireasa cuiva și se obține răspunsul cu boabe de cânepă. Se ia o sămânță și se pune pe

vatra fierbinte după ce a fost destinată. Bobul se înfierbântă și sare înspre miazănoapte,

înspre răsărit și răspunsul e gata.

Aceeași întrebare se face vara cu gărgărița, insecta frumoasă. O ia pe deget și o

încântă:

Gărgăriță, mărgăriță (mărgărită?)

Încotro tu ăi zbura

Întrʼacolo mʼoiu mărita.

După pronosticul vetrei, trec în sobă și încep jocul dʼa pieptenele, care este legiuit

să se joace numai în seara sfântului Vasile și a Bobotezei. Se iau nouă căciuli și nouă

obiecte: un pieptene, o oglindă, un inel, o monetă, de argint, o bucată de pâine, un cărbune,

sare... și pecând unul stă la foc, sau în orice caz nu vede cum se pregătește, ceilalți așează

lucrurile sub căciuli, apoi cheamă pe cel ce nʼa văzut, ca să ridice o căciulă și ce se găsește

sub căciulă simbolizează calitățile soțului sau soției și se face mare haz. Pieptenele

însemnează că va fi colțată, oglinda că va fi fudulă, inelul că a mai iubit pe altul, moneta

că va fi bogată, pâinea că va fi blândă, cărbunele că va fi neagră ca o arăpoaică, sarea că

va fi rea. Merge altul afară, ceilalți așează lucrurile din nou, ca să-l încerce și pe el.

După ce se întorc dela aceste jocuri, mai mult sau mai puțin veseli, fac o nouă

întrebare viitorului. În întunericul nopții, cu ochii închiși, numără parii gardului în mod

invers: 9, 8, 7, 6, 5,... și la 1 se opresc, îl leagă cu un fir, ca să-l cunoască dimineața. Dacă

parul este cu coaje, bărbatul va fi bogat: dacă are noduri băbatul va avea frați și surori,

atâția câte noduri are parul. În satul nostru, din cauza multor păduri tote curțile erau de

bulumaci groși, îngropați de vreo două palme, puși unul lângă altul ca în pădure, curățați

numai de ramuri.



În ajunul Bobotezei, când vine popa cu botezul, grija fetelor este să arunce cărbuni

aprinși înaintea popii și să interpreteze după modul cum calcă el calitățile bărbatului. Popa

înțelege toate, nu se grăbește, ci stă pe pat „ca să stea pețitorii” rupe câte o cracă din

busuiocul cu care botează și o dă fetelor, ca sʼo puie sub cap și să vază în vis pe scrisul

lor. Altă cercare: iau o steblă de busuioc, o înfig în streașina casei și o lasă toată noaptea

Bobotezei. A doua zi o observă: dacă are „chidă” (brumă) pe ea, scrisa va fi bogată, dacă

busuiocul a rămas uscat, va fi săracă.

Carnavalul este timpul nunților. Sfârșitul lui, lăsatul secului, este zi dureroasă pentru

fetele rămase nemăritate. În cântece satirice se plâng fetele:

Deseară se lasă sec,

Mă duc, mamă, să mă ʼnnec,

Unde-o fi lacul mai sec.

În lacul cu pietrele

Unʼ se ʼnneacă fetele.

Mai gravă este satira flăcăilor, atât la lăsatul secului de carne, cât și la lăsatul

secului de brânză.

În seara acestor zile, după masă, pela orele zece și chiar mai târziu, flăcăii se împart

în partide și unii merg pe un deal, alții pe alt deal și strigă pe anumite fete, astfel:

– Aolică, mă-ă-re!

– Ce-ți e măre, ce-ți e-e?

– Mă roagă, mă roagă.

– Cine mi te ragă?

– Mă roagă I. să-i fac vorba cu M.

Dar eu nu vreau nu-u-u,

Că M. este ca o floare

I. este ca o putoare,

Doarme până ʼn prânzul mare,

Fac muștele urdinătoare

Și .............................................

sau:

Are Manea două fete

Amândouă stau să fete

Una fată la Ispas

Când e laptele mai gras:

Alta fată la Crăciun,

Când e laptele mai bun.

În genere se dă în vileag toată purtarea scandaloasă a fetelor. Se oprise atunci în

satul nostru un grec, Tudorache, care ținuse un han, apoi pierduse și intrase logofăt la

arendaș. Acesta îl trată cu distincție, căci era de acelaș neam, dar și pentru că Tudorache

era om blajin, cu o strălucire de inteligență, parʼcă cu o patină clasică, cu un nas mare

grec, om demn și pios la biserică. Cuvânta crezul rar, despicat, cu înțeles și pe nas, încât

întreaga lui ființă trăda nobleță. Îi plăcuse o fată frumoasă și săracă, a trăit necununat cu ea

câțiva ani și avea doi copii frumoși. Ei bine! Era o furie contra Grecului, în acele seri.

Copiii erau comparați cu niște căței pe care-i linge Tudorache pe bot, ea era batjocorită că

și-a lăsat portul, că a îndrăgit o șulfiștină.

Aceste strigări se explică uneori prin rivalități și nu rareori se leagă cu bătăi serioase.

Mi-aduc aminte că odată, băieții din casa noastră au cerut pistoale și sʼau întors foarte



agitați, atunci când era vorba de Tudorache, căci fata avea un frate frumos și puternic, mai

târziu soldat în roșiori și de aceea numit Marin Roșiorul.

Alte practici în legătură cu credințele mai erau la Mânecătoare, noaptea de 21 spre

22 aprilie, când se păstrează obiceiuri din antichitate: dorm noaptea cu vitele în câmp, le

aduc dimineața și le mulg. Atunci e bine să mănânci brânză nouă. Tot în noaptea asta este

o credință de conceperea lupoaicelor, de ouatul corbilor și de sațul calului. Numai în

această noapte se satură calul de se oprește din păscut.

La 24 iunie se serbează mijlocul verii „dricul verii”. Sânzienele (Sân Ziian = Sf.

Ioan) cu toate că sʼa observat foarte bine, că ziua cea mai mare este mai înainte „când vezi

snop de orz” iar orzul începe să se secere depela 5/18 iunie. Floarea sânziene e bună de

farmece, bătrâna o culegea.

