141
FOTBAL Curs de bază

Mds fotbal

Embed Size (px)

DESCRIPTION

fotbal

Citation preview

Page 1: Mds fotbal

FOTBAL

Curs de bază

Page 2: Mds fotbal

CUPRINS

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL.........................................................4

1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL 41.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial..41.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România 61.1.2.b Apariţia echipelor organizate.................61.1.3. Istoricul regulamentului de joc.................81.1.4. Organizarea fotbalului în România...........91.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal 9

Întrebări recapitulative:..................................10CAPITOLUL II: TACTICA....................................11

2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI 112.2. SISTEMUL DE JOC...............................122.3. SISTEMATIZAREA TACTICII....................16

2.3.1. Tactica individuală în atac......................162.3.2. Tactica colectivă în atac.........................162.3.3. Tactica individuală în apărare.................162.3.4. Tactica colectivă în apărare....................162.3.1. Tactica individuală în atac......................162.3.2. Tactica colectivă în atac.........................172.3.3. Tactica individuală în apărare.................192.3.4. Tactica colectivă în apărare....................202.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc. 22

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII 23Intrebări recapitulative:..................................24CAPITOLUL III:TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL......25

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI 253.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE............293.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice 333.4.1. Mişcările jucătorului fără minge.........333.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal....................34

3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal.....353.5. Mişcări cu mingea

...............................................................................353.5.1. Lovirea mingii cu piciorul.......................35

3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful.........................393.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin..................393.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior.............423.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior............433.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul...................443.5.1.f. Devierea mingii.....................................443.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul. .453.5.1.g. Loviturile întâmplătoare........................47

3.5.2. Intrarea în posesia mingii...............................................483.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa.......................493.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului..503.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei.........513.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul...................523.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba.....................533.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa....................533.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul....................543.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul...............553.5.2.j. Preluarea mingii cu capul.......................55

3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii....................................56

2

Page 3: Mds fotbal

3.5.3.a. Conducerea mingii................................563.5.3.b. Protejarea mingii................................59

3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta..................593.5.5. Deposedarea adversarului de minge.......653.5.6. Lovirea mingii cu capul..........................683.5.7. Aruncarea mingii de la margine..............743.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului75

Intrebări recapitulative:..................................86CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ 87

4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare 874.1.1. Fotbalul în învăţământul primar.............87

4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice 87

4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace 874.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal89

4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice....................894.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace 894.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive 92

4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie 924.2.2. Instruirea echipei reprezentative...........924.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de

dimensiuni reduse......................................934.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de

dimensiuni reduse......................................944.2.5. Prezentarea echipei la competiţii...........954.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus 964.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală...96

Intrebări recapitulative:..................................96BIBLIOGRAFIE.................................................98

3

Page 4: Mds fotbal

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL

1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL

1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial

Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre.

Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc.

Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor.

Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură.

Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori.

Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“.

După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“.

Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare.

Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu.

Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“.

Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc.

În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite.

În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos

4

Page 5: Mds fotbal

fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi.

În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc.

Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului.

În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice.

Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici.

Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al II-lea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic.

Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-BALL“, ceea ce înseamnă: „foot“=picior; iar „ball“= minge.

Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal.

Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către Carew în cartea sa: „Survet of Corniwall“ din anul 1602 unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit: „Hurling at Goales“ şi „Hurling over Country“.

În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100 metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii marcată de doi stâlpi.

Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală).

Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de

5

Page 6: Mds fotbal

jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-şi smulge balonul.“

Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor.

Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate.

Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca.

În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ – ca în jocul actual de rugby – un joc denumit „dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“.

Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10 noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-scools“- urilor din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby.

Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863.

După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.

Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general, a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare.

În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din iniţiativa francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F.I.F.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie), la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume, din anul 1863, nu a participat la înfiinţarea F.I.F.A (1904), devenind afiliată doar în 1906.

De-a lungul istoriei sale, F.I.F.A a avut până în prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa, 1904-1906), Daniel Burley Woolfall (Anglia, 1906-1918), Jules Rimet (Franţa, 1921-1954), Rodolphe William Seeldrayers (Belgia, 1954-1955), Arthur Drewry (Anglia,1955-1961), Stanley Rous (Anglia,1961-1974), Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi, din 1998, Sep Blater (Elveţia).

1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România

Practicarea exerciţiilor fizice, inclusiv jocurile cu mingea în general, şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre, Histria, Tomis şi Calatis, unde în ultimele secole î.e.n şi în sec. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în Atena.

În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători tradiţionale, jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor,

6

Page 7: Mds fotbal

confirmându-se astfel existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual.

În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti cele mai importante repere:

- 1870 – Sulina „porto-franco“- prin marinarii străini care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor, inclusiv jocul de fotbal;

- 1884 – la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr. Emil Bădescu – unde se practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu cele de azi.

- 1899 – este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario Ghebauer – student în Elveţia (Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) – în Bucureşti.

- 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea – „Sportul românesc de-a lungul anilor“ – de Emil Ghibu şi Ion Todan.

- 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara, iar jocurile se disputau pe „Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean), unde de două ori pe săptămână tinerii practicau jocul.

În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe organizate spontan, în scop de divertisment. Despre modul cum se „înfiinţau“ echipele în vremea aceea, Marius Ghebauer, considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc, spunea: „cum se certau doi jucători mai de seamă, fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club“. Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: „ un căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren, trebuia să promită coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere, şi dacă echipa ieşea învingătoare, un butoi de bere pus la bătaie. Ca să adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar, şi încă unul de lux, era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l poftească pe tren“.

1.1.2.b Apariţia echipelor organizate

- 1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar, cu arbitrii şi 22 de jucători, având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare, între două echipe aparţinând „Societăţii fotbaliştilor din Arad“.2 noiembrie 1899 la Arad, primul joc interoraşe, între „Clubul Atletic Arad“ şi „Politehnica Budapesta“.- 19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală „Reuniunea de sport“ şi echipa URŞET (Iugoslavia, joc consemnat în ziarul local „DRAPELUL“- 1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în Bucureşti „ SPORT CLUB OLIMPIA“ din iniţiativa lui Mario Ghebauer şi Lazăr Breyer.- 1904 – apare „Colentina Atletic Club“ echipă compusă din personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti.- 1906 – apare „United F.C. Ploieşti“ – din angajaţii străini de pe şantierele petroliere. - 1909 – marchează acordarea în premieră a „CUPEI ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE“ echipei Colentina, care la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F.C. şi Olimpia.- 1909 – ia fiinţă „Asociaţia Cluburilor de Fotbal din România“ – din cele trei cluburi amintite mai sus, având ca scop – îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F.R.F.

7

Page 8: Mds fotbal

- 1910 – se înfiinţează „Clubul Atletic Oradea (C.A.O.) şi „Chinezul Timişoara“, A.M.E.F.A. (Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad) şi R.G.M.T. (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara).

- se inaugurează la Cluj „Stadionul Oraşului“ cu o capacitate de 12.000 de locuri, situat pe locul actualului stadion municipal- 1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata cluburilor noastre şi echipa „GALATA – SARAI“ Istambul (9-1 pentru turci, iar revanşa în 1914, 1-0 pentru români şi 4-2 pentru turci la Istambul).- 1912 – se înfiinţează F.S.S.R. (Federaţia Societăţilor de Sport din România) cu implicaţii asupra fotbalului, reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie.

- ia fiinţă „Asociaţiunile sportive şcolare“ ale liceelor din capitală (Gh. Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, M. Viteazul, D. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.- 1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti, şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor, Victoria, Gloria, Venus, Colentina, Roma, Colţea, Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară.- 1915 – 1919 – datorită primului război mondial, fotbalul s-a menţinut în activitate pe scară redusă.- 1919 – se înfiinţează „Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie“ (U.C.F.A.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer, cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti, făcându-se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal.- 1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu POLONIA (1-5).

- la Arad ia fiinţă comitetul regional F.S.S.R. care organizează „Campionatul Ardealului“ pe anul 1920-1921, câştigat de „Chinezul“ din Timişoara, iar la Bucureşti, echipa „Venus“ domina capitala.- 1921 – la Timişoara ia fiinţă „Asociaţia Arbitrilor de Fotbal“ – prima asociaţie din România, iar din 15 mai 1925 se pune în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia. - 1922 – se desfiinţează U.C.F.A., activitatea acesteia fiind preluată de „Comisia de Fotbal“ a F.S.S.R. care are în organizare pe sistem zonal, campionatele regionale şi districtuale.- 1922 – 1927- perioada de glorie a echipei Chinezul din Timişoara.- 1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la Paris, unde este eliminată de Olanda (0-6).- 1928 – participare în „Cupa Europei Centrale“ – victorie cu Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad.- 1929 – apariţia „Legii Educaţiei Fizice“.- 1930, la 16 februarie ia fiinţă „FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL – ASOCIAŢIE“ (F.R.F.A.) având ca preşedinte pe Aurel Leucuţia, vicepreşedinte Paul Nedelcovici, secretar general Octav Luchide.

- România participă la prima ediţie a Campionatului Mondial în Uruguay, făcând parte din grupa C, şi ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit campioană mondială).- 1931 – se organizează prima ediţie a „CUPEI ROMÂNIEI“.- 1933 – în întrecerea „Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă (Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul loc.- 1934 – participare la a II-a ediţie a C.M. din ITALIA.- 1938 – România participă la a III-a ediţie a C.M. din Franţa.- 1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza războiului până în anul 1946.- 1946 – reluarea campionatului cu divizia „A“ – 14 echipe, divizia „B“ – 3 serii a 14 echipe şi divizia „C“ cu 12 serii a 10 echipe.- 1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul „23 august“ actualul „Lia Manoliu“ cu o capacitate de 70.000 de locuri.- 1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta.

8

Page 9: Mds fotbal

- 1955 – prima participare la „Turneul U.E.F.A.“ pentru echipe naţionale de juniori- 1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti- 1962 – câştigăm „Turneul U.E.F.A.“ desfăşurat la Bucureşti.- 1986 – STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor Europeni.

1.1.3. Istoricul regulamentului de joc

Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul întrecerii, are la origine existenţa unor „obiceiuri“ care se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul.

Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele neputând avea loc fără un ansamblu de „obiceiuri ‘’ bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori.

Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire militară corespunzătoare. Cu timpul „obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise, care s-au transmis ca şi obiceiurile, de la o generaţie la alta.

În evoluţia sa, de-a lungul timpurilor, jocul s-a practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME), care s-au transmis generaţiilor, în perioada „fotbalului primitiv“, după care numărul jucătorilor era nelimitat, disputa între tabere având loc pe distanţe mari, iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile învecinate.

Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp, orăşenii disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor, întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase, lucru ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor involuntari şi paşnici.

În acele împrejurări a apărut prima „CUTUMA“ a jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri, având marcat locul de ţintă – la cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru distanţă, prin care trebuia să treacă mingea, pentru înscrierea unui punct valabil. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită, care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era confecţionată din piele.

Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei tineri, jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor.

Introducerea jocului în şcolile publice engleze, a constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi universităţile.Practicarea jocului, după reguli neunitare, la inspiraţia fiecărei şcoli în parte, a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora, situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile amintite.

După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii din Cambridge, în anul 1846, studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848, unde au elaborat un „cod“ prin care stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare. Format pe principii corecte, acest cod, rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA CAMBRIDGE“ (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive.

9

Page 10: Mds fotbal

După repetate confruntări, începute în anul 1863, între cluburile existente, s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL ASSOCIATION“, avându-l în frunte pe C.MORLEY.

Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra, fiind diferit de cel redactat în 1866 la Sheffield. Datorită amplificării jocurilor, extinderii cluburilor şi înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, la 6 decembrie 1882, la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul F.A.MARINDIN la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii, în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 1883-1884 cu prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. Cu această ocazie s-a înfiinţat „INTERNATIONAL FOOTBALL ASSOCIATION“ unicul organ investit cu modificarea şi aprobarea regulilor de joc, având şi astăzi aceleaşi atribuţii.

În componenţa acestui organism (I.B.) figurează câte 4 reprezentanţi din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord, şi ai F.I.F.A. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie, la data şi locul stabilit anterior.

Cu toate că F.I.F.A. s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată în International F.A. Board (sau I.B.) decât numai în anul 1913, cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C.A.W. HIRSCHMAN din Olanda).

În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al F.I.F.A.) resistematizează conţinutul regulamentului, renumerotează articolele sale de la 31 la 17, şi-l rescrie dându-i forma actuală, care deşi modificată de nenumărate ori, în esenţă a rămas neschimbată.

1.1.4. Organizarea fotbalului în România

Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă naţională, constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta.

Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică, în condiţiile legii, singura în măsură să controleze activitatea fotbalistică din România.

Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA, statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate.Scopurile Federaţiei Române de Fotbal:

- organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la toate nivelele;- promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale. Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru scopurile prevăzute în Statut;- dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă, cluburi, jucători, oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale;- prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF, Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA, precum şi a regulilor de joc promovate de International Football Association Board;- interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica;- promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional;- asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele internaţionale (FIFA şi UEFA, Comitetul Balcanic etc.);- neadmiterea nici unei discriminări în fotbal. Cluburile şi membrii lor sunt egali, indiferent de naţionalitate, religie sau apartenenţă politică;- promovarea spiritului de „Fair-Play“, pentru prevenirea violenţei în sport;- interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor.

10

Page 11: Mds fotbal

- reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor, arbitrilor şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului;- stabilirea echipei campioane, a câştigătorilor celorlalte competiţii, precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante;- ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate.

1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal

Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de fotbal, la toate vârstele, reprezintă o activitate şi un fenomen social.

În domeniul sportiv, sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi spontan, precum şi organizat în diferite forme, are la bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite.Prin prisma acestora, vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal:- fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii locale sau interne, de copii, juniori sau seniori, la nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive. Fiind forma cea mai largă de cuprindere a masei de participanţi, aceasta nu urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei, şi are ca obiective: valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii stării de

sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă; folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea obişnuinţei

de practicare în mod sistematic a jocului; acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului, la nivel mediu,

care să stimuleze continuarea activităţii spre afirmarea sportivă.

Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori, de la C.S.S., Licee cu program, alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-un sistem competiţional oficial, precum şi jucători care participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar. Obiectivele acestui eşalon sunt: selecţia, pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de perspectivă, în

fotbalul de performanţă; asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor divizionare

de fotbal şi loturilor naţionale, la toate categoriile de vârstă.

Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt nivel competiţional, Liga I, II şi III, având ca obiective: realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a capacităţii de

pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători valoroşi, capabili să atingă marea performanţă;

alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene intercluburi.

Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I, II, III care participă în sistemul internaţional oficial, până la nivelul Cupei Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA şi UEFA, precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări.

11

Page 12: Mds fotbal

Întrebări recapitulative:

1. Apariţia fotbalului pe plan mondial?2. Apariţia fotbalului în România?3. Ce este FIFA şi UEFA, dar FRF?

Bibliografie: 22, 24

12

Page 13: Mds fotbal

CAPITOLUL II: TACTICA

2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI

Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA.

TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor, a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor, prin variate concepţii de joc şi tactici speciale.

Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale adversarului, a terenului şi ambianţei de desfăşurare, a importanţei şi consecinţelor rezultatului, trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc, materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective.

Nivelul şi randamentul pregătirii tactice, fiind influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice, se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment, cu maximă eficienţă în minimum de timp.

Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi regulamentar, unitar şi raţional, în funcţie de calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului.

Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate, în vederea realizării sarcinilor de joc, în toate fazele şi zonele terenului.

Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor, coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în luptă directă cu echipa adversă.

Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.Atacul – echipa aflată în posesia mingii, urmăreşte prin acţiuni ofensive

de joc, individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă, obţinerea victoriei.

Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive.

Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv, în fazele de atac şi apărare, fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor.

Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc, în fazele de atac şi apărare, prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice, simple sau complexe.

Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi jucători, la toate fazele de atac şi apărare, în vederea realizării sarcinilor stabilite.

CARACTERISTICILE TACTICII

- ACCESIBILITATEA – să corespundă nivelului şi particularităţilor de pregătire (la toţi factorii) şi condiţiilor de desfăşurare a jocului.

13

Page 14: Mds fotbal

- ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA – să permită însuşirea mai multor variante de joc, pentru a putea schimba registrul tactic, când este necesar, în funcţie de adversar şi de eventualele surprize din partea acestuia.

- EVOLUŢIA – perfecţionărea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluţii, în urma unor acumulări şi experienţe teoretico-practice.

2.2. SISTEMUL DE JOC

Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului, în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor, în linii generale, sunt bine stabilite dinainte.

Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat, acţiunile să fie coordonate şi bine orientate.

Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea scopului imediat al jocului. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului. Acesta cade în sarcina tacticii. Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate idei tactice.

Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la un joc la altul, aşa cum se poate întâmpla cu tactica.

Deşi, are o formă stabilă, sistemul de joc se schimbă totuşi la un moment dat. Această schimbare este determinată, în principal, de modificările aduse regulamentului de joc, precum şi de gradul de dezvoltare tactică a jucătorilor. Datorită acestor factori sistemul a suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale.

1. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul „sistem fără sistem", care dispunea jucătorii astfel: un portar, un apărător şi nouă atacanţi în linie.

2. Începând cu anul 1875, datorită îmbunătăţirii aduse tehnicii şi tacticii înaintaşilor, un singur apărător a devenit insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. Atunci au fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători.

În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a apărut încă o linie de apărare, aceea a mijlocaşilor.

● ●

● ●

● ● ● ● ● ●

În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar, doi fundaşi, doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. (1 - 2 - 2 - 6).

3. Cu timpul, şi asta se petrece în jurul anului 1883, celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul, un rol de mijlocaş centru, iar în atac rămân cinci jucători care poartă denumirile de extrem dreapta, inter dreapta, centru înaintaş, inter stânga şi extremă stânga. Acest sistem a fost denumit „piramidă", „clasic“ sau „liber“ (1-2-3-5).

