1

CURS DE SPECIALIZARE PENTRU OCUPAȚIA DE MUZEOGRAF

MANAGEMENTUL COLECȚIEI MODULUL ii

Suport de curs

2

Cuprins MANAGEMENTUL COLECŢIILOR ....................................................................................... 5 1.1. Identificarea caracteristicilor elementelor componente ale colecțiilor ............................... 5 1.2. Stabilirea priorităților legate de dezvoltarea colecțiilor ..................................................... 8 1.3. Analizarea ofertelor de bunuri culturale ......................................................................... 10 1.4. Achiziția, donația, colectarea în teren, licitația. Criterii de selecție ................................. 10 1.5. Dezvoltarea patrimoniului muzeal ................................................................................. 12 1.6. Analiza SWOT a colecției muzeale (structura) .............................................................. 16 Evidența și clasarea bunurilor culturale mobile .............................................................. 18 Documentarea moștenirii culturale......................................................................................... 18 Legislația românească............................................................................................................19 Evidența patrimoniului cultural: definiție, scopuri .......................................................... 20 De ce avem nevoie de evidență ? ........................................................................................ 20 Organisme internaționale, rețele și instituții privind documentarea patrimoniului cultural ...... 21 Evidența națională a patrimoniului în România..................................................................... 22 Principii minimale pentru evidența colecțiilor ........................................................................ 22 Activități de evidență. Inventarierea și fișarea.........................................................................23 Inventarierea colecțiilor ........................................................................................................ 23 Cum ne pregătim pentru inventarierea bunurilor culturale .................................................... 24 Verificarea și actualizarea inventarului ................................................................................. 25 Marcarea numerelor de inventar pe bunuri culturale ............................................................ 25 Fișarea bunurilor culturale .................................................................................................... 27 Ce tipuri de standarde utilizăm? ........................................................................................... 28 Standardele de date pentru patrimoniul cultural mobil în România ....................................... 28 Domeniile de patrimoniu și conținutul lor .............................................................................. 29 Tezaure de termeni și liste de autoritate............................................................................... 46 Fotografierea ....................................................................................................................... 47 Informatizarea evidenței colecțiilor. Registrul informatizat .................................................... 48 Principii generale pentru instituirea Registrului informatizat.................................................. 49 Reguli generale de completare ............................................................................................ 50 Analiza situației evidenței în muzee ..................................................................................... 50 Stabilirea priorităților de informatizare .................................................................................. 50 Stabilirea termenelor de realizare......................................................................................... 50 Organizarea și planificarea activității .................................................................................... 50 Modalități practice de realizare a Registrului informatizat de evidență .................................. 50 Baza de date DOCPAT pentru evidenţa patrimoniului cultural mobil .................................... 51 Clasarea bunurilor culturale .............................................................................................. 52 Componența dosarului de clasare ........................................................................................ 55 Procedura de clasare ........................................................................................................... 55 Rolul Institutului Național al Patrimoniului ............................................................................. 56 Procedura de preluare a dosarelor ....................................................................................... 56 Criterii de clasare (conform Normelor de clasare emise de Ministerul Culturii) ..................... 56 Declasarea ........................................................................................................................... 57 Baza de date a bunurilor culturale mobile clasate ................................................................ 58 Baza de date on-line ............................................................................................................ 58 Anexe: Declarația de principii privind documentarea muzeală .............................................. 58 Cercetarea muzeală ........................................................................................................... 67 1. Cercetarea patrimoniului .................................................................................................. 67 2. Definirea conceptelor / taxonomie / evoluția terminologiei ................................................ 68 3. Caracterul interdisciplinar al cercetării patrimoniului ......................................................... 71 4. Cercetarea patrimoniului. Generalități .............................................................................. 73 5. Principii metodologice aplicabile științelor sociale............................................................. 78 6. Cercetarea de teren ......................................................................................................... 79 7. Planificarea cercetării ....................................................................................................... 84 8. Modalități de valorificare a cercetărilor ............................................................................. 85 Cercetarea antropologică și antropologia urbană* ................................................................ 88

3

Concluzii .............................................................................................................................. 96 Educația muzeală ............................................................................................................... 97 Introducere ........................................................................................................................... 97 Repere privind derularea activităţii educative în muzeul contemporan ................................. 99 Organizarea activităţii educative într-un muzeu .................................................................. 101 Interpretarea colecţiilor şi a exponatelor în context educativ .............................................. 101 Publicul ţintă al programelor educative ............................................................................... 102 Conceperea programelor educative ................................................................................... 104 Programele pentru şcoli ..................................................................................................... 104 Programele pentru familii ................................................................................................... 105 Programele pentru adulţi .................................................................................................... 105 Programele pentru publicul cu nevoi speciale .................................................................... 105 Promovarea programelor educative ................................................................................... 106 Dezvoltarea relaţiilor cu terţii .............................................................................................. 106 Strategii de promovare a programelor educative ................................................................ 106 Curatoriatul muzeal.......................................................................................................... 107 1. Standardul ocupațional pentru ocupația de curator ........................................................ 107 2. Curatorul. De la curatorul de colecție la autorul de expoziții ........................................... 110 Digitizarea colecțiilor și gestionarea resurselor digitale ............................................... 111 1. Globalizarea și identitatea culturală ................................................................................ 111 2. Patrimoniul cultural digital .............................................................................................. 112 2.2. Cataloage on-line. Tezaurul patrimoniului cultural national mobil ................................ 113 3. Spatiul cultural digital european ..................................................................................... 116 4. România si patrimoniul digital: ce facem noi? ................................................................. 117 4. Concluzii ........................................................................................................................ 119

Reproducerea totală sau PARȚIALĂ a unor fragmente din această lucrare, prin orice mijloace tehnice, în alte situaţii şi moduri decât cele prevăzute la art. 33 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, fără

consimţământul exprimat în scris al INSTITUTULUI PENTRU CERCETARE ȘI FORMARE CULTURALĂ, constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii.

4

5

MANAGEMENTUL COLECŢIILOR

1.1. Identificarea caracteristicilor elementelor componente ale colecțiilor Definiție Colecția reprezintă un ansamblu de obiecte unice (în general) care reprezintă nucleul activităților publice ale unui muzeu, orientate spre expunere (expoziții), educație, cercetare. Colecția este diferită de o arhivă sau o bibliotecă, formate din bunuri pe suport de hârtie, înlocuibile (în cazul cărților din biblioteci) și mai puțin orientate spre expunere. Muzeele au de obicei politici de achiziție-dezvoltare a patrimoniului, astfel încât numai anumite obiecte, din anumite categorii și de o anumită valoare, sunt acceptate în colecții. Procesul de accedere a unui bun cultural într-o colecție este complex, descris îndeobște în spațiul național drept clasare. Bunurile culturale aparținând colecțiilor publice trec printr-un proces de evidență pe suport fizic și, recent, electronic. Astfel, muzeele țin evidența bunurilor culturale aflate în gestiune proprie în registre inventar, fișe analitice de evidență și programul informatizat DOCumentarea PATrimoniului Cultural Mobil și Arhivelor Documentare (DOCPAT). Colecțiile muzeale sunt extrem de diversificate. Există astfel colecții de artă, științe naturale, istorie, etnografie, tehnică, memorialistică etc. Diversitatea patrimoniului cultural național a dus la specializarea muzeelor. Uneori muzeele de istorie pot avea colecții reprezentative pentru o zonă, o perioadă istorică, o singură persoană, alteori pentru un tip de bunuri (timbre, monede s.a.). Colecțiile de artă se pot concentra asupra unei școli, epoci sau artist. Muzeele de științe naturale pot avea colecții specializate pe regnuri (animale, vegetale). Fiecare din aceste colecții, categorii, au propriile criterii de accedere a bunurilor culturale în gestiune. Colecțiile muzeale mai sunt definite și prin legea specială a muzeelor și colecțiilor publice, nr. 311 din 3 iulie 2013, republicată în M.O. nr. 207 din 24 martie 2014: „colecţie - ansamblul de bunuri culturale şi naturale, constituit în mod sistematic şi coerent de către persoane fizice sau persoane juridice de drept public ori de drept privat.” (art. 2, lit. b). După cum se poate constata, organizarea sistematică și coerentă reprezintă un criteriu semnificativ pentru organizarea unei colecții. Cadrul legislativ național Legea care stă la baza activității profesionale a specialiștilor în patrimoniu din muzeele românești este legea 182 din 25 octombrie 2000, privind protejarea patrimoniului cultural național mobil. Aceasta a fost republicată în M.O. 259/9 aprilie 2014. Prin art. 1, alin. (2), se definește patrimoniul cultural național ca fiind „ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție; cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani și cei naturali.” Categoriile descrise la articolul 3 din lege reprezintă posibile criterii, generale dar nu limitative, pentru ce poate reprezenta o colecție în cadrul unui muzeu: „(1) Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală. (2) Bunurile care alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil sunt: 1. bunuri arheologice și istorico-documentare, precum: a) descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția

6

eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate; b) elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice; c) mărturii materiale și documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă, științifică, artistică, sportivă sau din alte domenii; d) manuscrise, incunabule, cărți rare și cărți vechi, cărți cu valoare bibliofilă; e) documente și tipărituri de interes social: documente de arhivă, hărți și alte materiale cartografice; f) obiecte cu valoare memorialistică; g) obiecte și documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică: monede, ponduri, decorații, insigne, sigilii, brevete, mărci poștale, drapele și stindarde; h) piese epigrafice; i) fotografii, clișee fotografice, filme, înregistrări audio și video; j) instrumente muzicale; k) uniforme militare și accesorii ale acestora; l) obiecte cu valoare tehnică; 2. bunuri cu semnificație artistică, precum: a) opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie și altele; b) opere de artă decorativă și aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile și alte materiale, podoabe; c) obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier și altele; d) proiecte și prototipuri de design; e) materiale primare ale filmelor artistice, documentare și de animație; f) monumente de for public, componente artistice expuse în aer liber; 3. bunuri cu semnificație etnografică, precum: a) unelte, obiecte de uz casnic și gospodăresc; b) piese de mobilier; c) ceramică; d) textile, piese de port, pielărie; e) alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă; f) obiecte de cult; g) podoabe; h) ansambluri de obiecte etnografice; i) monumente din muzeele etnografice în aer liber; 4. bunuri de importanță științifică, precum: a) specimene rare și colecții de zoologie, botanică, mineralogie și anatomie; b) trofee de vânat; 5. bunuri de importanță tehnică, precum: a) creații tehnice unicat; b) rarități, indiferent de marcă; c) prototipurile aparatelor, dispozitivelor și mașinilor din creația curentă; d) creații tehnice cu valoare memorială; e) realizări ale tehnicii populare; f) matrițe de compact-discuri, de CD-ROM, de DVD și altele asemenea. Prin articolul 4 din aceeași lege se induce un nou criteriu de clasificare a unor posibile colecții, și anume criteriul importanței/valorii (tezaur vs. fond): „Articolul 4 a) Bunurile aparținând patrimoniului cultural național mobil fac parte, în funcție de importanța sau de semnificația lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea lor, din: a) tezaurul patrimoniului cultural național mobil, denumit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri culturale de valoare excepțională pentru umanitate; b) fondul patrimoniului cultural național mobil, denumit în continuare fond, alcătuit din bunuri culturale cu valoare deosebită pentru România.

7

Bunurile culturale care pot face obiectul unui patrimoniu muzeal, conform art. 9 din Legea muzeelor și colecțiilor publice sunt: a) bunurile imobile de valoare excepţională, arheologică, istorică, etnografică, artistică, documentară, memorialistică, ştiinţifică şi tehnică; b) siturile şi rezervaţiile care au caracter arheologic, istoric, artistic, etnografic, tehnic şi arhitectural, constituite din terenuri, parcuri naturale, grădini botanice şi zoologice, precum şi construcţiile aferente; c) bunurile clasate în patrimoniul cultural naţional mobil, de valoare excepţională, arheologică, istorică, etnografică, artistică, documentară, ştiinţifică şi tehnică, literară, memorialistică, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale şi spirituale ale evoluţiei comunităţilor umane, ale mediului înconjurător şi ale potenţialului creator uman; d) alte bunuri care au rol documentar, educativ, recreativ, ilustrativ şi care pot folosite în cadrul expoziţiilor şi al altor manifestări muzeale. - Din acest articol al legii muzeelor și colecțiilor rezultă criteriul caracteristicilor fizice (mobil vs. imobil) și al clasării în Patrimoniul Cultural Național (clasate vs. neclasate vs. nesusceptibile de a fi clasate. Criteriile specifice de clasare Criteriile specifice de clasare, așa cum sunt ele descrise în HG 886/2008, pot reprezenta un important indicator de constituire a unei colecții muzeale: „ Art. 7. - (1) Criteriile specifice de clasare sunt standarde specifice unui domeniu, pe baza cărora se evaluează semnificația sau importanța arheologică, istoric-documentară, artistică, etnografică, ştiințifică ori tehnică a bunurilor culturale şi prin intermediul cărora se determină valoarea culturală deosebită sau excepțională, stabilindu-se categoria juridică a patrimoniului cultural național din care acestea fac parte. (2) Criteriile specifice de clasare sunt: a) valoarea istorică şi documentară - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural serveşte la cunoaşterea unui fapt istoric de importanță sau semnificație majoră, în sensul că este o mărturie istorică din perioada în care acel fapt s-a petrecut; b) valoarea memorială - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural a aparținut unei personalități importante a istoriei, culturii şi civilizației naționale sau internaționale ori constituie o mărturie directă şi semnificativă privind viața şi activitatea acelei personalități; c) autenticitatea - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural este o operă realizată în mod evident de un autor identificat sau este fabricat într-un atelier, într-o manufactură ori într-o fabrică precis determinată ca aparținând unei epoci, unui anumit stil artistic, unei anumite culturi sau civilizații; d) autorul, atelierul sau şcoala - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural aparține unui autor important sau a fost realizat în ateliere, manufacturi ori fabrici importante pentru o epocă istorică, un stil artistic, o cultură sau o civilizație; e) calitatea formală - criteriul în baza căruia se analizează dacă un bun cultural este o realizare artistică importantă, o piesă de o expresivitate plastică deosebită sau excepțională ori o piesă care se remarcă prin însuşirile ce decurg din tehnica de execuție (inclusiv suportul material), din unicitatea sau raritatea concepției, precum şi din creativitatea acesteia.” Criteriile generale de clasare La acestea putem adăugă și criteriile generale de clasare, menționate în același HG 886/2008: „Art. 6. - (1) Criteriile generale de clasare sunt standarde pe baza cărora se evaluează semnificația sau importanța culturală a bunurilor mobile şi prin care se determină dacă acestea sunt susceptibile de a fi clasate. (2) Criteriile generale de clasare sunt: a) vechimea - criteriul în baza căruia se analizează dacă un bun cultural a fost realizat într-o perioadă mai îndepărtată, cel puțin cu 50 de ani înainte de data efectuării expertizei, şi se acordă puncte valorice într-un cuantum proporțional cu vechimea determinată; b) frecvența - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural aparține unei serii de bunuri identice sau unui lot de bunuri din aceeaşi tipologie şi se determină prezența bunurilor în cauză pe teritoriul românesc; în raport cu semnificația artistică se analizează dacă acestea se înscriu într-o tipologie determinată care cuprinde opere cu tematică şi manieră de realizare

8

artistică relativ similare şi dacă asemenea opere sunt prezente în colecții publice sau private ori în circuitul civil; c) starea de conservare - criteriul în baza căruia se analizează gradul în care bunul cultural îşi păstrează integritatea şi caracteristicile inițiale ori se află într-o stare care să permită reconstituirea sau restaurarea acestuia. Sinteza criteriilor de formare a unei colecții În continuare enumerăm posibile criterii de constituire/formare, selecție, management pentru colecțiile muzeale: - categorii - tipuri - vechime - școală - epocă - personalitate - specie - valoare/importanță - suport fizic - stare conservare - domeniu - mărime Acestea sunt, subliniem, orientative și nu limitative.

1.2. Stabilirea priorităților legate de dezvoltarea colecțiilor Dezvoltarea colecțiilor și stabilirea priorităților în acest sens este strâns legată de managementul colecțiilor. Aceasta implică dezvoltarea, depozitarea și protejarea patrimoniului cultural național. Primul obiectiv al managementului colecției este îndeplinirea scopurilor deținătorului de patrimoniu, așa cum sunt ele descrise în misiunea organizației. Totodată, este necesară asigurarea conservării și securității, precum și a sustenabilității colecției pe termen lung. Managementul colecțiilor de patrimoniu este caracterizat de următoarele aspecte, dezvoltate în cadrul altor capitole din acest curs: 1. Managementul evidenței - sisteme de management ale colecției - catalogare-evidență - curatoriat - curatoriat electronic 2. Politici de management ale colecției - aspecte legale și etice - împrumuturi și custodii temporare 3. Protejarea patrimoniului - expunere și depozitare - împachetare și transport - conservare preventivă, activă, restaurare - planuri pentru situații de urgență Colect�iile sunt o componenta� vitala� a orica�rui muzeu, ele definindu-i caracterul. Colect�iile reprezinta� ata�t principale resursa� a muzeului, ca�t s�i o parte importanta� a existent�ei sale – motivul de a fi s�i justificare a menirii sale publice. Toate activita�t�ile muzeului graviteaza� i�n jurul colect�iilor: conservarea patrimoniului, cercetarea, dezvoltarea de expozit�ii s�i programe publice etc. Des�i misiunea muzeului este i�ndreptata� spre public s�i societate, el nu ar putea exista s�i nu s�i-ar putea i�ndeplini menirea daca� nu ar det�ine s�i nu ar gestiona corespunza�tor bunuri culturale cu valoare deosebita�, respectiv colect�ii de obiecte de patrimoniu. I�n acest context, starea colect�iilor, modul i�n care acestea sunt gestionate, studiate,

9

expuse, utilizate etc. influent�eaza� i�n mod hota�ra�tor activitatea publica� a muzeului, gradul de i�ndeplinire a misiunii specifice. Este deci necesara� monitorizarea s�i controlul ata�t al colect�iilor, ca�t s�i al tuturor activita�t�ilor care le afecteaza�. Controlul colect�iilor trebuie sa� se faca� i�n mod sistematic, pe baza unor principii s�i reguli bine definite, care sa� asigure ata�t buna conservare a colect�iilor, dar s�i valorificarea lor creativa�, i�n beneficiul publicului muzeului s�i al comunita�t�ilor pe care acesta le deserves�te. Controlul corespunza�tor al colect�iilor – strict, dar flexibil i�n acelas�i timp – este greu de realizat. Din aceasta� cauza�, acest proces trebuie sa� fie o decizie a conducerii muzeului s�i implementarea trebuie sa� fie bine organizata� i�n i�ntreaga institut�ie. Principalele probleme legate de controlul colect�iilor sunt de natura� administrativa�. I�n primul ra�nd costurile organizat�iei directe s�i indirecte ar putea cres�te (de exemplu cheltuielile cu personalul sau divers�i specialis�ti colaboratori, cu echipamentele etc.) Alte argumente care se pot aduce i�mpotriva definirii unui control strict al colect�iilor sunt de natura� legala� s�i etice. Se poate pune i�ntrebarea cine s�i cum i�s�i poate asuma responsabilitatea direct�iei de dezvoltare a unui muzeu, sau al modului de valorificare al colect�iilor, respectiv de acces la acestea. Politica de management a colect�iilor este o declarat�ie scrisa� detaliata� care explica� s�i ghideaza� ce, de ce s�i cum muzeul respectiv colecteaza�, s�i articuleaza� activitatea profesionala� a muzeografilor acelui muzeu i�n privint�a patrimoniului de care ra�spund. As�a cum s-a argumentat anterior, politica i�n privint�a colect�iilor influent�eaza� foarte mult activitatea muzeului, pe toate planurile. De exemplu, achizit�ia sau acceptarea unor obiecte de patrimoniu i�nseamna�, pe de o parte, solicita�ri suplimentare i�n privint�a resurselor s�i spat�iului, dar s�i, pe de alta� parte, posibilitatea amplifica�rii cerceta�rii specifice, salvarea chiar a unor obiecte de valoare, oportunitatea dezvolta�rii unor noi expozit�ii s�i programe publice. Un aspect important al politicii de management al colect�iilor, care prezinta� foarte multe lipsuri i�n Roma�nia datorita� i�n special lipsei de fonduri, este depozitarea s�i conservarea colect�iilor. Managementul colect�iilor trebuie sa� defineasca� mai multe elemente cheie care contribuie i�n mod nemijlocit la conservarea, depozitarea s�i dezvoltarea corespunza�toare a colect�iilor. Printre acestea ment�iona�m: standarde privind colectarea obiectelor, sistemul de evident�a�, standard privind depozitarea colect�iilor, accesibilitatea colect�iilor, responsabilita�t�i, costurile directe s�i indirecte, beneficii legate de colectare etc. Toate acestea trebuie sa� se rega�seasca� i�n politica privind colect�iile, s�i trebuie stabilite i�n funct�ie de specificul colect�iilor, al publicului s�i a legislat�iei i�n vigoare. Politica de management trebuie sa� fixeze principiile s�i regulile respectate i�n muzeu pe mai multe direct�ii majore: - natura colect�iilor - politica de achizit�ii, dezvoltare a colect�iilor s�i de scoatere din evident�a� a componentelor colect�iilor - evident�a, documentarea s�i cercetarea colect�iilor - depozitarea s�i manipularea colect�iilor - accesibilitatea colect�iilor De asemenea politica cu privire la colect�ii trebuie sa� prevada� reguli de comportament pentru personalul muzeului, colaboratorii sa�i s�i public i�n situat�ii din cele mai variate, cum ar fi: i�mprumuturile, procedurile de asigurare, procedurile de studiere, modul de expunere etc. Componente importante ale politicii ar trebui sa� fie s�i politica cu privire la paza colect�iilor s�i managementul riscurilor. Politica privind colect�iile muzeului ar putea avea urma�toarea structura�: - definirea misiunii colect�iilor

10

- politica privind dezvoltarea colect�iilor - politica privind scoaterea din evident�a� a bunurilor din colect�ii - procedurile legate de i�mprumuturi de bunuri patrimoniale - gestionarea colect�iilor - politica privind asigurarea colect�iilor Misiunea colecției vs. Misiunea muzeului Declarat�ia de intent�ie privind colect�iile, respectiv misiunea specifica� legata� de colectare, este i�n corelat�ie directa� cu misiunea muzeului. Aceasta este o declarat�ie privind scopul de durata� care ghideaza� activitatea muzeului, reflecta�nd crezul, valorile, aspirat�iile s�i strategiile sale fundamentale. Pentru a fi respectata�, aplicata� s�i eficienta�, misiunea trebuie fa�cuta� cunoscuta� ata�t i�n interiorul, ca�t s�i i�n exteriorul muzeului s�i trebuie sa� obt�ina� adeziunea diverselor grupuri de interes: personal, public, comunita�t�ile locale, specialis�ti etc. Pe baza acestei misiuni se proiecteaza� rolul colect�iilor muzeului. I�n unele institut�ii muzeale se pune accentul pe important�a publica� a colect�iilor s�i modul i�n care acestea pot fi puse i�n slujba publicului. I�n alte muzee se pune accentul pe conservarea s�i studierea colect�iilor, pe transmiterea lor ca�tre generat�iile urma�toare. Rolul s�i locul colect�iilor i�ntr-un muzeu, ca s�i atitudinea fat�a� de aceasta este legata� de viziunea manageriala� cu privire la respectivul muzeu.

1.3. Analizarea ofertelor de bunuri culturale Art. 29 din legea muzeelor și colecțiilor publice stipulează: (1) În cadrul muzeelor şi al colecţiilor publice de drept public funcţionează comisii de evaluare şi/sau comisii de achiziţii de bunuri culturale. (2) Membrii comisiilor menţionate la alin. (1) sunt numiţi, prin decizie, de directorul general sau, după caz, de directorul muzeului sau al colecţiei publice de drept public.

