Capitolul I

Noţiuni introductive privind măsurile de siguranţă

Secţiunea I

Consideraţii generale

Măsurile de siguranţă erau definite în literatura juridică interbelică drept

„mijloace destinate sa preîntâmpine un rău care ameninţă şi care s-ar putea

produce în viitor”1, sau ca „reacţii sociale constând într-o privare sau

restrângere de liberatate, sau aducând atingere patrimoniului, luate în virtutea

legii de autorităţile judiciare împotriva delicvenţilor socialmente periculoşi

independent de responsabilitatea morala a acestora”.2

Într-adevăr, apărute la începutul secolului XX pe fondul unei aşa zise crize

a represiunii, măsurile de siguranţă suscită şi azi vii şi numeroase controverse

în ceea ce priveşte definirea lor, natura juridică, modul de reglementare.3

Dacă efortuile reprezentanţilor Şcolii, pozitiviste continuate de membrii

Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal au convins cu privire la necesitatea

introducerii măsurilor de siguanţă în legislaţiile naţionale, la aceasta

contribuind şi penaliştii români, în privinţa modului cum sunt reglemantate se

menţine încă o mare diversitate.4

1 Vintilă Dougoroz, „Drept penal”, Bucureşti, 1939, p. 637.2 N. Tanoviceanu, „”Les mesures de sûreté”, Paris, 1934, p. 7.3 Constantin Sima, “Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan”, All Beck, 199 , pp. 28-65.4 Ibidem, p.29.

1

Secţiunea II

Noţiune şi caracterizare

Noţiunea de măsuri de siguranţă

Faptele comise şi prevăzute de legea penală sunt combătute cu ajutorul

pedepselor, dar săvârşirea lor poate releva şi anumite stări de pericol, care pot

determina sau contribui la comiterea altor fapte penale, comitere care trebuie

prevenită.

Această finalitate se realizează prin intermediul măsurilor de siguranţă.5

Măsurile de sigurantă sunt sancţiuni de drept penal ce constau în măsuri de

constrângere cu caracter pur preventiv, având drept scop înlăturarea unor stări

de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.6

Aceste stări depericol constau în anumite realităţi umane sau sociale care,

fiind implicate într-un fel sau altul în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea

penală şi puse în evidenţă prin săvârşirea acestora, pot contribui la săvârşirea

unor noi fapte antisociale. Pot fi menţionate printre acestea, starea în care se

află bolnavul mintal care, tocmai datorită incapacităţii de a-şi da seama de

faptele sale, a comis şi ar putea să comitaă şi în viitor acţiuni antisociale:

toxicomanul care, sub imperiul necesităţii de a-şi procura drogul pe care îl

foloseşte, a comis o faptă antisocială şi există pericolul real de a săvârşi altele;

meseriaşul sau profesionistul care, datorită incapacităţii, nepregătirii sau

modului în care exercită meseria, profesia sau ocupaţia a săvârşit şi poate

continua să săvârşească fapte antisociale, etc.

Aceste stări de pericole nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esenţială a infracţiunii fiindcă ele nu ţin de faptă, ci de persoana făptuitorului

ori de anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acesta.

Datorită cauzei lor specifice, stările de pericol nu pot fi combătute prin

aplicarea pedepselor, fiindcă nu se pune problema transformării conştiinţei 5 Costel Niculeanu, “Curs de drept penal- Parte generală”, Ed. Sitech, 2003, p. 304.6 Costantin Bulai, “Manual de drept penal- Parte generală”, All, 1997, p.584.

2

făptuitorului, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, este vorba de fapte

săvârşite fără vinovăţie sau de stări ce nu ţin de conştiinţa şi voinţa

făptuitorului. De aceea pentru înlăturarea stărilor de pericol se folosesc măsuri

specifice, adecvate, care să anihileze pericolul săvârşirii unor noi fapte

antisociale interinare sau tratamentul obligatoriu al alienaţilor sau

toxicomanilor, interzicerea profesiilor sau meseriilor exercitate periculos,

confiscarea lucrurilor care au servit sau sunt destinate să servească la săvârşirea

de infracţiuni, etc. 7

Caracterizarea măsurilor de siguranţă. Caracteristici generale.

Deşi se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea

penală, măsurile de siguranţă au un caracter eminamente preventiv, vizează

înlăturarea stărilor de pericol şi prin urmare preîntâmpinarea de noi fapte

antisociale. Prin aceasta, ele se deosebesc de pedepse care au carcter represiv,

chiar dacă, întocmai ca şi acestea sunt sancţiuni de drept penal şi deci se aplică

împotriva voinţei făptuitorului, fiind şi ele măsuri de constrângere.

Spre deosebire de pedepse, care sunt totdeauna consecinţa răspunderii

penale, măsurile de siguranţă nu sunt determinate de existenţa răspunderii penale,

ci de aceea a stări de pericol, care este dată în vileag, prin săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală, ce poate să nu constituie infracţiune. Nu trebuie să fie

confundate măsurile de siguranţă cu măsurile de ocrotire sau cu măsurile

educative ce se iau de faţă de minori.8

Măsurile de siguranţă se deosebesc, în acelaşi timp, de măsurile preventive

reglementate prin legi extrapenale, cgiar atunci când sunt identice în conţinut cu

acestea (de exemplu, internarea bolnavilor minatali periculoşi, confiscarea

specială, expulzarea străinilor). Ca sancţiuni de drept penal măsurile de siguranţă

se iau numai de către organele judiciare şi numai faţă de persoanele care

săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi pentru acele fapte prin care se

dezvăluie starea de pericol.

7 Ibidem, p. 584.8 Ibidem, p.585.

3

Dimpotrivă, măsurile preventive, au drept temei fapte sau stări extrapenale,

chiar dacă servesc şi ele la prevenirea faptelor antisociale.

Este vorba în acest caz de prevenţiunea predictuală, care este o

prevenţiune extrapenală9, spre deosebire de prevenirea realizată prin măsurile de

siguranţă, care este o prevenţiune postelictuală, o reacţiune penală care implică

existenţa in dreptul penal.10

Deoarece, prin adoptarea măsurile de siguranţă se realizează o stare de

interdicţie pentru autorul unei fapte, legea impune obligaţă limitării măsurilor de

siguranţă doar la persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, ele

reprezentând atât o protecţie, cât şi o incapacitate juridică pentru făptuitor.

Dacă prin modul de reglementare a măsurilor de siguranţă nu se urmăreşte

în mod direct identificarea unui anumit grad de pericol social al faptei săvârşite,

rezultă că asigurarea unei măsuri de siguranţă este impusă de necesitatea şi

utilitatea unei protecţii concrete faţă de făptuitorul unor acte prevăzute de legea

penală, doar pe durata limitată de existenţa stării de pricol.

Măsurile de siguranţă au scopul de a-l readapta pe făptuitor la exigenţa

vieţii sociale.11

Se poate considera că măsurile de siguranţă reprezintă mijloace juridice de

protejare a unor persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală

(relizându-se un regim de favoare pentru o anumită categorie de făptuitori:

bolnavi mntali, toxicomani, persoane incapabile sau nepregătite pentru ocuparea

unei funcţii sau exercitarea unei profesii, dar şi mijloace juridice de constrângere

(interzicerea de a se afla în anumite localităţi a unei persoane condamnate;

expulzarea cetăţeanului străin care a comis o infracţiune; confiscarea specială a

unor bunuri ale persoanei condamnate).

Măsurile de siguranţă nu reprezintă o formă specifică a pedepselor penale

deoarece nu se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală

9 Vintilă Dougoroz, “Explicaţii teoretice ale codului penal român- Partea generală”, Vol II, p. 639.10 Costică Bulai, op.cit, p.585.11 Iancu Tănăsescu, “Curs de drept penal”, All Beck, 2003, p. 678.

4

ca mijloc de constrângere şi de reeducare, ci ca „mijloace de prevenţie şi în

subsidar mijloace de constrângere”.

Întrucât măsurile de siguranţă nu fac parte din categoria pedepselor

penale, adoptarea acestora nu se raportează la individualizarea judiciară stabilită

prin art. 72 Codul Penal , „ci se ţine seama de natura şi gravitatea stării de pericol

şi de posibilitatea de înlăturare a acesteia”.

Măsurile de siguranţă se deosebesc atât sub aspectul duratei al organelor de

aplicare şi al conţinutului concret de unele „măsuri de prevenţie reglementate de

legi extrapenale”, deoarece măsurile de prevenţie (arestul pentru încălcarea

regulamentelor militare) se aplică pe cale administrativă, iar măsurile de siguranţă

doar de organele judiciare, după procedura legală.12

Caracteristici speciale

Pentru a se asigura o stare de siguranţă socialeă şi a se înlătura starea de

pericol caracteristică fenomenutui infracţional, prin art. 12 alin. Ultim Cod penal,

s-a stabilit ca în cazul modificăriii penale vechi cu o lege nouă, legea care

prevede măsurile de siguranţă se va aplica şi infracţiunilor care nu au fost

definitiv judecate la data intrării în vigoare a legii noi (se realizează astfel o formă

de retroactivare defavorabilă a legii penale).13

Dispoziţiile art.111 alin.2 prevăd în mod categorie că măsurile de siguranţă

se iau numai faţă de persoanle care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,

fie că este vorba de luarea exclusiv a unei asemenea măsuri sau de luarea une

măsuri care însoţeşte o pedeapsă.

Fiind luate de organele judiciare şi intervenind numai faţă de persoanle

care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală măsurile de siguranţă se

deosebesc de măsurile preventive reglementate prin legi extrapenale, chiar atunci

12 Ibidem, p.679.13 Ibidem. p.680

5

când sunt identice în conţinut cu acestea (ex: internarea bolnavilor mintali

periculoşi).14

Deşi, necesitând în mod firesc impunerea unor privaţiuni sau resticţiuni,

măsurile de siguranţă au , în subsidiar, o componentă coercitivă, se deosebesc de

pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi în subsidiar

caracteruol de mijloc de prevenire. Pe de altă parte, în timp ce pedepsele sunt

sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă sunt

numai sancţiuni de drept penal.15

Întrucât măsurile de siguranţă sunt provocatoare de restricţii şi de interdicţii

privind exercitarea, drepturilor individuale, în cazul în care, deşi au fost dispuse

prin hotărârea organului judiciar, dacă legea s-a modificat şi nu mai sunt

prevăzute de legea nouă, măsurile de siguranţă încetează (dacă s-a început

executarea) sau nu se mai execută (dacă nu începuse executarea acestora).

În cazul concursului de infracţiuni, legea stabileşte prin art. 35 alin. Ultim

Cod penal că „măsurile de siguranţă de natuă deosebită luate în cazul

infracţiunilor concurente, se cumulează”, realizându-se astfel o formă concretă de

întâmpinare a săvârşirii faptelor penale şi de înlăturare a oricărei stări de pericol

apărută în faptele săvârşite de o persoană. Prin lege (art. 81, alin. 4 Cod penal) se

instituie obligativitatea asigurării unei stări de siguranţă astfel că şi în cazul

suspendării condiţionate a executării pedepsei, pentru preîntâmpinarea săvârşirii

unor fapte prevăzute de legea penală nu se dispune suspendarea măsurile de

siguranţă. Efectele specifice pe care le produc măsurile de siguranţă în sensul

menţinerii unor interdicţii, decăderi şi incapacităţii separate de fapta penală, de

pedeapsa penală aplicată, justifică aprecierea că acestea constituie sancţiuni de

natură penală.16

14 Constantin Sima, op. cit., pp. 66-67.15 Iancu Tănăsescu, op.cit., pp. 679-680.16 Iancu Tănăsescu, op.cit., pp. 679-680.

6

Secţiunea a III a

Referinţe istorice şi de legislaţie comparată

Măsurile de siguranţă ca sancţiuni de drept penal, deosebite de pedepse, au

apărut târziu în istoria dreptului penal, fiind incluse în legilaţiile penale abia în

secolul XX.

Elaborarea lor ca măsuri de apărare socială specifice a fost consecinţa

progreselor realizate în domeniul criminologiei, ca ştiinţă pluridisciplinară şi al

penologiei, care au evidenţiat existenţa unor stări umane şi sociale periculoase

fată de care pedepsele se dovedesc ineficace şi în acelaşi timp inutile. Au apărut

astfel, alături de pedepse, măsurile de siguranţă. Au existat însă şi înainte de

acestea unele pedepse care îndeplineau în realitate funcţia de măsuri de siguranţă,

deşi nu erau denumite ca atare (de exemplu deportarea sau regletarea în colonii

existente în unele legislaţii).

Treptat însă măsurile de siguranţă s-au impus în sistemul măsurilor de

apărare socială. În teoria dreptului penal au fost formulate apinii diferite cu

privire la natura juridică a măsurile de siguranţă.

Unii autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri administrative,

chiar în cazul în care sunt prevăzute de legea penală şi aplicate de instanţele

judecătoreşti, deoarece ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt săvârşit, ci

pentru a preveni săvârşirea lui.17

Reprezentanţii acestei orientări au fost penaliştii italieni A. Rocco, V.

Manzini şi penalistul român I. Rădulescu (Curs de drept penal, 1937) „Măsurile

de siguranţă nu sunt o instituţie de drept penal, ci un drept administrativ- codul

nostru penal le prezintă astfel şi din punct de vedere terminologic şi sunt

prevăzute de Codul Penal şi de Codul de Procedură Penală doar din motive de

conexiune şi garanţie (V. Manzini, p. 216) Acest punct de vedere a fost prompt

criticat de doctrina românească: ” Este cunoscut că o prevedere reglemntată prin

17 Costică Bulai, op.cit., pp. 585-586.

7

textele Codului Penal, pentru ca la nevoie să înlocuiască pedeapsa sau să o

completeze care constituiesc sancţiuni penale. Dacă măsurile de siguranţă sunt

instituţii nepenale, preventive şi de ordin administrativ, pentru ce să fie înscrise în

chiar Codul penal care, după o tehnică bine precizată demult, nu trebuie să

cuprindă decât instituiţii penale, fie chiar şi indirect preventive. (N. Buzea, p. 25)

Această confruntare de idei este încă în actualitate, mai ales în doctrina

pemală italiană.

Autori prestigioşi precum Remo Pannain şi Giuseppe Battiol, deşi

consideră măsurile de siguranţă ca fiind „indubitabil una din cele mai însemnate

cuceriri ale timpurilot moderne în contra criminalităţii ” e refuză dreptul de acces

între sancţiunile de drept penal.18

Giuseppe Bettiol arată că infracţiunea constă în încălcarea normei juridice

penale, iar măsura de siguranţă derivă logic din starea de pericol social al

făptuitorului ăi câtă vreme nu există nici un precept care să impună individului să

nu fie periculos, măsura de siguranţă, care nu se găseşte în raport cu nici un

percept, nu poate fi sancţiune.

Acest raţionament este neconvingător: măsura de siguranţă nu are ca temei

numai starea de pericol a făptuitorului ci şi săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală (art. 204 din Codul Penal italian, art. 95 din Codul Penal spaniol, art.

111, alin. 2 din Codul Penal român), iar persoana este subiect al unui raport

juridic penal de conformare, astfel că nu se poate spune că nu există nici un

percept care să impună individului să nu fie periculos.

În doctrina italiană, disputa are şi un suport legislativ, deoarece măsurile de

siguranţă sunt reglementate în Codul Penal italian din 1930.

Într-o altă concepţie (E. Ferri, M. Altavilla) s-a susţinut identitatea dintre

măsuri de siguranţă şi pedepse, fiind în aceeaşi măsură cinsiderate măsuri de

apărare, socială ce pot să fie aplicate în funcţie de necesitate, pedepsele finnd

18 Constantin Sima, op.cit., p.35-36.

8

aplicate infractorilor responsabili, în timp ce măsurile de siguranţă sunt aplicate

iresponsabililor şi celor aflaţi în situaţii speciale. 19

Această concepţie care neagă orice diferenţă esenţială între măsuri de

siguranţă şi pedepse este susţinută şi în prezent, în special de către pertizanii

doctrinei noii apărări sociale. Se afirmă pe de o parte că pedepsele au ca scop

prevenirea infracţiunilor, iar pe de altă parte că aplicarea măsurilor de siguranţă

este garantată în ultimă instanţă prein recurgerea la pedepse, deci transformându-

se în pedepse. In raportul prezentat de Enrico Ferri în numele Grupului italian la

Congresul de la Bruxelles din 1926, organizat de Asociaţia Internaţională de

Drept Penla, statul organizează apărarea socială contra criminalităţii prin măsuri

de prevenire şi măsuri de represiune, aplicaţiile fie antedelictum, fie postdelictum.

