135
Manastiri si Sihastrii Ortodoxe Cuprins 1 Inceputurile Monahismului Romanesc 2 Vechimea Monahismului in Dobrogea 3 Despre Monahismul Romanesc 4 Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca 5 Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox 6 Farmecul Crepuscular al Firescului Inceputurile Monahismului Romanesc Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520. Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la 1

Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

  • Upload
    argatu

  • View
    4.258

  • Download
    8

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Mr.Someone,Who are me to present this topic.I am not turistic guide.Sorry!

Citation preview

Page 1: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Cuprins1 Inceputurile Monahismului Romanesc2 Vechimea Monahismului in Dobrogea3 Despre Monahismul Romanesc4 Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca5 Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox6 Farmecul Crepuscular al Firescului

Inceputurile Monahismului Romanesc

Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.

Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.

1

Page 2: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul celui urmator.

O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses, jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi), descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor stravechi asezari sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc “sihastrie”,

2

Page 3: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

provenit din grecescul = loc de liniste, de retragere, constituie o marturie ca miscarea isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in secolui XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346) in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.

Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de la sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate aceste marturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania, aflata intr-o situatie politica diferita), si odata cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari, incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita: “perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea. Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

3

Page 4: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo-roman din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop din tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c. 1375-1391), pe locul uneia mai vechi.

In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov, Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba (cu picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud. Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si al zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII, Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni otomane, mai ales dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de

4

Page 5: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

turci; in Bihor, manastirile de la Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures manastriea Sf. Mihail din Peri, declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab, Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.

5

Page 6: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda, Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti etc.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a trait un timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi, egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.

Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugari au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele

6

Page 7: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

imperiului austriac inca din 1688/1691. Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal, Stinisoara, Cocos s.a.).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea au ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc, corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pana in 1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri, fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a doua parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea manastirilor ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxa in teritoriul

7

Page 8: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, langa Arad, cu un numar redus de calugari.

Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba, Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un seminar pentru calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminarii teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei

8

Page 9: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau numiti direct de domnitor. In manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii. La randul sau, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural, dintre credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos, logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.

9

Page 10: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Doua au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea si munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate o responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintati cu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura obstei. In secolele XVI-XIX apar calugarii-tipografi. In manastirile cu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diverse munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura, pomicultura, piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoare vietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite, icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte, fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanesti pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pe munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa, care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii monahale romanesti.

Manastirile au indeplinit viata poporului roman inainte de toate un rol duhovnicesc. Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partea locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest lucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor manastirii, cand se aduna – pana azi – foarte multi crediniciosi.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii din jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nastere felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu cea activa, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar in duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul unor modeste asezari sihastresti.

10

Page 11: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara. Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale (26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie, se pare fost episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfintii Rafail de la Agapia, Ionchentie si Eustatie de la Probota, Ioan de la Risca, alaturi de o seama de mari “parinti duhovnicesti” (Pahomie sihiastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Risca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei langa Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului.

In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”, cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) a indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni, molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata

11

Page 12: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

“scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia. Ucenicii rusi ai lui Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol s.a.).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe, un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec, Agafton si Hrezi etc.

Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleina din Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

12

Page 13: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si din literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate “scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.

13

Page 14: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru, traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafail de la Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o scoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul” Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna (intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc etc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt, Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existau scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.

14

Page 15: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.

Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare. Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.

In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori etc.

15

Page 16: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf. Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de boli cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie” (farmacie).

Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica.

Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai

16

Page 17: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptele poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot. In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari. Unii erau trimisi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului” revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie (popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor. Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de lupta sau in spitale.

In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea unitatii statelor romanesti.

Manastirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastirile din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

17

Page 18: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de credinta si vietuire ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente – istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara si de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si Prislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale), ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti: Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges (Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale

18

Page 19: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.

[editează]

Vechimea Monahismului in Dobrogea

Monahismul a fost de la inceput prezent in viata bisericeasca a romanilor. Precum s-a mai aratat, formarea poporului roman si a limbii romane inceput in secolul II s-a desavarsit si incheiat catre sfarsitul seclului VI. In aceeasi perioada s-a petrecut si crestinarea acestui popor nou, incat putem spune ca au avut loc doua procese paralele: romanizarea populatiei daco-romane din Dacia si crestinarea ei. Tot asa de vechi este si monahislul de factura rasariteana de pe teritoriul fostei Dacii, adica al Romaniei de azi. Inca din secolele V-VI sunt amintiti “calucarii sciti” din Scythia Minor – Dobrogea de azi: Ioan Maxentiu, Leontiu, Ahile, Mauriciu, care au provocat anumite discutii teologice la Constantinopol si Roma, prin anii 519-520.

Inainte de acestia insa avem stiri despre Sf. Ioan Casian (c. 360 – c. 435), autor de lucrari teologice, cinstit atat in Biserica Rasariteana, cat si in cea Apuseana. Era originar din Dobrogea, calugarit intr-una din asezarile monahale de aici, plecat apoi se viziteze calugarii din pustiurile Tarii Sfinte si ale Egiptului, de la Constantinopol (unde a fost hirotonit diacon de prietenul sau. Sf. Ioan Gura de Aur) si de la Roma. A ajuns in cele din urma la Marisilia, in Franta de azi, unde a intemeiat doua manastiri, una de calugari si alta de calugarite, carora le-a dat randuieli de viata monahala intocmite de Sf. Vasile cel Mare.

Dionisie Exiguus, sau “cel Mic” (c. 470 – c. 545), un alt teolog originar din Dobrogea, calugarit la Constantinopol, s-a stabilit intr-o manastire din Roma. Este autor de lucrari telogice si traducator din literatura patristica greaca in cea latina si este cel care a stabilit “era crestina”, cu numararea anilor de la nasterea lui Hristos, sistem cronologic folosit azi in toata lumea.

Existenta unei Episcopii la Tomis, inca de la inceputul secolului IV, cu peste zece titulari cunoscuti, ca si alte 14 scaune episcopale in Dobrogea, atestate documentar in secolul VI, sunt inca o dovada ca in aceasta provincie existau si manastiri, caci carmuitorii acestor episcopii se recrutau, de regula, dintre monahi. In 1957 au fost descoperite – iar in anii urmatori studiate – sase bisericute rupestre (cu mai multe incaperi si galerii funerare), intr-o cariera de calcar in localitatea Basarabi, la aproximativ 20 km de Constanta, despre care se crede ca au format o asezare monahala, in genul pesterilor din

19

Page 20: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

marile asezari monahala, in genul pesterilor din marile asezari monahale ale Rasaritului crestin. Acest complex monahal a avut o existenta neintrerupta – dupa unii cercetatori din secolul IV – pana catre sfarsitul secolului X sau inceputul celui urmator.

O noua perioada in istoria monahismului romanesc incepe din secolul VII, pana pe la mijlocul celui de al XIV-lea. Atestarile documentare evidentiaza continuitatea vietii monahale pe pamantul romanesc si in aceasta perioada, desi ea a fost framantata de navaliri barbare devastatoare. Un izvor istoric medieval, Vita Sancti Gerhardi – episcopul latin al Morisenei, ne informeaza despre existenta manastirii ortodoxe cu hramul Sf. Ioan Botezatorul din Morisena (azi Cenad, pe Mures, in jud. Timis), ridicata de voievodul Ahtum (Ohtum), indata dupa anul 1000. Aici au fost adus “calugari greci”, adica ortodocsi, iar dupa anii 1028-1030 este mentionata manastirea Sf. Gheorghe din Oroslanusz (azi Maidan, in Iugoslavia, in apropiere de granita romano-iugoslava), ridicata de noul conducator al cetatii si tinutului inconjurator Cinandinus. In secolul urmator sunt atestate documentar manastirile: Meses, jud. Salaj (1165), Hodos, jud. Arad (117), Kenez (1192), adica “a cneazului”, desigur numele vreunui conducator roman local, iar in anul 1204, intr-o scrisoare a papei Inocentiu III catre episcopul latin de Oradea, erau amintite “bisericile calugarilor greci” (ortodocsi n.n) din zona respectiva.

Fara indoiala ca, in afara de aceste asezari monahale atestate documentar, au existat si altele. Multi pustnici sau sihastri de neam roman vor fi trait prin locuri retrase, prin pesteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectand pravila vietii calugaresti, dupa cum ne spun multe nume de poieni, de dealuri, de munti care si-au luat numele dupa cele ale pustnicilor ce au trait pe acolo. Bisericutele rupestre din Judetul Salaj (Moigrad, Jac, Greaca, Brebi), descoperite in anii din urma, pestera lui Nicodim de la Tismana, chilia sau pestera lui Daniil Sihastrul de la Putna, pestera lui Ioan de la Prislop, pesterile sau sihastriile din Muntii Neamtului, din Muntii Buzaului (schitul Fundatura, schitul Alunisul, schitul lui Agafton), din Muntii Vilcii si din atatea alte parti ale tarii sunt marturii de necontestat despre existenta unor stravechi asezari sihastresti. De notat ca insusi cuvantul romanesc “sihastrie”, provenit din grecescul = loc de liniste, de retragere, constituie o marturie ca miscarea isihasta ( = liniste), dezvoltata indeosebi la Athos in secolui XIV (prin marii ei reprezentanti, Sfintii Grigorie Palama si Grigorie Sinaitul, urmati de arhiepiscopii Tesalonicului Nil Cabasila, Simeon s.a.), a fost cunoscuta si de romani si ca a influentat viata monahala din tarile lor. De altefel, s-a dovedit ca intre calugarii care au facut ucenicie pe langa Sf. Grigorie Sinaitul († 1346) in asezarea isihasta de la Paroria, langa Adrianopol, erau si romani.

20

Page 21: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Manastirea Vodita – din secolul XIV – era ridicata pe locul unei asezari manastiresti mai vechi, de prin secolul XIII. O insemnare, descoperita recent pe un manuscris grecesc aflat la Muntele Athos, consemneaza existenta manastirii Bolintin (azi disparuta) pe timpul lui Basarab I (c. 1310-1352).

Confirma existenta calugarilor si a manastirilor si o serie de argumente de ordin toponimic. Multe nume de locuri si de sate – unele atestate documentar inca de la sfarsitul secolului XIV – sunt legate de viata monahala: Calugareni (peste 15), Calugaru, Calugarita, Poiana Calugarite, Chilia, Chilioara, Schitu s.a. Toate aceste marturii arata ca monahismul ortodox roman este cu mult mai vechi decat al popoarelor ortodoxe din jurul nostru. Astfel prima mare manastire de la Athos, Lavra Sf. Atanasie, dateaza din anul 963; Ioan de Rila, in Bulgaria, a trait in secolul X, desi o viata monahala bulgara pe deplin consolidata incepe abia in secolul XIII; Lavra Pesterilor din Kiev a fost intemeiata in secolul XI, de Antonie, parintele monahismului rusesc, iar monahismul sarb incepe din a doua jumatate a secolului al XII-lea.

Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, odata cu organizarea statelor romanesti indepedente, Tara Romaneasca si Moldova (alaturi de Transilvania, aflata intr-o situatie politica diferita), si odata cu organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din aceste trei tari, incepe a treia perioada din istoria monahismului romanesc, perioada care poate fi numita: “perioada clasica” sau “epoca de aur”. Aceasta dureaza pana la inceputul secolului al XIX-lea. Ea corespunde cu “epoca medievala”sau cu “evul mediu” romanesc.

In aceasta perioada, care cuprande aproape jumatete de mileniu, numai in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat aproximativ 2000 de manastiri. Ele au fost ctitorite fie de catre domnii tarii, fie de catre marii dergatori. Cele mai multe exista pana astazi. La acestea trebuie sa mai adaugam alte peste o suta de schituri, ridicate prin jertfele materiale ale unor calucari cu viata aleasa, ajutati de preoti de mir si de credinciosii satelor noastre.

Un rol insemnat in reorganizarea vietii calugaresti de la noi, chiar la inceputul perioadei de care ne ocupam, a revenit Sfantului Nicodim, zis de la Tismana, un macedo-roman din Prilep (Serbia), calugarit la Athos, probabil la Hilandar, dupa care a trait o vreme in sudul Dunarii, in tinutul Cladova, unde a pus bazele unor asezari monahale, apoi a venit pe pamant romanesc. Aici a ridicat manastirile Vodita, langa cetatea Severin (c. 1372), pe locul unei asezari mai vechi, cu ajutorul domnitorului Vladislav I (Vlaicu Voda), apoi Tismana, in judetul Gorj, cu ajutorul lui Radu I (c. 1377-1383), conducandu-le pana la moarte († 26 decembrie 1406). Tot lui i se atribuie si intemeierea manastirii Prislop

21

Page 22: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

din tinutul Hategului, iar ucenicilor lui, manastirea Neamtu din Moldova. In aceeasi perioada s-au ridicat manastirile Cozia, pe valea Oltului, si Cotmeana – jud. Arges, ctitoriile lui Mircea cel Mare (1386-1418), iar in Moldova, cum am mai spus, manastriea Neamtu, in vremea lui Petru Musat (c. 1375-1391), pe locul uneia mai vechi.

In primele decenii ale secolului al XV-lea s-au ridicat manastirile Nucet, Snagov, Visina, Glavacioc, Cosustea, Dealu langa Targoviste, iar in a doua jumatate a secolului, Comana, la sud de Bucuresti, Rincaciov, Tinganu, Margineni, Tutana, Tirgsor, Bistrita, Valea, toate in Tara Romaneasca; in Moldova manastirile Moldovita Bistrita, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Horodnic, Itcani, Bohotin, Tazlau, Bozieni, Boistea, apoi ctitoriile lui Stefan cel Mare (1457-1504), existente pana azi: Putna, Voronet, Dobrovat si Tazlau.

Alaturi de aceste manastiri s-au ridicat numeroase biserici de mir, precum Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Arges, Sf. Treime din Siret, amandoua de la mijlocul secolului XIV, pastrate pana azi in forma lor originala, si altele.

In Transilvania s-au ridicat, in secolele XIII-XV, manastirile: Rimet – jud. Alba (cu picturi si o inscriptie din anul 1377), existenta si azi in forma ei originala, Prislop – jud. Hunedoara, Plosca – jud. Hunedoara, Feleac – jud. Cluj, si alte zeci de biserici de mir ctitorite de cneji locali, care se vad si astazi: Densus, probabil din sec. X, refacuta in sec. XIII, Streisingeorgiu, cu o inscriptie din 1313, care consemna numele preotului Nanes si al zugravului Teofil, Strei, Suntamaria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada, toate din sec. XIII, Ostrov, Sintpetru, Nucsoara, Pesteana, Lesnic, Criscior, Ribita, din sec. XIV, toate in jud. Hunedoara, Suntimbru si Zlatna, in jud. Alba, Vad si Feleac in jud. Cluj, Sf. Nicolae din Scheii Brasovului, toate din sec. XV, si multe altele. In Banat, sunt cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), cunoscute manastirile Hodos (din sec. XII), Saraca, Singeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cusici, Cubin, Zlatata, Bazias, Mracunea si o serie de biserici (toate din secolele XIV-XV), majoritatea distruse in cursul numeroaselor incursiuni otomane, mai ales dupa 1552, cand Banatul a fost ocupat de turci; in Bihor, manastirile de la Voivozi (sec. XIII-XIV, in ruine), iar in Maramures manastriea Sf. Mihail din Peri, declarata stavropighie patriarhala de patriarhul ecumenic Antonie IV in anul 1391, la rugamintea urmasilor ctitorilor, apoi Birsana si Cuhea (atestate la sfarsitul secolului XIV) si o serie de alte biserici de mir din aceeasi perioada.

Secolul al XVI-lea cunoaste un sir lung de ctitorii voievodale si domnesti, existente pana astazi. Cautam intre ele manastirile Dealu si Govora, ctitoriile lui Radu cel Mare, Arges a lui Neagoe Basarab,

22

Page 23: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Viforita lui Vlad Inecatul, Gorgota lui Patrascu cel Bun, Sf. Troita (Radu Voda) din Bucuresti a lui Alexandru Mirecea, apoi o serie de ctitorii boieresti: Brincoveni, Sadova, Strehaia, Calui, Gura Motrului, Stanesti, Cobia, Bucovat (Cosuna), Cernica s.a., Izvorani si Olteni, ctitorii vladicesti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova se zidesc acum: Probota, Risca si o serie de biserici ctitorite de Petru Rares, Slatina si Pingarati ale lui Alexandru Lapusneanu, Agapia, Galata si Hlincea ale lui Petru Voda Schiopul, Sucevita Movilestilor etc., apoi ctitoriile boieresti: Humor, Cosula, Golia din Iasi s.a., toate in Moldova.

In Transilvania se pot consemna, in acest secol, actuala biserica a manastirii Prislop, cea din Geoagiul de Sus – Alba (un timp resedinta vladiceasca), cea din Lancram – Alba, manastirea-catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ctitorita de Mihail Viteazul (distrusa in 1714), iar in Banat, Bihor si Maramures si-au mentinut existenta cele din secolele anterioare.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase manastiri si biserici de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, de mitropoliti si episcopi, de mari dregatori, de calugari si preoti de mir, de locuitori ai targurilor si credinciosi tarani. Intre marile ctitorii de acum ne retin atentia manastirile: Arnota, Sadova, Maxineni, Caldarusani, Plataresti, Negresti, Strehaia, Pumbuitas, Slobozia, ridicate de Matei Basarab (numarul total al bisericilor si manastirilor construite de el se ridica la aproape 40), Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti, o serie de biserici noi la manastirile mai vechi, precum Mamul si Brincoveni, si multe biserici de mir. Constantin Brincoveanu restaureaza manastirile din secolele anterioare. Tot acum apar ctitoriile boieresti: Dintr-un lemn, Margineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Bajesti, Aninoasa, ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Rimnicu Sarat, Zlatari si Coltea din Bucuresti, Sinaia, Poiana; ctitoriile vladicesti: Trivale, Turnu, Striharet, Toti Sfintii (Antim) din Bucuresti, toate in Tara Romaneasca.

In Moldova numarul ctitoriilor a fost ceva mai redus, in comparatie cu Tara Romaneasca, dar sub raportul valorii ele compenseaza diferenta numerica: Secu, ctitoria vornicului Nestor Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Birnova si Buhalnita ale lui Miron Voda Branovshi, Sf. Trei Ierarhi si Golia din Iasi si alte cateva biserici de mir ale lui Vasile Lupu, Casin a domnitorului Gheorghe Stefan, Cetatuia lui Gheorghe Duca Voda, Bogdana, Bursuci, ctitorii boieresti etc.

In Transilvania s-au ridicat cateva manastiri si schituri de catre domni si boieri din tarile romanesti extracarpatice: Toplita, de sotia

23

Page 24: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

domnitorului Gheroghe Stefan, Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu.

In Banat ajunge acum la o insemnatate deosebita manastirea Partos, unde a trait un timp Sf. Iosif, a fost mitropolit al Timisoarei.

In secolul al XVIII-lea, ca urmare a schimbarilor politico-sociale survenite in tarile romanesti extracarpatice, inaugurate de “regimul fanariot” (1711/15-1821), cand la conducrea acestor tari au fost numiti de catre turci demnitari greci din cartierul Fanar din Constantinopol, s-a ridicat un numar redus de ctitorii domnesti: Sf. Pantelimon, Sf. Spiridon Nou, toate in Bucuresti, Precista si Proorocul Samuil din Focsani. In schimb, au ridicat numeroase manastiri dregatorii romani din aceasta perioada: Serbanesti – Morunglavu, Obedeanu din Craiova, Zamfira, Ciorogarla, Tiganesti in Tara Romaneasca s.a. Dar in acest secol, ca urmare a prefacerilor de ordin istoric-social de la noi, s-au ridicat o serie de manastiri, schituri si mai ales biserici de mir de catre unii ierarhi, egumeni, calugari si calugarite: Pietrarii de Jos, Patrunsa, Colnic (de episcopul Climenta de la Rimnic), Suzana, Cheia (Teleajen), Stinisoara, Pasarea, Ghighiu, Lainici, in Tara Romaneasca, Horecea-Cernauti, Bratesti, Vovidenia, Giurgeni, Doljesti, Vorona, Varatecul s.a., in Moldova.

Viata manastirilor din Moldova de nord (Bucovina) a cunoscut grave pertubari dupa anul 1775, cand aceasta regiune a fost incoroprata in imperiul habsburgic. Au fost admise doar patru manastiri, fiecare cu cel mult 25 de calugari. Din aceasta pricina, sute de calugari au trecut in Moldova libera.

In Transilvania, viata monahala ortodoxa s-a dezvoltat in alte conditii fata de Tara Romaneasca si Moldova, datorita imprejurarilor politice diferite, cu puternice presiuni de catolicizare (pana la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religilor maghiari si a papilor, de calvinizare (in secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul in Alba Iulia, si apoi de atragere la unitatie (secolui XVIII), din partea iezuitilor si habsburgilor, care inglobasera Transilvania intre granitele imperiului austriac inca din 1688/1691. Cu toate acestea, in afara de manastirile pe care le-am consemnat in secolele anterioare, existau in Transilvania alte peste 180 de schituri romanesti, majoritatea din lemn, ridicate din evlavia si darnicia calugarilor, preotilor si credinciosilor de aici.

Acestea erau din lemn, situate de obicei in hotarul unor sate (in unele sate se cunosc 2-3 schituri), cu un numar foarte redus de clugari, cu un lot de pamant – de multe ori fosta lor proprietare inainte de calugarie, - in care-si cultivau cele pentru hrana. Majoritatea acestora si-au incetat

24

Page 25: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

existenta in anii 1761-1762 cand, din ordinul generalului Nicolae Adolf Bukow, trimisul imparatesei Maria Tereza din Ardeal, majoritatea schiturilor din lemn au fost arse, iar cele din piatra si caramida, distruse cu tunurile. In felul acesta, in Transilvania practic a incetat orice urma de viata monahala ortodoxa, credinciosii doritori sa intre in sanul monahal fiind nevoiti sa treaca in Tara Romaneasca si in Modova; multi din ei au intemeiat acolo noi manastiri si schituri (Cheia, Suzana, Predeal, Stinisoara, Cocos s.a.).

In Banat, o buna parte din manastirile pe care le-am consemnat la secolele precedente si-au continuat existenta pana in a doua jumatate a secolului, cand au fost desfiintate din dispozitia imparatesei Maria Tereza, apoi a fiului ei Iosif II. Au fost exceptate manastirile Hodos-Bodrog, Mesici si Singeorge, cu situatii materiale corespunzatoare, dar acestea au ajuns sub stapanirea Bisericii Ortodoxe Sarbe. Abia in a doua jumatate a secolului trecut, Biserica romaneasca a ajuns din nou in stapanirea manastirii Hodos-Bodrog.

Anii 1821-1918 reprezinta a patra perioada din istoria monahismului romanesc, corespunzand epocii “modrene” din istoria poporului si a Bisericii romanesti. Pana in 1863, cand s-a facut secularizarea averilor manastiresti, vechile asezari monahale din Tara Romaneasca si Moldova si-au continuat viata si o lucrarea lor traditionala. S-au ridicat chiar o seama de manastiri noi: Cocos, Taita si Cilic, in Dobrogea, Horaita in Moldova s.a.

In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), multe manastiri si schituri, fiind incojurate de sate, au fost transformate in biserici de mir, iar in cladirile din incinta s-au infiintat scoli sau asezaminte de asistenta sociala, tipografii si ateliere manastiresti. In a doua parte a acestei perioade (1863-1918) numarul calugarilor a mai scazut.

In Transilvania, n-a mai existat viata monahala ortodoxa dupa distrugerea manastirilor ortodoxe romanesti din ordinul generalului Bukow in 1761-1762. Singura manastire ortodoxa in teritoriul intracarpatic a ramas cea de la Hodos-Bodrog, langa Arad, cu un numar redus de calugari.

Situatia s-a redresat, in parte, abia dupa 1918, anul formarii statului national unitar roman, cand incepe a cincea perioada in istoria Bisericii si a monahismului romanesc. S-au intemeiat cateva manastiri noi ori au fost redeschise cateva din cele vechi, mai ales in Transilvania si Banat: Sambata de Sus in Tara Fagarasului, restaurata prin purtarea de grija a mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron Cristea, Rimet, jud. Alba, Rohia in Tara Lapusului, ridicata de preotul

25

Page 26: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Nicolae Gherman, Izbuc, in jud. Bihor, intemeiata prin staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, timiseni in Banat si altele. In doua dintre ele s-au infiintat tipografii: la Cernica, apoi la Neamt, cea din urma functionind pana azi, dind la lumina sute de titluri de carti. Tot la Neamt, s-a infiintat un seminar monahal, cu 8 clase, mutat apoi la Cernica, unde a functionat pana in 1940. Seminarul a pregatat numerosi slujitori ai manastirilor. Multi dintre absolventi si-au continuat studiile la Facultatile de teologie, iar din randul lor s-au recrutat o serie de ierarhi, unii in activitate si astazi. Alti calugari au studiat in seminariile pentru preotii de mir. Multi dintre ei au beneficiat de burse de specializare peste hotare. In acelasi timp s-au redeschis o serie de ateliere, mai ales de covoare, in manastirile de maici.

Dupa 1948, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a fost un mare sprijinitor si indrumator al monahismului. Intre anii 1949-1959 au functionat trei semanarii monahale cu 5 clase, pentru calugarite, la manastirile Agapia si Hrezsi, si un seminar pentru calugari la manastirea Neamt. Acum calugarii si calugaritele isi fac studiile la cele sase seminarii teologice si la cele doua Institute teologice de grad universitar din Bucuresti si Sibiu. Multi au fost trimisi la studii peste hotare.

Ctitorind manastiri, voievozii nostri se straduiau sa-i imite pe bazileii bizantini de altadata. Manastirile s-au deosebit intotdeauna de bisericile de mir, prin aceea ca slujeau interesele generale ale tarii si ale Bisericii, ca lacasuri de inchinare, de cultura, de asistenta sociala si chiar ca locuri de aparare, in cazul unor incursiuni de osti straine, pe cand bisericile de mir slujeau pentru trebuintele sufletesti ale credinciosilor dintr-o singura parohie. O biserica de mir putea fi zidita fara sa aiba bunuri mobile si imobile, pe cand o manastire trebuia sa fie inzestrata cu venituri corespunzatoare pentru trebuintele vietuitorilor ei, dar mai cu seama pentru desfasurarea unor acivitiati culturale sau social-umanitare. Daniile de inzestrare erau facute de ctitori pentru vesnice, fiind apoi recunoscute sau intarite prin hrisoave speciale de domnii tarii care, de cele mai multe ori, adaugau si ei anumite danii. Calitatea de ctitori aduceau o serie de drepturi (sa fie pomeniti la slujbe, pictati si inmormantati in interiorul bisericii), dar si de datorii, cea mai insemnata fiind tocmai inszestrarea manastirii cu cele necesare (mosii, vii, prisaci, iazuri cu peste, mori, la care se adaugau danii in bani, cereale sau postavuri de la vistieria domneasca, sare de la ocna, scutiri de impozite, venitul unor vami – in cazul unor ctitorii ale domnilor tarii s.a.).

In fruntea fiecarei manastiri se afla un egumen ales de sobor, de regula pe viata, desi erau numeroase cazurile cand unii egumeni erau

26

Page 27: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

numiti direct de domnitor. In manastirile mari intalnim si “catigumenul”, un fel de “loctiitor” al celui dintai. Egumenul era ajutat de duhovnic (uneori erau mai multi), care indruma viata duhovniceasa a obstei (slujbe, marturisiri, indrumari s.a.) si de econom, care conducea gospodaria manastirii. La randul sau, duhovnicul era ajutat de eclesiarh, care avea in grija inventarul bisericii si se ingrijea de intretinerea ei, si de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales in duminici si sarbatori mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul sau casierul, chelarul, care se ocupa cu pregatirea si supravegherea salii de mese a obstei (trapeza), arhondarul, care avea in grija primirea strainilor in incaperi special amenajate in acest scop (arhondaric), bolnicerul, caruia ii era incredintata “bolnita” manastirii, in care erau ingrijit calugarii bolnavi si batrani, uneori si bolnavi din imprejurimi, bibliotecarul, care avea grija manuscriselor si a cartilor din proprietatea manastrii.

Marea majoritate a calugarilor o constituiau cei proveniti din mediul rural, dintre credinciosii tarani, in mijlocul carora sentimentul religios a fost mai puternic. Intalnim chiar mai multi membri ai aceleasi familii, calugariti fie in aceeasi manastire, fie in manastiri diferite: tatal cu fiii sau mama cu fiicele, mai multi frati sau mai multe surori. Dar intalnim si foarte multi boieri-ctitori de manastiri, care, spre sfarsitul vietii, s-au calugarit ei insisi (Filos, logofatul lui Mircea cel Mare care a refacut Bolintinul, vistiernicul Ieremia, devenit monahul Evloghie de la Salajani, din Moldava, ctitoria sa, Zosima ieroschimonahul, a fost vistiernicel la curtea domneasca, ctitorul unui schit pe valea Secului, care i-a purtat numele). In secolul al XIX-lea se intalnesc multe fiice de mari boieri calugarite la Agapia sau Varate; cativa tineri din familii boieresti, calugariti, ajung, tot acum, mitropoliti sau episcopi (Veniamin Roset s.a.). foarte multi preoti de mir, dupa ce ramaneau vaduvi, ca si sotiile sau copiii lor, faceau acelasi lucru. Din randul credinciosilor din mediul urban, de asemenea s-au calugarit foarte multi, unii din ei ajungand pe scaune vladicesti. O statistica din anul 1811 da urmatoarele date privind manastirea Varatec: din 273 vietuitoare, 33 erau fiice de boier, 58 de negustori, 105 de tarani, 23 de mazili, 51 de preoti, una de dascal, una de cioban, una de alta religie.