1.4. Achiziția, donația, colectarea în teren, licitația. Criterii de selecție Comerțul cu bunuri culturale mobile este reglementat prin hotărârea 1420/2003. Din aceasta rezultă: „Art. 1 (1) Comercializarea bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată poate fi efectuată numai de către agenţii economici care au obţinut autorizaţia de funcţionare eliberată de Ministerul Culturii şi Cultelor în baza avizului Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.” Prin alineatul (3) al aceluiași articol sunt excluse de la clasarea în patrimoniul cultural național și devin libere la comercializare următoarele categorii: „(3) Comercializarea operelor de artă plastică şi fotografică, a operelor de artă decorativă sau de cult, a operelor cu caracter etnografic, ale meşteşugarilor populari, precum şi a altor opere create de autori în viaţă care nu pot face obiectul clasării, potrivit prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, nu este supusă prevederilor prezentelor norme.” „Art. 8 (1) Vânzarea publică a bunurilor culturale mobile aflate în proprietate privată sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenţii economici autorizaţi, cu respectarea prevederilor Legii nr. 182/2000 şi ale prezentelor norme.” Legea 182/2000 descrie procedura negocierii sau a licitației, ca modalitate de stabilire a prețului, valorii, bunurilor culturale: „Articolul 36 (1) Bunurile culturale mobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării dreptului de preempțiune de către statul român, prin Ministerul Culturii, și cu respectarea dispozițiilor art. 35 alin. (7). (2) Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii sunt obligate să transmită Ministerului Culturii, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a operatorului economic autorizat, înregistrarea privind punerea în vânzare a unui bun cultural mobil clasat în tezaur.

11

(3) Termenul de exercitare a dreptului de preempțiune al statului este de maximum 30 de zile, calculat de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2), iar valoarea de achiziționare este cea negociată cu vânzătorul sau cu operatorul economic autorizat ori cea rezultată din licitația publică.” Aceeași lege descrie o categorie de experți în evaluarea bunurilor culturale de patrimoniu, fără detalii suplimentare: „Articolul 49 (1) Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute la art. 46 alin. (1) sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea. (2) Primarul este obligat să înștiințeze serviciul public deconcentrat al Ministerului Culturii, în termen de 72 de ore, cu privire la bunurile descoperite, luând totodată măsuri de pază și de conservare a acestora. (3) Primarul este obligat să predea bunurile astfel descoperite, în termen de 10 zile, serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii. (4) Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat, în condițiile prevăzute la alin. (1), bunurile descoperite, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul unor descoperiri arheologice de valoare excepțională, se poate acorda și o bonificație suplimentară de până la 15% din valoarea bunului. (5) Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabilește de experții acreditați ai serviciului public deconcentrat al Ministerului Culturii sau, după caz, de alți experți acreditați.” Acceptarea donat�iilor este o alta� problema� care trebuie abordata� i�n cadrul politicii de dezvoltare a colect�iilor. I�n principiu donat�iile sunt binevenite pentru orice muzeu, fiind o cale put�in costisitoare – pentru multe muzee singura modalitate – de dezvoltare a colect�iilor. Totus�i, i�n ciuda aparent�elor, nu toate donat�iile trebuie acceptate. Nu trebuie uitat ca� orice bun intrat i�n patrimoniu trebuie i�ngrijit s�i implica� utilizarea pe termen lung a unor resurse diverse: umane, materiale, financiare. I�n acest context. Un prim criteriu de select�ie ar fi i�ncadrarea tipologica� a noilor bunuri, respectiv corelat�ia cu celelalte elemente din colect�iile muzeului. Un alt criteriu este valoarea culturala� a donat�iilor s�i posibilita�t�ile de valorificare a acestora. De asemenea trebuie sa� se t�ina� cont s�i de condit�iile impuse muzeului prin donat�ie. De exemplu unii donatori ar putea sa� condit�ioneze donat�ia de expunerea acesteia i�n permanent�a� i�ntr-un punct intens circulat al muzeului sau alte condit�ii care i�ngra�desc mult libertatea muzeului de prezentare s�i valorificare a bunurilor donate. Un alt aspect care trebuie reglementat este modul i�n care se realizeaza� analiza achizit�iilor sau a bunurilor propuse spre a intra i�n colect�ii. Acest proces este foarte important pentru autentificarea bunurilor. Dupa� ce bunurile sunt autentificate s�i intra� i�n colect�ii trebuie sa� se t�ina� evident�a acestora. Procedurile acestea sunt bine definite, bazate pe legislat�ia i�n vigoare, dar s�i pe specificul fieca�rui muzeu/colect�ii. Revenind la procesul de dezvoltare a colect�iilor, trebuie avute i�n vedere caracteristicile procesului de colectare. I�n general este un proces costisitor, care genereaza� ata�t cheltuieli directe, ca�t s�i indirecte. Dezvoltarea colect�iilor presupune alocarea resurselor pe termen lung s�i un interes constant pe aceasta� direct�ie. Nu trebuie uitat ca� acest proces trebuie sa� sust�ina� derularea celorlaltor activita�t�i specifice muzeului. De asemenea trebuie avuta� i�n vedere s�i legislat�ia i�n vigoare. Definirea unei politici privind scoaterea din evident�a� ar putea pa�rea nepotrivita� la prima vedere, deoarece muzeul ar trebui sa� colecteze bunuri patrimoniale, nu sa� le i�nstra�ineze. Totus�i sunt situat�ii i�n care muzeele pot i�nstra�ina bunuri, sau pot fi obligate sa� renunt�e la ele. De exemplu anumite bunuri se pot deteriora iremediabil sau pot dispare din muzeu. De asemenea se pot face schimburi de bunuri patrimoniale cu alte muzee.

12

Este posibil ca unele muzee sa� decida� sa� va�nda� anumite obiecte de patrimoniu pentru a obt�ine fonduri pentru achizit�ia altor piese, cu valoare mai mare s�i corelate mai puternic cu misiunea s�i specificul muzeului. Legat de scoaterea bunurilor din patrimoniul muzeului, politica privind colect�iile trebuie sa� defineasca� i�n principal i�n ce situat�ii se poate scoate un obiect din patrimoniul muzeului s�i care este procedura de scoatere din evident�a�. I�mprumuturile fac parte din activitatea curenta� a unui muzeu, iar cres�terea lega�turilor cu alte muzee s�i institut�ii culturale din t�ara� s�i stra�ina�tate poate determina� o cres�tere a acestei activita�t�i. Politica privind colect�iilor trebuie sa� defineasca� urma�toarele aspecte: cui se i�mprumuta� bunuri din colect�ii; procedura de i�mprumut; situat�ia bunurilor i�mprumutate; standarde de provenient�a� pentru bunurile primite ca i�mprumut; dezvoltarea unui cod de conduita� cu privire la bunurile i�mprumutate tert�ilor; s�i delegarea responsabilita�t�ii pentru i�mprumuturi. Gestionarea colect�iilor curente ale muzeului este o activitate vitala� pentru muzeu. I�n funct�ie de starea colect�iilor s�i procedurile legate de conservarea s�i administrarea acestora se poate dezvolta s�i procesul de valorificare a lor. Gestionarea colect�iilor presupune numeroase aspecte, printre care ment�iona�m: delegarea responsabilita�t�ilor cu privire la administrarea colect�iilor; proceduri privind depozitarea, transportarea, manipularea colect�iilor; inventarierea. Tot mai mult de pune s�i problema accesului la colect�ii – respectiv cine s�i i�n ce condit�ii poate avea contact direct cu colect�iile. Din punct de vedere teoretic, ideal, accesul la colect�ii ar trebui sa� fie nei�ngra�dit pentru toate categoriile de public. Totus�i, din motive de securitate s�i protejare a colect�iilor, accesul trebuie limitat de cele mai multe ori la anumite categorii de persoane (de exemplu muzeografi s�i cerceta�tori). Politica privind asigurarea colect�iilor este tot mai importata� s�i i�n Roma�nia.

1.5. Dezvoltarea patrimoniului muzeal Politica privind dezvoltarea colect�iilor nu trebuie sa� se limiteze la achizit�iile noi, ci trebuie sa� faca� referire la orice situat�ie prin care pot intra bunuri i�n colect�iile muzeului. De asemenea se defines�te s�i atitudinea s�i dinamica dezvolta�rii colect�iilor. O prima� decizie este legata� de tipul colect�iei / colect�iilor det�inute. De exemplu un muzeu de arta� poate sa� i�s�i limiteze colect�iile la arte decorative, sau la anumite curente artistice. Un muzeu de istorie i�s�i poate limita colect�iile la bunuri provenind dintr-o anumita� regiune, sau dintr-o anumita� epoca� istorica�. Factorii care pot influent�a aceasta� decizie sunt numeros�i, dar i�n principal trebuie sa� se t�ina� cont de misiunea muzeului. De asemenea trebuie sa� se t�ina� cont de obiectivele interne privind achizit�iile. Planul colecției Administrarea profesionista� a unei colect�ii muzeale presupune multe, cum ar fi un depozit bun, un sistem adecvat de i�nregistrare s�i un plan de colect�ie. Un plan de colect�ie ofera� o perspectiva� asupra colect�iei, ofera� structura� s�i claritate pentru elaborarea unei strategii pentru colect�ie. Un plan de colect�ie este mai mult deca�t o descriere a colect�iei, ne arata� ce intent�ii are muzeul referitor la colect�ie. Un plan al colect�iei: • stimuleaza� la reflect�ie asupra misiunii muzeului • ofera� o perspectiva� asupra alca�tuirii s�i asupra semnificat�iei colect�iei • poate duce la reformularea profilului colect�iei • ajuta� la stabilirea priorita�t�ilor i�n strategia referitoare la colect�ie • identifica� restant�ele i�n administrare s�i i�ndeamna� la act�iune

13

• ajuta� muzeul sa� se alinieze cu institut�iile asemănătoare Scopul planului de colect�ie este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra dimensiunii s�i alca�tuirii colect�iei, strategia referitoare la colect�ie s�i prelucrarea acestei strategii i�n planuri concrete. Un plan de colect�ie poate fi scris ata�t pentru stakeholder-ii interni ca�t s�i externi. Printre aces�tia se pot numa�ra nu numai proprii colaboratori s�i administratori, ci s�i comodant�ii, donatorii, finant�atorii s�i colegii. Planul de colect�ie poate funct�iona ca o carte de vizita� a unei institut�ii, inspira� i�ncredere s�i emana� personalitate i�n exterior. 1. Colect�ia s�i misiunea muzeului Misiunea unui muzeu consta� de regula� i�n doua� elemente: 1. Definirea zonei de colect�ionare a unui muzeu. Zona de colect�ionare i�nseamna� tema, teritoriul geografic sau perioada de care se leaga� colect�ia. Adesea este vorba despre mai mult deca�t o tema�, un teritoriu sau o perioada�. I�n acest caz este bine sa� se porneasca� de la colect�ia de baza�, aceasta fiind partea colect�iei care este definitorie pentru imaginea muzeului. 2. Definirea activita�t�ilor muzeului legate de colect�ie. Termeni precum colect�ionare, pa�strare, conservare, gestionare, cercetare, expunere s�i informare sunt des i�nta�lnit�i i�ntr- o misiune muzeala�. Este firesc, deoarece acestea sunt atribut�iile esent�iale ale unui muzeu i�n planul cont�inutului. 2. Pozit�ionarea colect�iei Prin pozit�ionare i�nt�elegem pozit�ia pe care o ocupa� muzeul s�i colect�ia sa i�n raport cu alte institut�ii s�i colect�ii comparabile. O pozit�ionare clara� arata� ca� muzeul este cons�tient de propriile posibilita�t�i s�i le foloses�te i�n mod optim. La nivel de institut�ie, factorii care joaca� un rol i�n pozit�ionare sunt scara la care activeaza� muzeul (dimensiunea bugetului, ma�rimea colect�iei) s�i mediul i�n care funct�ioneaza� (finant�atori, concurent�i). Este relevanta� s�i pozit�ia colect�iei fat�a� de alte colect�ii. Cum se raporteaza� ea la alte colect�ii, care sunt diferent�ele s�i asema�na�rile i�n alca�tuire, valoarea cultural-istorica�, daca� exista� suprapuneri i�n politica legata� de colect�ionare. 3. Istoria colect�iei I�ntr-un plan de colect�ie trebuie sa� se rega�seasca� o expunere succinta� a istoriei colect�iei. Cum s-a format colect�ia, ca�nd s�i de ca�tre cine. Cum a fost ea administrata� i�n trecut? Este interesant de s�tiut s�i de ce a fost alca�tuita� colect�ia. Cunoas�terea istoriei colect�iei poate conduce la o mai buna� i�nt�elegere a acesteia s�i astfel poate contribui la o mai buna� administrare a colect�iei. 4. Valoarea cultural-istorica� Valoarea cultural-istorica� este o not�iune relativa�. Ea nu este ma�surabila� i�n mod obiectiv s�i depinde de concept�iile predominante, de gusturi s�i de perspectiva abordata�. O ma�sura� certa� de obiectivitate poate fi atinsa� prin compararea colect�iilor i�ntre ele. Acest lucru se poate face i�n doua� moduri: 1. Introducerea unei clasifica�ri a tuturor colect�iilor part�iale existente i�ntr-o t�ara�. Pentru asta, i�n Olanda se lucreaza� cu o scala� ce reprezinta� important�a colect�iilor. Categoria A i�nseamna� va�rful patrimoniului cultural olandez, i�n categoria B intra� obiectele cu o i�nalta� valoare de atractivitate s�i de prezentare, categoria C este compusa� din obiecte de mare valoare cultural-istorica� s�i i�n categoria D se i�nscriu obiectele care se ga�sesc i�n afara profilului colect�iei muzeului s�i care, i�n principiu, sunt propuse pentru a fi i�nla�turate prin introducerea unei clasifica�ri a colect�iei i�n cadrul unui muzeu. 2. În plan autohton există diferenţierea valorică în cele două categorii clasice, tezaur şi fond, la care se poate adăuga o a treia categorie, informală, de bunuri culturale nesusceptibile de a fi clasate în patrimoniul cultural naţional. Acestea din urmă fac parte din patrimoniul muzeal, dar

14

nu au valoare pentru patrimoniul cultural naţional. Primele două categorii sunt definite prin legea 182/2000 astfel: “a) tezaurul patrimoniului cultural național mobil, denumit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri culturale de valoare excepțională pentru umanitate; b) fondul patrimoniului cultural național mobil, denumit în continuare fond, alcătuit din bunuri culturale cu valoare deosebită pentru România.” O altă modalitate de stabilire a valorii cultural istorice este dată de criteriile specifice de clasare, așa cum sunt ele descrise în HG 886/2008. Reprezintă, astfel, ”valoarea istorică şi documentară - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural serveşte la cunoaşterea unui fapt istoric de importanță sau semnificație majoră, în sensul că este o mărturie istorică din perioada în care acel fapt s-a petrecut.” Colect�ia unui muzeu poate fi i�mpa�rt�ita� i�n trei categorii: 1. va�rful colect�iei, mândria muzeului 2. colect�ia de baza�, exponatele prezentate s�i colect�ionate i�n mod activ 3. colect�ia de depozit, care nu sunt expuse, dar trebuie pa�strate 5. Colect�ia de baza� Colect�ia de baza� este, pe scurt, acea parte a colect�iei care este determinanta� pentru imaginea unui muzeu. La determinarea colect�iei de baza�, sunt importante urma�toarele i�ntreba�ri: • care colect�ii part�iale prezinta� important�a� pentru a se putea realiza misiunea

muzeulu? • care colect�ii part�iale se potrivesc cel mai bine profilului colect�iei? • care colect�ii part�iale sunt permanent expuse? Misiunea muzeului s�i valoarea cultural-istorica� a colect�iilor part�iale sunt determinante i�mpreuna� pentru ceea ce este colect�ia de baza�. Se i�nta�mpla� foarte rar ca i�ntreaga colect�ie sa� coincida� cu colect�ia de baza�. 6. Colect�ionarea Prin formarea colect�iei i�nt�elegem nu numai politica i�n domeniul colect�iona�rii, ci s�i al selecta�rii. Majoritatea colect�iilor sunt mereu i�n mis�care, ele se la�rgesc prin achizit�ii. Administratorii colect�iilor tind, spre deosebire de trecut, din ce i�n ce mai put�in ca�tre colect�ii complete. Spat�iul s�i banii determina� la�rgirea colect�iilor. Muzeele fac alegeri bine ga�ndite ale obiectelor care trebuie colect�ionate s�i pa�strate. Stabilirea priorita�t�ilor i�n politica de colect�ionare duce la un profil mai clar al colect�iei. Colect�ionarea poate fi ata�t activa� ca�t s�i pasiva�. Colect�ionarea activa� i�nseamna� ca� institut�ia cauta� obiectele care corespund zonei de colect�ionare s�i i�ncearca� sa� le achizit�ioneze. Colect�ionarea pasiva� i�nseamna� ca� muzeul achizit�ioneaza� obiecte fa�ra� a trebui sa� depuna� eforturi pentru aceasta, de exemplu prin donat�ii. I�nainte de a se accepta o donat�ie, se stabiles�te daca� obiectul se i�nscrie i�n profilul colect�iei. 7. Selectarea s�i i�nla�turarea obiectelor I�n trecut s-a t�inut prea put�in cont de limitele zonei de colect�ionare. Acest lucru are drept consecint�a� faptul ca� majoritatea colect�iilor muzeale cont�in obiecte care acum sunt considerate nepotrivite pentru colect�ie. Daca� se s�tie clar ceea ce vrea sa� colect�ioneze s�i sa� pa�streze un muzeu, atunci va rezulta s�i ceea ce nu se potrives�te i�n cadrul colect�iei. I�n planul de colect�ie, muzeul trebuie sa� specifice care este politica sa referitoare la acele obiecte. Cadrul legal i�n Roma�nia face ca i�ndepa�rtarea obiectelor sa� fie dificila�. O select�ie rezonabila� se face pe baza unor criterii clare. Criteriile de select�ie sunt, printre altele: profilul colect�iei, valoarea cultural-istorica�, starea fizica� a unui obiect, prezent�a unor obiecte similare i�n propria colect�ie sau i�n alte colect�ii.

15

Dupa� selectare, trebuie hota�ra�t care este cea mai buna� forma� de i�nla�turare a obiectelor: sa� fie donate sau i�mprumutate unui alt muzeu sau distruse. 8. Conservarea preventiva� Prin conservare preventiva� i�nt�elegem luarea de ma�suri pentru pa�strarea s�i expunerea obiectelor i�ntr-un mediu ca�t mai bun posibil. I�n planul de colect�ii trebuie sa� se rega�seasca� un paragraf referitor la condit�iile de pa�strare a colect�iei, privind ata�t spat�iile i�n care se ga�sesc colect�iile, ca�t s�i condit�iile climaterice din acele spat�ii s�i ma�surile de securitate. Sarcinile complementare sunt: cura�t�enia, controlul periodic, manipularea profesionista� a obiectelor s�i formarea profesionala� a angajat�ilor care se ocupa� de conservare. 9. Conservarea s�i restaurarea activa� Conservarea activa� reprezinta� totalitatea ma�surilor s�i act�iunilor orientate ca�tre consolidarea sta�rii obiectelor s�i combaterea deteriora�rii acestora. Restaurarea reprezinta� totalitatea act�iunilor desfa�s�urate pentru a readuce un obiect deteriorat sau care s-a pierdut part�ial i�n starea indicata� dinainte. I�n ce ma�sura� conservarea s�i restaurarea activa� sunt necesare depinde de condit�ia i�n care se ga�ses�te colect�ia s�i de utilizare a acesteia. Un muzeu poate specifica i�n planul de colect�ie care este strategia sa i�n vederea conserva�rii ctive s�i restaura�rii. 10. I�nregistrarea s�i documentarea Administrarea colect�iei i�ncepe de la cunoas�terea acesteia. O buna� i�nregistrare s�i documentare a colect�iei constituie fundamentul unui plan de colect�ie. Pentru i�nregistrare se consemneaza�, i�n fis�e de inventar sau i�ntr-un fis�ier automatizat, urma�toarele informat�ii: numa�rul de inventar, descrierea administrativa� a unui obiect s�i date despre modul i�n care a fost achizit�ionat obiectul. Documentarea colect�iei i�nseamna� toate informat�iile despre un obiect, informat�ii ce depa�s�esc datele de baza� ale cataloga�rii, precum publicat�ii, cataloage, materiale de arhiva�, imagini s�i rapoarte de restaurare. Este important ca documentarea s�i i�nregistrarea sa� fie us�or abordabile s�i accesibile. I�n planul de colect�ie trebuie sa� se rega�seasca� situat�ia actuala� a inventarierii colect�iei. Daca� s-a ra�mas i�n urma� cu inventarierea, se va specifica i�n ce mod dores�te muzeul sa� i�ndrepte acest lucru. 11. Utilizarea colect�iei Prin utilizarea colect�iei ne putem ga�ndii la scopuri precum studiul, educat�ia s�i delectarea (definit�ia muzeului conform ICOM). Unele muzee dispun de articole care sunt folosite pentru diverse scopuri, ca obiecte decorative, i�n cadrul lect�iilor la muzeu sau ca material de i�mprumut. Aceste obiecte sunt considerate accesorii, nu obiecte muzeale. Expunerea unui obiect este o forma� de utilizare. Daca� utilizarea da�uneaza� unui obiect depinde foarte mult de materialul din care este fa�cut obiectul s�i de modul in care este prezentat acesta. Daca� este vorba despre lucra�ri pe suport de ha�rtie, situat�ia este foarte diferita� de cazul lucra�rilor din ceramica�. I�n planul de colect�ie se poate acorda atent�ie modului i�n care muzeul dores�te sa� utilizeze colect�ia. 12. I�mprumuturile Acordarea unui obiect cu titlu de i�mprumut este o alta� forma� de utilizare. I�mprumuturile implica� multe activita�t�i, precum cele administrative, de conservare, asigurare s�i transport. I�n planul de colect�ie se ment�ioneaza� care sunt condit�iile de i�mprumut acceptabile pentru muzeu s�i care este procedura folosita� i�n astfel de situat�ii. Este vorba ata�t despre obiecte date cu i�mprumut, ca�t s�i despre obiecte primite cu i�mprumut. La finalul unui plan de colect�ie pot fi enumerate cele mai importante aspecte. Pe baza acestora se declara� priorita�t�ile s�i se formuleaza� act�iunile corespunza�toare.

16

Muzeele s�i colect�iile lor sunt permanent i�n mis�care s�i strategia privitoare la colect�ii este supusa� schimba�rii i�n mod periodic. De aceea este recomandat ca odata� la patru sau cinci ani sa� se actualizeze planul de colect�ie.

1.6. Analiza SWOT a colecției muzeale (structura) Analiza SWOT sau matricea SWOT este un acronim al cuvintelor din limba engleză strengths, weaknesses, opportunities și threats, și reprezintă o metodă structurată de planificare care evaluează cele patru elemente, adică puncte tari, puncte slabe, amenințări și oportunități pentru o organizație, proiect sau afacere. În cazul nostru acest instrument va fi folosit pentru analizarea unei colecții. Această analiză implică specificarea obiectivelor respectivei colecții și a factorilor interni și externi care sunt favorabili sau nefavorabili pentru obținerea acelor obiective. Deși unii autori atribuie acest instrument de evaluare lui Albert Humphrey, de la Stanford Research Institute, acesta nu a revendicat niciodată paternitatea acestei idei. Puncte tari: caracteristici ale colecției care îi oferă avantaje în relația cu altele. Puncte slabe: caracteristici ale colecției care poziționează colecția în dezavantaj față de altele. Oportunități: elemente ale mediului exterior care pot fi exploatate de managerul colecției în avantajul acesteia Amenințări: elemente ale mediului care pot pricinui probleme colecției. Identificarea corectă a elementelor SWOT este foarte importantă, reprezentând pași importanți pentru planificarea ulterioară menită să ducă la atingerea obiectivelor generale propuse. De asemenea, este foarte important ca decidentul să aprecieze corect dacă obiectivul este realizabil, ca urmare a analizei SWOT. Dacă acest obiectiv nu este realizabil trebuie stabilit un nou obiectiv și reluat procesul. Utilizatorii analizei SWOT trebuie să formuleze și să primească răspunsuri la întrebările care generează informații relevante pentru fiecare categorie pentru a face analiza folositoare și a obține avantajul competitiv. Factori interni și externi Elementele SWOT se grupează în interni și externi: 1. Factori interni - punctele tari și slabe ale colecției 2. Factori externi - oportunitățile și amenințările reprezentate de mediul exterior al colecției

Puncte Tari Oportunități … Noi/Mediul ...