Măsurile de siguranţă aparţin apărării represive contra crimei şi ele pot fie

să înlocuiască pedeapsa fie să o completeze. (E. Ferri)

Această opinie a prevalat în cadrul Comisiei de reformat a Codului Penal

francez, fiind susţinută şi de partizanii doctrinei noii apărări sociale.

Potrivit acestora, nu există o deosebire substanţială între pedepse şi măsuri

de siguranţă, ci numai o deosebire de destinaţie, pedepsele putând fi aplciate atât

capabilor cât şi incapabilor.20

Mulţi autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt ca şi pedepsele,

sancţiuni de drept penal, dar se deosebesc între ele prin natura şi funcţiile

lor:21pedepsele au în principal rol represiv şi numai indirect un caracter preventiv,

măsurile de siguranţă au un rol exclusiv preventiv; pedepsele sunt determinate de

vinovăţia făptuirorului, pe când măsurile de siguranţă sunt impuse de starea de

pericol a infractorului.

Această orientare este rezultatul compromisului dintre adepţii neo-

clasicismului şi pozitivismului juridic, deşi se deosebesc de pedepse prin natura,

funcţia şi incidenta lor, măsurile de siguranţă sunt acceptate în prezent în mod

umanim, ca sancţiuni de drept penal având o pronunţată funcţie de prevenţie.19 Constantin Sima, op.cit., p.37.

20 Ibidem, p. 37-38.21 V. Dougoroz, “Drept penal”, Bucureşti, 1939, p.631.

9

Promotorii acestei concepţii au fost penalistul elveţian Carl Stoos şi

fondatorii Uniunii Internaţionale de Drept Penal: Franz von Liszt, Adolphe Prins

şi Georg Van Hamel.

În anteproiectul codului penal elveţian din 1983 Carl Stoos a formulat

pentru prima dată, In mod concret, propunerea de a se investi judecătorul penal cu

competenţe care până atunci erau apanajul autorităţii administrative; pe lângă

scara tradiţională a pedepselor proiectul conţinea şi un ansamblusistematic de

măsurile de siguranţă.

Sub această denumire, măsurile de siguranţă au fost prevăzute pentru prima

oară în dreptul român în Codul Penal de la 1936. Şi în legislaţia anterioară

existau, sub denumirea de pedepse, măsuri care erau în fond măsuri de

siguranţă.22

De exemplu, Codul penal de la 1864 prevedea printre altele, confiscarea

specială, interdicţia de a se afla în anumite localităţi şi altele care nu erau de fapt

decât măsurile de siguranţă.

În Codul Penal de la 1936, măsurile de siguranţă erau prevăzute însă

laolaltă cu măsurile educative şi tutelare faţă de minori, iar unele dintre ele se

refereau la persoanele juridice. Codul penal de la 1968 a dat o regelentare

ştiinţifică măsurile de siguranţă, separând de aceste măsuri educative.23

Legiurile penale române vechi conţineau măsuri de prevenire care, fără a

purta o atare denumire, erau considerate fie ca pedepse complementare, fie simple

consecinţe ale condamnării.

Codul penal de la 1864 prevedea confiscarea specială (art. 37), interdicţia

de a se afla în anumite localităţi, aplicată celor care au prescris o pedeapsă

criminală (art.596 alin. 2) şi altele.

Codul penal român de la 1936 a fost unul din primele coduri penale

moderne care a reglementat materia măsurile de siguranţă în mod complet.24

22 Constantin Sima, op. cit., p.138.23 V.Dougorez, “Drep penal”, Bucureşti, 1939, p. 644; Gh. Nistoreanu, “Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă”, Accademia de politic Al. I. Cuza, Bucureşti, 1991, p. 29.

24 Constantin Sima, op. cit., p. 49-50.

10

La elaborarea sistemului măsurile de siguranţă prevăzut în Codul penal de

la 1936, legiutorul român a avut în vedere lucrările primului Congres al

Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal desfăşurat la Bruxelles în 1926, la care

Grupul Rmân a avut rol important.

Au fost avute în vedere terţele la cea de-a II a Conferinţă internaţională

pentru codificarea dreptului penal, desfăşurată la Roma în 1928 şi rezoluţia

Congresului Comisiei Internaţionale Penale şi Penitenciare, care a avut loc la

Praga în 1930.

În deplin acord cu aceste manifestări ştiinţifice internaţionale România a

adotat în 1936 un sitem unitar de măsuri de siguranţă destinate să completeze

cadrul mijloacelor de luptă contra criminalităţii şi să realizeze o eficientă

prevenţie postdelictuală.

O primă şi esenţială caractersitică a noilor sancţiuni era că aplicarea lor nu

ne putea face decât ca o consecinţă a săvârşirii de infracţiuni, spre deosebire de

alte state europene care încercaseră, la început de secol, să introducă o

„prevenţiune predelictuală”.

Potrivit art. 70 Cod Penal 1936: „măsurile de siguranţă se aplică de instanţa

judecătorescă însoţind o pedeapsă, afară de cazurile prevăzute de lege când pot fi

pronunţate şi singure.”

Din interpretarea prevederilor art. 70 rezultă o delimitare clară de măsurile

cu caracter administrativ.

După ce în art.1 consacrase principiul legalităţii incriminărilor, pedepselor

şi măsurile de siguranţă, legiuitorul în art. 70. arată că măsurile de siguranţă se

aplică de instanţa de judecată. Aşadar, după ce se afirmă că numai legea

determină cazurile şi domeniul de aplicae al măsurilor de siguranţă, se face o altă

afirmaţie cu valoare de principiu: numai autoritatea judiciară se poate pronunţa în

ceea ce priveşte luarea şi revocarea măsurile de siguranţă.25

25 Ibidem, p.50.

11

Prin acestă reglementare legiuitorul de la 1936 rezolvă problema naturii

juridice a măsurilor de siguranţă, mult discutată în literatura juridică a vremii26,

măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal şi nu măsuri administrative.

Prin recunoaşterea măsurilor de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal,

Codul penal de la 1936 se situează pe o parte ştiinţifică avansată, confirmă de

teoria dreptului penal.27

Potrivit art.70 alin.2, măsurile de siguranţă nu puteau fi pronunţate dacă

judecătorul nu consta starea de pericol a infractorului.

Legea nu defineşte starea de pericol aşa cum nu defineşte nici măsurile de

siguranţă. Doctrina s-a pronunţat însă că prin „starea de pericol a infractorului”

trebuie să înţelegem o reală şi serioasă temere că acesta va săvârşi noi fapte

penale: „pe când pedepsele îşi gâseau justificarea în gravitatea infracţiunii şi în

gradul de vinovăţie al infractorului, măsurile de siguranţă sunt justificate de

persistenţa unui pericol care indică o reală înclinare către crimă sau o deosebită

receptivitate la acţiunea factorilor criminogeni.”

În vederea luării unei măsuri de siguranţă era necesar să se fi săvârşit o

faptă prevăzută de legea penală, să se constate că din starea făptuitorului decurge

un real şi serios pericol şi să se constate existenţa uneia din stările la care se

referă textele care prevăd diferitele măsuri de siguranţă.28

Art. 71 enumeră măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal de la

1936: internarea infractorilor alienaţi într-un pital si internarea în cazul a

infractorilor anormali fizic sau psihic, deţinerea infractorilor de obicei într-un

institut special, internarea vagabonzilor şi cerşetorilor într-o colonie penitenciară,

interdicţia de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de a se afla în anumite

localuri, interdicţia de a exercita o anumită profesie sau meserie, expulzarea

străinilor, confiscarea specială, cauţiunea de bună purtare, închiderea localului,

dizolvarea sau suspendarea unei persoane judiciare.

26 C. Bulai, op.cit.27 V.Dougoroz, op.cit.28 C. Sima, op.cit.

12

Codul penal de la 1968 reglementează instituţia măsurile de siguranţă în

Titlul VI (art. 111-118) din partea generală.

Aceste dispoziţii fac obiectul reglementărilor cuprinse în două capitole;

primul se ocupă de aspectele generale ale măsurilor de siguranţă, iar în al doilea

sunt stabilite felurile măsurilor de siguranţă şi regimul special al fiecărei măsuri.

Art. 111 cu denumirea marginală „Scopul măsurilor de siguranţă” cuprinde

principiile de reglementare şi aplicare a măsurilor de siguranţă, iar art. 112 face o

enumerare a măsurilor de siguranţă.

Art. 111 alin. 1 evidenţiază caracterul eminamente preventiv al măsurilor

de siguranţă ca măsuri de înlăturare a unor stări de pericol social care ar putea

contribui la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală.

Legea penală nu defineşte starea de pericol; unele legislaţii penale

europene definesc periculozitatea socială ca fiinf starea în care se află percoana

care a comis o infracţiune şi există probabilitatea să comită noi fapte prevăzute de

legea penală.

Din textul art. 111 rezultă că starea de pericol trebuie înţeleasă ca fiind

starea ce creează temerea că datorită existenţei sau persistenţei sale s-ar putea

săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală.

Prin interpretare, starea de pericol cuprinde o condiţie premisă, săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 2) şi prezumţia că persoana în

cauză ar putea săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală.29

Numai prevenirea unui astefel de pericol poate servi ca temei pentru luarea

măsurilor de siguranţă.

Aşa cum sunt reglementate în Titlul VI al Codului penal, măsurile de

siguranţă sunt sancţiuni generale, care pot fi luate faţă de orice persoană care a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dacă există vreuna din stările de pericol

prevăzută de lege.

29 C. Sima, op.cit, pp.52-57.

13

Aceste măsuri au finalitate mediată sau indirectă, care constă în înlăturarea

sau neutralizarea stării de pericol şi o finalitate imediată sau directă care constă în

preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte penale.

Înlăturarea stării de pericol are semnificaţia neutralizării sau, după caz,

eliminării elementelor care creează şi întreţin starea de pericol, instituind în locul

acesteia o stare de siguranţă.

Preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală se realizează

prin înlăturarea stării de pericol.30

Starea de pericol la care se referă art. 111 din Codul penal nu se confundă

cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii finndcă ele nu ţin de faptă

ci de persoana făptuitorului ori, de anumite lucruri ce au legătură cu fapta

săvârşită de acesta.

Datorită cauzelor lor specifice stările de pericol nu pot fi combătute prin

aplicarea pedepselor, deoarece nu se pune problema transformării conştiinţei

făptuitorului.

Pentru înlăturarea stărilor de pericol se folosesc măsuri specifice, care să

anihileze pericolul săvârşirii unor noi fapte antisociale: obligarea la tratament

medical sau internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii,

confiscarea, etc.

Primul capitol al Titlului VI nu oferă o definiţie a măsurilor de sigurănţă ci

doar prezintă principiile de reglementare şi aplicare a acestora.31

Pe baza prevederilor art.111 s-a considerat că măsurile de siguranţă sunt

acele sancţiuni de drept penal care se iau faţă de persoanele care au comis fapte

prevăzute de legea penală, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu

excepţia măsurii prevăzute de art. 112 lit. d. şi care au ca scop înlăturarea unei

stări de pericol şi prin aceasta preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală.

Ca orice sancţiune, măsurile de siguranţă au un caracter coercitiv, dar spre

deosebire de pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi

30 V. Dougoroz,”Explicaţii teorice ale Codului penal român- Partea generală”, vol. II, Bucureşti, 1970, p.276.31 Constantin Sima, op.cit., p.58-59.

14

în subsidiar pe acela de mijloc de prevenţie, măsurile de siguranţă sunt în

principal mijloace de prevenţie şi în subsidiar mijloace de constrângere.32

Intervenind fată de cei care au săvârsit fapte prevăzute de legea penală în

vederea înlăturării unor stări de pericol, măsurile de siguranţă au caracterul unor

sancţiuni de drept penal, ca şi pedepsele, dar în timp ce acestea din urmă sunt

sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept penal, măsurile de şiguranţă sunt

numai sancţiuni de drept penal.

Măsurile de siguranţă se deosebesc de măsurile preventive reglementate

prin legi extrapenale chiar atunci când sunt identice în conţinut cu acestea

(exemplu: internarea bolnavilor mintali periculoşi, confiscarea, expulzarea

străinilor). În timp ce măsurile de siguranţă se iau de organele judiciare fată de

persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, măsurile extrapenale

au ca temei fapte sau stări extrapenale chiar dacă servesc la prevenirea faptelor

antisociale.

Art. 112 enumeră măşurile de siguranţă reglementate de Codul penal de la

1968: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa

o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, expulzarea

străinilor, confiscarea specială.33

Secţiunea a IV a

Măsurile de siguranţă în dreptul penal în vigoare32 Ibidem, p. 28533 C. Bulai, op.cit.,p.585

15

Noţiunea de măsuri de siguranţă în concepţia legiuitorului

român de la 1968

Măsurile de siguranţă erau definite în literatura juridică interbelică, drept

mijloace destinate să preîntâmpine un rău care ameninţă şi care s-ar putea

produce în viitor sau ca reacţii sociale constând într-o privare sau restrângere de

libertate, sau aducând atingere patrimoniului, luate în virtutea legii de autorităţile

judiciare împotriva delicvenţilor socialmente periculoşi idependent de

responsabilitatea morală a acestora.

Codul penal de la 1968, ca şi cel de la 1936, nu defineşte măsurile de

siguranţă, dar prezentând în art. 111 princiile, de reglementare şi aplicare a

acestora conturează noţiunea de măsuri de siguranţă.

Alineatul 1 al articolului 111 învederează că măsurile de siguranţă au un

pronunţat caracter preventiv, având drept scop înlăturarea unor stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Măsurile de siguranţă au drep finalitate imediată şi directă înlăturarea stării

de pericol şi crearea unei stări de siguranţă, iar ca finalitate mediată şi indirectă

preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală.

Starea de pericol constă într-o anumită realitate umană sau socială care

fiind implicată în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea penală şi pusă în

evidenţă prin săvârşirea acestora, poate contribui la săvarşirea unor noi fapte

antisociale.

Activitatea de prevenire a fenomenelor antisociale presupune obligatoriu

înlăturarea stării de pericol din viaţa socială.34

Starea de pericol nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a

infracţiunii pentru că aceasta nu ţine de faptă, ci de persoana făptuitorului, şi de

anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acestea.

34 C. Bulai, op.cit., p. 587.

16

Starea de pericol nu poate fi combătută prin aplicarea de pedepse întrucât

nu se pune problema transformării constiintei faptuitorului, cu atât mai mult cu

cât de multe ori e vorba de fapte săvârşite fără vinovaţie.

Numai prevenirea unui asftfel de pericol poate servi ca temei pentru luarea

măsurilor de siguranţă şi se preîntâmpină săvârşirea faptelor prevăzute de legea

penală- finalitatea mediată.

Dispoziţiile art. 111 alin.2 prevăd în mod categoric ca măsurile de

siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală, fie ca este vorba de luarea exclusiv a unei asemenea măsuri sau de

luarea unei masuri care însoţeşte o pedeapsă.

Măsurile de siguranţă sunt aşadar sancţiuni generale, în sensul că ele pot fi

luate în condiţiile legii faţă de orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală.

Nici măsurile de siguranţă şi nici pedepsele nu pot fi luate, respectiv

aplicate dacă nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Fără o astfel de

faptă, faptuitorul nu poate fi subiect al unui raport juridic penal de conflict şi

implicit nu se poate recurge faţă de el la sancţiunile de drept penal.

Fiind luate de organele judiciare şi intervenind numai faţă de persoanele

care au savârşit fapte prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă se

deosebesc de măsurile preventive reglementate prin legi extra penale, chiar atunci

când sunt identice în conţinut cu acestea. ( ex. internarea bolnavilor mintali

periculoşi)35

Deşi necesitând în mod firesc impunerea unor privaţiuni sau restricţiuni,

măsurile de siguranţă au, în subsidiar, o componentă corecitivă, se deosebesc de

pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi în subsidiar

caracterul de mijloc de prevenire.

În timp ce pedepsele sunt sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept

penal, măsurile de siguranţă sunt numai sancţiuni de drept penal.

35 C.Bulai, op.cit, p.584-585

17

Deşi sunt luate faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea

penală, incidenţa măsurilor de siguranţă nu este determinată de existenţa

răspunderii penale pentru fapte săvârşite.