Din toate credințele și din toate practicile, dacă încercăm să ne reprezentăm ideile

religioase ale țăranului, așa cum l-am cunoscut eu, rezultă că lumea e plină de forțe

demonice că lucrurile au demonul lor, spiritul lor, că omul însuși are un înger la dreapta,

un drac la stânga, cari și-l dispută neîncetat. Deaupra tuturor, Dumnezeu e mare, e

puternic, mai ales strașnic: dracul cel mare însă este iscusit, e sociabil, e ispititor până te

prinde. Născocirile le face Dumnezeu, dracul le perfecționează: Dumnezeu a inventat

carul, însă îl alcătuise în casă și nu știea cum să-l scoată pe ușe, dracului însă i-a venit

ideia să-i scoată roatele și să-l alcătuească afară: Dumnezeu a inventat cavalul atât de

duios și cu cinci găuri, dracul a inventat fluerul vesel, cu modulațiuni mai variate și cu

șase găuri. „Puternic e Dumnezeu, meșter e dracul” se zice deseori. Isus este ca un zeu al

naturii, naște cu ea, moare cu ea. Sfinții sunt zei secundari, slujitori ai lui Dumnezeu,

însoțitorii lui pe pământ. Între ei Sfântul Ioan pare că este cel mai aproape de Dumnezeu,

ba, după analogia pământească, mai venerabil chiar decât Isus.

– Cine crezi tu că e mai mare, mă Andrei, întrebam anul acesta, pe un soldat, care a

învățat cinci clase primare, Isus, ori sfântul Ion? Păi de, Domnule, Sf. Ion a botezat pe

Domnul Cristos, este, cum am zice, nașul lui, și trebuie să fie mai mare.

Iordan e și el sfânt și păstrează apa nemuririi. Când eram de 7, 8 ani, eram foarte

intrigat să știu dacă patronul meu Ion e mai mare sau mai mic în cer și mama mi-a spus că

cel mai mare este „Isus, ala de e sus”. Mama se vede că avea bosa filologiei, interpreta

după sunete.

Dumnezeu se coboară, ca și Zeus, pe pământ, ca să încerce lumea. Vine de obiceiu,

cu Sfântul Petre, cere găzduire la oameni bgați, cari-l gonesc, nu găsește găzduire decât la

o văduvă săracă, ai cărei copii așteaptă flămânzi să se coacă în țest o turtă de balegă, cu

care văduva vrea să ospăteze pe cei doi drumeți bătrâni. Bătrânul mângâie pe copii, iar din

bunătatea sa dumnezeiască răsplătește inima femeii: când ridică țestul găsește în loc de

turtă, o pâine albă, cu aromă, iar bătrânii se depărtează lăsând noroc și bucurie în coliba

celor oropsiți.

Nu numai direct se amestecă Dumnezeu în treburile omenești, dar și indirect prin

animalele, pe cari le-a înzestrat cu daruri, ca să fie ajutoare atotputernicului. Se povestește

că la facerea lumii rămăsese mult pământ neîntrebuințat și Dumnezeu nu știa cum să-l

potrivească cu apa. A trimis pe albină să întrebe pe ariciu, că e bătrân și priceput. Albina

găsește pe ariciu țepos și supărăcios, totuși îi spune cu ce solie a venit dela Dumnezeu.

Ariciul o ia la goană scurt și nu-i dă niciun sfat, dar în urma ei bombănește: „Dumnezeu, și

el, nu știe să grămădească întrʼun loc mai mult pământ, să facă munți, și dealuri cu văi

între ele!”. Albina care se oprise pe o frunză în apropiere, aude bombăneala ariciului și

„sbârn-n-n!” iar în urma ei ariciul „aci ai fost? Mâncați-ar c. cine te-a trimes!”. Albina

povestește tot lui Dumnezeu, care rămâne mulțumit și blagoslovește pe albină ca



excrementul ei să fie miere, bine plăcută oamenilor și lui Dumnezeu. Această poveste am

auzit-o dela Tănase Calotă, povestită la foc întrʼo dimineață de toamnă, cu o voce

frumoasă gravă, tare încât mʼa deșteptat din somn.

Întrʼun moment de supărare, Dumnezeu a dat pe toți oamenii morți proprietate

deplină dracului, cu zapis în regulă. Mai pe urmă și-a făcut socoteala Dumnezeu că dracul

o să aibă pe toți oamenii, că toți mor. Sʼa căit Dumnezeu și a trimes tot pe om să fure

zapisul dela diavol. Omul sʼa dus și a furat zapisul, sʼa întors cu el la Dumnezeu în cer,

dar dracul a prins de veste și sʼa repezit în sbor după om, cu atâta năvală, încât l-a ajuns

când omul intrase pe poarta cerului, dar avea talpa piciorului afară. Dracul a apucat talpa

piciorului din mijloc și a smuls-o, dar a ajuns înaintea atotputernicului sângerând și

schiopătând. Dumnezeu a blagoslovit piciorul și sʼa vindecat, apoi a zis ca toți oamenii să

fie cu talpa piciorului scobită și de aceea oamenii nu au talpa piciorului împlinită.

În lume sunt multe rele, pentrucă Dumnezeu prea bun, vrea ca și răul să aibă parte de

vieață. Furii sunt lăsați de el, fiindcă prind și ei la vreun bine. Astfel când Cristos era pe

cruce, jidovii îi bătuseră piroane în mâini și în picioare, aveau să-i mai bată un piron în

inimă, ca să-l omoare, dar a venit hoțul și i-a furat pironul, iar Dumnezeu pentru această

faptă bună a lăsat să fie pe lume și hoți.

Dintre animale broasca se usucă la soare și nu putrezește, pentrucă așa a orânduit

Maica Precista. În sâmbăta Paștelor, când fiul ei era omorât de jidovi, Maica Precista

rătăcea pe câmpuri îndurerată și când să treacă pe lângă o baltă, o broască o vede și o

întreabă:

– De ce plângi, Maică Precistă?

– Cum să nu plâng? Jidovii mi-au prins copilul, l-au chinuit și l-au răstignit.

– O, Maică Precistă, tu ai pierdut un copil și-l bocești, dar eu că aveam douăzeci și

patru de răscăcăreței și a trecut carul cu patru boi peste ei!

Iar Maica Domnului a râs, a scuipat spre broască „ptiu, n’ai mai putrezi, că m-ai făcut

să râd, cu toată jalea și durerea mea”.

În ciclul credințelor despre răstignire, se spune că Jidovii, dupăce au omorât pe

Cristos i-au făcut cosciug să-l îngroape și, cum e obiceiul, au mâncat și au băut d’asupra

coscigului. Unul a luat paharul și înainte de a-l pune la gură, în loc să zică: „Dumnezeu să

primească”, a zis: „când vinul ăsta s’o face din nou vie și struguri, atunci să învieze

Cristos” altul luând, pâine a zis: „când pâinea asta s’o face lan de grâu galben, atunci să

învieze Cristos” și cel de al reilea a pus lingura în fiertura de cocoș, a zis: „când o înviea

cocoșul ăsta și o cânta iar, atunci să învieze Cristos”. Abia vorbiră ei și vinul se făcu vie cu

struguri, pâinea se făcu lan de grâu, iar fiertua se făcu cocoș, care se opri pe marginea

străchinii, pâlpâi din aripi, cu un cântec pătrunzător „cu-cu-ri-gu-u-u-!”. Din strachină au

sărit stropi de fiertură pe fețe jidovilor și de aceea Ovreii au pestrui pe față.