Puncte Slabe Amenințări … …

Uneori această analiză poate atinge cei 4P - produs (patrimoniu), preț (valoare), promovare (cunoaștere), plasare (distribuție). Alteori pot fi avute în vedere elemente precum personalul, finanțele, capacitatea administrativă, logistică etc. Factorii externi presupun de obicei chestiuni macroeconomice, schimbări tehnologice, schimbări de piață sau ale competiției. De obicei, rezultatele analizei sunt prezentate ca o matrice (tabel cu 2 linii și 2 coloane). Analiza SWOT este folosită atât de instituții publice cât și nonguvernamentale, NON profit sau generatoare de profit. Este folosită și în analize de criză sau în studii de fezabilitate. Analiza este de obicei folosită ulterior în construirea de strategii. Pentru aceasta se stabilesc relațiii între răspunsurile din cele 4 casete ale analizei. O relație strânsă între puncte tari și oportunități poate duce la o strategie agresivă. Legături numeroase între punctele slabe și amenințări duce la o strategie defensivă. O soluție pentru o strategie de convertire a punctelor

17

slabe în puncte tari, sau a amenințărilor în oportunități este identificarea de noi piețe. Dacă punctele slabe sau amenințările nu pot fi convertite ar trebui minimizate sau evitate. Analiza SWOT face de obicei parte dintr-o planificare/plan de management al colecției. Acesta poate avea următoarele elemente: - fixarea obiectivelor - Evaluarea mediului intern și extern - interpretarea SWOT - Analiza strategiilor existente - Definirea elementelor strategice - factori cheie - Dezvoltarea de strategii noi sau revizuirea celor existente - Stabilirea factorilor cheie de succes - Pregătirea planurilor operaționale, resurselor, proiectelor pentru implementarea strategiei - Monitorizarea rezultatelor Exemple de puncte tari și slabe: - resurse umane - resurse fizice - Resurse financiare - Activități și procese, programe - Experiența anterioară Exemple de amenințări și oportunități: - tendințe viitoare - Economia - locală, națională, internațională - Resursele de finanțare - Aspecte demografice - Mediul fizic - Legislație - Evenimente locale sau internaționale Când folosim analiza SWOT? - identificare de soluții noi pentru probleme vechi - Identificarea barierelor care limitează obiectivele - Alegerea Direcției optime sau mai valoroase - Identificarea posibilităților și limitărilor pentru schimbare - Revizuirea planurilor pentru managementul colecției - Ca brainstorming și aparat de înregistrare ca mijloc de comunicare - Pentru a accentua credibilitatea în prezentări făcute altor lideri sau suporteri cheie Limitări Uneori această analiză poate afecta performanțele. În anumite cazuri nu au fost urmărite rezultatele ulterioare sau de proces în fazele finale ale noilor strategii. Se generează rapid, fără gândire critică. În unele organizații a fost folosită ulterior generării strategiei, tocmai pentru a justifica unele rezultate ale acesteia. Alteori a fost folosită exclusiv în interesul organizației, nu și a comunității în care activa. Atunci când se face în absența membrilor comunității poate ignora contribuția acesteia la viitoarea strategie.

Valer Rus

18

Evidența și clasarea bunurilor culturale mobile Documentarea moștenirii culturale Evidență, iventar general, catalogare, fișare - diverse nume pentru aceeași activitate: documentarea patrimoniului cultural al unei țări, consemnarea, adică, a informației legate de fiecare bun mobil sau imobil pentru cunoaștere, protejare, valorificare științifică și culturală în interes public. De peste două sute de ani, în diferite țări s-a trecut la înregistrarea sistematică a patrimoniului cultural și la constituirea de arhive documentare și registre muzeale, zonale și naționale, văzute ca instrumente importante pentru păstrarea mărturiilor culturale ale trecutului. În fața schimbărilor rapide din epoca modernă și a riscului de a distruge iremediabil sau de a pierde sub ochii noștri urmele istoriei, identificarea și înregistrarea riguroasă și amănunțită a moștenirii culturale - în descrieri, inventare științifice, culegeri, cataloage, repertorii, corpus-uri, desene, planuri, hărți, relevee, fotografii - a fost considerată una dintre cele mai sigure acțiuni de salvare a memoriei noastre colective. Problema este la fel de acută în epoca noastră. Se consideră că este imposibil să păstrăm fizic toată creația umană de până la noi, chiar și cea valoroasă, din cauze evidente: procesul firesc de înnoire a societății și a culturii ei materiale, eroziunea timpului, pierderile produse de calamități naturale, de războaie sau, adesea, de prostia și inconștiența unor semeni ai noștri. Ceea ce putem păstra pe termen, practic, nelimitat este informația. De aceea documentarea patrimoniului este atât de importantă. Cel de-al doilea război mondial, cu pierderile imense pe care le-a cauzat patrimoniului cultural european, a trezit o nouă conștiință a fragilității bunurilor culturale și a necesității de a le proteja, de a le inventaria sistematic, de a le documenta textual, grafic, fotografic, astfel încât pierderea lor să nu devină ireversibilă. Legislația internațională postbelică privind patrimoniul cultural - cum este Convenția de la Haga, din 14 mai 1954, pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat - recomandările și convențiile UNESCO pentru protecția patrimoniului și prevenirea traficului ilicit de bunuri culturale, Convenția de la Malta din 1982 privind protecția patrimoniului arheologic european prevăd explicit obligația statelor de a iniția evidențe naționale de patrimoniu și de a asigura mijloacele materiale necesare realizării acestora.

19

De exemplu, în Recomandările UNESCO privind măsurile pentru interzicerea și împiedicarea exportului, importului și transferului de proprietate ilicit al bunurilor culturale, Paris, 19 nov. 1964 se spune că “... fiecare stat membru trebuie, în măsura posibilului, să elaboreze și să pună în practică o procedură pentru identificarea bunurilor culturale... care se găsesc pe teritoriul său și să stabilească un inventar național al acestor bunuri...să asigure unul sau mai multe servicii de protecție a patrimoniului cultural dotate cu un personal calificat și în număr suficient pentru a asigura de o manieră eficace funcțiile enumerate...” La rândul ei, Recomandarea UNESCO din 28 nov. 1978 privind protecția bunurilor culturale mobile stipulează: “... încurajarea inventarierii sistematice și repertorierii bunurilor culturale, comportând maximum de precizie și conform unor metode special puse la punct (fișe normalizate, fotografii, eventual fotografii color și microfilme..”). Muzeele dețin nu numai colecții fizice de bunuri culturale dar și informații despre acestea. Majoritatea obiectelor din colecții nu au o valoare estetică evidentă, care să te impresioneze prin ea însăși. Fără informații asociate – de unde, de când, de către cine, pentru ce? – bunurile muzeale își pierd mult din valoare sau semnificație. Informația esențială despre patrimoniu se păstrează în inventare, fișe analitice de evidență, fișe de teren, fototeci, clișoteci, arhive documentare, audio și video etc. Documentarea colecțiilor și a patrimoniului din zona geografică acoperită de o instituție muzeală este una dintre cele mai importante activități din muzeu. Legislația românească Pentru activitatea de evidență, trebuie să cunoaștem prevederile următoarelor acte juridice: • Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, care prevede obligativitatea evidenței bunurilor culturale și a clasării celor din patrimoniul național: Patrimoniul cultural național este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești la civilizația universală. Art. 13. - (1) Instituțiile publice deținătoare de bunuri culturale mobile aparținând patrimoniului cultural național au obligația de a constitui evidența acestor bunuri atât analitic, prin fișa standard, conform normelor emise de Ministerul Culturii, cât și sinoptic, prin banca de date, conținând și arhiva imagistică. (2) Autoritățile publice în subordinea cărora funcționează instituțiile deținătoare de bunuri aparținând patrimoniului cultural național au obligația de a asigura resursele financiare necesare în vederea constituirii evidenței informatizate. • Ordinul ministrului culturii nr. 2035 /2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidenta, gestiunea si inventarierea bunurilor culturale deținute de muzee, colecții publice, case memoriale, centre de cultura si alte unități de profil, prin care se stabilește conținutul Registrului de inventar (vezi Anexa 1). • Ordinul ministrului culturii nr. 2053/2002 (publicat în M. Of. nr. 349 din 24 mai 2002) privind normele pentru clasarea bunurilor culturale (chiar dacă acestea au apărut cu destule greșeli și neclarități care urmează să fie modificate) (vezi Anexele 2, 3, 4) • Ordonanță de urgență nr. 16/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, prin care s-a eliminat categoria Fond, rămânând numai categoria Tezaur pentru clasare (corectată în 2007!) • Legea muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, care stipulează obligativitatea evidenței:

20

„Art. 10 , (1) Proprietarii și titularii de alte drepturi reale asupra muzeelor și colecțiilor publice au, potrivit Codului civil și prezentei legi, următoarele obligații: (….) b) să realizeze evidența și, după caz, clasarea bunurilor care fac obiectul patrimoniului muzeal” • Legea nr. 12/11 ianuarie 2006 pentru modificarea și completarea Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003, prin care se instituie Registrul informatizat de evidență după un model unic: “Art. 5. - Funcțiile principale ale colecțiilor publice sunt: a) constituirea, administrarea, conservarea și restaurarea patrimoniului propriu; b) cercetarea, evidența, documentarea, protejarea și dezvoltarea patrimoniului propriu; c) punerea în valoare a patrimoniului propriu.” “Art. 91. – (1) Evidența bunurilor care fac parte din patrimoniul muzeal este ținută prin Registrul informatizat pentru evidența analitică a bunurilor culturale, document permanent, având caracter obligatoriu, cu menținerea registrelor de inventar și a documentelor primare. (2) Registrul informatizat pentru evidența analitică a bunurilor culturale este alcătuit pe baza unui model unic, aprobat prin ordin al ministrului culturii și cultelor, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.” Evidența patrimoniului cultural: definiție, scopuri Prin evidență se înțelege consemnarea informațiilor privind obiectele din colecții conform unor reguli (norme) stabilite. Documentarea patrimoniului cultural are multiple scopuri: • identifică și descrie bunurile culturale pentru o bună gestiune și păstrare; • păstrează informația despre ceea ce nu mai există; • oferă materialul necesar aprecierilor de valoare: ce este raritate, ce este unicat etc.; • furnizează datele de identificare ale bunurilor sustrase, care să permită urmărirea și depistarea lor; • oferă informația necesară cercetării științifice, documentării pentru expoziții și publicații, educației, turismului, curiozității publicului larg; • susține cu mărturii concrete identitatea națională și aportul original la cultura universală. În ultimele decenii, ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii informaționale, în multe țări s-au investit mari resurse financiare pentru modernizarea evidențelor naționale de patrimoniu, în primul rând prin informatizare, digitizare și prin elaborarea unor standarde de date și terminologice care să asigure: • inventarierea bunurilor culturale pentru cunoaștere, protecție și punere în valoare; • prelucrarea rapidă a datelor, analize, selecții și rapoarte pe diferite criterii; • consistența și coerența informațiilor de patrimoniu înregistrate; • posibilitatea schimburilor de date, atât în fiecare țară cât și între țări; • securitatea și păstrarea în timp a datelor pe medii de stocare sigure; • accesul online la resursele informaționale culturale. De ce avem nevoie de evidență ? • Pentru că știind ce avem în colecții – și dovedind aceasta prin consemnarea informațiilor despre obiectele din colecții (proveniență, autor, datare, descriere, etc.) – ne îndeplinim o îndatorire de bază a oricărui deținător specializat de bunuri culturale și câștigăm credibilitate față de organismele ierarhice și administrative, față de donatori potențiali și față de comunitate.

21

• Pentru că știind cu precizie unde se găsește fiecare bun cultural, putem să îl găsim repede când avem nevoie de el și, prin aceasta, să gestionăm corect și să valorificăm pe deplin colecția muzeală. • Pentru că identificând cu precizie dispariția unor bunuri și deținând informații de identificare detaliate pentru poliție, avem șanse mai mari să le recuperăm. • Pentru că o bună documentare a colecțiilor ne dă posibilitatea să răspundem eficient întrebărilor legate de acestea gestionarilor, cercetătorilor și publicului în general, servind deopotrivă bunei gospodăriri, progresului cercetării și educației, punerii în valoare a moștenirii culturale. • Pentru că documentarea ne ajută să avem grijă de bunurile din colecții și să acordăm atenția necesară pieselor fragile, care se pot deteriora în timp. • Pentru că ne ajută în lămurirea statutului unor bunuri revendicate de terți. • Pentru că ne ajută în formularea strategiei de creștere a colecției, prin identificarea temelor și categoriilor de piese insuficient reprezentate. • Pentru că ne garantează că toate cunoștințele acumulate în muzeu se vor păstra pentru generațiile viitoare. Organisme internaționale, rețele și instituții privind documentarea patrimoniului cultural 1. Principalul organism implicat în dezvoltarea unor standarde și metodologii pentru documentarea patrimoniului mobil este Comitetul Internațional de Documentare al Consiliului Internațional al Muzeelor (CIDOC/ICOM). CIDOC a elaborat standardul de date pentru documentarea siturilor și monumentelor arheologice (multe aflate în administrarea unor muzee), lista categoriilor de informații pentru colecțiile muzeale, principii minimale de documentare a patrimoniului cultural mobil, modelul conceptual de referință pentru schimburile de date (CIDOC-CRM), iar prin conferințele anuale a încurajat colaborarea internațională în domeniul documentării colecțiilor muzeale. 2. Fundația Paul Getty a dezvoltat instrumente de referință excelente pentru documentarea patrimoniului cultural, între care menționăm: • Tezaurul de termeni de artă și arhitectură (Art and Architecture Thesaurus/AAT: http://www.getty.edu/research/tools/vocabularies/aat/), • Lista numelor de artiști (Union List of Artist Names/ULAN: http://www.getty.edu/research/tools/vocabularies/ulan/index.html), • Tezaurul de denumiri geografice (Getty Thesaurus of Geographic Names/TGN: http://www.getty.edu/research/tools/vocabularies/tgn/index.html), care pot fi consultate gratuit on-line. 3. ICCROM (International Centre for the Study of the Preservation and Restoration of Cultural Property), organism interguvernamental sub egida UNESCO, a realizat o anchetă internațională asupra modului de păstrare a bunurilor culturale în muzee și a elaborat o metodologie de reorganizare a depozitelor din muzee și de documentare a colecțiilor muzeale: RE-ORG http://re-org.info/en

4. Collections Trust (Marea Britanie) – prin site-ul Collections Link propune metodologii, proceduri și norme pentru documentarea și digitizarea colecțiilor muzeale (http://www.collectionstrust.org.uk/collections-link). SPECTRUM este un standard gratuit de management al colecțiilor muzeale larg utilizat de muzeele britanice și din alte țări. 5. Canadian Heritage Information Network (CHIN) este o agenție guvernamentală de avangardă în domeniul evidenței patrimoniului cultural, care a dezvoltat baze de date, proiecte documentare, standarde și terminologii cu influență internațională încă din anii 70 ai sec. XX. Pe site-ul organizației (http://chin.gc.ca/ ) se găsesc materiale de referință valoroase. 6. INP-CIMEC (Institutul de Memorie Culturală, din 2011 direcție în cadrul Institutului Național al Patrimoniului) este cea mai veche și respectată instituție în domeniul documentării

22

informatizate a patrimoniului din România. Înființată în 1978, a dezvoltat baze de date și standarde documentare pentru instituțiile românești și a participat la numeroase proiecte și colaborări internaționale. Site-ul www.cimec.ro , inaugurat din mai 1996, este cel mai important portal de patrimoniu cultural românesc. Evidența națională a patrimoniului în România România a inițiat relativ târziu o evidență națională a patrimoniului cultural mobil și imobil, în 1974, prin Legea ocrotirii patrimoniului cultural național nr. 63/1974. La numai câțiva ani însă, intr-un context confuz, în care instituții de protecție a patrimoniului erau desființate (Direcția patrimoniului cultural național, 1977), s-a decis informatizarea sistemului național de evidență a patrimoniului cultural mobil și constituirea unor baze naționale de date care au plasat România într-o poziție de avangardă în materie de documentare modernă a patrimoniului. Din 1982 și până în 1995, printr-o activitate perseverentă și in condiții foarte grele, prin contribuția a sute de instituții și aproape o mie de specialiști din muzee și oficii de patrimoniu, s-a constituit la CIMEC cel mai mare fond de informații computerizat pentru bunuri culturale din centrul și estul Europei. Baza națională de date Si-PCN conține peste 760.000 de înregistrări de obiecte, din nouă domenii de patrimoniu. Un index statistic al bazei de date (peste 90,000 de termeni indexați) este disponibil on-line la adresa: http://cimec.ro/scripts/PCN/Index/ Din 2003 a fost începută baza națională de date a bunurilor culturale mobile clasate în patrimoniul cultural național, conținând fișele analitice de evidență ale bunurilor clasate în patrimoniul cultural național (Tezaur și Fond) și imaginile acestora. Baza de date CLASATE este disponibilă online la adresa: http://clasate.cimec.ro , conține peste 44.000 de înregistrări. Este cel mai mare catalog de patrimoniu cultural românesc. Baza de date crește cu 3-4.000 de fișe pe an, fiind întreținută de o echipă mică de la fostul CIMEC. Pentru colecțiile muzeale și arhivele documentare din muzee, CIMEC a dezvoltat din 2002 programul DOCPAT, care este distribuit gratuit, la cerere, instituțiilor culturale (http://cimec.ro/Metodologice/Programul-DOCPAT.html ). Până în 2015, 202 instituții au primit programul DOCPAT. Pentru Patriarhia Română a fost realizată aplicația GESTIUNE BOR (2014), care permite inventarierea bunurilor culturale religioase și tipărirea fișelor și inventarelor standard pentru biserici și mănăstiri.

Principii minimale pentru evidența colecțiilor 1. Orice deținător de bunuri culturale trebuie să țină un registru de inventar, pe suport hârtie sau/și în format electronic (pe calculator), care să înregistreze toate bunurile din colecțiile permanente și să furnizeze suficiente informații necesare pentru gestionarea adecvată a colecțiilor. 2. Fiecărui obiect trebuie să-i fie alocat un număr de inventar unic, permanent. 3. Numărul de inventar trebuie să fie asociat fizic cu fiecare obiect, prin marcarea sau etichetarea acestuia pe bunul cultural (sau ambalajul acestuia). 4. O copie a registrului de inventar trebuie să fie păstrată într-o altă locație, în afara muzeului. Dacă registrul inventar este informatizat integral, o copie a informației de bază trebuie să fie păstrată pe un mediu alternativ, care să îndeplinească cerințele de arhivare (de exemplu, o copie pe hârtie de calitate, rezistentă în timp). 5. Fotografierea și/sau desenarea obiectului trebuie să fie parte a procedurii de înregistrare. Pentru fiecare obiect trebuie să existe cel puțin o imagine. Pentru monede, medalii, alte obiecte cu două fețe se fac două fotografii, una pentru avers și una pentru revers. Este bine să se facă și fotografii de detaliu pentru semnături, mărci, însemnări, etc. Alături de obiectul fotografiat este necesar să fie incluse o etichetă cu numărul de inventar și o scală gradată.

23

Activități de evidență. Inventarierea și fișarea Inventarierea colecțiilor Recomandări generale: • fiecare obiect trebuie să primească un număr de inventar unic, exprimat prin cifre de la 1 la n (ex. 234); • în cazul ansamblurilor de obiecte (iconostase, costume, garnituri de masă, servicii, etc.) se acordă un număr de inventar ansamblului, urmat de un subnumăr pentru fiecare piesă componentă (ex. 120.1, 120.2….); • fiecare înregistrare de obiect în registrul de inventar trebuie să conţină informaţii de identificare suficiente pentru recunoaşterea obiectului și pentru distingerea acestuia de alte obiecte asemănătoare; • numărul de inventar din registru trebuie înscris pe obiect sau pe eticheta acestuia cât mai clar, pentru a fi uşor de identificat, fără deteriorarea obiectului; • dacă se face o reinventariere prin care se dau numere noi de inventar bunurilor culturale, numerele vechi de inventar se menționează în registru la rubrica “Observații”, iar pe obiect acestea de barează cu o linie, dar nu se elimină definitiv, pentru a asigura suplimentar identificarea bunurilor; • numerele de inventar rămase libere ca urmare a unor ieșiri din inventar (prin casare, împrumut, transfer etc.) nu se acordă altor bunuri.

Registru de inventar Fişe analitice de evidenţă („fişa verde”) Ordinul Ministrului Culturii nr. 2035/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidenta, gestiunea si inventarierea bunurilor culturale - Definește registrul analitic - Stabilește rubricile minimale și le explică - Recomandă condițiile de redactare și păstrare (inclusiv copia de siguranță obligatorie) - Indică metodologia de înregistrare a bunurilor - Stabilește frecvența verificării inventarului, condițiile de înscriere și ștergere din inventar Ordin nr. 2371 din 06/06/2008 pentru modificarea și completarea ordinului 2035/2000 Stabilește evaluarea bunurilor de către experți evaluatori, cu termen 2010 Include posibilitatea schimburilor de bunuri din Fond sau neclasabile, cu ștergerea acestora din inventar. Rubricile indicate în OMC 2035/2000 sunt următoarele: 01. numărul de inventar 02. data intrării în patrimoniu 03. denumirea sau titlul şi autorul obiectului

24

04. descrierea şi numărul fişei de fototecă 05. numărul de bucăţi 06. locul, data şi autorul descoperirii 07. colecţia 08. materialul sau titlul 09. dimensiuni şi greutate 10. starea de conservare 11. provenienţă 12. documentul de intrare 13. valoarea de intrare rezultată din contractul de vânzare-cumpărare, actul de donaţie sau evaluarea făcută în urma cercetării de teren. 14. ieşire 15. verificare 16. observaţii. La cele 16 rubrici cu informaţii comasate din Normele OMC 2035/2000 se pot adăuga următoarele informații: • Domeniu de patrimoniu (artă decorativă, artă plastică, arheologie, istorie, numismatică, etnografie, carte veche, ştiinţele naturii etc.) • Număr vechi de inventar • Denumirea ansamblului din care face parte obiectul • Loc de păstrare în instituție • Clasat, numărul, data ordinului de clasare şi poziţia. O copie de siguranţă a registrului de inventar trebuie să fie păstrată într-o altă locaţie, în afara instituției. Dacă registrul inventar este informatizat integral, o copie a informaţiei de bază trebuie să fie păstrată pe un mediu alternativ, care să îndeplinească cerinţele de arhivare (de exemplu, o copie pe hârtie de calitate, rezistentă în timp). Cum ne pregătim pentru inventarierea bunurilor culturale În general adăugarea de noi bunuri în inventar se face anual prin comisia de inventariere. În prealabil este bine să parcurgem următorii pași: - Analiza situației curente: Există reguli clare de evidenţă şi o succesiune bine stabilită de activităţi? Există un registru inventar complet, la zi şi în bună stare de conservare? Este dificil de localizat un obiect în muzeu? De ce? Există obiecte neinventariate? Dar obiecte fără fişă? Câte obiecte nu sunt fotografiate sau desenate? Există un alt mod de a regăsi informaţia despre bunuri în afara registrului de inventar? - Stabilirea priorităților, responsabilităților și termenelor - Pregătirea materialelor necesare: registru, formulare fișe sau/și calculator/laptop instrumente de scris, hârtie instrumente de măsură (ruletă, panglică gradată în centimetri, riglă de tâmplar, șubler, cântar, riglă gradată) tuș negru și alb, toc cu peniță, marker permanent etc. aparat de fotografiat digital și trepied, baterii și carduri-suport. mănuși de unică folosință, lupă, etc.