Din aceasta cauză, la stabilirea şi individualizarea măsurilor de siguranţă

nu se au în vedere criteriile generale prevăzute de art.72 C.pen, ci se ţine seama

de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilitatile de înlăturare a acesteia.

Intervenind numai atunci când există o stare de pericol, particularitate care

imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeterminate ca durată şi

revocabile, în caz de încetare a stării de pericol.36

În concepţia legiuitorului român de la 1968 măsurile de siguranţă au

caracterul unor mijloace de prevenire, destinate sa preîntâmpine prin înlăturarea

stărilor de pericol care au provocat luarea acestor măsuri, săvârşirea unor alte

fapte prevăzute de legea penală.

Altfel spus, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal constând în

măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor

stări de pericol, generatoare de fapte prevăzute de legea penală.37

Delimitând locul şi rolul măsurilor de siguranţă din cadrul dreptului penal,

profesorul Vintila Dongorez scria în 1939:

„măsurile de siguranţă care trebuie să intervină faţă de persoanele care s-au

dovedit periculoase prin comiterea unor infracţiuni pot şi trebuie să fie incadrate

în orbita dreptului penal, pentru a completa cadrul mijloacelor de care acest drept

are nevoie pentru a realiza lupta contra criminalităţii”38

Existenţa stării de pericol ca unic temei al luării măsurilor de siguranţă,

aplicarea acestora numai faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de

legea penală şi revocabilitatea măsurilor de siguranţă şi delimitarea clară de

pedepse sunt tot atâtea coordonate fundamentale ale acestei instituţii a dreptului

penal, care la aproape şase decenii de la generalizarea lor în legislaţiile penale se

36 Constantin Sima, op.cit, p.67, 6837 V. Dougoroz, op.cit, p.28038 V. Dougoroz, op.cit, p.274

18

poate spune că au intrat pentru totdeauna în arsenalul mijloacelor de combatere a

criminalităţii39.

Principiile de aplicare şi executare a măsurilor de siguranţă în dreptul penal

român în vigoare

Principiul legalităţii

Principiul legalităţii este consacrat în art.2 din Codul penal.

În domeniul dreptului penal principiul legalităţii exprimă regula că

întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se

desfăşoare pe baza legii şi în conformitate cu legea.40

Principiul legalităţii cunoaşte o triplă consacrare: legalitatea

incriminărilor ( nullum crimen sine lege), pedepselor (nulla poena sine lege) şi,

în sfârşit legalitatea procedurilor judiciare ( nullum judicium sine lege)

În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă principiul legalităţii

conduce la următoarele consecinţe:

a) nu se pot lua decat măsuri de siguranţă expres prevăzute de lege

b) luarea măsurilor de siguranţă este permisă numai în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege.

Aşadar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu pot

lua alte măsuri în afara celor prevăzute de lege.

Această obligaţie priveşte nu numai natura măsurii de siguranţă, ci şi

durata şi regimul acesteia.

Astfel, s-a considerat nelegală soluţia instanţei care a interzis

inculpatului să se afle în localităţile de pe raza sectorului Agricol Ilfov

pe o durată nedeterminată, din moment ce masură interzicerii de a se afla în

39 Constantin Sima, op.cit, p.6940 Art.2 din Codul penal:legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurilor ce se pot lua in cazul săvârşirii acestor fapte.

19

anumite localităţi, potrivit art. 116 alin. 3 C.pen poate fi luată pe o perioadă

până la 5 ani, putând fi prelungită dacă pericolul social subzistă.

Este de asemenea nelegală aplicarea măsurii de siguranţă a

interzicerii de a se afla în anumite localităţi în cazul în care a încetat procesul

penal faţă de inculpat, prin intervenţia amnistiei: măsura de siguranţă

prevazută de art.112 lit.d se ia numai dacă inculpatului i se aplică o

pedeapsă.41

Tot astfel, în practică s-a apreciat că măsura de siguranţă a internării

medicale este nelegală dacă se ia faţă de minori dispunând scoaterea de sub

urmărire penală, procurorul are obligaţia să sesizeze comisia pentru ocrotirea

minorilor în vederea luării unei măsuri de ocrotire pentru minori deficienţi

psihici.

Potrivit art.100 din Codul penal faţă de minorul care răspunde penal

se poate lua ca măsura educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.

Faţă de minorii iresponsabili, nu se pot lua măsuri educative şi cu

atât mai puţine pedepse. Nu există însă nici un impediment legal în vederea

luarii faţă de aceştia a unor măsuri de siguranţă adecvate.

Este nelegală dispoziţia prin care inculpatul consemnat pentru

infracţiunea de furt, a fost obligat să plătească cumpărătorului de bună-

credinţă al bunului furat, bun ce a fost ridicat de la acesta şi restituit persoanei

vătămate o sumă echivalentă preţului încasat, atâta vreme cât dobânditorul nu

s-a constituit parte civilă şi nu a cerut să fie despagubit, suma respectivă

trebuie confiscată în baza art.118 lit.d Codul penal.

O altă consecinţă a principiului legalităţii obliga instanţele să nu

aplice măsurile de siguranţă decât în raport cu cazurile pentru care legea

prevede aplicarea lor.

Astfel, întrucat stabilirea impozitului pe venituri este de competenţa

exclusivă a organelor financiare, instanţa condamnând pe inculpat pentru 41 Constantin Sima, op.cit, p.70

20

exercitarea fără autorizaţie a unei meserii, nu poate dispune în baza art 118

litera d Cod penal-confiscarea unei sume echivalente impozitului datorat de

inculpat42.

Principiul umanismului

În reglementarea şi aplicarea măsurilor de siguranţă vizează, pe de o

parte activitatea de legiferare în sensul prevederii în legea penală a unor

măsuri care sa nu aducă atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale persoanei şi pe de altă parte, activitatea de aplicare a măsurilor de

siguranta în sensul ca luarea acestei măsuri să nu prejudicieze grav şi

ireversibil pe făptuitor, ci doar să înlăture starea de pericol şi să preîntâmpine

săvârşirea unor noi fapte prevăzute de legea penală.

Legiuitorul român de la 1968, spre deosebire de alte legislaţii

europene, a prevăzut un număr redus de măsuri de siguranţă-şase din care una

internarea medicală este privativă de libertate, toate celelalte fiind restrictive

de drepturi.

Deşi măsurile de siguranţă se iau pe durată nedeterminată cu

excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi acestea sunt revocabile de

îndată ce a încetat starea de pericol.43

Capitolul II

42 Constantin Sima, op.cit, p.7143 Constantin Sima, op.cit, p.78

21

Măsurile de siguranţă cu caracter medical

Secţiunea I

Obligarea la tratamentul medical

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Acestea se pot lua

numai dacă starea de pericol a faptuitorului a ieşit în evidenţă cu ocazia săvârşirii

faptei prevăzute de legea penală, iar pericolul ce decurge din această stare face să

apară temerea serioasă că făra luarea la timp a unei măsuri de siguranţa adecvate,

făptuitorul ar putea săvârşi alte fapte prevăzute de legea penală.

Starea de pericol nu are un caracter subiectiv, ci este o realitate obiectivă,

umană sau socială pusă în evidenţa prin conduita persoanei, iar nu ca

periculozitate sau o stare periculoasă acesteia în sine.

Dacă cel care a săvarsit o faptă prevăzută de legea penală suferă de o boală

mintală sau este intoxicat cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,

discernământul sau s-a alterat şi există un pericol evident de săvârşire a noi fapte

prevăzute de legea penală.

Starea de boală sau intoxicaţie se constată de medici specialişti şi, având în

vedere ca împotriva acestor categorii de făptuitori nu se poate acţiona cu

sancţiuni penale, starea de pericol se înlătură prin luarea uneia din măsurile de

siguranţă cu caracter medical: obligarea la tratament sau internarea medicală.44

Cauza stării de pericol, realitatea care generează pericolul este aşadar însăşi

starea psiho-fizică a făptuitorului, starea care se constată a fi normală, mânată de

anumite procese morbide, fizice sau psihice, datorită unor factori patogeni sau a

unor intoxicaţii cronice.

Textul legii foloseşte termenul „boli” în mod indeterminat, asa încât orice

maladie poate justifica luarea măsurii prevăzută de art.113, cu condiţia însa ca din

cauza acelei boli faptuitorul să poată fi socotit ca periculos pentru societate.

44 Constantin Sima, op.cit, p.74-76

22

Prin „intoxicari cronice” legea înţelege de asemenea orice proces de

alterare psihofiziologică care a căpătat prin permanenţa sa o formă morbidă.

Textul legii indică câteva substanţe toxicogene: alcool, stupefiante sau alte

aesemenea substanţe.

Caracterizarea unei substanţe ca toxicogenă sau a unei intoxicări ca fiind

cronică sunt probleme asupra cărora trebuie să se pronunţe experţi specialişti,

atunci când există îndoială asupra acestor caracterizări.

În ambele ipoteze, fie că este vorba de boli fie ca este vorba de intoxicări

cronice, boala sau intoxicarea trebuie să fie susceptibilă de a forma obiectul unui

tratament medical efectuat în stare de libertate a pacientului; în caz contrar va

trebui să se recurgă la măsura de siguranţă a internării medicale (art.114)

Pentru ca făptuitorul bolnav sau intoxicat cronic să fie supus măsurii de

siguranţa a obligării la tratamentul medical se cere ca el să prezinte, datorită bolii

sau intoxicarii, o stare de pericol, iar acest pericol să aibă caracter social, să

provoace temerea ca făptuitorul ar putea săvârsi alte fapte prevăzute de legea

penală.45

Pentru stabilirea acestei stări de pericol social46, trebuie să se ţină seama pe

de o parte, de legătura dintre boala ori intoxicarea cronică a făptuitorului şi fapta

prevăzută de legea penală săvârşită de către acesta, iar pe de altă parte, de

consecintele la care ar putea conduce o agravare progresivă a condiţiei psihofizice

a făptuitorului în absenţa unui tratament adecvat.47

Conexiunea dintre starea psihofizică a făptuitorului şi fapta prevăzută de

legea penala săvârşita de acesta apare ori de cate ori se constată că acea stare a

existat, vădit sau latent, la data săvârşirii faptei şi a contribuit la determinarea

conduitei făptuitorului.

Existenţa acestei conexiuni justifică temerea că sub acţiunea aceleiaşi

condiţii psihofizice, făptuitorul ar mai putea săvârşi alte fapte prevăzute de legea

penală, deci existenţa unui pericol cu caracter social.45 Bulai Costica, p.58946 Vintila Dougoroz ,op.cit, p.28947 Constantin Sima, op.cit, p.80

23

Starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul bolnav sau intoxicat cronic,

în cazul luării măsurii de siguranţa a obligării la tratament medical , putând fi

inlaturata prin simpla supunere a făptuitorului pacient la un tratament adecvat,

rezultă implicit în ce mod se poate realiza combaterea acestei stării de pericol.

Modul de combatere a tratamentului medical, fără luarea altor măsuri de

precauţiune faţă de făptuitorul pacient.

Tratamentul la care este supus făptuitorul se stabileşte, potrivit cu boala sau

natura intoxicării cronice de către medicii specialişti din unităţile sanitare unde

se efectuează tratamentul48.

Măsura obligării la tratament medical poate fi luată indiferent dacă acestuia

i s-a aplicat sau nu o pedeapsă.

Măsura obligatorie la tratament însoteşte pedeapsa numai în situaţia

în care boala sau starea de intoxicare cronică nu a căpătat forma unei

cauze de iresponsabilitate.49

Reglementarea obligatorie la tratamentul medical

Măsura obligatorie la tratament medical constă în obligaţia făptuitorului,

impusă pe cale judiciară, de a se supune unui tratament medical, adică de a se

prezenta în mod regulat pana la insanatosire, la locul şi datele fixate pentru

tratament.

Dacă făptuitorul nu se prezintă regulat la tratament, instanţa poate dispune

internarea medicală.50

În conţinutul obligaţiei impuse, aspectul constrângerii juridice priveşte atât

indatorirea de prezentare la tratament, cât şi îndatorirea de a observa regularitatea

acestei prezentări, ambele îndatoriri fiind impuse făptuitorului sub sancţiunea

unor consecinţe.

48 Vintilă Dougoroz, op.cit.p.28949 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.2895

24

Nerespectarea oricăreia dintre aceste îndatoriri implică încălcarea obligaţiei

impuse şi atrage consecinţele decurgând dintr-o atare încălcare.50

Tratamentul pe care trebuie să-l urmeze făptuitorul faţă de care s-a luat

masura obligatorie la tratament medical se stabileşte de medicii specialişti din

unităţile sanitare unde se efectuează tratamentul.51

Substituirea măsurii internării nu este obligatorie, ea trebuind să intervină

în cazurile în care, potrivit constatării făcută de medicii specialişti, starea

pacientului s-a înrăutăţit şi prezintă un grad sporit de pericol social a cărui

înlăturare impune internarea pacientului.

Neprezentările la tratament când sunt justificate de impiedicări reale şi

absenţele sporadice când nu sunt de natură să compromită efectele tratamentului

nu atrag înlocuirea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.

Când măsura de siguranţă a obligării la tratament medical însoţeşte

pedeapsa închisorii, aplicată făptuitorului bolnav sau intoxicat cronic, tratamentul

se efectuează potrivit dispoziţiilor legii în timpul executării pedepsei.

Tratamentul medical obligatoriu, în cazul detinutilor se efectuează după caz

şi posibilităţi, fie în infirmeriile locurilor de deţinere, fie în unităţile sanitare de

specialitate.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe o durată

nedeterminată, care nu poate însă depăşi intervenirea unui eveniment determinat

şi anume însănătoşirea pacientului.

Prin însănatoşire, în sensul legii nu trebuie să se înţeleagă numai o

completă vindecare, ci şi o ameliorare serioasă şi durabilă în condiţia psihofizică

a persoanei supusă tratamentului astfel încât starea de pericol care determinase

luarea măsurii de siguranţă să numai subziste.52

Când se constată că s-a produs o completă însănătoşire, măsura de

siguranţă a obligarii la tratament medical este revocată şi încetează implicit

obligaţia-sancţiune pe care o conţinea.50 Bulai Costică, op.cit, p.58951 Constantin Sima, op.cit, p.8352 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.290

25

În cazul în care ameliorarea bolii sau a stării de intoxicare exclude orice

pericol, măsura poate fi provocată pur şi simplu.53

Atunci când temerea mai persistă încă, poate fi înlocuit felul tratamentului.

Dimpotrivă în cazul în care starea pacientului s-a agravat din cauza neprezentării

la tratament medical sau nerespectării unor restricţii impuse de regimul aplicat,

masura va înceta substituindu-se măsura internării medicale.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată în mod

provizoriu, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii penale.

Această măsura fiind determinată de starea de pericol social prin care o

creează boala sau intoxicarea cronică de care suferă făptuitorul, ea trebuie sa fie

luată fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul penal.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi dispusă de

procuror în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii dar în mod

provizoriu, până la luarea definitivă a acesteia de către instanţa de judecată,

bineînteles dacă aceasta constată că există temeiul legal pentru o astfel de

măsură.54

Deşi se consideră că singurul scop al măsurii obligatorii la tratament

medical este reprezentat de înlăturarea cu rapiditate a stării de pericol social şi de

preîntampinarea săvârşirii faptelor penale se constată că în realitate prin această

măsura se asigură făptuitorului accesul la sănatate intr-un mediu social favorabil.

Adoptarea, cât şi punerea în executare a obligării la tratamentul medical se

ia atât faţă de persoana care este constientă de rolul măsurii şi responsabilă de

faptele sale cât şi faţă de o persoană iresponsabilă, dacă se evită starea de pericol

social şi se preîntampină săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.

Pentru situaţiile de scoatere de sub urmărire penală prin art.11.pct.1 lit.b)

C.proc.pen. şi de încetare a procesului penal prin art.11.pct.2 lit b) C.proc.pen,

întrucât sunt intrunite dispoziţiile art 10.C.proc.pen, nu se va putea dispune

53 Vintilă Dougoroz, op.cit.p.29054 Costică Bulai, op.cit, p590

26

obligarea făptuitorului ca tratament medical, iar dacă aceasta măsura s-a luat în

mod provizoriu, va înceta chiar dacă starea de pericol social va continua să existe.

Legea penală în astfel de situaţii nu prevede o reglementare concretă, însa

doctrina judiciară recomandă că organul judiciar să sesizeze organul administrativ

competent pentru a supune pe făptuitor la tratamentul medical obligatoriu.