Doua au fost preocuparile majore ale calugarilor romani din totdeauna: rugaciunea si munca. Pe langa obligatia participarii tuturor la slujbe, fiecare din ei avea si cate o responsabilitate speciala, numita “ascultare”. Cei cu invatatura erau hirotoniti si incredintati cu oficierea slujbelor amintite. Altii se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura obstei. In secolele XVI-XIX apar calugarii-tipografi. In manastirile cu scoli, calugarii cu invatatura functionau ca dascali. Ceilalti erau incredintati cu diverse munci “manuale”: la camp, la cresterea animalelor, in apicultura, viticultura,

27

Page 28: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

pomicultura, piscicultura etc. In aproape toate manastirile existau ateliere in care se lucrau cele trebuitoare vietuitorilor (vesminte liturgice, postavuri, rase, potcapuri, incaltaminte, lumanari, cruciulite, icoane s.a.). in manastirile de calugarite existau ateliere de tesut si de brodat. Cu alte cuvinte, fiecare vietuitor trebuia sa aiba o ocupatie, randuiala care se respecta in manastirile romanesti pana astazi.

Asadar in manastirile romanesti se ducea o viata activa, adica se punea accentul pe munca, necesara obstei si credinciosilor in mijlocul carora traia, si nu o viata contemplativa, care pune accentul pe retragerea totala de lume. Aceasta este nota specifica a spiritualtitatii monahale romanesti.

Manastirile au indeplinit viata poporului roman inainte de toate un rol duhovnicesc. Ele puteau fi cercetate de orice credincios care dorea sa asiste la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, sa ceara indrumari de viata de la duhovnici cu renume. De altfel, insusi faptul ca vietuitorii unei manastiri erau de regula originari din partea locului facea ca ei sa fie cercetati mereu de parinti, copii, frati, surori sau alte rude. Acest lucru il faceau in zilele de duminica si sarbatori mari, dar mai ales cu prilejul hramurilor manastirii, cand se aduna – pana azi – foarte multi crediniciosi.

Anumiti calugari dornici de o viata duhovniceasca mai aleasa se retrageau in codrii din jur, traind fie in bordeie sapate in pamant, fie in chilii sapate in stanca. Asa au luat nastere felurite “sihastrii”, in care au trait in permanenta numerosi pustnici (schimonahi). Desi retrasi de lume, si acestia au ajuns sa imbine armonios viata contemplativa cu cea activa, caci munceau singuri un mic lot de pamant pe care-si cultivau cele necesare hranei, iar in duminici si sarbatori coborau la biserica sihastriei pentru ca sa participe la slujbe, sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si primeau credinciosi chiar si in locurile lor de retragere pentru sfatuire, spovedanie, indrumare. Astfel de “sihastrii” au luat nastere indeosebi in zona Muntilor Neamb (Procov, Sihastria, Sihla) si in Muntii Buzaului (Dalhauti, Trestieni, Cirnul si mai ales Poiana Marului). De altfel, multe din marile manastiri de mai tarziu au luat nastere tocmai pe locul unor modeste asezari sihastresti.

Traditia populara a consemnat o serie de reprezentanti ai spiritualitatii monahale romanesti. De pilda, cuviosii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen si Silvan, fosti egumeni la Neamt (in sec. XIV), la inceput o asezare sihastreasca. Secolul al XV-lea cunoaste si cativa “sfinti” romani care, desi n-au fost canonizati oficial de Biserica, au fost socotiti ca “sfinti” de evalvia populara. Primul a fost Sf. Nicodim de la Tismana, trecut in sinaxare in ziua mortii sale (26 decembrie 1406), fara sa stim daca a fost canonizat de Biserica; Lavrentie, se pare fost

28

Page 29: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

episcop la Radauti, retaras in sihastria “schitul Lavra” (in apropiere de Putna), sub numele de schimnic Leontie; Sf. Vasile de la Moldovita, Sf. Iosif de la Bisericani si mai ales Sf. Daniil Sihastrul, traitor la Putna si Voronet in timpul lui Stefan cel Mare, amintit si in Letopisetul lui Ion Neculce, care a format o serie de ucenici sihastri.

In secolul al XVI-lea sunt cunoscuti Sfintii Rafail de la Agapia, Ionchentie si Eustatie de la Probota, Ioan de la Risca, alaturi de o seama de mari “parinti duhovnicesti” (Pahomie sihiastrul de la Slatina, Iov pustnicul de la Risca, Ioan Sihastrul de pe Valea Sihastriei langa Secu s.a.).

In secolul al XVII-lea au trait “Sfintii” Partenie de la Agapia, Epifanie de la Voronet, Chiriac de la Tazlau (unul din cei mai mari asceti din trecutul Bisericii romanesti, care poate fi pus alaturi de marii sihastri din pustiurile Egiptului), toti amintiti in lucrarea mitropolitului Dosoftei al Moldovei, Viata si petrecerea sfintilor (4 vol., Iasi, 1682-1686), alaturi de numerosi alti calugari cu viata superioara, in jurul Tazlaului si Ceahlaului.

In acest secol avem stiri despre viata unor calugarite cu “viata imbunatatita”, cum au fost Cuvioasa Teodora de la Sihla (unde a trait singura vreo 30 de ani), o adevarata Maria Egipteanca pe pamant romanesc, ale carei moaste au fost mutate mai tirzsiu in Lavra Pecerska din Kiev. In Transilvania au trait acum marii mitropoliti Ilie Iorest si Sava Vrancovici, aparatorii Ortodoxiei, iar in Banat, Iosif cel Nou, mitropolitul Timisoarei, toti trei canonizati in 1955-1956.

La inceputul secolului al XVIII-lea, episcopul Pahomiei al Romanului a ctitorit schitul pocrov, langa manastirea Neamt. Pe la mijlocul aceluiasi secol, staretul Vasile († 1767) a indrumat o serie de schituri din Muntii Buzaului (Dalhauti, Poiana Marului, Trestieni, Cirnul s.a.), formand o adevarata “scoala duhovniceasca” de traire isihasta cu calugari munteni, molodoveni si transilvaneni dar cel mai mare “parinte duhovnicesc” din acest secol a fost staretul Paisie de la Neamt (1722-1794). Impreuna cu alti calugari carturari, acesta a inceput o lucrare de talmacire a lucrarilor unor Sfinti Parinti si mari asceti, din greceste in slavoneste si romaneste, formandu-se astfel, acolo, o adevarata “scoala” de traducatori. Se cunosc aproape 300 de manuscrise din timpul acela, din care 40 traduse de Paisie insusi. Numarul vietuitorilor de la Neamt s-a ridicat in timpul sau pana la aproape 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni si de alte nationalitati. Sute de alti “franti” traiau la Secu, la schiturile Sihastria, Sihla si Pocrov, dependente de Neamt. Noul curent de traire duhovniceasca, numit “paisian”, a avut o influenta binefacatoare si asupra altor manastiri si schituri nu numai din tarile romane, ci si din Rusia. Ucenicii rusi ai lui

29

Page 30: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Paisie au raspandit noul curent in manastirile rusesti, ducand pretutindeni un duh de innoire, precum in manastirile Valaam, Solovat, Alexandru Sfirski in nordul Rusiei, Alexandru Nevski in Petersburg, Optina in centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz etc. Miscarea spirituala paisiana a influentat si pe unii din marii carturari rusi din secolul al XIX-lea (A. Homiacov, F. Dostoievski, Gogol s.a.).

Dintre ucenicii romani ai lui Paisie cei mai de seama au fost staretul Gheorghe, un transilvanean care a indrumat mult timp manastirile Cernica si Caldarusani, apoi mitropolitul Grigorie Dascalul al Ungrovlaheie. In <<duhul>> lui Paisie au trait mai tirziu mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei (1803-1842), Calinic de la Cernica, viitorul episcop al Ramnicului (1850-1868), trecut in 1955 in randul sfintilor, ctitorul schitului Frasinei din jud. Vilcea, in care se respecta pana azi randuielile aspre de viata “paisiana”, staretul Neonil de la Neamt, Vasian de la Pocrov, Visarion de la Cocos, Irinarh Roset si Nectarie Banu, ctitorii unei biserici pe Muntele Taborului (singura biserica ortodoxa existenta acolo pana azi), ieroschimonahii Nifon si Nectarie, ctitorii schitului romanesc Prodromul din Muntele Athos, Antipa Luchian, traitor la Athos, apoi la manastirea Valaam din nordul Rusiei († 1882), trecut intre sfinti la Athos, fiind singurul roman canonizat acolo, un sir de maici, mai ales la Agapia, Varatec, Agafton si Hrezi etc.

Manastirile romanesti au avut un rol insemnat in istoria culturii romanesti. In Moldova se cunosc calugari copisti de manuscrise inca din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), ca acel Gavriil fiul lui Uric, care a copiat la Neamtu zeci de manuscrise liturgice au opere ale unor Sfinti Parinti rasariteni, intre care si un Tetraevanghel slavo-grec, in 1429, pastrat azi in Biblioteca Bodleina din Oxford. In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) au luat nastere adevarate “coli de copisti” la manastirea Neamtu, unde a activat renumitul miniaturist Teodor Marisescu, diaconul, care a copiat o serie de Tetraevangheliare pentru ctitoriile domnitorului. O alta scoala a functionat la Putna, unde au desfasurat o rodnica activitate alti numerosi calugari caligrafi si miniaturisti.

Actiunea de copiere de manuscrise a continuat si in secolele urmatoare. La inceputul secolului al XVI-lea s-a format o scoala de copisti la manastirea Dragomirna, indrumata de ctitorul ei, mitropolitul Anastasie Crimca, unde s-au realizat cele mai izbutite miniaturi din vechea cultura romaneasca, si alta la manastirea Moldovita, indrumata de episcopul Efrem al Radautilor.

30

Page 31: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Din secolul al XVI-lea se incepe actiunea de traducere a cartilor de slujba ortodoxa din slvaoneste in romaneste, cu alte cuvinte s-a pornit la romanizarea slujbelor bisericesti, la care se adauga traduceri din cartile Sf. Scripturi, din lucrarile patristice si post patristice si din literatura populara bizantina. Aceasta actiune a fost initiata si implinita in cea mai mare parte de catre monahi, fiind facuta in manastiri. In secolul al XVIII-lea existau adevarate “scoli” de copiere a manuscriselor romanesti la Dragomirna, Secu, Neamt, Agapia, Cozia, Hurezi, iar la inceputul secolului al XIX-lea, pe langa acestea au aparut si altele, la Cernica si Caldarusani, ca urmare a impulsului dat de staretii Paisie de la Neamt si Gheorghe de la Cernica. Acum s-au tradus si copiat mai ales carti din literatura ascetica si isihasta bizantina.

Trebuie sa spunem ca, in manastiri, s-au scris si numeroase lucrari originale, fie teologice, fie istorice. Intre autorii de lucrari originale consemnam pe Sf. Nicodim de la Tismana cu Tetraevangheliarul (1404-1405) si cele doua scrisori adresate patriarhului de Tirnovo, Eftimie, si pe Filotei monahul de la Cozia, cu asa numitele Pripeale, scurte texte imnografice pe autorii anonimi ai unor lucrari istorice, precum Pomelnicul de la Bistrita, Letopisetul de la Putna s.a. In secolul al XVI-lea episcopii Macarie al Romanului si Eftimie al Radautilor, calugarul Azarie au fost autorii unor Cronici; Isaia, viitorul episcop de Radauti, a realizat la Slatina prima colectie de cronici in Moldova.

Tot in acest secol au luat fiinta primele tiparnite la noi, doua fiind indrumate de calugari: cea de la Dealu (1508), de ieromonahul Macarie, viitorul mitropolit, si cea de la Colentina (Plumbuita), din 1582, de ieromonahul Lavrentie. Tiparnitele din secolul al XVII-lea au fost instalate tot in incinta manastirilor: Campulung, Govora, Trei Ierarhi din Iasi, Cetatuia din Iasi, Snagov, Antim din Bucuresti. Mai tirziu a luat fiinta o tipografie la Neamt (1807), care a functionat peste o jumatate de veac, una la Buzau si alta la Caldarusani.

Cei mai de seama tipografi din acest secol s-au recrutat tot dintre calugari: Meletie Macedoneanul de la Govora, Mitrofan de la Bisericani, ajuns episcop de Husi si de Buzau, Antim Ivireanul de la Sangov, care au initiat in mestesugul tiparului numerosi ucenici.

De regula, egumenii si alti calugari carturari au fost promovati in scaune mitropolitane sau episcopale. Multi alti calugari cu invatatura si-au dus insa viata potrivit pravilei calugaresti, numai in zidurile manastirii lor, cum au fost Mihail Moxa (care a tradus Pravila de la Govora din 1640), Meletie Macedoneanul si Stefan din Ohrida, toti la Govora, Silvestru, traducatorul Noului Testament de la Alba Iulia din 1648, Mardarie Cozianul, autorul unui Lexicon slavo-roman ramas in manuscris (1649), Vartolomeu, Mazareanu, Lavrentie si Rafail de la

31

Page 32: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Hurezi, Naum Rimniceanu, Dionisie Eclesiarhul, la care se adauga si numerosi alti copisti de manuscrise.

Pe langa multe manastiri functionau scoli, care raspandeau stiinta de carte cu caracter bisericesc si laic. In aceste scoli se predau cunostintele trebuitoare pentru cei care urmau sa devina preoti, precum si dieci, logofeti si caligrafi in cancelaria domneasca. Astfel de scoli au functionat la manastirile Vodita, Tisvita etc. La Putna, de pilda, functiona, in secolul XVI, o scoala elementara, dar si una medie, in care se predau gramatica, retorica, logica muzica, limbile greaca, slavona si romana. La aceasta scoala au functionat ca dascali: calugarul Eustatie, “ritor, protopsalt si domesticos” de muzica bisericeasca, autorul unor lucrari muzicale (1511), ieromanahul Antonie (1545), apoi “ritorul si scolastiul” Lucaci, care a intocmit o Pravila in romaneste si slavoneste. Un renumit dascal, Dositei, a activat vreo patru decenii la schitul lui Zosima pe Valea Secului, situat in apropiere de viitoarea manastire Secu.

Scoli speciale pentru pregatirea viitorilor preoti au functionat la manastirea Putna (intre anii 1774-1782), apoi la manastirea Sf. Ilie de langa Suceava, la manastirea Obedeanu din Craiova (1775), la Antim din Bucuresti (1797-1874), la manastirea Glavacioc etc. Primul seminar propriu-zis din Moldova a luat fiinta in incinta manastirii Socola de langa Iasi (1803). In secolele XVIII-XIX se cunosc o serie de scoli in diferite manastiri, pentru pregatirea calugarilor, a calugaritelor sau a copiilor din satele din jur.

Marile manastiri posedau biblioteci cu numeroase manuscrise si tiparituri: Neamt, Putna, Margineni, Dragomirna, Secu, Cernica, Caldarusani etc.

In foarte multe manastiri se desfasurau si activitati artistice. Multi calugari au fost zugravi de biserici. Un ieromonah cu numele Gavriil a impodobit cu pictura biserica din Balinesti (jud. Suceava), spre sfarsitul secolului al XV-lea, fiind considerat unul din cei mai talentati pictori din tot cursul evului mediu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea existau scoli de zugravi bisericesti in manastirile Cernica si Caldarusani.

Sirul calugarilor zugravi de biserici care lucrau in fresca, in stil traditional bizantin, a continuat pana in vremea noastra. Alti calugari erau sculptori in lemn sau gravori, mestesuguri care de asemenea se continua si azi. In manastirile de maici au cunoscut o inflorire deosebita atelierele de broderie, lucru dovedit de multimea pieselor de acest gen (epitafuri, acoperaminte de mormant, odajdii), care gasesc azi in marile muzee si in manastiri.

32

Page 33: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In Transilvania, Banat si Maramures s-au copiat, de asemenea, o serie de manuscrise cu caracter liturgic, istoric si teologic. In multe din ele existau scoli pentru pregatirea calugarilor si mai ales a copiilor din satele invecinate.

Manastirile romanesti au indeplinit de asemenea si un insemnat rol social-umanitar. Opera de asistenta sociala organizata de manastirile romanesti, desi putin cercetata, merita sa ne retina atentia. La Putna, de pilda, s-a facut o copie dupa un tratat de medicina scris in limba latina, cu o insemnare din 1536, care vorbea de arderea bolnitei, ceea ce duce la presupunerea ca aceasta exista mai de mult, poate chiar in timpul lui Stefan cel Mare. Manastirea Arges avea in 1524 doua asezaminte de asistenta sociala: o bolnita si un “xenodochion”, adica o casa pentru ingrijirea gratuita a calatorilor si a strainilor – de regula trei zile – amandoua situate in satul Flaminzesti, in apropierea manastirii. In acelasi secol s-au ridicat bolnite noi la Bistrita, in Oltenia (c. 1520-1521), la Cozia (1542-1543) si in alte parti, in care primeau ingrijire gratuita nu numai calugarii batrani si bolnavi, ci si unii credinciosi. La inceputul secolului al XVII-lea s-a ridicat bolnita lui Anastasie Crimca de la Dragomirna. La sfarsitul secolului, s-au ridicat bolnite la manastirile Sadova (1692-1693), Hurezi (1696-1699) etc.

Prin anii 1701-1702, spatarul Mihai Cantacuzino a ctitorit manastirea Coltea din Bucuresti, avand si “o bolnita si o casa de straini, spre odihna si mangaierea intru Hristos a fratilor nostri saraci care patimesc de boale”, cu 12 cu paturi pentru barbati si 12 pentru femei, intretinuti gratuit. Era primul “spital” din Bucuresti, situat pe locul celui modern de azi, intretinut din veniturile manastirii, deci o bolnita manastireasca unde aveau acces si credinciosi din jur.

In “asezamintul” mitropolitului Antim Ivireanul, manastirea Toti Sfintii din Bucuresti (Antim), ctitoria sa, ctitorul a lasat o serie de dispozitii prin care se fixau anual anumite sume din veniturile ei pentru opere umanitare, precum: inmormantarea celor saraci, inzestrarea unei fete pentru casatorie, imbracaminte pentru trei saraci si trei fete in fiecare an, intretinerea gratuita pe trei zile in manastire a celor straini, intretinerea la scoala a trei copii saraci, anual, ajutoare saptamanale pentru cei saraci si cei aflati in inchisori etc.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), in lucrarea sa Descrierea Moldovei, sublinia faptul ca in manastirile moldovene era primit orice calator, fie ortodox, fie armean, turc sau evreu, avand intretinere gratuita chiar si timp mai indelungat, daca era nevoie.

In secolul al XVIII-lea au luat fiinta noi “spitalele manastiresti”: la Sf. Pantelimon, langa Bucuresti, ctitoria lui Grigorie II Ghica, cu sectie de

33

Page 34: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

boli cronice, de ciuma si febra tifoida; la manastirea Sf. Spiridon din Iasi (1757-1759), “pentru cautarea si buna odihna a celor multi bolnavi si neputinciosi si saraci, ce se afla din pamanteni si straini”; “spitalul” de pe langa manastirea Sf. Prooroc Samuil din Focsani; “spitalul” de pe langa manastirea Precista Mare din Roman (1789), infiintat de egumenul Gherasim Putneanul, actiune desavarsita de urmasul sau Vartolomeu Putneanul, care a creat si o “spiteirie” (farmacie).

Din toate aceste “spitale manastiresti” s-au dezvoltat actualele spitale din orasele respective. Bolnavii se bucurau de intretinere si asistenta medicala gratuita, dupa posibilitatile si cunostintele de atunci, iar personalul medical era platat din veniturile acelor manastiri. Pe langa spitalele din mediul urban si-au continuat existenta si vechile bolnite, ridicandu-se si altele. De pilda, staretul Paisie a reorganizat pe cele de la Dragomirna si Secu, iar la Neamt a facut una aparte, pentru bolnavii de nervi.

In anii 1874-1852 staretul Neonil Buzila de la Neamt a ridicat actualulu spital din Tirgu Neamt. Se cunosc calugari care au alcatuit lucrari de medicina empirica, cum a fost Nicanor bolnicerul de la Cernica, cu o Carte dohtoriceasca, ramasa in manuscri (1854), si Dionisie arhimandritul, care a tradus din greceste Medicina practica (2 vol., tiparita in 1848). Activitatea spitalelor de pe langa manastiri a incetat dupa 1863, anul secularizarii averilor manastiresti, continuindu-si existenta numai bolnitele. Oricum, prin aceste modeste asezaminte, manastirile romanesti au desfasurat o insemnata actiune filantropica.

Manastirile romanesti si vietuitorii lor au sprijinit intotdeauna lupta poporului roman pentru liberate nationala si dreptate sociala. De pilda, s-a dovedit ca Stefan cel Mare a ajutat manastirile tarii intre altele si cu scopul de a gasi oricand, in visteria lor, ajutorul banesc de care avea nevoie atunci cand tara era amentintata de turci sau de alti dusmani. Probabil acelasi scop l-au urmarit si alti voievozi-ctitori de manastiri. Unele din ele indeplineau si rolul unor cetati de aparare, mai ales dupa ce au fost distruse cetatile moldovene din ordinul turcilor. De pilda, in fosta cetate a Neamtului s-a infiintat o manastire pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Sucevita si Dragomirna erau inconjurate cu ziduri si turnuri de aparare. In multe din manastiri era ascuns nu numai propriul lor tezaur, ci si al tarii, in cazul unor incursiuni din afara. Din aceste pricini, ele au si avut mult de suferit in repetate randuri.

Multi dintre ierarhii romani, proveniti dintre calugari, au contribuit prin lucarile lor la formarea constiintei de unitate nationala romaneasc. Monahii au participat direct la luptele poporului roman pentru dreptate sociala independenta si unitatea nationala. Astfel, episcopul Ilarion al Argesului, viitor epizcop Chesarie al Buzaului si multi altii au sprijinit

34

Page 35: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu din 1821, care a dus la inlaturarea regimului fanariot. In revolutia din 1848 in Tara Romaneasca intalnim cu un numar impresionant de calugari. Unii erau trimisi de guvernul provizoriu in diferite judete, ca sa explice poporului noile principii ale dreptatii, libertatii si egalitatii, altii prezidau sedinte ale “clubului” revolutionarilor, tipareau brosuri pentru luminarea poporului s.a. Ieromonahul Ambrozie (popa Tun) a impiedicat pe ostasi sa traga impotriva populatiei din Bucuresti, iar arhimandritul Iosafat Snagoveanul a condus lucrarile unei comisii pentru dezrobirea tiganilor. Inabusirea revolutiei a dus la arestarea sau exilarea a zeci de calugari, cum a fost spre exemplu Dionisie Romano, viitorul episcop Buzaului.

In anul 1857 toti vladicii din Tara Romaneasca si Moldova, si o seama de calugari, au facut parte din Divanurile Ad-Hoc, convocate la Bucuresti si Iasi, care au pregatat drumul pentru realizarea unirii Principatelor in anul 1859.

In cursul razboiului de independenta din 1877 s-au inscri voluntari in serviciile sanitare ale armatei peste 200 de calugari si calugarite, insotind trupele pe campurile de lupta sau in spitale.

In cursul primului razboi mondial, alti peste 200 de calugari si calugarite – mai ales din Moldova – au ingrijit bolnavii si ranitii, fie pe front, fie in spitale. Erau constituiti in asa numita “Misiune a calugarilor infirmieri”, condusa de arhimandritul Teoctist Stupcanu. Cativa ieromonahi au insotit armata romana in calitate de “preoti militari”, atat in 1877 cat si in 1916-1918. In felul acesta, si-au adus si calugarii din manastirile romanesti contributia lor la realizarea unitatii statelor romanesti.

Manastirile romanesti au ajutat la sustinerea unor manastiri ortodoxe din tarile cazute sub dominatia otomana. Astfel de ajutoare materiale au contribuit nu numai la intarirea rezistentei ortodoxe, ci chiar la supravietuirea monahismului grecesc. Inca din a doua jumatate a secolului al XIV-lea o serie de ajutoare romanesti s-au indreptat spre manastirile din Muntele Athos, continuand apoi pana pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Multi calugari romani, din dorinta de a duce o viata duhovniceasca mai inalta, s-au retras in manastirile de la Muntele Athos unde au ridicat cateva schituri. Altii au plecat spre Meteora, in Grecia sau in Tara Sfanta, la Ierusalim, la manastirea Sf. Sava, in pustiurile Iordanului, sau la Muntele Sinai, si in alte regiuni din Rasaritul ortodox. Prin convietuirea lor cu monahii de alte neamuri, ei au contribuit la intarirea solidaritatii panortodxe, la apararea tezaurului de credinta si vietuire

35

Page 36: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

ortodoxa. In felul acesta, monahismul ortodox roman a indeplinit un rol insemnat nu numai in viata Bisericii romanesti, ci a contribuit si la consolidarea si afirmarea intregii Ortodoxii.

Manastirile monumente – istorice au fost restaurate radical si puse in circuitul istoric-turistic. Aproape in toate manastirile functioneaza muzee sau colectii muzeale bisericesti (carti vechi, icoane, obiecte de cult s.a.), vizitate de numerosi credinciosi si turisti din tara si de peste hotare.

In multe manastiri de maici functioneaza ateliere pentru tesut si confectionat odajdii (Tiganesti si Pasarea), de covoare (Tiganesti, Agapia, Rimet), de broderie (Tiganesti si Agapia), de rame pentru icoane (Ghighiu si Ciorogirla), iar in cele de calugari, ateliere de sculptura in lemn si de turnat clopote (Plumbuita), de pictura pe sticla (Simbata de Sus si Prislop – ultima de calugarite). Patriarhia a organizat ateliere speciale de strungarie (metale), ajustura, cizelura, filigran si email, precum si de pictura si odajdii. Manastirea Neamt are o tipografie. In toate manastirile vietuitorii indeplinesc o munca potrivita cu pregatirea si varsta lor, in afara de slujbele la biserica, si la ateliere, cultivand si teren agricol, gradini si livezi, pentru nevoile lor.

Se continua si acum opera de asistenta sociala din trecut. De pilda, in unele manastiri s-au construit case de odihna pentru slujitorii Bisericii, precum la Arges, Cozia, Cheia, schitul Paltinis, schitul Techirghiol s.a.

Viata duhovniceasca pulseaza cu aceeasi intensitate ca si in trecut. In fiecare duminica si sarbatoare, credinciosii din satele din jur participa la slujbe savarsite in manastiri, iar in zilele de hram se strang si acum credinciosi, veniti pentru reculegere, rugaciune, spovedanie si impartasanie. Numarul inchinatorilor este mai mare in manastirile in care se gasesc moaste de sfinti: Catedrala patriarhala (Sf. Dimitrie din Basarabi), Cernica (Sf. Calinic), Arges (Sf. Filofteia), Bistrita din Oltenia (Sf. Grigorie Decapolitul), catedrala mitopolitana din Iasi (Sf. Paraschiva), manastirea Sf. Ioan din Suceava (Sf. Ioan cel Nou), catedrala mitopolitana din Timisoara (Sf. Iosif de la Partos).

In felul acesta, prin toata lucrarea lor culturala si duhovniceasca, manastirile continua frumoasele traditii ale spiritualitatii monahale ortodoxe romanesti, de rugaciune impletita cu munca si cu pastrarea si imbogatirea patrimoniului cultural national.

[editează]

Despre Monahismul Romanesc

36

Page 37: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Monahismul isi afla inceputurile in primele secole de inchegare si de raspandire a crestinismului. Sufletul omului credincios inseteaza necontenit dupa depasirea de sine, dupa desavarsire, dupa chipul ingeresc. El doreste fericirea sa si fericirea semenilor sai, prin permanenta aspiratie catre starea de desavarsire si de apropiere de Dumnezeu. Credinciosii care au insetat dupa dobandirea acestei stari au gasit temeiuri in urcusurile cele duhovnicesti, chiar in viata si invatatura Mantuitorului Hristos. Ei au vazut in viata Sa smerita si <<fara de pacat>> (II Petru 2, 22), in mila Sa plina de duiosie fata de oamenii timpului Sau, pe care i-a slujit, mangaindu-I si ajutandu-I cu dragoste de parinte si de frate, in <<ascultarea Sa pana la moarte>>, (Filip. 2, 8), cel mai pretios dreptar duhovnicesc. Viata de neprihanire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sfantul Evanghelist Ioan, asprimea vietii pustnicesti a Sfantului Prooroc Ioan, Botezatorul Domnului, truditoarea munca manuala a Sfantului Apostol Pavel, <<lucrator de corturi din Tarsul Ciliciei>> (Fapte, 18, 3), au fost tot atatea indemnuri vii pentru cei care doreau sa prisoseasca si sa mearga pe calea de aur in ravna lor sfanta de a <<urma pe Domnul>> (Matei, 16, 24).

Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte multi credinciosi crestini imbunatatiti se departau de lume, retragandu-se prin locuri mai linistite, renuntau la viata de familie si la bunurile materiale si puneau inceput <<noii vietuiri singuratice>>, sarguindu-se in munca si rugaciune neincetata si supunandu-se carmuirii duhovnicesti a unuia dintre ei, mai iscusit in nevointa. Leaganul din care a odraslit acest fel de viata inalta a fost Orientul Mijlociu, unde renumitii incepatori ai vietii monahale, cuviosi parinti, ca: Antonie cel Mare, Pahomie, Atanasie, Macarie, Ilarion si altii, inca din secolul al III-lea, au inceput sa inchege si sa statorniceasca reguli si forme de vietuire monahala.

Coloanele, pe care s-a sprijinit dintru inceput monahismul au fost sfaturile evanghelice sau voturile monahale castitatea, saracia de buna voie si ascultarea neconditionata. Fara a uri si nesocoti lumea, monahii, prin aceste voturi monahale, lupta impotriva a trei mari pacate grele, adica <<pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii>> (I Ioan 2, 16). Ei nu se margineau la indeplinirea literei, la o viata pur formala, ci cautau neincetat practicarea virtutilor crestine in legatura cu iubirea de aproapele, remarcandu-se prin fapte de ajutorare, de ospitalitate si prin asistenta crestina sub toate formele. Pentru aceasta, ei trebuiau sa munceasca, trebuiau sa agoniseasca hrana pentru ei si pentru altii, spre a nu fi povara nimanui aratand lumii ca munca nu-l coboara pe om, ci il inalta.

Cel care a intocmit, in toate amanuntele si temeinic, edificiul spiritual al monahismului in doua din operele sale: Reguli Mari si Reguli Mici, a

37

Page 38: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

fost Sfantul Vasile cel Mare. Acestea au constituit indreptarul organizarii institutiei monahale atat in Rasarit, cat si in Apus si dupa acestea se conduce astazi intreg monahismul ortodox. Cu organizarea data de Sfantul Vasile cel Mare, monahismul s-a dezvoltat si raspandit in toata lumea crestina, capatand insa, cu vremea, unele deosebiri de forma specifice Bisericii de Rasarit sau celei de Apus.

In Biserica Ortodoxa, monahismul a indeplinit in decursul veacurilor un mare si sfant rol. S-a avantat in lupta pentru pastrarea nestirbita a credintei, combatand ereziile si schismele ce se iveau in viata Bisericii, abuzurile imparatilor sau stapanitorilor si aparand drepturile celor fara de aparare, uneori chiar cu sacrificiul vietii multor monahi. Cele mai alese personalitati teologice, care au ridicat gandirea si cultura pe culmile cele mai inalte, au crescut si s-au format in climatul de evlavie si de munca din manastirile Rasaritului ortodox.

Una dintre mladitele monahismului rasaritean a fost altoita, a crescut, s-a dezvoltat si a adus roade bogate pe pamantul tarii noastre. Existenta sa aici dateaza din vremea post-apostolica, cand stramosii nostri au cunoscut si au trait invatatura Mantuitorului Hristos, punand in practica si sfaturile evanghelice. Manastirile noastre - adevarate vetre de evlavie strabuna - sunt asezate in campii, in munti sau pe colinele dulci ale pamantului romanesc. Cu mult inainte de secolul al XIV-lea, cand se intemeiaza Muntenia si Moldova cu mitropoliile lor, existau in tara noastra calugari si asezari calugaresti. In timp ce, in Apus, se organizau ordine monahale, la noi calugarii injghebau sihastrii, erau apostoli ai culturii si se jertfeau pentru pastrarea unitatii de credinta si de neam.

In manastirile si schiturile noastre, calugarii scriau si multiplicau carti de ritual, tipareau carti de zidire sufleteasca si de povatuire pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Aici infloreau caligrafia, miniaturistica si alte ramuri de arta bisericeasca, menite sa vesniceasca valorile credintei noastre. Biserica Ortodoxa Romana a avut in monahismul romanesc o puternica faclie de luminare a credinciosilor romani, de raspandire a Evangheliei, de afirmare a valorilor noastre nationale, de iubire si de dragoste intre oameni. Paginile istoriei au insemnat la loc de cinste multe figuri de monahi care au promovat cultura si de monahi care s-au dovedit a fi pilde de viata duhovniceasca, de sfintenie si de jertfelnicie pentru Hristos.

Din secolul al XIV-lea, ne-a ramas in istorie figura cuviosului Parinte Nicodim cel Sfintit de la Tismana, care a reorganizat monahismul romanesc dupa stilul monahal atonit. Ucenicii sai au raspandit noul duh de viata monahala in toata Biserica noastra romaneasca. Unii dintre ei au ajuns si prin locurile unde ne gasim noi acum 1. In a doua jumatate

38

Page 39: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

a secolului al XV-lea traieste in aspra nevointa monahala, dar cu inima arzanda de dragul tarii sale, Sihastrul Daniil de la Manastirea Putna, sfetnic si duhovnic al voievodului Stefan cel Mare si Sfant. Mai tarziu, in secolul al XVI-lea, rasare din obstea manastirilor noastre o pleiada de luminati calugari cronicari: Macarie, Eftimie si Azarie.

Pilda de patriotism si jertfelnicie intalnim, in secolul al XVIII-lea, la calugarii transilvaneni, Sfintii Marturisitori Sofronie si Visarion, care au aparat credinta stramoseasca si unitatea neamului nostru impotriva silniciilor dezlantuite de imparatia habsburgica. Pentru vredniciile lor acestia sunt trecuti in randul sfintilor pe care-I cinsteste Biserica Ortodoxa. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, monahismul din Moldova este luminat de chipul imbunatatit al vestitului staret Paisie de la Manastirea Neamt si de alti vestiti stareti ai manastirilor moldovene: Putna, Slatina, Secu s.a. Manuscrisele de la Manastirea Neamt, ca si cele de la Manastirea Putna, s-au raspandit nu numai in Biserica romaneasca, ci si printre mirenii care doreau sa cunoasca operele Sfintilor Parinti, traduse in limba romana.

Manastirea Agapia, Moldova.

N-as putea sa nu ma refer la luminoasele chipuri de ierarhi din Tara Romaneasca si din Moldova ca: Teofil, Stefan, Antim Ivireanul, Grigore Dascalul, Anastasie Crimca, Varlaam, Mitrofan, Dosoftei si Veniamin Costachi, care au participat la sporirea si promovarea culturii noastre nationale, la dezvoltarea literaturii si inchegarea limbii literare romane. Este stiut ca toti acestia au avut obarsia spirituala in manastirile tarii noastre. Sirul lor e mare. Talentul, munca si dragostea lor de tara, se regasesc in slovele manuscriselor, in icoanele zugravite sau sculptate de ei si in diferite odoare bisericesti sfintite, ferecate maiestrit in metale pretioase. Acestea toate le-au pecetluit cu credinta si osardia lor. Nazuintele Bisericii pe care ei o slujeau, s-au impletit totdeauna rodnic cu cele ale poporului roman, din care au odraslit.

Ne-am ingaduit, sa evocam pagini din viata monahismului ortodox roman, pentru a se intelege ca ceea ce se infaptuieste astazi in sfintele noastre manastiri se cladeste pe idealurile crestine ale Rasaritului ortodox, slujite cu ravana de inaintasi ilustri. In Biserica Ortodoxa Romana, nu s-a practicat un monahism deprins de realitatile inconjuratoare ori incremenit in forme rigide, ci un monahism bazat pe rugaciune, munca, pe o viata morala pilduitoare, un monahism in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui.

Manastirile si schiturile din Romania functioneaza potrivit unui Regulament aprobat de Sfantul Sinod, care oranduieste viata duhovniceasca, culturala si administrativa a vietuirorilor din vetrele

39

Page 40: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

calugaresti ale Patriarhiei Romane. Spre idealul nostru suprem - desavarsirea morala - duc si astazi aceleasi cai evanghelice pe care le-au aratat Sfintii Parinti: lepadarea de sine, fecioria si ascultarea deplina. Pentru ca urcusul, anevoios si, uneori, presarat cu piedici ce pot rani sufletul monahului, sa fie cat mai ferit de primejdii, Regulamentul a statornicit o seama de mijloace, care stau la indemana monahilor in silinta lor de a vietui potrivit sfaturilor evanghelice.

Izvorata din vechile randuieli ale Sfantului Vasile cel Mare, viata de obste se petrece prin savarsirea zilnica a Sfintei Liturghii, prin invatamant si munca manuala. Maxima <<ora et labora>> caracterizeaza trairea monahala, obstile calugaresti, unde viata de rugaciune si nevointa se impleteste cu viata de munca. Este limpede ca cei care isi aleg, dupa vrerea lor, calea monahala, nu pot propasi duhovniceste numai prin rugaciune si asceza sau numai prin preocupari legate de treburile economice - gospodaresti. De aceea, s-a randuit ca petrecerea vietii in manastire sa asigure impletirea armonioasa a rugaciunii cu lucrul, dand acestor indatoriri valoare si trainicie in drumul spre mantuire.

Unii monahi tineri, formati in aceste laboratoare duhovnicesti, sunt trimisi la studii teologice superioare. In manastiri, se urmareste pregatirea intelectuala si morala a monahilor, dar se pune mare pret si pe darurile practice ale acestora. In acest sens, se creeaza conditii de dezvoltare a unor indeletniciri potrivite cu rosturile si menirea monahilor: sculptura, pictura, tesatorie, broderie artistica, etc. Aceste vlastare ale monahismului, crescute, formate si modelate prin grija Sfantului Sinod, si indeosebi a Prea Fericitului Patriarh Justinian, se disting prin ascultare, disciplina, harnicie si ravna in indeplinirea misiunilor ce li se incredinteaza. Astfel ii gasim invatand, slujind, predicand, lucrand in ateliere ori pe terenul manastirii, alcatuind studii pentru revistele bisericesti sau primind credinciosii si vizitatorii. Putem spune ca in toate manastirile avem astfel de faclieri ai duhovniciei, in toate asezamintele calugaresti se simte suflul de viata crestina imprimat de randuielile bisericesti.

In manastire, munca este in asa fel organizata incat nimeni - nici chiar batranii - nu pot ramane fara ascultare. Ca intr-un stup, ostenitorii sunt randuiti dupa priceperea si puterea lor, la tot felul de rosturi, indeplinite cu harnicie, dragoste si entuziasm. De pilda, la Manastirea Agapia se executa tot felul de covoare si cusaturi nationale, apreciate pentru frumusetea lor artistica.

Iata felul in care monahismul nostru nazuieste pe calea indeplinirilor sale duhovnicesti, pentru a sluji pe Hristos si Biserica intemeiata de El.

40

Page 41: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In tara noastra, manastirile au fost totdeauna vetre ale credintei ortodoxe, in care a luminat si lumineaza flacara invataturii mantuitorului si flacara iubirii de apropapele.

Modelul vietii crestine este Mantuitorul Iisus Hristos. Desavarsirea este asemenea inaltimii muntelui, ideal la care se poate ajunge pe diferite cai. Una din caile ce duc la acest ideal este si cea monahala, care, fara indoiala, nu-i fara primejdii, mai ales daca pornim pe ea fara calauza. Aceasta cale are insa si frumusetile ei, nebanuite la inceput pentru cel ce voieste sa imbratiseze cu toata hotararea si statornicia. Pe calea aceasta, nazuim sa ajungem, prin rugaciune, munca si, cu ajutorul Domnului, in varful muntelui duhovnicesc, la Stapanul si Mantuitorul nostru al tuturor, Iisus Hristos*.

[editează]

Arta si Arhitectura in Biserica Romaneasca

1. GENERALITATI

O prezentare sumara a artei bisericesti care s-a dezvoltat pe pamantul romanesc va putea sa contureze si mai bine imaginea despre intreaga istorie a vietii bisericesti a romanilor.

Crestinismul romanesc este de origine apostolica. De vreme ce existau preoti, diaconi si credinciosi inca din a doua jumatate a primului veac crestin – numarul lor sporind in cele urmatoare, - este de la sine inteles ca ei se adunau, pentru ‘frangerea painii”, rugaciune si predica, in case particulare, asa cum se petreceau lucrurile si in alte parti, acestea putand fi considerate primele “lacasuri de cult” ale stramosilor nostri crestini. Inmultindu-se numarul crestinilor, s-au ridicat lacasuri anume pentru cult, numite bazilici (din latinescul “basilica” s-a format romanescul “biserica”, termen necunoscut in celelalte limbi neolatine). Astfel de bazilici s-au descoperit mai cu seama in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra – Dobrogea de azi – care in anul 297 s-a constituit intr-o unitate politico-administrativa aparte, si anume in provincia Scythia Minor.

Cercetarile arheologice, incepute inca din ultimele decenii ale secolului trecut si continuate pana azi, au dus la descoperirea a peste 30 bazilici in Dobrogea, toate din secolele IV-VI. Astfel, la Tomis, metropola provinciei (azi Constanta) – desi cercetarile arheologice sunt destul de dificile, din cauza ca orasul nou este suprapus peste cel vechi – s-au descoperit pana acum sase bazilici. La Tropaeum Traiani (azi

41

Page 42: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Adamclisi) s-au descoperit cinci bazilici, cele mai interesante sub raport arhitectonic fiind cea “de marmura”, de tip elenistic, inzestrata cu un atrium si un baptisterium, si bazilica zisa “cu transept” sau in forma de T, singura de acest gen din Dobrogea, dar si cea mai mare (33, 80 X 13,70 m), avand un nerthex, naos, baptisteriu, transept cu cripta si absida.

Sapaturile arheologice de la Histria au scos la lumana fundatiile a sapte bazilici, toate din secolele V-VI. La Piatra Frecatei – j. Tulcea – anticul Beroe – s-au dezgropat fundatiile unei bazilici ce pare sa dateze din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerata cea mai veche din tot sud-estul Europei. La Callatis (azi Mangalia) s-a descoperit o bazilica paleocrestina de tip sirian, sau cu atrium lateral, ceea ce constituie o raritate nu numai pentru teritoriul fostei provincii Scythia Minor, ci pentru intreaga Peninsula Balcanica (sec. IV-V). la Dinogetia (azi Garvan – j. Tulcea) exista o bazilica din secolele IV-V, refacuta la inceputul celui urmator, din care au ramas nu numai fundatiile, ci si resturi de tencuiala cu urme de pictura. Alte trei bazilici paleocrestine s-au descoperit la Troesmis (azi Iglita-Turcoaia), doua la Axiopolis (azi Hinog langa Cernavoda), doua la Capul Dolojman (probabil fosta Constantiana), cate unal la Noviodunum (azi Isaccea), Ulmetum (azi Pantelimon), Ibida sau Libida (azi Slava Rusa), singura bazilica din Scythia Minor cu trei abside la rasarit, si Izvoarele, in sudul provinciei. In 1971 s-a descoperit o bazilica la Niculitel (j. Tulcea), sub altarul careia s-a aflat o cripta cu moastele martirilor Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, iar sub acestea, moastele altor doi martiri.

La toate acestea, se adauga o serie de piese apartinatoare artei paleocrestine pe pamant romanesc: aproximativ o suta de inscriptii, mai ales pe monumente funerare, din secolele IV-VI, descoperite tot in Dobrogea un disc de argint aurit (diametrul 61 cem), care a apartinut episcopului Paternus al Tomisului (inceputul sec. VI), azi in Muzeul Ermitaj din Leningrad, o serie de opaite paleocrestine descoperite atat in Dobrogea, cat si in celelalte parti ale Romaniei.

Retinem ca in teritoriile nord dunarene, in special in fosta provincie Dacia traiana, s-au descoperit bazilici la Sucidava (azi Celei – Corbia) si unal la Morisena (azi Cenad – jud. Timis), ambele datand din secolele IV-VI. Dar populatia autohtona ramasa aici dupa retragerea autoritatilor si armatei romane in sudul Dunarii (271-275) a amenajat lacasuri de cult rudimentare in fostele cladiri publice romane. Asa s-a intamplat la Slaveni – j. Olt, Sarmizegetusa – j. Hunedoara si Porolissum (azi Moigrad – j. Salaj).

Trecerea unor populatii migratoare pe teritoriul tarii noastre, indeosebi marea migratie avaro-slava de la Dunare de Jos din anul 602, a dus nu

42

Page 43: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

numai la destramarea organizatiei bisericesti a stamosilor nostri daco-romani, dar si la distrugerea lacasurilor de cult mentionate aici, precum si altora, ale caror urme nu s-au descoperit inca.

Cercetarile arheologice efectuate in ultimele patru decenii au dezgropat fundatiile unor biserici din secolele XI-XII. Una este la Garvan – j. Tulcea (fosta Dinogetia, in timpul romanilor), cu un plan aproape patrat (6x6m), cu o absida la rasarit, semicirculara in interior, si cu cinci laturi in exterior, construita din piatra locala de cariera, provenita de la fostele cladiri romano-bizantine (s-au descoperit si bucati de tencuiala, cu resturi de pictura si fragmente de broderie, precum si resturi dintr-un clopot de bronz, toate fiind cele mai vechi piese de acest gen de pe teritoriul Romaniei). La Niculitel – j. Tulcea s-au descoperit temeliile unei bisericute din aceeasi perioada (6x1,90 m), cea mai veche cladire de plan treflat cunoscuta pana azi la noi. (O alta biserica din Niculitel, cu hramul Sf. Atanasie, apartine secolui XIII, avand un plan in forma de cruce inscrisa).

In Transilvania, in satul Dabica (30 km. NV de Cluj), se pare centrul formatiunii politice a voievodului Gelu Romanul, s-au descoperit fundatiile mai multor biserici, cea mai veche, din piatra, apartinand secolului IX. Este greu insa de stabilit ce plan arhitectural aveau. In schimb, sub actuala catedrala catolica din Alba Iulia, s-au descoperit fundatiile unui lacas de cult mai vechi, ortodox, o “rotonda” cu abisda semicirculara, apartinatoare secolelor IX-X.

Nu putem sti in ce stil au fost construite bisericile manastirilor de la Morisena, Meseseni, Hodos si altele, atestate documentar in secolele XI-XII. In comuna Cetateni – j. Arges s-au descoperit, nu de mult, fundatiile a trei biserici, una din secolul XV, alta din secolul XIII, iar a treia si mai veche; probabil aici era un centru politic, militar si bisericesc. La Drobeta-Turnu Severin se vad fundatiile a doua biserici din veacurile XII-XIII.

Avem, prin urmare, destule elemente care dovedesc existenta si continuitatea “artei” bisericesti in tot spatiul geografic romanesc.

2. ARTA BISERICEASCA IN EVUL MEDIU (mijlocul sec. XIV – 1821)

Intemeierea statelor medievale romanesti, ca si organizarea cononica a Bisericii Ortodoxe din fiecare provincie, a dus la dezvoltarea unei arte romanesti, de factura bizantina, pe care s-au grefat elemente de arta populara ori anumite elemente ale artei apusene, ajungandu-se la o creatie noua, cu trasaturi proprii, la o arta specific romaneasca.

43

Page 44: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In ce priveste arhitectura, in Tara Romaneasca si Moldova s-au ridicat o serie de biserici in asa numitul “plan treflat”, in varianta “triconcului”, de origine bizantino-sud-dunareana. In mare, bisericile construite in acest plan urmeaza impartirea traditionala a bisericilor de rit bizantin ortodox: pronaos – de regula patrat, - naos, cu doua abside laterale, iar in mijloc se ridica o turla, - si absida altarului, spre rasarit. Acestui tip ii apartin bisericile manastirilor Vodita, Tismana si Cozia, din a doua jumatate a secolului XIV, cea din urma situandu-se printre cele mai de seama creatii arhitectonice din intreg sud-estul european, servind ca model pentru o buna parte din bisericile de mai tirziu.

Biserica Sf. Nicolae (domneasca) din Curtea de Arges – de la mijlocul secolului XIV – este conceputa dupa planul “in cruce greaca inscrisa”, creatie a arhitecturii bizantine din epoca Comneinilor, un monument exceptional sub raport artistic.

In Moldova, biserica Sf. Nicolae din Radauti, ctitoria lui Bogdan I (c. 1359-1365), are planul unui edificiu romanic, basilical, unic in arhitectura moldoveneasca, fara turla. Biserica Sf. Treime din Siret, din aceeasi perioada, introduce Moldova planul triconc, probabil prin mijlocirea Tarii Romanesti, avand si o bogata decoratie extrerioara.

In timpul lui Stefan cel Mare (1457-1504) traditiile constructive moldovenesti, ale caror inceputuri se intalnesc in aceste doua biserici, ca si solutiile noi introduse sub Alexandru cel Bun (1400-1432), au fost preluate si amplificate. Este adevarat ca unele biserici – mai ales satesti – urmeaza planul simplu al celei din Radauti. Dar tipul predomanant este cel ticonc, inaugurat de Sf. Treime din Siret, caruia i s-au adaugat o serie de elemente noi. De pilda, la biserica manastirii Putna, prima ctitorie a domnitorului, s-a introdus un spatiu funerar intre naos si pronaos, numit gropnita (necropola), element neintalnit in lumea ortodoxa, care va fi preluat la Neamt, Dobrovat si la multe biserici din secolul al XVI-lea. Naosul, pronaosul si gropnita, - unde exista -, sunt despartite intre ele prin ziduri groase, strapunse de o usa. Toate bisericile au o turla zvelta pe naos, cilindrica in interior, iar in exterior cu 8,12 sau 16 laturi, asezate de regula, pe o baza dubla, stelata. Aproape toate bisericile lui Stefan au o bogata decoratie exterioara (firide, arcade, ocnite, discuri smaltuite), avand si unele elemente gotice (contraforti, ferestre in chenare gotice etc.). rezulta ca la fondul arhitectonic bizantino-balcanic, prelucrat in spirit autohton, s-au adaugat unele elemente din arta gotica sau din cea populara, ajungandu-se astfel la un stil propriu, cunoscut sub numele de “stilul moldovenesc”. Operele reprezentative ale epocii lui Stefan cel Mare au exercatat o puternica influenta asupra arhitecturii din secolele urmatoare.

44

Page 45: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In secolul al XVI-lea, in Tara Romaneasca se mentin principalele tipuri de biserici intalnite in perioada precedenta: cel treflat, in forma triconcului, foarte des intalnit, cel in cruce greceasca inscrisa, folosit mai rar, de regula la bisericile de mari proportii, si cel dreptunghiular, fara abside laterale, intalnit izolat, numai la cateva monumente, azi in ruina. Dar in cadrul acestor trei tipuri variantele sunt foarte numeroase, mai ales in ce priveste pronaosul, precum si decoratia fatadelor. Aceste variante au fost create prin imbinarea unor elemente din secolul al XIV-lea, fie intre ele, fie cu altele venite din afara, ori prin introducerea de inovatii romanesti.

Intre monumentele reprezentative ale acestui secol se numara biserica manastirii Dealu, de tip triconc, in fond o prelucrare a celei de la Cozia, cu o turla pe naos si alte doua pe partea de rasarit a pronaosului, toate octogonale, cu o bogata decoratie sculptata; intreaga biserica are un frumos décor exterior, cu arcade oarbe, inguste si inalte, impartite in doua registre. Mult mai bogata in decoratia exterioara si mai evoluata in ce priveste planul arhitectural este biserica manastirii Arges, ctitoria lui Neagoe Basarab, construita din marmura, piatra si mozaic. Naosul este in plan triconc, peste care se inalta o turla octogonala, iar pronaosul este dreptunghiular, supralargit, cu 12 coloane care sustin o turla si cu doua spatii laterale cu destinatie funerara, peste care se ridica alte doua turle, spre vest. Intregul exterior, inclusiv turlele, au o bogata decoratie exterioara, in piatra sculptata, cu motive geometrice si florale stilizate, de origine armeano-georgiana, persana, araba si otomana. Biserica de la Arges este considerata cea mai desavarsita expresie a artei medievale romanesti si una din capodoperele artei universale.

Planul triconc a fost folosit si in constructia altor biserici manastiresti din prima jumatate a secolului al XVI-lea: schitul Ostorv, Caluiu, Valea, Stanesti, bolnita Coziei, Bucovat. Planul in “cruce greaca inscrisa” este intalnit la naosul actualei biserici a manastirii Snagov, la biserica domneasca din Tirgoviste s.a.

Arhitectura bisericeasca in Moldova a cunoscut o perioada de inflorire in timpul domniei lui Petru Rares, cand se dezvolta traditiile constructive ale epocii lui Stefan cel Mare. Biserica manastirii Probota, de pilda, isi are prototipul in biserica Inaltarii de la Neamt, in plan triconc, cu cinci incaperi distincte: pridvor inchis (element nou), pronaos, gropnita, naos si altar, separate intre ele prin ziduri groase, strabatute de usi. Actuala biserica a manastirii Bistrita, ridicata de Alexandru Lapusneanu, se asemana mult, ca plan, cu Probota. Humorul are un plan triconc, dar fara turle, singura de acest fel in epoca respectiva in Moldova, dar cu aceeasi impartire exterioara ca la Probota (pridvorul e insa deschis). Biserica manastirii Moldovita are un

45

Page 46: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

plan triconc, turla pe naos si aceeasi distributie a incaperilor ca la Humor. Ultimul monument reprezentativ al arhitecturii moldovenesti din perioada sa “clasica” il constituie manastirea Sucevita, ctitoria Movilestilor, care reia planul bisericii mari de la Neamt, cu toate elementele adaugate in timpul lui Petru Rares: pridvor inchis, pronaos, gropnita, vesmantarie – tezaur, naos cu o turla zvelta, la care se adauga doua pridvorase deschise care perced intrarile in pridvorul propriu-zis.

In secolul al XVII-lea, in Tara Romaneasca s-au inregistrat realizari arhitectonice si picturale deosebite in cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales in timpul lui Constantin Brincoveanu (1688-1714). In Moldova arta – cu toate formele ei – a fost in regres, cu exceptia domniei lui Vasile Lupu (1634-1653).

In ce priveste arhitectura, bisericile din Tara Romaneasca urmeaza, in general, formele consacrate in secolul anterior. O prima grupa de biserici sunt cele in plan triconc, fie cu o turla pe naos (Arnota, Plumbuita, Dintr-un lemn, Polovragi, Crasna, Comana), fie cu doua – pe naos si pe pronaos – (Stelea din Tirgovesti, Hurezi). Sunt insa si biserici de plan triconc cu trei turle (Gura Motrului) si chiar cu patru (Catedrala patriarhala din Bucuresti). O serie de biserici apartinatoare planului trilobat au pronaosul supralargit si fragmentat, cu stalpi de sprijin pentru sustinerea boltilor (Caldarusani, Catedrala patriarhala, Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti), toate urmand – mai mult sau mai putin fidel – planul, structura si plastica monumentala si decorativa a bisericii lui Neagoe Basarab de la Arges. Alte biserici sunt in plan dreptunghiular alungit, avand spre rasarit absida altarului, iar deasupra pronaosului un turn clopotnita (biserica manastirii Strehaia, bisericile din Golesti, Sf. Imparati din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Fagaras, Doicesti s.a.). exista insa si cateva biserici de plan trilobat care au un turn-clopotnita pe pronaos (schitul Cornet, biserica Coltea din Bucuresti).

In aceasta diversitate de modele arhitectonice se impun insa si unele elemente specifice. Astfel, este caracteristic pridvorul deschis la intrare, cu stalpi sau coloane legate prin arcade, la inceput din caramida, apoi din piatra. Pridvorul deschis se generalizeaza catre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator, fiind unul din elementele specifice “stilului brancovenesc”.

In Moldova, al arhitectura traditionala se adauga numeroase forme artistice noi, imprumutate fie din Tara Romaneasca, fie din arta baroca, fie din Orientul caucazian sau islamic. Toate aceste elemente au dus la diversificarea arhitecturii moldovenesti, care n-a mai izbuitit sa formeze un stil unitar. Se remarca apoi incercarea de fortificare a manastirilor si chiar a bisericilor de mir. Aceasta se datora distrugerii

46

Page 47: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

vechilor cetati moldovenesti de alta data, din ordinul turcilor, urmarindu-se ca lacasurile de inchiare sa contribuie, macar in parte, la apararea tarii.

Sirul monumentelor reprezentative din Moldova incepe cu Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu o inaltime neobisnuita (32 m., fata de 9,60 m. largimea), cu un bogat décor sculptural al turlei, in piatra, cu motive de origine orientala, cu un brau de piatra, cu aspect de funie rasucita, care incinge fatadele exterioare. Toate denota influenta baroca ce incepe sa se faca simtita in arhitectura moldoveneasca (mai tirziu inconjurata cu ziduri puternice de aparare de catre domnitorul Miron Barnovschi).

Aceeasi nota baroca de diversitate si somptuozitate se remarca si in arhitectura celui mai celebru monument al veacului al XVII-lea, biserica Sfantii Trei Ierarhi din Iasi, ctitoria lui Vasile Lupu. Fatadele ei exterioare sunt acoperite in intregime cu minutioase sculpturi in piatra, cu motive eclectice sau de inspiratie orientala (armeano-georgiana, arabo-turca, persana), dispuse in benzi orizontale. Mesterii decoratori au fost desigur orientali, familiarizati cu asemenea podoabe sculpturale. Biserica este in plan trilobat – urmand planul Galatei – cu doua turle, una pe naos, alta pe pronaos.

