Medicina legala a traumatismelor prin arme de foc R.doc

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra „Ştiinţe penale”

Teza de licenţăMedicina legală a traumatismelor

prin arme de foc

A elaborat:

Dvorschi Edgar

specialitatea: Drept, zi

Conducător ştiinţific:

Petru OSTROVARI

Doctor în medicină,

Conferenţiar universitar

Chişinău 2014

CUPRINSINTRODUCERE ................................................................................................3

1. ARMELE DE FOC.......................................................................................5

1.1. Noţiuni generale.............................................................................................5

1.2. Clasificarea armelor de foc.............................................................................6

1.3. Clasificarea anatomopatologică a plăgilor produse de armele de foc ...........8

1.4. Clasificarea leziunilor prin arma de foc, din punct de vedere medico-

legal.......................................................................................................................9

1.5. Caracteristica leziunilor traumatice produse de armele de foc.......................9

2. DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRIN ARMĂ DE FOC .................26

2.1. Stabilirea identităţii armei de foc.................................................................28

2.2. Examinarea la faţa locului în caz de împuşcătură........................................29

2.3. Expertiza muniţiei şi substanţelor explozibile..............................................29

2.4. Schema de descriere a leziunilor corporale..................................................30

2.5. Stabilirea distanţei de tragere.......................................................................31

3. MOARTEA PRIN ÎMPUŞCARE .............................................................33

3.1. Caracterele morfologice vitale.....................................................................36

3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale......................................38

3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane....................39

3.4. Caracterele vitale şi postmortale ale leziunilor............................................40

3.5. Identificarea obiectului vulnerant.................................................................41

4. MEDICINA LEGALĂ A LEZIUNILOR PRIN ÎMPUŞCARE............44

4.1. Problemele medico-legale ale împuşcării.....................................................49

4.2. Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare...................................51

4.3. Expertiza medico-legală în moartea produsă prin armă de foc....................53

CONCLUZII......................................................................................................57

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................58

2

INTRODUCERELeziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor

mecanice. Aceste plăgi constituie o categorie deosebită, cu multiple

particularităţi care justifică descrierea lor separată. Ele pot fi ocazionale, produse

în scop de sinucidere sau omucidere.

Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin organelor de

anchetare, criminalisticii şi medicinii legale.

În practica medico-legală se întâlnesc mai frecvent leziuni produse prin

armele de foc de mână: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de

construcţie proprie.

Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă şi prin aceasta ridică

probleme medico-legale particulare. Caracterul leziunilor provocate prin

împuşcătură este variat şi depinde de: particularităţile armei şi cartuşului,

distanţa împuşcării, unghiului de impact al glontelui, prezenţa sau lipsa unui

obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Leziunile prin armele de foc depind de

factorii traumatizanţi care acţionează asupra corpului.

Cauza morţii în împuşcări poate fi primară, în caz de leziunea organelor

de importanţă vitală (cordul, plămânii, ficatul, splina etc.) sau secundară prin

complicaţii (hemoragii, embolii, şocul traumatic etc.).

Medicina-legală a traumatismelor prin arme de foc trebuie să elucideze

mai multe obiective: diagnosticul împuşcare, stabilirea cauzei morţii, raportului

de cauzalitate între leziunile constatate şi deces, stabilirea direcţiei de tragere,

stabilirea distanţei împuşcării, identificării armei de foc şi stabilirea formei

judiciare de deces.

Lucrarea se bazează pe metodele specifice de cercetare a literaturii

contemporane cu accent deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză

care scot cel mai bine în relief obiectivele sus-numite.

În capitolul unu se tratează apectele esenţiale caracteristice armelor de foc

şi leziunilor traumatice produse de ele. În al doilea capitol accentul cade pe

diagnosticul leziunilor prin arma de foc: stabilirea distanţei de tragere, expertiza

muniţiei şi substanţelor explozibile, stabilirea identităţii armei de foc şi

descrierea leziunilor corporale.

Un capitol aparte este consacrat exclusiv sfârşitului letal prin împuşcare.

El este suplinit printr-o tratare pe larg a caracterelor morfologice vitale şi

postmortale ale leziunilor prin armă de foc, capacitatea activităţii voluntare în

leziunile mortale, determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane.

3

Ultimul capitol cuprinde cele mai noi date cunoscute în literatura

modernă, privind metodologiile de testare medico-legală a leziunilor prin armă

de foc, de rezolvare a problemelor medico-legale a împuşcării, examinării

medico-legale în cazurile de împuşcare şi expertizei medico-legale în moartea

produsă prin arma de foc.

Această lucrare va acoperi în bună măsură necesităţile de cunoaştere cel

puţin minimală, pe care studenţii facultăţilor de ştiinţe juridice trebuie să le aibă

într-un domeniu pe care, poate, la un moment, nu-l consideră important în

viitoarea carieră, dar de a cărui importanţă cu siguranţă vor deveni conştienţi, pe

măsură ce experienţa în profesie îşi va spune cuvântul.

Este esenţial ca această lucrare actuală să fie împărtăşită studenţilor de la

drept, exclusiv de medicii legişti şi de tinerii specialişti cu inclinaţii către munca

didactică.

Din toate aceste motive, consider că lucrarea de faţă corespunde acestor

deziderate.

4

1. ARMELE DE FOC 1.1. Noţiuni generale

Arma de foc este definita ca un dispozitiv la care, prin aprinderea unui

material explozibil, se realizează fie proiectarea propriului înveliş (grenade,

mine, bombe, etc.), fie proiectarea printr-o teava a unuia sau mai multor

proiectile (pistolete, revolvere, pistoale mitraliera, carabine, mitraliere, tunuri,

etc.).

După utilizare si modul de construcţie se disting doua mari categorii de

arme de foc:1

- arme de foc staţionare (tunuri, obuziere etc.);

- arme de foc portabile sau de mâna (revolvere, pistoale, carabine,

pistoale, mitraliera, etc.).

Din cele două categorii, în practica medico-legală curentă se întâlnesc mai

frecvent leziuni produse de armele de foc portabile, care sunt uşor de utilizat,

permit agresiunea de la distanţă şi sunt apte să determine leziuni grave sau chiar

decesul.

Schematic, armele de foc portabile sunt alcătuite din:2

- ţeavă - care primeşte cartuşul, dirijează mişcarea proiectilului, asigură

arderea pulberii (a materialului exploziv), transmiţând energia astfel degajată la

baza glontelui (care va fi proiectat prin gura ţevii);

- închizător - aflat la extremitatea închisă a ţevii; face operaţiunile de

încărcare şi ejectare a tuburilor;

- mecanismul de alimentare - introduce cartuşul în ţeavă (în camera

cartuşului) din magazia armei (încărcător);

- mecanismul de percuţie - trăgaciul şi percutorul;

- sistemul de ochire - înălţătorul şi cătarea;

- patul armei - asigură sprijinirea şi fixarea armei în timpul tragerii.

Din puncte de vedere al muniţiei care o folosesc, armele de foc portabile se

clasifică în arme cu glonţ, arme cu alice şi (mai rar) arme mixte.

Proiectilul (glonţ sau alice) este înglobat într-un cartuş, care mai cuprinde:

- tubul - un cilindru metalic (la armele militare) sau din carton sau plastic

(la armele de vânătoare);

- capsa cu fulminant de mercur - situată la baza tubului; explodează atunci

când este lovită de percutor şi aprinde pulberea;

1 Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 19952 Ibidem

5

- pulberea - este explozivul care prin ardere rapidă dega-jă gazele care vor

propulsa proiectilul prin ţeavă, imprimându-i viteza iniţială.

Deosebim:

- pulberea neagră (cu fum) - folosită pentru cartuşele de vânătoare;

- pulberea coloidală (fără fum, piroxalată) - folosită pentru cartuşele

militare.

Pulberea coloidală arde aproape complet, determinând temperatură,

presiune şi volum de gaze mult mai mari decât pulberea neagră.

Proiectilul-glonţ are formă cilindrică, este fabricat din plumb (fiind apt să

înmagazineze o energie cinetică mare într-un volum mic); poate fi învelit într-o

cămaşă de oţel sau de cupru.

Proiectilele-alice sunt sfere de plumb cu dimensiuni între 1 şi 5 mm. Mai

multe astfel de sfere sunt introduse în cartuşul de vânătoare, fiind separate de

pulbere prin intermediul unui cilindru din pâslă, carton sau material plastic,

denumit bură. Gazele rezultate prin arderea pulberii împing bura, iar aceasta

acţionează ca un piston asupra alicelor, evacuându-le în bloc prin gura ţevii.

Efectele lezionale produse de proiectile depind de energia cinetică pe care

reuşesc să o transmită (aşa-numita „forţă vie”). Aceasta este mai mare în cazul

proiectilelor-glonţ decât în cazul proiectilelor-alice, iar leziunile pe care le

produc vor fi diferite. Iată de ce vom analiza distinct cele două categorii de arme

(cele cu glonţ şi cele cu alice).

1.2. Clasificarea armelor de foc

După destinaţie:

1. Arme militare care folosesc cartuşe cu glonţ: greu, uşor, trasor,

incendiar, brizant;

2. Armede vânătoare ce folosesc cartuşe cu alice (tubul este metalic sau

din carton, cu baza metalică, nu are gât, iar proiectilele sunt separate de pulbere

printr-o bură de pâslă, de carton sau de plastic);

3. Arme sportive pentru antrenament sau pentru tragere la ţintă ce folosesc

cartuşe specifice;

4. Arme speciale, de fabricaţie proprie, cu aer comprimat, cu ţeava

retezată, de semnalizare etc., care folosesc o muniţie specială;

5. Arme deghizate: pistol-stilou, pistol-baston, pistol-cuţit etc.

6

După modul de funcţionare:

1. Arme simple: arme de vânătoare (cu una sau cu două ţevi), arme de tir

cu un singur cartuş;

2. Arme cu repetiţie – arme cu mai multe cartuşe, la care operaţia iniţială

de încărcare se realizează manual pentru fiecare cartuş;

3. Arme semiautomate, cu percuţie manuală cu încărcare şi descărcare

automată;

4. Arme automate, la care încărcarea şi descărcarea se realizează datorită

presiunii gazelor; percuţia se realizează în serie.

După construcţia canalului ţevii:

1. Arme cu ţeava lisă, la care pereţii interiori ai ţevii sunt netezi (ex. Arme

de vânătoare cu alice, pistoale rachetă etc.);

2. Arme cu ţeava ghintuită, la care pereţii interiori prezintă un relief

reprezentat de ghinturi (goluri), iar între ele plinuri, ghinturile:3

- sunt dispuse longitudinal;

- rareori în număr de 3, de obicei între 4 şi 8;

- cu o răsucire la dreapta sau la stânga;

- sunt mărginite de două flancuri: flancul de atac (care forţează

glonţul să se rotească) şi flancul liber;

- imprimă o mişcare helicoidală proiectilului, asigură stabilitatea

acestuia pe traiectorie (ex. puşti mitralieră, arme de vânătoare cu glonţ

etc.).

După lungimea ţevii:

1. Arme cu ţeava lungă, peste 50 cm (de regulă între 50 şi 80 cm): puştile,

mitralierele, armele de tir etc.

2. Arme cu ţeava mijlocie, între 20-50 cm;

3. Arme cu ţeava scurtă, sub 20 cm: pistoale, revolvere.

După calibru:

La armele cu ţeava ghintuită (armele cu glonţ) – în ţările europene,

calibrul este mărimea în mm a diametrului dintre plinuri;

- calibru mic: sub 6,35 mm;

- calibru mijlociu: între 6,35 şi 9 mm;

- calibru mare: peste 9 mm.

3 Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980

7

În Anglia şi Franţa, calibrul reprezintă distanţa dintre două ghinturi opuse;

autorii americani măsoară distanţa dintre două ghinturi opuse şi două plinuri

opuse şi apoi fac media.

La armele cu ţeava lisă (armele cu alice), calibrul este un număr invers

proporţional cu lărgimea interioară a ţevii: 12, 16, 18, 20 etc.

Calibrul acestor arme se calculează în funcţie de numărul sferelor de oţel

cu diametrul egal cu diametrul interior al ţevii armei, ce intră într-un pfund

(aprox. 0,5 kg); cu cât vor intra mai multe bile, cu atât calibrul va fi mai mic,

astfel încât calibrul 12 este mai mare decât calibrul 20.

După muniţia folosită:

Armele pot fi cu glonţ, cu ance sau mixte.

Armele cu ţeava ghintuită folosesc cartuşe cu glonţ, obişnuit sau special,

al cărui diametru este mai mare decât calibrul ţevii.

Armele cu ţeava lisă folosesc cartuşe cu:4

- alice – sfere mici de plumb;

- mitralii – alice mai mari, cu diametrul de peste 5,5 mm;

- poşe – alice confecţionate artizanal din diferite materiale.

1.3. Clasificarea anatomopatologică a plăgilor produse de armele de foc

Plăgile transfixiante prezintă un orificiu de intrare şi unul de ieşire a proiectilului, orificiul de ieşire fiind de 2-3 ori mai mare ca cel de intrare. În general orificiul de ieşire nu se suprapune (ca nivel) orificiului de intrare, glonţul fiind deviat în aceste cazuri de planuri osoase;

Plagile oarbe prezintă numai orificiu de intrare, proiectilul rămănând în organism.

Formarea cavităţii definitive este reprezentată de traiectoria glonţului prin organism; este produsă prin zdrobirea ţesuturilor începând de la orificiul de intrare al glonţului până la locul unde acesta se opreşte (în plăgile oarbe) sau până la orificiul de ieşire (în plăgile transfixiante).

4 Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980

8

1.4. Clasificarea leziunilor prin arma de foc, din punct de vedere

medico-legal

Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic, leziunile ce pot fi

produse de armele de foc pot fi: primare, secundare, terţiale sau reziduale,

cuaternare sau conexe.

Leziunile primare, determinate de factorii primari ai împuşcării:

proiectile sau fragmente de proiectil.

Leziuni secundare, generate de factorii secundari ai împuşcării:

- flacăra,

- gazele;

- pulberea arsă sau arzândă;

- pulberea nearsă.

Leziuni/urme terţiare sau reziduale, induse de factori/elemente

reziduale care se găsesc în interiorul ţevii şi care sunt antrenate şi transportate de

proiectil: unsoare, rugină, pulberi din tragerile anterioare, fragmente metalice

etc.

Leziuni/urme cuaternare sau conexe, datorate factorilor/elementelor

preluate de proiectil în trecerea sa prin diverse medii (nisip, făină, fulgi de pernă

etc.) sau prin ricoşare.

Leziunile secundare, terţiare şi cuaternare mai sunt denumite generic şi

leziuni sau urme suplimentare sau complementare.

1.5. Caracteristica leziunilor traumatice produse de armele de foc

Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor

mecanice. Aceste leziuni pot fi ocazionale, produse în scop de sinucidere sau

omucidere. Cercetările condiţiilor în care s-a produs împuşcătura aparţin

deopotrivă organelor de anchetare, criminalisticii şi medicinei legale.


armele de foc: de luptă, de sport, de vânătoare, atipice şi arme de construcţie

proprie.

Caracterul leziunilor provocate prin împăşcătură este variat şi depinde de:

particularităţile armei şi cartuşului, distanţa împuşcăturii, unghiul de impact al

glontelui, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Deci

9

leziunile prin armele de foc depind de factorii traumatizanţi care acţionează

asupra corpului.

Plăgile prin armele de foc, constituie o categorie deosebită, cu multiple

particularităţi care justifică descrierea lor separată.

Forţa de acţiune a proiectilului este direct proporţională cu pătratul vitezei

sale. La nivelul orificiului de intrare distrugerea tegumentară este minimă,

relativ abilă ca dimensiuni cu grosimea proiectilului. Odată pătruns în organism,

prin energia sa cinetică el produce un efect de tip exploziv deosebit de puternic.

Acesta este materializat printr-o undă de şoc, care prin proare în masa musculară

produce mari distrugeri sub forma unui "con de penetraţie" sau "de distrugere"

cu baza spre periferie şi cu vârful la locul de oprire al proiectilului.