25

Verificarea și actualizarea inventarului fie prin realizarea unui inventar minimal şi apoi confruntarea acestuia cu registrul inventar, fie prin verificarea registrului existent cu realitatea din muzeu. Parcurgeţi sistematic depozitele şi sălile de expunere şi verificaţi obiectele găsite cu registrul inventar, urmărind corectitudinea informaţiei şi completarea sau actualizarea informaţiilor absente sau neconcordante. Urmăriţi mai ales rubricile: - număr de inventar - denumire - date de descriere - locaţie - starea de conservare - data înregistrării şi numele persoanei care a completat / actualizat datele Unele obiecte se pot dovedi greu de identificat, mai ales dacă nu sunt corect marcate / etichetate. Obiectele care nu pot fi identificate în registru vor fi tratate ca achiziţii noi, vor primi un număr de inventar şi vor fi înregistrate, cu menţiunea că au fost găsite în colecţia muzeului fără număr de inventar. Acolo unde se pot face identificări parţiale, în dreptul poziţiei respective din registrul de inventar se va nota, după caz: “posibil obiectul cu numărul nou de inventar…”, “neidentificat în colecţie”. După încheierea verificării inventarului şi epuizarea tuturor posibilităţilor de a mai identifica obiectele pentru care există înregistrări în registrul inventar, obiectele negăsite în colecţii trebuie să fie scoase din inventar, ca fiind pierdute. Marcarea numerelor de inventar pe bunuri culturale Marcarea sau etichetarea bunurilor culturale trebuie să respecte următoarele principii: - Să fie sigură – posibilitatea de a fi dezlipită sau ștearsă accidental de pe obiect să fie minimă;

26

- Să fie reversibilă – să poată fi înlăturată de pe un obiecte chiar și după 50 – 100 de ani, cu urme minime; - Să fie sigură pentru obiect – materialul și metoda de aplicare să nu deterioreze obiectul; - Să fie discretă dar vizibilă - să nu strice aspectul obiectului sau să ascundă detalii importante dar să fie destul de vizibilă pentru a nu fi necesare manevre complicate pentru a verifica numărul de inventar; - Să fie convenabilă și sigură pentru persoane – materialele utilizate să nu fi toxice. Măsuri de protecție necesare: - Se spală mâinile înainte și după activitate; - Se asigură o bună ventilație; - Se protejează mâinile și ochii; - Nu se consumă alimente și nu se fumează în spațiul de lucru. Poziționarea etichetelor și marcajelor Se alege cel mai potrivit loc pentru marcarea numărului de inventar în funcție de material, mărime, loc de expunere a obiectului (interior sau exterior, depozit sau expunere publică). Nu se aplică numărul de inventar pe margini deteriorate, pe crăpături sau pe alte zone nesigure, pe rame care nu fac parte din bunul cultural (rame recente, care se pot înlocui în timp). Nu se aplică numărul de inventar pe fața obiectului, pe decor, pe semnături, mărci sau peste numere de inventar vechi. Dacă obiectul are părți detașabile, se aplică numărul de inventar și pe părți. Câteva sugestii: Cărți, albume – în interiorul copertei, jos; eventual se repetă pe ultima pagină liberă. Veșminte – pe dosul gulerului sau marginii superioare, lângă deschidere. Draperii, textile, broderii, covoare – pe spate, în colțul din dreapta jos. Icoane, picturi – pe spate, în colțul din stânga sus. Mobilier – pe colțul de sus al laturii din dreapta (mese, dulapuri, suporturi) sau pe partea interioară dreapta la scaune. Recipiente – pe partea interioară a bazei sau piciorului; pe interiorul gurii (recipiente mari). Monede, cruciulițe – pe plicul sau cutia în care se păstrează. Cum se marchează obiectele în funcție de material, mărime, formă Marcarea cu tuș Cea mai obișnuită formă de marcare este cu tuș negru de desen (tuș alb pentru suprafețe închise, ex. lemn de mahon), cu toc cu peniță sau Rotring. Este o metodă potrivită pe suprafețe relativ solide, neporoase: lemn, piatră, ceramică, metal, sticlă, os, corn. În prealabil, suprafața pe care se marchează numărul de inventar trebuie să fie curățată de murdărie, praf, impurități. Se poate curăța cu o bucată de vată sau burete și soluție de săpun sau chiar cu acetonă. Se lasă să se usuce câteva minute. Se marchează numărul de inventar cât mai lizibil și corect. Se așteaptă circa 15 minute să se usuce și se aplică deasupra un strat de lac transparent. Dacă este necesar, acest marcaj se poate șterge cu dizolvant pentru unghii.

27

Etichete cusute Se folosesc pentru textile, piele. Se scrie sau se brodează numărul de inventar pe o bucățică de panglică de bumbac alb de 3 – 12 mm lățime, care se coase în interiorul gulerului sau al unei margini superioare a veșmântului, în interior, lângă deschizătură, folosindu-se un ac subțire. Pentru ca acul să nu lase urme pe materiale fine (mătase, catifea), se poate pune sub etichetă o bucată de material de bumbac îndoit, ca întăritură. Etichetarea pe ambalaj Obiectele mici (monede, medalii, decorații, cruciulițe, iconițe, bijuterii) și documentele, fotografiile și alte bunuri sunt păstrate în plicuri din hârtie neacidă, pe care se scrie cu tuș numărul de inventar. Obligatoriu se fotografiază obiectul cu numărul de inventar scris pe un bilet în câmpul imaginii. Pe documente, se poate trece în creion numărul de inventar. Etichete atașate Se poate agăța o etichetă cu un fir de bumbac suficient de gros la partea superioară a unui obiect solid, de o agățătoare. Marcaje pe obiecte mari sau pe cele păstrate în aer liber La obiecte mari sau care se păstrează în aer liber (mijloace de transport, utilaje, sculpturi, inscripții, pietre funerare), numărul de inventar este aplicat cu pensulă și cu vopsea rezistentă la intemperii. Uscarea durează circa 24 de ore. Se pot folosi vopsele pe bază de ulei pentru materiale neporoase și vopsele acrilice pentru materiale semi-poroase. Etichete de hârtie lipite Sunt potrivite pentru roci, minerale, fosile. Eticheta se inscripționează separat și apoi se lipește pe marginea obiectului cu un adeziv. Fișarea bunurilor culturale Recomandări generale: Fiecare obiect este de dorit să aibă o fișă analitică de evidență. Se fișează cu prioritate obiectele de valoare deosebită, cele din expoziția permanentă sau care sunt expuse într-o expoziție temporară. Obiectul trebuie încadrat formal într-un domeniu de patrimoniu, în funcție de semnificația lui principală: artistică, memorială, tehnică, arheologică. Fișa lui va fi întocmită respectând instrucțiunile de completare și tezaurele de termeni pentru domeniul respectiv. Toate fișele mai vechi ale obiectului se păstrează în arhivă.

28

Tipuri de fișe de obiect existente în muzee: fișele CIMEC pe domenii (din 2004) fișa SIPCN („verde“) (1982 până în prezent) fișele DPCN („cu colț colorat“) (1975 - 1982) fișele vechi de muzeu (până în 1974) Alte tipuri de documente de evidență: - fișa de teren - fișa de conservare - dosarul de restaurare - fișa de fototecă/ clișotecă - fișa de artist/ meșter - fișa tematică - fișa bibliografică - fișa de sit arheologic - fișa de monument istoric - fișele de monument etnografic (ansamblu, construcție, instalație) - fișa de rezervație Fișele analitice de evidență se completează pe baza instrucțiunilor de completare. Acestea pot fi consultate sau copiate de la adresa: http://www.cimec.ro/Muzee/evidenta/index.htm Ce tipuri de standarde utilizăm? Pentru dezvoltarea unui sistem de evidență, trebuie avute în vedere următoarele grupuri de standarde (norme, reguli): - standarde de date (structură şi conţinut); de exemplu, „Categoriile de informații muzeale” ale CIDOC; - standarde de metadate şi interoperabilitate; de exemplu, standardul minimal de metadate Dublin (Dublin Core Metadata Standard); - standarde pentru sisteme informatice geografice; - standarde documentare (standarde de înregistrare: metode de evidenţă, standarde de fotografiere etc.; standarde de catalogare a documentaţiei: rapoarte, desene, tipărituri şi negative; standarde pentru arhivarea documentaţiei pe suport clasic şi digital); - standarde conceptuale (definesc modelul de date, entităţile de informaţii şi relaţiile între acestea); de exemplu, CIDOC-CRM - Modelul Conceptual de Referinţă al Comitetului Internaţional de Documentare al ICOM (CIDOC Conceptual Reference Model). Standardele de date definesc structura și conținutul bazei de date: ce câmpuri de date sunt folosite pentru înregistrarea informațiilor, reguli și convenții pentru introducerea datelor, reguli sintactice și semantice. Fiecare câmp este definit, se indică reguli de completare și exemple. Pentru fiecare câmp este important să existe un vocabular controlat. Există mai multe standarde internaționale de date pentru clădiri istorice, monumente și situri arheologice, bunuri mobile. Acestea trebuie să existe obligatoriu în orice inventare naționale, regionale sau locale. Standardele de date pentru patrimoniul cultural mobil în România Pentru evidența bunurilor culturale mobile s-a instituit un sistem unitar de formulare – fișe analitice de evidență pe domenii de patrimoniu – având la bază un standard de date “de facto”, chiar dacă nu este încă oficializat printr-un ordin de ministru. Modele de fişe pe domenii şi instrucţiuni de completare sunt publicate pe situl web al CIMEC, la adresa http://www.cimec.ro/Muzee/evidenta/index.htm

29

Pentru a stabili modelul de fișă cel mai potrivit trebuie să decidem domeniul de patrimoniu pentru fiecare bun cultural. Domeniile de patrimoniu și conținutul lor Gruparea convențională a bunurilor pe domenii a fost dictată in primul rând de necesitățile de descriere științifică a obiectelor, ținând seama de caracteristicile lor comune în interiorul unei clase de obiecte. Indiferent de structura administrativă a muzeului, de repartizarea colecțiilor de piese pe secții, obiectele trebuie fișate urmând regulile de completare a informațiilor, standardele de date și terminologice corespunzătoare domeniului de patrimoniu căreia acestea îi aparțin în mod convențional. De exemplu, un tablou aflat în secția de istorie a muzeului va fi fișat la domeniul artă plastică. Intre domeniile delimitate in mod convențional există, desigur, numeroase interferențe, astfel ca același tip de obiect poate fi regăsit in mai multe domenii. Caracterul unitar al sistemului permite selecții pe mai multe domenii, astfel incit răspunsul final sa cuprindă totalitatea obiectelor cerute, indiferent de domeniu. Bunurile din patrimoniul cultural național au fost încadrate in mod convențional in zece domenii, după cum urmează: 1. Artă decorativă (ARD) 1.1. Ceramică 1.2. Obiecte din sticlă 1.3. Argintărie de cult și de uz comun 1.4. Obiecte din metal comun (de cult și de uz) 1.5. Orologerie cu valoare artistică 1.6. Podoabe 1.7. Textile de cult (veșminte, broderie) 1.8. Textile de uz (veșminte, broderie, covoare, tapiserie, accesorii vestimentare, încălțăminte) 1.9. Mobilier de cult 1.10.Mobilier de uz 1.11.Instrumente muzicale (orgi cu valoare artistică, orgi fără valoare artistică, piane, pianine, clavecine) 1.12.Obiecte diverse (truse pentru fumat, truse de toaleta truse de călătorie, jucării, piese de joc) 2. Artă plastică (ARP)

30

2.1. Pictura românească modernă și contemporană 2.2. Icoane pe lemn, icoane din iconostase, iconostase 2.3. Altare medievale și moderne 2.4. Pictură universală 2.5. Sculptură românească medievală, modernă și contemporană, plastică arhitectonică 2.6. Sculptură universală 2.7. Grafică românească (și grafică de carte) 2.8. Grafică universală (și grafică de carte) 2.9. Harți și planuri (cu valoare artistică) 3. Arheologie (ARH) Toate mărturiile vieții materiale și spirituale descoperite in pământ, prin săpături sistematice sau în urma unor descoperiri întâmplătoare: 3.1. Unelte, instalații, instrumente de măsură, instrumente muzicale 3.2. Arme, echipament militar, piese de harnașament 3.3. Ceramică 3.4. Obiecte din sticlă (recipiente, podoabe) 3.5. Plastică mică 3.6. Podoabe, accesorii vestimentare 3.7. Elemente de cult 3.8. Gliptică 3.9. Însemne ale puterii, sigilografie 3.10.Lapidarium (inscripții, plastica in piatră, elemente de construcții) 3.11.Piese de mobilier 3.12.Toreutică (recipiente din metal, feronerie) 3.13.Obiecte diverse (jucării, piese pentru jocuri, obiecte pentru fumat, obiecte pentru iluminat) 4. Etnografie (ETN) 4.1. Podoabe populare (aur, argint, metal comun) 4.2. Textile, scoarțe populare 4.3. Ceramică populară (inclusiv ceramica Habană) 4.4. Piese de port popular 4.5. Obiecte din sticlă, glaja de factură populară sau din ateliere meșteșugărești 4.6. Mobilier popular 4.7. Icoane pe sticlă, icoane de vatră 4.8. Obiecte legate de obiceiuri populare 4.9. Elemente de arhitectură populară 4.10.Instrumente muzicale populare 4.11.Unelte, obiecte legate de ocupații și transport 4.12.Piese etnografice străine 5. Istorie (IST) 5.1. Obiecte memoriale privitoare la personalități, evenimente și momente din istoria economică, politică, socială, culturală și științifică, românească și universală 5.2. Steaguri 5.3. Fotografii, cărți poștale ilustrate, clișee (și pe sticlă) 5.4. Harți și planuri 5.5. Obiecte meșteșugărești (produse ale atelierelor urbane) 5.6. Filatelie 5.7. Uniforme 5.8. Armament modern (și accesorii militare) 5.9. Istoria științei și tehnicii (IST;STT) 5.9.1. Obiecte care ilustrează dezvoltarea diferitelor ramuri ale științei și tehnicii 5.9.2. Instrumente, aparate 5.9.3. Mașini, utilaje 5.9.4. Metrologie

31

5.9.5. Orologerie 5.9.6. Instrumente muzicale și de înregistrare-redare a sunetelor 5.9.7. Discuri 5.9.8 Documente tehnice, brevete 6. Documente (DOC) 6.1. Documente manuscrise, tipărite, dactilografiate 7. Numismatică (NUM) 7.1. Monede 7.2. Sigilii (bizantine târzii, medievale, moderne) 7.3. Bancnote 7.4. Semne premonetare 7.5. Obiecte pentru păstrarea banilor (case de bani, fișicuri) 7.6. Obiecte de metrologie ponderală 7.7. Probe, stanțe monetare 8. Decorații (DEC) 8.1. Decorații 8.2. Medalii militare 8.3. Ordine 9. Medalistica (MED) 9.1. Medalii 9.2. Plachete 9.3. Mărțișoare 9.4. Insigne 10. Științele naturii (STN) 10.1. Geologie 10.2. Paleontologie 10.3. Botanică 10.4. Malacologie 10.5. Entomologie 10.6. Alte nevertebrate 10.7. Ihtiologie 10.8. Herpetologie 10.9. Ornitologie 10.10. Mamalogie 10.11. Trofee 10.12. Anatomie comparată 10.13. Oologie 11. Carte veche (CV) 11.1. Manuscrise romanești 11.2. Manuscrise străine 11.3. Carte veche românească (până la 1830) 11.4. Carte veche străină (până la 1800) 11.5. Bibliofilie românească 11.6. Bibliofilie străină 11.7. Periodice românești 11.8. Periodice străine Stabilirea domeniului in care se încadrează bunul cultural se face ținând seama de semnificația patrimonială dominantă pe care o reprezintă. Exemple :

32

a. un ceas poate fi fișat la: domeniul Artă decorativă, dacă are o valoare artistică deosebită, la domeniul Istorie dacă interesul patrimonial nu este dat de obiectul in sine, ci de faptul că a aparținut unei personalități, in sfârșit, la domeniul Istoria științei și tehnicii dacă este un mecanism de ceas semnificativ pentru evoluția orologeriei. b. un capitel medieval va fi fișat la domeniul Arheologie, dacă este descoperit prin săpături arheologice și la domeniul Artă plastică dacă este un capitel roman păstrat încastrat intr-o construcție dintr-o epocă ulterioară.

Lista câmpurilor de informații și instrucțiuni de completare sunt exemplificate mai jos: TIP FIŞĂ Se va bifa căsuţa corespunzătoare tipului de fişă, după cum urmează: - dacă obiectul face parte dintr-un ansamblu,

33

- dacă se întocmeşte o fişă colectivă, pentru obiecte de serie cvasi-identice - dacă se întocmeşte o fişă individuală (cazul cel mai frecvent). DEŢINĂTOR Câmpul se completează cu numele întreg sau cu sigla instituţiei culturale care deţine bunul ce urmează a fi fişat, urmat de localitatea de reşedinţă. COD DEŢINĂTOR Conţine codul deţinătorului bunului cultural (muzeu, colecţie aparţinând cultelor, colecţie şcolară etc.), conform Listei de autoritate "Deţinători", iniţiată în 1980 şi completată permanent de atunci la CIMEC. Codul de deţinător unic la nivel naţional a fost acordat pe unitate fizică distinctă (sediu de muzeu, sediu de secţie a unui muzeu), deci pe adresă, pentru a permite indicarea cât mai precisă a locaţiei deţinătorului şi, respectiv, a bunului fişat. Codul unui deţinător se menţine neschimbat, indiferent de modificările de denumire, adresă, subordonare administrativă apărute de-a lungul timpului, permiţând identificarea deţinătorului. Dacă nu cunoaşteţi codul de deţinător, consultaţi lista de deţinători, identificaţi deţinătorul după judeţ, localitate, denumire, adresă şi preluaţi codul numeric al acestuia. Dacă deţinătorul căutat nu există în listă, solicitaţi la CIMEC înscrierea deţinătorului în listă şi acordarea unui cod. Pentru obiectele aflate în custodie, se completează codul deţinătorului de la care este luat bunul în custodie. NR. INVENTAR Câmpul conţine numărul de inventar actual al piesei. Acesta poate fi o cifră, o combinaţie de sigle şi cifre, un număr cu subnumere etc. NR. INVENTAR VECHI Câmpul conţine numărul vechi din registrul de inventar. Numărul de inventar vechi este necesar pentru a se stabili concordanţe între numărul de inventar actual şi cel care a apărut în cataloage sau în publicaţii mai vechi. COLECŢIE Câmpul se va completa cu denumirea colecţiei din care face parte obiectul fişat (conform clasificării colecţiilor din muzeu). Exemple: COLECŢIE: Covoare turceşti din sec. al XIV-lea. COLECŢIE: Sticlărie veneţiană COLECŢIE: Mobilă pictată Notă: Câmpul poate fi completat şi cu numele colecţionarului sau / şi cu numele colecţiei, atunci când este cazul unei donaţii sau achiziţii constituite intrate în posesia muzeului. Exemplu: COLECŢIE: Colecţia “Aristide Zambaccian” NR. INVENTAR COLECŢIE Câmpul conţine numărul de inventar al colecţiei din care face parte piesa. Este necesar din aceleaşi considerente ca în cazul NR. INVENTAR. CLASAT

34

Câmpul conţine informaţii despre regimul de protecţie al obiectului, prevăzut de Legea 182/2000 şi conform Normelor de clasare. Se alege opţiunea "clasat", în cazul în care specimenul a fost clasat în urma validării propunerii de clasare, înaintată de deţinător, de către Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, în categoria „tezaur” sau „fond” (cf. Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (Monitorul Oficial nr.10 din 8 ianuarie 2007). Dacă opţiunea nu este valabilă, nu se va bifa. ORDIN NR. Câmpul consemnează numărul ordinului de ministru prin care a fost validată propunerea de clasare a obiectului fişat. DATA Câmpul consemnează data la care a fost validată propunerea de clasare a obiectului fişat. Informaţia se completează în câmp sub forma zi/lună/an: ZZ.LL.AAAA. POZIŢIA Se va consemna numărul din lista anexată ordinului de ministru la care se regăseşte obiectul clasat. CATEGORIE Cuprinde categoria generală în care se încadrează obiectul fişat. Exemplu: CATEGORIE: Tapiserie TIP Se completează cu denumirea uzuală a tipului piesei, din punct de vedere funcțional, formulată la nominativ singular. Exemple: - pentru piese de podoabă: cercei, pafta, broşă, pandantiv, colier - pentru argintărie de cult: ripidă, potir, candelă, anaforniţă, cădelniţă - pentru ceramică: vas, supieră, cană, urnă - pentru covoare: covor, covor de rugăciune - pentru mobilier: birou, canapea, fotoliu, comodă, dulap - pentru mobilier de cult: analoghion, strană, jilţ arhieresc - pentru feronerie: clanţă, lacăt, cheie - pentru ceasuri: ceas cu pendul, ceas de damă, ceas de buzunar În cazuri deosebite, în care nu poate fi aplicată convenţia detalierii informaţiei în câmpul TITLU / SUBTIP (aşa cum va fi aceasta expusa în continuare), în câmpul TIP se va scrie denumirea pe care specialistul o consideră ca fiind potrivită obiectului respectiv. În astfel de cazuri câmpul TIP va cuprinde informaţia generică, iar câmpul următor, informaţia de detaliu. Exemple: TIP: Cană TITLU / SUBTIP: Cană de botez TIP: Casetă TITLU / SUBTIP: Casetă pentru fard

35

TIP: Cană TITLU / SUBTIP: Cană cu capac TIP: Banchetă TITLU / SUBTIP: Tètè-à-tète TIP: Nabederniţă TITLU / SUBTIP: Sfânta Treime Pentru anumite tipuri de piese care pot avea atât o destinaţie laică, cât şi una de cult (cană, casetă, linguriţă, pocal, sfeşnic etc.), în cazul în care piesa fişată este destinată cultului, se va adăuga după punct şi virgulă, cuvântul-indicator "cult". Exemple: TIP: Linguriţă; cult TIP: Pocal; cult TIP: Sfeşnic; cult Această convenţie nu se va folosi pentru piesele a căror apartenenţă la grupa pieselor de cult este evidentă. În acest caz denumirea obiectului de cult este suficientă. Astfel, nu se va scrie: TIP: Ripidă; cult TIP: Strană; cult TIP: Dveră; cult Pentru piesele care apar în general pereche sau sunt, prin natura lor, compuse din părţi distincte, se vor folosi denumirile care subînţeleg noţiunea de "pereche". Astfel, nu se va scrie: TIP: Cercei (pereche) TIP: Pafta (2 buc.) TIP: Cercei - 2 buc. Valoarea de folosinţă a pieselor va fi analizată cu atenţie, evitându-se pe cât posibil folosirea unor denumiri ambigue: "cupă-castron", "vas-pocal". Este nerecomandată adăugarea la denumirea propriu-zisă a unor adjective și precizări cum ar fi: potir mic, linguriţă de servit, cupă cu picior şi capac, jilţ cu braţe, ferecătură de icoană ovală, vas cu toarte, cruce de altar cu postament, candelabru de bronz etc. TITLU / SUBTIP Dat fiind că în domeniul artelor decorative, cu excepţia categoriilor "Tapiserie", "Broderie de cult" şi "Vitralii", obiectele au rareori un titlu, în locul titlului se va trece subtipul, în modul specificat prin instrucţiunile referitoare la câmpul TIP Pentru categoriile de obiecte care pot fi considerate ca având un titlu, se va scrie: Exemple: TIP: Epitaf TITLU / SUBTIP: Punerea în Mormânt TIP: Tapiserie TITLU / SUBTIP: Judecata lui Paris TIP: Vitraliu TITLU / SUBTIP: Asediul Vienei TIP: Ceas TITLU / SUBTIP: Ceas cu lanţ şi pandantiv

36

În situaţia în care pe unele tipuri de piese apar scene cu caracter decorativ-simbolic (ferecături de carte din metal bătut, căni de cositor cu motive gravate, piese de mobilier cu scene intarsiate, vase cu decoraţie pictată, uşi împărăteşti cu decoraţie pictată în medalioane tec), denumirea scenei / scenelor nu va fi considerată "titlu" al obiectului, prezenţa scenelor ori a anumitor motive decorative specifice urmând a fi semnalată în cadrul câmpurilor Cuvinte cheie şi Descriere. ANSAMBLU Dacă un obiect face parte dintr-un ansamblu constituit şi cunoscut, denumirea completă a ansamblului va fi completată în cadrul acestui câmp. Exemple: TIP: fotoliu ANSAMBLU: garnitură de salon inv.243 TIP: lanţ ANSAMBLU: trusă de piese de paradă inv. 3500 NR. PIESE Informaţiile din acest câmp se referă la numărul de piese detaşabile, componente ale unui obiect. Exemple: pentru o garnitură de mobilier compusă dintr-o canapea şi două fotolii: TIP: garnitură de salon NR. PIESE: 3 sau, acelaşi exemplu, în cazul în care este fişat un ansamblu: TIP: lanţ TITLU / SUBTIP: trusă de piese de paradă NR. PIESE: 67 AUTOR Conţine informaţii privind autorul obiectului. Cu excepţia numelor cu grafie istoric consacrată, numele de artişti, fabricanţi, meşteşugari etc. se vor scrie în ordinea: nume, prenume. Exemple: AUTOR: Hann Sebastian AUTOR: May Georg II AUTOR: Le Brun Charles În cazul vechilor nume româneşti, se va păstra forma în care acestea apar în semnătură sau pe documente. Exemple: AUTOR: Rafail Monah AUTOR: Stan Pătraşcu Zugraf Dacă autorul este cunoscut numai prin iniţiale, vor fi trecute acestea.