Un alt monument din Iasi este biserica manastirii Golia, rezidita de Vasile Lupu, de mari proportii (39x13m., si 30 m. inaltime), cu sase turle, din care cele de pe naos si pronaos de mari dimensiuni. Se impletesc aici trei stiluri: cel bizantino-moldovenesc traditional (cu impartirea in cinci incaperi distincte, obisnuite la manastirile mari: pridvor, pronaos, gropnita, naos si altar), al Renasterii tarzii (decoratia exterioara, cu pilastri inalti, cu capiteluri corintice) si cel rusesc (sistemul de constructie al boltilor). Aceste trei biserici au servit ca model si pentru unele constructii ulterioare: Solca si Virnova (dupa Dragomirna), Cetatuia (dupa Trei Ierarhi, dar fara decorul exterior) si Casin (dupa Golia).

Un plan aparte prezinta biserica Sf. Sava din Iasi (1625), cu doua turle foarte joase, de aspect musulman, asa cum nu se mai intalnesc in arhitectura romaneasca, cu un turn – clopotnita cu aspect de fortareata, avand tainita si meterez, iar deasupra camera clopotelor. Tot un plan aparte are si biserica fortificata Precista din Galati (1645), de plan triconc, cu turla pe naos si turn-clopotnita pe pronaos, conceput ca un turn de cetate, cu metereze si un foisor.

Pe langa acestea, o seama de alte biserici moldovene continua planul triconc traditional (Bogdana, Agapia, Hlincea, Sf. Onufrie din Siret s.a.). Un element nou, caracteristic bisericilor moldovenesti din acest secol,

47

Page 48: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

il constituie turnul-clopotnita ridicat pe pridvor, de regula cu doua etaje: tainita si camera clopotelor.

Epoca fanariota (1711/15-1821) reprezinta o perioada de declin si in istoria artei romanesti. Se inregistreaza doar cateva biserici monumentale din Tara Romaneasca, in schimb picturi mai multe, care urmeaza traditiile scolii brancovenesti, dar putine realizari sculpturale, miniaturistice si din celelalte ramuri ale artelor decorative. In toate ramurile artei se constata o influenta a barocului, mult raspandit atunci in toate tarile Europei, iar catre sfarsitul veacului XVIII si inceputul celui urmator, influente ale stilului neoclasic. In schimb, in toate tarile romanesti s-a dezvoltat o arta “populara” autentic romaneasca, realizata de constructori, zugravi, iconari, iesiti din mediul taranimii si al preotimii de mir.

In ce priveste arhitectura asa cum spuneam mai sus, s-au ridicat acum putine biserici monumentale. Biserica Stavropoleos din Bucuresti impresioneaza prin exceptionala decoratie picturala si sculpturala, in interior si exterior, si prin pridvorul cu coloane de piatra, inspirat dupa palatul brancovenesc de la Mogosoaia. Ctitoriile preotilor, ale targovetilor si ale poporului de jos au continuat traditiile stilului brancovenesc, pe care le-au adaptat, prelucrat si dezvoltat, dand nastere unor noi creatii in arta medievala romaneasca, cu o tendinta de simplificare a procedeelor, cu putina decoratie sculptata.

In Moldova, in prima jumatate a secolului XVIII nu intalnim monumente reprezentative. Abia in ultimile patru decenii ale secolului mesterii locali au inceput sa caute anumite formule proprii, combinand cateva elemente din arhitectura Tarii Romanesti cu altele, de provenienta locala, si cu elemente de décor baroc si clasic, venite prin intermediul Rusiei si al Poloniei (bisericile Sfintii Teodori, Curelari, Talpalari, toate in Iasi s.a.).

Cele aproximativ 200 de biserici de lemn din Tara Romaneasca si peste 260 din Moldova, marea majoritate apartinatoare acestui secol, au fie un plan dreptunghiular, fie unul trilobat, multe cu un pridvor deschis, pe latura de sud sau de vest.

Arhitectura bisericeasca din Transilvania medievala prezinta o nota aparte. Bisericile romanesti din secolele XIII-XIV, care au supreavietuit pana azi – majoritatea ctitorii ale cnejilor locali-, sunt din piatra, de dimensiuni reduse si au un plan de “biserica-sala”, adica o nava longitudinala, in continuarea careia se afla absida altarului, mai scunda si mai ingusta, iar in partea vestica un turn – clopotnita, de regula cu acoperisul piramidal. Acestui stil romanic (nava), impleteit cu goticul (turnul inalt), ii apartin bisericile din Strei, Santamaria Orlea, Ostrov,

48

Page 49: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

pesteana, Criscior, Ribita – toate in jud. Hunedoara; Rimet, in jud. Alba s.a. Un stil aparte prezinta biserica din Densusu – jud. Hunedoara (sec. X-XIII), construita din pietre si lespezi funerare romane, al carei nucleu principal este naosul patrat, avand in mijloc patru stalpi (din altare romane votive) care sustin un turn masiv. Biserica din cetatea Coltului, in aceeasi zona, avea aspect de fortareata, cu o nava ingusta si un mic altar patrat, deasupra caruia se ridica un puternic turn fortificat, cu doua etaje, - la care se ajungea printr-o scara mobila din exterior, - cu un acoperis de piatra, in forma piramidala.

Presupunem ca primele biserici de lemn din Maramures vor fi avut aceeasi forma pe care o intalnim in secolele urmatoare, adica o nava centrala, turn inalt pe latura de vest, cu un pridvor (cerdac) la intrare. Alte biserici din lemn vor fi avut forma caselor taranesti din zona respectiva.

In secolele XVI si XVII s-a mentinut tipul de biserica – sala, de plan dreptunghiular, cu absida altarului la rasarit si un turn-clopotnita pe latura de apus. In schimb, biserica manastirii Prislop, rezidita in 1564 de domnita Zamfira, fiica lui Moise Voda a Tarii Romanesti, este in plan triconc, cu o turla pe naos, adica in stilul bisericilor muntene, ca marturie a neintreruptelor legaturi bisericesti si cultural-artistice dintre cele doua tari romanesti. Aceleasi constatari le putem face si pentru secolul al XVII-lea. Biserica din Turnul Rosu – Sibiu, ctitoria lui Matei Basarab, are un plan treflat, iar fatadele exterioare sunt separate de un brau de factura munteana. Biserica Sf. Nicolae din Fagaras, ctitoria lui Constantin Voda Brancoveanu, are un pridvor deschis la intrare si turla pe pronaos, iar biserica manastirii Sambata de Sus, ctitoria aceluiasi domn, este de plan treflat, cu pridvor deschis la intrare, brau si turla pe naos, deci o serie de elemente specifice arhitecturii din Tara Romaneasca.

In secolul al XVIII-lea, dupa ce ortodocsii au fost nevoiti sa cedeze bisericile lor unitilor, si-au ridicat biserici noi, in functie de posibilitatile lor materiale. Numeroase biserici sunt ctitorite de negustori romani, ca o expresie a nazuintei lor de afirmare sociala si nationala. Predomina si acum stilul arhitectonic autohton, adica planul dreptunchiular, cu un turn-clopotnita pe fatada apuseana (Alba Iulia-Maieri, Cuvioasa Paraschiva din Rasinari, Saliste –Grui, Avrig, Sibiel, Topircea, toate in jurul Sibiului, Simon – Brasov etc.). Dar in a doua jumatate a secolului, in partile Sibiului si Brasovului isi face aparitia planul triconc de origine bizantina, venit din Tara Romaneasca.

Odata cu stapinirea Habsburgilor catolici in Transilvania si Banat, se face tot mai simtita prezenta stilului baroc in arhitectura laica si bisericeasca romano-catolica, influentand insa si pe cea ortodoxa. In

49

Page 50: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

acest stil au fost construite catedrala din Blaj, biserica Adormirea din Lugoj si a manastirii Sf. Simion Stalpnicul din Arad – Gai. Influente ale barocului se observa si la bisericile Sf. Treime din Brasov, “a lui Bob” si cea “din deal” in Cluj, biserica “cu luna” si Velenta din Oradea s.a.

Alaturi de acestea, s-au ridicat acum numeroase biserici de lemn, specific romanesti, pe tot cuprinsul teritoriilor intracarpatice. De regula sunt construite intr-un plan simplu, dreptunghiular, cu incaperi dispuse in lungime: pridvor, pronaos, naos si altar. Cele din Maramures si Tara Lapusului se caracterizeaza printr-un turn inalt deasupra pronaosului, terminat cu un coif – sageata; unele au si patru turnulete la baza coifului. Sunt renumite bisericile din Cuhea (azi Bogdan Voda), Dragomiresti (azi in Muzeul Satului din Bucuresti), Birsana, Oncesti, Rozavle, Botiza, Poienile Izei, Budesti, Giulesti, Calinesti, Moisei etc., toate in Maramures; Surdesti, Plopis, Valeni, Razoare, Rogoz, Libotin, Lapus, toate in Tara Lapusului; Cizer, Petrandu, Fildu de Sus, Zalnoc, Cehei, Poarta Salajului, Sinpetru Almasului, toate in Salaj (in acest judet sunt peste 60 de biserici din lemn); altele in partile Clujului, in judetul Hunedoara (peste 50), in Bihor – impresionante prin arhitectura si pictura (Rieni, Bradet, Tilecus s.a.) -, mai putine in Arad si Banat. Multe din aceste biserici din lemn sunt zugravite de mesteri populari din partea locului.

Ca si in cazul arhitecturii, pictura bisericeasca romaneasca s-a inspirat din cea bizantina. Cel mai amplu si mai insemnat ansamblu iconografic din epoca timpurie a artei medievale romanesti il constituie frescele din biserica domneasca din Curtea de Arges, realizate in perioada 1352-1377. Acest vast ansamblu pictural urmeaza – in linii mari – pictura bizantina din epoca Paleologilor, larg raspandita in Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), cu iradieri pana in nordul Rusiei, la Novgorod, imbogatata si cu elemente specifice fiecarei tari. Frescele de la Arges prezinta analogii cu cele ale bisericii Kahrie Djami din Constantinopol, dar si cu elemente din pictura sarbeasca. In pronaos a fost pictat si domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Spre sfarsitul secolului, se pastreaza un alt valoros ansamblu pictural in pronaosul Bisericii manastirii Cozia. Sunt interesante scenele din viata sfintilor (sinaxarul), precum si cele sapte sinoade ecumenice.

In Moldova nu s-au pastrat picturi din veacul al XIV-lea, dupa cum n-au ramas nici din timpul lui Alexandru Basarab. Presupunem ca unele din ctitoriile sale au fost totusi pictate, caci documentele din timpul lui pomenesc nume de zugravi (Nichita, Dobre si Stefan). In timpul lui Stefan cel Mare pictura bisericeasca a cunoscut o dezvoltare fara precedent. Se pastreaza pana azi frescele bisericilor din Lujeni, Voronet (altar si naos), Sf. Ilie de langa Suceava, Sf. Nicolae din Popauti – Botosani. Biserica din Balinesti, ctitoria logofatului Ion Tautu,

50

Page 51: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

a fost impodobita cu picturi de ieromonahul Gavril, primul zugrav cunoscut cu numele in epoca lui Stefan cel Mare, autorul uneia din cele mai remarcabile realizari artistice din tot Rasaritul ortodox. Se stie ca a fost pictata si Putna – probabil si alte ctitorii ale domnului, - dar acelea nu s-au pastrat.

Analiza picturilor din bisericile lui Stefan cel Mare arata ca in timpul lui a existat o preocupare permanenta pentru impodobirea lacasurilor de inchinare. Unitatea stilului si a planului iconografic dovedesc ca zugravii lui nu proveneau din afara hotarelor Moldovei, veniti fiecare cu conceptii si principii proprii, ci erau mesteri romani, formati in acelasi mediu artistic, adica in aceeasi “scoala” moldoveneasca de pictura. Se adauga la acesti zugravi de biserici si marii miniaturisti moldoveni din epoca lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare: Gavril Uric, Teodor Marisescu si atatia altii.

In secolul al XVI-lea, pictura in freasca a cunoscut perioada ei de apogeu. Bisericile manastirilor Dealu si Arges au fost impodobite de zugravul Dobromir, probabil un vlah sud-dunarean, unul din marii artisti ai evului mediu romanesc. De la Arges s-au pastrat tabloul votiv al familiei ctitorului, chipurile altor domni munteni, sfinti militari, ingeri (azi in Muzeul de Arta al Romaniei – Bucuresti). Ansambluri picturale deosebit de valoroase se pastreaza in bisericile manastirilor Stanesti, bolnita Coziei (David zugravul si ucenicul sau Raduslav), Snagov, Tismana ( un alt Dobromir, “din Tirgoviste”), Bucovat, Caluiu (grecul Mina). Se pastreaza si o serie de icoane pictate in acest secol, aflate azi fie in tara, fie in afara hotarelor ei.

In Moldova, pictura bisericeasca ajunge la perioada ei de maxima inflorire in timpul lui Petru Rares, cand s-au realizat cele mai ample ansambluri picturale din intreaga arta romaneasca. Acum, locul decorului de firide, arcade si ocnite, precum si al ceramicii smaltuite, obisnuite la monumentele lui Stefan cel Mare, a fost luat de pictura murala, ca unic mijloc de impodobire a exteriorului. Astfel de picturi aparusera mai de mult in Transilvania (Strei, Criscior, Ostrov), iar cercetari arheologice recente au dovedit ca vechea biserica de la Moldovita a fost pictata si in exterior in timpul lui Stefan cel Mare.

Pe langa picturile interioare ale unor biserici (Dobrovat, Sf. Gheorghe din Suceava, Sf. Dumitru din Suceava, Parhauti), sub Petru Rares s-au impodobit cu picturi exterioare bisericile Sf. Gheorghe din Hirlau (1530) – care s-au distrus la inceputul secolului nostru, - Probota (1532) si Adormirea din Baia (1532), din care se pastreaza urme slabe. In schimb, au ramas alte patru, ale caror picturi exterioare stirnesc admiratia tuturor vizitatorilor pana astazi: Humor, realizate de zugravul Toma din Suceava (1535), Moldovita (1537), Arbore, ctitoria

51

Page 52: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

parcalabului Luca Arbore din 1502, lucrate de “Dragos zugrav, fiul popii Coman din Iasi”, unul dintre cei mai mari artisti romani din toate timpurile, si Voronet, terminate in timpul pastoririi mitropolitului Grigorie Rosca (1547).

Dintre scenele cele mai reprezentative din aceste ansambluri picturale exterioare, consemnam Imnul Acatist, cu asediul Constantinopolului de catre persi din 626 (Humor, Moldovita, Arbore), Cinul, o impresionanta procesiune de ingeri, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici si cuviosi in atitudine de rugaciune (Humor, Moldovita, Arbore, Voronet), Arborele lui Iesei (Humor, Moldovita, Voronet), filozofii antici (Humor, Voronet), Judecata de apoi (Moldovita, Arbore si mai ales la Voronet). La Voronet, scena Judecatii de apoi constituie compozitia cea mai ampla si mai dramatica, cu mult superioara scenelor similare din alte biserici moldovene si cu nimic mai prejos decat celebra pictura cu acelasi subiect a lui Michelangelo din Capela Sixtina de la Vatican. Tot la Voronet, pe fatada sudica, sunt zugraviti Sf. Gheorghe, mitropolitul Grigorie Rosca. Daniil Sihastrul, 12 scene din viata Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, filozofii antici. Desfasurate pe un fond albastru, viu, inspirat din stralucirea naturii inconjuratoare, frescele de la Voronet – adevarate capodopere ale artei universale – incanta privirile prin farmecul de nedescris al culorilor, prin finetea desenului si prin frumusetea figurilor, redate cu talentul unui adevarat portretist.

Dintre picturile interioare ale celorlalte biserici intereseaza tablurile votive ale ctitorilor de la Humor, Moldovita si Arbore, sinoadele ecumenice (Humor, Arbore) si sinaxarul, cu 365 de scene din viata sfintilor, dupa zilele anului (Voronet). La toate se observa o serie de elemente specific moldovenesti (peisaje, costume, arme, obiecte de uz casnic, instrumente muzicale s.a.), inca o dovada ca mesterii zugravi erau autohtoni.

Marea epoca a picturilor moldovenesti s-a incheiat cu decoratia exterioara a Voronetului. O reinviorare a activitatii cultural-artistice s-a produs in timpul domniei lui Alexandru Lapusenanu, sub care s-au zugravit catedrala episcopala din Roman, biserica manastirilor Risca (de un grec din insula Zante), cu picturi de interior si exterior, biserica manastirii Slatina, probabil cele ale manastirilor Bistrita si Pingarati.

Catre sfarsitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictura exterioara din Moldova, la biserica manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor “testamentul artei clasice modovenesti”, dupa cuvantul francezului Paul Henry. A fost lucrata de doi romani, fratii Ioan si Sofronie (tot ei zugravind si interiorul). Picturile lor se remarca prin stralucirea coloritului, in care predomina verdele inchis, prin introducerea de elemente din natrua si mediul inconjurator. Intre

52

Page 53: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

scenele reprezentative exterioare se numara Arborele lui Iesei, cu filozofii “elini”, Imnul Acatist, Cinul, Scara Sf. Ioan Scararul, tema cea mai interesanta de la Sucevita (care va aparea si la Risca), iar intre cele interioare: scene din viata Mantuitorului si tabloul votiv (naos), viata lui Moise, in zeci de scene (gropnita), sinaxarul, vietile Sfintilor Gheorghe si Nicolae (pronaos), Judecata de apoi si viata Sf. Ioan cel Nou (pridvorul inchis).

Picturile exterioare ale acestor biserici, adevarate muzee in aer liber, sau “carti ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul Andre Grabar, au intrat de mult in circuitul valorilor universale, fiind cele mai reprezentative opere de arta medievala romaneasca.

Din acelasi secol dateaza si numeroase icoane (de pilda, cele 139 de la schitul Valeni, de langa Piatra Neamt, dispuse dupa schema iconografica traditionala si in alte biserici si manastiri).

Pictura din Tara Romaneasca a cunoscut un progres remarcabil in secolul al XVII-lea si inceputul celui urmator. Din imbinarea iconografiei traditionale, din secolele anterioare, cu unele influente venite din afara, mai ales din arta postbizantina athonita, zugravii romani au reusit sa realizeze, spre sfarsitul secolului, o arta cu trasaturi proprii, specific romaneasca, ce s-a mentinut si in secolul urmator. In timpul lui Matei Basarab se remarca frescele de al Arnota (zugravul Stroe) si Plataresti, icoanele de lemn de la Schitul Crasna – Gorj; in a doua jumatate a secolului, cele de la schitul Topolita – Mehedinti (Gheorghe “grecul” si Dima “romanul”), din biserica din Bajesti – Arges (cu remarcabile portrete datorate lui Tudoran zugravul) si din biserica satului Popesti – Vilcea.

O noua faza in istoria picturii din Tara Romaneasca s-a manifestat in cursul domniilor lui Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brincoveanu (1688-1714). Se remarca acum o amplificare a scenelor cu vieti de sfinti, se generalizeaza tema Judectii de apoi pe peretele de rasarit al pridvorului, tablourile votive se transforma in ample portrete de familie, in grup numeros; apar portretele mesterilor constructori. Se pot urmari acum doua directii distincte in pictura munteana: cea autohtona, reprezntata de zugravul Pirvu Mutu, si cea balcanica – athonita, reprezentata de grecul Constantinos. Pirvu Mutu (1657-1735), - care invatase mestesugul zugravitului la Cimpulung, apoi in Moldova-, a fost pictorul favorit al familiei Cantacuzinilor, impodobind bisericile manastirilor: Margineni, Sinaia, Poiana, bisericile din Filipesti Tirg, Filipestii de Padure, Magureni, schitul Lespezi (toate in judetul Prahova), Mamul – Vilcea, Adormirea din Ramnicul Sarat, Bordesti – Buzau, Fundenii Doamnei si Coltea din Bucuresti, apoi Sf. Gheorghe

53

Page 54: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Nou din Bucuresti, ctitoria lui Brincoveanu. Cunoscator al principalelor monumente pictate din Tara Romaneasca si Moldova, la curent cu noile creatii picturale athonite, cu ale Renasterii italiene tirzii si cu ale barocului, Pirvu Mutu a realizat un stil propriu in pictura bisericeasca. El n-a excelat in temele bisericesti traditionale, ci mai ales in portrete, in galeriile sale de ctitori. Capodopera sa o constituie tabloul votiv de la Filipestii de Padure, care grupeaza – 55 de personaje – intreaga familie a Cantacuzinilor, barbati, femei, copii, cu fizionomii diferite, izbutind totusi sa dea un ansamblu omogen, o compozitie unitara. La Magureni sunt 60 de portrete. Tot asa de interesante sunt si autoportretele artistului (Filipestii de Padure, Rm. Sarat), ale unor clerici sau mesteri.

Zugravul grec Constantinos – integrat insa cu totul in mediul de viata romanesca-, a impodobit cu fresce biserica Doamnei din Bucuresti, biserica mare de la Hurezi (1693-1694), domneasca din Tirgoviste, de la Mogosoaia si cea a manastirii Cozia (cu exceptia ultimei, la toate celelalte are ca ajutor pe zugravul grec Ioan). A fost un bun cunoscator al artei postbizantine tarzii si al cele romanesti, al inovatiilor din pictura baroca, bun desenator, colorist si portretist, redand realist chipul omenesc, aducand innoiri in distribuirea scenelor si in tratarea traditionala. La Hurezi sunt doua teme majore, ambele in pronaos. Prima este iconografia imparatului Constantin cel Mare, patronul ctitorului, scena centrala fiind lupta acestuia cu Maxentiu la portile Romei, prin care voia sa reaminteasca puterea biruitoare a crucii. A doua este tabloul votiv, de fapt un impresionant cortegiu de personaje: neamul Basarabilor, al Cantacuzionilor, apoi membrii familiei lui Brincoveanu, cu domna Maria, cei patru fii si cele sapte fete. In pridvorul deschis, unde s-a zugravit scena Judecatii de apoi, exista o alta galerie de portrete, aceea a mesterilor care au lucrat la Hurezi. Zugravul Constantinos si ucenicii lui au lasat la Hurezi unul din ele mai izbutite ansambluri picturale romanesti, in care impresioneaza multimea si varietatea temelor, numarul mare de personaje in miscare, cu scene din viata, costume de epoca s.a. De aceea, pe buna dreptate scria bizantinologul francez Charles Diehl: “… aceste fresce sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arata romaneasca si, in acelasi timp, ele dovedesc continuitatea artei romanesti si a artei bizantine; ele arata stralucirea exterioara ce o da artelor domnia lui Constantin Brincoveanu”. Numerosi ucenici romani formati de Constantinos au zugravit celelalte lacasuri de la Hruezi: paraclisul, bolnita, schitul Sf. Apostoli si schitul Sf. Stefan. In felul acesta, s-a creat la Hurezi o “scoala” de zugravi, care a polarizat toate fortele creatoare locale si care a raspandit noul stil brancovenesc nu numai in Tara Romaneasca, ci si in Transilvania. Aproape toti zugravii de la Hurezi au lucrat si la alte lacasuri refacute sau zidite in timpul lui Brancoveanu si sub urmasii sai imediati: biserica Sf. Nicolae din Fagaras, Surpatele,

54

Page 55: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Govora, Polovragi, Cozia, Saracinesti, schitul Papusa, biserica Sf. Dumitru din Craiova s.a.

In Moldova in schimb in aceasta perioada nu avem lucrari reprezentative. La inceputul secolului s-a zugravit altarul si naosul bisericii mari de la Dragomirna, dupa care a urmat o perioada de criza. Domnitorii Miron Barnovschi (1626-1629) si Vasile Lupu (1634-1653) au cautat icoane si mesteri zugravi pentru bisericile lor, in Rusia. Nepretuita biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi a fost infrumusetata de trei zugravi din Moscova, trimisi de tarul Mihail Feodorovici, la cererea lui Vasile Lupu, ajutati si de catva romani (din picturile lor se mai pastreaza doar cateva fragmente). In a doua jumatate a secolului, biserica manastirii Cetatuia – ctitoria lui Gheorghe Duca – a fost impodobita de zugravul Gheorghe din Ianina, probabil un macedo-roman.

Secolul al XVIII-lea si inceputul celui urmator reprezinta ultima faza a picturii medievale romanesti. In Tara Romaneasca s-au continuat mult timp traditiile scolii brancovenesti de pictura. Numerosi mesteri zugravi din Tara Romaneasca au lucrat si in partile de sud ale Transilvaniei, in Banat si in Bihor, facand cunoscuta si aici pictura psot-brancoveneasca.

Dar in acest secol, in toate cele trei tari romanesti, s-a dezvoltat o arta cu caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale creatiei picturale romanesti de la sfarsitul evului mediu. Mesteri zugravi ridicati din randul calugarilor si preotilor de mir, in care apar o serie de elemente din viata contemporana: portrete de ctitori – tarani, tirgoveti, preoti-, unelte de munca, iar pe fatadele unor pridvoare sunt redati tigani ursari, scene de vinatoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende; in scena Judecata de apoi asupritorii taranimii apar in ceata celor pacatosi: turci, boieri, stringatori de biruri, circiumari; unele persoane biblice apar in portul romanesc specific zonei respective.

Zugravii lucrau singuri sau in grupuri, avand mai multi “ucenici”, care desprandeau mestesugul timp de mai multi ani. De multe ori mestesugul zugravitului se mostenea din tata in fiu, incat de multe ori se intalnesc cateva generatii de zugravi din aceeasi familie. In mai multe parti existau “scoli” sau centre de zugravi, in care se formau numerosi ucenici. Se pare ca una era la schitul Bunea – jud. Dimbovita. In 1778 s-a deschis o scoala de zugravi la Caldarusani, sub egida Mitropoliei, condusa de Ivan Rusul; in 1785 a luat fiinta o scoala de acelasi gen la Episcopia Rimnicului, condusa de Ioan “dascal de zugravi”. Elevul sau Mincu zugravul a deschis o scoala de zubravi, sub patronajul Mitropoliei, in jurul anului 1800.

55

Page 56: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In Transilvania ne retin atentia mai multe ansambluri picturale, dar si numele unor zugravi, inca din secolele XIV-XV. De pilda, in biserica din Treisingeorgiu s-au descoperit fragmente din pictura murala executata in anii 1313-1314, probabil de zugravul Teofil, pomenit intr-o inscriptie, dar peste un strat si mai vechi de zugraveala. Acesta din urma este considerat cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut in Romania. In 1408-1409, cu prilejul refacerii, biserica a fost rezugravita. La Rimet, tot pe un al doilea strat de pictura, s-a descoperit inscriptia care pomeneste numele arhiepiscopului Ghelasie si al zugravului Mihul de la Crisul Alb. Tot din secolul al XIV-lea sunt si frescele bisericii din Strei, unde intalnim si primul autoportret al zugravului bisericii, din toata arta romaneasca (numele nu i-a putut fi catat exact pana acum). De asemenea, trebuie retinut faptul ca biserica din Strei a avut si picturi exterioare, din care se pastreaza azi doar fragmente (altele de la Criscior si Ostrov).

Pictura exterioara a bisericilor romanesti a aparut inaintea celor din Moldova, in a doua jumatate a secolului XIV, in Transilvania. Biserica din Suntamaria Orlea are picturi specifice artei bizantine din epoca Paleologilor, probabil executate in anul 1311. Alte ansambluri picturale dateaza din jurul anului 1400 in bisericile din Lesnic (cu o impresionanta scena a Judecatii de apoi), Criscior si Ribita (in amindoua, tablourile votive ale ctitorilor), iar cea de la Densus a fost impodobita cu fresce in anul 1443 de zugravul Stefan, se apre originar din Tara Romaneasca. Tot in secolul al XV-lea au fost zugravite bisericile din Cetatea Coltului, Ostrov, Zlatna, iar in Bihor, cele de la Seghiste, Tarcaita, Remetea, Tileagd s.a.

Potrivit aprecierii specialistilor, numai picturile bisericii din Suntamaria Orlea sunt influentate de arta bizantina din epoca Paleologilor, executate de un mester din sudul Dunarii, pe cand celelalte sunt realizate de mesteri romani, fie din partea locului, fie din alte tinuturi locuite de romani. Deci s-a ajuns la o creatie noua, cu trasaturi proprii, la o arta autentic romaneasca. Se poate vorbi – mai ales in primele decenii ale secolului al XV-lea – de o adevarata “scoala” de pictura locala in Transilvania, a carei dezvoltare sta in strinsa legatura cu afirmarea politica si militara a cnezatelor si voievodatelor romanesti din aceste parti.

Din secolul al XVI-lea se pastreaza putine picturi murale (de pilda, la Cetatea de Balta). Probabil a fost zugravita si biserica manastirii Prislop, ctitoria domnitei Zamfira. Se pastreaza, de asemenea, cateva icoane in diferite biserici.

In secolul al XVII-lea se cunosc putine lucrari de pictura bisericeasca, lucru explicabil daca ne gandim la conditiile politice, social-economice

56

Page 57: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

si religioase in care traia poporul roman (se adauga si faptul ca noua doctrina calvina nu recunostea cultul icoanelor). Se pastreaza ansamblul pictural de la biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, executat de zugravii Constantin si Stan. Probabil biserica din Turnu Rosu a fost zugravita de mesteri trimisi de Matei Basarab, iar la biserica Sf. Nicolae a lucrat zugravul Preda cu fiii sai, trimisi de Constantin Brincoveanu; probabil tot atunci se vor fi zugravit si biserica manastirii Simbata de Sus si biserica din Ocna Sibiului, ctitoriile aceluiasi domn.