Vieața omului e plină de păcate. Țăranul vede în lumea viitoare dureri mai mari decât

în lumea de față. Toți sunt păcătoși, toți o să dea seama de faptele cele mai neînsemnate.

Cei mari pe lumea asta, popii, episcopii, boierii au să fie cei mai chinuiți pe lumea

cealaltă. Oamenii bisericii au să fie în lac de foc, ce le va trece peste cap, încât nu li se va

vedea din foc decât vârful degetelor din dreapta cari au blagoslovit. Despre toate vei da

socoteala și în ce parte ai aruncat părul și unghiile, când le-ai tăiat. De aceea este bine când

îți tai unghiile să le aduni în mâna dreaptă și să le sufli: când te va întreba Dumnezeu

răspunzi: „aicea sunt” și ele se vor întoarce din direcția suflării.

Tot ce-ai făcut pe lumea aceasta vei suferi pe cealaltă în proporția aceasta: un ac furat

aici, îți va atârna acolo ca un fier de plug. Acolo Dumnezeu este teribil și înfricoșător, dar

încă până la el sunt vămile văzduhului! În drum spre cer sunt stațiuni în cari dracii stau cu



căngile gata să te tragă sub pământ în iad. Îngerul apărător, dacă izbutește să te treacă prin

vama sgârceniei, poate să te părăsească, chiar el, în vama lăcomiei, hoții... sau într’una din

nenumăratele vămi.

În Iad e foc, e fum, smoală și pucioasă. Dracii pufăe din lulele cu Țigăncile bătrâne,

își râd de sufletele păcătoase. Iadul este sub pământ, împrejurul stâlpului care ține

pământul. În fundul lacului, talpa Iadului este Iuda vânzătorul, conceput ca o gadină mare,

care dincândîncând iese din lac și începe să roază stâlpul. Dumnezeu se scutură, pământul

se cutremură și Iuda cade în funul lacului, ca iar să se ridice, până la sfârșitul lumii, când

va roade stâlpul, pământul va cădea în Iad și nu va mai rămâne decât Cerul și Iadul.

Ca Sumerul de acum 4000-5000 de ani, bietul om tresare la bătaia vântului, la fâșiitul

frunzei, la lumina fulgerului, la aparițiunea neașteptată a unui animal, la auzul unui

sgomot neobișnuit (e Striga) mai ales la creațiunile propriei sale fantezii în timpul nopții și

al singurătății, căci natura întregă este un pandemoniu, fiece lucru, fiece părticică

materială cu demonul său, care decele mai multe ori ți-este inimic. Ca și acela, omul de azi

se apără cu descântece, cu amulete, cu practici religioase adaptate la aceste credințe. Îți

faci cruce și dracul piere, aprinzi tămâie și dracul fuge, stropești cu aiasmă și spirtele rele

se deprtează, faci maslu, citește popa în paraclis, citește moliftele sfântului Vasile cari

gonesc dracii, porți pe piept o cruciuliță, zici o rugăciune dacă știi carte, citești și porți cu

tine Visul Maicii Domnului, ori Epistolia, prin toate aceste mijloace poți străbate această

lume plină de spirite.

În copilărie am auzit o poveste care mă umplea de groază. Se adunau seara fete și

băieți la clacă, lucrau și petreceau. Dela o vreme însă, s’au pomenit cu un flăcău frumos,

necunoscut, care venea și petrecea numai cu o fată fără părinți. La sfârșitul clăcii, băieții

petreceau fetele la casele lor, flăcăul ducea pe fată la casa ei și pleca deodată la cântatul

cocoșilor. Fata slăbea, dar curaj n’avea să-l întrebe cine este, de unde e, numai a băgat de

seamă că un picior se termina ca piciorul calului. Neștiind cum să scape de el, fata a cerut

sfat dela moașă. Aceasta a povățuit-o să ungă toate lucrurile din casă cu usturoiu și să le

întoarcă cu fundul în sus, apoi să plece seara înainte de a se sparge claca, să încuie ușa și

să n-o deshidă flăcăului care va veni după ea. Fata a făcut așa, a venit înaintea flăcăului și

a încuiat ușa și n’a vrut să-i deschiză. El mai întâiu s’a rugat, mai pe urmă a început s’o

întrebe ce știe despre el de nu vrea să-i deschidă și când a văzut că nu-i răspunde nimic a

început să cheme lucrurile din casă ca să-i deschiză. Dar fiecare, și căldarea, și oala, și

putineiul îi răspundeau „nu pot, că sunt uns cu usturoi și întors cu fundul în sus”.

Rămăsese neuns ciobul de luminat pe corlată și când l-a chemat strigoiul de afară, căci

flăcăul era strigoiu, i-a răspuns: „stăi că viu numai decât” dar sărind depe corlată s’a spart

în mii de cioburi și n’a putut deschide, iar strigoiul a plesnit înaintea ușii. Groaza mea

d’atunci nu era pricinuită numai de frica strigoiului, ci de ideia că toate lucrurile

d’împrejurul nostru sunt însuflețite și că obiectele cele mai apropiate țin atât de puțin cu

noi, încât sunt gata să treacă contra noastră dacă le solicită o forță. Și crez că așa simțeau

toți cari ascultau.

Credința că există strigoi duce la violarea mormintelor. Dacă după un mort prea iubit

se întâmplă moartea altei persoane din acea casă, în scurtă vreme, se crede că primul mort

e strigoiu, că iese noaptea din mormânt și suge inima celor vii, și că nu există scăpare

decât să-i se înfigă o țeapă în inimă. Acum vreo 30 de ani locuitorii din comuna valea

Merilor (Olt) au mers noaptea la un mormânt, împreună cu bătrânul (peste 80 de ani) popa

Dobre, fratele bătrânei dela Mierlești, au desgropat un mort și i-au bătut un par în dreptul

inimii.



Rusaliile, șoimanele, ielele, sunt un fel de Driade cari trec prin atmosferă noaptea,

cântând, și cine le aude se pocește. Ele se opresc și joacă pe câte o poeniță, unde se și vede

iarba călcată în cerc: au făcut horă. Mama Pădurii, Samodiva sunt puteri groaznice cu care

sperie copiii, când plâng: „taci luate-ar Samodiva” blestemă câte o mamă copilul care

plânge.