37

Exemple: E.V.; M.S. etc. Datorită faptului că uneori simpla prezenţă a iniţialelor nu este suficient de edificatoare, se va completa în câmpul corespunzător denumirea atelierului sau a şcolii căreia se ştie sau se presupune că îi aparţine autorul respectiv. Se recomandă utilizarea acestei convenţii şi în cazul în care există numele complet al autorului, mai ales dacă acesta este relativ puţin cunoscut. Exemplu: AUTOR: Stan Zugrav ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier Maramureşean În cazul în care este cunoscut şi un coautor al piesei respective, numele acestuia (regula de scriere rămânând aceeaşi) se va scrie imediat după punctul şi virgula care încheie numele autorului. Exemplu: AUTOR: Stan Zugrav; Nicolae Zugrav Dacă numele autorului nu este cunoscut, în câmpul respectiv se va completa Necunoscut. ŞCOALĂ / ATELIER Câmpul conţine informaţii despre şcoala care a produs obiectul respectiv sau despre atelierul, firma sau centrul producător al obiectului. Exemple: ŞCOALĂ / ATELIER: Şcoala moldovenească ŞCOALĂ / ATELIER: Aubusson ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier clujean ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier rusesc ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier sârbesc ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier nord-italian ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier francez ŞCOALĂ / ATELIER: Atelier vienez STIL Câmpul cuprinde informaţii privind datele stilistice ale obiectului. În situaţia în care anumite caracteristici ale formei şi decoraţiei obiectului se constituie ca repere suficiente pentru determinarea unui stil, acesta va fi completat în cadrul câmpului. Stilul va fi menţionat numai dacă determinările sunt suficiente pentru a permite considerarea prezenţei unui "stil" al obiectului ca entitate, ori a unor părţi importante ale formei şi decoraţiei. NU se va scrie, de pilda, "Rococo" pentru un obiect ulterior epocii Rococo, care prezintă numai câteva elemente ale stilului amintit, în amestec cu numeroase motive decorative aparţinând, ca factură, altor epoci. Nu se va folosi formularea, insuficient relevantă pentru domeniul artelor decorative, de "Stil eclectic". Stilul va fi specificat direct, prin denumirea sa, fără a mai fi precedat de cuvântul "Stil". Exemple: STIL: Baroc STIL: Ludovic XV STIL: Biedermeier

38

Pentru obiectele care justifică aceasta, poate fi semnalată şi prezenţa a două importante determinante stilistice. Exemplu: STIL: Renaştere târzie; Baroc În situaţia în care în urma analizei obiectului nu au rezultat cu claritate date stilistice certe, în câmpul STIL se va completa Neprecizat. COMANDITAR Conţine informaţii privind numele persoanei sau a instituţiei care a comandat realizarea bunului cultural. Exemple: COMANDITAR: May Georg II COMANDITAR: Şerban Cantacuzino COMANDITAR: Constantin Brâncoveanu Pentru toate situaţiile descrise în instrucţiunile privind aceste câmpuri, informaţiile incerte (presupunerile) vor fi urmate de semnul întrebării. Exemple: AUTOR: Thomas Lang? ATELIER / ŞCOALĂ: Atelier Sibian? AUTOR: M.K.? ATELIER / ŞCOALĂ: Atelier Braşovean? LOCALITATE Câmpul conţine informaţii despre localitatea de unde a provenit obiectului fişat. Exemple: LOCALITATE: Berlin LOCALITATE: Sibiu ŢARĂ / ZONĂ Acest câmp conţine denumirea ţării / zonei geografice căreia îi aparţine (de unde provine) bunul cultural mobil. Informaţia se referă la localizarea obiectului într-o arie geografică mai mare (atunci când nu cunoaştem localizări mai precise). Exemple: ŢARĂ: Spania ŢARĂ: Franţa ŢARĂ: Italia Zonă geografică: Peninsula Balcanică Zonă geografică: Asia Mică Zonă geografică: Europa Centrală PROVINCIE / REGIUNE Câmpul conţine o localizarea mai precisă, menţionându-se denumirea regiunii actuale sau geografico-istorice de unde provine obiectul (dacă este cunoscută). Exemple: REGIUNE: ŢARA BASCILOR REGIUNE: NORMANDIA

39

REGIUNE: NORDUL ITALIEI CONSTRUCŢIE Se completează denumirea clădirii din care provine obiectul fişat (castel, biserică etc.) DATARE (text) Câmpul conţine data producerii bunului cultural: data calendaristică exactă (zi, lună, an), an, interval (de ani, secol: sferturi sau jumătăţi, secole). Exemple: Datare (text): 25.01.1956 Datare (text): 1890 Datare (text): mijlocul secolului XIX Datare (text): sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX AN DE ÎNCEPUT Câmpul a fost adăugat în vederea unei viitoare selecţii pentru o precizare mai exactă a intervalului temporar al originii unui obiect. Câmpul precizează anul exact sau anul de început al perioadei în care se presupune că a fost produs obiectul, atunci când nu cunoaştem datarea exactă. Datările înaintea erei creştine (înainte de Hristos): se exprima prin semnul minus (-) plasat imediat înaintea cifrei de secol sau an. Exemplu: DATARE: prima jumătate a secolului al XIX-lea AN DE ÎNCEPUT: 1801 Tot în acest câmp, prin convenţie, s-a stabilit că se transcrie şi anul înscris pe piesă (datarea exactă), pentru a uşura căutarea pieselor datate care au un criteriu de selecţie. AN DE SFÂRŞIT Câmpul a fost adăugat în vederea unei viitoare selecţii pentru o precizare mai exactă a intervalului temporar al originii unui obiect. Câmp care precizează anul de sfârşit al perioadei în care se presupune că a fost produs obiectul, atunci când nu cunoaştem datarea exactă. Datare (text): prima jumătate a secolului al XIX-lea An de început: 1801 An de sfârşit: 1850 Datare (text): primul sfert a secolului XVIII An de început: 1701 An de sfârşit: 1725 Datare (text): sfârşitul secolului XVIII An de început: 1789 An de sfârşit: 1800 Datare (text): începutul secolului XVIII An de început: 1701

40

An de sfârşit: 1711 Datare (text): mijlocul secolului al XIX An de început: 1825 An de sfârşit: 1875 MATERIAL / TEHNICĂ (text) Conţine informaţii referitoare la materialul din care este confecţionat obiectul fişat, sub formă de text liber. Se va respecta, în măsura posibilului, următoarea ordine de scriere: 1. materialul de bază 2. materialele de decor 3. materiale de îmbinare 4. alte materiale Această indicaţie are un caracter orientativ, cerut de necesitatea păstrării clarităţii şirului de valori care formează informaţia. Astfel, vor fi evitate aglomerările neordonate, greu inteligibile, în genul: Exemple: MATERIAL: argint; smaralde; email; aur Formularea corectă în cazul descris mai sus, este: MATERIAL: aur; argint; email; smaralde Exemple de materiale mai frecvent întâlnite: Mobilier MATERIAL: lemn; stejar MATERIAL: lemn; tei MATERIAL: lemn; nuc; fildeş Obiecte din metal MATERIAL: argint MATERIAL: fier MATERIAL: cositor Ceramică MATERIAL: porţelan MATERIAL: faianţă MATERIAL: gresie; cositor Piese de podoabă MATERIAL: aur; argint; rubine; perle MATERIAL: argint; granate MATERIAL: argint; catifea Broderie de cult MATERIAL: lână; bumbac; mătase MATERIAL: lână; fir de aur În situaţia în care un obiect are în componenţă mai multe tipuri de pietre preţioase sau semi-preţioase, se va proceda la înscriere în ordinea valorii lor. Exemplu: pentru un medalion având în centru un smarald mare înconjurat de diamante mici, se va scrie:

41

MATERIAL: aur; smarald; diamante MATERIAL / TEHNICĂ (cuvinte cheie) Câmpul cuprinde date privind tehnicile folosite la producerea obiectului fişat. Se va respecta, în măsura posibilului, următoarea ordine de scriere: 1. tehnica de bază 2. tehnicile de decor 3. tehnicile de îmbinare 4. alte tehnici Această indicaţie are un caracter orientativ, cerut de necesitatea păstrării clarităţii şirului de valori care formează informaţia. Astfel, vor fi evitate aglomerările neordonate, greu inteligibile, în genul: Exemple: TEHNICĂ: bătut; cizelat; pictat Exemple de tehnici mai frecvent întâlnite: Mobilier TEHNICĂ: sculptat; lustruit TEHNICĂ: sculptat; pictat TEHNICĂ: furniruit; intarsii Obiecte din metal TEHNICĂ: ciocănit; cizelat; aurit TEHNICĂ: forjat TEHNICĂ: turnat; gravat Ceramică TEHNICĂ: pictat TEHNICĂ: pictat TEHNICĂ: gravat Piese de podoabă TEHNICĂ: cizelat; rubine; perle TEHNICĂ: filigranat TEHNICĂ: cizelat; aurit Tapiserie TEHNICĂ: Haute-Lisse TEHNICĂ: Basse-Lisse Broderie de cult TEHNICĂ: ţesut; aplicaţii TEHNICĂ: aplicaţii Exemplu: pentru un medalion având în centru un smarald mare înconjurat de diamante mici, se va scrie: TEHNICĂ: cizelat; aplicaţii Notă: Menţionăm că exemplele de la câmpul TEHNICĂ se referă la exemplele date la câmpul MATERIAL (tehnica în care au fost prelucrate materialele enunţate anterior) DIMENSIUNI Conţine informaţii referitoare la dimensiunile obiectului fişat: lungime, lăţime, grosime, diametru, greutate, titlu (pentru metale preţioase).

42

Lungimea, lăţimea, înălţimea, greutatea, diametrul etc. se completează în dreptul siglelor respective urmate de unitatea de măsură. SIGLE: I = înălţime D = diametru DL = diametru lung DLA = diametru lat DM = diametrul maxim DG = diametru gurii DB = diametru bazei DT = diametru torţii L = lungime LA = lăţime A = adâncime GR = grosime G = greutate TL = titlu C = carate Se vor utiliza următoarele unităţi de măsură: 1) pentru lungime, lăţime, înălţime, adâncime, diametru: CENTIMETRI 2) pentru greutate: GRAME 3) pentru titlul metalelor preţioase: CARATE. Cu excepţia argintului, pentru care este uzuală indicarea titlului prin procente la mie (‰), în celelalte cazuri se va prefera indicarea titlului prin carate, utilizându-se în mod orientativ tabelul de mai jos: 916 ‰ = 22 Kt 833 ‰ = 20 Kt 750 ‰ = 18 Kt 666 ‰ = 16 Kt 583 ‰ = 14 Kt 500 ‰ = 12 Kt Exemple: - pentru o casetă de argint DIMENSIUNI: L:19 cm LA:1 cm I:4,2 cm G:58 g TL:800 ‰ - pentru un lanţ de aur: DIMENSIUNI: L:25 cm G:9 g TL:18 Kt 4) pentru pietrele preţioase: CARATUL METRIC (0,2g). În cazul în care se pot completa date privind valoarea în carate a mai multor tipuri de pietre preţioase, acestea vor fi date despărţite între ele prin spaţii albe, în ordinea în care pietrele preţioase sunt menţionate în cadrul câmpului MATERIAL. Exemplu: TIP: Medalion MATERIAL: aur; argint; smarald; rubin DIMENSIUNI I:4,1 cm LA:3 cm G:16 cm TL:18 Kt

43

C:2,6 1,2 În cazul descris mai sus, cifra 2,6 se referă la valoarea în carate a smaraldului, iar cifra 1,2 la cea a rubinului. Dacă valoarea în carate nu se cunoaşte cu certitudine în urma unor măsurători precise, nu se va scrie. Dacă se consideră necesar, detalierea valorii pietrelor preţioase care prezintă dificultăţi de încadrare în instrucţiunile de completare va fi făcută în anexe. Unitatea de măsură se completează pe fişă. INSCRIPŢIE Conţine informaţii privind prezenţa sau absenţa unei inscripţii. Prin "inscripţie" se înţelege orice şir de caractere care conţine o informaţie. Se exclud (nu vor fi considerate "Inscripţii") datările izolate - care vor fi semnalate în cadrul câmpului Datare - precum şi orice mărci de meşter, semnături ale autorilor, blazoane, a căror prezenţă va fi semnalată în cadrul câmpului Marcă-Semnătură. În cazul în care există o inscripţie, se bifează pătratul corespunzător, după care se oferă detalii în câmpul “Text”. LIMBA INSCRIPŢIEI Dacă există inscripţii, se trece denumirea limbii (limbilor) în care acestea sunt scrise. Exemplu: LIMBA INSCRIPŢIEI: Franceză MARCĂ-SEMNĂTURĂ Câmpul conţine menţionarea prezenţei unei mărci de meşter, de atelier, de proprietar, a unor grafitti sau blazoane, contramarcă sau surfrapă (pentru monedele care intră în componenţa podoabelor); informaţia completă va fi transcrisă în anexe; - în situaţia în care anumite piese nu poartă o marcă de meşter sau o semnătură propriu-zisă ci o inscripţie din care rezultă numele autorului, prezenţa acestei inscripţii va fi menţionata aşa cum s-a arătat în câmpul Inscripţii. Se va alege din lista ataşată câmpului, unul dintre următorii termeni: semnătură marcă grafitti blazon contramarcă surfrapă stampilă DESCRIERE Conţine în detaliu, sub formă de text liber, datele de descriere ale obiectului fişat: formă, decor, inscripţii, mărci şi semne speciale, mod de funcţionare, colorit etc. ICONOGRAFIE, DECOR (cuvinte cheie) Câmpul cuprinde cuvinte care definesc decorul structural al obiectului, motivele decorative, momente şi evenimente istorice, istoria breslelor etc. Prin "Cuvinte cheie" se înţeleg o serie de noţiuni care fixează caracteristici speciale ale obiectului din punct de vedere al formei, decoraţiei, cromaticii, iconografiei etc. Cuvintele cheie servesc drept criterii de selecţie de mare fineţe pentru alcătuirea de liste de obiecte care au în

44

comun anumite detalii de formă, tipuri de decoraţie, motive ornamentale ori scene iconografice. Exemple: ICONOGRAFIE, DECOR (cuvinte cheie): Ghirlande cu fructe şi flori TIP: Însemn de breaslă TITLU / SUBTIP: Blazon ICONOGRAFIE, DECOR (cuvinte cheie): Breasla aurarilor BIBLIOGRAFIE Conţine principalele referinţe bibliografice. OBSERVAŢII Conţine eventualele observaţii ale celui care înregistrează obiectul, care nu apar în alte rubrici. MOD DEŢINERE Se bifează pătratul corespunzător felului în care bunul cultural a ajuns la deţinătorul său actual. Exemple: achiziţie donaţie transfer cercetare custodie moştenire proprietate privată PROPRIETARI ANTERIORI Numele şi prenumele proprietarilor sau denumirea instituţiei căreia i-a aparţinut obiectul înainte de a ajunge în muzeu. Numele se vor scrie în ordinea: nume, prenume; fac excepţie numele cu grafie istoric consacrată. Exemple: PROPRIETARI ANTERIORI: Colecţia Al. Slătineanu PROPRIETARI ANTERIORI: Colectia K. H. Zambaccian PROPRIETARI ANTERIORI: Tezaurul Băncii Naţionale Dacă se cunoaşte faptul că obiectul a făcut parte dintre bunurile aparţinând unei anumite personalităţi (politice, militare sau artistice), indiferent că este sau nu vorba despre o colecţie constituită, va fi menţionat numele personalităţii respective. Exemple: PROPRIETARI ANTERIORI: Mihail Kogălniceanu PROPRIETARI ANTERIORI: Al. I. Cuza PROPRIETARI ANTERIORI: George Călinescu Această indicaţie va fi strict respectată pentru bunurile culturale cu caracter prevalent

45

memorial. DATA INTRĂRII Conţine data intrării bunului cultural în posesia deţinătorului respectiv sau data achiziţionării obiectului; Se completează sub forma: ZZ/LL/AAAA. Exemplu: DATA INTRĂRII: 20.06.2001 DATA INTRĂRII: perioada interbelică DATA INTRĂRII: 1971-1975 PREŢ ACHIZIŢIE Conţine (numai pentru bunurile dobândite prin achiziţie) preţul la care a fost achiziţionat bunul fişat, exprimat în lei. Exemplu: PREŢ ACHIZIŢIE: 2.000 lei VALOARE NOMINALĂ Conţine valoarea nominală a bunului cultural, estimată conform criteriilor stabilite de Ministerul Culturii. LOC DE PĂSTRARE Se menţionează locul de păstrare al piesei. Pentru expunere permanentă: expoziţia, sala vitrina. Pentru depozit: numărul sau sigla depozitului, dulapul, raftul şi sertarul. STARE CONSERVARE Conţine menţionarea stării de conservare a piesei în momentul fişării: foarte bună, bună, relativ bună, mediocră, deteriorată. BUN DE EXPUS Acest câmp a fost prevăzut pentru a facilita alegerea pieselor care pot face parte dintr-o expoziţie, deoarece simpla consemnare a stării de conservare în câmpul respectiv (bun, foarte bun) nu sugerează destul de explicit. Un obiect, spre exemplu, poate avea o mare valoare istorică dar pentru că prezintă deteriorări sau are o dimensiune foarte mică nu poate face parte dintr-o expoziţie. FIŞĂ CONSERVARE / RESTAURARE Conţine numărul fişei de restaurare / conservare, în care obiectului fişat de noi este privit din punct de vedere al conservării sau restaurării menţionându-se în detaliu operaţiile (şi substanţele) prin care a trecut, precum şi datele la care acestea au avut loc. FOTO Conţine numărul fotografiei care reprezintă obiectul fişat. DIAPOZITIV Conţine numărul diapozitivului obiectului. CLIŞEU

46

Conţine numărul clişeului care reprezintă obiectul fişat DESEN Conţine numărul desenului obiectului fişat. SCHIŢĂ Conţine numărul schiţei obiectului fişat. DIGITALĂ Conţine numărul sau denumirea fotografiei digitale care reprezintă obiectul fişat. VIDEO Conţine numărul casetei video pe care este înregistrat obiectul fişat. ACHIZIŢIONAT DE În cazul în care obiectul a fost achiziţionat pe teren, se va completa numele şi prenumele celui care l-a achiziţionat. DATA În cazul în care obiectul a fost achiziţionat pe teren, se va trece data la care a avut loc achiziţia, sub forma ZZ/LL/AAAA. ÎNTOCMIT Conţine numele şi prenumele celui care a întocmit fişa. DATA / SEMNĂTURA Conţine data întocmirii fişei, completată sub forma ZZ/LL/AAAA, şi semnătura celui care a întocmit fişa. EXPERTIZAT / VERIFICAT Conţine numele şi prenumele celui care a verificat fişa sau a expertizat obiectul în vederea clasării lui. DATA / SEMNĂTURA Conţine data verificării sau a expertizei, completată sub forma ZZ/LL/AAAA, şi semnătura celui care a verificat / expertizat obiectul fişat. Tezaure de termeni și liste de autoritate Utilizarea unui vocabular științific normalizat este foarte importantă pentru regăsirea informațiilor într-un sistem documentar. Tezaurele de termeni sunt instrumente de lucru utilizate la completarea fișelor analitice de evidență, la introducerea și validarea termenilor din baza de date. Ca liste de termeni, sunt incluse în programul DOCPAT. Tezaurele sunt structuri ierarhice de termeni, generici și specifici, între care există diverse relații: de subordonare, sinonimie, asociere etc. În cadrul sistemului informatic de evidență românesc colective de specialiști au fost realizate tezaure de termeni pentru aproape toate domeniile de patrimoniu și pentru cele mai frecvent utilizate rubrici la regăsirea informațiilor: Tip, Autor/ Epoca, Material/ Tehnică, Cuvinte cheie (subiect, tematică, motive decorative etc.)

47

Tezaurele de termeni au în prezent peste 30.000 de termeni, care acoperă peste 80% din terminologia de descriere a obiectelor muzeale. Ele sunt deschise, noi termeni pot fi adăugați pe măsură ce apar. Tezaurele de termeni românești pot fi consultate la adresa: http://tezaur.cimec.ro Fișierul de autoritate pentru localitățile din România este nomenclatorul SIRUTA. Poate fi consultat pe situl web al CIMEC la adresa: http://map.cimec.ro/Mapserver/cauta.html Fotografierea Fotografierea și/sau desenarea obiectului trebuie să fie parte a procedurii de înregistrare. Pentru fiecare obiect trebuie să existe cel puțin o imagine. Pentru monede, medalii, alte obiecte cu două fețe se face o fotografie pentru avers și una pentru revers. Este bine să se facă și fotografii de detaliu pentru semnături, mărci, însemnări etc. Alături de obiectul fotografiat este necesar să fie incluse o etichetă cu numărul de inventar și o scară gradată.

Calitatea fotografiei: 300 dpi Format fișier: JPG sau TIFF Nume fișier: nr. inv. al obiectului fotografiat, urmat de _1, _2, _n Ex. 234_1 ; 234-1_1; 234-1-_2

Fotografii documentare cu scală gradată și etichetă cu nr. inventar.

48

Pentru un randament bun, obiectele mici, fotografiile, documentele, cărțile se fotografiază pe o masă, cu ajutorul unui trepied, care asigură un unghi corect și stabilitate. Imaginile digitale se transferă pe calculator și se redenumesc cu numărul de inventar al obiectului. Dacă există mai multe imagini pentru același obiect, după numărul de inventar se adaugă o bară de jos (underscore) urmată de un număr de ordine, de la 1 la n. Exemple: 2430.jpg, 234_1.jpg, 234_2.jpg Informatizarea evidenței colecțiilor. Registrul informatizat Informatizarea evidenței colecțiilor trebuie să constituie un proiect al muzeului. Legea nr. 12 din 11 ianuarie 2006 pentru modificarea și completarea Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003 prevede la articolul 91, paragraful 1: „Evidența bunurilor care fac parte din patrimoniul muzeal este ținută prin Registrul informatizat pentru evidența analitică a bunurilor culturale, document permanent, având caracter obligatoriu, cu menținerea registrelor de inventar și a documentelor primare. (2) Registrul informatizat pentru evidența analitică a bunurilor culturale este alcătuit pe baza unui model unic, aprobat prin ordin al ministrului culturii și cultelor, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor.” De asemenea, se prevede un termen de 60 de zile pentru publicarea modelului unic al Registrului în Monitorul Oficial : Art. II. – Ordinul ministrului culturii și cultelor pentru aprobarea modelului unic al Registrului informatizat pentru evidența analitică a bunurilor culturale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi; în același termen se publică și hotărârea Guvernului prevăzută la art. 24 alin. (6). Informatizarea evidenței era prevăzută și în Legea 182/2000, inclusiv obligația finanțatorilor de a asigura fondurile necesare, dar acum ea devine obligatorie: Art. 13. - (1) Instituțiile publice deținătoare de bunuri culturale mobile aparținând patrimoniului cultural național au obligația de a constitui evidența acestor bunuri atât analitic, prin fișa standard, conform normelor emise de Ministerul Culturii, cât și sinoptic, prin banca de date, conținând și arhiva imagistică. (2) Autoritățile publice în subordinea cărora funcționează instituțiile deținătoare de bunuri aparținând patrimoniului cultural național au obligația de a asigura resursele financiare necesare în vederea constituirii evidenței informatizate.

Fotografierea cu trepied.