In secolul al XVIII-lea se intalnesc numerosi mesteri populari care au lucrat mai ales la bisericile din partiel Brasovului, Sibiului si Fagarasului. In Rasinari, de pilda, intalnim o serie de zugravi in tot cursul secolului al XVIII-lea, unii din ei activind si in Tara Romaneasca (preotul Ivan, fratii Iacob si Stan s.a.). alti zugravi lucrau in Muntii Apuseni, in partile Clujului si Salajului.

In Maramures, multe din bisericile de lemn au fost infrumusetate de mesteri zugravi ridicati din mijlocul taranimii (zugravelile erau facute pe panza aplicata apoi pe grinzile bisericii). Scena cea mai interesanta era a Judecatii de apoi, in care intre cei osinditi la chinurile iadului apar si localnici, indepartati de preceptele moralei crestine (desfrinati, betivi, fumatori, carciumari) sau exploatatori ai poporului roman (nobili, turci, tatari).

In Banat, pictura bisericeasca a fost dominata, aproape o jumatate de veac, de personalitatea lui Nedelcu Popovici Zugravul, care a pictat numeroase biserici si icoane. Diaconul oltean Vasile Alexievici, stabilit in Sredistea Mica, a zugravit numeroase biserici din Banat, dar a pregatit si numerosi tineri in mestesugul zugravelii.

Consemnam aci si aparitia icoanelor pe sticla in Transilvania (desi s-ar parea ca este o indeletnicire mai veche). Cel mai vechi si cel mai important centru a fost satul Nicula, in apropiere de Gherla. In a doua jumatate a secolului se intalnesc si alte centre: Alba Iulia – Maieri, Laz, Rahau, toate in jud. Alba; Poiana Sibiu; in Scheii Brasovului etc. Arta zugravirii de icoane pe sticla se invata pe langa un mester mai priceput sau in familie. Se dezvolta acum si xilogravura populara (icoane pe hartie) in satul Hasdate, langa Gherla.

Paralel cu arhitectura si pictura, in tarile romane s-au dezvoltat si artele decorative: sculptura, broderia, argintaria, ceramica. Sculptura in piatra a avut doua izvoare de inspiratie: bizantino-oriental si apusean. Sunt semnificative decorul sculptat de pe fatada bisericii manastirii Cozia, diferite lespezi funerare (Curtea de Arges, Cozia s.a.). in Moldova intalnim o sculptura in sil gotic care decoreaza portalurile si ferestrele unor biserici, precum si lespezi funerare sculptate (in

57

Page 58: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

biserica Sf. Nicolae din Radauti, unde au fost puse lespezi pe mormantele inaintasilor lui Stefan cel Mare, la Putna, pe mormantele lui Stefan cel Mare si ale familiei lui etc.).

Cunoscuta fiind inclinarea taranului roman pentru inflorituri sau crestaturi in lemn, presupunem ca vechile biserici si manastiri vor fi avut numeroase piese sculptate in lemn: timple, scaune arhieresti sau domnesti, strani, usi de intrare, cruci etc. de multe ori pe timple sau pe scaunele domnesti si arhieresti se punea o poleiala de aur. Din nefericire, din aceasta perioada se pastreaza o singura piesa sculptata in lemn: usile paraclisului de la biserica manastirii Snagov (1453). Presupunem ca au luat nastere mici ateliere de sculptura in lemn in multe manastiri.

Sculptura in piatra a cunoscut o inflorire maxima la inceputul secolului al XVI-lea in Tara Romaneasca. Decoratiile fatadelor de la Dealu si Arges au constituit, pentru mai bine de un secol, un permanent izvor de inspiratie pentru artistii din Tara Romaneasca. Piatra de mormant a lui Neagoe Basarab de la Arges va constitui prototipul lespezilor funerare din Muntenia pentru tot secolul al XVI-lea si o parte din cel urmator. Dar cea mai izbutita lespede funerara din toata arta romaneasca veche este cea a domnitorului Radu de la Afumati, in aceeasi biserica; pe cimpul central este redat voievodul calare, iar sub el se afla o inscriptie in care-i sunt consemnata faptele si luptele, o adevarata pagina de cronica.

In Moldova se gasesc numeroase pietre funerare si steme sculptate in piatra, mai ales in ctitoriile lui Petru Rares. Tot in Moldova se pastreaza din acest secol un mare numar de piese sculptate in lemn (iconostase, scaune domnesti si arhieresti, strani, tetrapoade, cruci etc.), cu o ornamentatie bogata cu motive variate, unele de factura populara. Se cunosc si cateva nume de “mesteri”; “Cozma maistru”, “popa Nichifor” de la Neamt, “maistrul” Dosoftei, “popa Gavril” din Suceava.

Sculptura in piatra in Tara Romaneasca cunoaste o noua faza a evolutiei sale in secolul al XVII-lea. Acum, repertoriul ornamental, din secolul anterior – de regula geometric – a fost inlocuit treptat cu o luxurianta ornamentatie florala de tip occidental. Sunt reprezentative pentru noul stil mai ales portalurile, lespezile de mormante si stalpii pridvoarelor de la ctitoriile brancovenesti. Se cunosc si cateva nume de sculptori: Grigorie Cornescu (Arges), Vucasin Caragea (Hurezi), Lupu Saratan (ctitoriile lui Mihai Cantacuzino) s.a.

Daca in domeniul picturii nu avem opere reprezentative in Moldova, in schimb, sculptura in piatra a cunoscut o inflorire neobisnuita: decoratia

58

Page 59: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

sculptata a intregului exterior al bisericii Sf. Trei Ierarhi, Dragomirna, Golia, pietre de mormant, pisanii in care apare si stema tarii etc.

Sculptura in lemn cunoaste, acum, o perioada de afirmare tot in Tara Romaneasca. Printre exemplarele remarcabile se numara timplele unor biserici (la schitul Crasna-Gorj, la Bolnita Bistritei, in timpul lui Matei Basarab, Filipestii de Padure, Arnota, Hurezi, Coltea, Fedelesoiu), iar in Transilvania, timplele bisericilor Sf. Nicolae din Fagaras si a bisericii din Bungrad, langa Sibiu, ridicata de negustori macedo-romani (azi in apela Institutului teogolgic din Sibiu).

In secolul al XVIII-lea, putem mentiona doar sculpturile in piatra de la biserica Stavropoleos din Bucuresti. In Transilvania se pastreaza numeorase piese sculptate in lemn in diferite biserici parohiale.

Broderia medievala romaneasca si-a luat modelul principal de inspiratie tot din arta bizantina. Un fragment de broderie s-a descoperit la Dinogetia-Garvan (secolele XI-XII). Fara indoiala ca lacasurile de inchinare din secolele XIV-XV au fost inzestrate si cu odoarele necesare: odajdii diaconesti, preotesti si arhieresti; procovete, epitafuri, dvere, prapuri, acoperaminte de mormant etc., dar au ajuns prea putine la noi. Dintre piesele reprezentative mentionam: un epitrahil (cu 10 medalioane cu chipuri de sfinti) si o bedernita, ambele de la Tismana (c. 1380-1389), un epitaf din 1428 si un epitrahil de la Alexandru cel Bun, cu 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, inclusiv portretele lui Alexandru cel Bun si al sotiei sale Marina, cele mai vechi portrete voievodale cunoscute in broderia romaneasca.

Din timpul lui Stefan cel Mare dateaza mai multe epitrahile lucrate pentru manastirea Putna (unul avea 16 medalioane cu scene din viata Mantuitorului, plus portretele domnitorului si al fiului sau Alexandru), o serie de dvere pentru Putna (una avand brodate chipurile lui Stefan cel Mare si al doamnei Maria Voichita), acoperamantul de mormant al Mariei de Mangop, a doua sotie a lui Stefan, pe care este brodata ea insasi, cu ochii inchisi si mainile incrucisate pe piept. Toate aceste piese erau brodate fie in manastirile de calugarite, fie in familiile domnesti sau ale marilor dregatori.

Secolul al XVI-lea reprezinta si o perioada de inflorire a broderiei in ambele tari extracarpatice. Multimea si varietatea pieselor de broderie – ca si elementele specific romanesti, diferite de broderia bizantino-balcanica- duc la presupunerea ca existau ateliere organizate, desigur pe langa manastirile de calugarite. Se pastreaza un mare numar de epitrahile si dvere de la ctitoriile lui Neagoe Basarab, iar la sfarsitul secolului, de la boierii Buzesti (unele piese au ajuns in Moscova, Athos, Meteora etc.). alte dvere si epitafe au fost lucrate pentru ctitoriile

59

Page 60: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

domnilor moldoveni din acest secol. De o mare valoare istorico-artistica sunt cele doua acoperaminte de mormant de la Sucevita, pe care sunt infatisati Ieremia si Simion Movila († 1606 si 1609), cel dintai ca om viu, imbracat intr-o frumoasa mantie de brocart, iar al doilea cu ochii inchisi, cu mainile incrucisate pe piept, intr-o haina de brocart si cu coroana voievodala pe cap. De notat ca pe multe din epitrahilele si dverele din acest secol sunt redate protretele donatorilor.

Din secolul al XVII-lea se pastreaza alte piese deosebite de broderie: epitrahile, epitafe, mai ales la ctitoriile brancovenesti, iar in Moldova, cateva vesminte litrugice (de pilda, epitrahilul si sacosul marelui mitropolit Varlaam, acoperamintele de mormant din biserica Sf. Trei Ierarhi din Iasi s.a.).

In secolul al XVIII-lea – ca si in cazul altor ramuri ale artei – broderia a fost in vadit declin.

Presupunem ca unele din manastirile voievodale din Tara Romaneasca si Moldova vor fi avut si mici ateliere de argintarie, in care se lucrau obiecte de cult: cadelnite, discuri, potire, chivoturi, sfesnice, dichere, trichere etc., la care se adauga clopotele din bronz. Dar cele mai multe erau comandate de mesterii din Sibiu, Brasov si Bistrita, sau la mesterii din Banat. Avem date sigure ca o serie de obiecte liturgice din argint – mai ales pentru ctitoriile Cantacuzinilor si ale lui Constantin Brancoveanu – erau lucrate la Brasov, Sibiu, sau de mesteri din Chiprovat, in Bulgaria. Multe din obiectele de acest gen au ajuns in posesia unor asezaminte bisericesti din Rasarit, ca urmare a daniilor facute acestora de catre domnii romani.

3. ARTA BISERICEASCA IN SECOLUL AL XIX-lea (epoca moderna)

Perioada de declin a artei romanesti, inceputa din secolul al XVIII-lea, a continuat si in prima parte a perioadei de care ne ocupam. S-au construit putine biserici monumentale, majoritatea fiind de proportii reduse, ridicate din jertfele materiale ale preotimii de mir, ale negustorilor, meseriasilor si credinciosilor tarani. Datorita contactului cu cultura occidentala au fost adusi in tara numerosi mesteri si arhitecti straini, cei mai multi de origine germana, care introduc un stil cu totul strain de arhitectura de pana atunci. Astfel, ia nastere un stil hibrid neo-gotic (de pilda, la biserica Sf. Spiridon Nou din Bucuresti). Se face simtita si influenta stilului neoclasic, adus din Rusia, mai intai in Moldova, apoi in Tara Romaneasca. Abia catre sfarsitul secolului si inceputul celui urmator, are loc reintoarcerea la arta romaneasca traditionala si restaurarea ctitoriilor voievodale de altadata, desi uneori necorespunzatoare. In schimb, in toate tinuturile romanesti s-a

60

Page 61: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

dezvoltat o arta bisericeasca de factura populara, cu mesteri constructori si zugravi din popor – preoti, calugari, dar mai ales tarani.

In arhitectura, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si prima jumatate a celui de al XIX-lea s-a dezvoltat neoclasicismul. Acestui stil ii apartin bisericile din Letcani – Iasi (1795), cu o forma complet circulara, unica in tara in acest gen, Sf. Haralambie, Sf. Spiridon si Banu, toate in Iasi, in primii ani ai secolului XIX. Noul stil a fost continuat cu biserica manastirii Frumoasa din Iasi (1836-1839), cu fatade clasice, frontoane si patru coloane la intrare, pilastri etc. catedrala mitropolitana din Iasi, - inceputa in 1833, terminata abia in 1880-1887, sub conducerea arhitectului Alexandru Orascu, ultimul reprezentant al clasicismului in Romania -, are un plan inspirat de constructiile tarzii ale Renasterii italiene, in forma unei mari bazilici, cu patru turle, inconjurate la bazele lor de ansambluri de coloane inalte, cu capiteluri sustinand frontoane, in stilul “Empire” rusesc, iar pe latura de rasarit sunt sase coloane cu capiteluri, sustinand un fronton.

In Tara Romaneasca apartine stilul neoclasic biserica “Tei” din Bucuresti, zidita in 1833 de Grigorie IV Ghica. In forme clasice au fost refacute bisericile Sf. Dumitru si Sf. Gheorghe Nou, ctitoria lui Brancoveanu, ambele in Bucuresti.

Catre sfarsitul secolului se observa o revenire la stilul romanesc traditional, bizantino-muntean: bisericile Sf. Apostoli Petru si Pavel din Constanta, Domnita Balasa si Sf. Voievozi din Bucuresti, catedrala episcopala din Galati, biserica manastirii Sinaia, bisericile din Hirsova, Turnu Magurele s.a. De altfel, cele mai multe biserici din mediul rural erau construite in stilul traditional romanesc, cu reminiscente ale stilului lui Stefan cel Mare in Moldova (turle, contraforti) sau ale stilului brancovenesc in Tara Romaneasca (pridvorul deschis pe latura de apus).

Pe la mijlocul secolului trecut a inceput si o actiune de restaurare a unor vechi manastiri din Tara Romaneasca (Tismana, Bistrita, Dealu). Din nefericire, lucrarile au fost incredintate unor arhitecti straini, necunoscatori ai artei romanesti traditionale, care au denaturat – total sau partial – aspectul initial al acestor monumente.

Acelasi lucru s-a petrecut spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, cand s-a incredintat arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy, restaurarea bisericii manastirii Arges, a bisercii Sf. Trei Ierarhi si Sf. Nicolae domnesc din Iasi, Sf. Dumitru din Craiova si a fostei catedrale mitropolitane din Tirgoviste. Trei dintre acestea (“Mitropolita” din Tirgoviste, Sf. Nicolae din Iasi si Sf. Dumitru din Craiova) au fost daramate in intregime, construind monumente noi,

61

Page 62: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

dar inspirandu-se din formele vechi arhitectonice si din motivele lor decorative. Celelalte doua monumente au suferit putine modificari de ordin arhitectural. Au fost inlaturate zidurile inconjuratoare si clopotnitele, acolo unde existau. Impodobirea tuturor celor cinci biserici a fost incredintata unor straini, necunoscatori ai artei bizantine traditionale, care au facut o pictura noua.

Tot asa au fost restaurate cateva vechi monumente din Bucovina (Putna, Mirauti, Sf. Ioan din Suceava), de catre arhitectul vienez Karl Romstorfer, modificand mult forma lor initiala.

In a doua jumatate a secolului trecut, marile valori artistice au inceput sa preocupe tot mai mult pe carturarii de atunci. In 1880 a luat fiinta Comisia arheologica, sub conducerea lui Alexandru Odobescu, iar in anii urmatori s-au intocmit cateva legi privind conservarea monumentelor istorice (s-au facut si cateva restaurari corespunzatoare: Stavropoleos, Cetatuia, Sinaia, Sf. Gheorghe din Botosani). In 1913 s-a creat Comisiunea Monumentelor Istorice, care s-a ocupat cu conservarea si punerea in valoare a patrimoniului artistic, precum si publicarea de studii de specialitate in Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (din 1908).

In Transilvania, s-a urmat planul obisnuit de biserica-sala, cu un turn-clopotnita, deasupra pridvorului, pe latrua apuseana. Bisericile de lemn aveau, de regula, acelasi plan. La bisericile din Banat, Arad si Bihor se observa influenta barocului, mai ales in forma turlelor si in ornamentatia exterioara (catedralele episcopale din Oradea si Arad, biserica Pogorirea Duhului Sfant din Lugoj s.a.).

Stilul bizantin, necunoscut in Transilvania pana in primii ani ai secolului nostru, incepe cu catedrala mitropolitana din Sibiu (1902-1906), care urmeaza, la scara redusa, fireste, planul bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, dar cu doua turnuri masive, de factura gotica, la intrare.

In pictura bisericeasca au existat, paralel, doua curente: cel bizantino-roman traditional, in fresca, gen cultivat de zugravii si iconarii din mediul rural si din orasele de provincie, si cel apusean, inspirat de arta Renasterii italiene, practicat de pictorii cu studii facute in Apusul Europei, predominant in a doua jumatate a secolului.

Primul gen a fost reprezentat de Nicolae Pocovnicu († 1842), zugrav al biserici si de icoane, cu o bogata activitate in Bucuresti si imprejurimi (catedrala mitropolitana, Domnita Balasa s.a.). Nicolae Teodorescu († 1880), cu o activitate de peste 50 de ani, a zugravit numeroase biserici in eparhia Buzaului (catedrala episcopala , Ciolanu, Ratesti, Berca). A

62

Page 63: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

deschis si o scoala de zugravi in incinta Episcopiei, in care a format numerosi “ucenici”: Dimitrie Teodorescu (a zugravit peste 40 de biserici), Costache Dumitrescu, Belizrie Paraschivescu, nepotul sau de sora Gheorghe Tattarescu s.a. Numerosi alti zugravi – fie calugari sau preoti de mir, fie mireni – au activat in alte parti ale Romaniei de atunci.

Pictura in ulei, influentata de Renasterea italiana, a patruns in Moldova prin Eustatie Altini († 1815), se pare un macedo-roman, cu studii la Viena, care a pictat mai multe biserici din Moldova (Banu si Sf. Spiridon din Iasi, catedrala din Roman), iar dupa 1812 a condus o “scoala de arte frumoase” in cadrul Academiei domnesti din Iasi.

Pictura noua, inspirata din Renasterea italiana, predomina in a doua jumatate a secolului, datorita “pictorilor academici”, cu studii in Apusul Europei, care iau treptat locul vechilor zugravi proveniti din randul clerului si al credinciosilor. Intre reprezentantii ei se numara brasovenii Constantin Lecca (biserici in Craiova si Bucuresti) si Misu Popp (biserica schitului Frasinei, cateva in Bucuresti si mai multe in jurul Brasovului). Nicolae Grigorescu (838-1907), unul dintre “clasicii” picturii romanesti, a impodobit in tinerete bisericile din Puchenii Mari – Prahova si ale manastirilor Zamfira si Agapia. La Agapia (1858-1861), locul sutelor de scene si personaje obisnuite in iconografia moldoveneasca traditionala a fost luat de compozitii mari, cu un numar redus de personaje. Unele scene si personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale Renasterii italiene, dar pentru cele mai multe Grigorescu s-a folosit de modele vii (calugari, calugarite, taranci, copii), pe care le-a redat in marime naturla, cu miscari pline de gratie. Prin executia tehnica, armonizarea cromatica, expresivitatea personajelor, Grigorescu a lasat la Agapia cea mai izbutita realizare picturala in stil neoclasic din toata arta bisericeasca romaneasca.

Gheorghe Tattarescu (1820-1894) considerat cel mai mare pictor bisericesc neoclasic, a pictat peste 60 de lacasuri de inchinare, - multe in Bucuresti. Cea mai izbutita realizare a lui este catedrala mitropolitana din Iasi (1884-1886), cu peste 250 de scene si icoane, legate mai ales de viata si activitatea Mantuitorului, la care se adauga figuri de ingeri si motive ornamentale, toate in stilul Renasterii italiene.

La acestia se adauga alti pictori romani, ca Petru Alexandrescu, Ioachim Pompilian, George Demetrescu-Mirea, G. Stoenescu, Stefan Luchian (a lucrat impreuna cu Constantin Artachino), in Bucovina, Epaminonda Bucevschi, precum si cativa straini (francezi, danezi, polonezi) care au pictat bisericile restaurate de Andre Lecomte du Nouy, cei din urma introducand si o serie de elemente straine. In curentul general clasicist care predomana atunci in arta romaneasca,

63

Page 64: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

preotul Vasile Damian († 1915) s-a reintors la vechea zugraveala in fresca, in stil bizantin traditional, dar fara sa fie inteles si ajutat de contemporanii sai.

In teritoriile intracarptice au activat numerosi zugravi proveniti din mijlocul taranimii. Asa au fost zugravii din familia Grecu din Sasaus – j. Sibiu, care si-au format un stil propriu, din imbinarea celui bizantin cu elemente decorative transilvanene, zugravind biserici din zona Sibiu – Fagaras, aproape sapte decenii, Ioan Laposan in Bihor, Toader Hodor in Maramures, preotul Gheorghe Bila in partile Aradului. In Banat, in prima jumatate a secolului, intalnim o pictura mediocra, inspirata de multe ori dupa modele apusene, iar in a doua jumatate a aceluiasi secol s-au impus Gheorghe Putnic din Biserica Alba, Filip Matei din Bocsa, care a pictat vreo 50 de biserici banatene, Gheorghe Baba, Bartolomeu Delliomini si altii.

Intre pictorii “academici” transilvaneni mentionam pe Constantin Lecca si Misu Popp (cea mai insemnata lucrare a acestuia la biserica Adormirea din Satulung – Brasov), dar mai ales pe Octavian Smighelschi († 1912), care a pictat cupola, pandantivii si iconostasul catedralei din Sibiu si alte cateva biserici. El a creat un nou gen de pictura, numit neobizantin, caci la fondul bizantin traditional a adaugat felurite elemente ale Renasterii si motive din arta populara romaneasca. Intre “academicii” din Banat mentionam pe Mihail Velceleanu, Constantin Daniel (mai mult biserici sarbesti) si Nicolae Popescu.

Artele decorative nu mai cunosc lucrari de valoare. Spre sfarsitul secolului, in marile biserici, indeosebi in cele restaurate de Andre Lecomte du Nouy, mobilierul (scaune arhieresti, strane, candelabre) si obiectele de argintarie erau comandate peste hotare si lucrate in stiluri apusene (romanic, gotic al Renasterii, baroc). Se introduc vitraliile, necunoscute pana atunci in arta romaneasca (la catedrala din Iasi s.a.). Se executa insa lucrari de sculptura si in stilul traditional romanesc. Broderia nu mai cunoaste piese care sa poata fi puse alaturi de cele din secolele anterioare.

In schimb, in Transilvania s-a raspandit si mai mult vechiul mestesug al zugravirii de icoane pe sticla. Cel mai insemnat centru a ramas tot la Nicula, apoi in cateva sate din jurul Sebesului, Sibiului si Fagarasului. Se cunosc multe nume de “iconari” barbati si femei.

4. ARTA BISERICEASCA IN PERIOADA CONTEMPORANA (1918-1985)

Dupa 1918, anul formarii statului national roman unitar, s-au ridicat biserici noi - adevarate monumente de arta – in toate partile tarii dar

64

Page 65: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

mai ales in orasele din Transilvania si Banat. Intre acestea se numara catedralele episcopale din Alba Iulia, Cluj si Timisoara (din 1974 mitopolitana), apoi biserici in Cluj (Sf. Nicolae), Satu Mare, Baia Mare, Huedin, Turda, Cimpia Turzii, Tirgu Mures, Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Medias, Sighisoara, Blaj, Orastie, Hunedoara, Arad, Resita, Jimbolia, Anina, Timisoara (cartierele Mehala si Josefin). In vechea Romanie consemnam bisericile: Madona Dudu din Craiova, Sf. Silvestru si Sf. Dumitru – Colentina din Bucuresti, Sf. Apostoli din Tg. Jiu, Sf. Gheorghe din Buzau, Sf. Treime din Braila, cateva biserici din Galati, Sf. Ingeri si Sf. Imparati din Constanta, Precista din Piatra Neamt, Sf. Nicolae din Pipirig-Neamt, ctitoria patriarhului Nicodim si sute de alte biserici in mediul rural. Majoritatea acestora sunt concepute in stil bizantin traditional, chiar si in Transilvania unde era aproape necunoscut; altele sunt in stilul bisericilor lui Stefan cel Mare (catedrala din Timisoara, Precista din Piatra Neamt) sau cu influente apusene. Planul lor a fost conceput de arhitecti de renume, ca Dumitru Ionescu – Berechet, de la Patriarhie, care a intocmit planurile a peste o suta de biserici, George Cristinel (catedrala din Cluj, bisericile din Orastie, Blaj etc.), Victor Stefanescu (catedrala din Alba Iulia), Ioan Traianescu (catedrala din Timisoara, biserica din Turda), Victor Vlad, George Matei Cantacuzino si altii.

Aproape toate bisericile amintite mai sus au fost impodobite cu picturi in fresca sau tempera de catre cei mai renumiti pictori ai timpului, continuand traditiile artei bizantino-romanesti. Intre acesti pictori mentionam cateva nume de seama: Costin Petrescu (catedrala din Alba Iulia, bisericile bucurestene Mihai Voda, Sf. Silvestru, Sf. Dumitru-Colentina), Dimitrie Belizarie (catedrala patriarhala, biserica mare de la Caldarusani, “Mitropolia” din Tirgoviste, Sf. Vineri-Hereasca din Bucuresti, Turda, Medias, Orastie, Miercurea Ciuc etc.), Anastasie Demian (catedralele din Timisoara si Caransebes, partial cea din Cluj, Sighisoara etc.), Dumitru Norocea (Madona Dudu din Craiova, paraclisul de la manastirea Curtea de Arges), Stefan Constantinescu (Bunavestire – Lacul Tei din Bucuresti, Hunedoara-centru, altele in judetul Ialomita), Iulian Toader, cu peste 30 de biserici in partile Aradului, si multi altii.

O serie de biserici romanesti s-au ridicat in afara hotarelor tarii: parohiile romanesti din Statele Unite, Canada si din Banatul iugoslav, la Sofia si Ierusalim, toate in stil traditional romanesc sau cu influente ale artei din tarile respective.

In transilvania si Banat s-au infiintat cateva manastiri ori au fost readuse la viata unele din cele distruse in secolul al XVIII-lea. Asa au fost: Simbata de Sus in Tara Fagarasului, refacuta prin stradaniile mitropolitului Nicolae Balan, Toplita, ctitoria patriarhului Miron, Rimet –

65

Page 66: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

j. Alba, Rohia, in Tara Lapusului, ridicata de preotul Nicolae Gherman, Izbuc – jud. Bihor, deschisa la staruintele episcopului Roman Ciorogariu, Partos, Saraca, Izvorul Miron, Timiseni in Banat.

In diferite manastiri s-au deschis ateliere de covoare si vesminte preotesti, iar la Patriarhie s-au deschis ateliere pentru confectionarea de vesminte si obiecte de argintarie si sculptura. In cateva manastiri si la unele centre eparhiale s-au deschis muzee bisericesti.

Arta bisericeasca dupa 1948. Intre realizarile majore din timpul pastoririi patriarhilor Justinian si Iustin se inscrie si actiunea de construire a unor noi lacasuri de inchinare. In acelasi timp, s-a inceput o actiune organizata si sustinuta – cu cheltuiala Bisericii si a Statului – pentru restaurarea arhitectonica si picturala a vechilor monumente istorice bisericesti, spre a fi puse in adevarata lor valoare. Amintim aici doar pe cele mai reprezentative: catedrala patriarhala, manastirile Antim, Plumbuita, Cernica, Ciorogirla, Caldarusani, Cheia, Zamfira, Suzana, Sinaia, Ghighiu, Viforita, bisericile bucurestene Domnita Balasa, Sf. Spiridon Nou, Curtea Veche, Coltea, Radu Voda, - toate in Arhiepiscopia Bucurestilor -; catedrala mitropolitana din Iasi, manastirile Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Bistrita, Slatina, Dragomirna, Putna, Sucevita, Moldovita, Humor, Cetatuia, bisericile: Voronet, Sf. Trei Ierarhi din Iasi, Sf. Gheorghe din Hirlau etc. – in Arhiepiscopia Iasilor; mainastirile Tismana, Strehaia, Polovragi, Jitianu, Gura Motrului, Linici, in Arhiepiscopia Craiovei; manastirile Cozia, Govora, Arnota, Hurezi, Dintr-un lemn, Cotmeana, schitul Cornet, biserica Sf. Gheorghe din Pitesti, in Episcopia Rimnicului si Argesului; catedrala episcopala si manastirile Ciolanu si Ratesti, in Episcopia Buzaului; manastriea Cocos, biserica Precista din Galati, in Arhiepiscopia Tomisului si Dunarii de Jos etc. In Transilvania, Maramures si Banat s-au facut lucrari de restaurare si consolidare la bisericile de lemn (Cuhea, Ieud, Plopis, Surdesti etc.), la unele din bisericile de piatra din judetul Hunedoara (Densus, Trei, Streisingeorgiu), la manastirile Prislop, Rimet si Hodos-Bodrog.

In cele mai multe manastiri, la cateva centre eparhiale dar si la unele biserici de mir, s-au amenajat peste o suta de muzee sau colectii de obiecte bisericesti. Cele mai inzestrate sunt cele de la Putna, Dragomirna, Moldovita, Sucevita, Neamt, Secu, Agapia, Varatec, Sf. Trei Ierarhi – Iasi, Sinaia, Caldarusani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Jitianu, Simbata de Sus (icoane pe sticla), biserica Sf. Nicolae din Schei, parohia Sibiel (icoane pe sticla), centrele eparhiale Cluj-Napoca si Oradea, manastirea Sf. Simion Stalpnicul din Arad – Gai, catedrala din Timisoara si multe altele.