Când temeiurile care au impus luarea măsurii obligatorii la tratament

medical au încetat, persoana cu privire la care s-a luat măsura sau procurorul pot

cere instanţei în a carei raza terotoriala locuieşte, revocarea măsurii după

procedura stabilită prin art.437 C.proc.penală.

Orice obligaţie legată de modul de executare a hotărârii judiciare de obligare

la tratament medical va fi rezolvată prin contestaţie la executare după

procedura şi în condiţiile prevăzute de art.460-462 C.proc.pen.55

Secţiunea a II a

Internarea medicală

55 Vintilă Dougoroz,op.cit. p.290-291

27

Codul penal de la 1936 prevedea următoarele măsuri de siguranţă cu

caracter medical: internarea infractorilor alinaţi într-un ospiciu, internarea

în cazul infractorilor anormali fizic sau psihic.

Legea nu defineşte starea de pericol asa cum nu defineşte nici măsurile de

siguranţă. Doctrina s-a pronunţat însă că prin starea de pericol a infractorului

trebuie să se înţeleagă o reală şi serioasă temere că acesta va săvârşi noi fapte

penale.

Pe când, pedepsele îşi găseau justificarea în gravitatea infracţiunii şi în

gradul de vinovăţie al infractorului, măsurile de siguranţă sunt justificate de

persistenţa unui pericol sau o deosebită receptivitate la acţiunea factorilor

erminogeni.

Măsura de siguranţă a internării factorilor alienaţi într-un ospiciu, prevăzută

de art.72 se aplică atunci când alienaţia mintală excludea capacitatea de înţelegere

iar pacientul era periculos indiferent dacă starea de alienaţie era preexistentă

infracţiunii sau survenise ulterior.56

În cazul in care starea de anormalitate era mai redusă şi nu excludea

discernământul se aplica măsurii de siguranţă prevăzută de art.73: internarea în

cazul infractorilor, anormali fizic sau psihic.

Această măsura era luată faţă de persoanele care răspundeau penal dar

datorită stării lor psihice sunt înclinaţi către fapte prevăzute de legea penală sau nu

opun rezistenţă influenţelor negative.

Internarea se efectua într-un azil în care cei internaţi capătau deprinderea de

a munci şi erau ingrijiţi medical.

Art. 112 enumeră măsurile de siguranţă reglementate de Codul penal de la

1968: obligarea la tratamentul medical, internarea medicală, interzicerea de a

ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie,

expulzarea străinilor, confiscarea specială.

Spre deosebire de Codul penal de la 1936 care in art.71 enumera 15 măsuri

de siguranţă, între acestea fiind incluse trei măsuri educative şi tutelare privind pe 56 Constantin Sima, op.cit, p.55

28

minori, Codul penal de la 1968 a prevăzut numai 6 măsuri de siguranţă, măsurile

educative aplicate minorilor fiind reglementate separat în cadrul Titlului V.

Noua reglementare a înlăturat măsurile de siguranţă referitoare la internarea

infractorilor de obicei, la cautiunea de buna purtare, la interdicţia de a intra în

anumite localuri la dizolvarea sau suspendarea persoanei juridice motivat prin

aceea ca stările de pericol corespunzătoare acestor masuri numai existau în

condiţiile economice, sociale şi politice de la 1968.

Codul penal de la 1968 a introdus însa o nouă măsură: obligarea la tratament

medical.

În condiţiile creşterii numărului persoanelor dependente de alcool şi

stupefiante această nouă măsură de siguranţă s-a dovedit binevenită fiind în acord

cu evolutia legislatiilor europene, care în cazul consumului de droguri, au prevăzut

cauze de pedepsire pentru cei care se supun de bună voie unui tratament de

dezintoxicare.

Celelalte măsuri de siguranţă sunt redactate într-o formă ştiinţifică

superioară celei din 1936.57

Măsuri de siguranţă a internării medicale (art.114) ii corespund în Codul

penal anterior măsurile de siguranţă a internării infractorilor alinaţi şi a internării

infractorilor anormali fizic sau psihic.( art.83)

Prima putea fi aplicată chiar dacă internarea ca ordonanţa de neurmărire, a

doua nu putea fi aplicată decât în caz de condamnare.

În reglementarea prevazuta de art.114 internarea poate fi aplicată chiar dacă

nu s-a pronunţat o condamnare dar nu este posibilă dacă fapta comisă nu este

prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat,

întrucât nici o măsură de siguranţă nu poate fi luata daca nu s-a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală.58

57 Constantin Sima, op.cit. p.60-6158 Constantin Sima, op.cit, p.61

29

Potrivit art.114 Cod penal, atunci cand făptuitorul este bolnav mintal sau

toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua

măsura internării intr-un institut medical de specialitate, pana la insanatosire.59

Internarea medicală este o măsură de siguranţă cu caracter medical care

constă în internarea forţată, într-un institut medical de specialitate a persoanei care

datorita faptului că este bolnavă mintal ori toxicomană, a săvârşit o faptă prevăzută

de legea penală şi există pericolul ca ea să săvârşească alte asemenea fapte.60

Specificul acestei măsuri rezultă din trăsăturile ei caracteristice şi anume:

din natura cauzei care creează starea de pericol, din felul şi intensitatea pericolului

împotriva căruia este îndreptată şi din modul special care este combătută starea de

pericol.61

Măsura de siguranţă a internării medicale îşi gaseste temeiul în starea de

pericol decurgând din condiţia psiho-fizică anuală a persoanei care a săvârşit o

faptă prevăzută de legea penală.

Măsura internării medicale, ca şi măsura obligării la tratament medical,

priveşte o stare de pericol generată de condiţia psiho-fizică anormală a

făptuitorului, dar pe când la măsura obligării la tratament medical cauza stării de

pericol constă în existenţa unei boli sau a unei intoxicari cronice, la măsura

internării medicale starea de pericol este datorita imprejurarii ori faptuitorul este

un bolnav mintal sau un toxicoman, adică datorită existenţei unei alterări psiho-

fizice grave, din cauza căruia făptuitorul nu-şi mai poate da seama în mod normal

de acţiunile sau infracţiunile sale şi nu poate fi stăpân pe acestea.

Cele 2 măsuri de siguranţă sunt înrudite prin apropierea dintre cauzele lor,

dar totuşi diferite prin gradul anormalităţii psiho-fizice.62

Nu este suficient să se constate existenţa stării psiho-fizice

anormale( alienaţie mintală sau toxicomanie) se cere şi să existe pericol ca

persoana respectivă să săvârsească fapte prevăzute de legea penală.

59 Costel Niculeanu, op.cit.p 30960 C.Bulai, op.cit, p.59061 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29262 Bulai Costica, op.cit, p.590

30

Dacă făptuitorul, desi bolnav mintal nu prezintă pericol pentru societate, nu

se poate lua împotriva lui măsura de siguranţă a internarii medicale şi nici măsura

obligarii la tratament medical, care poate fi aplicată numai unui făptuitor care

suferă de o altă boală decât alienaţia mintală sau toxicomania.

Când boala de care suferă făptuitorul nu-i alterează conştiinţa şi voinţa în

aşa măsură încât să fie necesară internarea medicală, poate totuşi să fie necesară

obligarea la tratament medical a făptuitorului.

Nu este justificată însa nici luarea măsurii internării medicale şi nici

scoaterea de sub urmărire penala a făptuitorului care nu este responsabil, ci

prezintă numai anumite tulburări de comportament ce constituie simple elemente

de individualizare a pedepsei.63

Măsura de siguranţă a internării medicale este reclamată de existenţa unei

stări de pericol ce nu ar putea fi înlăturata astfel decât prin îndepărtarea persoanei

bolnavă mintal sau toxicomană din rândurile oamenilor liberi, prin internarea sa

într-un spital.

Acest pericol presupune nu numai existenţa bolii mintale sau toxicomaniei

ci şi manifestări morbide ale acestora, manifestări care explică corelaţia dintre

fapta săvârşită şi gravitatea stării de pericol pe care faptuitorul o prezintă şi care

provoaca temerea puternică, dacă nu certitudinea că vor fi savârşite şi alte fapte

prevăzute de legea penală de către bolnavul mintal sau toxicoman dacă va fi lăsat

în libertate.

În practica judiciară s-a considerat în mod just ca pot constitui temei pentru

luarea măsurii de siguranţă a internării medicale, schrizofenia, paranoia care duce

la inexistenţa discernământului sau epilepsia, cu consecinţe asupra capacităţii de

frânare a actelor de conduită şi cu tendinţe spre acte agresive.

Dată fiind apropierea ce există între internarea medicală şi obligarea la

tratament medical, măsura internării se poate lua şi în cazul în care obligarea la

tratament medical nu este respectată sau nu se dovedeşte eficace.

63 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.292

31

Măsura internării medicale se poate lua şi cand persoana obligată la

tratament medical nu se prezinta regulat la tratament.

Internarea se poate dispune şi atunci când tratamentul nu dă rezultate şi

boala sau intoxicaţia cronică se agraveaza şi odată cu ea starea de pericol.64

Când făptuitorul nu prezinta garanţii că va urma tratamentul medical

obligatoriu, se impune necesitatea luarii măsurii internării medicale în interesul

făptuitorului.

Măsura de siguranţă a internarii medicale îndreptată împotriva stării de

pericol pe care o prezintă făptuitorul bolnav mintal sau toxicoman îşi atinge

finalitatea sa imediată prin scoaterea persoanei periculoase din rândurile oamenilor

liberi, adică prin internarea acestuia în spital.65

Măsura de siguranţă nu are însă ca finalitate numai impiedicarea săvârşirii

unor noi fapte prevăzute de legea penală, ceea ce se realizează prin izolarea

bolnavului mintal sau toxicomanului, ci şi înlăturarea sau atenuarea cauzei care a

creat starea de pericol, prin supunerea persoanei internate la un tratament medical

adecvat în timpul internării.

Reglementarea de siguranţă a internării medicale, privită ca sancţiune de

drept penal, constă potrivit reglementărilor articolului 114 în privarea de libertate,

judiciar impusă şi executată în condiţii speciale, a persoanei care a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală şi care, datorită stării de alienaţie mintală sau

toxicomanie, prezintă pericol pentru societate.

Privarea de libertate se efectuează prin internare, intr-o unitate sptaliceasca,

adică într-un institut medical de specialitate.66

Masura internarii medicale poate fi luata de instanta de judecata atunci cand

sunt îndeplinite condiţiile mentionate, adică atunci când făptuitorul este alienat ori

toxicoman sau în celelalte situaţii speciale dacă există pericolul săvârşirii unor noi

fapte prevăzute de legea penală.

64 Bulai Costica, op.cit, p.59165 Bulai Costica, op.cit, p.591 66 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.293

32

Aplicarea măsurii se face la nevoie, prin constrângere, internatul fiind

obligat totdeauna să se supuna tratamentului medical necesar.67

Internarea medicală se ia pe o durată nedeterminată şi dureaza până la

însănătoşirea făptuitorului când se revocă.

Dacă în timpul internării medicale se observa o ameliorare se poate inlocui

măsura de siguranţă a internarii medicale cu măsura de siguranţă a obligării la

tratament medical.68

Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată faţă de făptuitorul

bolnav mintal sau toxicoman, indiferent dacă starea de boala sau de intoxicare a

existat în momentul savarsirii faptei sau a survenit după săvârşirea acesteia.

Survenirea bolii mintale sau toxicomaniei faptuitorului dupa savarsirea

faptei, nu ridica caracterul penal al acestei fapte, de aceea urmarirea penala sau

judecata penala se suspenda pana la eventuala insanatosire a faptuitorului, iar

masura de siguranta a internarii medicale se ia numai in mod provizoriu.69

Masura de siguranta a internarii medicale poate fi luata, potrivit dispozitiei

din alineataul ultim al art.114 si in mod provizoriu, in cursul urmaririi penale sau

in timpul judecatii.

Aceasta precauţiune se explică prin aceea ca abstenţa stării de pericol în

cazul bolnavilor mintali şi toxicomanilor reclama recurgerea fara întârziere la

măsuri de prevenire adecvate, chiar înainte de judecarea definitivă a procesului

penal.

Când boala mintală a făptuitorului s-a ivit dupa pronunţarea hotărârii

definitive de condamnare , fie înainte de începerea sau executarea pedepsei, fie în

timpul executării se procedează la amânarea sau întreruperea executării pâna la

eventuala însănătoşire a condamnatului şi se dispune internarea medicală în cazul

când deţinutul este periculos.70

67 Bulai Costică, op.cit, p.59268 Constantin Mitrache, op.cit, p.21269 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.294-29570 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.295

33

Măsura internării medicale nu se limitează în timp ci cuprinde întreaga

perioada necesară ameliorarii starii de boala sau înlăturării cauzei care a

determinat boala mintală, intoxicarea prin alcool, stupefiante, precum şi alte

asemenea substanţe.71

Ameliorarea bolii sau înlăturarea cauzei determinate implică, pe de o parte

lasarea în libertate a făptuitorului, astfel încât să se asigure şi să dea posibilitatea

acestuia să desfăşoare ca activitate sociala liber consimţită precum şi supunerea

tratamentului medical aplicat în mod regulat pana la însănătoşirea acestuia.

Însănătoşirea făptuitorului presupune desfăşurarea unei activităţi care să nu

reprezinte un pericol pentru pacient sau pentru societate, astfel încât internarea

numai este necesară.

Internarea medicală se adoptă în situaţiile când o persoană a săvârşit o faptă

penală iar în momentul săvârşirii sau după producerea infracţiunii s-a constatat că

făptuitorul era bolnav mintal ori toxicoman şi din această cauză prezintă pericol

pentru societate.

Situaţia persoanei bolnave ori toxicomane care nu săvârşeşte infracţiuni va

fi rezolvată prin adoptarea instituţiilor juridice din celelalte ramuri de drept de

către organele administraţiei abilitate prin lege specială. Faptul că infractorul s-a

îmbolnavit ulterior săvârşirii faptei penale dovedeşte starea de pericol creată şi

impune adoptarea măsurii de siguranţă constând în internarea medicală provizorie

a acestuia.72

Reguli privitoare la punerea în executare, la revocarea şi la înlocuirea

măsurii de siguranţă a internării medicale, provizorie sau definitivă, sunt

prevăzute in art.432-434 Cod de procedură penală.73

Aceste reguli se completează în măsura în care este necesar cu dispoziţiile

speciale privitoare la internarea obligatorie a persoanelor periculoase din cauza

unei boli mintale sau unei intoxicaţii cronice.74

71 Iancu Tănasescu, op.cit, p.694 72 Iancu Tănasescu, op.cit, p.69573 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29574 Iancu Tănăsescu, op.cit, p.696

34

Internarea medicală reprezintă o instituţie a dreptului penal astfel ca aceasta

se va executa după procedura stabilită de codul de procedură penală.75

Instanţa de judecată poate lua măsura internării medicale indiferent dacă

aceasta fusese luată sau nu de către procuror în cursul urmăririi penale.

Obligaţia făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman de a supune

constrângerilor impuse de internarea medicală, stabilite prin lege este asigurată

prin forţa legii, pana la însănătoşirea acestuia.

În felul acesta se va îndeplini măsura controlului social ( prin organe

specializate) asupra comportamentului acestui făptuitor, se va diminua sau înlătura

cauza şi condiţiile favorizante ale procedurii actelor ilicite.76

Potrivit principiului legalităţii măsurilor de siguranţă instanţele sunt obligate

să nu aplice măsura de siguranţă a internării medicale decât în raport cu cazurile

pentru care legea prevede aplicarea lor.

Această obligaţie priveşte nu numai natura măsurii de siguranţă ci şi durata

şi regimul acesteia.

Pornind de la principiul că măsura de siguranţă este ca o sancţiune de drept

penal şi nu o sancţiune penală, Codul penal român de la 1968 a recunoscut

principiul imprescriptibilităţii măsurilor de siguranţă.

Acţiunea represivă a pedepsei îşi poate pierde prin trecerea termenului de

prescripţie rolul sau atributiv şi preventiv, în timp ce măsura de siguranţă trebuie

să-şi îndeplinească scopul de înlăturare a stării de pericol atâta timp cât acesta

există.

Dacă starea de pericol numai persistă, măsura de siguranţă poate fi revocată.