49

Principii generale pentru instituirea Registrului informatizat Registrul informatizat trebuie să fie înțeles ca o bază de date. Utilizarea unei baze de date ca instrument informatic pentru realizarea Registrului este obligatorie. Experiența românească și mondială arată că editoarele de text, inclusiv tabelele realizate în Word, nu pot fi o soluție pentru evidența informatizată, chiar dacă suportul este digital. Registrul informatizat trebui să fie înțeles ca o bază de date unitară la nivelul instituțional și compatibilă la nivel național care include inventarul, fișele analitice de evidență ale bunurilor, inclusiv fișele pentru bunurile clasate. Bazele de date paralele, acolo unde există din rațiuni istorice, de organigramă sau din alte motive trebuie să fie unificate într-o singură evidență. Registrul informatizat include imaginile digitale ale bunurilor de patrimoniu. Fotografierea și arhivarea digitală a imaginilor este parte integrantă a evidenței. Modelul unic al Registrului trebuie să fie înțeles ca un standard de date, adică un model informatic care să conțină tipurile de informații minimale pentru evidența informatizată: câmpurile de informații cu definiții, relații între acestea și reguli de completare. Modelul de date unic minimal trebuie să fie obligatoriu. Modelul unic nu este și nu trebuie să fie înțeles ca un cap de tabel obligatoriu! Nu trebuie confundată forma de afișare sau de listare cu structura internă a bazei de date. Mai mult, pentru afișare sau listare informațiile pot fi agregate în diverse feluri, inclusiv mai multe tipuri de informații în aceeași rubrică, din rațiuni de spațiu, în timp ce în baza de date informațiile trebuie să fie introduse în câmpuri distincte pentru fiecare tip de informație. Este un principiu important, care nu a fost precizat în Ordinul 2035 din 2000, ceea ce a cauzat neplăceri unor muzee la controalele financiare (De exemplu, s-a verificat prezența registrului inventar, dar s-a sancționat faptul că rubricile nu erau exact în ordinea de numerotare din Ordinul 2035, ceea ce este absurd!). Într-o evidență informatizată, este important să existe informațiile conform standardului de date, nu ordinea acestora. Modelul unic nu este și nu trebuie să fie înțeles ca un program informatic obligatoriu! Ca standard de date, modelul poate fi implementat în orice tip de bază de date și poate avea extinderi, în funcție de mărimea instituției de patrimoniu, calitatea și cantitatea colecțiilor, resurse umane și financiare, dotare etc. Acestea ar trebui prevăzute într-un standard de date extins, unitar la nivel național. Standardul de date național ce urmează să fie adoptat trebuie să fie compatibil cu CIDOC CRM - standardul ISO/CD21127 (A reference ontology for the interchange of cultural heritage information). CIDOC CRM (Conceptual Reference Model – Modelul Conceptual de Referință) elaborat de Comitetul Internațional de Documentare (CIDOC) al ICOM este în prezent singurul standard internațional pentru schimb de date în domeniul patrimoniului cultural. Registrul informatizat bazat pe un model unic nu va porni de la zero în instituțiile în care există deja o evidență informatizată de tip bază de date, fie că este vorba despre un sistem informatic propriu, fie că este vorba despre programul DOCPAT, realizat de CIMEC cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii. În fiecare caz se va urmări ca evidența informatizată existentă să fie compatibilă cu standardul de date ce va fi adoptat, fie prin completarea sistemului existent, fie prin import de date dintr-un sistem vechi în unul nou, fie prin alte soluții. Standardul de date pentru Registrul informatizat va fi completat printr-o metodologie care să conțină: recomandări de necesar de dotare, de pregătire a personalului pentru evidența informatizată, proceduri de lucru, proceduri de asigurare a securității datelor, proceduri de arhivare digitală și altele, astfel încât Registrul informatizat să poată fi realizat în cele mai bune

50

condiții. Din rațiuni de securitate, Registrul informatizat va avea copii de siguranță pe suport digital și pe un suport alternativ. Registrul informatizat necesită utilizarea terminologiei controlate. Tezaurele de termeni elaborate de CIMEC vor fi dezvoltate cu sprijinul unor colective de specialiști pe domenii și categorii de bunuri. CIMEC va asigura actualizarea și difuzarea acestora. Toate câmpurile necesare pentru Registrul informatizat se găsesc în programul DOCPAT. Reguli generale de completare • Toate entitățile de informație trebuie să fie completate în câmpuri distincte. Ele pot fi afișate sau listate grupat. • Toate datele geografice trebuie să fie înregistrate în câmpuri distincte pentru județ, localitate, subordonare administrativă, țară, provincie etc. • Toate numele proprii trebuie să fie scrise în ordinea Nume, prenume. • Toate datele cronologice trebuie exprimate în câmpuri cu completare liberă și câmpuri pentru sortare, pe data de început și de sfârșit a intervalului. Datele înainte de Christos se completează cu semnul minus în față. Analiza situației evidenței în muzee • număr de obiecte în colecții • stadiul evidenței manuale – calitatea registrului inventar, a fișelor, numărul de fișe comparativ cu numărul de obiecte • câte obiecte sunt fotografiate • numărul de persoane care pot lucra la evidență • calculatoare care pot fi utilizate, dotări suplimentare necesare Stabilirea priorităților de informatizare • index de inventar al întregii colecții, cu numai câteva câmpuri • colecții prioritare pentru informatizare datorită vulnerabilității, inaccesibilității temporare (datorită împachetării pentru mutare, de exemplu), semnificației, realizării unui catalog de colecție • inventar informatizat complet Evidența informatizată poate fi completată în timp. Stabilirea termenelor de realizare Este important să estimăm timpul necesar pentru realizarea unui proiect de evidență. Pentru aceasta trebuie să estimăm câte fișe se pot completa și introduce într-o zi, într-o săptămână, într-o lună, într-un an, de către o persoană; câte persoane pot fi utilizate; ce dotare există și se poate utiliza pentru evidență. Astfel rezultă timpul necesar pentru o colecție. La calcularea timpului trebuie întotdeauna să se adauge un timp suplimentar de circa 40% pentru verificări, corecții, uniformizări și alte operații ulterioare introducerii primare. Organizarea și planificarea activității • numirea unui responsabil al evidenței, care să coordoneze efectiv tot ceea ce urmează să se facă • planificarea activității pe zile, săptămâni, luni • instruirea muzeografilor • urmărirea activității săptămânal, lunar • evaluarea rezultatelor. Modalități practice de realizare a Registrului informatizat de evidență a. Scanare/ fotografiere digitală. Registrul (registrele) de inventar pot fi digitizate rapid prin scanare sau fotografiere digitală, pagină cu pagină. Scanarea se poate face în muzeu sau la o firmă specializată, mai ales dacă formatul registrului necesită un scanner special. Fiecare

51

pagină din registru devine un fișier de imagine tif, redenumit după numărul registrului, numărul paginii scanate și primul, respectiv ultimul număr de inventar de pe pagină, pe modelul: RR-PPPP-NNNN-NNNN (de exemplu, 01-23-143-162). Aceste imagini sunt stocate și consultate pe calculator. Alternativ, paginile registrului pot fi fotografiate cu o cameră digitală fixată pe un trepied. Digitizarea registrului prin această metodă are avantajul de a se constitui într-o copie de siguranță a registrului, pe suport digital, cu posibilitatea de a consulta paginile pe ecran și de a lista pe hârtie oricare dintre acestea. Imaginea registrului nu permite căutări, selecții, ordonarea pe diverse rubrici etc. și de aceea nu poate înlocui introducerea datelor din registru pe calculator. b. Introducerea datelor din registrul de inventar într-o foaie de calcul Excel (din pachetul de programe Microsoft Office). Permite o introducere prin copiere, mai simplă, care poate fi făcută de către un operator fără cunoștințe de specialitate. Ulterior corectitudinea datelor poate fi verificată de un muzeograf. O foaie Excel are marele avantaj că poate fi importată într-o bază de date. De asemenea, permite căutări simple, selecții și listarea la imprimantă. c. Introducerea într-o bază de date prin programul DOCPAT. Această metodă de digitizare este mai lentă, deoarece implică transcrierea informațiilor dintr-o rubrică a registrului în mai multe câmpuri elementare din DOCPAT (de exemplu, autorul, titlul și descrierea se vor transcrie în câmpuri distincte pentru autor-nume, prenume, titlu și descriere), dar mai temeinică. Informațiile sunt dezambiguizate, corectate, completate, rezultând o variantă calitativ superioară a registrului inițial (adesea plin de greșeli, informații incomplete, vagi, neactualizate), care va fi certificat și oficializat, înlocuind vechiul registru. Reamintim importanța atașării de imagini digitale ale bunurilor din colecții. Nu există nici un motiv să nu avem registre de inventar ilustrate, care ar ușura mult identificarea bunurilor, verificările de inventar, selecțiile etc. Baza de date DOCPAT pentru evidenţa patrimoniului cultural mobil DOCPAT (DOCumentarea PATrimoniului) este o aplicaţie realizată de CIMEC pentru evidenţa patrimoniului cultural mobil şi arhivelor documentare din muzee, realizată inițial cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii (pentru unele faze de proiectare şi de implementare ale programului DOCPAT). Este uşor de folosit de către persoane fără pregătire informatică, cu o instruire prealabilă. Aplicaţia DOCPAT a fost realizată în versiuni succesive: - aplicaţie pe Microsoft Access 97 (până în anul 2004) - aplicaţie pe Microsoft Access 2000 şi versiuni ulterioare acesteia (din 2005) - aplicaţie pentru Direcţii Judeţene de Patrimoniu, cu deţinători multipli (din 2006) - aplicaţie pentru Baza Naţională de Date a Bunurilor Clasate (din 2006, la CIMEC). Dacă într-o instituţie se introduc date pe mai multe calculatoare, bazele de date trebuie să fie agregate într-o singură baze de date centrală, prin proceduri de import. Instituţiile mari, cu reţea de calculatoare gestionată profesional, nu pot utiliza pe termen lung această soluţie. Ele vor avea nevoie de un sistem informatic în reţea, bazat pe SQL Server. Ce putem face cu acest program ? • Să introducem pe calculator conţinutul registrului inventar şi informaţiile din fişele analitice de evidenţă pentru bunuri culturale mobile, fişe de fototecă şi de alte arhive • Să beneficiem de vocabularul ştiinţific încorporat şi de instrucţiunile de completare care asistă introducerea şi actualizarea. • Să interogăm baza de date şi să extragem subseturi de date pe diferite criterii • Să ordonăm şi să filtrăm datele • Să scoatem la imprimantă informaţiile în diferite formate gata desenate: liste (listă de inventar, tabel inventar), cataloage (catalog expoziţie, catalog general, cataloage specializate pe diverse domenii ale patrimoniului cultural), fişe de obiect (cu poză sau nu). • Să completăm formularele pentru clasare și să exportăm o bază de date conținând propunerile de clasare, care să fie trimisă pentru baza de date națională.

52

Aplicaţia se deschide cel mai uşor dintr-un icon de pe ecranul principal Windows (scurtătură care trebuie creată în prealabil pe desktop). Din meniul principal, prevăzut cu butoane, putem lansa activitatea dorită. Revenirea la meniul principal se face prin închiderea ferestrei.

Interfaţa programului DOCPAT Formular de introducere

Clasarea bunurilor culturale Prin clasare se înțelege înscrierea unui bun cultural în patrimoniul cultural național (în categoria Tezaur sau Fond). Înscrierea bunului în patrimoniul cultural național se poate face în urma unei expertize care îi stabilește importanța sau semnificația istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, de vechimea, unicitatea sau raritatea. Declanșarea procedurii de clasare se face, în general, la cererea proprietarului sau administratorului de bunuri culturale sau din oficiu, de către direcțiile județene pentru cultură. Declanşarea procedurii de clasare din oficiu se face: a) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și administrate de instituții publice; b) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea cultelor religioase; c) pentru bunurile culturale mobile care fac obiectul unei vânzări publice prin licitație sau prin intermediul unui agent autorizat; d) pentru bunurile culturale mobile pentru care se solicită exportul temporar sau definitiv; e) pentru bunurile culturale mobile descoperite întâmplător ori în cadrul unor cercetări sistematice; f) pentru bunurile culturale mobile confiscate; g) pentru bunurile culturale mobile care au făcut obiectul unor tentative de export ilegal; h) pentru bunurile aflate în custodia instituțiilor publice, care urmează să fie restituite; i) pentru bunurile culturale mobile proprietate publică, aflate în patrimoniul unor societăți comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care se privatizează. Cum stabilim prioritățile pentru clasare? Clasarea bunurilor culturale trebuie să urmeze ordinea importanței istorice, artistice, memoriale, științifice, tehnice a obiectelor astfel ca cele mai valoroase să fie clasate primele. Un criteriu general este vechimea de 100 de ani față de prezent. Iată câteva sugestii făcute de specialiști: Bunuri arheologice • Tezaure, depozite de bronzuri • Obiectele din metale preţioase, cu pietre preţioase sau semipreţioase, care au semnificaţie istorică, documentară, artistică deosebită sau cele constituind unicate, piese rare, rarităţi zonale. • Inscripţii din epoca greco-romană sau medievală cu valoare excepţională.

53

• Piese de interes arheologic indiferent de materialul din care au fost lucrate - ceramică, piatră, os, metal comun, sticlă, etc. - semnificative pentru definirea unei culturi materiale, a unei arii de civilizaţie, constituind unicate, piese rare sau rarităţi zonale, având inscripţii, mărci sau reprezentând creaţii de meşteri, ateliere sau şcoli cunoscute pe plan european. Bunuri de istorie memorială • Toate obiectele din metale preţioase, cu pietre preţioase şi semipreţioase, medievale, moderne şi contemporane, care au valoare istorică, istorico-artistică, memorială sau documentară evocând fapte şi evenimente, personalităţi politice, militare şi cultural ştiinţifice; obiecte care provin din ateliere recunoscute sau care au fost create de meşteri sau artişti consacraţi. • Bunuri cu valoare excepţională aparţinând patrimoniului universal sau naţional (memorialistică aparţinând domnitorilor, şefilor de stat, prim-miniştrii, personalităţi cultural-ştiinţifice etc.) • Fotografii originale realizate în primele ateliere de către primii fotografi din România sau Europa (1850-1880); fotografii originale referitoare la momente istorice importante, unice. • Bunuri care au caracter de unicitate, raritate, serie mică (acte originale cu caracter politico-diplomatic, militar etc.). • Înregistrări audio originale aparţinând unor mari personalităţi istorice şi cultural-ştiinţifice. • Trofee ştiinţifice, culturale şi sportive excepţionale. Bunuri numismatice • Tezaure monetare (indiferent de metal sau perioadă istorică); • Piese şi emisiuni unicat (indiferent de metal sau perioadă istorică); • Monede din metal preţios emise până în anul 1800; • Medalii şi plachete, cu precădere din metal preţios, serie mică; • Decoraţii - româneşti şi străine - în cel mai înalt grad, precum şi cele conferite unor şefi de stat, de guvern sau unor personalităţi ilustre; • Sigilii şi inele sigilare domneşti, sau aparţinând unor şefi de stat. Bunuri etnografice • Obiecte etnografice realizate până la sfârşitul primului război mondial (1918): port, ţesături, cojoace, scoarţe, ceramică, mobilier, icoane pe sticlă, glajă etc., autentice, de calitate, bine păstrate; • Ceramică, ţesături, obiecte din piele şi altele cu inscripţii cuprinzând nume de meşter, de localitate, an, urări, alte texte. Bunuri de artă decorativă • Obiecte de cult cu semnificaţie istorico-artistică, memorială sau documentară, reprezentative pentru evoluţia vieţii religioase şi a cultelor pe teritoriul României, provenind din cercetări arheologice sistematice şi din descoperiri întâmplătoare, indiferent de material. • Obiecte de cult cu semnificaţie istorico-artistică, memorială sau documentară, din metale preţioase, pietre preţioase şi alte materiale, cu caracter de unicat şi serie mică, sau aparţinând unor şcoli (ateliere) recunoscute - candele, potire, icoane, ferecături, cruci de mână, engolpioane, manuscrise cu ferecături, broderii, veşminte de cult (odăjdii), obiecte de uz religios etc., reprezentative pentru toate cultele recunoscute de lege. • Piese de mobilier european sau autohton executate până la sfârşitul secolului al 18-lea. • Piese de mobilier Empire executate în Europa în perioada 1800 - 1825 (inclusiv Ungaria şi Rusia). • Piese de mobilier francez din perioada Carol al X-lea. • Piese de mobilier Biedermeier din perioada 1815 - 1840 de valoare excepţională. • Piese în stil Biedermeier executate in Transilvania până la 1850 - dacă reiau modele europene sau se particularizează prin semne de meşter, însemne de localitate sau sunt de calitate artistică excepţională.

54

• Piese de mobilier în stil rococo executate în Franţa în epoca Louis-Philippe de valoare excepţională. • Piese de valoare excepţională Art Nouveau executate în ateliere europene. • Piese de valoare excepţională Art Déco executate în ateliere europene. • Piese de valoare excepţională reprezentative pentru stilul neoromânesc. • Piese de mobilier, indiferent de perioada şi atelierul unde au fost executate, dacă au aparţinut unor personalităţi marcante ale vieţii social-politice, culturale şi ştiinţifice române sau străine şi a căror valoare memorialistică este certă. • Piese din ceramică, porțelan, sticlă, de valoare artistică excepţională lucrate în ateliere sau manufacturi europene până la 1850. • Piese de valoare excepţională lucrate în ateliere sau manufacturi extrem-orientale până la sfârşitul secolului al 19-lea. • Piese de valoare excepţională reprezentative pentru civilizaţia islamică (Maghreb, Asia Mică, Orientul Apropiat, Persia) până la sfârşitul secolului al 19-lea. • Piese de valoare artistica excepţională Art Nouveau şi Art Déco. • Piese din metale preţioase sau din metale comune executate în ateliere europene, autohtone, orientale şi extrem-orientale, de valoare artistică excepţională, până la sfârşitul secolului al 19-lea. • Piese executate din metale preţioase sau metale comune stil Art Nouveau şi de o calitate artistică excepţională. • Piese executate în atelierul Faberge. • Piese stil Art Déco de valoare excepţională lucrate din metale preţioase sau metale comune. Tapiserie, broderie, covoare: • Piese executate în manufacturile europene până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, • Broderii de valoare artistică excepţională produse în ateliere europene; autohtone, orientale şi extrem-orientale până la sfârşitul secolului al XIX-lea • Covoare cu valoare excepţională executate în ateliere orientale până la sfârşitul secolului al XIX-lea. • Scoarţe cu valoare excepţională executate în centre sud-dunărene şi orientale până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Costume, accesorii vestimentare: • Piese de valoare excepţională executate din materiale deosebite calitativ, lucrate în ateliere europene, autohtone sau orientale, până la sfârşitul secolului al 19-lea. • Piese cu valoare excepţională Art Nouveau, Art Déco. • Piese cu valoare excepţională indiferent de stil sau atelier, care au aparţinut unor personalităţi marcante ale vieţii social-politice, culturale şi ştiinţifice şi a căror valoare memorialistică este certă. Ceasuri: • Piese cu valoare excepţională lucrate anterior anului 1800. • Ceasuri cu evidente caractere de orologerie de artă până la sfârşitul secolului al XIX-lea. • Piese cu valoare excepţională aparţinând orologeriei de arta în stil Art Nouveau şi Art Déco. • Piese de orologerie care au aparţinut unor personalităţi, prezentând valoare memorialistică. • Miniaturi executate în ateliere europene sau autohtone, indiferent de suport, de valoare excepţională, până la 1900. • Corpuri de iluminat executate în ateliere europene, autohtone, orientale sau extrem-orientale, de valoare excepţională, până la 1900. • Corpuri de iluminat cu valoare artistică excepţională în stil Art Nouveau şi Art Déco. Bunuri de artă plastică, arte vizuale: creaţii ale unor artişti autohtoni şi străini de valoare recunoscută sau aparţinând unor şcoli sau ateliere de valoare recunoscută, naţională şi universală.

55

Documente: • documente pe pergament sau hârtie medievale şi moderne, cu valoare istorică, artistică, memorială; • însemne ale cancelariilor şi statului - sigilii, hrisoave domneşti etc. • documente cartografice (hărţi, planuri) datând din secolul al XVI-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea. Carte veche: • Carte veche românească până la anul 1830. • Carte veche străină până la anul 1800. • Carte bibliofilă – ediții princeps, rarități. Bunuri de istorie militară: • Arme albe şi de foc - anterioare anului 1877. • Steaguri şi drapele datând din epocile de istorie medie şi modernă. • Uniforme militare şi civile, costume aparţinând unor mari personalităţi istorice şi cultural-ştiinţifice. • Însemne ale puterii de stat (coroane, sceptre etc.) - care nu sunt din metale preţioase. • Armament şi echipament militar cu valoare de unicat şi cu o semnificaţie memorialistică deosebită. Componența dosarului de clasare Conform normelor de clasare (ordin nr. 2053 din 17 mai 2002, revizuit 2008), unui bun cultural supus procesului de clasare în patrimoniul național trebuie să i se întocmească un dosar care cuprinde patru documente principale: • cererea de clasare (conține date minimale despre deținătorul bunului cultural, procedura solicitată, date despre bunul cultural, semnătura și ștampila solicitantului) (Anexa 3) • raportul de expertiză (în unele cazuri numit fișă de evaluare) conține criteriile și punctajele acordate de un expert acreditat de MCC pe baza cărora se solicită clasarea bunului cultural mobil (Anexa 4) • fișa analitică de evidență standard pe domeniu (http://www.cimec.ro/Muzee/evidenta/index.htm) și fotografia (sau fotografiile) bunului cultural supus clasării; • extras în copie din registrul de inventar al deținătorului care atestă deținerea bunului respectiv. Mai multe dosare depuse la aceeași dată împreună de către un solicitant formează o tranșă de propuneri (trimitere), care este însoțită de o adresă de trimitere către Ministerul Culturii, Comisia națională a Muzeelor și Colecțiilor și de un tabel centralizator al bunurilor propuse pentru clasare. Procedura de clasare Deținătorul de bunuri culturale susceptibile de a face parte din patrimoniul național trimite/depune dosarul bunului cultural mobil la direcția de specialitate din Ministerul Culturii. Membrii secretariatului constituit la direcția de specialitate din minister cu scopul recepționării dosarelor de clasare analizează conținutul acestora și, în cazul în care documentația respectă legislația în vigoare, le înaintează spre validare subcomisiilor de specialitate sau experților desemnați de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor (CNMC). În urma analizei dosarelor, CNMC decide prin vot clasarea în patrimoniul național și categoria juridică: Tezaur sau Fond. Dacă propunerile de clasare sunt respinse, se motivează hotărârea luată. Deciziile luată de CNMC sunt finalizate prin ordin de clasare al ministrului culturii.