66

Page 67: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In acelasi timp s-au ridicat numeroase biserici noi, pictate si inzestrate cu toate cele necesare. De asemenea au fost refacute si infrumusetate biserici mai vechi. Intre cele nou construite – adevarate monumente de arhitectura – consemnam aci bisericile: Sf. Elefterie, Parcul Domeniilor si Militari din Bucuresti, Sf. Gheorghe din Tecuci, Sf. Nicolae din Sulina, Sf. Nicolae din Sibiu, cele din Radauti, Tirnaveni-Mures, Ghelari-Hunedoara, Bogata Olteana-Brasov, Sf. Gheorghe-Covasna, Timisoara-Fratelia, Racari-Dimbovita, Sotinga-Dimbovita, Fetesti-Ialomita, Ciocirlia-Constanta, Pascani-Iasi, Boroaia, Iaslovat si Voronet in jud. Suceava, Valea Draganului-Cluj, Baia Sprie, Strimtura, Ieud si Botiza in jud. Maramures, Lucaceni-Satu Mare, paraclisul si biblioteca manastirii Rohia, o biserica noua la manastirea Rimet etc.

In ultimii ani, in cpitala tarii s-au desfasurat vaste lucrari de sitematizare si modernizare a orasului. Datorita grijii pentru pastrarea si ocrotirea ptrimoniului nostru national, unele biserici, cladiri si monumente de valoare deosebita, aflate in zonele de sistematizare, au fost mutate, printr-o metoda originala romaneasca de translare. Astfel au fost mutate pe noi amplasamente bisericile: Schitul Maicilor, Olari, Sf. Ilie-Rahova si Mihai Voda, precum si cladirea administrativa sinodala din incinta Manastirii Antim.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul picturii bisericesti, caci din 1948 incoace au fost pictate sau restaurate pictural sute de biserici pe intreg cuprinsul tarii, de catre un corp de pictori si zugravi bisericesti, formati sub indrumarea directa a Bisericii. Mentionam ca in 1950 s-a organizat Comisia de pictura bisericeasca, a Patriarhiei, care se ocupa cu recrutarea, foramarea si promovarea pictorilor si zugravilor bisericesti, precum si de toate lucrarile de pictare a bisericilor ortodoxe sau la restaurarea si spalarea picturilor vechi.

Realizari remarcabile s-au obtinut si in domeniul artelor decorative.

In vederea dezvoltarii artelor decorative, Patriarhia a organizat o serie de ateliere noi, iar cele vechi au fost reorganizate si inzestrate cu aparatura moderna. La manastirea Plumbuita exista ateliere de sculptura, de timplarie mecanica si manuala, de preparat tamaie si o sectie de turnat clopote. Alte ateliere sunt in manastirile de maici: Pasarea (odajdii, obiecte din metal), Tiganesti (stofe pentru odajdii si covoare), Ghigiu si Ciorogirla (rame pentru icoane), Agapia, Varatec si Rimet (covoare), Prislop (icoane pe sticla si lemn), Simbata de Sus (de calugari, - icoane pe sticla). In toate aceste manastiri muncile de confectionare a pieselor mentionate aci sunt indeplinite de calugari sau calugarite. In felul acesta, ei continua traditiile de veacuri ale manastirilor romanesti, de rugaciune impreunata cu munca, spre slava lui Dumnezeu si binele Bisericii si al neamului lor.

67

Page 68: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Cultul ortodox contine valori teologice, estetice si catehetice. Ortodoxia se defineste si prin cultul ei, pentru ca viata ei se traieste prin participarea la formele, traditiile, datinile si institutiile ei de cult.

La frumusetea cultului nostru liturgic o contributie esentiala aduce cantarea bisericeasca ortodoxa specifica din punct de vedere melodico-modal si ideatic. Ea are o puternica forta de inraurire asupra sufletului credinciosilor. “Cantarea bisericeasca ortodoxa este cea mai frumoasa visterie a Ortodoxiei, visterie care ne constituie mandria si ne defineste esenta noastra ortodoxa”.

Daca muzica – insusire specifica fiintei umane si comuna oamenilor din toate timpurile si locurile – n-a lipsit din cultul nici unei religii, in cultul nostru ortodox, cu deosebire, este prin excelenta un mod de exprimare a sentimentului religios, o forma a rugaciunii. Insotind textul rugaciunii, muzica contureaza stari profunde ale simtirii religioase care, in textul simplu citit sau recitat, nu gasesc o respiratie suficienta si destul de adecvata. Muzica, precum si celelalte arte care insotesc si intregesc cultul, reprezinta liantul care uneste domeniul concret national cu cel spiritual-abstract, creand acea stare prielnica intelesurilor religioase pline de taina. De aceea, nu e de mirare ca muzica a fost pusa in serviciul sentimentului religios si al cultului.

Biserica crestina a acordat, de la inceput, o atentie si un loc aparte, in cultul ei, cantarii religioase. In decursul vremii locul si importanta muzicii a crescut, astfel ca azi cultul ortodox foloseste o bogata, variata si pretioasa productie de cantari si imne sacre, dintre care multe de origine biblica (psalmii si unele cantari, ca cea a Maicii Domnului, din Luca 1, 46-55), iar altele, cele mai numeroase, care alcatuiesc astazi continutul cartilor de ritual, create de imnografii si melozii crestini din secolul VI inainte, ca de exemplu, Roman Melodul (sec. VI), Sf. Ioan Damaschin si Cosma Melodul (sec. VIII), Sfintii Iosif si Teodor Studitul (sec. VIII-IX), Andrei Criteanul († 726) si altii.

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca din multimea de productii imnografico-muzicale, Biserica Ortodoxa n-a retinut in cultul sau decat numai acele creatii care au raspuns cel mai bine principiilor ei de credinta si de morala, pe acelea care au tradus mai exact fondul sau religios in directia postulatelor sale practice si transcendentale.

Cum s-ar putea explica altfel faptul ca intrec cultul Bisericii crestine a fost alcatuit in perioada patristica (pana la jumatatea secolului al VIII-lea), ca dupa aceea nimic sa nu se elimine si nimic sa nu se adauge pana astazi?

68

Page 69: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Sau, daca ne referim la cantarea bisericeasca, se stie ca din multimea de moduri muzicale care circulau in provinciile Imperiului Bizantin au fost selectate numai patru autentice si patru plagale sau derivate din primele, Sfintii parinti fiind aceia care respingeau si criticau orice altfel de cantare, fie ca o numeau populara, ca in cazul imnelor lui Arie, fie teatrala, fie lasciva, fie pernicioasa etc.

Muzica bizantina. – Locul unde s-a format acest tezaur valoros de cantari bisericesti, capatand forme specifice cultului, infrumusetandu-se continuu din punct de vedere melodic, pe parcursul multor secole, a fost Bizantul medieval, marele centru politic, cultural si religios al fostului Imperiu Bizantin. Din aceasta cauza, cercetatorii contemporani o numesc: “Muzica bisericeasca bizantina” sau ortodoxa, intrucat Bizantul era si centrul patriarhiei Ecumenice.

Muzica bizantina a fost, insa, o opera de sinteza. Ea poarta pecetea universalitatii, exprimata intr-un “cod” ce nu cunoaste granite si nu reprezinta “monopolul” capitalei imperiului. Dimpotriva, muzica bizantina insumeaza contributiile reunite intr-un tipar specific simtirii orientale, venite din tinuturi diferite. Intreaga comunitate afalta sub influenta binzantina contribuie la edificarea unei cantari unitare, capabile sa obtina, in virtutea generalizarii unor formule structurale, aderenta si raspandire. Fiind, prin caracterul ei, universala, muzica bizantina nu revendica paternitati atunci cand este vorba de teritoriile in care a controlat cantarea ecleziastica. Asa se explica de ce in perioada istorica ce a urmat caderii Bizantului, mentinerea si dezvoltarea in continuare a acestei muzici a putut ramane pe seama Bisericilor nationale ortodoxe care au stat in unitate canonica cu Constantinopolul; intre acestea, Biserica Ortodoxa Romana a avut si are un rol preponderent.

Atributele fundamentale ale muzicii bizantine se definesc prin stilul eminamente vocal, avand sistemul modal de tonuri, semitonuri si structuri infracromatice netemperate. Cantarea ce se intona de unul sau de mai multi, ori de catre intreaga comunitate, era intotdeauna monodica, cum a ramas si pana astazi. Melodicitatea devine in aceasta situatie componentul esential expresiv, asupra caruia, pentru evitarea monotoniei, se exercita o actiune multipla din partea parametrilor constitutivi: text, ritm (poliritmie), formule melodice si cadente specifice, ornamente, metrica, astfel ca in cantarile bizantine fuziunea dintre text si melodie este ideala.

Cantarea bizantina are legile ei componistice, ce guverneaza o lume sonora a carei originalitate este usor de stabilit chiar la o simpla auditie. Sobrietatea si absenta elementelor exterioare in favoarea profunzimii si emotionalitatii sunt trasaturi ce confera acestei muzici

69

Page 70: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

austeritate, interiorizare si monumentalism. Adaugand ca muzica bizantina are si formele ei imnografice specifice (tropar, condac, canon) si o notatie cu totul originala, ne explicam de ce, astazi, ea are o asa de mare audienta la public si concentreaza interesul cercetarilor contemporane muzicale, atat pe plan nationa, cat si international.

Toate Bisericile ortodoxe care au stat in legatura canonica cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol au adoptat, mai devreme sau mai tirziu, pentru cultul lor, muzica bizantina, pentru ca adoptarea pentru cult a acestei muzici insemna, la vremea aceea, patrunderea in sfera de circulatie a uneia dintre cele mai avansate culturi existente. Lucrul acesta l-au facut, de altfel, si apusenii. Dar nu numai atat. Crestinismul ca doctrina se raspandea insotit neaparat de cult si cantare religioasa.

Muzica bizantina la romani. – Intre Bisericile care au adoptat cultul si muzica bizantina este si Biserica Ortodoxa Romana, unde crestinismul a patruns, dupa cum se stie, din primele secole dupa Hristos. Noi suntem si ca popor si ca Biserica cei mai vechi in aceste tinuturi rasaritene ale Europei. Faptul acesta, ca si situarea geografica in imediata apropiere a Bizantului, precum si multiplele legaturi economice, culturale si religioase cu Bizantul au facut ca muzica bizantina nu numai sa se transplanteze in Biserica straromanilor si apoi a romanilor, ci sa inregistreze un curs si o dezvoltare care dau dreptul Romaniei sa aiba un cuvant greu de spus in privinta evolutiei si cunoasterii muzicii bizantine din trecutul indepartat.

Ceea ce face ca astazi sa se vorbeasca, atat pe plan national, cat si international, de muzica bisericeasca romaneasca si sa se arate un interes pentru cercetarea si cunoasterea ei cat mai deplina este, in primul rand, vechimea ei, care in pofida fortelor centrifuge, a reusit sa reziste veacuri la rand, pastrandu-si nealteralta esenta si robustetea.

Inceputurile muzicii bizantine la noi sunt strans legate de aparitia si raspandirea crestinismului oriental pe aceste meleaguri, consemnat in multe documente arheologice si istorice, cum ar fi descoperirea unor bazilici stravechi, cimitire, martiri, obiecte si inscriptii crestine, ori chiar existenta unei episcopii in sec. IV, la Tomis (Constanta).

Unele stiri vorbesc si despre practicarea muzicii la noi, cum este stirea despre martiriul Sfantului Sava de la Buzau († 372), despre care ne se spune ca era cantaret de psalmi si cultiva aceasta cantare cu mult zel. Tot din aceasta perioada antica ne-a ramas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn “Te Deum laudamus”, care reprezinta un model de muzica ce a circulat la populatia straromana. Tot o marturie a prezentei muzicii bizantine in perioada de inceput este si Condacul Nasterii Domnului, creatie a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care

70

Page 71: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

a circulat intr-o forma simpla si a carui constructie modala este in Ehul 3 bizantin.

O alta caracteristica a muzicii bizantine pe pamantul tarii noastre este unitatea ei. Ca si muzica populara, muzica bizantina a avut un caracter unitar la toti romanii, chiar si la cei uniti cu Roma, la inceputul sec. al XVIII-lea, desigur cu unele diferentieri stilistice datorate, in buna parte, influentei creatiei populare si mai ales oralitatii, ca in Banat, Transilvania si Bucovina.

Alaturi de cantecul popular, cantarea bisericeasca a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pamantul romanesc si o parghie de nadejde in apararea constiintei etnice. Si, ceea ce este si mai important, e faptul ca el a ramas fidel acestui filon muzical pana astazi.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine romanesti il constituie descoperirea in bibliotecile, arhivele si muzeele din tara, si chiar si in unele de peste hotare, a unui numar impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine. Cercetatorii romani actuali, care au intreprins o actiune de studiere si valorificare a documentelor muzicale din trecut, au descoperit peste 1.000 de astfel de documente muzicale, dintre care peste 200 cu muzica si notatie vechi bizantina, adica anterioara secolului al XIX-lea, cand a avut loc o reforma a muzicii bizantine, cunoscuta sub numele de reforma chrysantica, realizata de trei mari cunoscatori ai acestei muzici: Hrusant Mitropolitul, Grigorie Levitul si Hrmuz Hartofilaxul, toti din Constantinopol. Reforma a fost pregatata in timp, dar s-a aplicat in anul 1814, iar la noi a fost adoptata incepind in 1816. Acest fond de manuscrise muzicale din perioada medievala reprezinta un tezaur de mare importanta muzicala si cultural-nationala. Cercetarea lor ne da o imagine asupra muzicii bisericesti pe pamantul Romaniei, asupra dezvoltarii si rolului cultural-artistic din perioada medievala si post medievala a istoriei poporului roman si a Bisericii Ortodoxe Romane. intre acestea amintim: Lectionarul evanghelic de la Iasi, manuscris in notatie ecfonica, care dateaza din secolul al XI-lea; trei Stihirare: cel de la Iasi din sec. XIII, cel de la Bucuresti din sec. XIV si cel de la Putna din sec XV; noua manuscrise ramase de la manastirea Putna, unde a existat o vestit scoala de muzica bizantina. Si nu numai la Putna, ci si alte centre romanesti de cultura, ca Suceava, Iasi, Bucuresti, Brasov, Fagaras, Socola, Neamt etc. asa se face ca in 1558 domnitorul Alexandru Lapusneanu solicita comunitatilor ortodoxe din Lvov si Przemisl sa trimita in Moldova (probabil la Suceava) patru tineri cu voci frumoase pentru a invata cantarile grecesti si sarbesti (adica muzica bizantina cu text grecesc si slavon). Pe la sfarsitul secolului al XVI-lea patriarhul Dorothei calatorind in tara noastra, impreuna cu protopsaltul Ieremia

71

Page 72: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

de la Constantinopol, ne spune despre domnitorul Petru Schiopul ca: “El iubea inca si cantaretii si avea un iscusit dascal de cantari”.

In 1657 Suzana Lorantffy, vaduva lui Gheorghe Racoczi I, infiinta la Fagaras o scoala in care sa se predea si muzica bisericeasca in limba romana.

In 1715, din gramata patriarhului Samuil al Alexandriei, reiese clar ca la biserica Coltei din Bucuresti exista o scoala unde se invata si cantarea bisericeasca.

In 1765, la Academia Domneasca din Iasi, a fost numit un profesor special de muzica bisericeasca, iar in 1776, prin hristovul obstesc al scolilor dat de Alexandru Ipsilanti, se prevedea pentru colegiul Sf. Sava din Bucuresti: “pentru acei care vor sa imbratiseze carierea bisericeasca oranduim in prea Sfanta Mitropolie un dascal pentru sacra teologie… precum si un dascal pentru muzica”. Si mentiunile istorice pot continua.

Din sec. al XVII-lea se pastreaza in bibliotecile din tara si de peste hotare peste 20 de manuscrise, toate cu text grecesc. Din sec. al XVIII-lea au fost catalogate 145 de manuscrise, dintre care 116 cu text grec, 9 cu text romanesc, 19 bilingve (grec-roman sau invers) si unul cu text slav-grec. Tot din acest secol (XVII), provine si primul manuscris muzical cunoscut pana acum cu textul in limba romana: Psaltichia rumaneasca scrisa de Iromonahul Filothei sin Agai Jipei, la anul 1713, in Bucuresti.

In strainatate exista un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise in tara noastra, fie donate, fie instrainate, cum sunt cele de la manastirea Mahera din Cipru, manastirile din Ianina din Grecia, la Moscova si Leningrad, la Leipzig, manastirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia si Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos, existand si posibile descoperiri in continuare a unor manuscrise vechi si in alte locuri, provenind din tara noastra. Cercetarile continua si se fac sistematic.

Este aproape de prisos sa mai spunem ca in afara de importanta strict muzicala, manuscrisele amintite au si o importanta documentar-istorica deosebita. Este bine de stiut ca din cele mai indepartate secole muzica a ocupat un loc important in structura spirituala a poporului nostru. Aceasta arta minunata a sunetelor, datorta trecerii timpului, a capatat si o functie informativ-istorica, oferand adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea si cunoasterea trecutului de arta si cultura al poporului nostru, stand marturie vie in favoarea existentei pe meleagurile noastre, a unei culturi stravechi, unitare si in

72

Page 73: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

continua dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca si cu acela al datinilor, povestilor, muzicii si poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevarate arhive populare, se poate reconstitui trecutul indepartat, mai putin cunoscut.

Din analiza acestor manuscrise putem cunoaste si unele aspecte privind evolutia insasi a muzicii bisericesti la noi. Astfel, data fiind limba in care sunt scrise aceste manuscrise, se poate deduce clar ca originea muzicii este orientala-bizantina. Din secolul X, romanii au adoptat in Biserica si in cancelarii si limba slavona, slujindu-se in ambele limbi, dar ritul si cantarea au ramas cele bizantine. Asa ca nu se poate vorbi de o liturghie slavona, sau de un rit slavon, sau de o cantare slavona. Putem vorbi, si acesta este continutul corespunzator al notiunilor, de forme de cult de tip bizantin cu text literar in limba slavona. Aceste concluzii reies clar din analiza simpla a manuscriselor care, toate, fara exceptie, contin muzica bizantina, sunt scrise in notatia bizantina, avand doar textul literar mai mult in limba greaca, dar si in limba slava sau romana. Un simplu calcul facut pe manuscrisele de la Putna este edificator. Toate aceste manuscrise totalizeaza 2386 pagini cu text muzical bizantin. Din acest total, doar 244 pagini au text in limba slava, dar nu exista la noi nici un singur manuscris in notatie bizantina cu textul integral in slavona. Muzica acestor pagini este, fara nici o discutie, toata bizantina, in notatie bizantina.

Bazati pe aceasta realitate necontestabila, cercetatorii au tras concluzia ca nici de o cultura muzicala slavona nu poate fi vorba, din moment ce toata muzica stransa in manuscrise ar fi de tip bizantin, in notatie bizantina, cu structura formelor si a ehurilor specifice muzicii bizantine. Nimic nu ne indreptateste sa socotim ca ar fi existat o muzica de tip slavon, atata timp cat in manuscrisele amintite nu este slavona decat limba si textul.

Faptul ca notatia muzicala, ehurile, intr-un cuvant intreaga structura a muzicii conservate in cele peste 200 manuscrise muzicale vechi aflate in tara sunt in uz la Bizant (dovada prezenta unui mare numar de psalti bizantini in cuprinsul acestor manuscrise), confirma ca relatiile romanilor cu Bizantul si cu Athosul au determanat nu numai imprumuturi, preluari subiective de muzica, ci au avut si o directie inversa, din launtru in afara: muzica de cult de tip bizantin creata in Tarile Romane, de catre romani pentru romani, a fost cunoscuta si ea peste hotare, unele cantari fiind preluate de popoarele vecine ortodoxe. Asa pot fi mentionate Pripelele, creatia lui Filothei Monahul de la Cozia, melod roman, fost logofat al lui Mircea cel Mare (1368-1418), care au circulat la rusi, sarbi si la bulgari. Tot asa se poate spune despre Stihira Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, creatie a

73

Page 74: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

protopsaltului Putnei Evstatie, care a circulat in manuscrise rusesti pana in secolul al XVII-lea. La fel, la Lvov si Przemisl au circulat cantari ale psaltilor putneni, care au patruns si la rusi sub denumirea de “raspev putnevski”.

Primele mentiuni despre executarea muzicii bizantine in limba romana se pastreaza din secolul al XVII-lea, iar la inceputul sec. al XVIII-lea se consemneaza savarsirea integrala a Sf. Liturghii in limba romana, la Bucuresti, urmand ca de acum inainte cultul nostru impreuna cu cantarea bisericeasca, sa se savarseasca in limba romana. Aceasta nu insemna insa ca practicarea muzicii bizantine in Biserica Ortodoxa Roaman s-a facut in limba nationala numai la datele mentionate, ci cu siguranta ca ea a intrat in uzul liturgic cu mult timp inainte, mai ales in bisericile de la sate, unde cartile si manuscrisele cu muzica oficiala patrundeau foarte greu si unde cantarea se practica dupa auz. Acest curent muzical neoficial, dar practic si folositor maselor largi de credinciosi, a mers paralel cu cel oficial de la bisericile din centrele eparhiale sau din marile manastiri.

Astfel, pe la 1640 este semnalata la Iasi, alaturi de Scoala Domneasca, existenta unei scoli ai carei elevi recitau si cantau, in fata domnitorului, latineste si romaneste. Calugarul misionar Marco Bandini pomeneste, in jurnalul sau de calatorie prin Muntenia si Moldova, ca in anul 1647, in ziua de Boboteaza, “copii de 7 ani cu fete frumoase cantau cu voce limpede, in limba romana, “Doxologia”. Iar diaconul Paul de Alep, insotind intr-o vizita prin Tarile Romanesti pe patriarhul Antiohiei Macarie, semnaleaza cantarea bilingva in biserica domneasca din Tirgoviste, astfel: “In ziua de Pasti canonul invierii a fost cantat pe muzica bizantina in mod foarte placut la strana dreapta greceste, iar la strana stanga romaneste”.

Veacul al XVIII-lea este veacul introducerii depline a limbii romane in cult. Muzica s-a tradus si prelucrat in limba romana pentru toti, reprezentand prima faza a actiunii de romanizare a slujbelor bisericesti, actiune inceputa de Filothei Jipa si continuata tot restul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea. Psaltichia lui Filothei devine manualul tip de traducere si este preluat de toti urmasii sai, inclusiv de brasoveanul Ion Radu Duma care il introduce la Brasov, in 1851. Recent, aceasta Psaltichie a fost transcrisa integral in notatie moderna pentru uzul tuturor celor interesati sa cunoasca melodiile bizantine anterioare reformei muzicii psaltice din 1814-1816. De asemenea au fost tiparite in facsimil, insotite de studii analitice, cateva dintre cele mai vechi manuscrise muzicale vechi bizantine (Lectionarul evanghelic de la Iasi si doua din cele de la Putna). Datorita infiintarii unor scoli de muzica in limba romana, la Bucuresti, Neamt si la Brasov, manuscrisele in limba romana se inmultesc, numele psaltilor romani apar din ce in

74

Page 75: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

ce mai frecvent ca autori de cantari, dascali sau copisti. Intre acestia putem numi pe Filothei Jipa, dascalul Sarban, Ioan sin Radu Duma Brasoveanul, Constandin protopsaltul, Naum Rimnicanul, Iosif de la Neamt, Mihalache Vlahul, Nil Poponea, Visarion Ieromonahul de la Neamt s.a.

A doua jumatate a veacului al XVIII-lea este o perioada de framantari pe linie muzicala bizantina care pregatesc terenul pentru reforma ce va avea loc in 1814 la Constantinopol si care va fi adoptata neantirziat de Biserica Ortodoxa.

La 6 iunie 1817 este atestata documentar infiintarea scolii de muzica bisericeasca in “sistema noua” la biserica Sfantul Nicolae Selari din Bucuresti, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care “insusi se desavarsise in scoala nou infiintata la Constantinopol”.

Acesta, sprijinit de domnitorul Caragea Voda, organizeaza scoala pe baze noi, mai pedagogice si mai stiintifice. Asa se face ca in 1820 pune bazele primei tipografii de note muzicale psaltice din lumea ortodoxa orientala, aici la noi, tiparand doua volume de cantari bisericesti cu textul grecesc: Noul Anastasimatar si Doxastarul prescurtat.

Marii protopsalti romani formati in aceasta scoala, apoi ei insisi instruind pe altii (la scurt timp Macarie Ieromonahul era numit “epistatul” celor patru scoli de psalitichie din Bucuresti), s-au adaptat, fara sovaieli si cu toata convingerea, acestui nou sistem muzical plamadit in capitala stralucitorului Bizant de altadata, sistem care, datorita reducerii numarului de semne muzicale, fixarii felurilor de tonuri, ca si a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric si papadic) etc., aducea ceva nou in evolutia fireasca a acestei arte.

Acesti oameni, animati de dorinta lor fierbinte de a canta “pre limba patriei” si cu ei tot romanul, au reusit sa impuna de la inceput acestui mod de cantare o nota specific romaneasca, creand astfel o muzica noua pastrata cu sfintenie si astazi in Biserica noastra.

Ei au stabilit tipare precise, dar nu rigide, pentru toate cantarile bisericesti pe cele opt moduri, asa incat chiar atunci cand unii protopsalti de mai tirziu vor incerca sa fie cat mai originali in compozitiile lor psaltice, nu se vor putea abate de la modelele create de corifeii psaltichiei romanesti de la inceputul secolului al XIX-lea.

Credem ca nu este lipsit de sens sa mentionam cateva figuri dintre marii protopsalti – compozitori romani din secolele XIX si XX din toate provinciile romanesti.

75

Page 76: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In Muntenia se impun cu preganata marii protopsalti ca: Macarie Ieromonahul (1775-1836), care tipareste la Viena, in 1823, primele carti de muzica bisericeasca in limba romana: Teoreticonul, Anastasimatariul si Irmologhionul;

Anton Pann (1797-1854), care in numai patrusprezece ani (1841-1854) a reusit sa dea la lumina, in tipografie proprie, patrusprezece titluri de carti de muzica bisericeasca, la care, daca adaugam numarul volumelor si al retiparirilor, ajungem la o cifra impresionanta;

Stefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lasand apoi stafeta ilustrului sau ucenic Ion Popescu-Pasarea (1871-1943), care l-a depasit chiar si pe Anton Pann prin numarul tipariturilor muzicale. Tot aici in Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednica esti, Ingerul a strigat) si raspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († dupa 1854), creatorul frumoasei si atat de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) si Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentantii scolii buzoiene; Amfilohie Iordanescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) si multi altii.

In Moldova se remarca protopsaltii Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toata activitatea sa muzicala, dar mai ales prin alcatuirea si tiparirea in romaneste a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamt in 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († dupa 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au ramas celebrele raspunsuri liturgice pe glasul 8, pastrate cu sfintenie si astazi, alaturi de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, in forma lor neschimbata – creatii pur romanesti; Filotei Morosanu (1876-1951), de la manastirea Varatec, alcatuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie “Lumina lina”, melodie ce cunoaste astazi cea mai larga raspandire la romani; Victor Ojog (1909-1973), care a alcatuit si a tiparit Anastasimatarul Sf. Manastiri Neamt s.a.

In Transilvania si Banat activeaza urmatorii: George Ucenescu (1830-1896), de la scoala romaneasca din Scheii-Brasovului, “student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cuntan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) si altii, ca unii care au consemnat in scris toate cantarile bisericesti care circulau pe cale orala in aceste parti de tara, unde muzica bizantina se raspandise in egala masura.

Muzica corala in Biserica Ortodoxa Romana. – De a semenea, credem ca n-ar fi zadarnica mentionarea celor mai reprezentativi compozitori de muzica corala bisericeasca la romani in secolele XIX si XX.

76

Page 77: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Secolul al XIX-lea este perioada in care patrunde masiv cantarea corala in Biserica Ortodoxa Romana, dar este si perioada de tatonare, de cautare a unui stil adecvat. De aceea cei mai multi au tradus sau au compus sub influenta unor curente straine de traditia si gustul nostru. Noi avem cantarea noastra de strana bine definita si trebuie pana la urma ca aceasta sa stea la baza celei armonizate pentru coruri, ceea ce s-a intamplat.

Dar chiar in acest secol XIX au rasarit si compozitori care si-au dat seama de acest lucru.

Printre ei amintim pe Teodor Georgescu (1824-1880); George Ionescu (1842-1922), autorul primei liturghii psaltice traditionale armonizata integral pentru trei voci egale (Bucuresti, 1885); Alexandru Podoleanu (1846-1907), cu stilul sau cvasi-bisericesc, dar pur romanesc; Gavriil Musicescu (1847-1903), in perioada sa de inceput; Ciprian Porumbescu (1853-1883), Eusebie Mandicevschi (1857-1905) si altii.

In secolul al XX-lea se va accentua mult armonizarea melodiilor noastre traditionale de strana, deci curentul autohton care va avea cei mai straluciti reprezentanti in persoana muzicienilor: Dimitrie Georgescu – Kiriac (1866-1928), Teodor Teodorescu-Iasi (1876-1920), preotul Mihail Berezovschi (1867-1941), Gheorghe Cucu (1882-1932, Ion Croitoru (1884-1972), Ioan D. Chirescu (1889-1980), Nicolae Lungu (1900), Paul Constantinescu (1909-1963), preotul Ion Popescu-Runcu (1901-1975), preotul Timotei Popovici (1870-1950), Liviu Tempea († 1946), Sabin Dragoi (1894-1968), Trifon Lugojan (1874-1948), preotul Gheorghe Soima (1911-1985) si ceilalti tineri muzicieni care activeaza in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane.