Când acesta rămâne retenţionat în organism, plaga împuşcată este deci

unipolară, iar la locul de retenţie se pot identifica: proiectilul, fragmente telurice

şi/sau de îmbrăcăminte antrenate în profunzime. Este cazul mai ales al schijelor,

care produc plăgi anfractuoase, cu devitalizari intinse tisulare şi contaminare

microbiană importantă. Sunt întrunite în aceste cazuri principalele elemente care

concură la evoluţia gravă a unor astfel de plăgi. În parcursul său, proiectilul

străbate în funcţie de energia sa cinetică, ţesuturi moi pe o adâncime variabilă,

poate întâlni structuri osoase pe care le fracturează sau nu, ricoşând şi

schimbându-şi traiectoria. De aceea, refacerea traseului străbătut de proiectil nu

este totdeauna usoară, putând suferi deviaţii dintre cele mai imprevizibile.

Armele de foc sunt mecanisme/instrumente de atac sau de apărare, ce

acţioneaza prin intermediul unui proiectil (agent traumatic mecano-dinamic), a

cărui deplasare este indusă/determinată de arderea unei pulberi explozive.

Din punct de vedere medico-legal şi criminalistic, leziunile ce pot fi

produse de armele de foc sunt:5

- leziuni primare, determinate de factorii primari ai împuşcării: proiectil

sau fragmente de proiectil;

- leziuni secundare, generate de factorii secundari ai împuşcării:

- flacăra

- gazele;

- pulberea arsă sau arzândă;

- pulberea nearsă.

5 Scripcaru G., Medicina şi drept, Işi, 1979

10

- leziuni/urme terţiare sau reziduale, induse de factori/elemente reziduale

care se găsesc în interiorul ţevii şi care sunt antrenate şi transportate de proiectil:

unsoare, rugină, pulbere din tragerile anterioare, fragmente metalice etc.

- leziuni/urme cuaternare sau conexe, datorate factorilor/elementelor

preluate de proiectil în trecerea sa prin diverse medii (nisip, făina, fulgi de pernă

etc.) sau prin ricoşare.

Leziunile secundare, terţiare şi cuaternare mai sunt denumite generic şi

leziuni sau urme suplimentare sau complementare.

Când proiectilul are suficientă energie şi străbate toate structurile întâlnite

în cale, la poarta de iesire, orificiul tegumentar este mult mai mare sl mai

anfractuos ativ cu orificiul de intrare. Calibrul solutiei tegumentare de "iesire\"

este de circa 5-6 ori mai mare decat cel de intrare.

O astfel de plagă, cu un orificiu de intrare si altul de iesire, se defineste ca

fiind bipolara. O forma particulara este aceea in care proiectilul, intre orificiul de

intrare si cel de iesire, strabate doar tesuturi superficiale, supra-aponeotice,

realizand asa-numita plaga "in seton".

Glonţul, ca proiectil unic, poate produce aşa numită plagă prin împuşcare

formată din: orificiul de intrare, canal şi orificiul de ieşire ce se formează (în

situaţia în care glonţul părăseşte corpul victimei).

Orificiul de intrare ("rana balistica") - leziune de impact în împuşcare

apare sub forma unei soluţii de continuitate cu "lipsa de ţesut".

În jurul orificiului de intrare pot fi constatate aşa-numitele inele (centuri

sau gulerase):

inelul de contuzie (sinonime: inelul de excoriaţie, inelul de eroziune sau inelul

traumatic);

inelul de ştergere - inelul de depozitare a "murdăriei" aflată pe glonţ

(elementele terţiare);

inelul de metalizare.

Orificiul de ieşire (plaga de ieşire), apare sub forma unei soluţii de

continuitate fără "lipsa de ţesut".

Canalul sau canalul-traiect este drumul parcurs de proiectil de la orificiul

de intrare până la orificiul de ieşire, caz în care se numeşte canal transfixiant,

sau până unde se opreşte în corp, caz în care este denumit canal perforant

sau "canal orb" ori "un deget de mănuşă".

Factorii secundari ai împuşcării pot produce:6

6 Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978

11

a) flacară - pe lângă efectul luminos şi efect termic, inexistent la pulberea

fără fum (deoarece durata flăcării este foarte mică), dar care în cazul pulberii

negre va determina arsuri ale hainelor, părului, tegumentului (epidermului).

b) gazele pot avea trei tipuri de acţiuni: mecanică, termică şi chimică.

c) fumul (funinginea sau pulberea arsă):

trasează în jurul orificiului de intrare o zonă circulară sau ovalară, cu

diametrul de 3-8 cm, numită "mansonul de fum";

participă la formarea zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare.

d) pulberea nearsă sau arzândă este reprezentată prin granule de pulbere,

veritabile mici proiectile ce pătrund în piele;

participă la formarea zonei de tatuaj;

Zona de tatuaj este dispusă în jurul orificiului de intrare, pe o arie mai

mare, de ordinul centimetrilor. Este determinată de pulberea nearsă, arsă sau

arzând (factori secundari); uneori, la formarea zonei de tatuaj pot participa şi

elementele terţiare (fragmentele metalice) aruncate din canalul ţevii sub

presiunea mare a gazelor şi încrustate în piele. Se formează prin pătrunderea

microparticulelor de pulbere în piele (epiderm), nu se spală sub jet de apă. Are o

formă rotundă sau ovalară, în funcţie de unghiul de tragere. Apare ca o zonă

(negricioasă sau cenuşie) de aspect pulverulent, presărată cu încrustaţii (granule

de pulbere arzând), cu o regiune centrală mai densă (mai intens colorată) şi cu

margini mai deschise la culoare.

Zona de pseudotatuaj se găseşte în jurul orificiului de intrare pe o arie

mică (cu raza de 2-3 mm), sub forma unui lizereu negricios. Este determinată de

depunerea elementelor reziduale (factori terţiari preluaţi de glonţ) pe tegument;

se spală sub acţiunea jetului de apă. Are o formă rotundă sau ovalară în funcţie

de unghiul de tragere. Stabilirea distanţei de tragere în cazul împuşcării cu glonţ

se face în funcţie de prezenţa pe hainele sau pe corpul victimei a

urmelor/leziunilor determinate de factorii secundari ai împuşcării;

Se pot deosebi trei situaţii:7

împuşcarea cu ţeava lipită (descarcarea absolută sau împuşcarea de la

distanţă nulă);

împuşcarea în limita de acţiune a factorilor secundari (împuşcarea de la

distanţă mică sau apropiată, descărcarea relativă);

împuşcarea în afara limitei de acţiune a factorilor secundari (împuşcare

de la distanţă mare sau îndepărtată).

7 Panaescu V., Metode de investigaţie în practica medico-legală, Bucureşti, 1984

12

Leziunile produse de proiectilul-glonţ depind, în primul rând, de forţa vie

restantă la impactul cu corpul. Aceasta, la rândul său, este determinată de masa

proiectilului (cea a glonţului fiind mai mare decât a alicelor) şi, mai ales, de

viteza imprimată la gura ţevii (care depinde de tipul de armă) şi de viteza

proiectilului de-a lungul traiectoriei (care scade o dată cu distanţa, datorită

frânării produse de frecarea cu aerul). Aspectul leziunii este influenţat şi de

unghiul sub care acţionează proiectilul asupra corpului, precum şi de

particularităţile segmentului corporal sau organului lezat.

În funcţie de factorii amintiţi mai sus, glonţul poate acţiona diferit asupra

locului de impact, producând rupere (zdrobire), perforare, înfundare sau

contuzie.

Acţiunea de rupere se produce când forţa vie este foarte mare (de regulă, în

tragerile de la distanţă mică). La locul de impact apar plăgi cu lipsă de substanţă

marcată, având margini franjurate şi dimensiuni mai mari decât ale proiectilului.

În profunzime pot apare explozii ale organelor (în special ale organelor cavitare

în stare de plenitudine - stomac plin, inimă, vezică urinară etc.), datorate undei

de şoc hidrodinamic generate de trecerea proiectilului. În mod asemănător se pot

produce fracturi multiple ale cutiei craniene, mergând până la aspect de explozie

craniană.

Ruperea poate fi determinată şi de cămaşa glontelui, desprinsă sau

deformată, precum şi de o traiectorie neregulată a proiectilului (arme atipice,

ricoşare etc.).

Acţiunea de perforare este cea care se manifestă în mod obişnuit,

determinând leziunile clasice pe care le vom descrie în continuare. Forţa vie a

glonţului este suficient de mare pentru a determina lipsă de substanţă la nivelul

orificiului de intrare; glontele va pătrunde în profunzime, realizând un canal şi,

eventual, un orificiu de ieşire.

Acţiunea de înfundare are loc atunci când forţa vie nu este suficientă pentru

a realiza perforarea. Glonţul are doar o acţiune de pană (întinde şi despică pielea

şi ţesuturile subiacente), rezultând un orificiu de intrare atipic, fără lipsă de

substanţă, în formă de fantă, cu un aspect care îl apropie de cel realizat de

obiectele înţepătoare.

Acţiunea contuzivă este manifestă atunci când forţa vie este extrem de mică

(trageri de la mare distanţă) sau când unghiul de impact este mai mic de 15º.

Glonţul se va comporta ca un corp contondent, fiind apt să determine doar

leziuni uşoare ale părţilor moi (echimoze, excoriaţii, plăgi contuze superficiale).

13

În raport cu aceste modalităţi de acţiune ale proiectilului, plaga împuşcată

poate fi:

- transfixiantă (proiectilul străbate corpul sau un seg-ment

corporal);

- perforantă sau oarbă (proiectilul pătrunde în corp, însă nu

mai are suficientă energie cinetică pentru a realiza un orificiu de ieşire,

rămânând în interiorul corpului);

- contuză (proiectilul nu are suficentă forţă vie pentru a

pătrunde în corp).

Plaga împuşcată este alcătuită dintr-un orificiu de intrare, un canal şi un

orificiu de ieşire.

Orificiul de intrare îmbracă aspecte diferite, în funcţie de tipul de acţiune

al proiectilului, după cu am văzut mai sus. În cazul perforării (situaţia tipică),

orificiul va fi rotund (dacă pătrunderea glonţului este pe direcţie perpendiculară)

sau ovalar (în cazul pătrunderii oblice). Marginile sale sunt netede (proiectil cu

vârf ascuţit) sau uşor franjurate (proiectil bont).

Caracteristica sa principală este lipsa de substanţă („minus ţesut”), care îl

diferenţiază net de orificiul de ieşire, care nu prezintă lipsă de substanţă.

Diametrul său este mai mic decât cel al proiectilului, datorită retracţiei tisulare,

astfel încât nu oferă indicii despre calibrul armei. Localizarea sa poate fi extrem

de variată; când este situat în zone ascunse (în interiorul orificiilor naturale -

gură, ureche - sau la nivelul plicilor - ceafă, gât) poate fi greu evidenţiabil.

Diagnosticul diferenţial cu orificiul de ieşire se face şi pe baza inelelor

caracteristice:

- inelul de ştergere, de culoare negricioasă, localizat chiar în buzele

orificiului; este determinat de ştergerea proiectilului de tegument, lăsând la acest

nivel particule fine aflate pe glonte (vaselină, rugină, resturi de pulbere arsă sau

nearsă etc.);

- inelul de metalizare este alcătuit din particule metalice (plumb) provenite

de la proiectil; evidenţierea sa se face radiologic şi/sau stereoscopic;

- inelul de contuzie (de eroziune, de pergamentare) este reprezentat de o

zonă dezepitelizată, cu o lăţime între 1 şi 5 mm, produsă prin acţiunea mecanică

de frecare a proiectilului de tegument, care desprinde şi antrenează spre interior

epidermul de la marginea orificiului de intrare. Iniţial are culoare roşie vie; în

caz de supravieţuire se acoperă cu o crustă brună, iar la cadavru se

pergamentează brun-roşietic. Acest inel este complet (în cazul pătrunderii

14

perpendiculare a glonţului) sau incomplet, semilunar (dacă proiectilul pătrunde

oblic); în acest ultim caz, localizarea inelului indică direcţia din care a venit

glonţul;

- inelul de imprimare apare doar în cazul tragerilor cu ţeava lipită de

tegument, fiind determinat de impactul realizat de gura ţevii (în cadrul

reculului); se prezintă ca o zonă echimotică roşie-albăstruie, lată de circa 2-5

mm, situată în afara orificiului de intrare; inelul poate fi complet (când ţeava

este lipită în totalitate) sau incomplet, semilunar (când ţeava este înclinată, lipită

parţial de tegument).

Canalul este reprezentat de drumul parcurs de proiectil prin organism. În

cazul plăgilor transfixiante, uneşte orificiul de intrare şi cel de ieşire; în situaţia

plăgilor oarbe, canalul se întinde de la orificiul de intrare până la glonţul oprit în

corp (cu o singură excepţie: cazul proiectilului pătruns endovascular, care poate

migra, ca un embol, antrenat fiind în circulaţia sangvină).

Direcţia canalului este, de regulă, rectilinie, indicând direcţia de tragere;

rareori găsim canale frânte (ricoşare pe os; modificarea poziţiei anatomice a

organelor la trecerea din ortostatism în clinostatism etc.).

Dimensiunile canalului nu dau relaţii despre calibrul armei decât în cazul în

care sunt interesate oase late (calotă craniană, stern, scapulă, coxal). Mai ales în

cazul pătrunderii perpendiculare prin os, măsurarea diametrului fracturii

orificiale permite stabilirea dimensiunilor proiectilului şi, implicit, a calibrului

armei.

Examinarea fracturilor orificiale ale oaselor permite, de asemenea,

stabilirea direcţiei din care s-a tras, datorită formei lor de trunchi de con cu baza

mică spre direcţia din care vine proiectilul.

Conţinutul canalului poate fi reprezentat de sânge lichid sau coagulat,

fragmente din organele străbătute, eschile osoase, corpi străini (îmbrăcăminte,

fire de păr, factori suplimentari ai împuşcării etc.); localizarea acestora din urmă

permite aprecieri asupra direcţiei din care s-a tras (ei fiind situaţi în porţiunea

incipientă a canalului).

Orificiul de ieşire se formează prin acţiunea proiectilului dinspre interiorul

spre exteriorul corpului, care realizează o despicare (acţiune de pană) şi nu o

perforare. Forma orificiului de ieşire va fi, aşadar, de fantă (stelat, în cruce etc.),

cu margini neregulate, cu aspect răsfrânt înspre afară a buzelor plăgii, cu

posibilă prezenţă de fisuri adiacente. Nu se constată lipsă de substanţă

(afrontarea buzelor plăgii este posibilă). Uneori, atunci când tegumentul este

15

sprijinit pe un plan dur (tabacheră, paftaua centurii militare etc.), marginile

orificiului de ieşire pot prezenta modificări care imită inelul de contuzie.

Deşi de multe ori orificiul de ieşire este mai mare decât cel de intrare

(deformarea proiectilului, antrenarea de eschile osoase, pătrundere

perpendiculară şi ieşire pe direcţie oblică etc.), dimensiunile orificiului de ieşire

nu sunt un criteriu de diagnostic diferenţial cu orificiul de intrare, pentru că:8

- cele două orificii pot fi egale (viteză mare de străbatere a corpului,

străbaterea unor ţesuturi de consistenţă moale etc.) sau

- orificiul de ieşire poate fi mai mic decât cel de intrare (proiectilul intră

oblic şi iese perpendicular; tragere de aproape, cu acţiune distructivă marcată la

orificiul de intrare; antrenare de corpi străini la orificiul de intrare, abandonaţi

apoi pe canal - de ex. nasturi etc.).

Alături de leziunile primare (determinate de acţiunea proiectilului) se

descriu şi leziuni secundare, produse sub acţiunea aşa-numiţilor factori

suplimentari (secundari) ai împuşcării (gazele, flacăra, funinginea şi pulberea).

Aceştia apar la gura ţevii împreună cu proiectilul în cadrul tragerii,

manifestându-şi efectele pe o distanţă variabilă în funcţie de tipul de armă.

Prezenţa lor atestă o tragere de aproape sau cu ţeava lipită; în cazul tragerilor de

la distanţă mai mare, factorii suplimentari nu vor fi decelaţi.

Gazele determină modificări lezionale prin acţiunea lor mecanică, chimică

sau termică.

Acţiunea mecanică determină rupturi radiare, cu aspect exploziv, la

marginile orificiului de intrare; dacă ţeava este lipită, se produce un veritabil

crater în părţile moi, datorită presiunii mari a gazelor. Acţiunea termică (gaze

fierbinţi) produce arsuri mai mult sau mai puţin caracteristice. Acţiunea chimică

se datorează bogatului conţinut în monoxid de carbon (40-50%), care determină

formarea de carboxihemoglobină (tradusă prin coloraţie roşie vie a sângelui) în

părţile moi adiacente (până la 3-5 cm de orificiul de intrare).