56

În timpul desfășurării procedurii de clasare a unui bun cultural mobil, acesta se află sub regimul de protecție prevăzut, potrivit dispozițiilor art. 17 din legea 182/2000, pentru bunurile clasate în Tezaur. Rolul Institutului Național al Patrimoniului Conform legii 182/2000, Inventarul bunurilor clasate în patrimoniul cultural național și arhiva de dosare de clasare sunt , din 2011, responsabilitatea Institutului Național al Patrimoniului (INP). În acest scop, un reprezentant al INP preia de la direcția de specialitate din Ministerul Culturii dosarele bunurilor clasate, împreună cu ordinele de clasare. Procedura de preluare a dosarelor Reprezentantul INP preia dosarele bunurilor clasate de la Ministerul Culturii prin proces verbal de predare-primire. Toate dosarele preluate sunt înregistrate în registrul electronic de intrări și se arhivează la INP. Împreună cu dosarele de clasare sunt păstrate și copii după ordinele de ministru, scanate. Centralizarea, evidența informatizată și administrarea documentelor de clasare se efectuează de către INP (cf. art. 15, alin. 2 din legea 182/2000), care: a) înregistrează dosarele de clasare primite într-un registru de intrări cu următoarea rubricație: Nr. pachet Număr dosar Număr ordin Data ordinului Data intrării la INP Sursa Instituția emitentă Localitate Județ Domeniu Nr. bunuri Observații. b) introduce fișele de obiecte în baza națională de date a bunurilor culturale mobile clasate, în programul DOCPAT; scanează, procesează și arhivează imaginile; c) arhivează documentele care au stat la baza înscrierii în patrimoniul cultural național, în ordinea intrării; d) operează deciziile luate de CNMC în baza de date, respectiv: hotărârea de clasare, declasare, trecere dintr-o categorie în alta a patrimoniului cultural național e) publică online Inventarul patrimoniului cultural național, actualizat cel puțin lunar (http://clasate.cimec.ro). La deținătorul specializat trebuie să existe o evidență riguroasă a bunurilor clasate. Criterii de clasare (conform Normelor de clasare emise de Ministerul Culturii) Criteriul de clasare este un standard calitativ şi cantitativ pe baza căruia se evaluează semnificaţia sau importanţa culturală a bunurilor mobile şi se determină categoria juridică a patrimoniului cultural naţional din care fac parte aceste bunuri. Expertizarea potrivit criteriilor generale de clasare se realizează în scopul de a se stabili dacă bunurile culturale mobile sunt susceptibile de a fi clasate. Criterii generale:

57

1. vechimea - criteriul în baza căruia se analizează dacă un bun cultural a fost realizat într-o perioadă mai îndepărtată, cel puțin cu 50 de ani înainte de data efectuării expertizei, și se acordă puncte valorice într-un cuantum proporțional cu vechimea determinată; 2. frecvența - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural aparține unei serii de bunuri identice sau unui lot de bunuri din aceeași tipologie și se determină prezența bunurilor în cauză pe teritoriul românesc; în raport cu semnificația artistică se analizează dacă acestea se înscriu într-o tipologie determinată care cuprinde opere cu tematică și manieră de realizare artistică relativ similare și dacă asemenea opere sunt prezente în colecții publice sau private ori în circuitul civil; 3. starea de conservare - criteriul în baza căruia se analizează gradul în care bunul cultural își păstrează integritatea și caracteristicile inițiale ori se află într-o stare care să permită reconstituirea sau restaurarea acestuia. Cum se face aprecierea valorii ? • Pentru fiecare dintre cele 3 criterii generale punctajul valoric maxim care se poate acorda

este de 100 de puncte. • Pentru bunurile reprezentând descoperiri arheologice terestre sau subacvatice se acordă

punctajul maxim la criteriul vechime. • Pentru bunurile provenind din dezmembrarea unor monumente istorice se acordă punctajul

maxim la criteriul frecvență. • Punctajele valorice se acordă pentru fiecare criteriu general și se însumează. Dacă suma

realizată este de până la 150 de puncte valorice, bunul cultural expertizat nu este susceptibil de a fi clasat.

• Expertul desemnat validează sau invalidează punctajul acordat potrivit criteriilor generale și expertizează bunul potrivit criteriilor de clasare specifice.

Criterii specifice: (a). valoarea istorică şi documentară - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural serveşte la cunoaşterea unui fapt istoric de importanţă sau semnificaţie majoră, în sensul că este o mărturie istorică din perioada în care acel fapt s-a petrecut; (b). valoarea memorială - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural a aparţinut unei personalităţi importante a istoriei, culturii şi civilizaţiei naţionale sau internaţionale ori constituie o mărturie directă şi semnificativă privind viaţa şi activitatea acelei personalităţi; (c). autenticitatea - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural este o operă realizată în mod evident de un autor identificat sau este fabricat într-un atelier, într-o manufactură sau într-o fabrică precis determinată ca aparţinând unei epoci, unui anumit stil artistic, unei anumite culturi sau civilizaţii; (d). autorul, atelierul sau şcoala - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural aparţine unui autor important sau a fost realizat în ateliere, manufacturi sau fabrici importante pentru o epocă istorică, un stil artistic, o cultură sau o civilizaţie; (e). calitatea formală - criteriul în baza căruia se analizează dacă un bun cultural este o realizare artistică importantă, o piesă de o expresivitate plastică deosebită sau excepţională ori o piesă care se remarcă prin însuşirile ce decurg din tehnica de execuţie (inclusiv suportul material), din unicitatea sau raritatea concepţiei, precum şi din creativitatea acesteia. Suma punctelor valorice acordate în urma expertizării pe baza criteriilor specifice se adună cu suma punctelor valorice acordate în urma expertizării pe baza criteriilor generale şi se obţine astfel suma finală a punctelor valorice astfel: - între 200 si 350 de puncte valorice - bunul în cauză se clasează în categoria juridică Fond a patrimoniului cultural național. - peste 350 de puncte valorice - bunul în cauză se clasează în categoria juridică Tezaur a patrimoniului cultural naţional. Declasarea

58

Prin declasare se înţelege procedura de scoatere din categoriile juridice ale patrimoniului cultural naţional a unui bun cultural mobil clasat şi de radiere a acestuia din inventarul fondului sau, după caz, al tezaurului patrimoniului cultural naţional. Declasarea bunurilor culturale mobile are loc la cererea titularilor dreptului de proprietate sau din oficiu, în următoarele cazuri: a) invalidarea expertizei; b) distrugere; c) deteriorare gravă care nu poate fi remediată prin operaţiuni de restaurare. Declasarea urmează aceeași procedură ca și clasarea. Baza de date a bunurilor culturale mobile clasate La Institutul Național al Patrimoniului se păstrează baza bunurilor culturale clasate în care sunt introduse datele din fişa de evidenţă a bunului cultural mobil clasat. Structura acestei baze de date este preluată din aplicaţia DOCPAT, cu unele completări care ţin de specificul procesului de clasare. După introducerea datelor despre bunul clasat, fotografia acestuia este scanată în format TIF şi arhivată in fişiere sortate pe deţinători păstrate pe server. O copie a tuturor fotografiilor dar în format JPG este păstrată în fişierul unde se află baza bunurilor clasate. Numele fotografiei scanate este alcătuit din prescurtarea domeniului, codul deţinătorului, numărul pachetului şi poziţia din ordinul de ministru. O copie de siguranţă a tuturor fotografiilor sortate pe deţinători este păstrată pe DVD-uri și hard discuri externe. Baza de date on-line O versiune a bazei de date, cu informaţii de interes public, este publicată pe situl web http://clasate.cimec.ro , cu facilităţi de căutare pe diverse criterii: domeniu de patrimoniu, deţinător (mai puţin cei particulari), artist/autor, tip etc. Anexe: Declarația de principii privind documentarea muzeală Grupul de lucru pentru standardele de documentare CIDOC 26 martie 2005 Versiunea 0.2 CIDOC îşi exprimă părerea că acele colecţii care nu au o documentaţie corespunzătoare nu pot fi considerate colecţii "muzeale" adevărate. Există două motive principale pentru aceasta: • nu pot fi păstrate şi întreţinute în mod corespunzător; • valoarea lor pentru cercetare şi interpretare se reduce drastic. În opinia CIDOC, prin documentaţie corespunzătoare se înţeleg următoarele: • Documentaţia să fie în formă scrisă, pe suport convenţional sau electronic, cu aplicarea

procedurilor în vigoare privind protejarea documentaţiei împotriva pierderii sau a degradării, păstrarea acesteia şi asigurarea posibilităţii de a se avea acces la ea pe timp nelimitat. Informaţiile computerizate trebuie să fie păstrate în aşa fel încât acestea să poată fi accesate uşor şi repede şi reutilizate în alte scopuri.

• Să existe o legătură clară şi fără echivoc între fiecare obiect în parte şi documentaţia acestuia. Această legătură se realizează prin marcarea sau aplicarea pe obiect a unei etichete care conţine un identificator unic şi prin includerea acestui număr în documentaţia aferentă obiectului.

• Documentaţia să conţină informaţii suficiente pentru identificarea fiecărui obiect în caz de pierdere sau furt.

• Să fie simplu să se găsească fizic fiecare obiect pe baza documentaţiei aferente. Acest lucru trebuie să se poată face şi atunci când li se schimbă obiectelor locul obişnuit.

• Documentaţia trebuie să conţină datele pe baza cărora se poate stabili felul în care au intrat obiectele în colecţii.

• Să se întreprindă măsuri pentru validarea şi înregistrarea informaţiilor de ordin secundar privind contextul în care a fost produs, folosit, colecţionat fiecare obiect.

59

• Documentaţia să cuprindă originea şi/sau autoritatea emitentă a fiecărei afirmaţii privind contextul şi istoria obiectului.

• Documentaţia să cuprindă toate cercetările făcute în cadrul instituţiei respective şi în diverse materiale publicate (ca, de pildă, fişele dintr-un catalog de expoziţie) despre fiecare obiect sau, dacă acestea nu există, referinţele la aceste informaţii. Atunci când e posibil, materialele publicate trebuie să menţioneze identificatorii unici ai obiectelor.

• Documentaţia să cuprindă informaţii despre fiecare activitate semnificativă legată de managementul colecţiilor (cum ar fi conservarea) şi rezultatele cercetării şi interpretării privind obiectele.

• Când obiectele sunt scoase dintr-o colecţie, se păstrează documentaţia completă cu privire la acestea. Se adaugă la această documentaţie actele pe baza cărora au fost scoase obiectele din colecţie şi modalitatea în care au fost îndepărtate

Fişa tehnică CIDOC nr. 1: Recomandări de documentare a bunurilor muzeale O importantă răspundere profesională este de a asigura posibilitatea ca toate obiectele, acceptate temporar sau permanent de muzeu, să posede o documentare corectă şi detaliată, care să faciliteze cunoaşterea provenienţei, identificarea şi starea de conservare a obiectelor. (ICOM Codul de deontologie profesională, 1990, p.31, nr.6.2). Scopul fişelor CIDOC este acela de a face cunoscute lumii muzeelor, într-o modalitate simplă şi cu difuzare largă, informaţii asupra unor aspecte diferite ale documentării în muzee. Această fişă CIDOC arată, în opt etape, cum poate fi înregistrat un obiect care intră în muzeu. Metoda este aplicabilă, pas cu pas, atât unui sistem manual, cât şi unui sistem informatizat de evidenţă, în funcţie de condiţiile proprii fiecărui muzeu. Ceea ce vă propunem reprezintă cerinţele minimale pentru înregistrare. Acestea au impus o simplificare a procedurii. Fiecare muzeu poate însă, în funcţie de nevoile proprii sau de standardele naţionale, să adauge mai multe informaţii. Fişa se încheie cu o bibliografie minimală. Muzeele care posedă colecţii neinventariate sunt îndrumate să urmeze etapele de la 4 la 8. Înregistrarea, pas cu pas: când un obiect intră în muzeu Pasul 1 Obiectul este adus în muzeu. Persoana care aduce obiectul primeşte o recipisă, care include următoarele date: - scurtă descriere a obiectului - data intrării - numele şi semnătura salariatului din muzeu care primeşte obiectul Muzeul păstrează o copie a acestui document, pe care o foloseşte în pasul 2. Pasul 1 poate fi, de regulă, omisă, dacă obiectul este adus de un salariat al muzeului. Pasul 2 Obiectul este înregistrat în Registru, având pagini numerotate şi rubrici, ce cuprind următoarele date: - număr provizoriu (în ordinea intrării) - data intrării în muzeu - numele şi adresa proprietarului sau a celui care a adus obiectul (dacă nu este un salariat al muzeului) - identificarea (denumirea obiectului sau scurtă descriere) - motivul intrării - locul temporar al depozitării - numele salariatului din muzeu care a primit şi/sau care a adus obiectul Numărul provizoriu este ataşat obiectului, cu ajutorul unei etichete. Pasul 3 Există 3 posibilităţi, de la caz la caz: - obiectul nu va fi acceptat în colecţie (A) - obiectul va fi acceptat în custodie (B)

60

- obiectul va deveni proprietatea muzeului (C) N.B. În ceea ce priveşte proprietatea, în majoritatea ţărilor există obligativitatea emiterii unui document legal. A. Obiectul nu va fi acceptat de muzeu. În acelaşi Registru, se vor nota următoarele: - data înapoierii - motivul înapoierii - numele şi adresa destinatarului, căruia obiectul îi este (re)trimis - numele persoanei care a făcut înregistrarea Înregistrarea este acum înfăptuită pentru un obiect care nu va deveni parte a colecţiei. B. Obiectul este acceptat în custodie. După data expirării unei custodii de scurtă durată (de exemplu pentru o expoziţiei), obiectul este înregistrat şi radiat din evidenţă, ca în cazul A. Pentru o custodie de lungă durată, obiectul primeşte un număr unic, ce este notat în Registru. Înregistrarea continuă cu pasul 4. C. Obiectul devine proprietatea muzeului şi primeşte un număr de inventar unic. Acest număr este notat în Registru şi este înscris pe obiect sau pe etichetă. Înregistrarea continuă cu pasul 4. Pasul 4 De aici începe înregistrarea propriu-zisă. Informaţiile despre obiect sunt acum înregistrate pe o fişă de inventar cu rubrici precise. Această fişă trebuie să conţină, cel puţin, următoarele rubrici: - numele instituţiei - numărul de inventar - denumirea obiectului - scurtă descriere şi/sau titlul - modalitatea de achiziţie/intrare - de la cine este achiziţionat/primit obiectul (persoană/instituţie) - data achiziţiei/intrării - locaţia permanentă Se recomandă muzeelor să adapteze fişa necesităţilor lor specifice, sporind numărul acestor rubrici minimale cu informaţii despre: materiale/tehnici, dimensiuni, locaţie temporară, condiţii, referinţe culturale şi/sau istorice, referinţe privitoare la istoria naturală, provenienţă, producţie (artist, datare), preţ, numărul fotografiei (negativului), gestiune, conservare, observaţii etc. Pentru majoritatea rubricilor, informaţiile vor fi introduse după reguli prestabilite, cu ajutorul unor liste de termeni controlaţi; rubricile „scurtă descriere şi/sau titlu” şi „observaţii” pot fi ocupate cu texte neconvenţionale. Pasul 5 Ca parte a procedurii de înregistrare, obiectul este, de preferinţă, fotografiat şi/sau desenat. Numărul negativului şi/sau al desenului trebuie să fie notat pe fişa de inventar. Pasul 6 Obiectul este, acum, înregistrat şi poate fi dus la locul său de depozitare (definitiv sau temporar). Pe fişa de inventar se înregistrează, cel puţin, locaţia definitivă. Pasul 7 Din motive de securitate, o copie a fişei de inventar trebuie păstrată într-un loc sigur, de preferinţă, în afara clădirii muzeului. n motive juridice, muzeul trebuie să posede un document care să stabilească statutul obiectelor din colecţia sa punct. Pentru aceasta muzeul poate folosi Registrul sau fotocopii după fişele de inventar. Aceste copii sau listinguri de calculator (folosind aceleaşi date) vor fi legate în volum, cu pagini numerotate şi iscălite.

61

Pasul 8 După aceste şapte etape, obiectul este minimal înregistrat. Pentru a facilita accesibilitatea informaţiilor şi, prin aceasta, a obiectelor, se pot alcătui repertorii. cestea pot fi realizate automat într-un sistem informatizat, în vreme ce pentru înregistrările manuale este necesar să se elaboreze fişe de referinţă. N.B. Această metodă de înregistrare, pas cu pas, este folositoare, mai ales, pentru muzeele care primesc puţine obiecte în custodie pe termen scurt. Ea combină (în etapele 2-3) Registrul cu Inventarul. Pentru muzeele care primesc multe obiecte în custodie pe termen scurt este recomandată o altă metodă: înregistrarea tuturor obiectelor care intră şi care ies din muzeu, pe recipise (procese verbale) (vezi pasul 1). Acestea sunt numerotate succesiv şi muzeul va păstra o serie completă de copii, drept Registru. Înregistrarea pe fişe (începând din pasul 4) este aceeaşi, pentru ambele metode, ea fiind inventarierea minimală. Sugestii pentru informaţii suplimentare: Stuart A. Holm, Facts & Artefacts. How to document a museum collection, Cambridge 1991, ISBN 09 0596 379 2 .H. Dudley, I.B. Wilkinson, Museum Registration Methods, Washington D.C. 1979 (3rd ed.) ICOM Producţie Grupul de lucru „CIDOC Services” (1994) Text: Jeanne Hogenboom, Fransje Kuyvenhoven, Yolande Morel-Deckers Traducere: Virgil Ştefan Niţulescu, Cristina Dan Design: Renée van de Griend Realizare: Service Néerlandais d’Arts Plastique, La Haye, Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia Muzee, Colecţii, Arte Vizuale Această fişă se poate procura gratuit în diferite limbi de la ICOM, Maison de l’Unesco 1, rue Miollis, 75732 Paris, Cedex 15, France, Tel: +33 1 47340500, Fax: +33 1 43067862 Fişa tehnică CIDOC nr. 2: Etichetarea şi marcarea obiectelor de muzeu "Responsabilitatea profesională impune existenţa unei documentaţii complete şi adecvate cu privire la toate obiectele acceptate temporar sau permanent de către muzeu pentru a putea determina provenienţa, natura şi starea obiectelor, cât şi modul cel mai oportun de a le îngriji". (Codul de etică profesională ICOM, 1990, p. 31, nr. 6.2). Fişele tehnice CIDOC sunt făcute pentru a răspândi, sub o formă simplă, informaţii asupra aspectelor documentării muzeale. Această fişă tehnică tratează metodele folosite la etichetarea şi marcarea obiectelor cu numărul lor de inventar sau de catalog. Nu s-a căzut de acord întotdeauna asupra metodelor de aplicare a numărului pe obiect nu sunt suficient lămurite. Oricum, există câteva reguli general acceptate de către toţi muzeografii. Deoarece această fişă tehnică nu poate da decât informaţii sumare, ea se încheie cu enumerarea altor lucrări legate de subiect. Reguli generale Numerele (de ex., numărul de inventar sau catalog) reprezintă legătura dintre obiecte şi documentele legate de acestea. De aceea, ele trebuie ataşate fizic sau aplicate pe obiect. Atunci când un obiect aparţine unei colecţii sau devine parte a unei colecţii, primeşte un număr de catalog. Pentru aplicarea numărului pe obiect trebuie folosită o metodă sigură, ceea ce înseamnă că metoda trebuie să prezinte siguranţă pentru obiect şi în acelaşi timp numărul să nu poată fi scos accidental.

62

Dacă unui obiect i se pune un număr temporar (de ex., un număr de împrumut), se pot folosi etichete ataşate. Etichetarea şi marcarea obiectelor trebuie făcute într-un mod consecvent, de către specialişti. Trebuie alocat suficient timp pentru examinarea obiectului, pentru curăţirea suprafeţei, folosind o metodă corespunzătoare, şi pentru aplicarea numărului. Când există dubii cu privire la metoda cea mai indicată, trebuie consultat un restaurator. Trebuie subliniat că nici o metodă nu poate fi considerată sută la sută sigură şi că unele din produsele şi metodele folosite cel mai des nu au fost testate sistematic. Numărul trebuie aplicat fără să se provoace stricăciuni obiectului. In acelaşi timp este necesar să existe posibilitatea ca numărul să poată fi îndepărtat fără probleme, deşi din motive de siguranţă muzeele preferă să folosească un semn permanent. Numărul trebuie să poată fi uşor de localizat fără să fie nevoie să fie mişcat prea mult obiectul şi în acelaşi timp fără să acopere vreo parte a obiectului care trebuie etalată sau fotografiată. Deşi fiecare tip de obiect necesită o metodă anume de numerotare, se recomandă ca numărul de metode şi materiale folosite să fie cât mai restrâns posibil. Când un obiect este făcut din mai multe materiale (de ex., tablouri, uniforme, mobilă), numărul trebuie aplicat în cel mai sigur loc, având în vedere metoda folosită. Când un obiect are mai multe componente care se pot dezmembra sau separa, fiecare componentă trebuie numerotată. Acelaşi lucru e valabil pentru fragmentele dintr-un obiect spart. Fiecare muzeu trebuie să-şi stabilească regulile de numerotare (inclusiv pentru forma numărului) într-un raport care să fie pus la dispoziţia tuturor salariaţilor interesaţi. Să nu îndepărtaţi numerele vechi, deoarece acestea pot oferi informaţii despre istoria obiectului! Dacă acest lucru nu se poate evita, vechiul (vechile) număr (numere) trebuie înregistrate în documente. Poziţionarea etichetelor Pe cât posibil, numerele trebuie aplicate în acelaşi loc pe obiectele de acelaşi tip pentru a evita mânuirea lor inutilă. Obiectele fragile sau grele nu trebuie să fie ridicate pentru a li se găsi numărul. Obiectele voluminoase trebuie numerotate în mai multe locuri sau să aibă etichete ataşate temporare când nu se află expuse. Dacă un obiect este păstrat într-o cutie sau împachetat, numărul trebuie înscris şi pe ambalaj. Numărul trebuie pus într-un loc unde să nu afecteze prea mult aspectul obiectului. De exemplu, n-ar trebui să eclipseze legenda sau orice alt semn caracteristic al obiectului. Obiectele mici pun probleme specifice de numerotare. Anumitor obiecte li se poate aplica numai o parte anume a numărului. Atunci când unui obiect nu i se poate aplica numărul în nici un fel, respectivul număr trebuie aplicat pe ambalajul obiectului, deşi aceasta nu este o soluţie deloc sigură. Pentru a evita scoaterea numărului în mod accidental, acesta nu trebuie aplicat pe suprafeţe fizic nesigure sau pe componente uzate sau deteriorate. Să nu numerotaţi obiectele voluminoase, grele sau fragile pe bază. Metode Atunci când se aplică un număr unui obiect, metodele şi materialele folosite nu trebuie să prezinte nici un risc de vătămare definitivă a obiectului.

63

Trebuie asigurată reversibilitatea pe termen lung, iar numărul în sine trebuie să fie rezistent. Deşi folosirea etichetelor ataşate este metoda cea mai puţin deranjantă pentru obiect, marcarea directă a obiectului, atunci când este posibilă, este un proces mai sigur. Numărul trebuie să se poată citi uşor. De obicei se folosesc caractere de culoare albă pe un fond închis. Caracterele de culoare roşie pot fi considerate o alternativă pentru ambele tipuri de fonduri. Pentru a spori siguranţa legăturii dintre obiect şi documentele sale, se recomandă includerea numărului în unele din fotografiile obiectului. Pentru a marca obiectul, trebuie folosite metode specifice, în funcţie de aspectele fizice ale obiectului: Pe suprafeţe tari, neporoase, numărul trebuie scris în cerneală pentru desen (solubilă în apă, neacidă) sau vopsea acrilică. Un strat de lac acrilic se poate aplica pe suprafaţa curată, cât şi în partea de sus pentru a proteja numărul. (Exemple: sticlă, vase smălţuite, metal). Pe suprafeţe tari, poroase, trebuie aplicată aceeaşi metodă. Oricum, suprafaţa curată trebuie protejată întotdeauna de un strat de lac acrilic înainte de scrierea numărului. (Exemple: lemn, teracotă, os). Pe produsele din hârtie, numărul trebuie marcat uşor cu un creion moale. (Exemple: tipărituri, fotografii, cărţi). Pe textile, etichetele de pânză numerotate dinainte trebuie cusute pe obiect folosind un ac fin şi aţă potrivită. (Exemple: costume, dantelă, rogojini). Suprafeţele vopsite sau lăcuite, ca de altfel şi cele din plastic, trebuie mânuite cu o grijă deosebită, deoarece s-ar putea să fie sensibile la materialele folosite de obicei la numerotarea obiectelor. Să nu ardeţi sau zgâriaţi numerele pe lemn sau metal ! Să nu fixaţi o plăcuţă de metal pe lemn Să nu folosiţi ştampile sau cerneală pe produsele din hârtie. Să nu folosiţi cerneală sau vopsea pe textile ! Să nu aplicaţi etichete adezive (inclusiv coduri de bare) fără peliculă de protecţie, indiferent de material! Să nu folosiţi etichete ataşate cu margine de metal sau sârmă! Să nu folosiţi ca strat de bază produse care iniţial sunt destinate unor scopuri şi materiale total diferite, în special când compoziţia produsului nu e clară (de ex., lichid de corectat, ojă de unghii). Sugestii pentru lecturi suplimentare CIDOC Fact Sheet 1, Registration step by step: when an object enters the museum, (Fişa tehnică CIDOC nr. 1, Un obiect intră în muzeu: etape succesive de catalogare), 1993, tratează înregistrarea obiectelor în colecţii. D. H. Dudley, I. B. Wilkinson, Museum Registration Methods (Metode de înregistrare în muzeu), Washington D.C., 1979 (a 3-a ed.) MDA Outreach Fact Sheets (Fişele tehnice MDA ) (nr. 16-31). Cambridge: MDA (aduse regulat la zi).