Compozitorii din secolul nostru au simtit nevoia exploatarii la maximum a melosului psaltic, pur bisericesc; de aceea creatia lor religioasa este strabatuta, ca de un fir rosu, de specificul acestui melos. Caci raspunsurile de la Sfanta Liturghie, asa cum le avem si astazi, nu sunt traduceri asu adaptari din muzica neobizantina, ci sunt creatii romanesti autentice ale lui Anton Pann, Iosif Naniescu, Varlaam Barancescu s.a., creatii care, fara a se desprande total de specificul cantarii bizantine, au totusi un iz national destul de accentuat. Sa nu uitam ca suntem aproape singura Biserica Ortodoxa care, alaturi de cea greaca, pastram acest tezaur cu mandrie si demnitate.

In ultima vreme melodiile noastre de strana au stat la vaza unor ample lucrari muzicale vocal-instrumentale sau numai instrumentale. Ne gandim la celebrele oratorii de Pasti si de Craciun ale lui Paul Constantinescu, lucrari monumentale ce stau alatrui sau, daca nu,

77

Page 78: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

chiar depasesc prin bogatia si varietatea melodica cele mai vestite lucrari apusene de acest gen.

Precizam, inca o data, ca muzica noastra bisericeasca nu s-a departat total de cea neobizantina, cum s-a intamplat la unele popoare ortodoxe vecine, dar nici n-a ramas incorsetata in tiparele acesteia, ci are un pronuntat specific autohton, rod al unei evolutii firesti, nefortate si decente.

Muzica bisericeasca astazi. Exact la jumatatea veacului nostru a incput o noua reforma in muzica bisericeasca, nu de proportiile celei de la inceputul secolului al XIX-lea, dar importanta prin revizuirea cantarilor de strana (stilizarea si, in unele cazuri, scurtarea melodiilor prin elimanarea unor formule prea dificile sau depasite), prin diortosirea textelor si prin tiparirea acestor cantari pe ambele notatii muzicale suprapuse (psaltica-orientala si linara-occidentala).

Au fost tiparite pana acum sase carti, una continand teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzand cantarile necesare stranii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cantarile Sfintei Liturghii) si preotilor (Cantari la Taine si Ierurgii), urmand sa fie tiparite alte doua tot atat de necesare (Triodul si Idiomelarul).

Aceste carti sunt destinate in primul rand institutiilor de invatamint ale Bisericii noastre, preotilor, cantaretilor si tuturor credinciosilor care vor sa cante sau numai sa studieze psaltichia prin comparatie, confruntand ambele notatii.

In Biserica Ortodoxa Romana se poate spune ca niciodata nu s-a dat o mai mare atentie muzicii bisericesti ca astazi, cand problema ei a intrat in preocuparile directe ale Conducerii Bisericii noastre – Sfantul Sinod. Astazi, atat pregatirea, cat si practica muzicii bisericesti se fac sistematic in scolile teologice de toate gradele: Scolile de cantareti bisericesti si Semanariile teologice, ca si in Insititutele teologice universitare. In cadrul acestor institutii exista conditii optime pentru insusirea muzicii bisericesti.

Data fiind astazi si importanta actiunii de cercetare si cunoastere a muzicii vechi bizantine, pentru intelegerea intregului curs de evolutie a acestei muzici, la Institutele noastre teologice se predau si notiuni de Istoria muzicii si imnografiei bisericesti, precum si notiuni de armonizare si ansamblu coral al melodiilor bisericesti traditionale. La cursurile de doctorat, in cadrul specialitatii respective, se pregatesc viitorii profesori de muzica pentru scolile noastre bisericesti.

78

Page 79: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Studentii teologi sunt, de asemenea, initiati in cunoasterea si culegerea folclorului muzical popular si religios, pentru a putea depista valorile muzicale existente in popor, dar necunoscute si nevalorificate. In felul acesta se realizeaza si o actiune cultural artistico-patriotica.

Colinde (http://www.crestinism-ortodox.ro/html/09/9d_colinde.html) - colinde bisericesti Muzica Bisericeasca (http://www.crestinism-ortodox.ro/html/09/9d_muzica_bisericeasca_bizantina.html) - ascultati ... e divin.

[editează]

Pelerinajul - Dimensiuni a spatiului ortodox

Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi in timp si spatiu, care decurg dintr-o experienta religioasa. Originile sale se pierd in timp, iar ca extindere geografica, este aproape planetar. A pleca in pelerinaj este un act important in viata oricarui credincios 1.

Pelerinajul, componenta a antropologiei religioase, este un fenomen ce intereseaza direct sau indirect pe istorici, geografi, economisti, folcloristi, filosofi, sociologi, etnologi si, nu in ultimul rand, pe teologi. Dar el nu poate fi redus la aceasta componenta orizontala si naturala. Actul pelerinajului tine “si de cer si de pamant” 2. Pelerinajul este o poarta deschisa spre o cale de acces, rara si diferita, care permite intalnirea cu forte supranaturale sau cu realitati sacre. Pelerinajul “integreaza toate aspectele ce decurg din natura umana ca atare, dar se deschide... unei semnificatii mai ample, teologice, revelatoare a adevarului lui Dumnezeu, a omului, si a mantuirii noastre in Hristos.” 3

Prin pelerinaj se intelege o calatorie ce are ca destinatie un loc sfant, iar la finalul acesteia, venerarea acordata acestui “centru” spiritual. Sensul termenului exprima sacralizarea spatiului si viata unui timp sacru, o ritualizare necesara si implinirea unei lucrari duble si unice de munca asupra propriei persoane si de acces la transcendenta sfintitoare. A pleca, a merge, a descoperi orizonturi noi, a trai intr-o colectivitate si, mai ales, a trai o schimbare interioara a carui scop este a merge pe urmele lui Hristos, aceste actiuni pot defini pelerinajul. Numai “mersul ratacitor nu apartine conditiei pelerine.” 4 In acelasi timp nu exista pelerinaj fara atingerea unei limite spatiale, consacrare sensibila a unui efort fizic, a unei tensiuni sustinute pentru atingerea unui scop. Pelerinajul presupune plecarea, mersul, sosirea la locul sfant si actul de venerare.

79

Page 80: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Pelerinul este strainul care vine de aiurea, care strabate acest “aiurea” spatial, acest pamant care nu-i apartine. Dar el nu este condamnat sa rataceasca neputiincios la nesfarsit. In acest spatiu se va produce o mutatie traita, implinita chiar prin actul pelerinajului: este o participare tainica la o alta realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Pelerinul este omul care trece si care este prin sine si in sine strain; strain pentru spatiul omenesc pe care-l strabate si unde trebuie sa-si asume aceasta situatie impusa de cei care-l privesc strabatand drumurile si care stiu ca a doua zi el isi va continua mersul.

Se modeleaza o spiritualizare a vietii pelerinului. Mersul pentru a gasi “spatiul” si a deveni strain siesi, a iesi din sine intr-un fel, semnifica nasterea celuilalt.

Actul pelerinajului este o experienta particulara a vietii religioase, in acelasi timp individuala si colectiva.

Puncte de vedere semantice si etimologice

In numeroase culturi si religii orientale, pelerinajul este definit prin ritualul implinit la finalul calatoriei. Este sensul radacinii semitice hag. In Vechiul Testament termenul desemna sarbatoarea pe care evreii o consacrau lui Iahve de trei ori pe an: sarbatoarea azimelor, sarbatoarea saptamanilor la Cincizecime si sarbatoarea corturilor. In Septuaginta hag este tradus prin eorti (sarbatoare).

In Evul Mediu bizantin, pelerinajul este desemnat prin ritualul ce marca sfarsitul calatoriei. , din care provine termenul curent exprima pelerinajul prin actul sau final 5. Termenul folosit pentru a desemna pelerinul, , inseamna adorator si trimite la adorarea “in duh si adevar” de care vorbeste Iisus Hristos (Ioan 4, 23-24). Un alt termen, , a desemnat in lumea bizantina actul pelerinajului. Dar acest cuvant era folosit pentru a califica peregrinarea, ratacirea dintr-un loc in altul al unor calugari si asceti care refuzau orice stabilire intr-o societate omeneasca de orice fel. Chiar daca termenul nu exprima pelerinajul ca atare, exista un sens care se va regasi in notiunea de pelerin si anume: ruptura, detasarea, instrainarea, exilul voluntar. 6

In copta cuvantul mentsemmo are o semnificatie analoga si e format din adjectivul care inseamna strain.

In limba rusa, termenii pentru a desemna pelerinajul (palomnitchestvo) si pelerin (palomnik) sunt derivate din latinescul palmarius care avea sensul de “acela care a venit de la Locurile sfinte cu o ramura de palmier” 7.

80

Page 81: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

In aria latina, cuvantul pelerin provine din peregrinus, care la randul lui este un derivat din per-agrare care semnifica a parcurge, a merge departe. Peregrinus inseamna calator, cel ce se duce intr-o tara straina si se stabileste acolo pentru un timp. Prin extensie a insemnat strainul care vine de aiurea si nu apartine societatii autohtone. Cuvantul are pe de o parte semnificatia grecescului , dar sugereaza si parcurgerea unui spatiu, in sensul termenului aflandu-se ideea de traversare a unui spatiu, a unui teritoriu, a unei frontiere 8. Aceste doua aspecte sunt in stransa legatura, caci a pleca de acasa si a merge intr-un pamant strain inseamna a te instraina pentru un timp, a deveni strain 9.

Din analiza acestor cuvinte in diferite limbi, se desprind cel putin trei seme comune: ruptura, mersul si cautarea locului sfant. Michel Stavrou in articolul Approche theologique du pelerinage 10 ilustreaza legatura semantica intre aceste cuvinte prin schema urmatoare:

Pelerinajul

Numai latinescul peregrinatio asociaza cele doua aspecte specifice pelerinajului: mersul si ruptura, accentuand aspectul energetic si ascetic al actului pelerin. Cei trei termeni xeniteia, peregrinatio, proskynima desemneaza aspecte complementare, sensibilitatea occidentala insistand mai degraba pe actiune, in timp ce sensibilitatea orientala pe finalitate.

Tertulian a fost primul autor crestin care a folosit termenul peregrinus cu sensul de calator (De carne Christi, 7, 7). El vorbea de Maria si fratii lui Iisus care venisera sa-L vada (Luc. 8, 20). Sfantul Grigore de Nyssa vorbeste de “plecarea spre Ierusalim” (Epist. 2), iar sfantul Ioan Gura de Aur ar fi dorit sa faca o calatorie, daca sanatatea si activitatea i-ar fi permis, pentru a vedea lanturile si inchisoarea unde sfantul Pavel a fost inchis. In Jurnalul de calatorie al Egeriei, cuvantul peregrinus este folosit o data pentru a-i desemna pe pelerini.

In Evul Mediu peregrinus se va transforma in pelegrinus si va desemna in latina bisericeasca medievala pe cel care merge spre un loc de cult pentru a se ruga lui Dumnezeu, a-i multumi sau a se pocai.

Motivele pelerinajului

A vedea

Pelerinul se duce undeva, se deplaseaza spre un loc unde “vede ceva”, cum spunea Eusebiu din Cezarea. Pelerinul poate vedea un loc, moastele unui sfant, o persoana deosebita. Nu este vorba numai de curiozitate. Pe de o parte este un interes istoric pentru a cunoaste

81

Page 82: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

locurile speciale legate de istoria mantuirii, la care se adauga o curiozitate mai putin pioasa pentru a vedea minunatele si impunatoarele constructii care transformau Ierusalimul, precum Roma de astazi, intr-un oras populat de biserici. Origen a parcurs Palestina in cautarea urmelor lui Iisus, ale ucenicilor si ale profetilor, iar fericitul Ieronim afirma: “Asa cum ii intelegi mai bine pe istoricii greci cand ai vazut Atena sau cartea a III-a a Eneidei cand ai venit prin Leucate de la Troada in Sicilia si din Sicilia la varsarea Tibrului, la fel intelegi mai bine Sfanta Scriptura cand ai vazut cu ochii tai Iudeea si ai contemplat ruinele vechilor ei cetati” 11. Pe de alta parte este un interes spiritual, care legitimeaza pelerinajul: vederea locurilor sfinte trebuie sa conduca la contemplarea realitatilor spirituale si la cresterea sentimentului de dragoste crestina. Vederea “locurilor unde s-a aflat Sfanta Cruce si locul Invierii, spunea fericitul Ieronim, nu este de folos decat acelora , in fiecare zi, isi poarta Crucea si invie cu Hristos.” 12 Focul dragostei dumnezeiesti trebuie sa se aprinda astfel in toti. Nu numai privirea trebuie sa se bucure, ci si sufletul. Sfantul Grigore de Nyssa, atunci cand cerea calugarilor sa iasa din trup pentru a se indrepta spre Dumnezeu, spunea despre locurile sfinte ca ele poarta insemnele marii filantropii a lui Dumnezeu fata de oameni.

Pelerinul viziteaza aceste locuri pentru a-si hrani nu numai ochii sufletului, ci si vederea, care se bucura prin credinta de placerea spirituala, se spune in Istoria calugarilor sirieni. Vizitatrea locurilor sfinte aprinde focul dragostei dumnezeiesti. Egeria noteaza in jurnalul ei: “…dupa ce am vazut ceea ce doream sa vedem”, insotiti de “barbatii lui Dumnezeu” drept calauze, s-a apropiat de muntele lui Dumnezeu 13.

Pelerinul vede, admira, caci frumusetile pe care le vede il apropie de Dumnezeu. Ele sunt izvor de rugaciune. Exista o evolutie in acest mod de a-si exprima credinta. Spre sfarsitul Evului Mediu occidental, nevoia de a vedea moastele o inlocuieste pe aceea de a le atinge. Pietatea pelerinilor devine tot mai mult vizuala. Corolarul acestei situatii este inmultirea icoanelor sfintilor in altare si biserici. Sunt amenajate locuri speciale pentru expunerea moastelor sfintilor.

A se ruga, a adora, a venera

Exista in calatoria pelerinului o cautate de o intensitate exceptionala, este cautarea unei existente si a unei exigente cu atat mai deplina, cu cat ea este plina de umilinta. “Prosternata in fata Crucii, ea o adora ca si cum l-ar fi vazut de Mantuitorul atarnat pe lemnul sfant” scria fericul Ieronim despre sfanta Paula 14.

82

Page 83: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Rugati-va mereu (Luc.18,1), in toata vremea (Efes. 6, 18), neincetat (1Tes. 5, 17) este una din conditiile intrarii in comuniunea lui Dumnezeu. Este rugamintea si cerinta apostolilor, a sfintilor pentru a raspunde chemarii lui Hristos. Rugaciunea este tovarasul nedespartit de drum al calatorului in cautarea lui Dumnezeu. Dimensiunea filocalica a pelerinajului este esentiala. Pelerinul poate presimti, prin rugaciunea interioara, prin harul Sfantului Duh, ceea ce Filocalia numeste “cunoasterea limbajului creatiei”.

Bisericile intalnite in drum, capelele, troitele, sunt tot atatea indemnuri spre rugaciune. Din tot timpul, contemplarea locurilor sfinte este insotita de rugaciune, fie individuala, fie colectiva. Vizitarea locurilor sfinte este una din cauzele rugaciunii profunde a pelerinului (orationis causa), asa cum ne povesteste si Egeria in descrierea drumului ei la Ierusalim. Pentru sfantul Ioan Damaschin aceste locuri sfinte, unde adesea se regasesc moastele sfintilor, sunt locuri de adorare si venerare pentru ca au fost “receptacole ale energiei divine si pentru ca Dumnezeu prin ei si in ei a dorit sa ne mantuim.” (Cuvantari la sfintele icoane, III)

La dus si la intors, pelerinii se roaga si canta. La fel se intampla si in timpurile biblice. Cei ce urcau la Ierusalim pentru sarbatori, cantau psalmi, numiti apoi cantare a treptelor. Psamul 121 este cantarea bucuriei pelerinilor care sosesc in Ierusalim, locul sfant prin excelenta, cetatea pacii lui Dumnezeu. Regasim si in acest psalm elementele definitorii pelerinajului: drumul spre casa Domnului, tinta finala. Aici este pacea cea adevarata, acest drum presupunand urcusul, comuniunea fratilor si a vecinilor. Omul traieste pe pamant, dar aspiratiile sale se implinesc in cer.

Rugaciunea pelerinului este in primul rand una de lauda. Fiecare pas il duce spre Dumnezeu, pelerinul il cauta pe Dumnezeu in orice lucru (Ps. 95). Calatorul aduce multumire pentru cele primite in dar de la Tatal sau cel ceresc si-L roaga sa-i indeplineasca cererile.

In drum, timpul pelerinului este ritmat de citiri din Biblie, din vietile sfintilor, din cartile de rugaciuni si de momente de liniste, de veghe; de viata in colectivitate si de momente de singuratate. Pelerinul asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l face siesi si-l impartaseste cu tovarasii de drum. El urmeaza pilda Mantuitorului, cand pe drumul spre Emaus, a explicat Scriptura celor doi ucenici. Şi astazi ca dintotdeauna, Hristos este cu pelerinii si le vorbeste. Cuvantul lui Dumnezeu se face auzit, le patrunde inimile si devine rugaciunea lor. Dar pelerinajul crestin nu este numai o forma speciala a pietatii, ci si un act eclezial important in ceea ca el exprima, ca si Euharistia sau venerarea icoanelor, un adevar dogmatic.

83

Page 84: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

A implini un legamant

Un pelerinaj este si un act de multumire sau de pocainta, o rugaciune de multumire sau de cainta pentru ispasirea unui pacat. Drumul anevoios al calatoriei este un semn al legamantului facut lui Dumnezeu in cazul rezolvarii favorabile a unei cereri. Cand este vorba de pocainta, oamenii sunt de obicei imbracati in vesminte cernite. In cronicile timpului sunt descrise astfel de pelerinaje cu scop penitential. In Occident aceasta practica va apare incepand cu secolul al VI-lea.

A ramane sa locuiasca, pana la moarte, intr-un loc sfant

Aceasta este si motivarea care ii inspira pe unii oameni sa aleaga viata monastica. Fericitul Ieronim a venit sa traiasca in Palestina, aproape de locurile sfinte. Dorinta de a ramane sa locuiasca intr-un loc sfant pana la moarte este insotita de o alta: a fi ingropat, dupa moarte, langa locurile sfinte ce amintesc de viata, moartea si inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa a gandit si dorit fericitul Ieronim, sfantul Ioan Iacob Hozevitul.

Oamenii isi exprimau aceasta dorinta in rugaciuni: “Doamne Iisuse Hristoase, care din pricina noastra ai binevoit sa cobori din tronul majestatii tale pe pamant, pentru a mantui neamul omenesc, si care, din locul acesta, pe care-l vad cu ochii mei, te-ai urcat cu vesmantul tau de carne la cerul din care-ai coborat, ma rog bunatatii tale atotputernice sa ingaduie ca, daca sufletul trebuie sa-mi paraseasca anul acesta trupul, sa nu mai plec de aici, ci sa se intample chiar pe locul inaltarii tale. Cred, cu adevarat, ca, asa cum te-a urmat trupul meu venind pana aici, tot asa sufletul meu va intra viu, mantuit si bucuros pe urmele tale in Paradis.” 15

A obtine o favoare

Rugaciunea pelerinului are si un alt motiv. Ea este un demers, o cerere pentru implinirea unui lucru oarecare, cel mai adesea vindecarea de o boala deosebit de grava. Multe locuri sfinte si-au aflat renumele tocmai datorita minunilor implinite acolo in vindecarea bolnavilor. La mormantul Sfantului Ioan Botezatorul erau dusi demonizatii (Fericitul Ieronim Epistola 108, 13). Grigorie de Tours povesteste despre leprosii dusi la fantana lui Moise pentru a se vindeca. In zilele noastre, atat in lumea catolica, cat si in cea ortodoxa credinciosii merg in pelerinaj la locuri sfinte pentru a obtine binecuvantare si vindecare, sufleteasca si trupeasca. Sa amintim pelerinajele in insula Tinos (Grecia), la Ars si Lourdes (Franta) sau in tara noastra la Iasi, Bucuresti, Curtea de Arges.

84

Page 85: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Minunile erau trecute in carti speciale si erau aduse la cunostinta pelerinilor si nu numai.

A procura moaste sau obiecte purtatoare de sfintenie, a oferi daruri

Pelerinul venit intr-un loc sfant, vrea sa ia cu el, sa duca acasa ceva din sfintenia locului. El cauta sa materializeze intr-un fel amintirea timpului petrecut in aceste locuri.

Moastele erau cele mai indicate. Ele puteau fi directe (lemn din Sfanta Cruce, bucati din moastele sfintilor, bucati din stalpii pe care s-au canonit stalpnicii etc) sau indirecte (evlogiile, adica binecuvantarea locului sfant pe care pelerinul doreste s-o ia cu el sub forma icoanelor sau altor obiecte).

Astazi oamenii cumpara diferite obiecte pentru a le oferi parintilor, prietenilor, cunoscutilor: iconite, medalii, statuete, metanii, apa sfintita etc. Astfel pelerinii de la Santiago de Compostela agatau la palarie sau la haina o scoica Sfantul-Iacob, din metal, pe care oamenii intalniti in drum o puteau saruta contra unui mic obole. In Evul Mediu, aceste amintiri permiteau pelerinului afilierea la o confrerie pelerina ai carei membrii petrecusera ani si ani pe drumurile spre locurile sfinte. In zilele noastre, aceste amintiri care se regasesc in casele oamenilor continua aceeasi veche traditie.

Inainte sa paraseasca locurile sfinte, pelerinul mai poate lasa o urma a trecerii lui: un ex-voto drept multumire pentru vindecarea de o boala grava sau pentru implinirea vreunei dorinte. Adesea sunt inscriptii pe un zid sau un copac care continua sa mentina vie prezenta trecatorului si dupa plecarea sa 16.

Inainte de a se intoarce acasa, pelerinul face o ofranda materiala la altar. Prin ofranda sa, el aduce o intreita multumire: lui Dumnezeu pentru ca l-a protejat pe parcursul drumului, pentru ca este in acel loc sfintit unde-si dorea sa fie de mult timp, pentru toata viata lui si a familiei sale. El, cel care a primit atatea daruri in timpul calatoriei, poate astfel multumi pentru ele. Pe de alta parte, ofranda este un fel de acont pentru ca cei in drept sa medieze prin rugaciunile lor pentru pelerinul pacatos. Ex-voto, ofrande, graffiti fac parte din gesturile pelerine de astazi, sub formele cele mai diverse si adesea cele mai neasteptate

Dimensiuni spirituale

Exista si sensuri derivate ale termenului care evoca diferite atitudini interioare si spirituale:

85

Page 86: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

- plecarea spre un loc anume, indepartarea de patrie, o instrainare voita;

Pentru primii patriarhi, starea nomada nu este impusa in semn de pedeapsa, ea se ofera ca fagaduinta, pecetluita de alianta dintre Dumnezeu si om. Avraam, “cavalerul credintei active”, calatoreste din Mesopotamia in Canaan, de la Sichem la Hebron, binecuvantat intru totul de Dumnezeu. “In ambivalenta sa valorica, vagabondajul va ramane de-a lungul intregii istorii marcat, ca la inceput, de pedeapsa data de Dumnezeu si, incepand cu Avraam, semn al confirmarii sfinteniei si alegerii de catre Dumnezeu.” 17 Acelasi sens se regaseste si la Filon al Alexandriei (De migratione Abraham), la Clement al Romei si mai ales la sfantul Irineu (Adversus haereses).

- perceperea vietii terestre ca un exil;

Departe de Domnul Dumnezeu omul este un strain, aceasta viata nu este adevarata viata, nici acest pamant nu este adevarata patrie (Lev. 1, 34-36, Iov 19, 15; 31, 32; Ps 38, 13; 118, 54; 2 Cor. 5, 6-8, 1 Petr. 2, 11; Evr. 11, 16-15). Acest paradox al vietii crestinului, al instrainarii lui pe acest pamant, apare si in literatura patristica a primelor secole crestine. In Scrisoarea catre Diognet se spune: crestinii “locuiesc fiecare in propria sa patrie, dar ca niste straini... Orice tara straina este patria lor si orice patrie le este o tara straina” 18.

Pelerinajul ne aminteste de caracterul itinerant al vietii crestine. Botezul ne incorporeaza lui Hristos, dar crestinii “nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). De aceea ei nu au aici pe pamant “cetate statatoare.” (Evr. 13, 14) Crestinii marturisesc ei insisi ca pe pamant sunt “staini si calatori.” (Evr. 11, 13; 1 Petr. 2, 11)

- calatoria spre Ierusalimul ceresc, adevarata patrie a crestinului;

Iesirea, lungul drum al lui Israel spre Tara Fagaduintei, este in interpretarea sfintilor mersul crestinului individual si al Bisericii intregi. Fericitul Augustin va dezvolta aceasta dubla tema a crestinului pelerin – peregrinus - si a Bisericii pelerine – Ecclesia peregrina 19.

In Evr. 11, 8-10 sfantul apostol Pavel spune:

“Prin credinta, Avraam, cand a fost chemat, a ascultat de a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge.

86

Page 87: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Prin credinta, a locuit vremelnic in pamantul fagaduintei, ca intr-un pamant strain, locuind in corturi cu Isaac si Iacov, cei dimpreuna mostenitori ai aceleasi fagaduinte,

Caci astepta cetatea cu temelii puternice, al carei mester si lucrator este Dumnezeu.”

Se regasesc in versetele citate mai sus acele cuvinte care ilustreaza sensul principal al actiunii pelerine si sensurile secundare atasate termenului pelerin. Astfel, pelerinul este mostenitor al fagaduintei lui Dumnezeu, este cel care va mosteni imparatia Tatalui. Pentru aceasta, el trebuie sa implineasca anumite cerinte. Pelerinul trebuie “sa iasa la locul” pe care-l va mosteni, adica sa-si paraseasca casa sa si sa se indrepte spre un loc anume. Iesirea presupune mersul spre o tinta care este pamantul fagaduintei, loc sfintit, purtator al imaginii dumnezeiesti, al Ierusalimului ceresc. In tot acest drum pelerinul este asemenea unui nomad; el se va afla mereu pe un teritoriu strain, va trai in corturi si va astepta sa ajunga la “cetatea cu temelii puternice”a carui ziditor este Dumnezeu. Forta ce-l insoteste si-i da puterea sa invinga greutatile drumului este credinta.

Patru mari arii culturale se detaseaza in studiul termenilor pelerin - pelerinaj, si anume:

- drumul 20 – a se indrepta spre casa lui Dumnezeu pe pamant pentru a dobandi casa cereasca, mersul implicand o incercare si un scop;

Drumul este elementul esential al oricarui pelerinaj; acest drum este pentru pelerin “cu bucuriile si necazurile lui, primul orizont in cautarea sa” 21, este o lume in sine, o lume separata de lume. Omul se simte neinsemnat, amenintat, supus la incercari diferite (incercarea pustiei), dar in acelasi timp el constientizeaza faptul ca mersul sau simbolizeaza victoria omului asupra obstacolelor care nu pot decat sa incetineasca cautarea, dar nu s-o anuleze.

Plecarea la drum este un act profund liber. Pelerinul va fi de-a lungul secolelor omul care merge. A te asterne la drum este un legamant, inseamna ca cel ce pleaca in pelerinaj vrea sa schimbe ceva in viata sa. Daca pleaca la drum, ceva ii lipseste. Exista “o fascinatie a drumului. Mersul, in incetineala lui, in efortul lui, in linistea lui, ne face prezenti noua insine, tovarasilor nostri de drum.” 22 Aceasta omniprezenta a drumului in actul pelerinajului se regaseste si in rugaciunile pe care cel ce pleaca la drum le rosteste, rugaciuni prezente atat in lumea orientala, cat si occidentala:

87

Page 88: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

“Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti calea, adevarul si viata, si ai calatorit impreuna cu sluga ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Insuti, Stapane, calatoreste si cu mine robul tau, binecuvantandu-mi drumul. Trimete-mi si mie inger pazitor ca lui Tobie, ca sa-mi fie povatuitor si pazitor si sa ma fereasca nevatamat de toata reaua intamplare. Şi, astfel, cu pace, sanatate si buna sporire, sa ma intorc intru ale mele si toata viata mea sa preamaresc preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” 23

sau

“O Doamne, Tu care l-ai pus pe Avraam sa-si paraseaca tara si l-ai pazit intreg si nevatamat in timpul calatoriei sale, milostiveste-te si asupra copiilor tai. Apara-i de pericole si usureaza-le drumul. Fii noua umbra in arsita soarelui, haina contra ploii si frigului. Sprijin in oboseli si aparator in necazuri. Fii bastonul de care te sprijini sa nu cazi si portul care primeste naufragiatii, pentru ca, de Tine indrumati, sa ajungem la capatul drumului si sa ne reintoarcem sanatosi acasa.” 24

Rugaciunea cu care se sfarseste povestirea a patra din Pelerinul rus evoca aceeasi omniprezenta a drumului:

“Fie ca milostivul har dumnezeiesc sa lumineze calea ta si sa te insoteasca, asa cum ingerul Rafael l-a intovarasit pe Tobie.” 25

Drumul pelerinului este “un dar al puterii noastre si al timpului nostru, pe scurt o jertfa.” 26 Chiar daca vine cu trenul sau cu masina, pelerinul strabate ultima parte a drumului pe jos, in semn de umilinta si recunoastere a puterii mantuitoare a lui Hristos.