Revocabilitatea măsurilor de siguranţă ori de cate ori au încetat temeiurile

care au determinat luarea acestora este deci un alt principiu de reglementare şi

aplicare a măsurilor de siguranţă.

Revocarea măsurii de siguranţă a internării medicale, a obligării la tratament

medical şi a celorlalte măsuri de siguranţă, poate fi dispusă de instanţa de judecată

75 Constantin Sima, op.cit, p.7176 Constantin Sima, op.cit, p.70

35

atât la cererea persoanei împotriva căreia s-a luat măsura cât şi la cererea

procurorului, dacă a încetat starea de pericol care justificase luarea ei.77

Cum măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unor stări de pericol, iar

instanţa nu poate stabili cât va dura această stare de pericol, evident că măsurile

de siguranţă se iau pe durată nedeterminată.

De altfel, din moment ce măsurile de siguranţă sunt revocabile in cazul

încetării stării de pericol care a determinat luarea lor, durata nedeterminată a

acestora este un principiu care s-a impus aproape firesc în procesul de

reglementare a acestor sancţiuni de drept penal.78

Capitolul III

Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi

Secţiunea IInterzicerea unei funcţii sau profesii

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. ( art.111 alin.1

C.penal)77 Constantin Sima, op.cit, p.80-8178 Constantin Sima, op.cit, p.81

36

Încă de la Congresul Uniunii Internaţionale de Drept Penal desfăşurat la

Bruxelles în 1910 starea de pericol a fost acceptată ca fiind cauza luării măsurilor

de siguranţă.

În doctrină, starea de pericol a fost definită ca stare de spirit a infractorului,

caracterizată prin tendinţa mai mult sau mai puţin de a comite noi infracţiuni sau

starea în care se afla o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi

care creează o temere serioasă ori va săvârşi alte asemenea fapte.

Legea penală română nu defineşte starea de pericol ca temei al măsurilor de

siguranţă întrucât în cuprinsul capitolului II intitulat „Regimul măsurilor de

siguranţă” descrie situaţiile în care o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de

legea penală prezinta pericol pentru societate.79

Legea trebuie să instituie măsuri speciale de siguranţă socială contra

infractorilor consideraţi periculoşi, fie din pricina stării lor de recidivişti, fie din

pricina felului lor de trai pe care legea îl preconizează, fie din pricina

antecedentelor lor hereditare sau personale, manifestate printr-o crimă sau delict..

Starea de pericol care constituie temeiul măsurilor de siguranţă nu se

confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală şi

care constituie una din trăsăturile esenţiale pentru existenţa infracţiunii

( art.18C.penal)

Starea de pericol priveşte făptuitorul sau anumite lucruri având legatură cu

fapta săvârsita de el şi constituie o ameninţare pentru viitor pe când pericolul

social pe care îl prezintă fapta priveşte acţiunea alternativă sau infracţiunea prin

care s-a realizat aceasta faptă.

În capitolul II, intitulat „ Regimul măsurilor de siguranţă” sunt prezentate

acele stări de pericol care au determinat pe legiuitor să instituie măsurile de

siguranţă.

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii în legislaţia penală anterioară

era limitată la profesii şi meserii nu şi la funcţii şi ocupaţii, ca in Codul penal de la

1968.79 Constantin Sima, op.cit, p.65,74-75

37

Cauzele care determinau luarea măsurii erau incapacitatea, nepregatirea,

neglijentă sau nerespectarea regulamentelor când datorită acestora s-a săvârşit o

infracţiune.

În reglementarea din 1936 măsura poate fi luată pe timp determinat sau

nedeterminat, dar dupa trei ani persoana în cauza putea să facă dovada dobândirii

cunoştiinţelor necesare şi măsura era revocată.80

Codul penal de la 1968 prevede aplicarea măsurii pe timp nedeterminat,

reglementare ce corespunde naturii şi temeiului măsurilor de siguranţă, neputându-

se stabili dinainte cât timp va dura o stare de pericol.

Incapacitatea sau nepregătirea profesională a unei persoane atunci când

constituie cauza săvâşirii unei fapte prevăzute de legea penală nu pot fi combătute

prin simpla executare a unei pedepse.

Este nevoie ca cel în cauză să numai exercite funcţia, profesia, meseria sau

ocupaţia, o perioadă de timp de cel putin un an, urmând ca măsura să fie revocată

dacă a dobândit între timp cunoştiinţele şi experienţa necesare.

Aşadar, măsura poate fi luată împotriva oricărei persoane care a săvârşit o

faptă penală ca urmare a incompetenţei, nepregătirii sau altor cauze care îl fac

impropriu pentru activitatea respectivă, fără a se preciza un anumit grad de

culpabilitate, spre exemplu neglijenţa gravă sau vadită, incapacitate profesională şi

necircumstanţiind în nici un fel un standard de calitate a serviciilor la care

apelează astfel încât să nu fie în nici un fel prejudiciată.

Ori de câte ori instantele stabilesc existenţa stării de pericol, indiferent de

intensitatea acesteia şi indiferent de meseria sau ocupaţia făptuitorului, trebuie să

ia măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii.81

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se caracterizează

ca şi celelalte măsuri de siguranţă prevăzute de legea penală,prin trasăturile ei

specifice şi anume prin cauza care face să nască starea de pericol a cărei existenţă

impune luarea acestei măsuri de siguranţă, prin natura şi formele pericolului

80 Constantin Sima, op.cit, p.75-7781 Constantin Sima, op.cit, p.61,77

38

împotriva căruia este îndreptată această măsura de siguranţă şi prin modul special

în care se realizeaza lupta împotriva stării de pericol care impune recurgerea la

aceasta măsura.

Atunci când făptuitorul săvârşeşte fapta datorită incapacităţii, nepregătirii

sau altor cauze care-l face impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru

exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii se poate lua măsura interzicerii

ocupării sau exercitării ei.82

Cauza care generează starea de pericol în cazul măsurii de siguranţă a

interzicerii unei activităţi constă în lipsa aptitudinii de care a dat dovadă persoana

care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a efectua, potrivit exigenţelor

cuvenite activitatea în exercitarea căreia a săvârşit acea fapta.83

Inaptitudinea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a

efectua activitatea în exerciţiul căreia a comis acea faptă poate fi datorita

nepregătirii( ignoranţă, inexperienţă, superficialitate), lipsei de pricepere sau

de texteritate ( confuzii, erori nesiguranţă, incapacităţi psihofizice( boală,

infirmitate, intoxicări, oboseală) sau orice alte stări care pun pe acea persoana în

situaţia de a fi socotită ca fiind improprie( lipsită de cunoştiinţele şi însuşirile

necesare) pentru exercitarea activităţii în îndeplinirea căreia a săvârşit fapta.

Existenţa stării de pericol, în cazul măsurii de siguranţă a interzicerii unei

activităţi, este ca şi în cazul celorlalte măsuri de siguranţă, relevantă prin

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Starea de pericol trebuie să fie stabilită însă în mod concret, ţinându-se

seama de împrejurările în care a fost săvârşita fapta şi de părerea oamenilor de

specialitate cu privire la aptitudinea făptuitorului de a exercita activitatea în

îndeplinirea căreia s-a săvârşit fapta.84

Măsura de siguranţa a interzicerii unei activităţi poate fi luată numai atunci

când lipsa de aptitudini a făptuitorului de a efectua activitatea din exerciţiul căruia

a săvârşit fapta face să nască temerea serioasă că datorită inaptitudinii sale, 82 Costel Niculeanu, op.cit, p.31183 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.89684 Constantin Sima, op.cit, p.79

39

făptuitorul va putea săvârşi şi alte fapte prevăzute de legea penală în cazul când i

s-ar îngădui să continue exercitarea acelei activitaţi.

Starea de pericol are deci caracter social, fiindcă priveşte temerea săvârşirii

de fapte prevăzute de legea penală.

Felul pericolului variază în mod firesc după natura şi specificul activităţii; el

poate privi uneori siguranţa persoanelor( în cazul activităţii medicilor,

farmaciştilor) alteori atât siguranţa persoanelor, cât şi a bunurilor ( în cazul

activităţii constructorilor de imobile, conducătorilor de vehicule sau numai

siguranţa bunurilor).

Sub raportul intensităţii gradului de pericol, acesta este socotit ca deosebit

de ridicat atunci când consecinţele inaptitudinii de a îndeplini o activitate sunt

ireparabile( moartea victimei, infirmităţi permanente, distrugerea unor bunuri

neînlocuibile).

De la aceasta treaptă maximă gravitatea pericolului poate coborî până la

nivelul consecinţelor reparabile, dar grave, fie prin mărimea fie prin frecvenţa lor

( vătămări corporale care necesită îndelungi îngrijiri pentru vindecare, stricăciuni

care pot fi reparate cu multe cheltuieli, frecvente accidente de circulaţie, etc)85

Măsura interzicerii unei activitati trebuie să fie luată de limitele stării de

pericol corespunzatoare inaptitudinii făptuitorului, asa incat prin aplicarea actei

măsuri de siguranţă să se lase celor faţă de care s-a luat măsura, posibilitatea de a

munci, fără primejdie pentru alţii, în compartimentele mai puţin exigente ale

activităţii interzise şi posibilitatea de a dobândi cunoştiinţele, însuşirile sau

experienţa care le lipseau anterior.

Reglementarea măsurii

Privita ca sancţiune de drept penal, măsura de siguranţă a interzicerii unor

activităţi constă în obligaţia impusă persoanei dovedită a fi improprie pentru

exercitarea activităţii în îndeplinirea căreia a săvârşit o faptă prevăzută de legea 85 Vintilă Dougoroz , op.cit, p.298

40

penală, de a se abţine de la efectuarea vreunui act care aparţine exercitării acelei

activităţi.

Aplicarea măsurii atrage pe cale de consecinţă pierderea abilitării formale,

în temeiul căreia persoana supusă interdicţiei exercită activitatea în sfera căreia a

săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi în raport cu care s-a stabilit

inaptitudinea făptuitorului de a exercita acea activiatate.86

Condiţii de aplicare:

a) săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală

b) fapta să fi fost săvârşita în exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei sau

ocupaţiei autorului.

Trebuie să existe o corelaţie între fapta săvârşita şi activitatea exercitată de

făptuitor.

Condiţia este îndeplinită din moment ce fapta săvârşită este prevăzută de

legea penală, indiferent daca în concret ea constituie sau nu infracţiune.

c) comiterea faptei să se datoreze unor cauze care îl face impropriu sau inapt pe

făptuitor să exercite funcţia, profesia meseria ori activitatea, existând o stare de

pericol pentru societate prin posibilitatea comiterii altor fapte penale.87

Chiar atunci când la săvârşirea faptei a contribuit în oarecare măsura dar

indirect şi inptitudinea făptuitorului, dacă această contribuţie este neînsemnată şi

se apreciază că nu există o stare de pericol, luarea măsurii de siguranţă a

interzicerii activităţii nu poate fi justificată, iar acţiunea preventivă poate fi

asigurată prin avertismentul implicit pe care făptuitorul îl va primi în momentul

aplicării pedepsei88.

86 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29887 Costel Niculeanu, op.cit, p.311-31288 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.299

41

d) Instanţa să aprecieze că înlaturarea stării de pericol şi prevenirea comiterii altor

fapte penale de către aceeiaşi persoană se poate realiza prin aplicarea acestei

măsuri de siguranţă.89

Esenta măsurii de siguranţă consta în interdictia impusă făptuitorului de a

mai ocupa o funcţie ori de a exercita profesia, meseria sau ocupaţia în exercitarea

căreia a săvârşit faptă prevăzută de legea penală.

Nesocotirea infracţiunii atrage răspunderea penală pentru comiterea

infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.90

Măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi se ia pe durată

nedeterminată, fiindcă nedeterminat este timpul cât ar putea dura inaptitudinea

celui supus la aceasta măsură.

Sunt cazuri când, de la început se poate stabili cu certitudine că o persoană

nu va putea căpăta niciodata aptitudinea de a exercita fără pericol o anumită

activitate; încât în alte cazuri luarea măsurii pe timp nedeterminat echivalează cu o

interzicere permanentă.

Măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi poate ca oricare altă măsură

de siguranţă, însoţi o pedeapsă şi poate de asemenea însoţi uneori o altă măsură de

siguranţă.91

Deoarece în unele cazuri, inaptitudinea făptuitorului se remediaza, măsura

de siguranţă poate fi revocată.

Revocarea dispune la cererea persoanelor faţă de care s-a luat, întrucât

acestea îşi pot da seama dacă şi-au remediat sau nu inaptitudinea.

Termenul după care se poate dispune revocarea este de cel puţin 1 an de la

data luării măsurii de siguranţă.

În urma revocării măsurii de siguranţă, persoana îşi redobândeşte drepturile

anterioare.92

89 Costel Niculeanu, op.cit, p.3190 Costel Niculeanu, op.cit, p.31291 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.30092 Costel Niculeanu, op.cit, p.312.

42

Secţiunea II

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Codul penal de la 1968, ca şi cel de la 1936 nu defineşte măsurile de

siguranţă, dar prezentând în art.111 principiile de reglementare şi aplicare a

acestora conturează noţiunea de măsuri de siguranţă.

Interdicţia de a se în anumite localităţi, prevăzută de art.766 pronunţată fata

de cei ce comiseseră infracţiuni de o anumită gravitate: crime sau delicte pentru

care pedeapsa aplicată era de cel puţin doi ani. Prin această măsura se interzice

condamnatului să revină în localitatea în care a comis infracţiunea sau să se afle în

orice altă localitate anume prevăzută în hotărârea de condamnare.

Prevăzută de Codul penal de la 1968, măsura de siguranţă a interzicerii de a

se afla în anumite localităţi are ca precedent legislativ măsura interdicţiei de a se

afla în anumite localităţi prevăzută de art.76.

43

În Codul penal de la 1936 măsura poate fi luată numai atunci când instanţa

pronunţă o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani, în timp ce Codul

penal de la 1968, este prevăzută limita de un an şi în plus se cere ca infractorul să

mai fi fost condamnat pentru alte infracţiuni.

Art.111 Cod penal: Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de

pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Durata măsurii în codul penal anterior de la 2 la 10 ani în caz de crima şi de

la 1 la 3 ani în caz de delict iar în codul de la 1968 durata este de cel mult 5 ani cu

posibilitate de prelungire.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se

particularizează, ca şi celelalte măsuri de siguranţă, prin trăsăturile sale

caracteristici şi anume: prin cauza stării de pericol social, care determină luarea

acestei măsuri; prin felul şi intensitatea pericolului social faţă de care acţionează

această măsură de siguranţă şi prin modul în care se urmăreşte înlăturarea stării de

pericol social.93

Interdicţia de a se afla în anumite localităţi poate fi dispusă atunci când

făptuitorul a mai suferit condamnări anterioare iar pedeapsa aplicată pentru noua

infracţiune este mai mare de un an şi instanţa de judecată constată că prezenţa sa în

localitatea în care a comis infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol

grav pentru societate.94

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este măsura de siguranţă

destinată înlaturării stării de pericol social rezultată din îmbinarea a doi factori: pe

de o parte, condiţia personală a infractorului, condiţie care prezintă simptoame

periculoase şi provoacă ingrijorare, iar pe de altă parte existenţa unei localităţi sau

unor localităţi social nepotrivite în raport cu simptomele perriculoase pe care le

prezintă condiţia personala a făptuitorului.

Cauza stării de pericol constă deci în prezenţa acestor doi factori şi în

corelaţia dintre ei, nici unul dintre aceşti factori, privbit izolat, nu poate determina

93 Vintilă Dougoroz , op.cit, p.30294 Costel Niculeanu, op.cit, p.314

44

starea de pericol împotriva căreia este îndreptată măsura de siguranţă a interzicerii

de a se afla într-o localitate sau în anumite localităţi; în schimb ambii factori se

potentează reciproc şi dobândesc eficienţa cauzală în creearea acestei stări de

pericol social.

Condamnatului îi poate fi interzis dreptul de a se afla într-o localitate sau în

anumite localităţi expres nominalizate prin hotărâre judecătorească.

Este nelegală hotărârea prin care se interzice condamnatului prezenţa în

toate localităţile unui judeţ.

Prin această măsura nu se poate interzice infractorului prezenţa în localitatea

în care domiciliază întrucât orice persoană fizică are dreptul la un domiciliu stabil.

Interdicţia vizează localitatea în care a comis infracţiuni alta decât

domiciliul sau alte localităţi în care prezenţa condamnatului ar prezenta pericol

pentru societate.