În casele părăsite, și în genere, în ziduri de cărămidă, chiar în biserică sunt Stafii, în

locuri pustii, în păduri, pelângă lacuri sunt pricolici. Pricoliciul este spirit, dar ia forma

lupului. Pricoliciu se face copilul care bea urină. Tot animale, dar pe cer, sunt vârcolacii,

cari mănâncă soarele și luna, când se și întâmplă eclipse. Când eram copil, priveam tot

satul într’o seară de vară, cum mâncau vârcolacii luna. Îi urmăream cum săreau pe ea,

vedeam cum curgea sângele, aveam rele presimțiri, deși spuneau toți că nu izbutesc

vârcolacii s’o mănânce de tot, că atunci n’ar mai crește, ci rămâne o bucățică oricât de

mică, din care crește la loc sfânta lună. Cu toate astea tot scoteam din casă toate căldările

și le răsturnam cu fundul în sus, ca să cază vârcolacii.

Tunetele sunt uruituri ale cerului sfântului Ilie, iar trăsnetul este săgetarea dracului de

acelaș sfânt. Se găsesc săgeți de acestea (am văzut și eu) sunt de cremene albicioasă, foarte

compacte, late ca o limbă, bune de multe leacuri și descântece. Poți feri casa de trăsnet,

înfigând un cuțit în bătătură. Norii sunt ca niște berbeci cu lână. Ei merg la marginea

pământului, unde începe apa, acolo se scaldă, iau apă, iar când se scutură, cade ploaie.

Cerul n’a fost la început atât de sus. Era jos încât îl atingeai cu mâna, dar, odată, o femeie,

după ce s’a murdărit s-a șters pe sfântul cer și d’atunci s’a ridicat în slăvi. Cerul e ca un

pod de cristal cu porți.

Soarele nu este așa de mic, cum se pare, e mare cât o față de arie, să zicem, un cerc

cu raza de opt metri. Stelele sunt în cer dublul oamenilor de pe pământ, cele mari ale

oamenilor bogați, cele mici ale săracilor, când moare omul cade și steaua lui.

Întreținerea focului avea ceva tainic. Se învelea în cenușe în fiece seară, nu numai ca

să se găsească a doua zi, dar că și duhurile necurate nu intră pe coș, cât timp focul e viu

sub cenușe. Drumul duhurilor nu duce prin uși, sau prin ferestre, ci pe coșul negru al casei.

Pe-atunci nu era prea răspândită întrebuințarea chibriturilor, mai târziu învelirea focului nu

mai era așa de riguroasă, încât o parte a misterului provenea din nevoie. De multe ori am

auzit pe mătușa Tinca proslăvind invenția chibritului. „Ce înlesnire! Greu au mai trăit ăi

mai bătrâni fără chibrituri”.

Despre animalele sălbatice se crede că prin binefaceri le poți schiba în tovarăși.

Basmele, în cari eroul nu trage cu arcul în urs: „voinice, voinice, nu mă omorî, că și eu

mult bine ți-oiu face” nici în lup, nici în iepure, aduce pe aceste animale să-l scape dela

moarte, când el le strigă pe nume figurate: „U-u-u. Na. Aude. Na. Vede. Na, Greul

Pământului, Ușurelul Vântului!”. Chiar șerpii, nu toți sunt răi și spurcați, unii sunt buni,

norocul casei și nu e bine să-i omori. Odată am găsit seara, când să ne culcăm, un șarpe

încolăcit în cergă. A fost mare emoție, dar nu l-au omorât, l-au lăsat să alunece în bătătura

plină de nalbă. Iarna însă a murit tata și se credea că șarpele a fost semn.

Ca să rezum ideia ce mi-a rămas despre religia săteanului, pot spune că nimeni nu se

gândește la un Dumnezeu tată, nici la fericirea unei vieți viitoare, ci la un Dumnezeu

judecător fără îndurare, răsbunător potențiat al tuturor greșelilor din lume aceasta, rareori

la un Dumnezeu bon homme, la o vieață de chinuri cumplite, de natură fizică, încât vieața

viitoare nu o așteaptă ca să completeze fericirea neatinsă pe pământ, cum crede Kant și

finaliștii, ci ca o pedeapsă teribilă, permanentă, fără desfășurare, de ceeace a săvârșit pe

pământ. Nemurirea este mai curând pedeapsa nemuririi, ca la vechii Inzi, durerea

existenței, de care nu poți scăpa. În chinul acestei așteptări se uită deseori chiar dorința de



societate a ființelor iubite. O mamă, ce se crede păcătoasă, se împacă cu ideia că ea va

merge în Iad, pecând copiii ei morți mici și fără păcat vor merge în Raiu și vor trăi fericiți

departe de ea. Uneori cred că vor trăi în societate, mai ales când sunt de aceeași vârstă.

Mama, cu 10 zile înainte de a muri s’a întors sănătoasă dela biserică și când să plece acasă

și-a pus broboada pe cap, în dată s’a întors spre noi serioasă și ne-a zis: „da când oiu muri,

să nu mă îmbrobodiți cu broboadă, că nu mă cunoaște Stoian, să mă îmbrobodiți cu cârpă”

(maramă de borangic). Nicăeri, nici în cântecele dureroase nu se vede mai bine ca în

această credință starea dureroasă a țăranului nostru. Ca Parias indian, el trebuie să ducă

greul existenței printre încercări fără număr venite dela toți, dela Dumnezeu, dela duhuri,

dela propriul său corp, dela poftele și dela patimile proprii, ca apoi să ispășească această

încercare cu chinuri potențiate, căci așa vrea un Dumnezeu teribil, așa trebuie să se

chinuiască sufletul nemuritor. Dar... atunci... blestem asupra existenței, blestem asupra

sufletului... Nu! Căci păcatul cel mai mare este blestemul sufletului.

MAREA ADUNARE A LIGEI DE LA SLATINA

Ioan Smedescu

Contra prigoanei deslănțuite de autoritățile maghiare împotriva liderilor transilvani

ai mișcării memorandistice, Liga pentru unitatea culturală a Românilor, secțiunea Olt, a

ținut, asemeni altor secțiuni, în multe localități ale țării, o Întrunirea de protestare a

cetățenilor olteni (Slatina). Slatina, prin existența proaspătului gimnaziu real înființat din 1884, se bucura de

prezența unui puternic grup de profesori ardeleni, intelectuali care vor trasa noi repere

unei existențe destul de anoste, a unui târgușor de provincie, fie el și capitală de județ,

chiar dacă, ne place să credem, oamenii importanți ai acestui oraș, aveau statute bine

definite, în societate, fiind puternic racordați la marile probleme ale politicii țării. De

altfel, acești profesori, alături de alți intelectuali ai orașului, au constituit și nucleul Ligii,

secțiunea Olt, înființată încă din primele zile ale constituirii Ligii, la nivel național.