14

Page 15: Mds fotbal

● ●

● ● ●

● ● ● ● ●

4. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid, care până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei jucători, în condiţiile în care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului. Prin aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp. La adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară, la distanţă de 10-15 m unul de altul, iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. Jocul, din acest motiv, a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata apropiere a porţii, deci şi de eficacitate.

Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta adversă este necesar, pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din joc, să se găsească numai doi jucători, adică portarul şi un jucător de câmp.

● ●● ●● ●

● ● ●

În aceste condiţii, cele trei vârfuri de atac s-au plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor depăşiţi. Ca măsură de contracarare, apărarea a retras centrul mijlocaş, care devine astfel stoper, pentru marcarea centrului înaintaş, iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme. Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi adverşi. Astfel a apărut sistemul „W.M.“ (1-3-2-2-3).

Sistemul W.M. rezistă multă vreme fiind încă prezent la campionatul mondial din Elveţia – 1954 şi chiar la cel din Suedia – 1958.

5. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt fotbaliştii maghiari, care încă din anii 1952-1953 modifică W în atac. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul defensiv. Apare astfel „sistemul cu trei fundaşi", pe care echipele din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite formule ca: centrul atacant retras şi interii avansaţi; centrul atacant şi extremele retrase etc. (1-3-2-3-2)sau (1-3-2-1-4).

15

Page 16: Mds fotbal

● ●

● ●

● ●

● ● ●

● ●

● ●

● ● ● ●

Cu acest sistem, fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi – 6: 3 şi 7: 2 – şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial din 1954 (2: 3 cu R.F.G.).

6. După acest campionat, brazilienii perfecţionează acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi (1-4-2-4-) şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece, consecutiv, două titluri de campioni mondiali (1958 şi 1962).

SISTEMUL DE JOC

- 1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. Hererra a introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării;- 1962 – varianta 1-4-3-3- la Campionatul Mondial din Chile conduce Brazilia

spre titlu;- 1966 – varianta 1-4-4-2- – la Campionatul Mondial din Anglia, unde ţara

gazdă câştigă locul I;- 1970 – se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial din Mexic –

unde Brazilia câştigă din nou trofeul.În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi, fie cu 1-

2-3 jucători în atac, şi 5-6 jucători în linia de mijloc. Astfel avem variantele 1-4-5-1; 1-3-5-2; 1-3-4-3; etc.

La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi, dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966, anul apariţiei acestei variante.

La ultimul campionat mondial din Germania – 2006 finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2.

CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC

Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut, să reziste şi să fie aplicat ca fiind raţional, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: 1. Să fie simplu, uşor de înţeles şi lesne de aplicat. 2. Să fie echilibrat – să ajute atât atacul cât şi apărarea. 3. Să fie elastic – aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să ofere posibilitatea unor mici modificări, fără însă o schimbare esenţială. 4. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc prin plasarea jucătorilor. 5. Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv. 6. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers, adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători.

16

Page 17: Mds fotbal

7. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional şi mondial.

SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU PATRU FUNDAŞIPortarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe linia ei

cât şi în afară, în funcţie de necesităţile fazei. El efectuează, de asemenea, ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului.

Ca sarcină de bază în atac, portarul, atunci când a intrat în posesia mingii, devine primul atacant. El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. Transmiterea mingii se face, fie cu mâna, fie cu piciorul, partenerului cel mai bine plasat. Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului, la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu această intenţie. De asemenea, se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar, fie imediat după prinderea mingii , fie după o combinaţie cu unul dintre fundaşi sau mijlocaşi, combinaţie care urmăreşte reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată, prin încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii, în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării.

Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare, marcarea extremelor.În atac, zonele lor de acţiune sunt mult mărite, ele ne mai fiind limitate

la mijlocul terenului. În cazul că mingea a fost prinsă de portar, ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. În unele cazuri, fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul advers şi mergând până la finalizare. Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc.

Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac advers, care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului.

În atac, contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii, prin dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare.

Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului.

Ei nu se plasează pe aceeaşi linie: unul va avea a poziţie mai retrasă, iar altul una mai avansată. Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură, se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor, fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunca la brazilieni, Lupescu la români), fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de suplinire, în special a fundaşilor centrali (Picchi la Internaţionale).

Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. În atac, cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. Mijlocaşul avansat, denumit „mijlocaşul de sprijin“ alimentează înaintarea cu mingii utilizabile, dar în acelaşi timp, participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea lui, pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al echipei. Al doilea, „mijlocaşul de legătură", aşa după cum arată şi denumirea care i s-a dat, are rolul de a transmite pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura, de a întări spatele liniei de înaintare.

17

Page 18: Mds fotbal

Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită în apărare. Această contribuţie se realizează printr-o serie de mijloace dintre care cele importante sunt:– căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute, prin atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea mingii, iar dacă acest lucru nu este posibil, ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a acţiona liber, nejenat. Şi în acest caz, posibilităţile acestuia de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari; – marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua posibilitatea de a primi mingea de la portar; – participarea activă la apărare atunci când situaţia devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea fundaşilor.

În atac, rolul cel mai important în atacarea porţii revine înaintaşilor. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin: – ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de sprijin;

- pase de depăşire a adversarului (un-doi);- lansări;- schimburi de locuri;- demarcări „asigurate“, prin alternaţie.Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. Prin

poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot mai uşor să continue acţiunile de atac. Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat, extremele ies din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii. Această „demarcare asigurată“ pe care extremele o efectuează mai are şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive.

În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare.

În faţa sarcinilor de mai sus, înaintaşii, indiferent de postul pe care îl ocupă, mai au datoria să acţioneze cât mai variat, prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare, pătrunderi în spaţiile libere, demarcări oportune etc.).

2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII

2.3.1. Tactica individuală în atac

– demarcarea; – depăşirea; – efectuarea loviturilor libere;

2.3.2. Tactica colectivă în atac

– pasa; – combinaţia tactică; – schema tactică; – jocul pe fază; – schimbul de locuri;

18

Page 19: Mds fotbal

– circulaţia tactică; – pregătirea şi finalizarea atacului; – forme de atac; – combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului;

2.3.3. Tactica individuală în apărare

– marcajul; – talonarea; – deposedarea;

2.3.4. Tactica colectivă în apărare

– dublajul; – forme de apărare – „om la om“; – apărare în zonă; – apărare combinată; – forme speciale de apărare – presingul; – cu „libero“; – aglomerată; – în linie.

2.3.1. Tactica individuală în atac

A. DEMARCAREA – este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere. – Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor); Cerinţele unei demarcări sunt:

atenţie şi concentrare la joc; viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers fiindcă

obţinem automarcaj); să se facă la momentul oportun şi prin surprindere; să fie precedată de fentă; să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare.

– Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică, dezvoltă viteza şi dinamica de joc, şi contribuie la dezorganizarea adversarului. B. DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ – este acţiunea jucătorului cu mingea, care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice, reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere – protejare – fentă – dribling etc.). C. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE

2.3.2. Tactica colectivă în atac

Elementul tactic de bază, în desfăşurarea acţiunilor colective în atac, este PASA. Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei, reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive. Eficienţa unei pase poate decide, într-o anumită situaţie, soarta unui joc, motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă, cu viteza şi traiectoria corespunzătoare, pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat.

19

Page 20: Mds fotbal

A. CLASIFICAREA ŞI EFICACITATEA PASELOR

În funcţie de distanţa, direcţia, traiectoria şi poziţia în teren a coechipierului, pasele sunt clasificate astfel:

1. după DISTANŢĂ: a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide, fără preluare, prin deviere şi la „ un-doi-uri „;b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de

construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru finalizare;c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi direcţia

de transmitere, poate fi utilizată ca: - DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul advers, care poate

surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul);- LANSARE (pasarea mingii în adâncime,

perpendicular pe poarta adversă, pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de finalizare)

- DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului spre cele laterale, cu scopul de a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea apărării adverse, ceea ce, în fazele de construcţie, are o mare importanţă);

- CENTRARE (transmiterea mingii, pe sol sau în aer, de la marginea terenului spre interior, pentru angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la poartă, cu piciorul sau cu capul);

2. după DIRECŢIE: a) - pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă, deoarece

angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta adversă, (câştigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acţiunea

b.) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare, în funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit:

– când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral; – când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în adâncime sau lateral, prin plasamentul adversarilor; – când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are şanse de centrare, va folosi pasa spre înapoi în zona centrală, pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă; – pasa la portar.

c) - pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite, în funcţie de zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac, descongestionarea spaţiului sau zonei respective, eliminarea unor adversari din raza de acţiune, efectuarea unor depăşiri prin „un-doi-uri „;

d) - pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranţă „ în circulaţia optimă a mingii, crearea posibilităţilor de a combina în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime.

3. după TRAIECTORIE: a) – pasa pe jos, la sol; b) – pasa semiînaltă; c) – pasa cu traiectorie înaltă, (pe sus),se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor, locul, zona şi distanţa la care se adresează mingea.

20

Page 21: Mds fotbal

4. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a coechipierului.

A. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători:

folosirea unor variate procedee de lovire a mingii, cu piciorul şi capul;

transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari;

camuflarea intenţiei de transmitere, prin folosirea fentelor, a paselor precedate de fente;

selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase, impuse de momentul tactic respectiv.B. COMBINAŢIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi jucători, cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor ofensive.

Însuşite în cadrul antrenamentelor, combinaţiile tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului, prin aportul capacităţii de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor, care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinaţii tactice, se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul jocului, ceea ce este în avantajul adversarului.

C. SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinaţiei tactice, în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente, un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. Schemele tactice se folosesc în general, cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului.

D. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual, în cadrul căruia se poate acţiona:a) - individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică, în jur de 5 metri, făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului;b) - colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri, unde sunt grupaţi mai mulţi jucători din ambele echipe.

Reuşita jocului pe fază, impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice, în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar.

Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii, de un număr suficient de coechipieri, în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient.

E. SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util, efectuat de jucătorii echipei în atac, cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi, în viteză şi cu fente, pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii.

F. CIRCULAŢIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători, care prin acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice, încadrate într-un plan stabilit, urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor. Circulaţia tactică, presupune o pregătire tehnică, repetată şi verificată în jocuri şcoală, bazată pe o riguroasă disciplină, care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc, ale echipei.

21

Page 22: Mds fotbal

În cadrul circulaţiei tactice, se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii, sistemul de joc şi schimbarea acestuia, care să genereze greşeli din partea adversarilor. Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente, este necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii, să fie accesibilă acestora. De asemenea trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare, să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor.

G. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „ cerinţele tactice în atac „ pe cele trei zone, I, II, III,)

- pregătirea atacului (în funcţie de zonă);- finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral), (se completează

conţinutul tactic, cu exemple şi mijloace tehnico-tactice şi metodica).

H. FORME DE ATAC – atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica învăţării); peste

10 pase.- atacul rapid (idem); 6-8 pase.- contraatacul (idem) + fazele contraatacului (iniţiere – desfăşurare – finalizare) – până la 5 pase.

I. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI

Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar, teren, condiţii meteo etc.

2.3.3. Tactica individuală în apărare

Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul jocului, necesită o capacitate fizico-tehnică superioară şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală, indispensabilă funcţionării tacticii colective.Componentele tacticii individuale în apărare sunt:

A. MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct, pentru a nu primi şi juca mingea, sau să finalizeze.

Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele cerinţe:

să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia din teren, plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii);

să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său; să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea,

să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge.

Marcajul se poate realiza în trei feluri:a) Marcajul strict sau „om la om“ – constituie forma cea mai agresivă de

apărare, care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren, în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe.Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge ale

adversarului direct, la o distanţă de aproximativ un metru.b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de construcţie a

adversarului, jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii. Eficienţa

22

Page 23: Mds fotbal

acestui marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare, necesare unei intervenţii reuşite.

c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona mediană a terenului, jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar, la o distanţă mai mare, având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii, a celorlalţi adversari şi coechipieri.

B. TATONAREA

Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mişcări rapide, cu paşi mici, înainte, lateral, oblic, înapoi, cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea.

Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului, timp suficient pentru organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor.Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare:

să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar; să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu

se lase înşelat de fentele adversarului; să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările

adversarului.

C. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare, în vederea recuperării

mingii şi declanşării unui nou atac.Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare,

favorizează recuperarea mingii prin intercepţie.Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de deposedare este

clipa în care adversarul intră în posesia mingii, execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare).

În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în momentul preluării, iar adversarul controlează mingea, jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul „Tehnica“).

2.3.4. Tactica colectivă în apărare

Organizarea eficientă a apărării colective, reprezintă în general, baza succesului unei echipe.

Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice, a spiritului de colaborare şi de abnegaţie, ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu, sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine pregătită.

Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele:

A. DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare. Indiferent de postul ocupat în echipă, acţiunea de dublare a coechipierului, în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie

Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic, prin calităţi deosebite.

B. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective de apărare, asupra cărora ne vom referi: apărarea „om la om“,

23

Page 24: Mds fotbal

apărarea „ în zonă „ şi apărarea „combinată“. în anumite situaţii, cu jucători corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale de apărare ca: „presingul“, apărarea „aglomerată“ sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului.

a. APĂRAREA „OM LA OM“ – se distinge prin angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată. Mai mult chiar, în baza principiului atenţiei permanente, are obligaţia de a fi gata oricând să suplinească, să dubleze şi să intervină asupra altui adversar, care a scăpat de sub marcajul unui coechipier.

Cu un ridicat nivel de dificultate, apărarea „om la om“ impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică:

pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o ridicată capacitate de efort;

folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj; efectuarea eficientă a dublajului; manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi morale pe care să

se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă şi dăruire, perseverenţă şi încredere, calm şi siguranţă, capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea de oboseală.

In faţa unei asemenea apărări, singura soluţie a echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri, permanent.

b. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător admis, care pătrunde în spaţiul respectiv. Cu obligaţia că în cazul când situaţia impune, să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde pericolul este iminent.

Simţul plasamentului şi al anticipaţiei, hotărârea şi dârzenia în intervenţii, sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă.

Avantajele acestei forme colective de apărare sunt: reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei jucătorilor, precum şi

a pătrunderilor individuale; creşte procentajul de intercepţie a mingii; impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de la distanţă; distanţele reduse între jucătorii din apărare, facilitează

efectuarea optimă a dublajului.Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele:

prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor, nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la distanţa; se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice ale adversarilor

şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale jucătorilor din apărare; prin interferenţa unor zone şi sarcini, răspunderea individuală

este mai redusă.c. APĂRAREA COMBINATĂ – este forma cea mai răspândită pe care o

practică cele mai multe echipe, fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două. în cadrul acesteia, unii dintre jucători au sarcina de a juca „om la om“, iar alţii, în zonă.

Forma apărării combinate, se foloseşte în general, în propria treime a apărării, având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. Apărarea combinată se recomandă în situaţiile:

dacă pe anumite posturi sau compartimente, adversarul are jucători mai valoroşi;

dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa;

24

Page 25: Mds fotbal

dacă în echipa adversă există jucători „cheie“ cu o ridicată valoare individuală.

Avantajele apărării combinate: este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem de apărare; este clasic, folosind raţional energia componenţilor echipei; se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai echipei; este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme ale

componenţilor echipei.Dezavantajele apărării combinate:

necesită o pregătire tehnică şi organizatorică pretenţioasă; necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei datorită unor

situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă necesită gândire şi rutină.Dintre formele specifice ale apărării colective , pe care nu orice echipă o

poate practica eficient este:d. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă formă colectivă de

apărare, care se foloseşte de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si organiza acţiunile de atac.

Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului, sau numai pe zonele stabilite, tot timpul jocului sau în anumite perioade, presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători de valoare.

Solicitarea deosebită, din punct de vedere psiho-fizic, obligă la o pregătire multilaterală, din care amintim o superioară capacitate de efort, cu o mare rezistenţă în regim de viteză, posibilităţi variate de deposedare , hotărâre şi rapiditate în toate acţiunile, inteligenţă şi anticipaţie, cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor zone.

e. APARAREA AGLOMERATA f. APARAREA în LINIE g. JOCUL CU „libero“. Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit, prezentarea

lor fiind făcută în cursul de specializare.

2.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.

Terenul de joc se împarte – teoretic – în trei zone aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. În funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie – în atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren.

Astfel, zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se află în ATAC, şi invers zona I se află în faţa porţii adverse, când echipa se află în APĂRARE, iar zona II este zona mediană a terenului.

În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial.

2.3.5.a ÎN ATAC:

25

Page 26: Mds fotbal

26

Page 27: Mds fotbal

2.3.5.b ÎN APĂRARE:

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII

Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică, cât mai ales exersarea practică.

În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta, obligatoriu, următoarea succesiune:

a) descrierea şi demonstrarea acţiunii;b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii;c) importanţa şi avantajele acţiunii;d) stabilirea jucătorilor care o realizează;e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă);f) verificarea înţelegerii (întrebării);

De regulă, pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în vestiar, la tablă, sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători, după care se trece la etapa a II-a, cea practică de pe teren.

Etapele pregătirii practice sunt următoarele:a) etapa condiţiilor izolate de joc;b) etapa condiţiilor apropiate de joc;c) etapa condiţiilor de joc;

27

Page 28: Mds fotbal

d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire.Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt

asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNICĂ.

Intrebări recapitulative:

1. Sistematizaţi tactica individuală în atac şi apărare?2. Sistematizaţi tactica colectivă în atac şi apărare?3. Cum a evoluat sistemul de joc de-a lungul timpului?

Bibliografie: 1, 2, 4, 20, 23, 28, 35, 40, 43, 45.

28

Page 29: Mds fotbal

CAPITOLUL III:

TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI

Prin tehnică înţelegem modul de executare a tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal.

Tehnica în jocul de fotbal, ca de altfel în orice joc sportiv, constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul propriu-zis.

Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în special asupra factorului tactic.

Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de cunoştinţe tehnice, cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului.

În consecinţă, astăzi, asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat, noi procedee tehnice, mai perfecţionate, mai eficace, pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern.

Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică, deoarece se perfecţionează permanent, ţinând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei, anatomiei, biomecanicii şi igienei.

Tehnica este evolutivă, deoarece a evoluat şi evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări, mai bune, mai utile, în economia jocului.

Tehnica este şi perceptibilă, poate fi apreciată de oricine, de fiecare spectator. Tehnica este pentru un fotbalist „cartea de vizită“, precum este „vocea“ pentru un tenor.

Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal F.E.F.S. Cluj):

A. Fără minge:

alergări specifice jucătorului de fotbal; sărituri specifice în jocul de fotbal;

B. Cu mingea:1. lovirea mingii cu piciorul;2. intrarea în posesia mingii;3. conducerea şi protejarea mingii;4. mişcările înşelătoare – fentele;5. deposedarea adversarului de minge;6. lovirea mingii cu capul;7. aruncarea mingii de la margine;8. mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii,

plonjonul, boxarea şi trecerea mingii, ieşirea din poartă şi blocajul.

Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin: precizie; viteză; uşurinţă; utilitate şi aplicativitate; varietate.

Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice fotbalului. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar, ci şi în condiţii dificile: când jucătorul

29

Page 30: Mds fotbal

se află în mişcare, când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar.

Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea mişcărilor în sine, prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie. Totodată viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit.

Uşurinţa – în execuţie şi manevrare a mingii chiar în situaţiile cele mai dificile.

Utilitatea şi aplicativitate – folosirea în mod creator şi util a procedeului tehnic, pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc.

Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice, indiferent dacă este vorba de lovirea mingi, preluare sau fentă.

Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul modern, unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren.

Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea, fără conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de fotbal.

Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate. La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor, el trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp, va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente.

În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc, din punct de vedere tehnic, nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare.

Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice, ci şi după cum ştie să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei.

Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învăţării procedeelor tehnice complicate, precum şi în cazul corectării unor greşeli tehnice. În acest caz este necesar ca procedeul tehnic să fie corect „împărţit“, iar succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată.

De exemplu, la învăţarea lovirii mingii cu latul, mai întâi se învaţă poziţia corectă a corpului, apoi pendularea piciorului, urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise.

Dacă apar greşeli în execuţia procedeului, profesorul va face imediat corectările de rigoare, în aşa fel încât mecanismul de bază să fie corect însuşit. Această activitate de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori, deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni, aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice.

O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice:

1. lovirea mingii cu piciorul;2. intrarea în posesia mingii;3. conducerea şi protejarea mingii;4. deposedarea;

30

Page 31: Mds fotbal

5. lovirea mingii cu capul;6. mişcările înşelătoare sau fentele;7. aruncarea mingii de la margine;8. elemente specifice jocului portarului.

3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII

Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament. În însuşirea procedeelor tehnice, antrenorul se va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special.

Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE INSTRUIRE, care pot asigura înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului:

1. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă, concisă (strictul necesar), clară şi accesibilă (în expresii), şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc.

2. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia, pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific procedeului tehnic respectiv.

Se procedează astfel: se anunţă denumirea procedeului; se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal; se explică componentele importante ale mişcării; se execută din nou, într-un ritm lent (iar dacă este ne-cesar se va executa fragmentat, prin opriri şi explicaţii).

3. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare, perfecţionarea procedeului tehnic respectiv.

Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente, care să încurajeze execuţiile corecte, dar în primul rând pentru a sesiza greşelile, astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect şi avand posibilitatea remedierii.

Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de biomecanică, pentru o analiză corectă a execuţiei.

Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice, este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice, în etapele de învăţare.

Catedra de fotbal a F.E.F.S. stabileşte următoarea succesiune a etapelor în procesul de învăţare:

A. Etapa formării corecte a mecanismului de bază;B. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc;C. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini speciale;D. Etapa modelării la condiţiile de joc;

A. Etapa formării corecte a mecanismului de bazăEste etapa învăţării în condiţii mai uşoare, izolate de joc a procedeelor

tehnice. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat, după care trece la învăţarea lui, iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual.

Această fază a învăţării este deosebit de importantă, deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului. Explicarea va fi corectă, exactă, căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă.

31

Page 32: Mds fotbal

Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe, kinograme, fotografii, imagini video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc.

În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul, iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.

Totodată, se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice, exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază, deşi pentru unii, folosindu-se condiţii analoge jocului, le pot accelera învăţarea.

Urmează exersarea în ritm normal, cu intensitate şi viteză crescută, precum şi legarea, înlănţuirea procedeelor tehnice.

B. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc:La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor majoritate execută

procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat, în cazul când execută liberi, fără a fi jenaţi de adversari, dar, aceiaşi în jocurile oficiale, cu miză nu mai execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învăţării s-a procedat greşit, jucătorul perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără adversari în apropiere, departe de ceea ce se întâmplă în nod concret într-un joc oficial. Execuţia procedeelor tehnice este influenţată de prezenţa adversarului.

Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv, în aşa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui apropiere.

În continuare, exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv, apoi cu adversar activ. Adversarul semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta, înainte-înapoi, fără însă a intra în contact cu mingea. Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice, când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare sau de şcoală.

În această etapă, perfecţionarea procedeelor tehnice şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe. Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc.

Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca execuţiile tehnice să se desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. preluare-dribling-conducere –finalizare ş.a.).

Pentru această etapă a învăţării, se recomandă următoarea succesiune de exerciţii, pentru însuşirea deprinderilor tehnico-tactice de joc:

pasarea mingii în doi, din deplasare, cu şiretul interior; completarea exerciţiului de pasare, cu procedee tehnice de

preluare şi conducerea mingii; exersarea paselor în doi, în mai multe serii de repetări intercalate

cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului; exersarea unor procedee tehnice înlănţuite, în colaborare şi cu

adversar semiactiv, – cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor;

introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare, în vederea stimulării eficacităţii acestora;

efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ, urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge, înainte şi după manevrarea acesteia;

32

Page 33: Mds fotbal

folosirea exerciţiilor de finalizare, în prezenţa adversarilor activi; utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1, 2-2, 2-3) şi pe spaţii

limitate, cu teme bine stabilite, precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7); exersarea jocului la o singură poartă, cu sarcini de joc; efectuarea jocurilor şcoală, bilaterale, cu teme şi sarcini,

individuale şi de echipă;

C. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de joc prin jocuri şcoală, cu sarcini specialeJocurile de la sfârşitul antrenamentului, aşa zisele „miuţe“ jocuri-şcoală

sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători, prezintă o dublă importanţă. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze în condiţii concrete de joc, cu adversari activi şi pe de altă parte, antrenorul îşi poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă în aplicarea lor.

Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii:

înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri, va preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv;

sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la antrenamentele anterioare;

pentru a atinge realizarea sarcinii propuse, jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective, iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.

Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente de instruire, cu o complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului competiţional.

La acest nivel se recomandă următoarea succesiune, pentru perfecţionarea procedeelor tehnice:

folosirea acţiunilor tehnice complexe, alături de un adversar cu rol de simulare a deposedării de minge;

exersarea unor procedee tehnice complexe, în condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv, oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de adversitate, specifice jocului;

crearea unor jocuri dinamice, care să conţină procedee tehnice, stimulează exersarea acestora în regim de întrecere, în care tempoul, spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului;

elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi activ;

folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse, 2-1, 3-2, 3-3, 4-3, ş.a.;

utilizarea jocului şcoală, în condiţii normale de desfăşurare, trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. În aceste jocuri, se stabilesc sarcini tehnice, care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie executate în timpul jocului, oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale. Prin joc se creează

33

Page 34: Mds fotbal

astfel, cadrul optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific competiţiei, în condiţiile dinamicii de joc şi a solicitărilor psiho-fizice.

D. Etapa modelării la condiţiile de joc

Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul jocului. Jocul de antrenament ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea jucătorilor de fotbal.

În această etapă vom introduce adversari în condiţii diferite, în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm jucătorul modern, multilateral, cerut de fotbalul zilelor noastre.

Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri şi concepţii de joc diferite, cu echipe din categorii diferite, atât în deplasare cât şi pe teren propriu. Jocuri în condiţii climaterice diferite: soare, vânt, zăpadă, ploaie, temperaturi diferite etc., pe terenuri diferite: cu gazon, tare, denivelat, îmbibat cu apă, acoperit cu zăpadă pufoasă sau îngheţată etc., pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot întâlni înainte şi în timpul jocului, pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu randament sporit.

Fotbalul actual, care nu mai ţine cont de graniţe, de continente, iar competiţiile internaţionale se succed anual, a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti, etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal.

3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE

Metodica actuală, cere participarea constructivă şi conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii, pentru a face faţă spontan situaţiilor dificile, neprevăzute, agresive de atac şi apărare.

Metodica clasică, de abordare succesivă a componentelor jocului, care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel este conformă stadiului respectiv al fotbalului, rămâne şi astăzi valabilă parţial, în anumite condiţii rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii, dar i se adaugă elemente noi, conform cu dezvoltare actuală a jocului.

În funcţie de această dezvoltare metodele pregătirii tehnice trebuie să urmărească:

alegerea metodelor conform conţinutului şi structurii jocului; corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii

fizice; corelarea metodelor de instruire tehnică cu metodele pregătirii

tactice; metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent perfecţionarea

formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai complexe.

Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice

Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode specifice pregătirii tehnice, făcându-se uz de metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea, repetarea, corectarea etc, în metodica formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune.

Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate, este necesar folosirea unor metode care, respectând principiul eşalonării în predare, să se adreseze,

34

Page 35: Mds fotbal

în acelaşi timp, mai multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe, nu cu elemente separate.

Socotim că metodele tehnice, cum ar fi exersarea, repetare, consolidarea etc., nefiind specifice numai tehnicii, ci şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului, nu constituie cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode specifice factorului tehnic. Criteriul alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului.

35

Page 36: Mds fotbal

Conţinutul factorului tehnic

procedee şi elemente tehnice izolate aprox. 15%, elemente corelate aprox. 30%

elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi parteneri aprox. 15%

integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul adică în joc.În funcţie de acest conţinut, metodele folosite ar putea fi următoarele:

metoda exersării analitice a elementelor tehnice metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului şi

corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice.Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune utilizarea

concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în funcţie de particularităţi ca: vârstă, grad de pregătire, etapă de antrenament, obiective speciale etc., însuşirea tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte negative.

Metoda predării analitice a tehniciiÎn accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege exersarea

separată a elementului sau părţilor unui element. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni, în cadrul căreia poate fi abordat unul, două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii.

Formele metodei analitice pot fi următoarele: exersarea aceluiaşi element tehnic, prin aceleaşi procedee, de

exemplu: pase în doi, cu latul piciorului; exersarea aceluiaşi element tehnic, prin procedee diferite, de

exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare;

exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate, de ex: preluare-conducere-pasă, din formaţie de doi jucători faţă în faţă;

exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice; exersarea unor jocuri simple în condiţii identice, de ex: 2-2 fără

finalizare pe o suprafaţă de 10/10m.Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea, perfecţionarea şi

automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc.

Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele variabile ale procesului de antrenament ca:

vârsta jucătorilor; o pondere sporită de lucru analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori. În instruirea seniorilor, exersarea analitică se referă îndeosebi la perfecţionarea unor procedee, acţiuni şi elemente specifice postului, zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea, centrarea, şutul la poartă etc.

perioada de antrenament; lucrul analitic al pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi vară.

Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe, invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare, individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători.

Cerinţele metodei analitice: lucrul analitic să asigure evoluţii precise, corecte şi eficace;

36

Page 37: Mds fotbal

elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare;

elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu, poziţie, ritm şi viteză variate, în vederea modelării lor la condiţiile de joc;

exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare, dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic.

Metoda exersării acţiunilor tehnice Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee,

desfăşurate în atac sau apărare. Evoluţia actuală a jocului de fotbal, o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse, aglomerările în apărarea propriei echipe, schimbul continuu de zone şi locuri, mişcarea interferentă în atac, care au drept consecinţă închideri „temporare“ ale jocului au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători.

Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor componente. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate, în general, spre o simplificare utilă şi optimă, care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată, într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără întreruperi.

Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice, indică, în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în instruire. Ele sunt următoarele:

a. acţiunile generale, care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de joc.b. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc, ce sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător.c. acţiuni tehnice specifice postului , care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă, precum şi de faza de atac sau de apărare.

Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc, a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid, cu îndemânare şi utilitate.

Aplicarea metodeiExersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate categoriile de

jucători, de la copii, până la cei de performanţă, bineînţeles la nivel diferit. Dacă la copii, prin exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca, preluarea-conducerea-finalizare, la jucătorii seniori, acţiunile exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate, legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită direcţie tactică.

În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie să arătăm că în principal, în etapele competiţionale se exersează acţiuni caracteristice postului, zonei, compartimentului şi fazei fundamentale, iar în etapele pregătitoare acţiunile generale, în cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele tehnice.

Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt:

37

Page 38: Mds fotbal

exersarea acţiunilor tehnice să urmărească concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază componente, precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare şi cursivitate;

întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt, trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul, acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută;

desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un caracter mobil şi spontan;

acţiunile tehnice individuale fiind componente ale jocului de echipă, este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul acţiunilor tactice colective.

Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice

Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale, care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători.

Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc, ele capătă un pronunţat caracter tactic.

Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători, într-o fază de atac sau de apărare. Deci elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea.

Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare, aceste situaţii de joc conferindu-le conţinutul specific.

Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători, având ca scop comun apărarea porţii proprii, de acţiunile adverse. Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă, au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil.

Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea opoziţiei adverse. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare, fără şi cu schimb de locuri, combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş- atacant central-şut la poartă etc.

Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior, exersate şi apoi

aplicate, acestea fiind denumite „combinaţii“, „scheme“, „circulaţii“ sau pot fi elaborate spontan de jucători, conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea în joc, o frecvenţă sporită au cele spontane, adică cele cerute de dinamica de moment a fazei.

Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate de componente permanente ale lui. În desfăşurarea jocului, un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte, mai îndepărtate, cu ceilalţi. La omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei, a jocului.

Aplicarea metodei

Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor, perioadă de antrenament, obiective etc. În general acţiunile tehnico-tactice se predau şi se perfecţionează la toate

38

Page 39: Mds fotbal

vârstele. Se pare însă că acţiunile cu caracter impus, de genul combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii perfecţionaţi, acţiunile elaborate liber, încadrate într-o formă de exersare au o pondere sporită.

Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor, ci de gradul lor de independenţă.

Reguli de realizare a metodei

Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice, aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică, fiziologică şi organizatorică:

exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o activitate permanentă în antrenament;

elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului;

în antrenament acţiunile tehnico-tactice, atât cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar, antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată construi asemenea acţiuni;

acţiunile impuse sau spontane să reunească succesiv grupe de 2, apoi 3,4,5,6 jucători în formaţii active de joc;

acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi efectuate simultan, construind acţiuni comune în care unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare;

acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice.

Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura joculuiÎn vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente, elementele, procedeele şi

acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent, în condiţii analitice şi globale, respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor, trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice, în acţiuni tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului.

Modelarea, ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului de joc. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse, asemănătoare celor de joc.

Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice, dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului, ca solicitarea vitezei, activităţii în zone specifice, parteneri în exersare etc. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc, se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global, care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice, de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului, cu solicitări psiho-afective specifice. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare, în diverse variante, a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul.

Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehniceMetoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în

perfecţionarea acestui factor, dar nu poate constitui unica sursă de abordare. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă, etapă, ciclu, lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte, de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe, globale, solicită efectuarea lor

39

Page 40: Mds fotbal

prin elemente tehnice distincte. Modelarea poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice, deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc, ci şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia.

Aplicarea metodei – Jocurile, sub forma diferitelor lor variante, se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate, cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate, jocurile cu contact direct cu adversarul, de tipul doi la doi, cu sarcini tactice, au o frecvenţă mărită.

Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. În perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. În perioadele competiţionale, jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic.

Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură, în găsirea momentului când trebuie introdus jocul, a stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere.

În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o acţiune metodică permanentă. Modelarea nu exclude ci dimpotrivă, concură la stabilirea deprinderilor tehnice, de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic.

3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice

3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge

În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea, cum ar fi:

alergările specifice jucătorului de fotbal; săriturile specifice în fotbal.

Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor sărituri. În fotbalul actual execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc, făcând din aceasta un crez. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia, Danemarca, Olanda, Germania, Norvegia, Suedia, Scoţia etc.) sau cele din estul Europei (Rusia, Polonia, Bulgaria, Iugoslavia etc.) care în prim planul jucătorilor de fotbal, pun mişcarea fără minge pe baza principiului „pasează şi te demarcă (aleargă)“.

În jocul acestor echipe „fazele spectacol“, cele care fac „sarea şi piperul“ jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire, jucătorii temându-se parcă să conducă mingea, să execute o fentă, un dribling etc., spre deosebire de şcolile latino-americane (Brazilia, Uruguay, Italia, România, Spania etc.) unde jucătorii sunt „îndrăgostiţi“ de minge, ar păstra-o cât mai mult în posesia lor, iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor.

Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învăţat să alerge, să execute o schimbare de direcţie, o mişcare înşelătoare fără minge, o săritură, deoarece executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului jucătorilor.

40

Page 41: Mds fotbal

3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal

Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a atleţilor prin mişcarea braţelor, frecvenţa paşilor şi în mod special prin pornire. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp, iar amplitudinea este mare, până în dreptul bărbiei, la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării libere, fără a avea în apropiere un adversar, în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului şi încordate din umeri, fiind gata să se opună în orice moment contactului cu adversarii. În cazul executării conducerii mingii, când adversarul atacă lateral, braţul aflat pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat, obligându-l pe adversar să păstreze distanţa, iar celălalt braţ acţionează liber, pentru a menţine echilibrul.

Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi, posibilitatea apariţiei unor situaţii noi, nu permit menţinerea unui ritm uniform în alergare, aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile atletice, din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal, schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren, deosebirea cea mai mare se referă la pornire. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la semnal, pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri din alergări uşoare, din întoarceri, din poziţii puţin convenabile; de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va porni.

Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri, ci mult mai scurt, căutând să calce sub propriul corp, spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul).

Expresia „primii trei paşi mărunţi“ a devenit obişnuinţă în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc.

Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării, centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra solului. În acest caz, opririle bruşte, schimbările de direcţie vor putea fi mai uşor executate.

Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare, el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei, coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. Pentru aceasta, trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate, puternic flexat din genunchi, iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte, concomitent, cu celălalt picior, facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul în sol. Oprirea va fi mai uşoară, mai rapidă şi mai sigură, dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi, ajutând astfel coborârea centrului de greutate.

În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare, coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei deplasări. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga, trebuie să frânăm cu piciorul drept şi invers, când vrem „să plecăm“ spre dreapta, frânăm cu piciorul stâng.

Dacă din punct de vedere estetic, alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător semifondist, trebuie totuşi subliniat faptul că, tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă, economică şi eficace.

În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi capitolul „şcoala mersului şi alergării“ din cursul de atletism a conf. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal.

41

Page 42: Mds fotbal

În această etapă, a învăţării, antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. Cele mai frecvente greşeli sunt:

aplecarea exagerată a corpului înainte, având capul în pământ; alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat pe spate; alergarea pe călcâie; balansarea braţelor înaintea trunchiului şi ridicarea lor

exagerată, sau cu braţele lăsate jos şi lipite de corp.Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării sunt:

alergarea alternantă; alergarea cu trecerea unor obstacole mici; alergarea cu coarda, jocuri, ştafete, întreceri etc.

Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii.

3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal

Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în legătură cu mingea, fie pentru a intra în posesia ei, fie pentru a o transmite altui jucător, folosind capul sau piciorul.

Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism, în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora, de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă a elanului, în condiţii grele şi în contact cu adversarul.

Pentru aceste considerente, este necesar ca în procesul de antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal, improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare celor din joc.

Astfel, vom exersa sărituri cu elan prealabil, fără elan, cu bătaie pe un picior, pe ambele picioare, cu întoarceri în aer 900, plonjoane, la început fără adversar, apoi în prezenţa adversarului.

În această luptă aeriană, simţul ritmului, aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice constituie avantaje mari, alături de tehnica desprinderii de sol şi supleţea.

În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari, sărituri de pe loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide, sărituri peste diferite obstacole, mingi medicinale, garduri joase, bănci de gimnastică etc., cu elan, fără elan, cu bătaie pe unul sau ambele picioare.

În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl joacă mişcările fără minge în fotbalul actual, de cele mai multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale din punct de vedere tehnic.

Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase, toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia, Italia, România, Germania, Suedia, iar la nivelul echipelor de club: A.C. Milan, C.F. Barcelona, Ajax, Steaua Bucureşti, Arsenal, Liverpool, Real Madrid, Chelsea etc.

42

Page 43: Mds fotbal

3.5. Mişcări cu mingea

3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul este modalitatea practică, concretă prin care mingea se deplasează între jucători pe terenul de joc. (definiţie dată de Conf. dr. C. Popovici).

Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util al fotbalistului, iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii cu piciorul au crescut considerabil. Dacă astăzi un jucător nu ştie să lovească corect mingea, în toate situaţiile, acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist.

Biomecanica lovirii mingiiElementele care compun biomecanica unui procedeu sunt:

elanul; piciorul de sprijin; poziţia corpului; piciorului care loveşte; imprimarea forţei corporale; mişcarea braţelor.

1. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de plecare până în momentul aplicării loviturii, depinde de distanţa la care vrem să transmitem mingea, precum şi de forţa pe care vrem să o imprimăm. Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică (pase) – elanul se reduce atât ca distanţă, cât şi ca viteză, mărindu-se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări, centrări, şut la poartă).

2. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume: direcţia piciorului de sprijin va da noua direcţie pe care o va urma

mingea după ce a fost lovită; poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi înălţimea pe

care o va urma mingea după lovire. Pentru o traiectorie joasă, razantă cu pământul, piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm., având genunchiul flexat. Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă de minge. Centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin, permiţând piciorului de lovire să manevreze în voie.

3. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie), loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul elanului. Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin lângă ea, corpul continuă – datorită elanului – mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de verticala mingii; umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul aplecat. Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică de alergare. În momentul în care jucătorul pregăteşte mişcarea de lovire, umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă. În momentul lovirii, genunchiul se extinde. Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus, în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. Braţul opus piciorului care a executat lovitura, termină mişcarea în faţa corpului.

4. Piciorul care loveşte. Pendularea piciorului cu care se loveşte, respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria, tăria şi direcţia până unde va fi transmisă mingea. De aceea, o mare atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a piciorului de sprijin, care se reduce simultan.

43

Page 44: Mds fotbal

Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului, chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte, pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii.

Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării, muşchii, articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare complexă în mod relaxat. Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a genunchiului, Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii, cât şi de mărimea amplitudinii mişcării de pendulare.

În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte, muşchii, articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate.

Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă întrucât influenţează direct forţa, direcţia şi traiectoria mingii. Totuşi, traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se produce lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă – razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi înaltă).

Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă, fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu mingea, de asemenea, genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig.1).

La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă, piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după executarea loviturii. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig.2).

Figura 1 Figura 2

5. Imprimarea forţei corporale. Lovirea mingii nu este o execuţie exclusivă a piciorului, ci o mişcare complexă a întregului corp. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei (cele prezentate). A imprima forţa corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în şutul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari.

6. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în momentul lovirii.

Componentele mişcării de lovire descrise mai sus, se leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate, care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul, mecanism alcătuit din următoarele elemente:

a) luarea poziţiei faţă de minge;b) pendularea piciorului care execută lovitura;c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei);

44

Page 45: Mds fotbal

d) urmărirea mingii cu piciorul.

În esenţă însă, cele patru elemente ale mecanismului de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu piciorul, indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică sau din mişcare, dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare.

Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al tehnicii şi al jocului de fotbal, ca atare învăţarea va începe obligatoriu cu acest element tehnic. În metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape, în următoarea succesiune:

Prima etapă – se învaţă lovirea fără minge – imitarea lovirii. În această fază antrenorul-profesor va explica şi demonstra în ce constă procedeul de lovire, care este mecanismul de bază al mişcării – pendularea piciorului, încordarea gleznei, poziţia corpului şi a braţelor în momentul lovirii mingii. Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii mişcării. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări lente, apoi din deplasare şi alergare, alternativ cu piciorul drept şi cel stâng.

Etapa a doua – se introduce mingea. Jucătorul ţine mingea în mâini, o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare, astfel ca mingea să-i revină în mână.

Tot în această etapă este bine să se folosească mingile suspendate.Etapa a treia – se va trece la lovirea mingii statice. În această etapă se

formează deprinderile corecte de lovire a mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin, cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie.

Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice de către începători, este indicat să aşezăm mingea pe un teren moale, chiar nisip la început. În acest fel inhibiţia şi teama de accidente vor dispărea, iar însuşirea procedeului tehnic se va face mult mai repede şi corect.

În etapa a patra – se loveşte mingea care se rostogoleşte. La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă, apoi din lateral şi în final cele care vin din spate. În etapa a cincea – se trece la lovirea mingii în aer şi venită cu traiectorie înaltă.

În etapa a şasea – vom învăţa lovirea mingii din „demi-volé“ sau „drob“.În etapa a şaptea – se trece la lovirea mingii din întoarcere 900 şi

forfecare.În ultima etapă, a opta – se învaţă loviturile cu efect şi loviturile

combinate cu fente.În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să ţinem cont

de următoarele indicaţii metodice: privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge; când vine spre el şi

după lovire; transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate mică; lovirea de la început cu ambele picioare; corectarea în permanenţă a greşelilor; prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează munca de

învăţare; cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete individual; când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari loviturii, se atrage

atenţia jucătorului asupra încordării gleznei.

45

Page 46: Mds fotbal

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul

Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe criterii. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura. Catedra de fotbal a F.E.F.S. propune următoarea clasificare:

1. lovirea mingii cu şiretul – interior, plin, exterior;2. lovirea mingii cu interiorul labei – latul;3. lovirea mingii cu exteriorul;4. lovirea mingii cu vârful;5. lovirea mingii cu călcâiul;6. lovirea mingii cu genunchiul.La aceste şase clasificări, Mihai Bârsan în lucrarea „Fotbal“ – curs 1980,

ANEFS, Bucureşti mai adaugă:7. devierea mingii, şi8. aruncarea mingii cu piciorul.

Conf. Dr. C. Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului tehnic respectiv, în trei grupe: două principale şi una secundară, astfel:

Prima grupă cuprinde:a) lovirea mingii cu vârful;b) lovirea mingii cu şiretul – interior, plin, exterior;c) lovirea mingi cu exteriorul;d) devierea mingii.

A doua grupă – lovirea mingi cu latul.

A treia grupă, secundară, care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal:

a) lovirea mingii cu călcâiul;b) lovirea mingii cu genunchiul;c) aruncarea mingii.

Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările naturale ale picioarelor, aceeaşi biomecanică a lovirii mingii, singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii, articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. Celelalte componente ale mişcării, piciorul de sprijin, poziţia corpului, mişcarea braţelor, imprimarea forţei corporale, rămân neschimbate.

46

Page 47: Mds fotbal

Grupa I

3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful

Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către începători, pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei mişcări naturale, asemănătoare mersului sau alergării, fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a piciorului.

Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să lovească mingea în mijlocul ei. Loviturile cu vârful sunt foarte puternice, dar greu de dirijat, chiar şi atunci când mingea este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet, din cauza suprafeţei mici de lovire. Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios, plouat, ud, degajare la mare distanţă, în şutul la poartă când atacanţii nu au spaţiu suficient, la învălmăşeli, sau în cazul apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea.

Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit), dar întrebuinţat tot mai rar, chiar de către începători, nu vom insista asupra lui, sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători, datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest „simplu“ procedeu.

3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin

Descrierea procedeului. Mijlocul şiretului este partea de dinainte a labei piciorului, între articulaţia care leagă degetele de metatars şi articulaţia gleznei. Pentru o mai uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig.3).

Figura 3

Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior, deosebirea constă în faptul că, vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul loviturii, iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret. La lovitura cu mijlocul şiretului, mingea trebuie lovită exact în centru. Această lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă, deci pe drumul cel mai scurt. Lovitura cu şiretul plin este puternică, obţinându-se transmiteri la distanţe mari, în acelaşi timp se poate imprima mingii cea mai mare forţă (fig.4).

47

Page 48: Mds fotbal

Figura 4

Conţinut tactic. Din anumite puncte de vedere, acesta este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea, deoarece elanul, pendularea piciorului, flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural, adică în direcţia loviturii.

Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate, în degajări şi în şutul la poartă şi de asemenea în transmiterile la distanţe medii şi lungi.

Greşeli frecvente:a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii, din care cauză mingea

va fi lovită cu şiretul interior sau exterior.b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în jos, va

rezulta o lovitură slabă, şi în consecinţă o traiectorie scurtă.c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge numai din

genunchi, din cauza faptului că ultimul pas, înainte de lovirea mingii este prea scurt, astfel că nu mai rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate.

d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii, fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte.

e) O greşeală frecventă, mai ales la începători, care dorind să execute o lovitură puternică, în timpul pendulării, întind piciorul prea devreme din genunchi, din care cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ.

f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia greşită a trunchiului, lăsat brusc spre spate şi prea devreme, încă din faza pendulării. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna opusă.

Variante de lovire a mingii cu şiretul plinLovirea mingii se poate aplica: mingii statice, mingii care se

rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri, dar şi mingilor care vin cu boltă. În această situaţie ne întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume:

1. lovitura din demi-volé sau din drop;2. lovitura din aer sau din volé;3. lovitura prin forfecare.

Lovirea mingii din drop sau demi-volé

Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul, iar lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe pământ. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de pământ, celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig.5).

48

Page 49: Mds fotbal

Figura 5Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de poziţia

piciorului de sprijin, precum şi de momentul în care se aplică lovitura.După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu orice parte a

labei piciorului – lat, şiret interior, exterior, dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful).

Lovirea mingii din aer sau din volé

Mingea venită cu traiectorie înaltă, va fi lovită din „aer“ înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé.

Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie înălţimea la care va fi lovită mingea. Pentru a obţine o traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de piciorul de sprijin, concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului (fig.6).

Figura 6

În situaţia în care mingea vine lateral, cu boltă, atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte, iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului, care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire (fig.7).

49

Page 50: Mds fotbal

Figura 7

Lovirea mingii prin forfecare

Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când mingea este în aer, sau a ricoşat din pământ.

Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale. Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită mingea înspre teren, sau un atacant aflat cu spatele, vrea să trimită mingea spre gol.

Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea: jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. În timpul săriturii execută o extensie a piciorului drept, din genunchi şi coboară în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig.8).

Figura 8

Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia).

3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior

Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (fig.9).

50

Page 51: Mds fotbal

Figura 9Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc, oferind cele mai

multe avantaje, este considerat ca procedeul cel mai important de lovire a mingii. Loviturile cu şiretul interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume, mişcarea de lovire fiind naturală, asemănătoare mersului şi alergării, corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal.

Biomecanica loviturii. Jucătorul îşi ia elan, în unghi de aproximativ 450

faţă de direcţia viitoare a mingii. Elanul trebuie să fie uniform accelerat, iar ultimul pas înainte de luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. Piciorul de sprijin, uşor flexat, se aşează în linie cu mingea, sau puţin înapoia ei, şi la circa 25-30 cm. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). Greutatea corpului în momentul pendulării piciorului de lovire, cât şi în momentul lovirii mingii, se află pe piciorul de sprijin. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului înapoi, flexat din genunchi; muşchii şi articulaţiile sunt relaxate, apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte. Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. În momentul căderii gambei, ca şi în timpul lovirii, laba piciorului este întinsă spre sol şi încordată. laba piciorului este orientată puţin spre înafară, în aşa fel încât contactul cu mingea se ia ldin ateral de şiret (fig.10). Pentru intensificarea forţei loviturii, trunchiul execută o extindere, iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. După lovire, piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa corpului, pe când braţul din partea piciorului care a executat lovitura se retrage spre spate. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie joasă, este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a labei piciorului, în special, verticala care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig.1), iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia mingii, iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte sus, fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig.2).

Figura 10

Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de înălţimea la care vrem să trimitem mingea; la mingi razante înclinarea spre spate va fi minimă.

În funcţie de intenţia jucătorului de a şuta pe sus sau razant, el va lovi mingea cu şiretul sub centru, la înălţimea centrului, sau deasupra lui.

51

Page 52: Mds fotbal

Conţinut tactic. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul sunt numeroase în timpul unui joc. Astfel putem efectua pase scurte, lungi, în adâncime, lateral, centrări, degajări, lovituri libere, şut la poartă, dirijarea mingilor cu efect etc.

Greşeli frecvente:a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică, din

cauza elanului în linie dreaptă;b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca mingea să fie lovită

numai cu partea corespunzătoare degetului mare, de unde un procentaj mare de imprecizie;

c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de sprijin, mai ales la înaintaşi, va face ca mingea astfel lovită să treacă pe deasupra porţii;

d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin prea departe de minge, în direcţie laterală; în consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată, iar forţa de lovire va fi mai slabă.

3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior

Descrierea procedeului. Şiretul exterior este o suprafaţă relativ plană, ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei (fig.11).

Figura 11

Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior (biomecanica), cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior, iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului. Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea, datorită suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei, care face ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la minge. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de „O“ (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior.

Figura 11

Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior, de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura.

52

Page 53: Mds fotbal

Conţinutul tactic. Lovitura cu şiretul exterior fiind puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii curbate, se utilizează în pase, deschideri, lansări, centrări, şut la poartă şi lovituri libere.

Greşeli frecvente:- laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru;- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge;- la lovirea mingilor din volé, izbirea se face sub centru şi nu deasupra

aşa cum ar fi corect. Din această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă;

- glezna rămâne relaxată în momentul lovirii.

3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul

Descrierea procedeului. La această lovitură mingea vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi. Această lovitură este folosită rar, în general pentru executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare. Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica), deosebirea constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig.12).

Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect, se cere un dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi îndelungat.

Figura 12

Conţinut tactic. Lovitura cu exteriorul este indicată mai ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se rostogolesc în faţa jucătorului, deoarece elanul piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii, în schimb, împiedică interceptarea de către adversar. Loviturile cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu zid. a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat mingilor.

Greşeli frecvente:- piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge;- lovitura nu se aplică tangenţial, din această cauză „efectul“ este

foarte mic.Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. În cazul

antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea loviturii, urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii, pe parcurs, să încerce execuţia loviturii.

De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât atunci când nu există altă posibilitate , evitând pe cât posibil folosirea procedeului „de dragul artei“, din distracţie, el fiind adeseori lipsit de precizie.

53

Page 54: Mds fotbal

3.5.1.f. Devierea mingii

Oprirea şi chiar preluarea mingii, în anumite situaţii, nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze şi să ia contramăsuri. De aceea în fotbalul actual, în special în cel profesionist, a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut sub denumirea „devierea mingii“. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. Folosirea mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în situaţia marcajului strict „om la om“, în zonele din imediata apropiere a porţilor. În momentul contactului, suprafaţa care vine în contact cu mingea (picior, cap sau piept) va fi orientată în direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. Pentru ca mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză destul de mare, iar partea cu care ia contact să fie încordată.

În cazul devierilor cu pieptul, sau capul trunchiul execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii.