Intensitatea pericolului social poate varia în concret, de la caz la caz în

special prin natura infracţiunilor pe care le implică existenţa pericolului.95

Intensitatea pericolului trebuie măsurată şi in raport cu intervalul de timp

care urmează să se scurgă între data săvârşirii infracţiunii care a atras luarea

măsurii şi data la care infractorul condamnat la pedeapsa închisorii îşi va

redobândi libertatea, gradul intensităţii pericolului fiind de regulă invers

proporţional cu durata acestui interval.

Nu este suficient să se impună infractorului obligaţia de a nu domicilia în

localitatea sau localităţile interzise, ci trebuie să i se interzică orice prezenţă, chiar

pentru scurta durată în acele localităţi.

Sub raportul duratei s-ar putea lua ca măsuri de siguranţă a interzicerii de a

se afla în anumite localităţi să i se fixeze un termen iniţial care va putea fi

prelungit până la eventuala dispariţie a uneia dintre cei doi factori care generează

in cazul acestei masuri de siguranta, starea de pericol.

95 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.303-304

45

Reglementarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este

reglementată in art.116 Cod penal.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi trebuie să fie ţinută în seama de

organele judiciare sau administrative din localităţile interzise.97

Persoana supusă măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi este datoare să semnaleze existenţa acestei interdicţii şi să refuze orice

însărcinare ce i s-ar da şi care ar pune-o în situaţia de a se afla în vreuna din

localităţile interzise.

Pentru a se putea lua măsura, fapta prevăzută de legea penală şi care

formează obiectul învinuirii să constituie o infracţiune.

Nu este suficient, pentru luarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se

afla în anumite localităţi ca faptă săvârşită de inculpat să fie prevăzută de legea

penală, ca în cazul altor măsuri de siguranţă, ci trebuie să se constate că aceasta

fapta are caracter penal, constituie o infracţiune.

Pentru a se putea lua măsura, infractorul trebuie să fie condamnat la

pedeapsa închisorii de cel puţin un an ; ceea ce înseamnă că activitatea

infracţionala a acestuia trebuie să prezinte oarecare gravitate.

Nu importă dacă pedeapsa a fost aplicată pentru o singură infracţiune mai

gravă sau pentru un concurs de infracţiuni mai puţin grave, persistenţa activităţii

infracţionale putând compensa gravitatea unei singure infracţiuni.98

Este ncesar pentru a se putea lua măsura şi ca infracţiune să constituie un

pericol grav pentru societate.

Îndeplinirea acesteia în condiţii trebuie sa rezulte din complexul datelor

cauzei.

97 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.304-30598 Vintilă Dougoroz, op.cit, p/306

46

Ea trebuie să privească fie localitatea unde a fost săvârşita infracţiunea, fie

alte localităţi. Prezenţa infractorului în aceste localităţi trebuie să constituie un

pericol grav pentru societate.

Pericolul pentru societate înseamna pericol social, iar pericolul social există

ori de câte ori sunt temeri serioase că se vor săvârşi fapte antisociale, în special

infracţiuni dacă nu se iau măsuri adecvate.

Durata măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,

poate fi luată pe o durată de cel mult 5 ani şi poate fi prelungită dacă pericolul

social subzistă, însă prelungirea nu poate depăşi durata pericolul măsurii luată

iniţial.99

Este o măsură care se ia pe o durata determinată de către instanţa de

judecată şi implica restrângerea libertăţii condamnatului care nu se poate afla în

localităţile interzise prin hotărârea de condamnare.

Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei ori stingerea

executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă.100

Când condamnatul execută pedeapsa închisorii la locul de muncă şi faţă de

el s-a luat şi măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi, firesc este ca

interdicţia să coopereze şi în timpul executării pedepsei.

Interdicţia de a se afla în anumite localităţi va coopera şi în cazul amânării

sau întreruperii exercitării pedepsei, ca şi în cazul în care condamnatul se sustrage

de la executarea pedepsei închisorii.

Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi poate fi întreruptă sau amânată pentru cauza de boala ori alt motiv în

condiţiile prevăzute de art.436 alin.3 Cod procedură penală.101

Instanţa de judecată poate dispune, la cererea persoanei din oficiu revocarea

măsurii atunci când constată ca au disparut temeiurile care au impus luarea ei.

Revocarea poate fi dispusă numai după trecerea unui termen de cel puţin un

an de la luarea măsurii dacă cererea de revocare a măsurii este respinsă, o noua 99 Costel Niculeanu, op.cit, p.216100 Constin Mitrache, op.cit, p.216101 Costică Bulai, op.cit, p.596

47

cerere poate fi făcută după trecerea cel puţinun an de la data respingerii cererii

anterioare. (art116 alin.final cod penal)102

Secţiunea a III a

Expulzarea străinilor

Noţiunea şi caracterizarea expulzării

Expulzarea prevăzută de Codul penal de la 1936 in art.79 se aplică

străinilor care au omis o infracţiune calificată crimă sau delict şi au fost

condamnaţi de instanţele române.

Măsura se aplică şi străinilor care aveau domiciliul în România, deasemenea

se aplică şi în cazul în care infracţiunea era comisa în străinătate. Durata poate fi

limitată sau nelimitată.

Codul penal de la 1968 a înlocuit criteriul nationalităţii care făcea posibilă

luarea măsurii şi faţă de cei lipsiţi de cetăţenie dar care aveau domiciliul în ţară.

Astfel art.117 foloseste criteriul cetăţeniei cu exceptarea de la măsura

expulzării a persaonelor fără cetăţenie cu domiciliul în ţară punând astfel de acord

102 Costel Niculeanu, op.cit, p.316

48

aceasta dispoziţie cu principiul perrsonalităţii legii penale înscrise în art.4 Cod

penal.103

Executarea măsurii de siguranţă a expulzării străinilor se face sub controlul

insanţelor judecătoreşti care au obligaţia să se pronunţe cu privire la amânarea,

interpretarea sau revocarea acestora.

În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de siguranţă, instanţa de judecată nu

trebuie sa ia decât acele măsuri care nu prejudiciază grav şi ireversibil pe făptuitor

sau familia acestuia şi să le aplice în litera şi scrisul legii, adică atât cât este

necesar pentru înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea de noi fapte

penale.104

Deci legea penală nu reglementează situaţia în care cel supus măsurii

expulzării este căsătorit cu o persoana având cetăţenie română iar căsătoria este

anterioară faptei care a atras condamnarea în practica şi a apreciat ca instanţa este

îndreptăţită să respingă cererea procurorului de expulzare a cetăţeanului străin care

este căsătorit cu o româncă, are un copil şi locuieşte în România cu familia.105

De astfel, chiar legiuitorul a introdus în art.117 alin final un criteriu

umanitar în privinţa aplicării măsurii expulzării : să nu existe motive serioase de a

nu se crede că persoanele în cauza vor fi supuse la tortura în statul în care urmează

a fi expulzate.106

Umanismul este unul din principiile care stau nu numai la baza

reglementării măsurilor de siguranţă, ci a tuturor sancţiunilor de drept penal

avându-şi sursa în tradiţiile dreptului penal românesc pe de o parte şi în

convenţiile internaţionale care consacră apărarea drepturilor omului pe de altă

parte.107

Astfel, expulzarea este măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara

teritoriului tării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care nu

103 Constantin Sima, op.cit, p.54-62104 Constantin Sima, op.cit, p.72105 C.A.Bucuresti, 51 penal, d.153/a/1996 „Culegeri de practica judiciara penala pe anul 1996”, Ed.Holding reporter,Bucuresti, 1998, p.76106 Constantin Sima, op.cit, p.73107 Constantin Sima, op.cit, p.73

49

domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că ramânerea

acesteia pe teritoriul României prezintă pericol social.

Cauza care impune luarea acestei măsuri o reprezintă periculozitatea

cetăţeanului străin ori a pesoanei fără cetăţenie care a săvârşit o infracţiune ce se

judecă de către instanţele române care dacă ar ramane pe teritoriul tării noastre ar

putea comite noi infracţiuni.108

Măsura de siguranţă a expulzării este destinată sa înlăture starea de pericol

ce decurge din temerea ca cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara

teritoriului tării care a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor tării noastre,

ar putea, ramânând în continuare pe acest teritoriu să săvârşească noi infracţiuni

(de exemplu infracţiuni contra siguranţei statului contra autorităţii).

Starea de pericol se reduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii

acesteia din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârşită.109

Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest

mediu.

Ţinand seama de conduita sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe

teritoriul ţării şi ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.110

La aplicarea măsurii de siguranţă a expulzării, prevăzută de art.117 Cod

penal care are ca scop, potrivit art.111 Cod penal înlăturarea stării de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală este necesar să se

aiba în vedere natura infracţiunii omise de cetăţeanul străin pe teritoriul ţării,

perspectiva repetării acelei infracţiuni, ocupaţia făptuitorului şi atitudinea adoptată

de acesta în cursul procesului penal.

Dacă sunt întrunite cerinţele soluţia instanţei de apel constând în înlăturarea

măsurii de siguranţă a expulzării dispusă la judecarea cauzei în fond împotriva

inculpatului cetăţean străin condamnat pentru comiterea infracţiunii de trafic de

stupefiante prevăzută de art.312 Cod penal, este greşită.111

108 Constantin Mitrache, op.cit, pag.216-217109 Costică Bulai, op.cit, p.598110 Costică Bulai, op.cit, p.598111 Costel Niculeanu, op.cit, p.318

50

Această concluzie rezultă din aceea că infracţiunea de trafic de stupefiante

este un grad ridicat de pericol social exprimat în primul rand în limitele de

pedeapsă prevăzute de lege precum şi modalităţile concrete de săvârşire a faptei,

din care rezultă perspectiva evidenţă a repetării sale mai ales că făptuitorul datorita

atitudinii nesincere şi lipsei unei ocupaţii sigure în România nu prezinta garanţia

că se va reduce şi nu va mai comite alte fapte de acelaşi fel.112

Expulzarea străinului se face de regula de tara a carui cetatean este ori dacă

nu are cetăţenie în ţara unde îşi are domiciliul. În orice caz expulzarea o face cu o

destinatie precisa într-o anumită ţară şi nu doar prin scoaterea în afara graniţelor

ţării.113

Expulzarea ca măsura de siguranţă se deosebeşte de expulzarea ca măsura

administrativă prin faptul că cea dintâi se ia numai faţă de străinul care a săvârşit o

infracţiune şi prezintă pericolul săvârşirii unei noi fapte şi numai de către

instanţele de judecată penală prin hotărârea de condamnare penală.

Expulzarea administrativă se dispune tot de catre o instanţă judecătorească

la propunerea organelor administrative faţă de străinii consideraţi indizerabili pe

teritoriul ţării deci nu au săvârşit fapte ilicite.114

Infractorii minori nu se expulzează ci se repatriază.

Prin art.135 alin.final introdus prin legea nr.20 /1990 a fost limitat

domeniul de aplicare al acestei măsuri, stipulându-se că nu pot fi expulzate

persoanele în privinţa cărora exista motive serioase de a se crede că riscă sa fie

supusă la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.

Reglementarea măsurii expulzării

112 Costel Niculeanu, op.cit,p.318113 Constantin Mitrache, op.cit, p.217114 Costică Bulai, op.cit, p.598

51

Pentru a se lua măsura expulzării instanţa trrebuie să constate că făptuitorul

a săvârşit o infracţiune, o faptă care prezintă toate trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii şi că nu exista o cauza care exclude infracţiunea, art44-51 Cod penal.

Instanţa trebuie să consatate că infractorul este cetăţean străin sau o

persoana fără cetăţenie care nu are domiciliul în tara calitatea aceasta trebuie să

existe în momentul judecăţii. Instanţa trebuie să constate că ramânerea

făptuitorului pe teritoriul ţării constituie o stare de pericol pentru a cărei înlăturare

este necesară îndepartarea lui din ţară.116

Expulzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsa caz în care se va

aduce la îndeplinire dupa executarea pedepsei( art.117, alin.3 Cod penal) ori

stingerea pedepsei prin graţiere totală ori arestului de pedeapsă.117

Împrejurarea că pedepsele aplicate inculpatului cetăţean străin au fost

graţiate nu are influenţă asupra măsurii de siguranţă a expulzării ce a fost dispusă

în cauză, s-a decis corect în practica judiciară.117

Durata măsurii

Măsura expulzării se ia pe durata nedeterminată.

În lege nu se prevede posibilitatea revocării ei, dar aceasta înseamnă că este

pentru totdeauna, putând fi revocată, şi astfel fostul expulzat poate reveni în

România.

Nerespectarea interzicerii de a se reîntoarce în ţară de către expulzat va

constitui infracţiune pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea

pedepsei.118

Atunci când expulzarea însoţeşte o pedeapsă închisorii măsura de siguranţă

se aduce la îndeplinire după executarea închisorii pe calea administraţiei, de către

organele politice.

116 Costel Niculeanu, op.cit, p.516117 Constantin Mitrache, op.cit, p.217-18117 Constantin Mitrache, op.cit, p.219118 Costel Niculeanu, op.cit,p.359

52

Secţiunea IV

Interdicţia de a reveni în cadrul familiei pe o perioadă determinată

Publicată în Monitorul Oficial al României nr.568/15.12.2000 nr

197/2000121 prevede o măsura de siguranţă de natură să prevină repetarea unor

infracţiuni de acelaşi fel.

Această măsură este reglementată de art.118 Cod penal şi este denumită

“interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată”

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată este

măsura de siguranţă ce se poate lua pe o durată de pâna la 2 ani faţă de persoana

condamnată la pedeapsa închisorii, de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte

acte de violenţă.122

Astfel dacă instanţa constată că prezenţa în locuinţă închisorii de cel puţin

un an pentru loviri sau orice.

121Legea nr.192/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr.568 din 15 noiembrie 2000. Prin lege a fost introdusă la art.112 din Codul Penal,litera g), interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, precum şi articolul 18 privitor la condiţiile în care poate fi luată această măsură de siguranţă.122 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman, Editia a II a revizuita si adaugita, Universul juridic.

53

Alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe psihice şi fizice săvârşite

asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii ai

familiei, poate lua măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei la cererea

părţii vătămate.

Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată

nu poate fi dispusă decât printr-o solicitare expresă a părţii vătămate prin

infracţiune, care trebuie să fie rudă apropiată, să locuiască cu inculpatul.

Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

nu se poate aplica din oficiu şi nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanţa de

judecată.123

Prin această măsură se urmăreşte preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte

prevăzute de legea penală cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice faţă de membrii

familiei şi implicit şi a unei stări de pericol public.

Pericolul social pe care îl reprezintă făptuitorul rezultă din condamnarea sa

pentru fapte cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice care împiedică pe viitor,

convieţuirea alături de ceilalţi membrii ai familiei.96

Necesitatea aplicării acestei măsuri este apreciată de instanţa de judecată, pe

baza probelor administrate în legătură cu evitarea producerii unor conflicte

familiale, pe viitor dar nu prin raportarea la necesitatea asigurării unor condiţii, de

locuit pentru condamnat (faptul că persoana condamnată nu are o altă locuinţă nu

reprezintă un impediment pentru instanţă de a adopta măsura de siguranţă

deoarece, norma legală ocroteşte şi asigură desfăşurarea corespunzătoare a

relaţiilor de familie, sancţionând pe membrii familiei care destabilizează legăturile

de familie)125

Pentru a putea fi dispusă măsura de siguranţă a interzicerii de a reveni în

locuinţa familiei pe o perioadă determinată, de către instanţele de judecată trebuie

îndeplinite două categorii de condiţii.

96124Iancu Tănăsescu, op.cit, pag.700125 Iancu Tănăsescu, op.cit, pag.701

54

Prima categorie de condiţii priveşte inculpatul.

Inculpatul trebuie să fie membru de familie cu partea vătămată prin

infracţiune.126

Înţelesul expresiei “membru de familie” este cel prevăzut în dispoziţiile

art.149 Cod penal introdus prin aceeiaşi lege modificatoare nr.197/2000 şi care

priveşte soţul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte

împreună cu făptuitorul.127

Inculpatul şi partea vătămată prin infracţiune trebuie să fie soţi sau rude

apropiate, să locuiască şi să gospodărească împreună. Cele trei condiţii trebuie

îndeplinite în mod cumulativ.