Aceste modificări lezionale sunt prezente doar în tragerile de foarte aproape

sau cu ţeavă lipită, deoarece gazele îşi manifestă acţiunea doar la o distanţă de

până la 8-10 cm de la gura ţevii.

Flacăra produce leziuni diferite în cazul pulberii negre faţă de pulberea

coloidală.

Pulberea neagră arde cu flacără mai mare, iar durata de acţiune este, de

asemenea, mai îndelungată; se produc arsuri ale îmbrăcămintei, ale firelor de păr

8 Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006

16

şi ale tegumentului din jurul orificiului de intrare. Această acţiune se manifestă

până la 20-50 cm, în funcţie de tipul de armă.

Pulberea coloidală, deşi determină o flacără de temperatură superioară,

produce arsuri minime, deoarece durata de acţiune a flăcării este mult mai

scurtă.

Funinginea (fumul) este alcătuită din particule micro-scopice de pulbere

arsă sau parţial arsă, care se depun pe tegumentul şi pe firele de păr din jurul

orificiului de intrare, sub forma „manşonului de fum/funingine”. În tragerile de

aproape (sub 5 cm) acesta este perfect vizibil, prezentând o zonă externă (intens

colorată) şi o alta externă (mai palidă). În trageri de la 7-15 cm manşonul este

mai greu de decelat, fiind palid, cu margini estompate. Culoarea sa este

negricioasă (în cazul pulberii negre), respectiv gri-verzuie sau gălbuie (pentru

pulberea coloidală).

În cazul tragerilor cu ţeavă lipită, funinginea va fi găsită doar în interiorul

calanului.

Manşonul este vizibil doar pe tegumentul descoperit; dacă tragerea s-a

efectuat asupra unei zone acoperite cu îmbrăcăminte, particulele de funingine

sunt reţinute pe haine, fiind necesară evidenţierea lor prin examenul preliminar

al îmbrăcămintei.

Raza de acţiune a funinginei este de maximum 30 cm de la gura ţevii, în

funcţie de tipul de armă.

Atât pulberea coloidală, cât mai ales cea neagră ard doar parţial.

Particulele de pulbere nearsă se comportă ca nişte mici proiectile, care se

dispersează de la gura ţevii sub formă de con. Ele pot fi găsite pe îmbrăcăminte,

lipite de firele de păr sau la nivelul tegumentului neacoperit de haine. Aspectul

morfologic este de mici punte de culoare neagră, respectiv gri-verzuie sau

gălbuie, dispuse în jurul orificiului de intrare sub formă circulară (trageri

perpendiculare) sau ovalară (trageri oblice). Zona de dispersie are dimensiuni

direct proporţionale cu distanţa de la care s-a tras. În cazul tragerilor cu ţeava

lipită pulberea va fi găsită în prima porţiune a canalului; uneori poate fi

inclavată subperiostal la nivelul oaselor subiacente orificiului de intrare.

Punctele realizate prin pătrunderea pulberii în tegument nu dispar la spălare

(de aici şi denumirea de „zonă de tatuaj”), putând fi decelate macroscopic sau cu

lupa după îndepărtarea sângelui şi/sau funinginei. Pentru evidenţierea zonei de

dispersie periorificială a pulberii se pot utiliza şi reacţii chimice de culoare; de

17

asemenea este posibilă decelarea particulelor de pulbere pe preparatele

histologice (vezi „Examinările complementare în medicina legală”).

Distanţa până la care acţionează pulberea este, în medie, de 20-100 cm de la

gura ţevii (chiar 100-150 cm pentru armele cu ţeavă lungă). Raza de dispersie a

particulelor de pulbere nearsă este specifică fiecărei arme şi constituie un

important element pentru calcularea distanţei de la care s-a tras (în cazul

tragerilor din interiorul distanţei de acţiune a factorilor suplimentari). În funcţie

de dimensiunile zonei de tatuaj, prin trageri experimentale se poate stabili destul

de precis distanţa de la care s-a tras cu o anumită armă, folosind o anumită

muniţie.

Leziunile traumatice produse de armele de foc cu proiectile alice

În cazul armelor de foc ce folosesc cartuşe cu alice, pose sau mitralii,

leziunile traumatice sunt asemănătoare cu cele produse de proiectilul unic

(glonţ), cu specificarea ca, în prima situaţie, în raport cu distanţa de tragere, pe

corpul victimei se vor constata mai multe orificii mici.

Atât în cazul armelor de foc cu glonţ, cât şi al celor cu alice, din punct de

vedere medico-legal trebuie stabilit:9

- dacă leziunile traumatice constatate sunt consecinţa împuşcării; uneori,

plaga de intrare poate fi confundată cu o plagă înţepată (înjunghiată), dar

prezenţa "inelelor" este suficientă pentru transarea diagnosticului;

- direcţia de tragere; aceasta depinde de dispoziţia celor 3 elemente

specifice împuşcării: orificiul de intrare, canalul, orificiul de ieşire;

- distanţa de la care s-a tras:

la armele cu glonţ - în funcţie de existenţa urmelor determinate de

factorii secundari;

la armele cu alice - în funcţie de conul de împrăştiere.

Numărul şi succesiunea împuşcăturilor - în cazul împuşcării cu mai multe

proiectile se vor căuta cu atenţie urmele terţiare;

- dacă împuşcarea a avut loc în timpul vieţii (şi a determinat sau nu

moartea) sau postmortem;

- în ce circumstanţe se puteau produce leziunile/moartea persoanei

respective (crimă, sinucidere, accident sau disimularea unei alte cauze de deces).

Leziunile produse de proiectilele-alice au caractere morfologice deosebite

faţă de cele determinate de acţiunea glonţului. Armele de vânătoare folosesc, de

regulă, muniţie specială de acest tip, alicele având dimensiuni între 1 şi 5 mm.

9 Dragomirescu V., Problematică şi metodologie medico-legală, Bucureşti, 1990

18

Există însă şi arme de vânătoare care utilizează poşuri (mitralii) - care au

dimensiuni de peste 5 mm, după cum există şi arme de vânătoare cu glonţ.

Energia cinetică a alicelor este mai redusă decât a gloanţelor, astfel încât la

distanţe mari nu realizează efecte lezionale grave. Doar în cazul tragerilor de la

distanţe mai mici se produce efectul de penetrare. Dispersia alicelor se

realizează sub forma unui trunchi de con, cu baza mică la gura ţevii.

Datorită acestor aspecte particulare, leziunile primare determinate de alice

au caracteristici diferite, în funcţie de distanţa de tragere şi, implicit, de gradul

de dispersie:10

- în cazul tragerilor de aproape (sub 0,5 m distanţă) alicele, fiind grupate „în

snop”, vor produce un orificiu de intrare unic, mare, crateriform, cu margini

neregulate;

- între 0,5-2,5 m, alicele încep să se disperseze, realizând un orificiu central

mare şi multiple orificii mai mici, satelite (adiacente);

- în tragerile de la circa 2,5-3 m, orificiul central nu se mai constituie,

decelându-se multiple orificii grupate pe o zonă restrânsă;

- tragerile de la circa 5 m determină dispersia alicelor pe o suprafaţă cu un

diametru de 15-20 cm, distanţa dintre orificiile individuale fiind de aproximativ

1 cm;

- dacă tragerea are loc de la circa 10 m, alicele se dispersează pe o arie de

20-40 cm diametru, iar distanţa dintre orificiile de intrare creşte la aproximativ 2

cm.

Cifrele prezentate mai sus sunt orientative. Practic, gradul de dispersie al

alicelor este specific fiecărei arme şi fiecărui tip de încărcătură. Aşa se face că,

dacă se cunoaşte arma şi muniţia cu care s-a tras, prin trageri experimentale se

poate stabili distanţa de la care s-a executat focul, având ca element de

comparaţie suprafaţa pe care sunt dispersate orificiile de intrare pe corpul

victimei.

Proiectilele-alice au o forţă vie mai mică decât a gloanţelor; de aceea

plăgile pe care le produc sunt, de regulă, oarbe (penetrante), fără orificiu de

ieşire. Chiar dacă există orificii de ieşire, numărul lor este mai mic decât al

orificiilor de intrare. Adeseori, la examenul necroptic decelăm alicele în

organele parenchimatoase sau inclavate la nivelul oaselor (ex. scapulă, coxal),

deoarece nu au mai avut energie cinetică suficientă pentru a învinge rezistenţa

10 Solohin A., Atlas sudebnoi mediţine, Moscova, 1981

19

ţesutului osos. La persoana în viaţă examenul radiologic (cu cel puţin două

incidenţe) stabileşte poziţia alicelor în organism.

Leziunile traumatice secundare

Leziunile secundare (produse de factorii suplimentari ai împuşcării) sunt

bine exprimate, deoarece majoritatea armelor de vânătoare folosesc cartuşe cu

pulbere neagră. Limitele de acţiune ale acestor factori suplimentari variază

foarte mult (în funcţie de armă, de distanţa de tragere, de muniţia folosită), astfel

încât se recomandă efectuarea de trageri experimentale pentru a preciza arma cu

care s-a tras şi distanţa de la care s-a executat focul.

Factorii secundari ai împuşcării, în ordinea cronologică a acţiunii lor, sunt:

flacăra, fumul şi pulberea.

Flacăra sau reziduul incandescent al pulberii, care are:11

- efect luminos;

- efect termic, inexistent la pulberea fără fum (deoarece durata flăcării este

foarte mică), dar care în cazul pulberii negre va determina arsuri ale hainelor,

părului, tegumentului (epidermului); regiunea de piele arsă ce se prezintă ca o

zonă pergamentată, negricioasă, cu firele de păr scurtate şi îngroşate la

extremitatea arsă este dispusă în jurul orificiului de intrare pe o arie de 0,5-1

cm2.

Gazele pot avea trei tipuri de acţiuni: mecanică, termică şi chimică.

Acţiunea mecanică se manifestă prin:

- ruperea îmbrăcămintei – de regulă se constată o ruptură în formă de

cruce;

- deformarea orificiului de intrare, ce poate căpăta formă stelară, în cruce

etc., de asemenea, în jurul orificiului de intrare se pot observa uneori mici fisuri

radiale ale pielii;

- distrugerea părţii iniţiale a canalului, prin rupturile ţesuturilor moi

(fascii, muşchi, ţesut adipos etc.)

- rupturi ale firelor de păr de la emergenţă;

- plăci sau pete pergamentate de culoare gălbuie şi formă rotundă sau

ovală, dispuse în jurul orificiului de intrare pe o rază de 0,2-0,5 cm, ce devin

vizibile în câteva ore de la deces.

Apariţia acestor pete este pusă fie pe seama acţiunii mecanice, fie a celei

termice a gazelor (părerile sunt diferite în funcţie de autori).

11 Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993

20

Puternica acţiune mecanică a gazelor poate determina chiar decesul

victimei în cazul împuşcării cu cartuşe „oarbe» (fără glonţ), dar cu ţeava lipită

într-o zonă vitală a corpului. Este cunoscut cazul actorului Ogarev care, în

timpul unei piese de teatru, s-a împuşcat mortal cu un glonţ «orb”.

Acţiunea chimică este consecinţa reacţiilor la care ia parte oxidul de

carbon (ce reprezintă aproximativ 12% din totalul gazelor în cazul pulberii negre

şi aproximativ 38% la pulberile fără fum), cu formarea carboxihemoglobinei în

sângele din ţesutul adiacent orificiului de intrare . Ţesuturile moi capătă astfel o

coloraţie roşu-carmin, rozacee, evidentă mai ales în prima porţiune a canalului.

Fumul (funinginea sau pulberea arsă)

- distanţa de acţiune a acestui factor secundar este de regulă de 10-20 cm

(ea variind în funcţie de armă şi de tipul pulberii folosite), cu menţiunea că, în

cazul armelor de mare calibru, poate ajunge şi la 50-60 cm;

- trasează în jurul orificiului de intrare o zonă circulară sau ovalară, cu

diametrul de 3-8 cm, numită manşonul de fum şi alcătuită dintr-un cerc intern,

mai dens şi mai închis la culoare şi un cerc extern, mai deschis la culoare, între

ele descriindu-se un cerc intermediar; manşonul de fum se formează prin

pătrunderea în tegument (pe o distanţă mai mare sau mai mică , în funcţie de

distanţa de la care s-a tras) a microparticulelor de funingine, deci nu prin simpla

depozitare a acestora pe piele, fapt confirmat prin rezistenţa la spălare a stratului

pulverulent obiectivat;

- culoarea manşonului de fum diferă în funcţie de tipul pulberii: neagră –

dată de pulberea neagră sau cenuşie, verzuie, uneori gălbuie, când se foloseşte

pulbere fără fum;

- participă la formarea zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare.

Pulberea nearsă sau arzândă este reprezentată prin granule de pulbere,

veritabile mici proiectile ce pătrund în piele (pe o distanţă mai mare sau mai

mică, în funcţie de distanţa de la care s-a tras) în jurul orificiului de intrare,

generând un relief characteristic – incrustaţii sau arsuri punctiforme.

- participă la formarea zonei de tatuaj;

- distanţa de acţiune este de 40-50 cm, până la 100-150 cm, ca regulă

generală, pulberea nearsă rămâne pe tegument dacă s-a tras de la o distanţă egală

cu lungimea ţevii.

Zona de tatuaj:12

12 Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară Danubius, 2008

21

1. este dispusă în jurul orifiului de intrare, pe o arie mai mare, de ordinul

centimetrilor;

2. este determinată de pulberea nearsă, arsă sau arzând (factori secundari),

uneori la formarea zonei de tatuaj pot participa şi elementele terţiare

(fragmentele metalice) aruncate din canalul ţevii sub presiunea mare a gazelor şi

incrustate în piele;

3. se formează prin pătrunderea microparticulelor de pulbere în piele

(epiderm); nu se spală sub jet de apă;

4. are o formă rotundă sau ovalară, în funcţie de unghiul de tragere;

5. în raport de tipul pulberii poate avea o coloraţie negricioasă (pulberea

cu fum) sau cenuşie, verzuie, gălbuie (pulberea fără fum);

6. apare ca o zonă negricioasă sau cenuşie de aspect pulverulent, presărată

cu incrustaţii (granule de pulbere arzând), cu o regiune centrală mai densă (mai

intens colorată) şi margini mai deschise la culoare.

Leziunile determinate de elementele terţiale

Aşa cum s-a specificat, factorii terţiari sunt reprezentaţi de elementele

reziduale aflate în canalul ţevii armei de foc: unsoare, pulberi rămase de la

tragerile anterioare, fragmente metalice (provenite din canalul ţevii, glonţ sau

învelişul său, din resturile capsei), rugină etc. Aceste elemente :

1. pot fi preluate , în trecerea forţată a acestuia prin canalul ţevii, caz în

care vor trasa, indiferent de distanţa de tragere:

- inelul de ştergere (de depozitare) a murdăriei, plasat în partea internă a

inelului de contuzie;

- inelul de metalizare care, de cele mai multe ori, se suprapune peste inelul

de ştergere (apare separat când glonţul străbate pielea aflată imediat deasupra

unui plan osos; în această situaţie, inelul de metalizare se evidenţiază pe os).

2. pot fi antrenate de presiunea mare a gazelor şi, atunci când tragerea s-a

realizat în limita de acţiune a factorilor secundari, determină zona de metalizare

(impregnările metalice) din jurul orificiului de intrare, care va concura la

realizarea zonei de tatuaj.

Zona de pseudotatuaj:13

13 Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară Danubius, 2008

22

1. se găseşte în jurul orifiului de intrare pe o arie mică (cu raza de 2-3

mm), sub forma unui lizereu negricios;

2. este determinată de depunerea elementelor reziduale (factorii terţiari

preluaţi de glonţ) pe tegument, se spală sub acţiunea jetului de apă;

3. are o formă rotundă sau ovalară în funcţie de unghiul de tragere.

Zona de tatuaj se confundă cu zona de pseudotatuaj când tragerea se

realizează în limita de acţiune a factorilor secundari.

Cele două zone pot fi diferenţiate în tragerile de la distanţă mai mare (în

afara limitei de acţiune a factorilor secundari), astfel:

- tatuajul, fiind rezultatul acţiunii mecanică şi termică ale factorilor

secundari, se însoţeşte de ruperea firelor de păr, a fibrelor îmbrăcămintei şi de

arderea părului, tegumentului, hainelor, acest aspect nu se întâlneşte la

pseudotatuaj (depunerea elementelor terţiare fiind superficială);

- pseudotatuajul se grupează concentric în jurul orificiului de intrare, pe o

rază de 2-3 mm, în timp ce tatuajul are o rază mai mare de distribuţie, de ordinul

centimetrilor (astfel, la o tragere de la o distanţă de 5 cm tatuajul va avea o rază

de 3-8 cm, iar la o tragere de la o distanţă de 7-15 cm, tatuajul va avea forma

unui cerc mare cu marginile puţin vizibile).