Prin prezența acestui grup de ardeleni, se explică și legăturile, destul de puternice,

ale Slatinei cu Gazeta de Transilvania, ziarul în care, în acești ani, vor apărea cele mai

ample știri și reportaje despre secțiunea Oltul , a Ligii.

Astfel, în Gazeta Transilvaniei, de Sâmbătă Duminică, 3/15 Februarie, 1891,

citim:

,,Din Slatina

Secțiunea Oltul constituită cu mare entuziasm; dorim cu toții din inimă reușită

sfintei noastre „cause”. Inginer Cristea, Corbeanu, Theodorescu, Cherciu, Stănculescu,

Demetreanu, Protopopescu; (mai urmează 20 semnături.)

Din Slatina, pe lângă depeșa comunicată mai sus, s-a mai trimis și o scrisoare, în

care se anunța că secția de acolo și-a constituit astfel

-Președinte: Dl. D. Protopopescu, primarul orașului;

-Vice-președinți: Dr. N. Oncescu și inginerul C. Davidescu;

-Secretari: Advocat Nestoru și prof. Moisil;

-Casier: Simion Crainic;

-Censori: părintele Crinescu și Ioan Ioanid, mare proprietar.

-Membri în comitet: Doamna Penescu Maria, Dr. Al. Stăncescu, deputat, și Dr. Șușanu.

Totodată, se anunța, că în Slatina, s-a colectat deja, din donații și cuotizații peste

500 lei.



Pe lângă cele două telegrame de mai sus, tot din Slatina s-a trimis și o scrisoare

care descria modul cum a decurs ședința de constituire a Ligii, îi prezenta pe cei aleși să

conducă, și se încheia optimist, cu încredere că activitatea comitetului și a Ligei va fi

energică în tote direcțiunile și va contribui dimpreună cu celelalte secțiuni

(despărțăminte) la ajungerea marilor scopuri ale Ligei.

Deși semnată doar cu o literă, M., în mod precis, aparține profesorului Iuliu

Moisil.

Iată această scrisoare:

,,Domnule

Redactor

Și în orașul nostru s-a pus

basa la „secția Oltu” a Ligei

pentru unitatea culturală a

Românilor. Întrunirea ce a avut

loc în sera de 24 Ianuarie stil

vechi,a fost frecuentată de un

mare numer de persone, domni,

domne, studenți și copii.

Cuventul de deschidere precum și

o scurtă semă despre causele înființărei Ligei și a scopului celui mare, a făcut-o Dl.

Constantin Davidescu, ingineru șef

al lucrărilor podului peste Olt,

apoi dl. Simion Crainic, profesor

gimnasiu, a făcut o scurtă

reprivire istorică a suferințelor

Românilor ardeleni din suta a 10-a

până în present, a arătat politica

urmată în contra lor, precum și

mijlocele de maghiarisare

întrebuințate înainte dela 1848 și

dela 1867 încoace.

Cuvintele dl. Simion

Crainic au fost primite cu aplause

seu cu murmure, dupe împrejureri.

După ce s-au cetit statutele s-a

început înscrierea membrilor, între

cari afară de bărbați, s-au înscris

și domne și copii, căci este de cel

mai mare interes ca mamele și

femeile să ia o parte forte activă la

ajungerea scopurilor Ligei, să

ajute pe bărbați, er copii se

introducă spiritu național încă din

anul al 3-lea al vieții.

S-a procedat apoi la alegerea

comitetului, alegându-se ca

president al secțiunei Dl. Dumitru

Scrisoarea de protestare a cetăţenilor slătineni

din 1892 (originalul la Muzeul Judeţean Olt)…

...cu o lungime de 5 m şi artistic realizată de

profesorul V. Rola Piekarski, scrisoarea conţinea

încurajări la adresa liderilor ardeleni prigoniţi...



Protopopescu, primar al orașului Slatina și

deputat; vicepreședinți, Dr. Nicolae Oncescu,

medic, și Const. Davidescu, șef inginer;

secretari: Victor Nestor, avocat și Iuliu Moisil,

profesor; casier, Simeon Crainic, profesor;

censori; I. Ioanid, mare proprietar și părintele

D. Crinescu; membri în comitet: Dr. Al.

Stăncescu, medic, dr. Șușanu, medic și Domna Maria Penescu, directora școlei de fete Nr.

2 Slatina.

Astfel constituită secția, sperăm că activitatea comitetului și a Ligei va fi energică

în tote direcțiunile și va contribui dimpreună cu celelalte secțiuni (despărțăminte) la

ajungerea marilor scopuri ale Ligei.

Cu Dumnezeu înainte!

M. ”

****

Spre sfârșitul anului, secțiunea Oltul a ținut să serbeze existența de un an, prin

manifestări ample, după cum citim în Gazeta Transilvaniei, de Duminică, 1/13

Decemvre, 1891:

,,Liga pentru unitatea culturală a Românilor -Secțiunea Olt, va da la 30 Noemvrie

curent un bal în folosul ei, la care va fi representată Secțiunea centrală, precum și

societățile universitare „Unirea” și „Tinerimea română” din București prin 16 studenți.

Sâmbătă la orele 2 d. a. studenții din București vor sosi la gara din Slatina, unde vor fi

primiți de comitetul Secțiunei și de cetățenii slătineni. Muzica militară a regimentului de

Olt va cânta la sosirea trenului în gară. După salutarea de bunăsosire, studenții vor fi

conduși în oraș. La orele 9 seara se va începe balul. A doua zi, Duminecă, se va face

inaugurarea cabinetului de lectură a Secțiunei Oltu. Mesă comună. Escursiuni: la

monumentalul pod peste Olt, unde studenții vor fi fotografiați, spre a avea o plăcută

suvenire de la Slatina, apoi vizitarea gimnaziului, a școalelor primare și a școlei de

agricultură dela Striharețu, lângă Slatina.

Pentru comitetul arangiator:

- Simeon Crainic, președinte;

-Iuliu Moisil, secretar”.

De menționat că la Slatina, prin grija și la îndemnul Ligii, s-a inaugurat

primul cabinet de lectură, din țară!