Dacă inculpatul şi partea vătămată sunt soţi sau rude apropiate, dar nu

locuiesc împreună, ori dacă locuiesc în comun dar nu gospodăresc laolaltă, măsura

de siguranţă nu este aplicabilă.

Este necesar ca inculpatul să fie condamnat la pedeapsa închisorii.

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată este a

doua măsură de siguranţă care poate fi aplicată numai atunci când infractorului i se

aplică pedeapsa principală a închisorii, alături de măsura de siguranţă a interzicerii

de a se afla în anumite localităţi.128

Aşa fiind, măsura de siguranţă supusă analizei nu poate fi dispusă în cazul

condamnării la pedeapsa amenzii, în cazul aplicarii art.18 C.penal pentru faptele

care nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni şi nici în situaţia

înlocuirii răspunderii penale în temeiul art.90 si 91 C.penal.

Măsura nu poate fi luată în faza urmăririi penale de către procuror şi nici de

instanţa de judecată atunci când pronunţă soluţii de achitare a inculpatului sau de

încetare a procesului penal.129

Instanţa de judecata trebuie să aprecieze că prezenţa persoanei condamnate,

în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.130

126 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323127 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222128 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323129 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323130 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222

55

A doua categorie de condiţii priveşte fapte comisă.

Fapta săvârşita trebuie să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii

iar instanţa de judecată să dispună pentru comiterea acesteia condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii de cel puţin un an.Măsura nu poate fi luată de

instanţă dacă pedeapsa închisorii este mai mică de un an.131

Elementul material din structura laturii obiective a infracţiunii trebuie să

conste în lovire sau orice alte acte de violenţă exercitate asupra persoanei vătămate

care , fiind soţ şi soţie sau rudă apropiată cu inculpatul, locuieşte şi gospodăreşte

împreuna cu acesta.

Având în vedere ca măsura de siguranta instituita prin art.118 Cod penal are

caracter general, poate fi dispusă, la cererea persoanei vătămate, în situaţia

comiterii oricarei infracţiuni prin acte de violenţă( cum ar fi si vatamarea corporala

gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor).

Fapta comisă de către inculpat prin lovire sau orice acte de violenţă să

cauzeze suferinţe fizice sau psihice membrilor de familie.

Fapta inculpatului, comisă prin lovire sau orice alte acte de violenţă trebuie

să aibă două urmări, adică să producă suferinţe fizice şi suferinte psihice, acestea

trebuind să fie realizate în mod cumulativ.

Dacă suferinţele fizice se răsfrâng în mod direct doar asupra părţii vătămate,

suferinţele psihice pot să vizeze şi alti membri de familie. Numai că membrii de

familie, alţii decât persoana vătămată nu pot solicita instanţei de judecată luarea

măsurii de siguranţă, legea acordând, în exclusivitate acest drept victimei

infracţiunii.132

Măsura de siguranţă constă în interdicţia pronunţată de instanţa

judecătorească faţă de condamnat de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada

determinată.

În lege nu sunt prevăzute alte dispoziţii care să precizeze noţiunile, astfel se

apreciază ca interdicţia presupune nu numai locuirea efectivă, ci şi aflarea în

131 Costel Niculeanu, op.cit, pag.324132 Costel Niculeanu, op.cit, pag.324,325

56

trecere pe la locuinţa familiei, pentru a fi realizat scopul luării măsurii-înlăturarea

pericolului ce ar rezulta din prezenţa condamnatului la locuinţa familei.

Durata măsurii. Măsura de siguranţă se ia pe o perioada determinată de până

la 2 ani. Limita minimă nu este fixată, dar ea nu poate fi redusă la o durată care ar

face imposibila realizarea finalităţii acesteia.133

Legea nu prevede durata minima în timp ce aceste măsuri, şi de aceea în

principiu ea poate fi luată de un termen oricât de mic.134

Pentru a nu fi golită de conţinut şi pentru a-şi atinge finalitatea, nu este

recomandat ca instanţele de judecată să aplice măsura interdicţiei de a revenii în

locuinţa familiei pe durate de timp mici: de exemplu 3 zile, 5 zile, 10 ci pe

perioade seminificative astfel încât să fie realizat scopul avut în vedere de către

legiuitor, acela de a fi prevenite alte infracţiuni de natură asemănătoare.135

În lege nu s-a prevăzut posibilitatea ca durata măsurii să poata fi redusă dar

având în vedere întreaga reglementare a măsurilor de siguranţă, ca şi a celei

prevăzute de art.118 alin.1 Cod penal, măsura se poate revoca dacă au încetat

cauzele care au determinat luarea măsurii, iar persoana vătămată care a cerut

luarea măsurii poate să-şi manifeste voinţa şi în sensul retragerii acestuia.

În lege nu s-a prevăzut deaseamenea, consecinţele nerespectării măsurii de

siguranţă de către cel condamnat, situaţie ce ar putea ridica unele probleme în

practica judiciară şi care s-ar putea rezolva socotind fapta ca o violare de

domiciliu, iar ca soluţie legală de viitor cuprinderea acesteia ca modalitate de

săvârşire a infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecatoreşti prevăzute în

art.271.alin 4 Cod penal, alături de sustragerea de la executarea măsurilor de

siguranţă prevăzute de art.112 lit c si d Codul penal.136

Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei principale a

închisorii şi după stingerea executării acesteia prin modalităţile prevăzute de

lege.137

133 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222134 Costel Niculeanu, op.cit, pag.325135 Costel Niculeanu, op.cit, pag.325136 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222137 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222

57

Atunci când pedeapsa închisorii se execută prin suspendare condiţionată,

prin suspendare sub supraveghere sau prin obligare la muncă, interdicţia de a

reveni în locuinţa familiei pe perioada fixată de instanţă se executa odată cu

pedeapsa principală şi nu după expirarea acesteia.

Raţiunea instruirii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada

determinată este aceea de a preveni şi înlătura actele de violenţă cauzatoare de

suferinţe fizice şi psihice membrilor de familie şi pentru aceasta momentul punerii

în executare a măsurii trebuie să fie cât mai apropiat de data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare.

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada determinată se

execută concomitent şi cu pedeapsa închisorii în regim de detenţie, putând exista

următoarele situaţii:

-dacă pedeapsa închisorii de executat efective în penitenciar este mai mare

decât durata măsurii de siguranţă fixată de instanţă, interdicţia de a reveni în

locuinţa familiei expiră înainte de executarea pedepsei principale;138

-dacă durata măsurii de siguranţă este egală cu pedeapsa închisorii rămasă

de executat de la data rămânerii definitive a hotărârii, executarea lor se determină

concomitent;

-atunci când durata măsurii de siguranţă este mai mare decât pedeapsa

închisorii cu executare în regim de detentie, urmează să fie executata dupa lăsarea

inculpatului, în libertate, diferenţa dintre perioada interdicţiei de a reveni în

locuinţa familiei fixată de instanţă şi cuantumul pedepsei închisorii.139

138 Costel Niculeanu, op.cit, pag.326139 Costel Niculeanu, op.cit, pag.326-327

58

Capitolul IV

Confiscarea specială

Secţiunea I

Confiscarea bunurilor produse prin fapta penală

Măsura de siguranţă a confiscării era prevăzută de art.80 din Codul penal de

la 1936.

Potrivit dispoziţiilor art.80 putea fi dispusă confiscarea:

1) lucrurilor produse prin infracţiune;

2) lucrurilor care au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea unei

infracţiuni

3) lucrurilor deţinute în contra legii ăi regulamentelor cele trei categorii de

lucruri supuse confiscarii din textul Codului penal anterior corespund

categoriilor din litera a,b,c, e din textul art.118 al Codului penal de la

1968 cu unele deosebiri.

În Codul de la 1936 confiscarea era condiţionată de existenţa unei

infracţiuni, în Codul de la 1968 conditia se refera la săvârşirea unei fapte

prevăzută de legea penală.

O deosebire importantă între cele două reglementări constă în aceea ca în

timp ce în Codul penal de la 1968 confiscarea este obligatorie sunt supuse

59

confiscarii indiferent de soluţia dată cauzei în Codul penal de la 1936 confiscarea

era facultativă.140

Măsura de siguranţă a confiscării speciale este reglementată de art.136 Cod

penal şi consta în trecerea silită şi gratuita în patrimoniul statului a anumitor

bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit o faptă, prevăzută de legea penală a

bunurilor dobândite sau produse prin fapta penală ori care au fost date alte

persoane pentru a săvârşi fapta, sau care sunt deţinute contra dispoziţiilor legale.141

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care sunt îndreptate

împotriva periculozităţii unor persoane, măsura confiscării speciale este destinată

să înlăture ca stare de pericol creată de anumite lucruri.142

Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală sunt lucrurile care au

căpătat fiinţă prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al faptei

săvârşite (monede false, titluri de credit falsificate,etc) dar şi lucrurile care au

căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt pe care nu ar

fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale ( lucruri introduse in tara prin

contrabandă, medicamente conţinând doze importante de stupefiante)143

Dacă inculpatul a exercitat ilegal o meserie, sumele reprezentând

contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit şi care nu s-au mai găsit în natură

nu vor fi confiscate deoarece ele au fost realizate printr-o muncă utilă de făptuitor.

Făptuitorul răspunde numai pentru obţinerea sau nesolicitarea autorizaţiei

ceea ce nu se poate răsfrânge asupra rezultatului muncii, care este un act licit şi

util.

Nu sunt lucruri produse, adică create prin fapta prevăzută de legea penală,

lucrurile dobândite de infractor de la alţii prin săvârşirea unor astfel de fapte ( bani

delapidaţi, bunuri sustrase sau obtinute prin înşelaciune, abuz, ameninţare, şantaj,

etc.

140 Constantin Sima, op.cit, pag.62-63141 Costel Niculeanu, Curs drept penal, Partea Generala, Editura Sitch, 2003,op.cit, pag.319142 Constantin Sima, Masurile de siguranta in dreptul penal contemporan, Editura Beck,1999, op.cit, pag.145143Vintilă Dougoroz, Explicatii teoretice ale Codului penal, Editura Academiei, Bucuresti, pag.320

60

Aceste lucruri nefiind produse prin fapte prevăzute de legea penală se

restituie persoanelor păgubite.

Măsura confiscării speciale poate fi luată dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută

de legea penală sau o infracţiune.

Săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau a unei infracţiuni pune

în evidenţă starea de pericol care rezultă din deţinerea unor lucruri şi care

constituie temeiul închisorii.144

Instanţa nu poate lua măsura de siguranţă a confiscării speciale faţă de un

inculpat cu privire la care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, pentru

motivul carei fapte ii lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii.

144 Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal, 1999, op.cit, pag.154

61

Secţiunea a II a

Confiscarea lucrurilor care au servit sau care au fost destinate

să servească la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului

Bunurile în privinta carora se poate lua această măsură de siguranţă sunt

prevăzute de art 118. litera b Cod penal.

Aceste bunuri au constituit mijloace de săvârşire a infracţiunii sau au fost

destinate să servească acestui scop ( de exemplu arma de vânătoare cu care s-a

comis omoru, autovehiculul cu ajutorul căruia au fost introduse cantităţi

importante de stupefiante, etc)

Pentru a se putea lua măsura de siguranţă a confiscării speciale este necesar

ca fapta, la săvârşirea căreia au servit sau erau destinate să servească lucrurile în

cauza, să constituie infracţiune.145

Atunci când faptei i s-au aplicat dispoziţiile art.18 Cod penal confiscarea va

fi dispusă, chiar dacă fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni146, dacă făptuitorul beneficiază de o cauza care înlătură caracterul penal

al faptei, lucrurile respective nu pot fi confiscate.147

În cazul luarii acestei măsuri de siguranţă, legea penală nu distinge între

infracţiunile săvârşite din culpa sau cu intenţie deoarece scopul măsurilor de

siguranţă este înlăturarea unei stări de pericol şi procurarea faptelor prevăzute de

legea penală.

145 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320146 M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol II, 1997, op.cit, pag,315147 C.Bulai, op.cit, pag.600

62

O alta condiţie în vederea luării măsurii confiscarii speciale este ca lucrul să

fie servit efectiv, la săvârşirea infracţiuniii.

Astfel, se confiscă arma de vânătoare care a servit la săvârşirea infracţiunii

de braconaj, chiar dacă făptuitorul posedă permis de port-armă, dar nu pot fi

confiscate aparatele electrice de uz casnic alimentate cu energie electrică sustrasă

de făptuitor, deoarece acestea nu au servit la săvârşirea infracţiunii, ci doar la

consumarea energiei electrice sustrase.

Deşi nu se contesta valabilitatea acestei soluţii se consideră că ea nu este în

afară de discuţie.

Astfel, deşi sustragerea energiei electrice se face printr-o operaţie ilicită de

branşare prin eludarea contorului, operaţiunea propriu-zisă de sustragere nu se

poate realiza fără legarea unui consumator, energia electrică neputând fi stocată.

Tot atât de adevărat, este ca simpla legare a unui consumator la sursa de

energie nu realizează elementul material al sustragerii, ci branşarea instalaţiei-ce

poate avea unul sau mai multe aparate de consum-înainte de contor, la masa de

energie electrică.148

Potrivit unui punct de vedere, un vehicul nu ar putea fi folosit niciodată la

săvârşirea unui furt.

Luarea bunului, ca element al furtului, presupune o acţiune ce se desfăşoară

nemijlocit asupra obiectului, spre a-l scoate din starea lui anterioară folosindu-se

orice mijloace; ori nu este de conceput ca un mijloc de transport să fie folosit în

însâşi actiunea de luare, deoarece, prin natura sa el nu este un mijloc de luare, de

detaşare, deviere a obiectului material, din locul unde se găseşte ci numai de

transportare a acestuia şi, de ascundere după ce a fost luat prin alte mijloace.

Nici daca făptuitorul s-ar găsi cu atelajul sau autovehiculul la locul

faptei ( depozit, pe camp) nici atunci nu s-ar putea afirma ca este folosit la

consumarea infracţiunii deoarece el trebuie încărcat de cineva şi anume de cel care

realizează propriu-zis sustragerea.149

148 Constantin Sima, op.cit,pag 158149 G.Antoniu in Practica judiciara penala, volumul II, editura Academiei Bucuresti,1990, op.cit, pag 173

63

Alţi autori150 dezaverează teza disocierii momentului consumării infracţiunii

de cel al transportului lucrului furat şi consideră că noţiuni de “folosire pentru

săvarşirea infracţiunii” trebuie să i se dea o interpretare largă pentru ca depozitele

art.118 lit.b Cod penal au în vedere intreaga activitate infracţională, în toată

complexitatea ei, atât din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv.

Aşa încât dacă făptuitorul, în momentul luării hotărârii infracţionale, a

conceput si modul cum se va realiza însuşirea anume prin folosirea vehiculului,

confiscarea specială se impune.

În practica judiciară ca şi în literatura juridică, s-a cristalizat ideea că starea

de pericol rezultă din aceeiaşi faptul comiterii infracţiunii.

Este vorba de o prezumţie relativă care nu trebuie dovedită, dar care poate fi

răsturnată prin proba contrară pe care trebuie să o administreze în mod

convingător infractorul.151

Măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi luată dacă s-a săvârşit o

faptă prevăzută de legea penală în cazurile arătate la art.118 litera a si e, Cod penal

sau o infracţiune în cazurile prevăzute in art.118.litera b,c si d Cod penal.

Instanţa nu poate dispune confiscarea unor lucruri găsite la domiciliul

inculpatului dar cu privire la care nu s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni.152

150 C.Turianu, Sinteza teoretica si practica referitoare la confiscarea vehiculelor acre au fost folosite pentru comiterea infractiunii, Dreptul nr.4/1992, op.cit, pag.59151 C.Turianu, op.cit, pag.53152 C.Sima, op.cit, pag.54

64

Secţiunea a III a

Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru a determina

săvârşirea unei infracţiuni sua pentru a răsplăti pe infractor

Obiectul confiscării speciale îl constituie „ lucrurile” care au o anumită

legătură, precizată în textul art.118 Cod penal, cu infracţiunea sau sunt deţinute în

contra dispoziţiilor legale.

Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru ca determinarea, săvârşirea

unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor este reglementată în art.18 lit c

Cod penal.

Prin lucruri date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni se înţeleg

bani sau alte bunuri având valoare patrimonială, care i-au fost remise făptuitorului

pentru a-l determina să săvârşească infracţiunea. Aceste lucruri sunt date înainte

de sâvârşirea faptei.153

Dacă bunburile respective nu se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata

echivalentului lor din bani.