Leziunile determinate de elementele conexe

Elementele conexe sunt reprezentate de totalitatea particulelor sau

fragmentelor antrenate de proiectil în traiectoria sa de la retezătura dinaintea

ţevii până la orificiul de intrare în corpul uman; aceste elemente, ce pot proveni

fie din mediul străbătut de glonţ (nisip, fulgi de pernă, sticlă etc.), fie din

materialul care a ricoşat (lemn, zid, metal etc.), se vor depune:

- pe haine;

- la nivelul orificiului de intrare, caz în care trebuie diferenţiate de tatuaj;

- în prima porţiune a canalului.

Decelarea unor astfel de urme poate oferi anchetatorului elemente

sugestive pentru circumstanţele în care s-a produs omorul; de multe ori, pentru a

orienta mersul anchetei într-o direcţie greşită, criminalul interpune între armă şi

corpul victimei diverse corpuri moi (pernă, fular, cârpe etc.) care, reţinând

elementele secundare, nu vor mai permite stabilirea corectă (reală) a distanţei de

tragere.

Leziunile produse prin cartuşe oarbe

23

Există cazuri când se cere de soluţionat problema posibilităţii formării

unor leziuni grave sau mortale produse prin împuşcături cu cartuşe oarbe. În loc

de glonte în cartuşe se introduce bucăţele de hârtie. Drept factori traumatizanţi

devin gazele explozibile, care în trageri de la distanţe foarte mici dispun de o

forţă distructivă considerabilă. Astfel de accidente adesea au loc pe scenele

teatrale la imitarea împuşcăturii, considerându-se, că în lipsa gloanţelor această

acţiune nu prezintă pericol pentru viaţă. Nu sunt excluse leziunile periculoase în

caz de manevră sau semnalizare în cadrul unor acţiuni militare.

La tragerea cu ţeava lipită se pot forma leziuni imense ale ţesuturilor moi,

rupturi de organe cavitare şi fracturi de oase. În profunzimea canalului de rănire

se pot depista depuneri de funingine şi particule de pulbere. În trageri de la

distanţe relativ mai mari de 5-10 cm leziunile sunt neînsemnate.

Examinarea acestor cazuri trebuie efectuată cu participarea expertului

criminalist, cu efectuarea cercetărilor complimentare de laborator a leziunilor pe

cadavru şi haine.

Leziuni produse prin arme de construcţie proprie

Astfel de arme, de obicei, sunt confecţionate de persoane incompetente,

drept ţeavă fiind utilizate diferite tuburi. În calitate de exploziv se folosesc

gămălii de chibrituri, peliculă de fotografie, iar proiectile – diferite obiecte

metalice mici.

Proiectilele lansate din armele de construcţie proprie au o viteză iniţială

mică. Plăgile, de regulă, vor fi oarbe. Orificiile de intrare pot avea cele mai

diverse forme. Armele şi proiectilele de confecţionare proprie dau naştere la

plăgi atipice nestandarde.

La impactul glonţului cu ţesuturile dure (osoase) se pot produce următoarele fenomene:14

- fragmentarea glonţului, cu mărire a suprafeţei de distrucţie tisulara;

- apariţia de „proiectile secundare" (fragmente osoase care prin transfer de energie cinetică actionează ca adevarate proiectile).

Cavitatea temporară reprezintă extinderea (prelungirea) radială a plăgii pornind de la pereţii traiectului iniţial (cavitaţia definitivă) - ea depinde de poziţia proiectilului în momentul impactului (undele sunt cu atât mai mari cu cât poziţia

14 Minovici M., Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1978

24

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tisular_2485

proiectilului este mai îndepărtată de cea perpendiculară pe planul de intrare), dar şi de viteza acestuia (glonţul cu o viteză mai scazută produce o plagă mai severă în ţesuturi elastice).

În plăgile prin împuşcare mai intervin şi alte elemente patogenice: 15

- potenţialul infectant cu risc tetanigen (proiectilul nu se sterilizează prin tragere sau caldură, fiind contaminat cu fum rezultat din ardere, cu germeni din ţeava armei şi din aer);

- alte mecanisme: embolii cu alice, etc.

Moartea prin împuşcare se poate produce:

1. în mod direct:

- prin distrugerea unui organ vital (dilacerare cerebrală, ruptură cardiacă

etc.);

- prin hemoragie internă (ruptură de aortă) sau externă.

2. în mod indirect, prin complicaţii: infecţioase (peritonită cu septicemie

după o plagă împuşcată abdominală), embolice (cu grăsime în cazul fracturilor

de oase lungi prin împuşcare).

Întrebările principale la care poate da răspuns expertiya medico-legală în

cazul leziunilor prin arma de foc:

1. Dacă leziunile stabilite sunt produse prin arma de foc sau sunt cauzate

prin explozie.

2. Dacă este cazul unei împuşcături, atunci cu ce fel de proiectil a fost

produsă leziunea?

3. Unde sunt localizate orificiul de intrare şi cel de ieşire? Care este

direcţia canalului?

4. Din ce fel de armă s-a efectuat împuşcătura?

5. De la depărtare s-a tras?

6. Care sunt numărul şi succesiunea împuşcăturilor?

7. Care a fost poziţia victimei în timpul împuşcăturii, faţă de locul unde s-

a tras?

15 Ibidem

25

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/embolie_903

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/germene-infectios_3594

http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tesut-elastic_6089

2. DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRIN ARMĂ FOC Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor







Caracterul leziunilor provocate prin împuşcătură este variat şi depinde de:


glontelui, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. Deci

leziunile prin armele de foc depind de factorii traumatizanţi care acţionează

asupra corpului.

Leziunile prin arma de foc pot fi condiţionate de ţeavă, proiectil şi factorii

secundari ai împuşcăturii (flacără, gaze explozibile, funingine, pulbere).

Mecanismul acţiunii factorilor traumatizanţi la etapa iniţială a

împuşcăturii este observat mai bine la tragerea cu ţeava lipită.

Factorii traumatizanţi ai împuşcăturii sunt:16

1. Proiectilul armei de foc sau părţile lui componente:

- glonte obişnuit sau special;

- eschilele glontelui explodat;

- alice sau şrapnel, bura şi alte componente ale armei de vînătoare;

- proiectil atipic.

2. Factorii secundari la împuşcătura de la distanţă apropriată:

- factorii secundari la împuşcătura de la distanţă apropriată;

- gazele şi aerul din ţeavă;

- pulberea la împuşcarea cu ţeava apropriată;

- particule de praf;

- particule metalice.

3. Arma de foc sau particulele ei:

- orificiul ţevii;

- părţile mobile ale armei;

- patul armei;


26

- eschilele ţevii şi ale altor părţi ale armei.

4. Proiectilele secundare:

- eschile şi particulele proiectului;

- particulele de haine;

- eschile osoase.

Proiectilul poate străbate corpul uman, producându-i o plagă transfixiantă,

care are un orificiu de intrare, un canal şi un orificiu de ieşire, cu particularităţile

pe care le reprezintă.

Orificiul de intrare se caracterizează printr-un defect al ţesuturilor

(pierderea de substanţă) la nivelul pielii de formă ovală sau rotundă, cu margini

fin dinţate, înconjurat de o zonă îngustă (1-3 mm) dezepitelizată, de culoare

roşie-întunecată, care se pergamentează după un timp şi este numită inelul de

excoriaţie (guleraşul de contuzie). Pe marginea internă a acestui inel se formează

altul – inelul de ştergere sau de mânjire, de culoare negricioasă, format prin

depunerea unsorii şi a fumului vehiculat de proiectil. Tot aici se poate observa

un inel de metalizare, care se depistează la examenul stereoscopic sau

radiologic.

În regiunea orificiului de intrare se pot stabili urmele acţiunii factorilor

secundari. Acţiunea flăcării se prezintă sub formă de arsuri de diferite grade,

care apar la tragerile până la 3-5 cm. Acţiunea gazelor se proiectează în jurul

orificiului de intrare, iar dacă ţeava este alipită, acestea pătrund în canal; apare

în trageri până la 8-10 cm sub forma unei zone pergamentate a pielii. Acţiunea

pulberii contribuie la formarea zonei de tatuaj, mai ales cu particulele nearse.17

Aplicarea ţevii direct pe piele duce la formarea inelului de imprimare

(ştanţmarche). Dacă ţeava este semilipită, se formează un semiinel de

imprimare. Imprimările şi urmele acţiunii factorilor traumatizanţi ai împuşcăturii

cu ţeava lipită pot fi observate atât pe haine, cât şi pe piele.

Proiectilul rupt poate da naştere la două sau mai multe orificii de intrare.

Izbindu-se de obiecte dure din buzunarul victimei (monede, ceas), acestea pot

leza corpul ca proiectile secundare.

Se va ţine cont că uneori orificiile de intrare pot fi ascunse, spre exemplu,

la împuşcarea în cavităţi: naturale, axile, sub glandele mamare tec.

Canalul plăgii transfixiante uneşte orificiul de intrare cu orificiul de ieşire,

iar în plăgile oarbe – până în locul unde s-a oprit proiectilul. Aspectul canalului

variază în funcţie de viteza şi forma proiectilului şi consistenţa organului pe

17 Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 1972

27

care-l străbate. Dacă proiectilul trece printr-un organ cavitar cu lichid, organul

se rupe datorită acţiunii forţei hidrodinamice, iar canalul nu poate fi identificat.

Pe oasele plate (craniu, bazin) canalul are forma unui con cu baza mai

mare orientat spre orificiul de ieşire.

La o plagă oarbă conţinutul canalului (proiectil, particule de haine, nasturi

etc.) poate indica asupra producerii leziunii prin arma de foc.

Orificiul de ieşire are o formă stelată sau triunghiulară, fără pierderea de

substanţă. El poate fi egal, mai mare sau mai mic decât orificiul de intrare. În

jurul orificiului de ieşire nu se constată inelele expuse la orificiul de intrare şi va

lipsi urma factorilor suplimentari. Un singur proiectil poate provoca mai multe

orificii de ieşire prin fragmentarea lui. În alte cazuri un proiectil poate realiza

mai multe orificii de intrareşi ieşire în poziţii particulare ale corpului: poate trece

prin glandele mamare, mână, braţ, membrul inferior îndoit etc., înainte de a

atinge corpul victimei.

2.1. Stabilirea identităţii armei de foc

Aprecierea armei cu care s-a tras este o problemă de interes criminalistic,

la rezolvarea căreia contribuie şi expertiza medico-legală în colaborare cu

organele de anchetă penală. Identitatea armei de foc poate fi stabilită după: 18

1. rămăşiţele cartuşului, proiectilului, alicelor, burei, particulelor

substanţelor explozibile, eschilele şi membranele proiectilului;

2. particularităţile leziunii: numărul, dimensiunile, forma orificiilor de

intrare pe haine, piele, oase, situarea lor reciprocă, după amprenta ţevii,

specificul depunerii funinginii şi a pulberii, canalului de rănire, proprietăţile

leziunilor organelor interne.

În procesul autopsiei se recomandă ca glontele şi alicele să fie înlăturate

cu mâinele, fără a le lua cu pensa sau cu alt instrument metalic, pentru evitarea

formării unor leziuni suplimentare pe ele, care vor complica expertiza

criminalistică ulterioară. Proiectilul, alicele, bura şi alte rămăşiţe ale cartuşului

se vor ridica şi vor fi trimise la o cercetare specială.


28

2.2. Examinarea la faţa locului în caz de împuşcătură

Scopul examinării la faţa locului a leziunilor prin arma de foc constă în:

căutarea, descoperirea şi interpretarea urmelor materiale balistice şi

criminalistice la locul faptei.

Victima decedată constituie obiectul central de examinare la faţa locului.

Căutarea urmelor materiale se face în funcţie de examenul efectuat asupra

poziţiei victimei, modul cum s-a produs împuşcătura, distanţa de la care s-a tras,

tipul de armă şi muniţiile întrebuinţate. Corpul victimei se va examina în poziţia

în care se găseşte iniţial.

Pe cadavru se va identifica existenţa orificiului de intrare şi de ieşire a

proiectilului, raportul dintre aceste orificii şi orificiile de pe haine. Dacă arma se

găseşte în mâna victimei sau în aproprierea ei, se va fixa într-o fotografie

metrică. Numai după ce au fost fixate toate datele necesare, se poate trece la

ridicarea armei şi la întoarcerea cadavrului.

Examinarea armei este o problemă ce ţine de laboratorul criminalistic, iar

ridicarea şi transportarea ei – una dintre preocupările ce necesită cea mai mare

atenţie din partea organelor de cercetare. La locul faptei se face numai un

examen sumar al armei vizând depistarea urmelor papilare digitale sau palmare,

a urmelor de sânge sau a altor urme ce s-ar afla pe suprafaţa armei.

În cazul leziunilor transfixiante ale corpului pe obiectele de la faţa locului

se pot găsi diferite semne de acţiune a proiectilului (alicelor). Este necesară

compararea locului unde acestea au fost găsite cu traiectul canalului de rănire pe

cadavru, reconstituirea poziţiei posibile a victimei în timpul împuşcării şi

determinarea direcţiei din care s-a tras.

2.3. Expertiza muniţiei şi substanţelor explozibile

Volumul şi caracterul leziunilor produse în urma exploziei depind de

particularităţile constructive ale muniţiei, calitatea, cantitatea, dimensiunile şi

forma substanţei explozibile, distanţa de la locul exploziei, prezenţa

obstacolelor, poziţia victimei în timpul accidentului etc.

Leziuni cauzate de explozii se înregistrează nu numai pe timp de război,

dar şi pe timp de pace. În majoritatea lor aceste cazuri sunt accidentale,

survenite în urma neglijării regulilor securităţii, a îndeplinirii incorecte a

lucrărilor în mine, la construcţia drmurilor etc. Principalul factor traumatizant

29

pentru cei ce se află în aproprierea locului exploziei îl constituie undele

explozibile ale gazelor.

Presiunea considerabilă şi temperatura înaltă a gazelor explozibile

acţionează mecanic, termic şi chimic asupra corpului. În aceste cazuri se produc

leziuni imense şi are loc dezmembrarea corpului, aruncarea lui la distanţe

considerabile, aprinderea hainelor şi formarea arsurilor pe piele. Pentru explozii

sunt caracteristice leziunile grave ale organelor interne.

2.4. Schema de descriere a leziunilor corporale

Examinarea şi descrierea leziunilor corporale depistate se efectuează după

o anumită schemă, care prevede indicarea localizării, formei, dimensiunilor,

marginilor, suprafeţei şi aspectului ţesuturilor învecinate (adiacente).

Localizarea – se indică regiunea anatomică şi distanţa în centimetri de la

punctele sau locurile proeminente şi liniile delimitatoare ale corpului. Pentru

unele forme de leziuni (cu arma de foc, traumatismele de trafic rutier etc.) se

cere indicată şi distanţa lor de la lina mediană a corpului sau de la suprafaţa

plantară.

Forma leziunii, de obicei, este descrisă liniar sau se compară cu figurile

geometrice (rotundă, triunghiulară, ovală, stelară) şi cu literele alfabetului.

Formele plăgilor se notează până şi după aproprierea marginilor lor. În mod

obligatoriu se consemnează dacă există sau lipsesc defecte ale ţesuturilor.

Dimensiunile generale ale leziunii se determină pe două linii reciproc

perpendiculare. Plăgile stelare se măsoară lungimea fiecărei rupturi din centrul

ei.

Caracterul marginilor şi colţurilor se determină la toate leziunile. La

excoriaţii şi eschimoze sunt indicate particularităţile de limiatre a lor. La plăgi –

specificul marginilor (festonate, drepte, neregulate), prezenţa echimozelor,

excoriaţiilor şi altor proprietăţi specifice. Este indicată forma colţurilor

(unghiurilor) plăgii.

Suprafaţa – este arătată culoarea, relieful, depunerea în straturi. La plăgi

se notează conţinutul ei, prezenţa unor corpuri eterogene.

Aspectul ţesuturilor adiacente – se atrage atenţia la urmele şi direcţia

petelor de sânge. Prezenţa altor leziuni şi murdării. La rănile prin armele de foc

se descriu urmele împuşcăturilor de la o distanţă apropriată.