...şi era semnată de personalităţile oraşului

Slatina



Cabinetul s-a instalat la gimnaziul real, explicabil, întrucât acolo erau profesorii

care formau nucleul Ligii, la inaugurare, fiind prezent și septuagenarul profesor de istorie

de la facultatea din Iași, N. Ionescu, căruia, Simion Crainic, și el, profesor la acest

gimnaziu, și fratele lui August Crainic, primului director al gimnaziului, (-în funcțiune, și

la acea dată), i-a fost student cu 7 ani în urmă (1884, anul când se înființa gimnaziul în

Slatina, iar A. Crainic era numit director!). Se vorbește și despre faptul că în program, era

prevăzută și realizarea unei fotografii, de către participanți, la (pe) monumentalul pod de

peste Olt, fotografii pentru care s-a luat aprobare de la inginerul Penescu, după cum vom

vedea, deși ing. C. Davidescu, omul după ale cărui planuri s-a construit podul, era prezent,

fiind chiar, vicepreședinte al Ligii.

Rămâne de „scormonit” după acele fotografii care, la momentul când vor apărea,

vor constitui extraordinare documente, cu o puternică încărcătură istorică, dar și

sentimentală.

Dar, despre Serbările secțiunei Oltul a Ligei, în numărul nostru viitor.

Aici vom da cititorilor noștri, din același ziar, Gazeta Transilvaniei, „filmul”

manifestărilor de protest care au avut loc în Slatina, în descrierea unui corespondent

slătinean care, deși nu semnează materialul, prin conciziunea și detaliile de „scenariu”

bine pus la punct, dovedește, în mod cert, că este tot unul din profesorii ardeleni, fie Iuliu

Moisil, fie Simion Crainic, ei fiind cei care mai semnaseră materiale în acest ziar.

Gazeta Transilvaniei, Luni, Marți, 23 Iunie, 1892

,,Întrunirea de protestare a cetățenilor olteni (Slatina)

Slatina, 20 Iunie vechi, 1892

(Corespondență particulară a „Gazetei Transilvaniei”)

Apelul făcut de mai mulți cetățeni a produs așa mare ferbere în poporația olteană,

încât din revărsatul zorilor se vedeau grupări de cetățeni în întregu orașului, discutând cu

vioiciune selbăticiile întâmplate contra Românilor asupriți. Mulțime de cetățeni de frunte

au arborat drapelele tricolore, înfeșurate în vel de doliu. Studenții de la gimnasiu și

mulțime de cetățeni, încă de la orele 6 și 30 de minute, se strânseseră în curtea

gimnasiului și cântau „Deșteaptă-te Române”, „Astăzi, fraților Români”, etc... așteptând

cu nerăbdare începutul întrunirei...

La ora 7 și jumătate au pornit cu toții la școla Ionașcu unde avea se se țină

întrunirea, plecând în cortegiu cu steagul mare negru între două steaguri tricolore,

cântând ,,Imnul Românilor” fiind întâmpinați de valuri de lume, care se cobora de

asemenea, din susul orașului spre sala de întrunire.

Sala, curtea școlei și stradele din jur, erau prea strâmte pentru lumea ce venise...

Pe la orele 8 și un sfert, adunarea, cu aclamațiuni entuziaste, proclamă de president pe

septuagenarul Loc. Col. în retragere, dl. Dobriceanu, care urcându-se la tribună, printr-o

vorbire plină de entusiasm, arătă scopul întrunirei și că noi, frați de același sânge, trebue

să protestăm înaintea Europei, înaintea acelei Europe, care s-a coalizat cu atâta

generozitate contra sclăviei negre, sacrificând omeni și milione pentru emanciparea

populațiunilor robite din estremul Orient, pe când la porțile Europei civilizate, în sânul

unui stat răsgăit de acestă Europă, care a fost amăgită de fanfaronadele maghiare de

liberalism și de drepturile omului, în sânul statului ungar, zac în lanțurile sclaviei albe,

vro 4 milioane de frați ai noștri, cu o cultură egală cu a Maghiarilor și pentru cari jugul

este înzecit mai amar ca jugul sclăviei negre...



Arătând că d-sa este prea bătrân pentru a descrie cu culorile cele adeverate

situațiunea fraților subjugați, face apel la oratorii mai tineri, cari s-au înscris mai

dinainte.

Dl avocat Zăgănescu se sue la tribună în aplausele nesfârșite ale publicului. D-sa

face un resumat istoric despre starea Daciei îninte și după inundațiunile hunice și

maghiare, arătând cum s-a făcut pretinsa cucerire a Românilor de dincolo de Carpați.

Făcând istoricul devastațiunilor dela Turda, Șimleul-Silvaniei...,le descrie cu colorile cele

mai vii, face apel la patriotismul cetățenilor, ca se nu remână mai jos decât Românii din

celelalte orașe ale țerii. Ceti o poezie a lui D. Bolintineanu între tunete de aplause. D-sa

conjură apoi pe cetățeni se fie gata la ori ce fel de sacrificie, invocând versurile

neuitatului poet Mureșanu :

„O mamă veduvită, de la Mihai cel Mare,

Pretinde de la fii-și azi, mână de-ajutor.”..ș.a.

Dl. Toma Dumitriu, comerciant, urmează dlui Zăgănescu... D-sa în numele

comerciului din Slatina, se asociază la protestarea solemnă, care se ridică de totă

suflarea românescă.

Urmează apoi, dl. medic veterinar C. Zissu, care ca președinte al societății

meseriașilor de aici, în numele lor, protestă contra selbăticiilor dela Turda, Șimleu...

Dl. avocat Burdeanu spunend, că în tot timpul, cât a trăit la Paris, se agita mereu

între studenții români, cestiunea suferințelor Românilor subjugați, și că, d-sa

mărturisesce că a fost printre cei mai pesimiști, înse entusiasmul cu care se ridică poporul

român, l-a făcut și pe d-sa să ia cuvântul în acestă întrunire. Procesul deschis între noi și

maghiari, zice d-sa, este acum lămurit, că dreptatea este pe partea noastră. Dl. Burdeanu,

înăbușit de lacrimi, arată cum luceferii cari au călăuzit poporul român pe calea

renascerei și a progresului, s-au scoborât unul câte unul în mormânt, și astăzi s-au dus la

locul veșniciei. Catonele Românilor, Dl. D. Brătianu... Se ne inspirăm de esemplele lor,

cari au lucrat cu prudență, și astăzi când nu-i mai avem, se cere de la noi îndoită

prudență, și că protestarea noastră să fie demnă, energică, ca se dovedim că suntem un

popor de ordine la pragul Orientului.