Drumul nu este de loc usor, dar Hristos este prezent, dand pelerinilor forta sa treaca peste obstacolele calatoriei, incurajandu-i pe cei deznadajduiti, pe bolnavi, pe cei ce inainteaza mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajati, pe marginea drumului. Acest drum este intreaga noastra viata, iar capatul lui, moartea, este viata vesnica. Acest drum este al Celui ce este Alfa si Omega, al Celui care este “calea, adevarul si viata” (Ioan 14, 6).

- ritual care trebuie indeplinit in timpul drumului si la sfarsitul acestuia: rugaciuni, cantari etc.;

Viata pelerinului este ritmata de anumite practici, bine inradacinate in traditia pelerina, transmise din generatie in generatie si respectate de cei ce sunt calatori in cautarea lui Hristos. La locurile de pelerinaj, calatorul gaseste o structura liturgica menita sa-l ajute in rugaciune,

88

Page 89: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

caci pelerinul este omul rugaciunii, fiecare pas al sau purtand insemnul dragostei lui pentru Dumnezeu. Insasi liturghia oficiata pe pamant este un pelerinaj mistic in cautarea Imparatiei, iar credinciosul este pelerinul.

Multe capitole din Jurnalul de calatorie al Egeriei (sau Itinerariul Egeriei) cuprind descrierea tipicului slujbelor celebrate la locurile sfinte: liturghia zilnica si cea de duminica, vecernia, privegherea nocturna, utrenia, precum si randuielile in timp de post, botezul etc. 27 Aceasta “pentru ca sufletul tau sa stie ce slujbe se fac in fiecare zi la Locurile Sfinte, caci trebuie sa va invat, stiind ca veti avea placere sa le cunoasteti.” 28 Ajunsa in Cetatea sfanta pentru sarbatorile de Paste 29 din 381, Egeria va ramane aici pana in 384 si va avea timp sa participe la liturghia ierusalimiteana.

Alta data, povestind despre sosirea ei la rugul aprins de unde Domnul i-a vorbit lui Moise, Egeria, neobosita pelerina, noteaza: “Cand am ajuns la acest loc, era deja ceasul al zecelea (ora 4) si cum era seara nu am putut aduce jertfa. Dar ne-am rugat in biserica si in gradina, langa rug; am citit pasajul din Cartea lui Moise, dupa obicei.” 30 Totul se facea conform unei traditii bine pastrate din generatie in generatie de pelerini.

In afara timpului fixat de ceremoniile oficiale, devotiunea pelerinului se exprima si in alte feluri. Tot in jurnalul de calatorie al Egeriei se gasesc informatii despre modul personal in a se ruga la fiecare oprire: rugaciunea, citirea din Biblie, recitarea unor psalmi, rugaciune.

Pelerinajul este si timpul pretios al catehezei. Pe langa noile cunostinte legate de evenimentele din Vechiul si Noul Testament, despre viata mucenicilor, a sfintilor, pe tot acest drum si la locul sfant, pelerinul invata sa-si deschida inima la cuvantul lui Dumnezeu, invata sa-si impartaseasca sentimentele si cunostintele. Doritor sa vada, sa mearga pe urmele pasilor lui Hristos; pelerinul este sensibil la vederea semnelor ce amintesc viata “casnicilor lui Dumnezeu”. Adesea el doreste sa atinga moastele sfintilor, peretele unei grote, martora a aparitiilor miraculoase, saruta cu veneratie moastele, isi plange viata pacatoasa, sau pur si simplu se roaga cu lacrimi, aprinde lumanari. Sfanta Paula “intrata in mormant, ea saruta piatra inaltarii... Ea isi lipea cu ardoare buzele de piatra pe care trupul lui Hristos fusese depus... Tot Ierusalimul a fost martor la lacrimile ei varsate in acest loc sfant.” 31Aceste gesturi sunt semnele exterioare ale credintei pelerinului, a dorintei sale fierbinti de a se apropia de Dumnezeu, de a se uni cu El; sunt semne ale increderii in puterea mantuitoare a rugaciunii. Dorinta de a fi curatat sufleteste si de a fi insufletit de harul divin este aceeasi

89

Page 90: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

cu cea manifestata de personajele Evangheliilor care cautau sa-l vada pe Iisus si sa se atinga de hainele Lui.

Dupa loc si timp, se propun pelerinilor diferite alte practici de devotiune: drumul Crucii, procesiuni, recitarea rugaciunilor.

Procesiunea este un fel de prelungire a mersului care conduce la punctul final al pelerinajului. Nu exista practic pelerinaj fara aceasta “rugaciune in picioare” 32, somptuaosa si plina de lumina lumanarilor, cand are loc noaptea (Lourdes, Ars). La inceput, ca la Ierusalim, procesiunea semnifica mersul fizic pe urmele pasilor lui Hristos si in alte locuri pe urmele sfantului sau sfintei venerati. Itinerariul procesiunii este aproape mereu acelasi si in general este circular, in sensul mersului soarelui. In fruntea multimii participante la procesiune este Sfanta Cruce, reamintind via dolorosa si faptul ca drumul crestinului pe acest pamant este unul al sacrificiului. Pelerinii merg rugandu-se, cantand, cateodata dansand, cum se intampla altadata in Spania, in Africa sau America Latina, plimband o statuie sau moastele vreunui sfant. Este un moment de neuitat pentru participanti, moment a carui amintire pelerinul a va purta cu el multa vreme.

In lumea ortodoxa au loc procesiuni cu ocazia anumitor sarbatori (Prohodul Domnului din Vinerea Mare, Prohodul Maicii Domnului, de exemplu). In Grecia, Slovacia si chiar in Romania pelerinii ocolesc biserica in genunchi, o data sau de trei ori.

Aceste adunari ale oamenilor care-si canta credinta simbolizeaza si inaugureaza adunarea ultima a neamurilor, anuntata in ultimele capitole din Isaia si de viziunile din Apocalipsa. De la Avraam, toti credinciosii sunt pelerini, in mers prin pustie, spre tara fagaduintei; incet, incet, ei constientizeaza faptul ca Hristos este cu ei si-i invita la frangerea painii.

In locurile de pelerinaje sunt organizate pentru doritori si momente de meditatie colectiva.

O practica foarte veche, ramasa pana in zilele noastre, este scaldatul in apa facatoare de minuni a unor izvoare, fantani sau piscine (ca la Lourdes), spalatul fetei, ochilor sau bautul apei din fantanile cu apa miraculoasa (Constantinopol, Lourdes etc.).

La toate acestea se mai adauga si diverse practici penitentiale ca de exemplu postul.

90

Page 91: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

- lucrul asupra propriei persoane impus de acest drum, incercarea de transformare launtrica pentru a corespunde cerintelor acceptarii omului in imparatia cereasca;

Drumul este locul modest de transfigurare a celor mai umile si obisnuite experiente omenesti, acelea care trec neobservate de obicei. Se produce ceea ce numim o “convertire”, o transformare, o parasire a sine-lui pentru “a se reintoarce” spre Dumnezeu. Pe acest drum se produce o noua nastere. Charles Pegui, intr-o scrisoare din 1912 adresata unui prieten, dupa primul sau pelerinaj la Chartres, scria printre altele: “Se zareste clopotnita din Chartres... De cum am vazut-o, a fost ca un extaz, nu mai simteam nimic, nici oboseala, nici picioarele. Toate necuratiile mele au disparut dintr-o data. Eram alt om. M-am rugat o ora sambata seara in catedrala. M-am rugat o ora duminica dimineata, inaintea liturghiei... M-am rugat cum n-o mai facusem niciodata. M-am rugat pentru dusmanii mei; aceasta nu mi se mai intamplase vreodata.” 33

Calatoria la locurile sfinte se doreste o schimbare pozitiva a gandirii, a comportamentului celui care a fost in pelerinaj. Fericitul Ieronim afirma: “Nu sa fi fost la Ierusalim merita lauda, ci sa te fi umplut de Duhul Sfant prin trairea la Ierusalim.” (Epistola 58, 2-3) Adevaratii traitori in Hristos stiau ca Dumnezeu nu este inchis in locurile sfinte. Dumnezeu este duh si duhul sufla unde vrea. Nu pelerinajul in sine, ci dispozitia sufleteasca care-l insoteste pe calator este importanta. “Amplasamentul Sfintei Cruci sau al Invierii nu sunt de folos decat acelora care, in fiecare zi, isi porta crucea si invie cu Hristos.” (Fericitul Ieronim Epistola 58) Aceeasi idee se regaseste si la sfantul Grigore de Nyssa sau Ioan Moshu.

- sarbatoarea – celebrarea unui timp sacru care consacra orice manifestare pelerina;

Intreaga fiinta a pelerinului este expresia cautarii lui Dumnezeu. Raspuns la aceasta cautare este celebrarea euharistica la locul sfant, momentul central al pelerinajului. Este timpul adunarii credinciosilor pentru a asculta Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si a primi, spre sfintenie si viata vesnica, impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

Pelerinaje in Orientul crestin (sec. I – IV)

Pelerinajele in primele secole crestine se faceau la:

- locurile biblice, importante datorita unui eveniment biblic din Vechiul si Noul Testamment;

91

Page 92: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

- mormintele martirilor sau sfintilor, importante prin prezenta sfintelor moaste;

- locurile de resedinta ale calugarilor celebri.

Ierusalimul, timp de doua milenii, a fost si ramane punctul central al pelerinajului crestin si cheia interpretarii teologice a gestului pelerin crestin, prin ceea ce semnifica finalitatea sa. Evanghelia lui Ioan este centrata pe Ierusalim si pe sarbatorile evreiesti; Domnul “urca” la Iesusalim de mai multe ori. Mihail Evdochimov spunea: “Intreaga misiune a Domnului nostru poate fi privita ca un drum de la sate spre lacuri si prin pustie, pentru a urca spre punctul de desavarsire, Ierusalimul.” 34 Cei ce merg la Ierusalim in pelerinaj, traiesc intalnirea cu cetatea sfanta pe trei planuri. Mai intai ca intalnire cu Ierusalimul antic, vechiul centru al lumii in care odinioara se inalta Templu sfant. Este apoi intalnirea cu cetatea asupra careia a plans Iisus si, in sfarsit, cu Ierusalimul ceresc, cetatea de sus, prefigurata de cea pamantesca… Cetate sfanta, Ierusalimul ceresc pogoara pe pamant (Apocalipsa 21, 2); el este centrul noii lumi, punctul in care se aduna toti cei mantuiti. Ambivalenta celor doua cetati, tensiunea dintre Ierusalimul ceresc si Ierusalimul pamantesc se fac intotdeauna resimtite: crestinii se aduna in cetatatea Noului Ierusalim mama lor (Gal. 4, 26), cetatea care va veni, caci nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie (Evr. 13, 14) 35.

Dupa anul 326, cand Imparateasa Elena a facut o calatorie la Ierusalim pentru Inaltarea Sfintei Cruci, numeroase constructii s-au ridicat pe locurile legate de istoria mantuirii. Incepand cu secolul al IV-lea au fost construite locasuri de cult pe locurile importante din istoria mantuirii: Patimirea, Invierea, Cincizecimea. Despre slujbele celebrate la biserica Anastasis si Martyrium exista informatii si in Jurnalul de calatorie al Egeriei.

Alte locuri importante in Palestina erau bisericile Nasterii Domnului din Bethleem, Nazaret, Sinai, valea Iordanului, Galileea.

In Grecia in secolul al VI-lea Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic devine un centru important de pelerinaj. Organizarea vetii monahale va transforma multe manastiri si in locuri pelerine: Muntele Athos, Meteora, Patra, insula Tinos, insula Egina etc.

Constantinopolul va deveni incepand cu secolul al IV-lea receptacolul moastelor venite din toate regiunile Orientului. Altarele mucenicilor din Capadocia vor fi, pana la invazia otomana, alti martori ale vitalitatii fenomenului pelerin in lumea ortodoxa.

92

Page 93: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Multe locuri legate de martiriul sfintilor (martyria) vor deveni locuri de pelerinaj. Sarbatoarea sfantului era si este un moment de seama in viata unei comunitati crestine. Manastirile, schiturile sunt in lumea ortodoxa tot atatea locuri unde crestinul cauta hrana sufleteasca. Mari duhovnici, a caror faima depaseste adesea granitele unei tari, sunt cautati pentru marturisire sau pentru a primi un cuvant de invatatura. Se intampla si astazi ca pe vremea avvilor din pustiul Palestinei sau al Egiptului.

Dimensiunea sociala a pelerinajului

Marile centre pelerine, ca si cele mai mici, marile sarbatori ale calendarului crestin sau sarbatorile anuale ale sfintilor, aduna pelerinii pentru priveghere si Sfanta Liturghie. Este participarea tuturor, o participare deplina si colectiva. Acest grup, multiplicat in spatiu si in timp, formeaza o societate extraordinara, o unitate in diversitate, chiar daca efemera. Extraordinara caci ea este in mers spre un pamant al transfigurarii; extraordinara caci comunitatea creata in timpul pelerinajului este nediferentiata, fara varsta, fara ierarhii. Participau la acesta societate, scria Raoul Glaber 36 descriind pelerinajele efectuate cu ocazia jubileului de la anul 1033, “oameni din clasele inferioare, cei din clasa de mijloc, cei puternici, regi, conti, marchizi, prelati si, in sfarsit, ceea ce nu se intamplase niciodata, multe femei, cele mai nobile alaturi de cele mai sarace”. Clerici si laici se regaseau si se regasesc intr-o comuniune de fervoare, de speranta, de lumina si de bucurie. “Sa te veselesti inaintea Domnului Dumnezeului tau, tu, fiul tau si fiica ta, robul tau si roaba ta, levitul din cetatile tale si strainul, orfanul si vaduva, care vor fi in mijlocul tau.” (Deut. 16, 11) Se implineste pe drumul care duce spre locul fagaduintei ceea ce sfantul apostol Pavel dorea de la fii credintei: “Nu mai este Iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si nici parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.” (Gal. 3, 28) Este o societate extraordinara pentru ca demersul pelerin este trait ca o cautare, fie a implinirii fizice, fie a trezirii sau implinirii spirituale.

Efemera, societatea pelerina nu dureaza decat atat cat dureaza pelerinajul. Aspra, prin incercarile la care este supus pelerinul, fericita, prin dubla descoperire a celuilalt, profunda prin intensitatea intalnirii, aceasta societate este un moment de vesnicie.

Memoria traieste si stabileste intre toti membrii grupului care au fost “una” un moment de recunostinta. Pelerinul devine memoria vie a experientei traite, iar societatea pelerina imagine a societatii fratesti a mantuirii. Pelerenii formeaza acele comunitati in mers, imagine a Bisericii, poporul lui Dumnezeu in mers spre Imparatia cereasca. “Figura colectiva a poporului care la chemarea lui Dumnezeu

93

Page 94: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

traverseaza pustiul ramane tipul, mai ales, in Occident a Bisericii in statu patriae, in timp ce mai sensibila este Orientului icoana Cincizecimii in aspectul ei eshatologic de a doua venire a lui Hristos. In prima din imaginile prezentate, Biserica este prezentata ca un popor in misiune in lume, avandu-l pe Hristos in frunte: este imaginea procesiunii, a pelerinajului spre Imparatie. In cea de-a doua imagine, Biserica este vazuta ca un popor adunat in jurul lui Hristos in ultimile zile, ceea ce explica faptul ca Euharistia apare ca stalpul structurii Bisericii.” 37 Acesta viziune este in concordanta cu acceptiunea termenului pelerinaj. Prin peregrinatio Occidentul intelege cautarea spre un loc sfant, in timp ce Orientul prin face trimitere la chiar locul sfant si la atitudinea de adorare ce se naste in adorator ( ). Pelerinajul crestin se refera in final, dintr-o perspectiva tipologica, la dinamismul Bisericii, de la aparitia ei spre a doua si definitiva Parusie, revenirea in slava a Domnului Iisus.

[editează]

Farmecul Crepuscular al Firescului

Timp al excesului, eruptie de crize identitare, isterie a supraponderalului, vertij al pluralitatii, joc de seductii usoare, modernitatea tarzie in mijlocul careia, volens nolens, respira si Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima nemasurii. Adesea, entuziasmul facil ne confisca ireversibil optiuni majore iar diapazonul care ne dicteaza deciziile pare falsificat de injonctiuni himerice: fie, afectati de o ravna pompieristica si frustrari filetiste, sanctificam cate un voievod cu o istorie personala suspecta, fie amputam traditii ancestrale si "actualizam" malformat adevaratele exigente ale Revelatiei. In hotarul nedefinit al Fiintei eclesiale, s-ar spune ca astazi totul se articuleaza oximoronic, dar intr-o constanta afinitate pentru disproportii: logica sobra a resentimentului fata de modernitate se converteste subit intr-o miscare de aggiornamento, edulcorata cu piosenii folcloristice si tribulatii infantile. Fie ca e vorba despre evocarea unui crestinism cavernal, tenebros, concentrat in spectacolul mortificarii sau al exorcismelor si inteles ca o cultura a reprimarii, fie ca se revendica retoric si triumfalist o Ortodoxie sechestrata ideologic, intalnim produsele mentale ale aceleiasi neimplicari hermeneutice. S-ar spune ca ne place simplificarea binara, simpatizam contrastele, iubim extremele. Afectati adesea de inautenticitate si crispare, clasam prezentul pe alternative fruste: pentru unii, viata monahala de la noi abunda in taumaturgi, sfinti anonimi sau vazatori cu duhul, pentru altii totul este o paragina orchestrata luciferic, orice loc boleste metafizic si se compromite in impotenta duhovniceasca.

94

Page 95: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

Ne bucuram insa ca astazi se poate vorbi despre unii oameni intr-o alta tonalitate decat aceasta, patetica si unilaterala. Prezenta blanda a parintelui Teofil naste o caldura linistitoare, lasandu-se inteleasa dincolo de comoditatea fetisismului sau of-ul paseist. Figura sa domoala, ritmul sau egal, totul impune o naratiune ce depaseste zelul anamorfotic al sanctificarii antume ori disperarea tautologica a nihilismului. Mesajul Sfintiei Sale se clarifica treptat, se specifica in etape prelungite de ruminatie existentiala. Departe de a fi epuizate, ne propunem intr-un limbaj poate "expresionist" degajarea catorva semnificatii pe care viata si cartile parintelui Teofil, in putinatatea in care ne sunt cunoscute, par sa le condenseze.

In genere, se stie cine formeaza auditoriul parintelui Teofil. Cartea de fata este paradigmatica in acest sens, cuprinzand o colectie de prelegeri sustinute in Timisoara, oras universitar cu efervescenta misionara si cu exigente spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul posturilor randuite de Biserica, aceste conferinte sunt actualizate in spatiile prin excelenta urbane ale tarii: Timisoara, Resita, Craiova, Slatina, Bucuresti, Constanta, Galati, Iasi, Baia Mare, Cluj, Brasov, Fagaras, Oradea, Arad sunt locuri in care parintele Teofil este gazduit de tineri inscrisi la studii universitare. La Bucuresti numarul auditorilor atinge intotdeauna proportii coplesitoare, fapt ce ar justifica prezumtia unei discutii asupra prezentei sale harismatice. Spectatorii parintelui poseda, in general, un profil intelectual si o anumita formatie culturala. Cei care il asista sunt neconditionat (si, poate, involuntar) bransati la dinamica tehnica sau mentala a postmodernitatii, fie ca aprofundeaza doctoral fizica nucleara, fie ca studiaza stiintele europene, fie ca asimileaza teologia ori medicina, filosofia ori artele frumoase. Paradoxal, numai prin destula rautatea zilei parintele Teofil se poate infatisa, alaturi de specificul imuabil al personalitatii sale, cu o elocventa noutate.

Parintele vine dintr-o lume aflata in amurg, poate astazi chiar inexistenta. Cei care i-au stat mai mult prin preajma presimt in bunatatea sa, asezata intocmai ca parfumul somnolent al unui vin nobil, o inzestrare cu virtutea naturalitatii. La parintele Teofil totul - rostire, savarsire, implinire - incepe si se sfarseste in farmecul firescului. Profund afectat de ruralitatea originilor sale, parintele Teofil si-a celebrat congenial destinul in jurul unor vieti model. Au lucrat in formarea sa oameni deosebiti, de la parinti la dascali pana la oameni magnetici ca parintele Arsenie Boca ori staretul Serafim Popescu. Noutatea mesajului sau vine din constitutia verticala a unei traditii spirituale: cea personala conjugata cu cea eclesiala. Astfel, in jurul sau se destrama pericolul iminent al "mortii subiectului" (a carei analiza incontinenta o fac atatia filosofi postmoderni), pe care absenta traditiei o provoaca in orice destin personal sau comunitar. Intre altele, criza

95

Page 96: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

lumii europene este marcata de ocultarea unei varste aurorale comune (i. e.: bresa evanghelica in cultura antica greco-romana) si uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrica a Traditiei. Ontologia suprafetei - inculcata prin ideologia mediatica de astazi - anuleaza orice posibilitate de constructie consistenta a unei identitati personale, in vasta promisiune a eternitatii. Toti acesti vectori ne conditioneza ubicuu, ne afecteaza imaginarul, ne descentreaza riscant in traseul de pe pasarela mantuirii. Acesta este decorul cultural in care noi devenim receptacolul teologiei parintelui Teofil si e bine sa-l cunoastem. Pe noi, cei rataciti in cacofonia babeliana a postmodernitatii, parintele ne convoaca la o anamneza. Pe noi, cei din lume, dar si pe cei pe care, parasind-o pentru o viata mai inalta, ii mai poarta metehnele.

E vorba, mai intai de toate, despre citirea Cartii noastre de capatai: Biblia. Sfanta Scriptura - revelatia Adevarului, "izvor al tamaduirii", referent obligatoriu al rostirii, Sfanta Scriptura - orbita ultima a vietii, Sfanta Scriptura - temei si taina a pecetii noastre ontologice: faptul-de-a-fi-crestini. Dar insasi Sfanta Scriptura si-a specificat canonul pe frontiera apostolica a unei comunitati: Biserica. Pnevmatofora, Traditia a dat cheia hermeneutica a Sfintelor Scripturi prin viata sa liturgica, obiectivata providential in deciziile istorice ale sfintelor sinoade. De aceea, pentru ca "intreaga viata e o slujba", parintele ne cheama la o participare atenta, in lumina constientei, la slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebanuita, acum cand, mai ales in parohiile de la oras, simbolismul metafizic si profunzimea dogmatica a alcaturirilor Sfintilor Parinti sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocatie si prost gust. Parintele ne cere sa desfacem cu ochii mintii toate nuantele vietii liturgice, care trebuie sa devina un instrument exegetic esential in lectura Bibliei, si mai ales a Noului Testament. El ne mai spune ca, in afara unui constant exercitiu cultic, cultura ramane un capriciu invalid si un rasfat prea costisitor in plan soteriologic: "e mai greu sa fii crestin decat intelectual". Amintindu-i de vocatia doxologica pe care a parasit-o fara remuscari, parintele provoaca, in fiecare dintre noi, inertia spirituala tipic moderna. Participarea la slujbe inseamna un refuz liber al autonomiei, si nu indeplinirea juridica a unui contract cu Instanta Suprema. Participarea la slujbe inseamna adumbrirea la comorile deschise ale patristicii si nu un reflex legalist menit sa satisfaca un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe inseamna refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau al pietismului retardat, inseamna pur si simplu rugaciune (si, deci, adevar!). Sub raport ascetic, in timpul slujbelor putem avea o experienta a limitei noastre, o dificila metanoia, trecerea de la o gandire discursiva, lineara si analitica, la o dispunere mentala chenotica, anabasica si doxologica. Totodata, efortul mintii este dublat de cel al trupului, si asa centrul fiintei noastre se reconstituie. Participarea la slujbe mai presupune harismatica legatura cu comunitatea sfintilor si, astfel, angajarea in destinul cosmic-

96

Page 97: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

eshatologic al Bisericii. El insusi, parintele Teofil, numai ca om al slujbelor a putut invata sa fie un slujitor al Domnului si al aproapelui. In aceasta chemare vibreaza energic o alta noutate a firescului, acum cand unii tind sa transforme manastirile in cooperative agricole sau popasuri turistice iar viata parohiala intr-un consum frugal si sovaielnic al unei mese duhovnicesti saracite prin indolenta. In acest fel parintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual al parintelui Staniloae care cerea posteritatii sale un singur lucru: intoarcerea la Traditie (si, implicit, la Sfintii Parinti) prin resurgenta cantarii psaltice precum si conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sarbatoarea liturgicului este masura de duh si asceza pentru ceea ce poate deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a misionarismului sectar. Slujbele sunt podoaba de frumusete a Bisericii prin care cei ce participa la ele devin icoane ale unei frumuseti induhovnicite: "te spune fata cum ti-i viata".

Numai ca om al slujbelor savarsite cu acrivie, parintele Teofil este si un teolog, asa cum sensul esential al termenului il defineste: cuvantator de Dumnezeu. Slujbele sunt viata Bisericii iar teologia parintelui Teofil inseamna o atare exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai putine scrupule academice sau conventii profesorale, dar sustinuta de o memorie prodigioasa, teologia parintelui Teofil cheama la o reflectie in temeiul prezentei noastre in biserica. Astfel, parintele Teofil implineste din nou o exigenta a marelui teolog neopatristic, Dumitru Staniloae, care spunea ca "avem nevoie de o teologie foarte concreta, de o teologie a experientei. Ne hranim toti din aceasta teologie practica, pretutindeni, in fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Staniloae, Mica dogmatica vorbita, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia Oros, p.133).

Si duhovnicia presupune o "teologie a experientei" iar nu putini sunt cei care il cunosc pe parintele in aceasta ipostaza. Si aici intalnim o noutate, o relatie neobisnuita. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine laetitia) devine si aici transparenta, chiar in fata marturisirii "cu inima infranta si smerita". Un suflet care-L iubeste pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci traieste mereu intr-o revarsare agapica. Foarte apropiat de Zosima, suspicios in fata unui Ferapont, parintele Teofil a incercat sa cultive in viata sa un tip de sfintenie care stie sa nu te striveasca, o exemplaritate nesufocanta. Cand implacabil si ferm, cand ingaduitor si discret, exigent dar nu intransigent, parintele Teofil are o gandire personalista. Omul care iti ofera intotdeauna o a doua sansa, parintele Teofil - dupa cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploateaza pacatul penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnarii vesnice ori justetea unui dispret radical. Pacatele si greselile marturisite nu umbresc iradierea fanica a parintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degraba chemat sa fie un posibil invingator. Oricat de mare ar fi

97

Page 98: Manastiri si Sihastrii Ortodoxe

strambatatea sufletului ce se spovedeste, el isi conserva o sensibilitate, aceea a simtirii a dragostei.

Pentru crestinii ortodocsi mantuirea este un joc imprevizibil de interventii teandrice. Dogma dublei judecati, cea personala si cea universala, crediteaza un interval temporal cu larg potential soteriologic, in care oportunitatile damnarii sau ale redemptiunii trebuiesc departajate. In lumina acestei credinte, destinul unei carti ortodoxe nu este unul obisnuit, nefiind reductibil la succesul de librarie sau cota vanzarilor inregistrate. Dincolo de eficacitatea ei imediata se ascunde in carte o vocatie marturisitoare, cea care naste, mai ales, reverberatii postume. Noi stim ca slava de care se vor invrednici la sfarsitul veacurilor sfintii Tebaidei creste cu fiecare generatie de crestini convertiti prin lectura Patericului, bunaoara. De aceea, se poate spune, orice noua carte scrisa in Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor si comunitatea cititorilor), fiind astfel o aparitie fericita si necesara.

Dupa ce anul 1997 a inregistrat cu Parintele Teofil cartea ingrijita de Arhimandritul Ioanichie Balan si aparuta la Sihastria, cea gazduita de parintele Constantin Coman la editura Bizantina, cea publicata de Asezamantul Antim (Cluj-Napoca), in anul 1998 orasul Timisoara pare sa fie privilegiat cu implinirea acestor sarcini. Dupa "Ganduri bune pentru ganduri bune" a urmat, iata, o a doua carte: "Prescuri pentru cuminecaturi". Simtim ca, venind mai ales de la parintele Teofil, cartea ni se da "pentru slava lui Dumnezeu, ca prin ea Fiul Omului sa Se slaveasca" (In. 11, 4). Nu stim cate vor mai urma, dar stim ca pentru rostirea mantuitoare nu exista niciodata un "prea mult" sau "prea tarziu". Citind-o cu atentie, in suflet ni se va descoperi ca o chemare intru desavarsire profilul unic al parintelui Teofil.

"Sarac cu duhul" ca monah, "plans" prin smerenie, "bland" cu firea, "flamand si insetosat de dreptate" ca pastor, "milostiv" ca si crestin, "curat cu inima" ca rugator, "facator de pace" ca duhovnic, "ocarat", "prigonit" sau clevetit ca misionar al Domnului, parintele Teofil a fost, este si va fi un om fericit. Astfel toti cei ce il cunosc isi doresc sa se poata bucura si veseli la sfarsitul veacurilor alaturi de cel care a fost o viata intreaga, aici, cu modestie, "sarea pamantului" celui duhovnicesc si faclie luminatoare intr-un sfesnic ales al Bisericii dreptmaritoare.

98