30

Schema de descriere a leziunilor se recomandă a fi respectată şi la

completarea documentelor medicale (fişele de observaţie clinică, carnetele din

policlinici). Deseori medicii curanţi nu prezintă descrierea completă a leziunilor,

a particularităţilor specifice, limitându-se doar la notarea diagnosticului, ceea ce

creează unele dificultăţi la expertiza medico-legală ulterioară.

2.5. Stabilirea distanţei de tragere

În funcţie de prezenţa pe hainele sau pe corpul victimei a

urmelor/leziunilor determinate de factorii secundari ai împuşcării, pot fi

deosebite trei situaţii:19

1. Împuşcarea cu ţeava lipită (descărcarea absolută sau împuşcarea de la

distanţă nulă), atunci când retezătura anterioară a ţevii vine în contact cu corpul

victimei; în funcţie de modul în care gura ţevii exercită presiunea, se pot întâlni

două situaţii:

a. gura ţevii presează cu întreaga circumferinţă:

- în jurul orificiului de intrare nu se constată urme caracteristice factorilor

secundari (aceştia vor acţiona în interiorul canalului);

- dacă ţeava a fost bine presată (aplicare ermetică), circumferinţa acesteia

va genera, în jurul orificiului de intrare – la o distanţă de aproximativ 0,5-1 cm

de acesta – inelul de imprimare (inelul de ştanţare), cu diametrul de 2-3 cm şi

care poate fi regăsit sub formă de plagă, excoriaţie sau echimoyă (în funcţie de

puterea cu care a fost presată arma şi de presiunea gazelor);

- dacă gura ţevii nu a fost bine presată (aplicare neermetică), ea atingând

doar superficial pielea, este permisă pătrunderea gazelor între straturile

tegumentului şi producerea consecutivă a unor rupturi locale, nu se mai

conturează inelul de imprimare, iar orificiul de intrare capătă o formă stelată sau

în cruce;

În jurul orificiului de intrare ţesuturile moi (pielea, muşchii) au o coloraţie

roşie-deschisă (cărămizie) datorată formării locale a carboxihemoglobinei

(combinaţia dintre oxidul de carbon component al gazelor rezultate în urma

arderii pulberii şi hemoglobina în sânge);

- cu cât presiunea de apăsare a ţevii este mai mică, cu atât şansele ca în

jurul orificiului de intrare să se formeze un inel de fum – sub forma unui cerc


31

sau ovoid, în funcţie de unghiul realizat între armă şi corpul victimei – sunt mai

mari.

b. gura ţevii presează doar cu o porţiune din circumferinţă:

- orificiul de intrare are formă stelată sau în cruce;

- în jurul orificiului de intrare, factorii secundari vor contura un mic ovoid

înnegrit de funingine, cu dimensiunea mai mare în direcţia de tragere;

- dacă ţeava a fost bine presată, circumferinţa acesteia va determina

apariţia unui inel de imprimare (inel de ştanţare) incomplet în jurul orificiului de

intrare;

- coloraţia roşietică –cărămizie (consecinţa formării locale a

carboxihemoglobinei) este vizibilă numai pe o latură a orificiului de intrare,

„coafând” orificiul de intrare în „semilună”.

2. Împuşcarea în limita de acţiune a factorilor secundari (împuşcarea

de la distanţă mică sau apropriată, descărcarea relativă).

În această situaţie, acţiunea factorilor secundari se soldează cu un tatuaj

mai mult sau mai puţin evident macroscopic, în funcţie de distanţa de tragere, de

multe ori, acest tatuaj se confundă cu pseudotatuajul.

3. Împuşcarea în afara limitei de acţiune a factorilor secundari (împuşcare

de la distanţă mare sau îndepărtată), situaţie în care, lipsind acţiunea factorilor

secundari, se poate evidenţia pseudotatuajul.

32

3. MOARTEA PRIN ÎMPUŞCARE Leziunile produse prin arme de foc se încadrează în grupul leziunilor







Caracterul leziunilor provocate prin împuşcătură este variat şi depinde de:


glonţului, prezenţa sau lipsa unui obstacol, proprietăţile regiunii lezate etc. deci

leziunile prin armele de foc depind de factorii care acţionează asupra corpului.20

În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Ocrotirii

Sănătăţii, prin noţiunea de cauză a morţii sunt desemnate leziunile sau bolile de

bază care, separat sau prin complicaţiile lor, sunt legate patogenic de ea şi

provoacă moartea persoanei.

Dacă moartea nu survine din leziuni, ci din complicaţiile lor, se cere

aprecierea interdependenţei dintre leziuni, complicaţii şi moarte. Deci, se

determină geneza sau tanatogeneza.

Spre exemplu, la o leziune de bază, cum este plagă tăiată a gâtului,

tanatogeneza poate fi diferită: moartea poate fi provocată de hemoragie, de

embolie gazoasă sau asfixie mecanică prin aspirarea sângelui. Complicaţia

leziunii de bază sau a bolii este numită deseori cauza nemijlocită a morţii.

Moartea poate să survină în urma leziunilor provocate nemijlocit sau peste

un anumit timp prin consecinţele lor.

Moartea într-un timp scurt, de obicei, survine din cauza leziunilor

incompatibile cu viaţa, spre exemplu, la dezmembrarea corpului, strivirea

capului etc. În alte cazuri, când sunt mai multe leziuni grave, este dificil a

evidenţia leziunea mortală şi expertul formulează concluzia despre cauza morţii

după cumulul leziunilor stabilite.

Cele mai frecvente complicaţii mortale de pe urma leziunilor sunt

hemoragiile, şocul traumatic, comprimarea organelor vitale cu sânge sau gaze,

emboliile, aspirarea sângelui, insuficienţa renală, precum şi infecţiile

intercurente.

20 Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului, Piteşti, 1998

33

Hemoragia acută este cea mai frecventă complicaţie a traumelor

mecanice. Hemoragia poate fi externă şi internă. Hemoragia letală este

considerată cea egală cu pierderea a 40-50 % din sângele aflat în organism. Deci

pierderea de către un om adult a 2-2,5 l de sânge duce la moarte.21

Survenirea morţii depinde nu numai de cantitatea sângelui pierdut, dar şi

de viteza hemoragiei. La lezarea vaselor sangvine mari (aorta, artera carotidă)

moartea se instalează la o hemoragie acută de circa un litru de sânge, fapt care

nu contribuie la apariţia anemiei organismului, cât la căderea bruscă a tensiunii

sangvine.

La hemoragiile repetate, dar lente, reanimarea omului devine reală chiar la

o hemoragie mai masivă, egală cu pierderea a 2,5-3 l de sânge. Copiii, bolnavii

şi persoanele cu o rezistenţă slabă a organismului pot muri la o hemoragie

relativ mică.

La autopsia persoanei decedate printr-o hemoragie acută se va atrage

atenţia la paliditatea tegumentelor. Lividităţile cadaverice se evidenţiază puţin,

organele interne şi muşchii sunt anemizaţi. Sub endocardul inimii se formează

nişte peteşii specifice (petele Minakov) sub forma unor dungi subţiri.

Şocul traumatic reprezintă o stare patologică gravă, condiţionată de

tulburări acute ale proceselor nervoase de reglare a activităţilor vitale, care se

manifestă prin dereglări hemodinamice, respiratorii şi metabolice.

Factorul şocogen cel mai frecvent se manifestă prin senzaţiile de durere,

cauzate de leziuni mecanice imense. Dar şocul algic poate apărea şi la

combustii, electrocutare, acţiunea toxicelor corosive etc. Şocul reprezintă în

fond o noţiune clinică, de aceea la autopsie nu se înregistrează manifestări

morfologice specifice.

Embolia reprezintă o stare patologică acută, condiţionată de pătrunderea

aerului, particulilor de ţesuturi în circuitul sangvin. Embolia aeriană apare la

lezarea venelor magistrale ale gâtului, a uterului în timpul avortului criminal etc.

Aspirarea sângelui drept cauză a morţii se înregistrează la lezarea

vaselor sangvine ale gâtului, la fracturile oaselor bazei craniene etc. Pentru

confirmarea morţii în consecinţa aspirării sângelui se va efectua cercetarea

histologică a ţesutului pulmonar.

Comprimarea organului de importanţă vitală cu sânge şi aer, ca un

mecanism al morţii, se întâlneşte la comprimarea creierului, a inimii şi

plămânilor.

21 Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1986

34

În practica medico-legală adesea se înregistrează îmbinarea concomitentă

a mai multor cauze de moarte la una şi aceeaşi persoană prin acţiunea diferiţilor

agenţi traumatici. Leziunile mecanice pot fi combinate de intoxicaţii, asfixii

mecanice, care şi separat pot provoca moartea omului.

Ca exemplu poate servi următoarele cazuri.

În scop de sinucidere o narcomană în vârstă şi-a tăiat pielea în 12 locuri

din regiunea ambelor antebraţe şi gambe. Văzând că plăgile sângerează

abundent, dar ea nu moare, a îngerat 200g de clorofos. După aceasta i-a scris un

bilet fiicei sale, în care indică cauza suicidului şi procedeele efectuate, apoi s-a

spânzurat la bucătărie.

Un bărbat tânăr, în scop de omucidere, l-a luat de picioare pe fiul său

extrafamilial, de 6 luni de zile şi l-a lovit în lipsa mamei de câteva ori cu capul

de colţul mesei. Copilul rămânea viu. Peste 2 zile după aceasta el a turnat în

sticluţa pentru lapte conţinutul unui acumulator de la maşină şi i-a dat conţinutul

să sugă. Spre sfârşitul zilei copilul a decedat. Autopsia medico-legală a

cadavrului a stabilit:22

a. hemoragie masivă în ţesuturile moi lae capului şi sub meningele

creierului, precum şi fracturi liniare ale ambelor oase temporale;

b. caractere specifice de acţiune a unui toxic corosiv pe traiectul tubului

digestiv. Toxicul a fost confirmat prin cercetarea toxicologică.

Faptele au fost recunoscute la cercetarea dosarului la şedinţa Judecătoriei

Supreme.

Între moarte şi traumatism există o legătură de cauzalitate directă sau

indirectă. Uneori această legătură este evidentă, alteori moartea survine prin

complicaţii. În cazurile, când după leziunea mecanică şi moarte trece un timp

mai îndelungat, legătura de cauzalitate este discutabilă, dar poate fi şi

demonstrată numai prin păstrarea anumitor caractere morfologice traumatice

(fracturi etc.).

Determinarea cauzei morţii poate fi complicată prin stări sau boli

preexistente care agravează traumatismul sau favorizează dezvoltarea unor

complicaţii. Pot surveni de asemenea boli intercurente independente de

traumatism. Traumatismul poate interesa un om în stare gravă din cauza unui

proces patologic neviolent.

Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile preexistente prezintă un

capitol aparte în traumatologia medico-legală. Aceasta se explică prin faptul, că

22 Baciu G., Cercetarea medico-legală a cadavrului, Chişinău, 1996

35

bolile (viciile, stările funcţionale) preexistente duc la complicarea evoluţiei

normale a proceselor reparatorii sau compensatorice ale organismului,

modificând raportul de cauzalitate dintre intensitatea traumatismului şi urmările

sale asupra organismului. În alte cazuri influenţează tanatogeneza sau servesc

drept factori favorizanţi în provocarea morţii violente (accidente, sinucidere,

chiar şi omucidere). Cele menţionate obligă medicul ligist ca astfel de cazuri să

fie analizate individual, ţinând cont în complex de toate datele medicale clinice,

morfologice, de anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi

anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi criminalistice.

3.1. Caracterele morfologice vitale

Stabilirea provenienţei vitale a leziunilor are o importanţă deosebită,

deoarece, în ultima instanţă, permite soluţionarea multor probleme de ordin

juridic. Uneori chestiunea în cauză e destul de dificilă întrucât leziunile produse

pe cadavru pot prezenta caractere vitale.

Diferenţierea leziunilor vitale de cele postmortale e relativ uşoară atunci,

când de la producerea leziunilor până la deces a trecut nu mai puţin de câteva

ore, şi este foarte dificilă, când acestea au fost provocate în perioada agonală sau

imediat după moarte.

Leziunile postmortale au originea accidentală sau voluntară. Cele

accidentale pot fi produse de către animalele carnivore sau rozătoare, de către

unele insecte, prin manopere de reanimare, în timpul transportării şi autopsiei

cadavrului etc. Cele voluntare, de regulă, sunt produse pentru disimularea unei

crime, cadavrul fiind plasat pe calea ferată, aruncat de la înălţime, spânzurat,

înecat etc.

Reacţia vitală reprezintă un complex de modificări generale şi locale care

survin în organismul viu drept răspuns la acţiunea unui agent traumatic

(mecanic, fizic, chimic). Toate aceste modificări ţin de existenţa circulaţiei

sangvine, respiraţiei, digestiei, a secreţiei şi excreţiei.

Din reacţiile locale fac parte inflamaţia, hemoragia şi infiltratul

hemoragic, coagularea sângelui, retracţia ţesuturilor, proceselor distrofice şi

necrotice, modificările hemoglobinei şi enzimatice etc.

Drept reacţii vitale generale sunt considerate: aspiraţiile pulmonare şi

ingerarea, embolia (tisulară, grăsoasă), modificările circulatorii, endocrine,

umorale, dismetabolice etc.

36

Unele dintre semnele vitale denotă numai că victima în momentul

agresiunii se află în viaţă, iar altele mărturisesc şi despre cauza morţii sau de

modificările posttraumatice mai tardive. Dintre acestea vom evidenţia:

stropiturile de sânge provenite dintr-o arteră secţionată, băltoacele de sânge

produse dintr-un vas sangvin mare lezat; prezenţa carboxihemoglobinei în sânge

şi a carboxihemoglobinei în ţesutul muscular în intoxicaţii cu CO; prezenţa

funinginii în alveolele pulmonare în caz de moarte în focare de incendii;

peteşiile subpleurale (Paltauf) şi ciuperca înecatului – în submersie; peteşiile

hemoragice pe mucoasa stomacului (Vişnevski) şi a bazinetelor renale

(Fabricantov) în moartea prin hipotermie; peteşiile hemoragice subendocardiale

(Minacov) – în cazul morţii de hemoragii acute etc.

Inflamaţia este o manifestare care cu certitudine indică despre un caracter

vital al leziunilor. Despre originea vitală mărturisesc toate modificările

macroscopice (hipermia, tumeficaţia, formarea de crustă etc.) şi microscopice

(marginaţia leucocitelor în capilare, creşterea leucocitozei locale, liza celulară

etc.) ale inflamaţiei.

Hemoragia, în formă de infiltraţie hemoragică a ţesuturilor traumatizate,

este unul dintre cele mai importante semne macroscopice ale reacţiei vitale

locale. Cantităţi mari de sânge la faţa locului, îmbibarea hainelor cu sânge,

prezenţa lui în cantităţi considerabile în cavităţile corpului (craniană,

pericardiacă, pleurale, abdominală), anemizarea organelor interne, peteşiile

hemoragice subendocardiale – toate acestea denotă caracterul vital al leziunilor.

În literatura de specialitate se menţionează posibilitatea formării

revărsatelor sangvine postmortale (primele ore după deces), aducându-se pentru

confirmare datele cercetărilor experimentale pe cadavre. Dar revărsările

sangvine şi echimozele traumatice postmortale, de regulă, sunt de dimensiuni

mici, nu formează cheaguri, numărul de leucocite este mai redus, este absent

edemul traumatic. Diagnosticul microscopic se cere confirmat prin cercetări

microscopice.

Coagularea sângelui şi retracţia ţesuturilor, de asemenea, pot fi

considerate drept fenomene ce caracterizează leziunile vitale.

Procesele distrofice, necrobiotice şi necrotice servesc drept reper în

diferenţierea leziunilor vitale de cele postmortale. Ţesuturile traumatizate se

caracterizează prin devitalizarea celulelor şi ţesuturilor. În cazul unei morţi

rapide aceste modificări nu reuşesc să apară.

37

Transformarea hemoglobinei poate fi considerată drept modificare cu

caracter vital. În primul rând acestea se referă la apariţia hemosiderinei şi

hematoidinii.

Prezenţa în alveole (nu în căile respiratorii superioare) a unor particule sau

substanţe (sânge, funingine, apă, conţinut gastric etc.) este o dovadă a existenţei

respiraţiei în timpul traumei. Ingerarea unor substanţe este considerată ca reacţie

vitală convenţională, deoarece corpurile străine pot pătrunde în stomac în

anumite condiţii şi după moarte.23

Toate formele de embolie (grasă, tisulară, găzoasă) sunt fenomene vitale.