Urmează apoi, dl. profesor Teodor Cartianu, primit cu tunete de aplauze. Dsa,

emoționat până la lacremi ,cuvintează cam astfel: Olteni! Oltul nostru, care cu undele-i

cristaline adapă pajiștile înverzite ale acestui ținut, nu mai murmură cântece de dragoste

și de veseliă. Oltul nostru, cari se strecoară printre grumazii uriașului Carpat, din cea

mai adencă străvechime pentru a purta veștile despre cele ce se petrec la frații noștri d-un

sânge... Oltul nostru acum curge tulbure; -pentru cei ce citesc în valurile lui, pentru cei ce

sciu se descifreze tainica vorbire a undelor sale spumegânde, aud gemetul înăbușit a

patru milione de frați...

Olteni !... Ați auzit de la antevorbitorii mei veștile nenumărat de dureroase, ce

ni-au sosit de la frații noștri de peste Carpați. Casa dlui Dr. Rațiu a fost devastată cu o

selbăticie ne mai auzită, de hordele magheare din Turda, pentru că în numele a 4 milione

de Români, în capul unei deputațiuni de 300 fruntași ai poporului român, s-a dus se ceară

milă și îndulcirea suferințelor la drăguțul de Împărat, la părintele poporelor din

Cislaitania, la șeful Casei de Habsburg pentru a cărui gloriă strămoșii, moșii, părinții și

frații lor au făcut să curgă râuri de sânge în Belgia, Francia, Italia, Germania, Polonia,

Rusia, Turcia, până în Bosnia... Și ore recompensa atâtor mari sacrificii a vitejilor, cari

și-au versat sângele pentru țeră, să nu fie azi, afară de cîte-o decorațiune, decât temnițele

de la Vațu, Nesăud, Clușiu, Seghedinu ?



Olteni ! Decă urechea Casei de Habsburg este astupată de bumbacul uneltirilor

maghiare, ca se nu se mai audă rugăciunile desnădăjduite ale fraților noștri, decă 4

milione de Români nu mai au dreptul nici de a plânge cu umilință suferințele lor, decă

blândele și sfiiciosele demersuri ale fruntașilor Români către Suveranul patriei lor, sub

ochii lui, sunt întâmpinate cu cele mai neauzite sălbetăcii, cu dărâmarea locuințelor, cu

amenințări de moarte, cu brutalisarea soțiilor și a copiilor căpeteniilor: -Se protestăm și

noi, se unim glasul cetății nostre cu strigătul de indignare, care se ridică din tote orașele

țerii și din tote inimile iubitore de omenire, și se fim siguri că se vor găsi și pentru frații

noștri Lavigerie și multe suflete mari, cari se ducă o campaniă înverșunată contra oribilei

sclăvii albe dela porțile Occidentului...

După acesta, dl. Cartianu adreseză cuvintele cele mai căldurose către tinerimea

studiosă, conjurând-o se păstreze cu venerațiune în sufletul ei numele martirilor români

din tote timpurile; se nu-și uite că și în timpul de față au suferit chiar temnițe, aceia cari

au scris și s-au luptat pentru drepturile poporului, ca Aurel Mureșianu, popa Macaveiu,

ş.a. Feriți-le, zise mai departe, cu energiă sufletele voastre de recea nepăsare, de ghiața

indiferentismului național. Faceți să crescă în inimile vostre semânța naționalismului, pe

cari, noi, dascălii o sădim în inimele vostre. În urechile vostre se sune tot-deuna acel

toxin al primejdiei :

„De la Nistru pân-la Tisa

Tot Românu plânsu-mi-s-a,

Că nu mai pote străbate

De-atîta streinătate”. etc.

Sferșind, dl. Cartianu citeșce adresa (de protestare) a cetățenilor cătră dl. Rațiu și

alta a domnelor cătră Dna Rațiu, care se acoperă cu nenumărate iscălituri.

În fine, Directorul gimnasiului real, Dl. A. Crainic, spune că aceste unanime

protestări din România, sunt un balsam vindecător pentru suferințele ce îndură Românii

ardeleni și mulțumesce pentru acestă generosă protestare.

După terminarea întrunirii, întregă mulțimea plecă pe stradele principale ale

orașului. În fruntea conductului musica, apoi steagul cernit și cele tricolore și o mulțime

de torțe. Totul s-a petrecut în deplină ordine. La casele celor mai distinși cetățeni,

decorate cu steaguri tricolore, flori, lampione, etc., s-au făcut ovațiuni. Deputați, foști

deputați și alți bărbați distinși, au luat parte la conduct. În decursul conductului, dl.

Zăgănescu a mai cuvântat la casa dlui fost deputat Dr. Stăncescu, la ce (care) dl.

Stăncescu adresându-se tinerimei, a zis că ea trebue să-și potențeze entusiasmul

patriotismului, fiindcă speranța viitorului este întrânsa și se urmează nobilul esemplu al

studenților universitari români, cari întote mișcările au arătat seriozitate, energiă și

ordine.

Între urale nesfîrșite conductul plecă mai departe, fecând ovațiuni presidentului

întrunirei, dlui Dobriceanu.

Dl. Cartianu îi ține o cuvântare înaintea casei d-sale, la care dl. Dobriceanu

respunde printr-un discurs plin de încuragiare. De asemenea, se fac ovațiuni entusiaste

înintea casei dlui deputat I. G. Popp, care a aretat în totdeuna causei române, un interes

cald.

În sfârșit, conductul se termină la gimnasiu, unde școlarii au jucat o horă în jurul

focului aprins din resturile torțelor. Directorul gimnasiului, dl. A. Crainic, dupe ce mai

atinge inimele cele tinere prin câteva cuvinte bine simțite și le recomandă sentimentul

naționalismului înainte de tote, le mulțămeșce de buna ordine.

Lumea se împrăștie la ora 11 în liniște”.



Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii satului Grădinile, Comuna Studina, jud. Olt

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Nicu Petria

Într-un raport al preotului Ion Popescu din 1976 către Protoieria Slatina, acesta

anexează şi un tabel cu numele eroilor din acest sat:

TABEL

Cu eroii căzuți pe câmpul de luptă în războiul din 1916

1. Dumitru P. Lupu 2. Gheorghe Gh. Iordache 3. Smarandache Negrilă

4. Marin I. Frunză 5. Marin S. Frunză 6. Florea D. Popa

7. Ștefan Gh. Rădoi 8. Constantin Gh. Rădoi 9. Ion C. Dobrescu

10. Gheorghe I. Baidac 11. Oprea I Baidac 12. Eliodor D. Ivan

13. Ion V. Boruz 14. Ion V. Mănescu 15. Mihail Șt. Popa

16. Gheorghe N. Manea 17. Toma C. Voicu 18. Antonie Șt. Ulieru

19. Antipa C. Popescu 20. Oprea I. Diță 21. Ion P. Diță

22. Paraschiv Albișoru 23. Ștefan Șt. Marinescu 24. Petre Diaconescu

25. Petre I. Dinu 26. Mihai El. Stoica 27. Marin Florica

28. Marin Sterie 29. Dumitru Fl. Mihală 30. Florea Stroe

31. Iacov N. Sterie 32. Gheorghe I. C. Druiu 33. Florea Ciobanu

34. Ion D. Druiu 35. Constantin Olteanu 36. Ion C. Lupu

37. Petre C. Mihală 38. Gheorghe I. Raicu 39. Marin C. Calciu

40. Ion B. Calciu 41. Ghigore Calciu 42. Pavel F. Ilie

43. Stroe I. Negrilă 44. Dumitru M. Posteleanu 45. Marin Fl. Boruz

46. Costatin I. Dincă 47. Dumitru Popescu 48. Marin Bălașa

49. Constantin Stoica 50. Marin P. Sterie 51. Ion I. Iordache

52. Ion Fl. Boruz 53. Dumitru Iordache 54. Ilie I. Buică.

55. Dumitru Olteanu 56. Ștefan Torbă 57. Marin Strian

58. Simion Mihai 59. Marin Stroe.

Din războiul 1941 – 1945

1. Boruz Ion 2. Boruz Tudor 3. Baidac C-tin

4. Baidac Cârstea 5. Băltărețu Ion 6. Bălă Ion

7. Calciu Ion 8. Calciu Tudor 9. Dincă C-tin

10. Colac Florea 11. Călin Iustin 12. Diaconu Ion

13. Dincă Ion 14. Dincă Iosif 15. Dobrescu Petre

16. Druiu Iancu 17. Dinu Ștefan 18. Florica Ion

19. Florica Marin 20. Frunză Marin 21. Frunză Victor

22. Gîrd Emanoil 23. Ilie Nicolae 24. Ioniță Florea

25. Ivan Eliodor 26. Manea Culcea 27. Manea Florea

28. Miloș Petre 29. Miloș Marin 30. Mitrală Tudor

31. Mitrală Oprea 32. Nica Petre 33. Popa Florea

34. Popa Ion 35. Popa Fl. Oprea 36. Pîslaru Iancu

37. Preoteasa Florea 38. Pătru Gheorghe 39. Rusăneanu Lazăr

40. Rusăneanu Marin 41. Rădoi Constantin 42. Stamin Marin

43. Sterie Marin 44. Sterie Oprea 45. Soare Ion

46. Stroe Petre 47. Zarea Andrei



Eroii satului Greci, comuna Osica de Sus, jud. Olt

1877-1878

1. Dobrițoiu Gheorghe

2. Gogoșoanu Ion

3. Stăvaru Toma

4. Toma Gheorghe

1916 – 1918 1. Ionescu Nicolae

2. Gheorghe Ștefan

3. Popescu Ion

4. Moraru Ion

5. Ciocan Mihalache

6. Trancă Marin

7. Trancă C-tin

8. Piringă Ilie

9. Piringă Ștefan

10. Fănuță Ilie

11. Fănuță D-tru

12. Lazăr Ștefan

13. Lazăr Nicolae

14. Stelea Ștefan

15. Neagoe C-tin

16. Pescaru Marin

17. Aron C-tin

18. Feraru Ilie

19. Matiaș Ștefan

20. Dumitrescu Ștefan

21. Pescaru Marin

22. Lungu C-tin

23. Dumitrescu Florea

24. Maria Ion

25. Mihăiescu Ștefan

26. Cergel Dumitru

27. Ilinca Ion

28. Andrei Dumitru

29. Andrei Matei

30. Soare Dumitru

31. Soare Luță

32. Giura Marin

33. Lazăr Ștefan

34. Stroie Nicolae

35. Petrică Vasile

36. Mihalache Ștefan

37. Mihalache Marin

38. Mihalache Mihai

39. Mihalache Ștefan

40. Mihalache C-tin

41. Roșu Ilie

42. Ivan Șt. Marin

43. Japea Mihai

44. Cimpoieru Marin

45. Dicu Mihai

46. Dicu Ștefan

47. Dicu Nicolae

48. Dicu Istrate

49. Ivan Mihai

50. Marcu Mihai

51. Gheorghe Ștefan

52. Tranșcă Ilie

53. Ivan Grigore

54. Matei Ilie

55. Sologan Ilie

56. Bondoc Constanttin

57. Luteau Marin

58. Vlad Nicolae

59. Peptea Ion

60. Panait Ion

61. Panat Ștefan

62. Petria Ion

63. Gună Ion

64. Rotaru Ion

65. Triță Constantin

66. Trancă Mihai

67. Sterie Nicolae

68. Surugiu Toma

69. Baștină Gheorghe

70. Ghiorghiceanu Ion

71. Trîncă Gheorghe

72. Trîncă Ion

73. Băluță Toma

74. Negriș Petre

75. Rotaru Nicolae

76. Negrilă Marin

77. Orceag Constantin

78. Neamțu Gheorghe

79. Fieraru Marin

80. Fieraru Ion

81. Cîrceag Ion

82. Cătană Nicolae

83. Gheorghe Marin

84. Tvina Matei

85. Trepăduș Ion

86. Gîntovie Iancu

87. Popescu Dumitru

88. Trăfăilă Ștefan

89. Trăfăilă Nicolae

90. Alexandru Ion

91. Bucătaru Ilie

92. Osman Radu

93. Troacă Constantin

94. Malacu Radu – Nuță

95. Malacu Cnstantin

96. Văduva Radu

97. Brașoveanu Constantin

98. Alexandru Marin

99. Alexandru Ștefan

100. Jianu Constantin

101. Nicolae Dumitrescu

102. Strechie Marin

103. Tănăsie Ion

104. Vîrtosu Ion

105. Staicu Nicolae

106. Torcea Dumitru

107. Torcea Ion

108. Dincă Constantin

109. Cheroiu Dumitru

110. Dumitrescu Dumitru

111. Mamalea Dumitru

112. Chilianu Ion

113. Vlăduț Smarandache

114. Mandă Smarandache

115. Cimpoieru Florea

116. Avramescu Gheorghe

117. Durlă Pavel

118. Pescaru Alexandru

119. Ionescu Petre

120. Ulei Ilie

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, cont

RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe

www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96,

tel. 0724219925; e-mail [email protected]









Documents

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_108.pdf · 2019. 6. 25. · Dragoş nu muşcă; este drept, însă, că nici nu-şi dă prea uşor „haina de pe