În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc începută, contribuind la creşterea vitezei de joc. Această „deviere a mingii“ este o componentă indispensabilă a jocului modern actual, prin care se face diferenţierea echipelor de top (ex. Chelsea, Barcelona, A.C. Milan, Steaua, Arsenal, Ajax etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal.

Grupa a II-a

3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul

A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a mingii cu interiorul labei (latul), procedeu foarte des folosit de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii.

Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu latul este un procedeu uşor de executat şi mai ales precis, în dirijarea mingii, datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor. Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului, ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig.13).

Figura 13

Biomecanica procedeului. Suprafaţa numită „latul“ este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului, limitată de articulaţia degetului mare, osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei.

54

Page 55: Mds fotbal

Elanul se ia în linie dreaptă, şi nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri, deoarece nu poate influenţa forţa loviturii. Elanul este uşor şi relaxat. După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. cu genunchiul uşor flexat, iar axa longitudinală a labei, aproape paralelă cu direcţia loviturii.

Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. Piciorul este întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze mingea. Mai concret, între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900. Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat.

Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. Trunchiul se apleacă puţin înainte, privirea urmăreşte mingea, iar braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte, iar celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului.

Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia coapsei, după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge, iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei vor fi încordate. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa „însoţire“. După executarea loviturii, nu oprim mişcarea piciorului, ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate, o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig.14).

Figura 14

Variante ale procedeuluiMişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se

rostogolesc pe sol. În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim:a) lovirea mingilor din aer;b) lovirea mingilor din drob (care ating solul).

a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită, tehnica loviturii cu latul va fi modificată, astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult, în funcţie de necesităţi, pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. După cum se ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale, rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia în care doreşte s-o transmită. Poziţia corpului şi a braţelor rămân neschimbate.

b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se deosebeşte de cele descrise mai sus, dar executarea loviturii este mai dificilă. Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol, la aşa zisele lovituri din „drob“. Executarea acestei lovituri este dificilă, fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenţia, ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit, exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol.

55

Page 56: Mds fotbal

Conţinut tactic. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii; de asemenea mai este folosită în şutul la poartă, din apropiere.

Greşeli frecvente:- aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară, fapt care va duce la

imprimarea unei mişcări de rotaţie datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului ei. Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară;

- o altă greşeală este lovirea mingii scurt, prin „pocnire“, fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după lovire; urmare o lovitură lipsită de precizie;

- în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt încordate. În consecinţă, suprafaţa de lovire nu va fi rigidă, iar forţa mingii va slăbi.

56

Page 57: Mds fotbal

Grupa a III-a

3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare

A treia grupă – secundară care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal:

a) Lovirea mingii cu călcâiul;b)Lovirea mingii cu genunchiul;c) Aruncarea mingii.

a) Lovirea mingii cu călcâiulLa această lovitură mingea este atinsă cu partea labei piciorului din

jurul osului călcâiului. Lovitura cu călcâiul face parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme.

Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a corpului, jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul, ca ultimă soluţie (fig.15).

Figura 15

Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. În cazul mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari. În acest caz, jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu piciorul de sprijin, în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare.

Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului cu temă distinctă, dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie interzisă.

b) Lovirea mingi cu genunchiul

În timpul jocului apar situaţii când mingea datorită înălţimii ei nu poate fi lovită nici cu capul nici cu piciorul. În astfel de cazuri, constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul.

Poziţia piciorului de sprijin, a trunchiului şi a braţelor este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului, cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol, cu o smucitură în sus, executată din coapsă, flexând totodată genunchiul. Cu această mişcare vom transmite mingea. Cu ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru şuturi la poartă. În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de această lovitură, fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig.16).

57

Page 58: Mds fotbal

Figura 16

c) Aruncarea mingii cu piciorulDeşi este mai puţin utilizat în joc, excepţie fac jucătorii de clasă (la noi

Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în joc în situaţiile în care se impune.

Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte:

la loviturile libere cu zid din apropierea porţii, şi; când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un apărător, iar

pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste el.Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă de pregătire,

deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ rapid.Piciorul de sprijin, cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare,

este aşezat la 5-10 cm. lateral şi înapoia mingii. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului ei, fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi. Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte, mingea este aruncată peste adversar, la o distanţă care corespunde momentului tactic. Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când mingea îşi face efectul dorit.

Greşeli frecvente:- laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una din părţile

laterale ale mingii, urmând o traiectorie greşită;- piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în spatele mingii,

ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită.

Acest procedeu utilizat în joc, creează elementul spontaneităţii, mărind totodată spectaculozitatea jocului.

3.5.2. Intrarea în posesia mingii

În capitolul anterior am analizat procedeele prin care mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul, pentru a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. Intrarea în posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia, traiectoria şi viteza, pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători.

La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea. Fotbalul modern a adus în prim plan preluarea prin „contra-lovitură“ care în fond este tot o ricoşare.

58

Page 59: Mds fotbal

Ricoşarea. Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent (picior, piept, cap) se va reîntoarce în direcţia opusă, adică va ricoşa. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii, ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig.17). Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului, de unde se loveşte iarăşi de pământ, ricoşând între pământ şi talpă.

Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în mişcare, întâlneşte o rezistenţă mobilă (jucătorul) care în contact cu mingea se retrage, determinând rămânerea ei în imediata apropiere a jucătorului (fig.18). Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă, jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea mingii, iar la contactul cu ea îl retrage, la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea, apoi retragerea se micşorează treptat.

Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu piciorul, pieptul sau capul, care vin din sensuri opuse. În urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de jucător, care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig.19).

Figura 19

Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după partea corpului

cu care mingea vine în contact pentru a se efectua preluarea, astfel:A.preluarea mingii cu piciorul;B.preluarea mingii cu pieptul;C. preluarea mingii cu abdomenul;D.preluarea mingii cu capul.

A. Preluarea mingii cu piciorul1. cu laba piciorului:

a) cu latul;b) cu mijlocul şiretului;c) cu şiretul exterior;d) cu talpa;e) cu călcâiul.

2. cu gamba (fluierul piciorului);3. cu coapsa.

Figura 18Figura 17

59

Page 60: Mds fotbal

3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa

În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului, oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a labei). Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm. de pământ. După contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ.

Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, braţele ridicate lateral pentru menţinerea echilibrului, iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire.

În urma preluării mingii cu talpa, ea poate să rămână sub talpă sau să ricoşeze în faţă. Tehnica se deosebeşte în cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului, relaxată din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine mingea, adică înainte (fig.20).

Figura 20

Greşeli frecvente:

- greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută preluarea. Mingea rămâne sub talpă. Unghiul format din talpă şi sol nu este corespunzător, mingea trece pe sub talpă.

- articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va depărta de jucător.

3.5.2.b. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin).

Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu traiectorie. Folosind acest procedeu spectaculos de oprire a mingii, care este şi foarte greu de executat, în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect, se evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului. La baza acestui procedeu stă „cedarea“ rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea.

Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin flexat din genunchi suportă toată greutatea corpului, iar piciorul de execuţie este ridicat din şold cât mai sus, în întâmpinarea mingii, având genunchiul puţin flexat.

În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului începe coborârea, care trebuie să se facă destul de rapid, la început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii. Cu cât laba piciorului se apropie de sol, cu atât se va micşora viteza de coborâre a piciorului. Prin aceasta se atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung, deci micşorarea vitezei mingii.

În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de execuţie, trunchiul este puţin aplecat înainte, iar braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului.

Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat micşorată, ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului (fig.21).

60

Page 61: Mds fotbal

Figura 21

Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine mingea. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică, deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va fi mai scurtă. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă.

Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de preluări numai prin „cedarea“ bruscă (relaxarea) labei piciorului, efectuată din articulaţia gleznei, fără să ridice piciorul din şold. La baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. Acest procedeu se poate executa şi prin săritură. În momentul preluării, jucătorul se află în aer, contactul cu solul se face concomitent cu mingea.

Greşeli frecvente:- principala greşeală constă în alegerea greşită momentului când

piciorul începe mişcarea de coborâre. Prea devreme, mingea nu întâlneşte piciorul, iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe.

- preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu într-o singură mişcare continuă.

3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului

Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul piciorului, dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul celuilalt picior. Preluăm cu exteriorul piciorului drept, când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi direcţie.

Biomecanica procedeului. În timpul preluării, greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin, având genunchiul uşor flexat, trunchiul puţin aplecat înainte, iar braţele ridicate lateral menţinând echilibrul.

Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a curmezişul, întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos. Mingea ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig.22).

Figura 22

Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri extreme, când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare.

61

Page 62: Mds fotbal

În timpul execuţiei, greşeala cea mai des întâlnită este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în jos. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va sări în sus, depărtându-se de picior.

3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei

Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu care se efectuează lovitura cu latul. Luarea poziţiei faţă de minge este identică ca şi lovitura cu latul.

Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe direcţia sosirii mingii, cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi gleznă. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin înainte, iar piciorul de execuţie este răsucit din şold, braţele lateral. Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte, în întâmpinarea mingii, depăşind linia piciorului de sprijin, astfel ca gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig.23).

Figura 23

Articulaţiile sunt relaxate, trunchiul puţin aplecat înapoi, braţele lateral, iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a labei, piciorul este tras brusc înapoi din şold. Această mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a mingii, iar contactul cu partea interioară a labei se prelungeşte, în timp ce forţa mingii scade prin amortizare până la oprirea ei în faţa piciorului.

Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul:a)oprirea mingilor rostogolite (fig.23);b)preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte;c) preluarea, respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ (fig.24).

Figura 24

Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării mingilor rostogolite, deosebirea constând în ridicarea mai sus a labei piciorului, corespunzător înălţimii la care vine mingea, ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold – ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului – conducem mingea până sub corpul nostru. Datorită relaxării sistemului de articulaţii al piciorului, forţa cu care

62

Page 63: Mds fotbal

vine mingea scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător. Poziţia piciorului de sprijin, a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite.

Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ.

Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, având vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii, celălalt răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. Trunchiul uşor aplecat înainte, iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig.24).

Mingea ricoşând din pământ, întâlneşte partea interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45-500), picior care este dus înainte după lovire, executând primul pas. Important este ca piciorul de execuţie să fie relaxat în momentul preluării, iar piciorul de sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul.

Greşeli frecvente:- rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii la distanţă

de piciorul executantului;- retragerea întârziată a piciorului – mingea se izbeşte de un corp rigid,

nu de unul mobil, depărtându-se de executant;- mingea nu ia contact cu „latul“ ci cu gamba sau călcâiul din cauză că

executantul nu „conduce“ mingea cu privirea;- piciorul pendulant este ridicat prea sus, astfel că mingea trece pe sub

talpă;- greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin, ca urmare

executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie;- aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil de izbire a

mingii cu pământul, mingea va ricoşa în sus.

3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul

Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal. Se foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită, fiind prea scurtă, rămâne în spatele nostru, iar pentru a intra în posesia ei se întinde piciorul spre spate, jucătorul va prelua mingea care cade în spatele lui cu partea exterioară – cea dintre călcâi şi gleznă – a labei piciorului şi o va trage sau ridica înainte. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii, acest procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie.

Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul.

Biomecanica procedeului. În timpul preluării cu călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din genunchi, cu vârful îndreptat oblic înainte. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior. Braţul din partea piciorului de sprijin, relaxat, este dus înainte, braţul opus este dus înapoi, ajutând la menţinerea echilibrului. Piciorul de execuţie uşor răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii. Laba piciorului trebuie ţinută astfel ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul, iar mingea să cadă pe ea, ca pe un plan neted. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare a piciorului, trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra mingii (fig.25).

63

Page 64: Mds fotbal

Figura 25

Greşeli frecvente:- piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre spate, coapsa

rămânând sub coapsa jucătorului. Mişcarea în sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi;

- axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu solul. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală, ci oblică, mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării.

3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba

În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine din faţă). Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile alunecoase. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una.

Biomecanica procedeului. Greutatea corpului este lăsată pe ambele picioare, aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30 cm. în spatele punctului unde este mingea, va lua contact cu terenul. Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. Trunchiul este uşor aplecat înainte, braţele menţin echilibrul, iar privirea urmăreşte mingea. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră, lăsăm ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde, după contactul cu gambele, mingea îşi va pierde viteza (fig.26).

Figura 26

Greşeli frecvente:- jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea de preluare

stând pe toată suprafaţa tălpii. Din această poziţie pornirea după preluare se face mai greu.

- gambele nu sunt suficient de apropiate, caz în care mingea poate trece printre ele.

- în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic înainte, din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător.

64

Page 65: Mds fotbal

3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa

Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba piciorului, nici cu pieptul, vom folosi coapsa piciorului. Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1. mingea după contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă – atunci când faza de joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere, sau 2. să cadă direct pe pământ – atunci când avem intenţia să pasăm sau să conducem mingea.

Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii, având greutatea corpului pe piciorul de sprijin, flexat din genunchi. Celălalt picior va fi ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. În esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin. Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu mingea. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a piciorului din şold. Privirea este în permanenţă asupra mingii (fig.27).

Figura 27

Greşeli frecvente:- începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede;- mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea genunchiului,

mingea putând ricoşa la distanţă. Cauza acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în momentul contactului cu coapsa.

3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul

Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. Acest procedeu este folosit foarte des de jucători, datorită rezultatelor bune pe care le dă, în plus, preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului. Mingea poate fi oprită pe piept, să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc.

Biomecanica preluării. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe spate, cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. Greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare, iar toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc uşor aplecat spre spate. Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. În momentul contactului toracele bombat este retras repede. Poziţia toracelui fiind acum verticală, după izbire mingea va cădea la pământ (fig.28).

65

Page 66: Mds fotbal

Figura 28

Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să ia o traiectorie înaltă, atunci în momentul izbirii se execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor, iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii, rezultând ricoşarea în sus a mingii. Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. Cu cât traiectoria se apropie de verticală, cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de orizontală.

Greşeli frecvente:- planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia din care vine

mingea, ci oblic, rezultând ricoşarea laterală a mingii.- retragerea pieptului se face cu întârziere, deci mingea va întâlni o

suprafaţă rigidă – efectul amortizor se anulează – şi mingea va sări departe de jucător.

- mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la luarea contactului cu faţa în loc de piept.

3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul

Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului, care amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea.

Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează în faţa mingii, cu genunchii uşor flexaţi, greutatea corpului repartizată în mod egal pe ambele picioare, braţele relaxate lângă corp iar privirea urmăreşte mingea. În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdominală, trunchiul se apleacă înainte din şold, amortizând lovitura, iar mingea va cădea uşor pe sol (fig.29).

Figura 29

Greşeli frecvente:- corpul nu se aşează pe direcţia mingii, în acest caz mingea va aluneca

lateral;

66

Page 67: Mds fotbal

- nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul, care fiind prea aproape de corp, determină trecerea mingii printre picioarele executantului;

- pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării.

3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul

În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru aceasta capul. Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea poate ricoşa cu uşurinţă. Această execuţie este recomandată numai în cazuri extreme, este preferabil o pasă cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau coapsă.

Biomecanica procedeului. Mingea este aşteptată în poziţie de fandare spre spate, cu genunchiul uşor flexat, trunchiul aproape drept, corpul împins înainte din gât, braţele lateral ajută la menţinerea echilibrului, iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. În momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează flexarea din genunchi. Mingea vine în contact cu fruntea (fig.30).

Figura 30

Greşeli frecvente:

Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului, datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va ricoşa departe de executant. Nu este greşit dacă începem „cedarea“ articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea. Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului, prin retragerea trunchiului şi a gleznei. Rezultă o amortizare mai puţin reuşită, mingea ricoşând departe de jucător.

3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii

3.5.3.a. Conducerea mingii

Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei piciorului, este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. Roşculeţ). În decursul evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste, atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat, fiind un apanaj al jocului individual.

În fotbalul modern al zilelor noastre, jocul individual trece pe planul doi, pentru a face loc jocului combinativ, de echipă, în special pentru a creşte

67

Page 68: Mds fotbal

viteza de joc. Viteza de joc creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii, care este o „frână“ în calea măriri vitezei.

Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine inevitabilă, fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea, coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puţin în decursul jocului, în funcţie de postul ocupat în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută.

Clasificarea procedeelor de conducere a mingii

În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii. Acestea sunt următoarele:

1. Conducerea cu interiorul şiretului;2. Conducerea cu mijlocul şiretului;3. Conducerea cu exteriorul şiretului.

1. Conducerea mingii cu interiorul şiretului

Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului, deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior.

Biomecanica procedeului

În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară, după necesitate, iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. Laba piciorului este relaxată din gleznă, trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin, iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. Braţele acţionează normal pe lângă corp. Între două atingerii ale mingii cu piciorul, este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul, coechipierii şi mai ales adversarii (fig.31).

Figura 31

Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare, acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor, datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu. În schimb îl întâlnim atunci când vrem

68

Page 69: Mds fotbal

să protejăm mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac de deposedare.

2. Conducerea mingii cu şiretul plin

Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul şiretului, iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos, deci în continuu solicitată şi încordată (fig.32).

Figura 32

Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului.

Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul plin, prezintă unele avantaje, şi anume:

se poate imprima mingii o mişcare de „retro“ foarte bună; corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare normală avantajând

astfel deplasarea rapidă a jucătorului; mişcarea de alergare este continuă.

Biomecanica procedeuluiPoziţia corpului, a braţelor şi a trunchiului este identică cu cea descrisă

la procedeul anterior, cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul atingerii mingii, iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă. Lovitura se aplică mingii de sus în jos, ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“, efect care menţine mingea în apropierea jucătorului.

3. Conducerea mingii cu şiretul exterior

Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje, din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui, datorită poziţiei normale, naturale, a jucătorului în timpul alergării, precum şi de suprafaţa mare de atingere. Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar, sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig.33).