Orice vehiculare de substanţe prin vasele sangvine şi limfatice este posibilă

numai atunci când persistă circulaţia.

Pentru determinarea originii vitale şi a vechimii leziunilor corporale,

precum şi duratei perioadei postmortale în medicina legală se folosesc diferite

metode de cercetare: clinice, histologice, histochimice, biochimice, biofizice etc.

3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale

Chestiunea privind capacitatea de activitate voluntară în cazul leziunilor

absolut mortale, este foarte dificilă pentru organele de anchetă penală. Expertul

medico-legal este frecvent întrebat dacă a fost capabilă victima cu leziuni

absolut mortale să păstreze un anumit timp cunoştinţa şi dacă a putut de sine

stătător să se deplaseze la o anumită distanţă, să vorbească, să mărturisească

întâmplarea, să cheme în ajutor, să opună rezistenţă agresorului şi chiar să-l

ucidă. Aceste întâmplări apar în urma analizei celor spuse de martori referitor la

unele sau altele acţiuni ale victimei cu leziuni corporale absolut mortale.

Este suspectă posibilitatea păstrării cunoştinţei şi a mişcărilor active, de

obicei în cazul leziunilor capului cu distrugerea creierului. Mai rar aceste

suspiciuni apar în cazul traumatizării cutiei toracice, a cordului, a organelor

interne şi vaselor sangvine mari.

La rezolvarea acestor probleme se va proceda foarte atent. În practica

medico-legală sunt cunoscute cazuri, când persoanele cu leziuni extrem de

periculoase pentru viaţă, până a muri au fost capabile de acţiuni foarte mari. În

afară de aprecierea capacităţilor fizice a victimei, se vor lua în consideraţie

localizarea, caracterul şi volumul leziunilor, posibilitatea evoluării şocului


38

traumatic, a pierderii cunoştinţei, volumul şi viteza hemoragiei, starea de

alcoolizare etc.

Depistarea la autopsie a unor astfel de leziuni cum sunt: fractura regiunii

toracice sau a celei lombarde a coloanei vertebrale, cu distrugerea măduvei

spinării, multiple fracturi ale bazinului, fracturile bilaterale ale femurului sau

oaselor gambei, este mai mult o dovadă a faptului că victima n-a putut să se

mişte de sine stătător, ci numai a fost capabil să se târâie.

Concluzia expertului referitor la deplasarea victimei cu leziuni corporale

grave şi mortale cere de la anchetatorul penal o decizie de efectuare a unei

expertize în comisie cu participarea specialiştilor respectivi (neurochirurgi,

traumatologi etc.).

3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane

Ajutând anchetatorul penal să rezolve astfel de probleme, medicul legist

numai constată dacă a fost capabilă victima să-şi producă singură leziunile

corporale sau ele au fost provocate de alte persoane. Chiar şi la această întrebare

se poate răspunde uşor în fiecare caz. Uneori se afirmă categoric că leziunea

respectivă nu a putut fi provocată cu propria mână. Se va lua în consideraţie că

orice leziune cauzată de victimă poate fi produsă şi de altă persoană, dar

nufiecare leziune produsă de agresor poate fi produsă cu propria sa mână.

Pentru autolezări semnificative este localizarea accesibilă pentru propria

mână, cu excepţia cazurilor, când pentru formarea leziunilor nu s-au utilizat

diferite posibilităţi tehnice. În asemenea cazuri se va atrage atenţia asupra formei

şi dimensiunii plăgii. Este dificilă determinarea plăgilor tăiate pe gât, deoarece şi

în caz de sinucidere ele pot fi imense, pătrunzând până la coloana vertebrală.

Rănile tăiate din regiunea antebraţului, de obicei, indică o autoleziune.

Orificiile de intrare ale plăgilor prin arma de foc, provocate de însăşi

victima, de obicei, se localizează în regiunea temporală dreaptă sau pe partea

anterioară a pieptului din stânga.24 De regulă, aceste răni sunt caracteristice

pentru tragerea în sprijin sau de la distanţă mică. Însă astfel de leziuni pot fi

provocate şi de alte persoane, cu scopul camuflării unui omor. Sunt descrise

cazuri, când arma de foc se află la o distanţă mare de cadavrul sinucigaşului, iar

împuşcătura se efectua de la distanţă mare cu ajutorul mecanismelor adaptate.

24 Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 1995

39

Despre acţiunea unei persoane străine ne vorbeşte multitudinea leziunilor

grave şi mortale, situate în diferite regiuni ale corpului. Dintre exemple

incontestabile de acţiune a altei persoane pot fi sugrumarea, plăgi despicate

penetrate în cavităţile corpului şi imense după volum.

Deseori este complicat de a da răspuns la întrebările privind aşa-numitele

semne de autoapărare şi agresiune. La determinarea acestor leziuni se vor lua în

considerare caracterul, localizarea, gravitatea lor etc. Rănile tăiate pe palme şi pe

suprafeţele palmare ale degetelor se înregistrează la apucarea obiectului tăietor

cu mâinele în timpul luptei şi împotrivirii. Despre o împotrivire ne indică

leziunile formate cu dinţii, excoriaţiile, echimozele şi plăgile de pe faţă şi partea

anterioară a corpului. Unele date le obţinem la cercetarea hainelor: ruperea

nasturilor, a părţilor din regiunea anterioară etc. Localizarea, forma, direcţia

petelor şi stropilor de sânge indică poziţia victimei în timpul lezării şi vorbesc

indirect despre o luptă.

3.4. Caracterele vitale şi postmortale ale leziunilor

În practica medico-legală, diferenţierea leziunilor intravitale şi

postmortalese efectuează relativ uşor, mai cu seamă, dacă de la traumatizare şi

până la deces au trecut mai mult de câteva ore. Este mai dificil de a rezolva

această problemă în cazurile în care leziunile corporale au fost produse în timpul

agoniei sau imediat după moarte.

Leziunile postmortale se pot produce la transportarea cadavrului. Se

formează nu numai excoriaţii şi plăgi, dar şi fracturi ale oaselor. Există cazuri de

fracturi ale coastelor şi sternului, rupturi ale cordului şi ficatului în timpul

procedeelor de reanimare. La leziunile postmortale se referă şi cele cauzate de

animale şi insecte.

Principalele caractere ale leziunilor intravitale sunt: procesele inflamatorii

din regiunea leziunilor, hemoragiile externe şi interne masive, hematoamele din

regiunea traumată, pătrunderea eritrocitelor în ganglionii limfatici regionali,

aspirarea şi ingerarea sângelui, toate formele de embolii, prezenţa funinginii în

căile respiratorii şi carboxihemoglobinei în sângele cadavrului găsit după

incendiu etc.25

25 Iftenie V., Pistol Ş., Infirmitatea post-traumatică, conotaţii medico-legale şi juridice, Bucureşti, 2007

40

Hemoragii imense pot avea loc numai în timpul vieţii. Depistarea la faţa

locului a unei cantităţi de sânge (1-2 l), îmbibarea hainelor cu sânge, iar la

autopsia cadavrului constatarea sângelui în cavităţile corpului şi a petelor

(Minakov) sub endocard – toate acestea indică evident prezenţa leziunilor

intravitale.

În literatura de specialitate se accentuează posibilitatea formării

hemoragiilor postmortale (primele ore după deces). Acest fapt poate fi confirmat

şi prin cercetările experimentale pe cadavre. În comparaţie cu cele intravitale,

echimozele şi hemoragiile din ţesuturile moi postmortale, de obicei, sunt de

dimensiuni mici, în ele nu se formează cheaguri de sânge, numărul de leucocite

este mai redus, în regiunea lezată nu se manifestă edemul traumatic specific.

Diagnosticarea vizuală se confirmă prin cercetări microscopice.

Aspirarea şi ingerarea sângelui pot servi ca un semn al leziunii intravitale,

dacă sângele aspirat pătrunde până în bronhiile mici, iar cel înghiţit pătrunde nu

numai în stomac, dar şi în intestine. Pătrunderea postmortală a unei cantităţi

mari de sânge în căile respiratorii şi stomac este imposibilă.

3.5. Identificarea obiectului vulnerant

Una dintre cele mai importante sarcini ale expertizei medico-legale

constituie identificarea obiectului vulnerant şi aprecierea originii leziunilor

stabilite la victime sau pe cadavre. Această problemă este de primă importanţă şi

pentru organele de anchetă penală în aprecierea circumstanţelor de evoluare a

faptei şi la descoperirea infracţiunii.

Toate urmele ce caracterizează obiectele vulnerante se împart în semne de

grup şi semne individuale. Semnele de grup sunt specifice unui anumit gen sau

tip de obiecte, în timp ce semnele individuale sunt caracteristice numai pentru

un singur obiect. Instrumentele care formează urme se numesc obiecte creatoare

de urme, iar cele pe care se formează urma – obiecte purtătoare de urme.

Leziunile ţesuturilor moi, de regulă, reflectă doar semnele de grup ale

obiectelor vulnerante şi pot fi folosite numai pentru determinarea apartenenţei de

grup a obiectului dat. Leziunile oaselor şi cartilajelor pot reflecta şi semnele

individuale ale obiectului vulnerant şi prin urmare sunt utilizate pentru

identificarea exemplarului concret prin care au fost produse leziunile.

Particularităţile exterioare ale obiectelor vulnerante sau ale unor părţi ale

lor se reflectă sub forma diferitelor urme, mai mult sau mai puţin specifice,

41

depistate pe leziuni şi în regiunile adiacente. În medicina legală sunt aprobate

trei principii de bază, conform cărora se efectuează identificarea obiectelor

vulnerante:

1. după caracterele morfologice ale leziunilor mecanice de pe corpul

victimei (cadavrului);

2. după specificul urmelor sau a particulelor obiectului vulnerant, rămase

în locurile traumatizate;

3. după prezenţa diferitelor ţesuturi ale organismului (sânge, piele, resturi

de organe, fire de păr) pe obiectul vulnerant, care coincide cu circumstanţele

faptei, particularităţile leziunilor etc.

În afară de cele trei principii enumerate, în scopul identificării obiectului

vulnerabil se pot utiliza diferite probe de laborator. Dintre ele evidenţiem:26

a. metoda radiologică;

b. metodele stereoscopică şi stereografică;

c. fotografierea în razele infraroşii direct şi cu dispozitive speciale;

d. metode chimice etc.

În majoritatea cazurilor identificarea obiectului vulnerant se bazează pe

leziunile primare (plăgi contuze, tăiate, înţepate, împuşcate etc.). Specificul

leziunilor primare face posibilă recunoaşterea obiectului vulnerant şi rezolvarea

problemelor puse de ancheta penală referitor la mecanismul traumei.

Excoriaţiile de formă semilunară pe gât indică comprimarea lui cu

unghiile degetelor; un obiect contondent alungit (de ex. Un băţ) lasă pe corp o

echimoză (excoriaţie), care reflectă forma lui; un orificiu de intrare a plăgii prin

arma de foc mărturiseşte incontestabil despre o împuşcătură; plăgile tăiate sau

înţepate, de asemenea, caracterizează instrumentul şi particularităţile lui etc.

În identificarea obiectului vulnerant o deosebită importanţă le revine

fracturilor oaselor, chiar şi peste un timp îndelungat după deces.

Aspectul unei leziuni mecanice nu depinde numai de specificul agentului

vulnerant, ci şi de o serie de factori secundari, cum sunt: intensitatea loviturii,

direcţia de acţiune etc.

Mult mai exact caracterizează particularităţile obiectului vulnerant urmele

specifice lăsate pe corp sau haine. Dintre ele se pot evidenţia: urme-imprimări

(amprentele roţilor de maşină), urme-traseu (la târâirea corpului), lăsate de

anumite obiecte vulnerante pe oase şi multe altele.

26 Belis V., Medicina legala – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Bucureşti, 1995

42

În regiunile traumatizate se pot găsi rămăşiţele obiectului vulnerant: eschil

de sticlă, pojghiţă de vopsea de la o maşină, o bucăţică de lamă a unui brici,

cărămidă, piatră, proiectil, alice etc. Acestea reprezintă materiale obiective şi

concrete, care indică direct asupra unui anumit obiect vulnerant, prin care s-a

produs leziunea dată.

La faţa locului sau în alte locuri organele de anchetă penală adesea găsesc

diferite instrumente suspecte, pe care se află urme asemănătoare cu cele de

sânge, resturi de organe interne, fire de păr etc. În scopul confirmării faptului că

anume acest obiect a fost folosit de infractor la producerea leziunilor corporale

se cere efectuarea unor cercetări de laborator a urmelor depistate.

O anumită contribuţie la verificarea obiectelor poate aduce şi examinarea

îmbrăcămintei de pe victimă sau agresor. Pe haine se pot depista diferite urme

sau leziuni. Starea hainelor (umede, cu rupturi, corpuri străine aderente, pete cu

un miros specific etc.) poate indica despre formele de violenţă asupra persoanei

respective şi poate furniza unele date preţioase referitoare la circumstanţele

faptei. Uneori pe obiectele vulnerante se pot găsi fibre din hainele victimei etc.

43

4. MEDICINA-LEGALĂ A LEZIUNILOR PRIN ÎMPUŞCARE Volumul şi caracterul leziunilor produse în urma exploziei depind de

particularităţile constructive ale muniţiei, calitatea, cantitatea, dimensiunile şi

forma substanţei explozibile, distanţa de la locul exploziei, prezenţa

obstacolelor, poziţia victimei în timpul accidentului etc.

Leziuni cauzate de explozii se înregistrează nu numai pe timp de război,

dar şi pe timp de pace. În majoritatea lor aceste cazuri sunt accidentale,

survenite în urma neglijării regulilor securităţii, a îndeplinirii incorecte a

lucrărilor în mine, la construcţia drumurilor etc. Principalul factor traumatizant

pentru cei ce se află în aproprierea locului exploziei îl constituie undele

explozibile ale gazelor.

Presiunea considerabilă şi temperatura înaltă a gazelor explozibile

acţionează mecanic, termic şi chimic asupra corpului. În aceste cazuri se produc

leziuni imense şi are loc dezmembrarea corpului, aruncarea lui la distanţe

considerabile, aprinderea hainelor şi formarea arsurilor pe piele. Pentru explozii

sunt caracteristice leziunile grave ale organelor interne. Întrebările principale la

care poate da răspuns expertiza medico-legală în cazul leziunilor prin arma de

foc:27

1. Dacă leziunile stabilite sunt produse prin arma de foc sau sunt cauzate

prin explozie.

2. Dacă este cazul unei împuşcături, atunci cu ce fel de proiectil a fost

produsă leziunea?

3. Unde sunt localizate orificiul de intrare şi cel de ieşire? Care este

direcţia canalului?

4. Din ce fel de armă s-a efectuat împuşcătura?

5. De la ce depărtare s-a tras?

6. Care sunt numărul şi succesiunea împuşcăturilor?

7. Care a fost poziţia victimei în timpul împuşcăturii, faţă de locul unde s-

a tras?

Armele de foc realizează agresiuni de la distanţă şi prin aceasta ridică

probleme medico-legale particulare. Acţiunea armelor de foc depinde de mai

mulţi factori, printre care:

Viteza glontelui. La viteze supersonice şi la presiuni de 2-3 mii

atmosfere, glontele declanşează forţe cinetice puternice, capabile a produce

27 Dermengiu D., Medicina legală note de curs, Bucureşti, 1999

44

distrucţii tisulare marcante. La viteze subsonice (ex.la 50 m/sec.), glontele

produce leziuni minime sau alteori nici nu perforează tegumentele;

Materialul din care este construit glontele şi care permite fragmentarea

sau deformarea sa, cu producerea unor leziuni atipice. Prin mărirea, compoziţia,

stabilirea şi îndeosebi viteza sa, aşa cum s-a menţionat, glontele este apt a

realiza leziuni tipice sau atipice. Funcţie de material, glontele mai acţionează şi

prin căldura sa, producând leziuni de metacromazie, aşa cumm ar fi bazofilia

celulelor de la orificiul de intrare;

Unghiul de impact al abordării tegumentelor de către glonte permite

realizarea unor plăgi perforante (la unghiuri de impact de 90º) sau a unor simple

plăgi excoriate, tangenţiale (la unghiuri de impact sub 10º);

Densitatea ţesuturilor conferă o rezistenţă diferită la acţiunea glontelui.