Nu se confisca bunurile sau valorile date sub presiunea constrângerii.154

Prin lucruri „ date pentru a răsplati pe făptuitor” se înteleg de asemenea bani

sau alte obiecte evaluabile economic care i-au fost remise făptuitorului ca răsplată

pentru infracţiunea săvarsita dupa comiterea faptei.

Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea a rămas în stare de tentativă sau

daca ea constituie o altă infracţiune decat cea pentru care au fost date lucrurile.

153 C.Sima, op.cit, pag. 161154 Costel Niculeanu, op.cit, pag.320

65

Mai mult, confiscarea are loc chiar dacă cel investigat nu a trecut la

executarea faptei care a denunţat oferta ce i s-a făcut şi a înşelat pur şi simplu pe

cel de la care a primit bani.155

Soluţia este justificată deoarece legea nu condiţionează confiscarea de

săvârşire infracţiunii pentru care au fost date lucrurile respective fiind suficient ca

predarea acestora să fie făcut în vederea săvârşirii unei infracţiuni.

Dacă valorile au fost restituite persoanelor care le-au dat, acestea vor fi

introduse în proces, spre a putea fi obligate să predea lucrurile supuse

confiscării.156

Dacă inculpatul a restituit o parte din suma primită, confiscarea se va

dispune de la inculapt pentru suma ramasa asupra lui, iar diferenţa se va confisca

de la persoana căreia i-a fost restituită o parte din sumă.

Dacă inculpatul a folosit o parte din suma primită, drept mită, pentru

cumpărarea unui autoturism se va dispune confiscarea autoturismului precum şi a

diferenţei până la echivalentul sumei ce a constituit obiectul mitei.

O atare soluţie este justificată deoarece în caz contrar, s-ar încuraja

operaţiile speculative cu sumele primite drept mită.157

Când mituitorul se afla în una din situaţiile prevăzute de art.255 alin.2 sau

alin.3 ( constrangerea sau denunt ) bani, valorile sau bunurile nu se confisca ci se

resttituie persoanei care a dat mită. Lucrurile trebuie să fie rămase efectiv

infractorului, simpla promisiune sau oferta neacceptată nu justifică confiscarea.158

O deosebire importantă între reglementările de la 1936 si 1968 constă în

aceea că lucrurile prevăzute la literele c si d din art.118 lucrurile care au fost date

pentru a determina săvârăirea unei infracţiuni şi lucrurile dobândite în mod vădit

prin săvârşirea infracţiunii nu figurau în enumerarea din legislaţia penală

anterioară.

155 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.322156 Gheorghe Antoniu “ Practica judiciara” Editura Academiei Bucuresti, op.cit, pag.181157 Constantin Sima, op.cit, pag.162158 G. Antoniu, op.cit, pag.182

66

Lucrurile din categoria de la lit. c din art.118 erau supuse în legislaţia penală

anterioară unei măsuri similare cu măsura confiscării speciale limitată numai la

infracţiunile de luare şi dare de mită ( art.251 alin.ultim) şi în cazul traficului de

influenţă ( art.252 alin ultim).159

Regulile după care se face executarea confiscarii speciale precum şi

organele îndreptăţite să preia sau să valorifice lucrurile confiscate potrivit art.118

Cod penal sunt prevăzute în legile speciale referitoare la confiscarea specială.160

Tot astfel potrivit art.142 din Legea nr.32/1968 confiscarea, ca măsura

administrativă se aduce la îndeplinire de organul care a dispus aceasta măsura în

condiţiile prevăzute de lege.

Când lucrurile confiscate sunt dintre acelea care urmează a fi predate sau

valorificate ele se predau organelor în drept de către instanţa de executare, prin

intermediul judecătorului delegat. ( când măsura a fost dispusă prin hotărâre

judecătorească )ori de către procuror ( cand masura a fost dispusa prin ordonanţa

procurorului), sau de organul de poliţie care a întocmit procesul verbal în

constatare a contravenţiei.161

159 Constantin Sima, op.cit, pag.63160 O.G.nr.11/1996 privind executarea creantelor bugetare aprobata prin legea nr.108/1996, publicata in Monitorul Oficial nr.251/1996 care a abrogat decretul nr.22/1960 si H.C.M nr.792/1960161 Barac Lidia, Constantele si variabilele dreptului penal, Editura All Beck, Bucuresti

67

Sectiunea a IV a

Confiscarea lucrurilor dobândite în mod vădit prin

săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în

măsură în care nu servesc la despăgubirea acesteia

Prin „lucruri dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii „ se

înţeleg acele bunuri care au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea

activităţii infracţionale.162

În practică, s-a considerat că intră în aceasta categorie dacă nu au servit la

despagubirea persoanei vătămate, bunurile prevăzute din furt, tâlhărie, bunurile şi

valorile delapidate, autoturismul importat fără autorizaţie ( art.302 Cod penal)

Nu pot fi supuse confiscării speciale bunurile care sunt rezultatul muncii

făptuitorului fie în total fie în parte, recunoscandu-se astfel caracterul socialmente

util al muncii.

Problema dacă lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi înlocuite de

infractor cu alte lucruri pot sau nu sa fie confiscate a dus la soluţii diferite.163

Soluţia negativă s-a întemeiat pe argumentele că legea nu prevede

posibilitatea confiscării altor bunuri în afara celor nemijlocit dobândite prin

săvârşirea infracţiunii că starea de pericol ce justifică confiscarea este legată de

deţinerea că însuşi lucrului dobândit prin săvârşirea infracţiunii şi în sfârşit că prin

confiscarea unui alt lucru decât cel vizat expres prin dispoziţiile art.118 litera d

Cod penal, se încalcă principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, înlocuirea

echivalând cu luarea unei măsuri de siguranţă pe care legea nu o prevede.162 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320163 Constantin Sima, op.cit, pag.163

68

Opinia contrară are la baza ideea ca lucrurile care au luat locul unor lucruri

iniţial dobândite prin infracţiune trebuie considerate ele însele ca lucruri dobândite

prin săvârşirea infracţiunii, iar în ceea ce priveşte starea de pericol a cărei

înlăturare se urmăreşte prin confiscare aceasta este determinată de împrejurarea ca

rămânerea lucrurilor dobândite prin savarsirea unei infracţiuni în mâinile

infractorului ar semnala o continua incitare la săvârşirea de noi infracţiuni.164

În situaţia în care lucrurile sunt gasite în natură la infractor ele sunt restituite

persoanei vătamate şi sunt confiscate numai dacă persoana vătămată nu este

cunoscută sau a decedat fără succesori ori din diferite motive nu a solicitat a fi

dezdăunată.

Dacă infractorul a înstrăinat lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii

fără a se cunoaşte persoana în mâinile căruia se află acestea, banii sau lucrurile

obţinute de infractor prin efectul înstrăinării servesc la dezdăunarea victimei iar

dacă depăşesc valoarea pagubei aferentă se confiscă.165

Discuţii îndelungate s-au purtat în literatura juridică în legătură cu situaţia în

care mai înainte ca infracţiunea să fi fost descoperită, făptuitorul a instrainat

lucrurile dobândite prin comiterea ei unei persoane identificate, la care ele se

gasesc în natură, conţinând în schimb bani sau alte obiecte.

Proprietarul lucrului dobândit de infractor prin săvârşirea infracţiunii este

îndreptăţit, fie la restituirea lucrului fie dacă aceasta nu este mai posibil la o

depăgubire echivalentă valorii sale.

În practică se admite că repararea pagubei suferite nu numai de proprietar

dar şi de terţul dobânditor de buna credinţă se poate realiza prin exercitarea

acţiunii civile în procesul penal.166

În principiu, dobânditorii de bună credinţă ai unor bunuri supuse confiscării

nu pot fi subiecţi ai măsurii de siguranţă prevăzute în art.118 Cod penal.167

164 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320165 V.Papadopol, nota la C.A.Bucuresti, 252/1994, “Culegerea de practica judiciara penala” 1994, Editura Continent, XXI, op.cit, pag.47166 V.Papadopol, op.cit, pag.50167 V.Pasca, op.cit, pag.257

69

În literatura juridică s-au exprimat şi opinii potrivit cărora confiscarea sau

restituirea bunului se poate face doar împotriva celui care le-a sustras sau a

dobânditorului de rea credinţă.

În acest context s-a relevat că Constituţia României schimbă parţial

concepţia despre confiscare. Astfel se prevede că cariera dobândită nu poate fi

confiscată.

Caracterul licit se prezumă şi se prevede că bunurile deţinute, folosite sau

rezultate din infracţiuni şi contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.168

Dispoziţiile constituţionale vin să confirme principii deja consacarate în

dreptul penal român şi intrate în practica instanţelor române.

Astfel, instanţele judecătoreşti au decis ca nu poate fi confiscat autoturismul

pe care o persoană de buna credinţă l-a cumpărat prin act autentic fără a fi putut

cunoaşte împrejurarea prin care acel autoturism a constituit obiectul material al

infracţiunii prevăzute de art.302 Cod penal169, sau dacă arma care a servit la

infracţiunea de braconaj, a fost vândută unui terţ de bună credinţă, inculpatul va fi

obligat la plata echivalentului bănesc al căruia numai poate fi confiscat în

natură.170

168 V.Pop,” Masura ridicarii de obiective si masura asiguratorie a sechestrului, Prezentarea comparativa”op.cit, pag.161169 T.S.d.p d 2209/1971, R.R.D nr.12/1971 pag.151170 Constantin Sima, op.cit, pag.166

70

Sectiunea a V a

Confiscarea lucrurilor deţinute contra dispoziţiilor legale

Lucrurile deţinute contra dispoziţiilor legale se confiscă atunci când se

constată că făptuitorul, nu are autorizaţie pentru a le deţine ( arme, materii

explozive) şi pentru a căror deţinere este necesară asemenea autorizaţie.

Ori de câte ori măsura confiscării are o reglementare specială, acesta se

aplica cu prioritate faţă de dispoziţia generală cuprinsă în art.118 Cod penal171

În cazul lucrurilor care intra în această categorie starea de pericol fiind

prezumată numai trebuie dovedită special.172

În general, categoria de lucruri confiscabiule prevăzută în art.118 litera e

vine în concurs cu categoriile de la ltera a si b în sensul că de multe orei lucrurile

detinute în contra dispoziţiilor legii sunt produse prin fapte prevăzute de legea

penală de ex.detinerea de arme fabricate fără drept, deţinerea de mjonede

falsificate sau au servit la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, arme de

foc, materiale explozive, stupefiante173.

Confiscarea specială va avea loc cu tilu personal cu excepţia bonurilor

deţinute în contra dispoziţiilor legale care sunt confiscate indiferent în posesia cui

s-ar afla având şi un caracater obligatoriu, instanţa trebuind doar sa pledeze că

lucrul ce urmează să fie confiscat face parte din categoriile existente.

Partea civilmente responsabilă nu va răspunde solidar cu inculpatul la plata

bunurilor iar în caz de participaţie fiecare participant va plăti în funcţie de

beneficiul avut de pe urma lucrurilor respective.

În art.439 Cod penal legiuitorul a stabilit că atunci când confiscarea specială

este luată prin ordonanţă sau hotărâre, lucrurile confiscate se predau organelor în

drept a le prelua sau valorifica iar când se dispune distrugerea acestora la 171 Costel Niculeanu, op.cit, pag.321172 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.324173 V.Pasca, op.cit, pag.258

71

operaţiune trebuie să asiste procurorul sau judecătorul întocmindu-se un proces

verbal care se depune la dosarul cauzei.174

Regulile după care se face executarea confiscării speciale precum şi

organelor îndreptăţite să preia sau să valorifice lucrurile confiscate potrivit art.118

Cod penal sunt prevăzute în legi speciale referitoare la confiscarea silită.175

Confiscarea specială în baza dispozitiei de la litera c se dispune întotdeauna,

oricare ar fi soluţia care s-ar da cauzei din punct de vedere penal.

De asemenea, confiscarea specială se dispune chiar dacă lucrul deţinut în

contra dispoziţiilor legale aparţine altei persoane decat făptuitorului.176

Confiscarea specială vizează, de regula bunurile în materialitatea lor,

deoarece numai în acest mod poate fi înlăturată starea de pericol.

Confiscarea echivalentului bunului în bani este posibilă numai în cazurile

expres prevăzute de lege ( luare de mită, dare de mită)177

Starea de pericol social specifică confiscării speciale consta în riscul

săvârşirii unei noi fapte penale dacă lucrurile în cauză ar fi lasate la dispoziţia

făptuitorului.

Existenţa pericolului social trebuie să rezulte fie din constatarea bazată pe

datele concrete ale clauzei care releva că anumite obiecte au căpătat caracter de

lucruri periculoase în urma săvârşirii unei fapte prevăzută de legea penală fie pe

baza prezumitiei de pericol social pe care o implica existenţa prohibiţiei legate cu

privire la deţinerea anumitor lucruri sau substanţe.178

CUPRINS174 Iancu Tansescu, op.cit, pag.700175 O.Gnr.11/1996 publicata in M.O. nr 251/1996, care a a\brogat decretul nr.22/1960 si H.C.M nr792/1960176Constantin Sima, op.cit, pag.167177 Costel Niculeanu, op.cit, pag.321178Vintila Dougoroz, op.cit, pag.3171

72

Capitolul I. Noţiuni introductive privind măsurile de siguranţă…………….…….1

Sectiunea I. Consideraţii generale…………………………………………….…...1

Sectiunea a II a. Noţiuni şi caracterizare………………………………..................2

Sectiunea a III a. Referinte istorice şi de legislaţie comparată…………………….8

Sectiunea a IV a. Măsurile de siguranţă în dreptul penal în vigoare……………..17

Capitolul II .Măsurile de siguranţă cu caracter medical.........................................23

Secţiunea I.Obligarea la tratamentul medical.........................................................23

Secţiunea a II a. Internarea medicală………………………………….…………29

Capitolul III. Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi………………………..38

Sectiunea I. Interzicerea unei funcţii sau profesii………………………………..38

Sectiunea a II a. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi….……………….43

Sectiunea a III a. Expulzarea străinilor…………………………………………..50

Sectiunea a IV a. Interdicţia de a reveni în cadrul familiei pe o perioadă

determinată………………………………………………………………...…….54

Capitolul IV. Confiscarea specială……………………………………………….61

Sectiunea I. Confiscarea bunurilor produse prin fapta penală………….………..62

Sectiunea a II a. Confiscarea lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să

servească la săvârşirea unei infracţiuni daca sunt ale infractorului........................64

Sectiunea a III a. Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru a

determina săvârşirea unei infractiuni sau pentru a rasplati pe

infractor...................................................................................................................67

Sectiunea a IV a. Confiscarea lucrurilor dobândite în mod vădit prin săvârşirea

infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu

servesc la despăgubirea acesteia………………………………………………….70

Sectiunea a V a. Confiscarea lucrurilor deţinute contra dispoziţiilor legale……..73

73

BIBLIOGRAFIE

1. Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, 1997

2. Alexandu Boroi, Drept penal, Partea generală, Editura All, 1997

3. Vintilă Dongorez, Explicaţii teoretice ale codului penal român, Partea

generală, Vol.II, Editura Academiei, Bucuresti, 1970

4. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Editia a II a

revizuită şi adaugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2003

5. Costel Niculeanu, Curs de drept penal, Partea generală, Editura Sitech, 2003

6. M.Basarab, Drept penal, vol. I si vol.II , Editia a II a, Editura Fundatiei

„Chemarea” Iasi,1995

7. Gh.Nistoreanu, „ Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă”

Academia de poliţie Al.I.Cuza, Bucuresti, 1991

8. G.Antoniu „ Codul penal comentat şi adnotat, partea generală”, Editura

Stiintifica, Bucuresti, 1972

9. M.Basarab „ Drept penal, partea generala” Editura Lumina Lex, Bucuresti,

1997

10.Lidia Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Editura All Beck,

2001

11.Conbstantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,

Editura All, 1999

12.Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal, All Beck, 2003

13.N.Tanoviceanu „ Les mesures de sûrete”, Paris, Librarie Lischutz, 1934

14.C.Mitrache, Drept penal roman, Prtea generala, Ediţia a III a revăzută şi

adaugită, Casa de Editura şi Presa „ Şansa” S.R.L, Bucuresti, 1998

15.M.Basarab, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucuresti, 1983

16.C.Mitrache, Drept penal, Partea generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

17. I.Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucuresti, 1971

74

75