69

Page 70: Mds fotbal

Figura 33

Biomecanica procedeuluiÎn momentul împingerii mingii înainte, laba piciorului este răsucită

spre interior, genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului, iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. Laba piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior, în acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare.

4. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului

Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă, cu zăpadă, sau când mingea este grea.

Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu şiretul plin, deosebirea constând în suprafaţa de lovire a mingii, în speţă vârful bocancului, aplicat în mijlocul ei.

5. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternativeMingea lovită cu interiorul labei piciorului, stâng şi drept, va descrie o

linie sinuoasă în zig-zag. Această linie sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu, când pe un picior, când pe celălalt, micşorează mult viteza de deplasare. Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare înşelătoare.

Greşeli frecvente mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte, ci lovită cu piciorul; glezna este încordată în timpul atingerii; jucătorul depărtează prea mult mingea de picior; trunchiul este ţinut drept, rigid, în loc să fie puţin aplecat înainte; ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii; în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare; privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii.

3.5.3.b. Protejarea mingii

Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează, o fereşte de intervenţia adversarului.

Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. Aceste situaţii apar când cuplul atacant-apărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice, în principal cu conducerea (de

70

Page 71: Mds fotbal

care foarte greu poate fi delimitată), şi cu preluarea sau fentele, dând naştere la complexe.

Protejarea mingii statice

Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă, acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele. Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi, printr-o singură manevră sau prin mai multe, scurte şi repetate. În cazul unei singure manevre, o dată cu tragerea mingii, piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar. În cel de-al doilea caz, prin trageri repetate, piciorul de sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi, în acelaşi timp piciorul de sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar.

Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de acţiune a adversarului. În acţiunea de protejare un rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. Când jucătorul este întors complet, iar adversarul caută să intervină, braţele trebuie să fie încordate, uşor ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde. Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului.

Protejarea mingii în timpul conducerii

Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului.

Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din lateral. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac a adversarului. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă ajutat de antebraţul apropiat de acesta. Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă, în schimb este asigurată protejarea mingii. Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de un alt apărător, situaţie în care se reiau mişcările de protejare a mingii.

3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta

Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul actual, un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor).

Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea adversarului, cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice.

Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate, experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului.

În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare, lovire a mingii cu piciorul sau capul etc.), jucătorul se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului, care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier, sau să execute o lovitură la poartă.

În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren, pentru a obţine o anumită libertate de acţiune.

Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei. Datorită acestora jucătorul poate obţine, aşa cum am arătat mai sus, avantaj faţă de adversar,

71

Page 72: Mds fotbal

înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic.

Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia, începând o acţiune aparentă, pe care însă nu are de gând să o execute în continuare.

Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite, sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor, creată de jucător, ca răspuns la acţiunile adversarului.

Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după diferite criterii.

I. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la acţiune:

1. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului, şi2. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările membrelor inferioare

(picioarelor).În toate cazurile însă, fentele presupun nu numai efectuarea anumitor

mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea adversarului, cu mingea, controlând-o în continuare.

Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic, fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului dintr-o parte în alta, prin îndoiri şi aplecări de trunchi, menite să determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia, executantul îndoaie sau apleacă trunchiul în partea stângă, concomitent cu mutarea centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng, pentru ca imediat, împingând puternic în piciorul stâng, să-şi propulseze trunchiul spre partea sa dreaptă, în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a adversarului, care astfel se găseşte în contratimp, putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală).

În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările picioarelor, unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o anumită direcţie, ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi mingea, şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru deposedare.

Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale picioarelor, au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate.

În acest sens, obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii, a mobilităţii articulare, dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale instruirii.

II. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului

- fenta de pe loc şi;- fenta din deplasare.

III. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare

1. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune simulată, urmată de altă acţiune finală.

2. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari.

3. Fente combinate care se execută într-un complex de procedee tehnice, în sensuri şi ritmuri diferite.

72

Page 73: Mds fotbal

Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă aplicare în fotbalul actual. Ele sunt mişcări complexe formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări, întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice, care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. Totul este determinat de modul cum reacţionează adversarul.

Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create.

În meci, de cele mai multe ori, driblingul şi fenta se execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac.

În zona de finalizare, executarea corectă a acestor acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă.

De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate.

Din punct de vedere metodic, driblingul şi fentele sunt uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului, de unii tehnicieni, care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza acţiunilor colective. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor ofensive, exclusiv prin pase, ceea ce generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1, când jucătorul se teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor.

IV. Clasificarea după poziţia obiectului de joc

1. Mişcări înşelătoare fără minge;2. Mişcări înşelătoare cu minge;3. Mişcări înşelătoare combinate.

1. Mişcările înşelătoare fără minge

Sunt cele executate cu corpul, piciorul, braţele şi capul.Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în scopul creări unor

condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia mingii sau pentru transmiterea ei.

Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă pentru echipa lor, folosind alergările variate cu schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig.34).

Figura 34

Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. Prin felul cum sunt executate, în anumite momente ale jocului, pot constitui fente de sine stătătoare.

Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători în atac, mai ales în zona de finalizare, produce derută în dispozitivul apărării adverse. Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul.

Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea adversarului cu mingea, prin legănări de corp, stânga-dreapta, efectuate în faţa atacantului, obligându-l pe acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge. În acest scop, apărătorul execută o plecare falsă în lateral, pentru a-l determina

73

Page 74: Mds fotbal

pe atacant să ocolească pe partea convenabilă pentru el, acolo unde este pregătit să-l atace pentru deposedare.

2. Mişcările înşelătoare cu mingea

Sunt mai dificile decât cele fără minge, deoarece în acelaşi timp cu derutarea adversarului, trebuie stăpânită şi mingea.

Aceste mişcări constau în:a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig.35);

Figura 35

b)schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig.36);

Figura 36

c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii (fig.37).

Figura 37

Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea adversarului.

3. Mişcările înşelătoare combinate

74

Page 75: Mds fotbal

Sunt mai dificile ca execuţie. Prima parte a mişcării combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig.38).

Figura 38

În această ordine, urmează prezentarea unor exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor.

V. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când:

A. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta.B. Se află lateral.C. În spatele acestuia.

În funcţie de aceste raporturi de poziţie, în jocul de astăzi găsim o serie de procedee de fentare, care îşi au aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar, de spaţiile aglomerate, de zona în care se acţionează etc.) (fig.39).

Figura 39

1. Schimbările de ritmSe realizează prin accelerări bruşte, în timpul conducerii mingii, urmate

în final de schimbări de direcţie sau transmiteri variate ale mingii.

2. Fenta prin lovire înşelătoareSe foloseşte când:a. mingea este nemişcată;b. este condusă de atacant;c. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de

deposedare (fig.40).

75

Page 76: Mds fotbal

Figura 40

În aceste cazuri, din punct de vedere metodic, înregistrăm câteva faze: atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare accentuată

a piciorului; în urma acesteia adversarul are un moment când se opreşte; în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia, fie că:

va conduce mingea mai departe; va pasa sau; va şuta la poartă etc.

3. Conducerea mingii spre adversarApropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta, menţinând

controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de atac a adversarului.

4. Fenta de depăşire lateralăSe execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are

următoarele faze:a) în apropierea adversarului, atacantul simulează lovirea mingii cu

interiorul labei piciorului (drept);b) îl trece pe deasupra mingii;c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge, lovind-o cu partea

exterioară a labei şid)printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi corpul se

deplasează în direcţie opusă eliberându-se de adversar (care se află pe picior opus).

S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II.

În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire laterală simplă.

În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu fenta de depăşire laterală dublă.

Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul III, adică: piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece peste minge, nu

o atinge şi trece de ea; devenind picior de sprijin, lovirea mingii pe direcţia iniţială a fentei se

va face cu piciorul stâng corespunzător direcţiei finale de deplasare.

5. În apropierea adversarului (apărătorului) care se pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor, de exemplu cu interiorul labei piciorului drept, dirijând-o în direcţia părţii interioare a piciorului stâng. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă.

6. Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către adversar: fenta de oprire.

- oprirea mingii cu talpa piciorului;- simularea unei întoarceri;- revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială.

76

Page 77: Mds fotbal

7. Fenta de „călcare a mingii“ se foloseşte îndeosebi când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză, astfel:

jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea opusă adversarului) oprindu-se brusc;

datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte; momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de alte procedee

şi acţiuni.

8. „Fenta de biciclist“ se execută în felul următor:a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus poziţiei

adversarului, pe deasupra mingii, dând impresia că vrea să o oprească;

b)piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii;

c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru a se desprinde de apărători.

9. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.

Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului cât şi la executarea loviturilor libere.

Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei procedeelor de fentare:

a)Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod abuziv ca scop în sine);

b)Să fie sugestivă, convingătoare;c) Să reprezinte o execuţie reală;d)Să fie variată nu şablon;e)Să corespundă notei personale de joc;f) Să folosească greşeala adversarului.

Metodica învăţării mişcărilor de fentare

Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a adversarului cere o muncă metodică perseverentă. Jucătorii care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste mişcări sunt foarte rari.

În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi mai eficace fente, cu piciorul şi cu trunchiul.

Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi apoi pe părţi, după care se trece la execuţie, urmând apoi exersarea liberă, apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi.

Indicaţii metodice1. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din mişcare şi nu de pe

loc.2. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de execuţie mai

moderată, urmând ca cea finală să se facă cu viteză mare.3. În momentul imediat de după reuşita fentei, în cazul păstrării mingii

la picior, trebuie să se continue deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei).

4. După depăşirea adversarului, în cazul efectuării unei pase sau şutului la poartă, acestea trebuie făcute cu o mare viteză de execuţie.

77

Page 78: Mds fotbal

5. Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare număr de repetări, până când devin deprinderi.

6. Fentele create se caracterizează prin ritm variat, cu treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul.

7. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a interveni la minge, precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut.

8. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie relaxat.9. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice independente în

joc, ci în cadrul unor complexe de procedee tehnice, pe acţiuni, procesul de învăţare, dar mai ales perfecţionarea, trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte procedee tehnice.

3.5.5. Deposedarea adversarului de minge

Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii, iar dacă adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din posesia lui. Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie sancţionat.

Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în special apărătorii, dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea, preluarea, degajarea mingii, efectuând atacuri în scop de deposedare. De aceea este necesar ca toţi jucătorii, indiferent de post, să-şi însuşească tehnica deposedărilor.

Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.

78

Page 79: Mds fotbal

Deposedarea mingii prin intercepţie

La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. Pentru a reuşi deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine traiectoria, tăria mingii, pentru a ajunge primul la minge, interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită mingea. Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deposedare.

Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia mingii.

Deposedarea de minge în momentul preluării

Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în posesia mingii în acelaşi timp. În această situaţie reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid, iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra adversarului. Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate, deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest sens.

Deposedarea când adversarul este în posesia mingii

Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii cere multă atenţie, prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în momentul cel mai potrivit, acesta fiind legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre corespunzătoare.

Procedeele de deposedare când mingea este în posesia adversarului sunt următoarele: din faţă, din lateral şi prin urmărire.

Deposedarea adversarului din faţă

Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi, din faţă, iar mingea se află la picior sub controlul acestuia. În acest moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci reuşita este puţin probabilă, deoarece observând intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta, continuând astfel acţiunea începută. Jucătorul apărător va aştepta momentul când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului, moment în care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. Pentru a se ivi un astfel de moment, jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de adversar, cu multă prudenţă, prin tatonări repetate. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt, cu hotărâre şi fără ezitare, pentru a îndepărta mingea de adversar.

Biomecanica procedeuluiJucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în faţa acestuia

blocând drumul mingii cu partea interioară a piciorului. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin, uşor flexat din genunchi, iar piciorul cu care executăm deposedarea este răsucit din şold în afară, asemănător loviturii cu latul, astfel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. În momentul deposedării, trunchiul este uşor aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea echilibrului.

Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea corpului asupra adversarului, prin împingerea uşoară cu umărul în pieptul acestuia, în scopul

79

Page 80: Mds fotbal

de a-l dezechilibra, iar în final să putem scoate mingea din piciorul adversarului (fig.41).

Figura 41

În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul declanşării atacului, are privirea îndreptată la minge, şi nu la mişcările pe care le face adversarul, pentru a nu fi derutat şi depăşit.

În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta, ci numai pentru menţinerea echilibrului.

Greşeli frecvente- Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de bătaie.

În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării este dificilă.

- Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută deposedarea; poate provoca leziuni.

- Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală.

Deposedarea de mingea din lateral

Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de fotbal. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu adversarul care are mingea.

Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului. Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării. În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp, iar celălalt braţ întins lateral (fig.42).

Figura 42

Deposedarea de minge prin urmărire

Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. Apărătorul depăşit va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. În momentul ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. Alegerea procedeului depinde de distanţa la care se află mingea, de piciorul celui care o conduce.

Deposedarea prin alunecare

80

Page 81: Mds fotbal

În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns pentru a lua contact corporal cu el, folosim deposedarea prin alunecare. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni.

În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ.

Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi aplicate. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar sau nu. Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc, înainte, după care se poate produce împiedecarea atacantului de piciorul întins pe gazon, fără a fi sancţionat de arbitru.

Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede, îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe gazon.

Biomecanica procedeuluiJucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în spatele

adversarului, într-o poziţie puţin oblică. În momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat, puţin flexat din genunchi, după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa.

În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul gambei, pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului. Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe gazon, celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig.43).

Figura 43

În cazul deposedării cu piciorul apropiat, acesta este „aruncat“ întins înspre minge pentru a o îndepărta. Lovirea mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie. datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea.

În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge, iar după terminarea deposedării jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc.

Greşeli frecvente- nu se apreciază corect începerea alunecării. Piciorul de execuţie

întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului, execuţia fiind neregulamentară.- corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării, jucătorul

riscând să ajungă cu faţa pe gazon.

81

Page 82: Mds fotbal

- piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a gambei. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării alunecării. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care încercăm lovirea mingii, execuţie greşită.

- executarea deposedării din spate, de obicei este considerată greşeala grava (cartonaş roşu).

3.5.6. Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia tehnicii, a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. În fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul. O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată, cu capul, este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. Mingea venită pe sus poate fi parată, degajată cu capul, fie de pe loc, fie din alergare, fie de pe sol sau din săritură. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal, iar însuşirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate.

82

Page 83: Mds fotbal

Suprafaţa de lovire a mingii

Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunţii, cu părţile laterale, cu partea superioară (creştetul), sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Lovitura aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată puternică, făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis şi fără durere (fig.44).

Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent.

Punctul de lovire

Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura.

Dacă lovitura se aplică în punctul C, mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei EF. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig.45).

Biomecanica lovirii mingii cu capul

Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele:

alergarea pentru a ajunge primul la minge; elanul; săritura; echilibrarea în momentul lovirii mingii; lovitura propriu-zisă; contactul cu solul;

Figura 44

Figura 45

83

Page 84: Mds fotbal

continuarea acţiunii.Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu,

cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul.

Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul

Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două criterii:a)după poziţia jucătorului în momentul loviturii;b)după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii cu capul.a) După poziţia jucătorului: lovirea mingii cu capul de pe loc; lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de la sol); lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură; lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior sau pe

ambele picioare.

b) Din punct de vedere al direcţiei:

lovirea mingii cu capul înainte (jos, razant sau cu boltă); lovirea mingii cu capul lateral; lovirea mingii cu capul înapoi.

Lovirea mingii cu capul de pe loc, razant

Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu. Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. În acest scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele.

Biomecanica procedeului

Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. În prima fază jucătorul „se pregăteşte“ pentru execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor înainte flexate din coate.

Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-zisă, prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea mingii cu capul, muşchii gâtului fiind încordaţi. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig.46, 47).

Figura 46

Varianta A. Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte

84

Page 85: Mds fotbal

Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu deosebirea constând în poziţia picioarelor. În prima fază greutatea se află pe piciorul din spate, trecând pe cel din faţă după producerea loviturii cu capul. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită, iar stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare (fig.47).

Figura 47

Varianta B. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral

Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală este „identică“ în detalii cu mişcarea de lovire înainte, deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului.

În prima parte a execuţiei, trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului, picioarele puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. În această poziţie aşteptăm mingea. Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig.47).

Varianta C. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică – înapoiTrimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul întâmplător în

timpul jocului şi numai atunci când nu există altă posibilitate pentru transmiterea ei. Acest procedeu este folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii. când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. Deoarece nu putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă. Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar. Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană, în aglomerările din faţa porţii.

Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin depărtate, flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei, trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală. În momentul când mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din şold. Privirea urmăreşte permanent mingea.

Variantă D. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură

Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte, iar pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe verticală (o săritură), fără o pregătire prealabilă. Aceste sărituri se execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii, fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului.

85

Page 86: Mds fotbal

Lovirea mingii cu capul din alergare

Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc, indiferent dacă mingea este dirijată înainte, lateral sau înapoi. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc. Mingea trebuie lovită cu fruntea, iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură (fig.48,49).

Lovirea mingii cu capul din săritură

Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură. La acest

procedeu săritura este precedată de elan şi de bătaie. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură. Astfel avem:

a)Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare;b)Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior.

A. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioareAcest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact cu

adversarul sau se află în imediata apropiere.Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare

în timp ce braţele pendulează înapoi, iar trunchiul se înclină uşor înainte. Din această poziţie efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus, întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol. În timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig.50).

Figura 49

Figura 48

86

Page 87: Mds fotbal

Figura 50

Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi, ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii, trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă, scurtă, de aplecare înainte lovind mingea cu putere. În tot timpul mişcării privirea urmăreşte mingea.

B. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior

Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. Prin folosirea elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare, iar eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este lovită mingea.

Biomecanica procedeuluiLovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele mai complexe

şi dificile din tehnica fotbalului. La acest procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară.

Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze:

a)elanul;b)ghemuirea;c) bătaia;d)efortul din aer (lovitura cu capul)e) revenirea pe pământ.a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare

până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan, dar nici nu va depăşi 5-6 metri.

b) Ghemuirea. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie, prin flexarea pronunţată a genunchiului. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei.

c) Bătaia urmează după ghemuire. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt, flexat din genunchi, se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului. Trunchiul se arcuieşte uşor în spate.

d) Efortul din aer (lovitura cu capul). În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii, trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte cu putere mingea. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi.

87

Page 88: Mds fotbal

e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării. Ea se face de obicei pe ambele picioare, genunchii sunt flexaţi, braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig.51).

Figura 51

Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al echilibrului. La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii.

Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa, bărbia sau chiar mai jos, iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător.

Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim mingea. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălţării corpului, la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu capul), lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă, şut la poartă, preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere.

Greşeli frecventeÎn procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite sunt

următoarele, valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul: jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau

creştetul capului; jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută mişcarea numai

din gât; lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul

se bagă sub minge); jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală şi nu

din fandare înapoi; lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea ci cu

partea laterală a frunţii, prin alunecare; la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este întors lateral

iar planul corpului este îndreptat înainte.

3.5.7. Aruncarea mingii de la margine

Regulamentul jocului precizează modul de continuare a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului, fie pe pământ, fie în aer, specificând că jocul se va relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul. Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii. Executantul trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului, având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele

88

Page 89: Mds fotbal

pe pământ. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii, a cărei executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc.

Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o problemă secundară, încât în timpul antrenamentelor tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată.

Corecta execuţie tehnică, folosirea ei variată din punct de vedere tactic, poate asigura o serie de avantaje.

În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri (Zavada – C.C.A. şi Remus Câmpeanu de la „U“ Cluj) asemeni loviturii de la colţ, dar mult mai periculoase datorită preciziei în aruncare dată de mână. Aruncarea de la margine se poate executa de pe loc sau cu elan.

Aruncarea mingii de la margine de pe loc

Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior în faţă.

Biomecanica procedeului

Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini, după care urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus, pe deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. În acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se flexează din genunchi.

Toate aceste mişcări se execută relaxat, fără încordare. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică a corpului înainte, pornită de la glezne şi genunchi, cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii, când se găseşte deasupra capului. În tot acest timp greutatea este repartizată pe ambele picioare.

Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă

Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate, unul în faţa celuilalt, în uşoară fandare. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte. Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. Mişcarea se termină în extensie, jucătorul fiind ridicat pe vârfuri.

Aruncarea mingii de la margine din elan

Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. În timpul alergării mingea este ţinută în faţă, iar pe ultimii paşi se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc. Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe apreciabile, dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului.

Greşeli frecvente

Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. Astfel: jucătorul aruncă numai cu un braţ; în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe gazon; în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior sau cu ambele; jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui; greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul aruncării;

89

Page 90: Mds fotbal

trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în poziţia aplecat înainte nu este destul de energică.

3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului

Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar. Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea mâinilor. Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt jucător de câmp.

În fotbalul modern, pe lângă munca propriu-zisă de apărare, portarului i se cer însă şi alte activităţi. El este primul jucător care după ce a oprit un atac advers, porneşte atacul propriei sale echipe, printr-o degajare precisă şi rapidă, cu mâna sau piciorul.

O altă activitate importantă a portarului este aceea de îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. Portarul este deci jucătorul multilateral al echipei, iar în jocul său întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. Totodată pregătirea fizică, tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă, voinţă, încredere în sine, hotărâre, imaginaţie, atenţie distributivă etc.

Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al jucătorilor de câmp, cere o instruire, o îndrumare psihică şi o educaţie cu totul deosebite de ale acestora.

Sistematizarea tehnicii portarului

După cum am arătat, sarcina portarului nu se rezumă numai la apărarea porţii proprii, ci se extinde şi la iniţierea atacurilor, prin trimiterea în teren a mingii. Datorită acestor două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel:

a)mijloace tehnice de apărare ale portarului;b)mijloace tehnice de atac ale portarului.

Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi sistematizate astfel:1. Mişcări fără minge:

a. poziţia de bază;b. plasamentul;c. deplasarea pe linia porţii.

2. Mişcări cu mingea:a. prinderea mingii;b. plonjonul;c. boxarea mingii;d. devierea mingii;e. aruncarea mingii cu mâna;f. ieşirea din poartă şi blocarea mingii;g. conducerea mingii;h. degajarea mingii cu piciorul.

1. Mişcările fără mingea. Poziţia de bazăÎn aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât mai

convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului.

90

Page 91: Mds fotbal

Biomecanica procedeuluiTrunchiul va fi aplecat înainte din şolduri, picioarele depărtate la nivelul

umerilor, genunchii flexaţi şi împinşi înainte, braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos, dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade, iar privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig.52).

Figura 52

Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă, greutatea este lăsată pe tălpi, iar portarul se află în echilibru stabil. Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii.

Greşeli frecvente- flexarea genunchilor insuficientă, poziţia aproape în picioare;- greutatea corpului este lăsată pe călcâie;- braţele sunt ţinute pe lângă corp;- privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea;- deplasarea se face cu paşi încrucişaţi;- păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la obosirea

portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea este în terenul advers).

b)Plasamentul şi deplasările specifice

În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii, încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari. Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii (fig.53).

Figura 53

În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia, axa lor longitudinală este îndreptată spre minge.

91

Page 92: Mds fotbal

Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept. După terminarea acestui pas lateral, greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea, după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat, iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare, revenind din nou la poziţia de bază.

Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi; este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi.

Greşeli frecvente deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei; deplasarea se face în poziţie prea înaltă, genunchii insuficient flexaţi; deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării; după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază, greutatea

rămâne pe un singur picior.

2. Mişcările cu mingea

A) Prinderea mingiiCel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu

mâna. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade, dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar.

Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite, cu traiectorii şi intensităţi diferite, dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile. Astfel, în momentul prinderii, degetele sunt depărtate, desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii, formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. Degetele mari apropiate, iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea (fig.54).

Figura 54

Imediat după prindere, mingea trebuie dusă la piept, în cazul mingilor înalte, iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului, ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului.

a. Prinderea mingilor joase

Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă în două feluri:

1. cu picioarele paralele;2. stând într-un genunchi.

1. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute paralelMingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se aşează pe

direcţia mingii în poziţia de bază.

92

Page 93: Mds fotbal

Biomecanica mişcăriiPortarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor paralele şi

depărtate la 10-12 cm. se apleacă înainte, având genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor astfel încât vârfurile degetelor să atingă pământul. Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating. Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii.

Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului mingii cu vârfurile degetelor. Mingea luând contact cu palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor, concomitent cu ridicarea trunchiului. Flexând cotul facem ca mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace, iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul. Mingea ajunge în „cuibul“ format de torace, antebraţe şi palmele mâinilor. Privirea urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept, după care îndreptându-se trunchiul, privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig.55).

Figura 55

Greşeli de execuţie picioarele sunt depărtate prea mult, astfel mingea se poate strecura

printre ele; genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea mult şi astfel

riscăm să lovim mingea cu ei; depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală pentru a ridica

mingea mai uşor – riscăm să treacă printre picioare.

b. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un genunchiÎn cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de portar, acesta va

utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un genunchi.Biomecanica procedeuluiTehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă anterior,

deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în aşteptarea mingii. Piciorul de sprijin, puternic flexat din genunchi, suportă întreaga greutate a corpului, iar axa longitudinală a piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii, având vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Celălalt picior răsucit din şold are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii spre poartă.

Braţele întinse spre pământ, între cele două picioare conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace, respectiv până la abdomen. Privirea este îndreptată înspre minge până la blocarea ei în „cuib“, după care se îndreaptă spre ternul de joc (fig.56).

93

Page 94: Mds fotbal

Figura 56

Greşeli frecvente- genunchiul piciorului îngenuncheat este aşezat prea departe de gamba

piciorului e sprijin, sau prea ridicat. Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare.

- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului ricoşând în teren.

La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul.

Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie dusă la piept.

Prinderea mingilor cu traiectorie

În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la:

înălţimea genunchilor; înălţimea abdomenului; înălţimea pieptului; mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului.În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul flexează

genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală (fig.57).

Figura 57

Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un

94

Page 95: Mds fotbal

coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor 6 secunde după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.58).

Figura 58

Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen folosind procedeul descris anterior.

În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.59).

Figura 59

Greşeli frecventeCu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se întâlnesc

următoarele greşeli: antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea lovindu-se de

torace ricoşează; bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate duce la

scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează puternic;

coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate.

95

Page 96: Mds fotbal

b. Prinderea mingilor înalte

Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi protejate de corp, iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai mâinile.

În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai multă siguranţă.

În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea (fig.60).

Figura 60

În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată,

Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa săritura cu elan.

Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate.

În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi.

Greşeli în prinderea mingilor înalte:- prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă;- prinderea mingii cu articulaţiile încordate – mingea nu poate fi

amortizată;- aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea, dar mai

ales alegerea momentului bătăii – mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp.

B) PlonjonulPlonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al tehnicii jocului

portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului, portarul

96

Page 97: Mds fotbal

„zboară“ prin aer (2-3 metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau respingerea mingii (fig.61)

Figura 61

Biomecanica procedeuluiPrin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi înalte dar

mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din următoarele părţi:

a) poziţia de pregătireb) împingerea de solc) zboruld) prinderea sau respingerea mingiie) aterizareaf) ridicarea în picioarePoziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de bază a

portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia.

Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus.

Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte mingea.

Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze drumul. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de sosire a mingii, iar celălalt braţ cu degetele răsfirate, dar cu palma orientată deasupra mingii, o acoperă.

În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării pentru amortizarea căderii. Înainte de terminarea zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ, flexat din genunchi şi mingea spre noi, îndoind ambele coate. Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de pământ, urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală. Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă, coapsă, şold, părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului, în cazul când plonjonul se execută fără desprindere de pământ. În cazul când portarul execută şi o săritură, succesiunea segmentelor corpului este inversă.

97

Page 98: Mds fotbal

După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. Aceasta se face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe pământ. Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul.

Greşeli frecvente- contactul cu pământul se face pe partea ventrală (anterioară) şi nu cu

partea laterală. Acest lucru poate duce la leziuni grave, iar mingea poate trece pe sub corpul portarului.

- executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii.

- amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor – în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce leziuni.

- întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă.

C) Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri. Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul, învălmăşeli în faţa porţii, sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii. Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii, iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire. (fig.62)

Figura 62

Biomecanica procedeului În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură şi se compune din următoarele faze: elanul, bătaia, zborul, boxarea şi aterizarea.

Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii, iar săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului, apoi a tălpii, întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. În momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate, iar pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează).

Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii, într-o fandare oblică, amortizând căzătura. Pentru siguranţa şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni.

Greşeli frecvente- lipsa de coordonare între execuţia săriturii, mişcarea braţelor şi lovirea

mingii, fapt care duce la o serie de greşeli parţiale.- lovirea mingii având braţele complet întinse, folosind pentru trimiterea

mingii numai elanul corpului şi al săriturii

98

Page 99: Mds fotbal

- întinderea braţelor după boxare, rezultând o distanţă mică de transmitere a mingii.

- executarea cu întârziere a bătăii, atacantul ajunge cu capul la minge înaintea pumnilor portarului.

D) Devierea mingii sau trecerea mingii, este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă. Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor, iar prinderea ei este nesigură.

Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini, din săritură sau din plonjon.

Biomecanica procedeuluiÎn timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii, iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii (fig.63).

Figura 63

Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii, deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă, pe când execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din direcţia plonjonului.

Greşeli frecvente- respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii – situaţie când

mingea poate intra în poartă. Se recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei porţii.

- după executarea devierii, portarul revine cu întârziere în poziţia de bază.

- executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui.

E) Aruncarea mingii cu mâna

Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna.

Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici. Acest

99

Page 100: Mds fotbal

procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos, iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei, putând continua acţiunea imediat.

Biomecanica procedeuluiMingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care execută

mişcarea. în partea posterioară se sprijină de antebraţ, iar în partea superioară este susţinută de degetele braţului opus.

Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare, care în acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet. Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care execută aruncarea, trunchiul se apleacă mult înainte. Mingea este „lansată“ în momentul când braţul este aproape vertical. Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie, iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener.

Greşeli frecvente- cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc ratări şi greşeli

în execuţia lui.- mingea este eliberată târziu din mână, descriind o traiectorie arcuită.- mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind din loc în loc.

Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către partener.- cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când portarul nu ţine

cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea.

La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip azvârlire, lansare asemănător mişcării discului şi rotativă.

Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari, fiind şi mai uşor de executat.

Biomecanica procedeuluiMingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este ridicată la

înălţimea capului şi dusă în spatele corpului. Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus întins în faţă. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener. În momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă, iar cel din spate datorită elanului face un pas înainte. Privirea este îndreptată spre locul de trimitere a mingii.(fig.64)

Figura 64

Greşeli frecvente- cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. Mingea poate fi

scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea dorită de portar.

100

Page 101: Mds fotbal

- aruncarea se execută numai din braţ, distanţa la care poate fi trimisă este mai mică.

Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două procedee, lansarea asemănător aruncării discului (fig.65) şi rotativă (fig.66) nu le recomandăm, în consecinţă nu le vom descrie. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită. (vor fi tratate la cursul de specializare)

Figura 65

Figura 66

F) Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă, sau în cazul paselor date în adâncime, pe direcţia porţii.

În aceste situaţii portarul părăseşte poarta, în prima fază alergând, iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului. Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel:

Biomecanica procedeuluiAdversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar,

care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. În apropierea adversarului, ne lăsăm să cădem lateral pe pământ, căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă. Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare, având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge. Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului, după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus, pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră. Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei, pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire(fig.67)

101

Page 102: Mds fotbal

Figura 67

Greşeli frecvente- blocarea se execută cu corpul înainte – pericolul de accidentare este

foarte mare.- mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului, tip alunecare

laterală, ci de sus – mingea putând trece pe sub corpul portarului.- nu se alege corect momentul blocajului, adversarul putând sălta

mingea sau dribla portarul.- aruncarea se execută cu piciorul înainte – executare perpendiculară,

penalizată cu lovitură de la 11 metri.

G) Conducerea mingii

Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de pământ) cât şi cu piciorul. Acest element tehnic este îngrădit de prevederile regulamentului de joc.

În privinţa conducerii mingii cu mâna, regulamentul de joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6 secunde. În timpul celor 6 secunde portarul poate purta, arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un coechipier, primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine sau o poate bate de pământ, conducând-o (mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal), după care este obligat să o degajeze, cu mâna sau cu piciorul.

Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar, ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin, interior sau exterior. Regulamentul de joc precizează următoarele: dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută pentru a trage de timp, arbitrul va sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii jocului. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de pedeapsă, el fiind considerat ca orice jucător de câmp.În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu numai în cazuri extreme, deoarece o eventuală sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă.

H) Degajarea mingii cu piciorul

Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc, în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui.

Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior, iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé, cu şiretul exterior, interior sau plin.

Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de fotbal).

102

Page 103: Mds fotbal

Intrebări recapitulative:

1. Care sunt etapele procesului de învăţare a tehnicii?2. Care sunt metodele pregătirii tehnice?3. Care sunt elementele tehnice cu mingea din jocul de fotbal?4. Care sunt elementele tehnice specifice jocului portarului?

Bibliografie: 1, 3, 8, 11, 12, 20, 23, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 40.

103

Page 104: Mds fotbal

CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ

4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare

Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare, conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice, care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar.

Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare, jocul de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali, motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice, precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective, de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament.

4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar

Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar, fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire, care începe aproximativ la 6 ani.

Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora, trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării jocului, precum şi la o bună orientare în spaţiu.

4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice

întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi intelectuală;

dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului; îmbunătăţirea calităţilor motrice; formarea unor multiple cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice; educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub

autocontrol; respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv; formarea trăsăturilor morale şi de caracter, pentru o comportare civilizată în

societate.

Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent, ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar.

Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani, deci din clasa a I-a, urmărindu-se lucrul specific, în iniţierea procedeelor tehnice de bază, a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV.

4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În ciclul primar, jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă.

Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe: mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii; exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază;

104

Page 105: Mds fotbal

jocurile de mişcare cu conţinut specific.

Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren.

Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere, contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice.

Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii, iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere.

Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice:

lovirea mingii cu piciorul; intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea); conducerea mingii şi deposedarea; aruncarea mingii de la margine.

Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă, şerpuită sau zig-zag, cu sau fără obstacole, în diferite formaţii de cerc, pătrat, triunghi, în condiţii de întrecere, prin ştafete, jocuri, suveică sau diferite trasee.

Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice:

lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul plin şi interior, sub formă de pase şi şut la poartă;

oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul; conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior; deposedarea adversarului de minge prin faţă; aruncarea mingii de la margine.

Exersarea acestor procedee, sub diferite forme (cerc, pătrat, linie, zig-zag etc.), în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi, se organizează în condiţii de întrecere (ştafete, jocuri etc.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea.

Jocurile de mişcare cu conţinut specific, prin caracterul lor de întrecere, în condiţii de colaborare şi adversitate, oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia.

Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele, prin adaptare la specificul jocului, trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral.

Folosirea unor jocuri pregătitoare, care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate, ca 4:2 sau 5:2, pe spaţiu limitat, contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.

Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme:

practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare;

organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care campionatul şcolar, cu etape pe clase, pe şcoală şi localitate (6-10 ani, clasele I-IV) ocupă primul loc.

105

Page 106: Mds fotbal

În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime, la 40-20 metri lăţime), unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri, numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă, de volei sau de fotbal).

În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20 minute, schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi), dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri), fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate, tenişi etc.).

Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul, cine trimite mingea la, peste, sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici, cu număr redus de elevi (3x3, 4x4 etc.).

4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal

4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice

Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are ca obiectiv final, realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica, arbitra şi organiza.

Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive, conform programei, atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu, sunt:

însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral;

educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii;

cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate.

Prin specificul mijloacelor, jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare, dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism.

Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor, jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate:

calităţi morale şi psihice; deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia; calităţi motrice specifice; capacitatea de orientare şi decizie, imaginaţie şi spontaneitate.

4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace

În cadrul învăţământului gimnazial, fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare:

lecţia de educaţie fizică; lecţia de activităţi sportive; activitatea competiţională de masă şi performanţă; ora opţională.

Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă, printr-un proces de învăţare eşalonat în trei etape importante:

etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu); etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu);

106

Page 107: Mds fotbal

etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu).

Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape, trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze în procesul de joc, să-l poată arbitra şi organiza.

Acumularea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal, se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc, din atac şi apărare şi jocul bilateral.

Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă, fiind utilă însă în mai mică măsură.

Folosirea selectivă a acţiunilor de joc, pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor, oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare, care compun jocul bilateral, facilitând învăţarea acestuia. Gradarea metodică a acestor mijloace, începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate, oferindu-le şi un caracter de întrecere.

Jocul bilateral, precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate, oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice, în situaţii de colaborare şi adversitate.

Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte, trebuie să respecte obiectivele, conţinutul şi modul fiecărei etape, precum şi particularităţile metodice specifice acestora.

Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceuObiective: cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi

normal; însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc, în funcţie de

dimensiunile terenului; învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de

atac şi apărare: întâmpinarea mingii – preluare – pasă; întâmpinarea mingii – transmitere (pasă - şut la poartă,

centrare, degajare); întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la

poartă; întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la

poartă; întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la

poartă; deposedare prin intercepţie – pasă (degajare, centrare, şut la

poartă); combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe.

încadrarea în jocul bilateral, pe teren redus (minifotbal) şi normal.

Modelul final al elevului

aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate;

cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc, pe teren redus şi normal;

aplicarea regulamentului, în jocul bilateral, în calitate de arbitru.

107

Page 108: Mds fotbal

Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceuObiective: însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului

conform regulamentului; cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc, în atac şi apărare, pe

zone şi funcţii, pe teren redus şi normal; învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice, de

atac şi apărare: întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la

poartă, centrare, degajare); întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă; tatonare – deposedare – pasă (degajare, centrare, șut la

poartă); tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la

poartă; jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2, 2:2, 3:1, 4:2; combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare; joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal.

Modelul final al elevului:

aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice, de atac şi apărare învăţate;

însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte; respectarea sarcinilor de joc, a funcţiei (postului preferat) în atac şi

apărare, în jocul bilateral, pe teren redus şi normal; organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se

regulamentul de joc.

Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceuObiective: consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, în atac şi

apărare şi aplicarea acestora, cu randamentul corespunzător, în jocul bilateral;

însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare, formarea echipelor şi a arbitra, precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor.

Modelul final al elevului:

însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate, din cadrul echipei, în fazele de atac şi apărare, în vederea integrării în ansamblul echipei, cu randament cât mai mare;

capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar, la nivelul şcolii respective;

însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc, pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile şcolare.

Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal, fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică.

108

Page 109: Mds fotbal

Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de: lecţii pe clase, sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa

respectivă, lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei, circa 50 minute, împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive;

lecţii pe grupe de clase, cu profesori de profil de disciplină sportivă, circa 100 minute, la şcolile unde numărul acestora este suficient.

În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative, pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local, zonal şi naţional.

Criteriile şi conţinutul selecţiei, la nivelul acestor echipe, precum şi „modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“.

Activitatea competiţională de masă şi performanţă. Calendarul competiţional anual, la nivelul; gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale, cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale.

Ora opţională. Este o oră acordată în plus, faţă de cele două ore din trunchiul comun la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ.

Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă, 8-10 ani (învăţământul primar), 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial).

Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani.La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor

şi localităţilor. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare, la nivel de judeţ, interjudeţean pe zone şi finale pe ţară.

Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF, fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor şcolare judeţene, care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor.

109

Page 110: Mds fotbal

4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive

Pregătirea echipelor reprezentative şcolare

Apreciind-o ca o activitate importantă, care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală, echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie fizică.

Prezentarea echipei de fotbal, la competiţii, necesită o selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare, bazate pe o serie de cerinţe metodice.

Depistarea elementelor de perspectivă, se poate face în mod special prin:

stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei;

urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală;

organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor.

4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie

Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde:

obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator;

obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape; etapizarea procesului de selecţie şi instruire, sarcinile şi conţinutul

fiecărei etape; colaborarea, sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie

(conducerea şcolilor, profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii;

măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani;

testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite, care să corespundă complexităţii procesului de selecţie, în toate etapele acţiunii;

stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. Acest model final, va avea şi model intermediare, pe categorii de vârstă, care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă.

Criterii de selecţie

Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere, corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual:

Criterii de sănătate; Criterii specifice prin: efectuarea unor probe specifice:

menţinerea mingii în aer din deplasare, prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;

pase scurte şi medii, din deplasare cu şi fără preluare; conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare.

evoluţia în jocul efectiv, urmărindu-se: abilitatea în manevrarea mingii; calităţile morale; participarea activă în fazele de atac şi apărare;

110

Page 111: Mds fotbal

modul de integrare în jocul colectiv.

Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente, care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente.

Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare, se contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc modern.

4.2.2. Instruirea echipei reprezentative

Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor, timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale, trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective:

dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă; dezvoltarea calităţilor motrice specifice; consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a

acţiunilor de atac şi apărare; omogenizarea tactică a echipei; învăţarea, interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul

de joc.

Realizarea obiectivelor propuse, necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică, astfel ca ponderea factorilor de antrenament, printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare, să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire.

Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv, includ numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului.

Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament, a acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF), care însă nu trebuie omisă nici în perioada competiţională.

În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi factori, ca: T-TA (tehnică-tactică); T-PF (tehnică-pregătire fizică); TA-PF (tactică-pregătire fizică).

Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor, ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE, joi TE-TA, vineri joc, marţi PF-T, joi joc, vineri T-TA.

Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal, unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea, este necesar ca profesorul de educaţie fizică, să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport, unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică, pe terenuri de dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet sau volei. În aceste împrejurări, utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse, pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. Pe aceste terenuri, elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii, deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare, pase de pe loc şi din mişcare, cu piciorul şi cu capul, preluări şi conducerea mingii, depăşiri individuale, efectuarea marcajului etc.). Să joace în echipe formate din câte 4,5,6,7 jucători. Eficienţa unei bune pregătiri, în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul, de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică.

111

Page 112: Mds fotbal

4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse

În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice.

Încălzirea, de exemplu, se poate realiza simultan, de către toţi jucătorii, pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate, pe teren variat, intercalate cu exerciţiile de gimnastică. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi, în ritmul de execuţie impus de profesor, iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie, combinate cu sărituri variate etc.

În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament, căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă, cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare.

În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse, iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen circuit).

Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel: împărţirea colectivului pe grupe; selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte; cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier; ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe).

Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică dimensiune. În acest caz:

pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase, combinaţii, şut la poartă şi diferite acţiuni de joc;

pe suprafaţa mai mică de teren, ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul, preluări variate, fente, jonglerii cu minge (cu sau fără concurs), transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc.

În condiţiile unei baze materiale mai reduse, profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii, ţinând cont de următoarele indicaţii:

în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge, pe marginile terenului;

întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii; utilizarea în întregime a spaţiului disponibil, prin exerciţii ca:

menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul;

conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului; pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul

de plecare); alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu

executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone, cu câte o minge în mână, o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul).

Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei, deoarece au un efect mobilizator, pentru întrecere. În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri:

112

Page 113: Mds fotbal

a)pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din trei jucători;

b)pe terenul de baschet (26/14 metri), având ca porţi suporţi pe care stau panourile, se poate juca fără portar 4 contra 4;

c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar, 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum);

d)pe un teren, aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă, la porţi de 6/2 metri.

Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele:

pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc, terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor);

dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă, lemn etc.) se poate juca ca la hochei, eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine;

elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală, pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată;

în cazul când colectivul este prea mare ca număr, antrenamentele se pot planifica la ore diferite, dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată.

De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia).

În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta, valoarea individuală, compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice.

4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse

În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă, urmărindu-se:

selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului;

volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului;

utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune.

Ţinându-se seama, în mod curent, de suprafaţa redusă a terenului, trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. În acest sens se va pune un accent mai mare pe:

1. dezvoltarea simţului mingii;2. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de

manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici, insistându-se pentru:

transmiterile directe prin simplă deviere; lovirea mingii fără pendulare mare; perfecţionarea preluărilor, a lovirii mingii cu capul, mişcărilor

înşelătoare şi a protejării mingii; perfecţionarea demarcajului şi marcajului.

113

Page 114: Mds fotbal

3. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului);4. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare.

În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca:

viteză de reacţie, de pornire şi de execuţie; viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri; forţa specifică şi detenta; rezistenţa în regim de viteză; îndemânarea specifică; supleţea şi mobilitatea.

În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate, opriri şi porniri, evitări, ocoliri, întoarceri, căderi, rostogoliri, schimbări de direcţie, coordonare în sărituri, revenire şi echilibrare etc.) cu implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc.

Referindu-ne la structura terenurilor, foarte diversificată, din pământ, zgură, beton, ciment, asfalt etc. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor, ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet, handbal, tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal, profesori de educaţie fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil, alăturat acestora.

4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii

Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului.

Înaintea participări la competiţii, în timp util, componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte:

denumirea competiţiilor la care vor participa; caracterul lor (amical sau oficial); sistemul de desfăşurare; numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie; probleme administrative (echipament, mingi etc.).

Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători, ca şi locul întâlnirii, terenul pe care se va desfăşura întâlnirea.

Respectând ordinea firească a măsurilor, profesorul urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic, precizând unele aspecte esenţiale, ca:

anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă; modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se

va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare); atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului

(probleme administrative).

Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică, activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de

114

Page 115: Mds fotbal

consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă.

Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin „Colţul sportiv al şcolii“, accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi din afara ei.

4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus

Considerăm că pe un teren de handbal, de exemplu, care în general se găseşte la fiecare şcoală, se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus, precizându-se:

dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri, poarta de 3/2 metri, semicercul mare 9 metri, semicercul mic 6 metri, lovitura de pedeapsă 7 metri;

timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize;

în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute;

dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7 metri, câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri, până când o echipă ratează.

4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală

Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport, fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită. Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca:

popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui; condiţiile materiale, de spaţiu şi timp; preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru

fotbal; capacitatea organizatorică a şcolii (profesori, elevi etc.); rezultatele obţinute în competiţii etc.

Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm următoarele:

a) competiţii de minifotbal;b)„miuţe“ la o poartă sau la două porţi, pe echipe de câte 2,3 sau 4

elevi;c) tenis cu piciorul;d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se

stabilească cel mai bun elev sau jucător: concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi

capul“; acelaşi concurs „pe perechi“, în „triunghi“; concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri, porticuri etc.); concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă, de la 11 metri

(pe tern normal) şi 7 metri (pe teren redus); diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau

complexe urmează să stabilească un învingător etc.

115

Page 116: Mds fotbal

Intrebări recapitulative:

1. Cum este organizat jocul de fotbal în clasele 1-XII?2. Enumeraţi câteva criterii prin care se pot selecţiona elevii în echipa şcolii?3. Enumeraţi întrecerile cu caracter de masă din şcoala?4. Cum se organizează o lecţie de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse?

Bibliografie: 2, 6, 7, 9,12, 13, 16, 21, 24, 30, 32, 33, 34, 38, 41, 42.

116

Page 117: Mds fotbal

BIBLIOGRAFIE

1. APOLZAN, D., (1999), Fotbal 2010. Editată sub egida FRF2. BÂRSAN, N., (1980), Metodica fotbalului în şcoală.– Editura IEFS, Bucureşti,

Uz intern, 3. BÂRSAN, N., (1980). Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii jocului de

fotbal Bucureşti Editura IEFS, , Uz intern,4. BOTA, I., DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive. Bucureşti: Teorie şi

metodică – Ed. ALDIR,.5. BOMPA, O., T., (2003), Performanţa în jocurile sportive. Bucureşti: Ed. Ex.

Ponto C.N.F.P.A.6. CÂRSTEA, G., (1990), Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară.

Bucureşti: IEFS 7. CÂRSTEA, Gh., (2000), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.

Bucureşti: Ed. AN-DA8. CERNAIANU, C., (2000), Fotbal – Manualul antrenorului profesionist.

Bucureşti: Ed. Rotech Pro9. CHIRIŢĂ, G., (1978). Activităţile corporale şi factorii educativi Bucureşti:

Editura Sport – Turism,10.COJOCARU, V., (2000), Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de

înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed. Axis Mundi11.COJOCARU, V., (2002), Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. Bucureşti12.COLIBABA-EVULEŢ, D., Bota, I., (1998), Jocuri sportive, teorie şi metodică.

Bucureşti: Ed. Aldin 13.DRAGNEA, A., (1996), Antrenamentul sportiv. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică14.DRAGNEA, A., MATE-TEODORESCU, S., (2002), Teoria Sportului. Bucureşti:

Editura Fest15.DRĂGAN I. şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-biologică în sport.

Bucureşti: Editura Sport – Turism 16.GÂRLEANU, D., (1975), Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la

fotbalişti. Bucureşti Editura Sport – Turism17. GÂRLEANU, D., (1981), Poliatloane, pregătirea copiilor şi juniorilor.

Bucureşti: Editura Sport – Turism, 18. HARGREAVES, A., (1990), Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal.19.HARGREAVES, A., (1996), Coaching Youth American Sport 20. IONESCU, V., I., (1995), Fotbal. Tehnica şi tactica jocului. Timişoara: Editura

Helicom 21.IONESCU, V., I., (1995), Football. Timişoara: Editura Helicom 22.IONESCU,M.,(1988), Fotbal de la A la Z. Bucureşti: Ed. Sport Turism23.MIU, S., VELEA F., (2002), Fotbal Specializare. Bucureşti: Ed. Fundaţia

România de Mâine24.MANUŞARIDE, C., GHEMINGEAN, C., (1983) Aproape totul despre fotbal.

Bucureşti: Editura Sport-Turism25. MOISES, F., (1974), Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974.

Bucureşti: Ed. Stadion26.MOTROC I., COJOCARU, V., (1991), Curs de fotbal. Volumul 1.2 şi 3

Bucureşti: Ed. ANEFS27.MOTROC I., (1994), Fotbal de la teorie la practică. Bucureşti: Ed. Rodas28.Nicu, A., (1993), Antrenamentul sportiv modern. Bucureşti: Editura Editis 29.PETRESCU, N., (1967), Carte pentru fotbaliştii de mâine. Bucureşti: Editura

CNEFS, ,.30.POPOVICI, C., (1995), Fotbal. Tehnica jocului. Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF 31.POPOVICI, C., (2004), Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. Cluj-Napoca:

Ed. Napoca Star

117

Page 118: Mds fotbal

32.POPOVICI, C., (2004), Personalitatea arbitrului de fotbal. Cluj-Napoca: Teză de doctorat

33.POPOVICI, C., (2005), Fotbal copii şi juniori. Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star34.RĂDULESCU, C., (2000), Fotbal. Principii, metode, mijloace. Cluj-Napoca:

Ed. Artemis 35.RĂDULESCU, M., COJOCARU, V., (2003), Ghidul antrenorului de fotbal.

Bucureşti: Ed. Axis Mundi36.RAJNOVIC, V. (1972), 100 de antrenamente de fotbal Bucureşti: Editura

Stadion37.STĂNCULESCU, V., (1999), Ghidul antrenorului profesionist de fotbal.

Braşov: Ed. Transilvania Expres38.ŞCHIOPU, U., VERZA, E., (1981), Psihologia vârstelor. Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică, 39.ŞICLOVAN, I., ARDELEANU,C., TEODORESCU, D., (1971), Fotbal la copii.

Bucureşti40.STĂNCULESCU, V., (1982), Ghidul antrenorului de fotbal. Bucureşti: Editura

Sport -Turism41.WADE, A., (1980), Instruirea în jocul de fotbal. Editura CNEFS, OTF, vol. XIII.

118

Page 119: Mds fotbal

Semne convenţionale în fotbal – Conventional signs in football

Jucător în atac – forward

Jucător în apărare – defenderMinge – ballPasă cu traiectorie razantă – straight pass

Pasă cu traiectorie înaltă – high pass/headerDeplasarea jucătorului fără minge – running without the ballConducerea mingii – leading the ball

Intrarea în posesie – taking the ball off

Dribling – dribbling

Fentă cu schimbare de direcţie – change of directionŞut la poartă în mingea aflată pe sol – shoot towards the goal

Panou – board

Obstacol – hurdle/obstacle

Jalon – marker

Antrenor – trainer/coach

X Deposedare – lose possession of the ball

Lovirea mingii din volé – lobbing the ball from vole

V Lovirea mingii din demi-volé (drop) – lobbing the ball from half-vole

0 Lovirea mingii cu capul – headingPasă din volé – pass from vole

Pasă din demi-volé – pass from half-vole

Pasă cu capul – pass with the head

Şut la poartă din volé – shoot from vole

Şut la poartă din demi-volé – shoot from half-vole

Şut la poartă cu capul – leading the ball towards the goal

Aruncarea mingii cu mâna (şut, autopasă, aruncarea portarului) –Throwing the ball with the hand (for the goalkeeper)Menţinerea mingii în aer (duble) – maintaining the ball in the air

Prinderea mingii de către portar – catching the ball by the goalkeeper

Boxarea mingii cu ambele mâini – boxing the ball with both hands

▪ Boxarea mingii cu o mână – boxing the ball with one hand

Săritură pe un picior – jumps on one leg Săritură pe ambele picioare – jumps on both legs

119