Astfel, împuşcarea în ţesuturi dense sau bogate în lichide (creier, cord în

diastolă, ficat de stază, stomac plin cu alimente, la viteze ale glontelui peste

300m/sec. realizează leziuni explozive, presiunea glontelui prin intermediul

acestor lichide producând unde de şoc laterale şi un efect de cavitaţie (vid) care

transmiţându-se la pereţii organelor produce adevărate eclatări (explozii).

Morfologia plăgilor balistice include cunoaşterea leziunilor de la intrarea

glontelui în organism (orificiul de intrare), de la ieşirea glontelui din organism

(orificiul de ieşire) şi a canalului ce uneşte aceste două tipuri de leziuni.

Leziunile susmenţionate sunt produse de acţiunea glontelui cu precădere (a

factorilor primari sau principali) dar la ele contribuie şi acţiunea factorilor

secundari (suplimentari) adică a pulberii nearse, funinginii (pulberii arse),

gazelor şi mai rar a flăcării consecutive.

Orificiul de intrare se prezintă ca o plagă, ca o soluţie de continuitate, în

situaţiile cele mai frecvente şi la care se vor stabili următoarele caracteristici.

Forma orificiului de intrare depinde, în mod major, de distanţa de

împuşcare şi de unghiul de impact. În împuşcările cu ţeava lipită de corp se

produc efecte hidrodinamice (glontele şi gazele pătrunzând sub mare presiune în

cavităţi închise şi prin intermediul undelor de şoc create ca şi a lichidelor din

aceste organe, transmiţând această presiune la pereţii organelor) cu realizarea

unor leziuni distructiv-explozive, de eclatare, în care, deseori, nu se mai poate

individualiza un orificiu de intrare. Astfel, la viteza de peste 1000 m/sec., graţie

factorilor menţionaţi, leziunile de eclatare devin aproape o regulă, fiind

cunoscute sub numele de efect de cavitaţie (de lezare la distanţă prin efectul

undei de şoc ce depinde de energia cinetică declanşată de glonte).

45

Fenomenul de undă poate atinge 2500 m/sec. şi se calculează după

formula Owen-Smith, fenomen posibil de relizat şi în alte ţesuturi cum ar fi

masivul facial în împuşcarea sub bărbie cu hiperextensia capului. În alte situaţii

de împuşcare cu ţeava lipită de corp (torace, abdomen, membre etc.) se

realizează orificii de intrare de formă stelată, ca o consecinţă a pătrunderii

gazelor la mare presiune sub tegumente (mai precis între tegumente şi o

suprafaţă dură ca osul), unde realizează o adevărată cameră de explozie cu

strivirea retrogradă a tegumentelor de gura ţevii şi astfel cu formarea unui

orificiu stelat. 28

În împuşcările din apropiere de corp se realizează, de asemenea, orificii

stelate sau rotunde, atunci când unghiul de impact cu suprafaţa corpului este de

90º sau orificii ovalare, în împuşcările sub un astfel de unghi. În împuşcăturile

de la distanţă, orificiile de intrare apar rotunde, ovalare sau se produc leziuni

tangenţiale, în raport de unghiul de lovire a corpului de către glonte. Ori de câte

ori glontele a fost deformat prin ricoşare prealabilă la lovirea cu un obiect dur

(perete, masă, etc.) se realizează orificii de formă total neregulată.

O altă caracteristică a orificiului de intrare o constituie pierderea de

substanţă (minusul tisular) produsă ca o consecinţă a contuziei tegumentelor sub

acţiunea glontelui, cu atriţia (pierderea) ţesuturilor distruse. Pierderea de ţesut,

caracteristică orificiului de intrare, a fost explicată prin diferenţa de elasticitate a

ţesuturilor în abordarea succesivă a tegumentelor şi straturilor subiacente de

către glonte la intrare, în sensul că abordarea epidermului, mai rigid, pe dermul

mai elastic, duce la strivirea şi fragmentarea sa. Fenomenul pierderii de

substanţă şi al atriţiei se evidenţiază prin imposibilitatea apropierii marginilor

orificiului de intrare fără cutarea tegumentelor cât şi prin existenţa particulelor

de epiderm pe prima porţiune a canalului.

Caracteristic orificiului de intrare este apoi fenomenul de inverted, de

răsfrângere către interior (în deget de mănuşă) a marginilor plăgii balistice.

În ceea ce priveşte diametrul orificiului de intrare, acesta poate fi mai mic

decât diametrul glontelui (prin retracţia ţesuturilor) sau mai mare, ori de câte ori

glontele a abordat tegumentele după deformarea sa prin ricoşare.

Elemente caracteristice conferă orificului de intrare şi existenţa unor inele

care, de regulă, se află numai în jurul acestui orificiu. Cel mai bine exprimat este

inelul (guleraşul) de contuzie consecutiv contuziei tegumentelor de către glonte

(care realizează concomitent şi pierderea de substanţă) şi care se pergamentează

28 Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978

46

facil după moarte. În interiorul acestui inel, pe versantul dintre tegumentele

distruse şi canal, se află un inel de ştergere (a glontelui de particulele de

funingine, uleiuri sau substanţe străine antrenante prin ricoşare) şi care s-a putut

realiza şi experimental, în împuşcăturile prin intermediul unor coloranţi. Alteori,

când împuşcarea se face cu ţeava total sau parţial lipită de corp, se mai poate

realiza un inel de ştanţare (de imprimare) a gurii ţevii pe tegumente, consecutiv

acţiunii gazelor (a factorilor secundari) ce comprimă în mod retograd

tegumentele de gura ţevii.

În sfîrşit, caracteristică orificiului de intrare este prezenţa factorilor

secundari la nivelul său, în tragerile de la o distanţă de la care rămâne prezenţa

lor pe haine sau pe tegumente. Pulberea nearsă se impregnează în tegumente

realizând o imagine de tatuaj propriu zisă şi care se evidenţiază necropsic sau

prin microscopie optică ori în baleiaj, atunci când macroscopic nu este vizibilă.

Pulberarea nearsă, ce formează un adevărat proiectil secundar, în tragerile cu

ţeava lipită pătrunde în canal sau tatuează periostul (semnul Benasi) iar în

tragerile de la o distanţă egală cu lungimea ţevii armei, se dispersează pe o zonă

mai mare sau mai mică în jurul orificiului de intrare, în raport de distanţa de

împuşcare. 29

În împuşcările de la distanţe mai mari decât lungimea ţevii armei,

pulberea nearsă şi cu atât mai vârtos ceilalţi factori secundari, se pierd în

atmosferă, datorită greutăţii lor mai reduse. Funinginea se depune pe tegumente

sub forma unui tatuaj estompat (ce dispare la spălare) sau în tragerile cu ţeava

lipită de corp pătrunde în canal sau se depune pe oase. Gazele produc modificări

locale (carboxihemoglobină locală) iar flacăra, la pulberile mai vechi, negre,

produce arsuri ale tegumentelor, hainelor etc. Pulberile actuale, albe, nu produc

flacără abundentă. Factorii secundari dacă nu sunt vizibili macroscopic, sunt

susceptibili de investigaţii complimentare clasicesau moderne, printre care,

reacţia Cstelanos-Plasencia de evidenţiere a urmelor de nitraţi din pulbere cu

ajutorul brucinei sau difenilaminei sau prin probe de activare cu neutroni.

Pe oase, orificiile de intrare dau imagini de fractură caracteristice,

totdeauna la ieşire glontele detaşând eschile osoase. Astfel, pe oasele lungi se

produc fracturi „în fluture”, aripile fluturelui fiind eschilele detaşate de glonte

către ieşire iar pe oasele late se produc imagini de trunchi de con, totdeauna cu

bază mică la intrare şi baza mare, prin eschilele detaşate, la ieşirea glontelui.

29 Pellegrini R., Tratat de medicină legală, Padovo, 1996

47

Nu se va uita că uneori orificiile de intrare pot fi ascunse prin împuşcarea

în cavităţi naturale, axile, fante palpebrale etc. după cum, alteori, un singur

glonte poate realiza multiple orificii (glontele ce traversează membrele

superioare şi trunchiul).

Orificiul de ieşire are particularităţi şi caracteristici opuse orificiul de

intrare.

Forma orificiului de ieşire este, de regulă, mai neregulată datorită fie

deformării glontelui care a întâlnit în corp rezistenţe osoase, fie antrenării de

fragmente osoase fracturate o dată cu glontele, luând uneori o formă curioasă în

fantă, cu colţuri etc.

Orificiul de intrare nu reprezintă o pierdere de substanţă, deoarece, la

ieşire, complexul dermo-epidermic este abordat în sens invers ca la intrare,

abordarea dermului înaintea epidermului permiţând despicarea acestuia din urmă

de către glonte.

Orificiul de ieşire oferă apoi aspectul de răsfrângere a ţesuturilor către

exterior, fenomen de everted, opus intrării.

Diametrul orificiului de ieşire este, de regulă, mult mai mare decât cel al

glontelui, datorită fenomenelor expuse la forma sa.

În jurul orificiului de ieşire nu se constată inelele expuse la orificiul de

intrare, decât în mod excepţional, se poate constata un inel de contuzie dacă la

ieşire glontele contuzionează epidermul pe un portmoneu, curea, perete (când

victima era lipită de acesta) şi când se putea produce un astfel de inel.

În jurul orificiului de ieşire sau pe canal, la ieşire, va lipsi urma factorilor

secundari.

Pe oase, orificiile de ieşire sunt caracteristice, deoarece, totdeauna, numai

la ieşire se detaşează eschile osoase care îi conferă dimensiuni mai mari, funcţie

de tipul oaselor (lungi sau late).

În unele situaţii (forţe cinetice reduse ale glontelui, devieri în corp prin

întâlnirea oaselor sau curentului sanguin etc.) orificiul de ieşire poate lipsi şi ne

vom afla în faţa unor plăgi oarbe.

Canalul plăgii balistice poate fi direct (la forţe cinetice ale glontelui mai

mari) sau deviat (la forţe cinetice reduse) şi întâlnirea rezistenţelor osoase sau a

curentului sanguin (gloanţe migratorii, magice) ce realizează adevărate embolii

prin glonte (în asasinatul lui Kennedy un aşa zis glonte vrăjit ar fi realizat 7

orificii fără a se deforma sau sfărâma). Astfel, în împuşcăturile inimii, glontele

poate fi antrenat prin aortă în iliace şi mai jos, unde realizează astfel de leziuni

48

(embolii). Atari migrări curioase (în canalul rahidian, în creier etc.) au făcut pe

M.Minovici să afirme că „un glonte poate intra prin cap şi ieşi prin călcâi”.

4.1. Problemele medico-legale ale împuşcării

Diagnosticul pozitiv de plagă balistică rezultă din caracteristicile sus-

menţionate. În lipsa lor, o plagă împuşcată s-ar putea confunda cu o plagă

înţepată de o formă sau alta, dar retenţia glontelui în corp, urma factorilor

secundari dau caracter peremptoriu diagnosticului de plagă balistică. Evaluarea

şi corelarea tuturor elementelor menţionate reuşesc în final şi în cazuri litigioase

să tranşeze diagnosticul.

Direcţia de tragere decurge din diagnosticul de orificiu de intrare şi ieşire.

Direcţia de tragere, sub aspect medical, se va afirma cu prudenţă, poziţia

victimei faţă de cea a agresorului fiind extrem de variată.

Distanţa de tragere este o problemă de carefur în expertiza medico-legală

a împuşcării, deoarce, de ea depinde diagnosticul de formă medico-legală şi

judiciară a morţii sau vătămării corporale (crimă, sinucidere, accident). Sub

aspect medico-legal se pot distinge trei situaţii:30

- de împuşcare cu ţeava lipită de corp şi cu efecte hidro-dinamice, cu

factori secundari pe canal etc.; împuşcarea din interiorul zonei de acţiune a

factorilor secundari, constatarea lor în jurul orificiului de intrare atestând

împuşcarea din apropriere (de la o distanţă egală cu lungimea ţevii armei), fapt

ce nu exclude siucidul, de exemplu: împuşcarea din afara zonei de acţiune a

factorilor secundari, când aceştia lipsesc pe haine sau tegumente, atestă o

împuşcare de la distanţă şi lasă loc interpretării ca fiind un act de omucidre sau

un accident şi excepţional, prin manipularea trăgaciului cu o sfoară, un băţ etc.,

putându-se realiza o sinucidre, evident disimulată.

Numărul de împuşcări rezultă din diagnosticul corect al orificiului de

intrare şi ieşire. În împuşcările cu arme automate în caz de suicid, prin

declanşare automată sau spasm al degetului victimei pe trăgaci se pot realiza mai

multe orificii de împuşcare cu aceeaşi armă (până la 4-5 orificii prin gloanţe

diferite). Mai greu este de admis ca prin acelaşi orificiu să pătrundă mai multe

gloanţe în caz de suicid cu arme automate.

30 Iftenie V., Medicina legală, Bucureşti, 2006

49

Caracterul vital sau post vital al împuşcării decurge din prezenţa reacţiilor

vitale la nivelul leziunilor balistice, afluxul leucocitar fiind precoce la acest

nivel.

Cauza morţii în împuşcări poate fi primară (prin leziuni tanatogeneratoare

din partea organelor vitale) sau secundară (prin complicaţii). În caz de

supravieţuire se evaluează prejudiciile medicale posibile.

Forma medico-legală a decesului decurge din totalitatea probelor

administrate în cauză. Sub aspect medico-legal, împuşcarea cu ţeava lipită de

corp sau din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari existenţa acestor

factori pe mâna victimei (susceptibili de aceleaşi investigaţii complimentare),

existenţa plăgilor în zone accesibile victimei etc. – pledează pentru suicid. În

sinucideri disimulate, se va da atenţie nerealizării acestor caracteristici prin

manipularea trăgaciului unor arme cu ţeavă lungă cu degetul de la picior şi

plasarea ţevii în gură etc. (ex. sinuciderea banzai).31 În omor, împuşcarea are loc

în zone inaccesibile victimei, se face şi de la distanţă etc., iar în accidente,

situaţiile devin foarte polimorfe şi obligă la afirmaţii circumspecte. În sprijinul

formei medico-legale de moarte vin cercetările la faţa locului ca şi tragerile

experimentale cu arma găsită sau bănuită, urmate de compararea striurilor de pe

glontele găsit în corpul victimei sau lângă victimă cu striurile produse de

glontele din tragerile experimentale şi care oferă elemente indicative, cu

valoarea unui test de fiabilitate, privind arma utilizată. Cercetarea se

completează cu evidenţierea urmelor de pulbere de pe mâna celor bănuiţi că au

utilizat arma, cu evidenţierea „ciupiturii” interdigitale etc.

Armele de vânătoare prin particularităţile lor obligă la o semnalare

medico-legală aparte. De regulă, utilizând alice, acestea, în împuşcările de la o

distanţă sub 50 cm de corp, vor acţiona în bloc şi vor produce un orificiu de

intrare mare, neregulat, zdrenţuit, cu retenţia eventuală a alicelor în corp. Între

50 cm şi 2 m, alicele periferice încep să se disperseze, realizând pe tegumente un

orificiu central mai mare şi neregulat (prin alicele nedispersate) şi orificii

multiple în jur (prin alicele dispersate). Peste 2 m distanţă de alicele împuşcate,

ele se dispersează în totalitate pe o suprafaţă corporală mai mare sau mai mică,

funcţie de distanţa de tragere.32

Astfel, într-o împuşcare de la 50 m, alicele se vor dispersa pe o suprafaţă

corporală de 1m2. Cunoaşterea acestei realităţi este esenţială în aprecierea

31 Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 197232 Kapita L., Experiment, teorie, practică, Iaşi, 1983

50

distanţei de tragere şi în soluţionarea unor situaţii litigioase de anchetă

(accidente de vânătoare prin confuzie, pretinse legitime apărări etc.). Câteva

alice încrustate într-un os restant al bazinului au permis astfel a stabili vârsta,

sexul victimei, suferinţele sale anterioare, realitatea împuşcării cu o armă de

vânătoare, distanţa de împuşcare, data decesului, caracterul vital al leziunii,

cauza morţii, oferind elemente peremptorii anchetei în sprijinul problemelor mai

sus-enunţate.

Alte tipuri de vătămări balistice (explozii de mine, grenade, explzibili

etc.), în raport de distanţă, produc leziuni contuze grave până la fragmentarea

corpului, cu depuneri abundente sau cu lipsa depunerii de factori secundari.

Dificultatea rezolvării unor probleme medico-legale în împuşcare atestă

necesitatea fundamentării ştiinţifice a concluziilor elaborate, sau acolo unde

datele medicale nu sunt suficiente, la exprimarea îndoielii care, stenică fiind, va

deveni o adevărată propedeutică a cunoaşterii ştiinţifice. Sub acest aspect, nu

constituie nici o umilinţă faptul de a arăta că uneori nu se poate răspunde tuturor

problemelor, în caz contrar, un răspuns nefundamentat ştiinţific, creând o

mentalitate de fetişizare a posibilităţilor medicinei şi venind în contradicţie cu

spiritul epistemologic de probaţiune.

4.2. Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare

Examinarea medico-legală în cazurile de împuşcare urmăreşte obiectivele

generale ale examinărilor traumatologice la persoana în viaţă sau la cadavru.

Există, însă, şi obiective specifice, referitoare la distanţa de la care s-a tras,

direcţia de tragere, caracterul autoprodus al leziunilor, decelarea de date care să

ajute la identificarea armei etc.

Se vor avea în vedere următoarele aspecte:

- precizarea diagnosticului de plagă împuşcată - pe baza caracterelor

morfologice prezentate mai sus; în cazurile atipice se va realiza un diagnostic

diferenţial riguros cu plăgile înţepate şi cu cele contuze;

- diferenţierea orificiului de intrare de cel de ieşire şi, implicit, stabilirea

direcţiei din care s-a tras;

- aprecierea distanţei de la care s-a tras; în acest sens distingem:

a) tragere cu ţeava lipită („descărcare absolută”) - prezenţa inelului de

imprimare, factori suplimentari în prima porţiune a canalului (inclusiv a burei -

în cazul armelor de vânătoare), rupturi largi ale îmbrăcămintei, orificiu de

51

intrare crateriform, culoare roşie vie a ţesuturilor din jurul orificiului de intrare

(datorată carboxihemoglobinei) etc;

b) tragere din zona de acţiune a factorilor supli-mentari al împuşcării

(„descărcare relativă”) - se recomandă efectuarea de trageri experimentale,

folosind arma suspectă şi muniţie asemănătoare;

c) tragere din afara zonei de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcării

(„descărcare de departe”) - nu se decelează aceşti factori secundari.

- stabilirea caracterului vital sau postmortal al leziunilor (hemoragia,

retractibilitatea buzelor plăgii, coagularea sângelui, afluxul leucocitar, formarea

locală de carboxigemoglobină etc.);

- demonstrarea caracterului autoprodus al leziunilor - localizare precordială

sau temporală a orificiului de intrare, prezenţa factorilor suplimentari (nu doar la

nivelul orificiului de intrare, ci şi pe mâna, faţa sau îmbrăcămintea victimei),

leziuni în spaţiul dintre police şi index, analiza amprentelor etc.

- stabilirea numărului şi eventual a succesiunii împuş-căturilor - prin

precizarea numărului orificiilor de intrare, respectiv prin aprecierea intensităţii

reacţiei vitale pentru fiecare leziune sau prin analiza fracturilor (liniile de

fractură produse ulterior se opresc în liniile produse anterior) etc.;

- date privitoare la calibrului armei - găsirea glonţului în corp, măsurarea

diametrului fracturilor orificiale la nivelul oaselor late etc;

- stabilirea gravităţii leziunilor (durata îngrijirilor necesare pentru

vindecare) - în caz de supravieţuire;

- precizarea cauzei morţii - dilacerare cerebrală, hemoragii interne/externe

consecutive leziunilor vasculare sau viscerale, complicaţii septice, şoc traumatic

şi hemoragic etc.;

- stabilirea legăturii de cauzalitate între leziunile pro-duse prin împuşcare şi

survenirea unor consecinţe grave sau a decesului; se vor preciza inclusiv factorii

condiţionali interni/externi care au contribuit la deces.

Pentru rezolvarea tuturor acestor obiective nu este suficientă doar

examinarea persoanei vii sau a cadavrului, ci se impune, adeseori, cercetarea la

faţa locului (locul unde a avut loc împuşcarea, locul unde a fost găsit cadavrul

etc.). Examinările medico-legale sunt frecvent completate cu trageri

experimentale balistice, examinări traseologice şi examinări dactiloscopice,

menite să identifice arma cu care s-a tras şi, eventual, persoana care a acţionat

trăgaciul.

52

Din punct de vedere judiciar, plăgile împuşcate se produc în mod frecvent

accidental (accidente de vânătoare, manipulare imprudentă a armei, glonţ uitat

pe ţeavă, accidente în mediu militar etc.).

Sinuciderea prin împuşcare este o eventualitate încă rară (mai ales în

mediul militar, la poliţişti, la cei care posedă arme de vânătoare), dată fiind

accesibilitatea scăzută la acest mijloc suicidar. În SUA, unde accesul la armele

de foc este facil, împuşcarea este cea mai frecventă metodă suicidară.

4.3. Expertiza medico-legală în moartea produsă prin armăde foc

Expertiza medico-legală trebuie să elucideze mai multe obiective:33

a. Diagnosticul de împuşcare se bazează pe morfologia leziunilor şi

cercetarea factorilor secundari ai împuşcării;

b. Stabilirea cauzei morţii şi a raportului de cauzalitate între leziunile

constatate şi deces. Cauzele cele mai frecvente de deces în împuşcare sunt

reprezentate de leziunile grave ale organelor vitale (creier, inima, plamâni),

hemoragii externe şi interne masive, prin lezarea organelor parenchimatoase şi a

vaselor mari, şoc traumatic şi complicaţii septice (peritonite).

c. Stabilirea direcţiei de tragere - se realizează prin identificarea orificiului

de intrare şi ieşire şi stabilirea direcţiei canalului.

d. Stabilirea distanţei de tragere. În acest sens expertiza va preciza dacă

este vorba de o împuşcare cu ţeava lipită (descărcare absolută), de împuşcare în

limitele zonei de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcării (descărcare

relativă), sau de o împuşcare în afara limitei de acţiune a factorilor suplimentari

(descărcare de departe). În împuşcarea cu ţeava lipită vom întâlni inelul de

imprimare şi factorii suplimentari în prima porţiune a canalului. În tragerile în

limitele zonei de acţiune a factorilor suplimentari apar modificări produse de

acţiunea factorilor secundari în jurul orificiului de intrare, constând în arsuri

(produse de flacără), manşon de fum, tatuaj şi prezenţa HbCO. Foarte

importante sunt metodele de laborator pentru cercetarea prezenţei factorilor

secundari, respectiv a particulelor de pulbere. Cele mai utilizate reacţii pentru

identificarea pulberii sunt reacţiile cu difenilamina - în care particulele de

pulbere se colorează în albastru şi reacţia cu brucina - prin care pulberea se

33 Matrîşeva A., Osmotr trupa na meste ego obnarujeniia, Leningrad, 1999

53

colorează în roşu. Uneori pentru stabilirea distanţei de tragere se practică trageri

experimentale.

e. Stabilirea numărului şi succesiunii împuşcăturilor. Numărul tragerilor

se apreciază prin numărul orificiilor de intrare. Această apreciere poate fi uneori

dificilă, în situaţiile când proiectilul se fragmentează sau când glonţul

traversează mai multe segmente anatomice. Succesiunea se poate stabili prin

aprecierea intensităţii reacţiei vitale a fiecărei leziuni.

Pe tegumente orificiul de intrare este ceva mai mic decât calibrul real al

glontelui, datorita retractiei tisulare.

g. Identificarea armei se face prin examinări criminalistice respectiv prin

constatarea urmelor tragerii pe ţeavă şi examinarea urmelor ghinturilor pe

proiectil.

h. Stabilirea formei judiciare de deces. Referitor la acest aspect expertiza

va stabili dacă este vorba de omucidere, sinucidere sau accident. În sinucidere

plaga împuşcată se localizează în locuri accesibile autoproducerii (mai frecvent

în regiunea temporală şi precordială). Descărcarea se face cu ţeava lipită sau de

la distanţă foarte mică, în limita zonei de acţiune a factorilor secundari. Pe mâna

victimei se pot evidenţia factorii suplimentari ai împuşcării iar pe armă se pot

identifica amprentele digitale ale victimei.

Determinarea caracterului intravital al plăgii se utilizează elementele

reacţiei vitale; acestea pot fi mult atenuate dacă decesul s-a produs imediat după

împuşcare

Determinarea distanţei de la care s-a tras:34

În cazul armelor cu glonţ, se pot preciza doar:

- tragere cu teava lipita;

- împuşcare in raza de acţiune a factorilor secundari;

- împuşcare in afara razei de actiune a factorilor secundari;

- în cazul armelor cu alice, alicele au traiectorie progresiv divergenta iar

distanţa de la care s-a tras se poate determina în funcţie de gradul de

dispersie a alicelor:

- împuşcare de la 0,5-1m - este prezent un singur orificiu de intrare cu

margini dantelate;

- de la 2,5-3m - un orificiu central cu margini dantelate în jurul căruia se

găsesc orificiile date de alicele satelite;

34 Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului, Piteşti, 1998

54

- de la 5m - nu există orificiul central ci un cerc cu raza de 15-20 cm

care conţine orificiile date de alicele dispersate.

Stabilirea direcţiei de tragere:35

- se face exclusiv având cadavrul ca sistem de referinţă;

- după unghiul făcut de glonţ cu suprafaţa pielii (apar modificari de

formă ale orificiului de intrare, inelului de ştergere, inelului de

escoriere).

Diferenţierea leziuni autoproduse / heteroproduse:36

- plaga este localizată în anumite zone anatomice de electie (accesibile

victimei):

- gura;

- tâmpla;

- regiune precordială;

- există factori circumstanţiali;

- orificiul de intrare prezintă caracterele tragerilor cu ţeava lipită sau ale

tragerilor în raza de acţiune a factorilor secundari care pot evidenţia

prin test cu brucina (la contactul cu resturi de fum sau particule de

pulbere nearsă, se colorează în roşu) sau sulfat de difelinamină (se

colorează în albastru);

- acţionează şi factori psihologici (cei care se împuşcă în inima işi

desfac hainele la piept pentru a putea avea precizie mai mare).

Stabilirea numărului şi succesiunii împuşcăturilor:

- se stabileşte numărul proiectilelor;

- teoretic, intensitatea fenomenelor vitale în cazul plăgilor împuşcate

multiple scade cu apropierea de momentul morţii;

- în cazul împuşcăturilor în cap, de la nivelul primei împuşcături

iradiază traiecte de fisură a oaselor craniului; în cazul următoarelor

împuşcături, traiectele de fisură se opresc în primele traiecte.

Stabilirea legăturii de cauzalitate dintre împuşcare şi deces. Moartea se

poate produce prin:

- lezarea unui organ vital;

- hemoragie importanta;

Identificarea armei cu care s-a tras:

35 Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 199336 Ibidem

55

- pe baza stabilirii diametrului orificiului de intrare; se apreciază

diametrul glonţului;

- recuperarea glonţului din cadavru este uneori foarte dificilă;

- la nivelul proiectilului se observă amprenta ţevii (care este absolut

specifică pentru arma cu care s-a tras); se poate compara glonţul extras

cu un glonţ obţinut prin tragere experimentală cu arma suspectă;

- pe cartuş se observă urme caracteristice lăsate de percutor şi (în cazul

revolverelor) de extractor.

Sunt obligatorii:

- recuperarea proiectilului şi conservarea sa;

- păstrarea hainelor victimei (sau cel puţin a locului de intrare a

proiectilului);

- păstrarea plăgii de intrare;

- în general, in cazul decesului in spital, cadavrul este lasat nemodificat

(nu se îndepartează aparatura medicală).

56

CONCLUZII

Pe parcursul ultimilor decenii odată cu acutizarea conflictelor armate,

creşterea continuie a nivelului criminalităţii şi a terorismului, utilizarea în abuz a

alcoolului şi a substanţelor narcotice, creşte substanţial nivelul traumatismului

prin armă de foc în general şi a fracturilor prin armă de foc în particular: gloanţe,

alice de vânătoare. Dat fiind faptul seriozităţii complicaţiilor ce survin în urma

acestor traumatisme, indicele avansat al invalidizării şi nu în ultimul rând,

tratamentul costisitor, ridică rezolvarea acestor probleme în vederea respectării

celor mai stricte reguli ale chirurgiei: iniţial, cu acordarea primului ajutor şi

determinarea capacităţii de muncă şi, în cele din urmă întoarcerea în societate a

omului sănătos.

Medicina-legală a traumatismelor prin arme de foc trebuie să elucideze

mai multe obiective: diagnosticul împuşcare, stabilirea cauzei morţii, raportului

de cauzalitate între leziunile constatate şi deces, stabilirea direcţiei de tragere,

stabilirea distanţei împuşcării, identificării armei de foc şi stabilirea formei

judiciare de deces.

Lucrarea s-a bazat pe metodele specifice de cercetare a literaturii

contemporane cu accent deosebit pe acele procedee de interpretare şi analiză

care scot cel mai bine în relief obiectivele sus-numite.

Lucrarea respectivă vine cu o analiză a rezultatelor tratamentului

leziunilor prin armă de foc a locomotorului reieşind din viziunea respectării

principiilor de tratament: chirurgical (indicaţii stricte), administrarea

antibioticelor de ultima oră şi respectarea consecutivă a tacticii de tratament

postoperator cu soluţionarea restabilirii maximale a funcţiei

membrului/organului lezat şi reabilitarea precoce a pacientului.

Fracturile prin armă de foc prezintă un mare interes atât pentru natura

agentului vulnerant şi şocul antrenat de forţa proiectilului, cât şi pentru riscul

aproape cert de infecţie secundară prin antrenarea particulelor vestimentare şi

particulelor metalice în focarul de fractură supus deseori unui tratament tardiv.

Aceşti factori favorizanţi locali, deopotrivă cu factorii favorizanţi generali

(şocul traumatic, şocul hemoragic, pierderea de lichide şi electroliţi etc.) sporesc

riscul sigur de dezvoltare a complicaţiilor dintre care cea mai gravă poate fi

infecţia anaerobă, şi osteita fracturilor prin armă de foc.

57

BIBLIOGRAFIE

1. Belis V., Medicina legala – curs pentru facultăţile de ştiinţe juridice,

Bucureşti, 1995

2. Bercheşan V., Metodologia investigării criminalistice a omorului,

Piteşti, 1998

3. Dragomirescu V., Problematică şi metodologie medico-legală,

Bucureşti, 1990

4. Dobrescu I., Infracţiuni contra vieţii persoanei, Bucureşti, 1987

5. Gheorghiu V. – Medicină legală, Bucureşti, 2006

6. Iftenie V. Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau

a sănătăţii, Bucureşti, 2002

7. Iftenie V., Medicina legală din perspectiva juridică, Bucureşti, 2006

8. Kustanovici S., Balistica judiciară, Moscova, 1980

9. Panaescu V., Metode de investigaţie în practica medico-legală,

Bucureşti, 1984

10. Pavel L. L., Medicină legală, suport de curs, Editura Universitară

Danubius, 2008

11. Kapita L., Experiment, teorie, practică, Iaşi, 1983

12. Săceanu A., Hematoamele intracraniene traumatice, Dacia, 1982

13. Smoleaninov M., Sudebnaia medicina, Moscova, 1982

14. Beliş V., Tratat de medicină legală, vol I, II, Bucureşti, 1995

15. Iftenie V., Medicina legală, Bucureşti, 2006

16. Iftenie V., Pistol Ş., Infirmitatea post-traumatică, conotaţii medico-

legale şi juridice, Bucureşti, 2007

17. Belis V., Îndreptar de practică medico-legală, Bucureşti, 1990

18. Dermengiu D., Medicina legală note de curs, Bucureşti, 1999

19. Dima T., Între prudenţă şi eroare, Iaşi, 1978

20. Măcelaru V., Balistica judiciară, Bucureşti, 1972

21. Minovici M., Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1978

22. Moraru I., Medicina legală, Bucureşti, 1977

23. Pellegrini R., Tratat de medicină legală, Padovo, 1996

24. Scripcaru G., Medicina şi drept, Işi, 1979

25. Solohin A., Atlas sudebnoi mediţine, Moscova, 1981

26. Popov B., Sudebnaia medicina, Leningrad, 1985

27. Matrîşeva A., Osmotr trupa na meste ego obnarujeniia, Leningrad,

1999

58

28. Botezatu G., Diagnostica davnosti smerti, Chişinău, 1978

29. Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1986

30. Astărăstoaie, Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993

31. Baciu G., Cercetarea medico-legală a cadavrului, Chişinău, 1996

59

Documents

Medicina legala a traumatismelor prin arme de foc R.doc