64

------------------------------------------------------------------------------- Producţie: CIDOC Services Working Group (1994) Text: Anne Claudel, Jeanne Hogenboom (cu mulţumiri lui Terry S. Segal) Fişa tehnică tipărită se poate obţine gratuit de la ICOM, Maison de l'UNESCO, 1, rue Miollis, 75732 Paris cedex 15, Franţa, tel.:+33 1 47340500, fax: + 33 1 43067862; E-mail here Această fişă tehnică este tradusă în: franceză, germană şi portugheză. Pentru detalii, contactaţi Grupul de lucru al Serviciilor CIDOC: Josephine Nieuwenhuis sau Anne Claudel. Bibliografie selectivă Manuale, ghiduri: • Irina Oberländer-Tarnoveanu, Aurelia Duțu, Muzee şi colecții din România. Museums and collections in Romania, CIMEC, 2009. http://www.cimec.ro/pdf/Oberlander-Tarnoveanu-Irina_Aurelia-Dutu_Muzee-si-colectii-din-Romania-Museums-and-Collections-in-Romania-2009.pdf • Irina Oberländer-Tarnoveanu, Dan Matei, Standarde și recomandări în documentarea bunurilor culturale, CIMEC, 2009. http://www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Biblioteca.html • Oberländer-Târnoveanu Irina, Un Viitor pentru Trecut. Ghid de bună practică pentru păstrarea patrimoniului cultural, CIMEC, 2002. http://www.cimec.ro/Arheologie/Oberlander-un-viitor-pentru-trecut/index.html (editie digitală 2009) • Oberländer-Târnoveanu Irina (editor), Museum and the Internet. Presenting Cultural Heritage Resources Online, Archeolingua, Budapest, 2008. http://www.cimec.ro/Colectii-Muzeale/pdf/Museum-and-Internet/busten.pdf • DOCPAT – Documentarea patrimoniului cultural mobil şi a arhivelor documentare. Manual de utilizare, INP-CIMEC, 2010. Situri web de organizații: • Ministerul Culturii http://www.cultura.ro • Rețeaua instituțiilor din subordinea MCPN, http://www.cultura-net.ro • INP-CIMEC, Poarta către patrimoniul cultural românesc, www.cimec.ro • ICOM, http://www.icom.museum • CIDOC/ ICOM, http://www.cidoc.icom.org • EUROPEANA - Biblioteca, arhiva şi muzeul european, http://www.europeana.eu Baze de date online și surse de referință: • Bunuri clasate în patrimoniul cultural național, http://clasate.cimec.ro • Instrumente pentru evidenţa şi clasarea patrimoniului cultural mobil (modele de fişe, instrucţiuni de completare), http://www.cimec.ro/Muzee/evidenta/index.htm • INP-CIMEC, Lăcaşe de cult din România, http://www.cimec.ro/Monumente/LacaseCult/default_ro.htm • INP-CIMEC, Patrimoniul arhitectural creştin, http://www.cimec.ro/scripts/Monumente/Biserici/sel.asp • INP-CIMEC Repertoriul Arheologic Național (RAN): http://ran.cimec.ro • Harta digitală a patrimoniului din România, http://map.cimec.ro • EUROPEANA, http://www.europeana.eu Cataloage de referinţă şi tezaure de termeni online: • Tezaure de termeni pentru patrimoniul cultural mobil, INP-CIMEC, 1982 – 2008, http://tezaur.cimec.ro Tezaure de termeni, multe cu definiţii, pentru tipuri şi categorii, autori, material, tehnică, epoci-perioade-culturi, cuvinte-cheie de subiect-tematică din domeniile artă plastică şi decorativă, arheologie, etnografie, istorie memorială, documente, numismatică, ştiinţă şi tehnică, ştiinţele naturii. Termenii pot fi consultaţi ierarhic sau alfabetic. Tezaurele se actualizează frecvent. • Muzee şi colecţii din România, INP-CIMEC, http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

65

Denumirile oficiale şi codurile numerice unice ale muzeelor deţinătoare de bunuri culturale din România. Se actualizează frecvent. • SIRUTA - Nomenclatorul oficial al localităţilor din România, INP-CIMEC, http://map.cimec.ro/Mapserver/cauta.html Conţine peste 17.000 de denumiri de localităţi, organizate ierarhic (sat, comună, oraş, judeţ). Pentru fiecare localitate se indică tipul de entitate administrativă şi codul unic SIRUTA. Localităţile pot fi vizualizate imediat pe harta digitală a României 1:100.000. Se actualizează anual, pe baza modificărilor comunicate de Institutul Naţional de Statistică. • Tezaurul Getty de denumiri geografice (Getty Thesaurus of Geographic Names - TGN), http://www.getty.edu/research/conducting_research/vocabularies/tgn/ Numele de locuri, regiuni şi elemente geografice locuite acum sau în trecut, într-o structură ierarhică (localitate, ţară, continent). • Lista generală a numelor de artişti (Union List of Artist Names - ULAN), The J. Paul Getty Trust, 2000, http://www.getty.edu/research/conducting_research/vocabularies/ulan/ Numele şi date despre peste 100.000 de artişti şi arhitecţi din lume. • Tezaurul de artă şi arhitectură (Art and Architecture Thesaurus – AAT), The J. Paul Getty Trust, 2000, http://www.getty.edu/research/conducting_research/vocabularies/aat/index.html • Tezaurul pentru material grafic (Thesaurus for Graphic Materials), Compiled by Prints and Photographs Division, USA Library of Congress, http://www.loc.gov/rr/print/tgm1/ Instrument de indexare a materialelor vizuale pe subiect şi gen/format. Tezaurul include peste 7000 de termeni de subiect pentru pictură şi 650 de termeni pentru gen/format destinaţi fotografiilor, tipăriturilor, desenelor şi altor categorii. Noi termeni sunt adăugaţi regulat. • Vocabularul termenilor de bază pentru catalogarea veşmintelor (Vocabulary of Basic Terms for Cataloguing Costume), ICOM International Committee for the Museums and Collections of Costume, http://www.collectionstrust.org.uk/assets/thesaurus_icombts/vbt00e.htm Vocabular ilustrat pentru costume şi accesorii vestimentare. • Codurile MDA (MDA Codes), http://www.collectionstrust.org.uk/mda-codes Codurile şi denumirile deţinătorilor de bunuri culturale din Marea Britanie. • British Museum Object Names Thesaurus, http://www.collectionstrust.org.uk/assets/thesaurus_bmon/Objintro.htm Denumiri de obiecte utilizate la British Museum. • British Museum Materials Thesaurus, http://www.collectionstrust.org.uk/assets/thesaurus_bmm/matintro.htm Tezaurul de denumiri de materiale utilizat la British Museum. • Tezaur de termeni pentru documente şi tipărituri (Class Listing Resource Format and Material), Historic England, http://thesaurus.historicengland.org.uk/class_list.asp?class_no=181262&thes_no=547&class_name=RESOURCE%20FORMAT%20AND%20MATERIAL • Aircraft Types Thesaurus http://thesaurus.historicengland.org.uk/thesaurus.asp?thes_no=225 Tezaur de termeni pentru tipuri de avioane. • Monuments Type, English Heritage, http://thesaurus.english-heritage.org.uk/thesaurus.asp?thes_no=1 Tezaurul de tipuri de monumente şi situri al English Heritage. Cataloage de colecţii muzeale • Artefacts Canada, http://www.chin.gc.ca/English/Artefacts_Canada/index.html • Joconde. Catalogue de collections des musée de France, • http://www.culture.gouv.fr/documentation/joconde/fr/apropos/presentation-joconde.htm • Fitzwilliam Museum, Cambridge, http://www.fitzmuseum.cam.ac.uk/collections/ • Pitt Rivers Museum, University of Oxford: http://www.prm.ox.ac.uk/explore.html Musée McCord d'Histoire Canadienne, http://www.musee-mccord.qc.ca/fr/clefs/collections/

66

• Te Papa Museum of New Zeeland, Wellington, http://www.tepapa.govt.nz/pages/home.aspx Standarde de date • Fişe analitice de evidenţă şi instrucţiuni de completare, CIMEC, http://www.cimec.ro/Muzee/evidenta/index.htm Standardul de date pentru patrimoniul mobil propus în România. • Object_ID http://archives.icom.museum/objectid/ An international standard for describing art, antiques and antiquities. Standard internaţional pentru descrierea obiectelor de artă, anticariat şi antichităţi, pentru prevenirea traficului ilicit cu bunuri culturale. • ID-obiect (versiune în limba română), CIMEC http://www.cimec.ro/Metodologice/ObjectID.html • MIDAS (the Monument Inventory Data Standard), http://downloads.arqueo-ecuatoriana.ec/ayhpwxgv/estandares/MIDAS.pdf Standard pentru inventarierea patrimoniului imobil în Marea Britanie. • SPECTRUM (Standard ProcEdures for CollecTions Recording Used in Museums), http://www.collectionstrust.org.uk/spectrum Standard gratuit pentru managementul colecţiilor muzeale din Marea Britanie. • Collections Link, http://www.collectionstrust.org.uk/collections-link Recomandări pentru gestionarea colecţiilor de bunuri culturale mobile. • Dicţionarele de date CHIN, http://www.chin.gc.ca/English/Collections_Management/index.html Standardele de date pentru patrimoniul umanistic, de ştiinţe naturale şi arheologie din Canada, dezvoltate de Canadian Heritage Information Network. • International Guidelines for Museum Object Information: The CIDOC Information Categories, 1995, http://icom.museum/fileadmin/user_upload/pdf/Guidelines/CIDOCguidelines1995.pdf Standard de date foarte cunoscut şi utilizat care descrie toate categoriile de informaţii despre bunurile culturale din colecţii. • Dublin Core Metadata Initiative, http://dublincore.org/ Metadatele minimale Dublin sunt un set standard internaţional de cuvinte –cheie pentru indexarea oricărui document în vederea asigurării interoperabilităţii online. Case de licitaţie și magazine cu cataloage online: • http://www.eBay.com / antiques • http://www.christies.com • http://www.sothebys.com/ • www.coinarchives.com • http://www.alis.ro/ • www.artmark.ro/ Reviste online • Indexul Revistei Muzeelor, http://www.cimec.ro/Muzee/revista-muzeelor.htm Index complet al Revistei Muzeelor, din 1964 până la zi (peste 6100 de titluri). • Caietele de studii ICOM, http://archives.icom.museum/cahiers.html Caiete tematice ale ICOM privind cele mai importante aspecte ale activităţii muzeale. • Antichităţi România, http://www.antichitati-romania.ro • (114 pagini policromie, format A4, 6 apariţii/an) şi-a făcut debutul în luna decembrie 2003, fiind prima şi singura publicaţie din ţară dedicată prioritar pasionaţilor de arte decorative. • Monedele Moldovei şi Valahiei, http://monederomanesti.cimec.ro/

67

Asociaţia Culturală „Memoria Sucevei“, cu sprijinul multor colecţionari care împărtăşesc pasiunea pentru monedele statelor medievale ale Moldovei şi Ţării Româneşti întreţine acest sit de referinţă excelent ilustrate (800 monede selectate din 432 licitaţii, iunie 2008). • Monede din Transilvania, http://coins.transylvanian-numismatics.com/ • Nagy István, Vechi locomotive electrice din Oradea (Old electric locomotives in Oradea),

http://www.istvan.home.ro/english/loco.htm Organizaţii internaţionale • ICOM, http://icom.museum • Comitetul ICOM pentru Conservare, http://www.icom-cc.org

Irina Oberländer-Târnoveanu

Cercetarea muzeală

1. Cercetarea patrimoniului Muzeele au scopul da a păstra, a adăposti, proteja, conserva și valorifica (expune) valori patrimoniale (obiecte/artefacte în general, dar și informații, sunete – muzică etc.), de a face cunoscut acest patrimoniului publicului larg. Specialiștii muzeelor identifică artefacte ce prezintă interes istoric, științific, artistic, tehnologic etc.;le cercetează/documentează, le strâng și le păstrează în laboratoarele/colecțiile muzeelor; le cataloghează, le analizează și le conservă/restaurează în scopul menținerii lor într-o stare cât mai bună; le expun în scopul valorificării acestora în rândul publicului și a specialiștilor; sau le fac cunoscute prin lucrări științifice. Încă de la înființarea muzeelor s-au catalogat, înregistrat și s-a ținut o evidență strictă a obiectelor din colecții, ori a materialelor de arhivă vizuală în fonduri. Acest patrimoniu al muzeelor crește pe zi ce trece: în funcție de posibilități (achiziții, donații) sunt incluse în colecțiile de muzee noi și noi obiecte/informații etc. Evident, și modalitățile de înregistrare a obiectelor se modernizează (fișa DocPat). Informațiile pe care le adăugăm în cataloage/fișe de obiect sunt oferite de către specialiștii din muzee, cercetători, muzeografi, conservatori, care depun o intensă muncă de cercetare pentru a oferi informații corecte („adevărul științific”); sau a completa informațiile înscrise de la începutul înregistrării obiectelor; ori pentru a afla pur și

68

simplu noi informații despre istoria obiectelor (cum era folosit, cum era receptat de către cei care l-au creat sau îl foloseau, cine sunt persoanele din fotografii etc.), în funcție de accesul la informații. Cercetătorii au acces la: obiect / informațiile de bază înregistrate / suportul teoretic / dar și: investigații pe teren, în comunitățile de unde provin obiectele.

2. Definirea conceptelor / taxonomie / evoluția terminologiei Patrimoniu, din lat. „patrimonium” „moștenire paternă” – prin extensie, „bunurile familiei”. Patrimoniu înseamnă, astfel, o moștenire lăsată de generațiile anterioare și pe care avem datoria de a o transmite și noi, la rândul nostru, generațiilor viitoare. Patrimoniul – a devenit cuvântul-cheie al societății contemporane (globalizante) – Françoise Choay 2014, p. 9). Conceptul înlocuiește și tinde să elimine folosirea, consacrată din sec. XIX încoace, a termenilor „monument” și „monument istoric” (v. Choay 2014, p. 13), iar din sec. XX se dezvoltă și include noi înțelesuri. Monument este „orice artefact sau ansamblu de artefacte concepute deliberat sau realizate de o comunitate umană, oricare i-ar fi natura și dimensiunile (de la familie la națiune, de la clan la trib, de la comunitatea de credincioși la cea a orașului…), cu scopul de a aduce aminte memoriei vii, organice și afective a membrilor comunității, de persoane, evenimente, credințe, rituri sau reguli sociale care-i constituie identitatea” (Fr. Choay 2014, p. 14). Deține o funcție identitară. Semnificația sa memorială. Abatele Suger (sec. XI-XII) – textele sale (De consecratione – povestea târnosirii corului bisericii; De administratione – gestiunea globală a abației Saint Denis) sunt o mărturie directă despre ce înseamnă un monument memorial în accepția vremii. Iată ce scrie: „ne-am pornit să construim edificii purtătoare de memorie pentru ca slava să-i poată fi dată Domnului cel atotputernic, de noi, cât și de succesorii noștri” (Choay 2014, p. 62). ‐ cu 3 secole înainte de a fi inventată noțiunea de „antichități” și cu 6 secole înainte de

folosirea termenilor „monument / monument istoric”, textele sale ilustrează „rolul memorial al monumentului care, prin organizarea sa arhitecturală, face să trăiască ritualurile creștinismului; prin iconografie, face să se vadă istoria care întemeiază doctrina creștină”; un caz de „distrugere pozitivă”, fiindcă biserica veche e prea mică și e nevoie să se construiască una mai mare, dar se păstrează câteva elemente din vechiul edificiu (Choay 2014, p. 59-61).

Monument istoric – nu este un artefact intențional. El nu se adresează memoriei vii, așa cum ar face „monumentul”, definit anterior. A fost ales dintr-o serie de edificii preexistente, datorită „valorii sale pentru istorie (fie că e vorba de istorie evenimențială, social, economică sau politică, fie de istoria tehnicilor sau de istoria artei)” (Fr. Choay 2014, p. 17). Solicită sensibilitatea estetică rezultată dintr-o experiență concretă (apartenența la o cultură singulară, referința la un teritoriu). Interesul a crescut în perioada Renașterii, mai ales în sec. XV – interesul umaniștilor italieni, de ex., pentru vestigiile Antichității (Choay 2014, pp. 19-24). Nu este folosit în epocă termenul de „monument istoric”, ci acela de „antichitates”. Antichitățile neconstruite (monede, picturi, sculpturi etc.) – au fost păstrate în cabinetele anticarilor, dar și în colecțiile erudiților, artiști, prinți etc. Sunt strămoșii muzeelor publice apărute în sec. XVIII. Termenul „patrimoniu” – ‐ Henry Bergson, participând la întâlnirile Comisiei internaționale de cooperare intelectuală

(strămoș al UNESCO), 1921 – folosește termenul de „patrimoniu cultural”.

‐ Termenul a fost dezvoltat și mai mult tot în Franța, în 1959 de către André Malraux (ministru, pe atunci, însărcinat cu Afacerile culturale), contopind înțelesurile termenilor „monument” și „monument istoric”.

‐ 1972, UNESCO elaborează Convenția pentru protecția patrimoniului mondial, cultural și natural – conceptul se fixează definitiv; dispare specificul național, pentru a face loc unei „identități planetare cu valoare universală – specia umană” (Choay 2014, p. 36). Valorizarea diversității culturale prin identificarea unicității.

69

‐ (Choay – vorbește chiar și de o „scleroză” a acțiunilor de patrimonializare – „muzeificarea, disneylandizarea, pastișele sunt semne ale unei sterilizări progresive, ale unei incapacități de a construi o alternativă la un univers tehnic și monosemic” (Choay 2014, p. 48); „Singura și adevărata problemă cu care suntem astăzi confruntați în cadrul unei societăți globalizate este de a continua să producem medii umane diferite, altminteri riscăm să pierdem, de această dată, nu identitatea noastră culturală, ci identitatea umană a cărei condiție indisociabilă este diversitatea culturilor” (Choay 2014, 49)

Să revenim, însă. Ce se înțelege, în final, prin patrimoniu cultural național – (așa cum se afirmă în Strategia Patrimoniului Cultural Național de pe site-ul Ministerului Culturii) –Patrimoniul este definit ca ansamblul resurselor moștenite, identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora și care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor și tradițiilor aflate în continuă evoluție. PCN cuprinde toate elementele rezultate din interacțiunea dintre factorii umani și naturali, de-a lungul timpului. Sintagma continuă evoluție necesită câteva lămuriri, cu privire la TRADIȚIE. Tradiția este un proces, care îmbină continuitate și schimbare, fiecare membru al unei comunități își aduce aportul în ceea ce privește inovarea tradiției (Mihăilescu 2004; Glassie 1995). Pentru definirea tradiției, de la început renunțăm la dihotomii: în general tradiția este pusă în opoziție cu inovația, ori cu modernitatea. Însă, de fapt, le cuprinde în esența ei, pentru că tradiția este un proces. Nu este doar un concept (tradiția-„valoare” într-un sens absolut, în sens organic, în termeni de esență, de „datum”, de sine stătătoare – vezi Pleșu 1986). În schimb, abordăm o perspectivă constructivistă, tradiția este un proces interpretativ, care încorporează atât continuitate, cât și discontinuitate (Mihăilescu), proces în care fiecare individ deține un rol. În cazul patrimonializării, ca proces de valorificare și salvgardare, acesta presupune o interpretare a tradiției, în funcție de politicile culturale ale vremii. Tradiția devine o selecție a trecutului în funcție de criterii și judecăți de valoare prezente (Mihăilescu). Aceasta presupune și câteva implicații practice: cine, cum și de ce operează această interpretare a trecutului și ce anume se selectează din tradiții? Relația dintre practică (meșteșugari, de exemplu) și discurs (implicând diverse categorii de „experți” ai tradițiilor). Exemplu: cine? Comisia de Patrimoniu Imaterial – cum? a selecționat (și în urma cercetărilor intense de teren), alături de doină, și ce? obiceiul călușului pentru a fi incluse în Patrimoniul UNESCO. Cazul călușului – evidențiat încă de la înc. sec. XX prin estetica (măiestria) coregrafică a dansului performat; pus în scenă, continuat și în timpul perioadei comuniste (Festivalul Călușul românesc, Caracal – încă mai are loc în fiecare an). Diferența între călușul jucat în sat // jucat pe scenă: desacralizare, accent pe spectacular. Includerea în patrimoniul UNESCO presupune o valorizare a obiceiului așa cum este performat local, în fiecare sat – ritual performat în anumite condiții (perioada de Rusalii, doar bărbați, număr impar, depunerea jurământului, adjuvanți simbolici – plantele profilactice etc.) // înflorire a ocaziilor când sunt invitați călușari pe scenă (sărbătoarea comunei, festivități ieșite din contextul temporal când se poate performa călușul) Revenind la definirea conceptelor, patrimoniul presupune, așadar, conștientizarea valorii bunurilor culturale (valori estetice, performative, identitare etc.). Există astăzi reglementări de natură juridică și norme precise în scopul gestionării bunurilor de patrimoniu: documentarea acestora, conservarea lor, administrarea și punerea lor în valoare în vederea dezvoltării armonioase a unui teritoriu. Raportarea la un teritoriu presupune creșterea valorii patrimoniului. Dar de câte tipuri sunt aceste bunuri culturale și ce aplicație are activitatea de cercetare în cazul acestora. Acestea sunt, de fapt, obiectul nostru de studiu in muzeu.

a. Patrimoniu imobil:

70

-aici sunt incluse monumentele de arhitectură și monumentele arheologice/monumente istorice (+ ansambluri și situri istorice). Muzeele de istorie – site-urile arheologice, sau administrarea unor monumente.

-Patrimoniul imobil este considerat ca fiind cea mai valoroasă componentă a Patrimoniului cultural național, atât în ceea ce privește valoarea materială directă, cât și în raport cu asocierea unor componente extra-culturale (ex. teritoriul, natura).

-Diferite categorii: GRUPA A (au o valoare națională și universală); GRUPA B (au o valoare locală).

Grupa A: monumentele UNESCO. În România: bisericile cu pictură murală din Moldova (8 monumente, sec. XV-XVI: bis. Arbore, bis. Humor, bis. Moldovița, bis. Pătrăuți, bis. Probota, bis. Sf. Gheorghe - Suceava, bis. Voroneț, bis. Sucevița); bisericile de lemn din Maramureș (8 obiective: Budești, Ieud, Bârsana, Poienile Izei, Desești, Șurdești, Plopiș, Rogoz); așezările sătești cu biserici fortificate din Transilvania (7 obiective: Biertan, Câlnic, Dârjiu, Prejmer, Saschiz, Valea Viilor, Viscri); Mănăstirea Hurezi; Fortărețele dacice din Munții Orăștie; Centrul istoric al orașului Sighișoara. O idee de cercetare ar fi aceea de a vedea care este locul ori valoarea pe care aceste monumente o au pentru comunitatea unde se găsesc.

b. Patrimoniu mobil: tot ceea ce este depozitat în colecțiile de muzee, arhive, colecții private (artefacte, fotografii vechi etc.)

-valoarea acestor proprietăți crește atunci când un element individual este parte a unui grup sau când aparține unei colecții (muzeu, arhivă).

-valoarea unui articol crește atunci când este păstrat în locația originară.

-uneori chiar și modalitățile de depozitare a informațiilor pot deveni obiecte de patrimoniu mobil, de exemplu – Institutul de Folclor C. Brăiloiu – cilindri de ceară pe care au fost realizate primele înregistrări sonore (muzică, interviuri) la înc. sec. XX.

-Muzeul Național al Țăranului Român (MNTR) are peste 90.000 de obiecte în colecțiile: ceramică // port // țesături de interior // lemn, mobilier și feronerie // religioase și ritualuri // țări străine // arhivă (de imagine și de sunet).

c. Patrimoniu imaterial (definit de UNESCO în 1997)

-cuprinde toate acele aspecte culturale ale vieții (moștenite din trecut) care definesc modul de viață al unei societăți.

-aici sunt incluse: practici locale, obiceiuri, credințe.

-Pot fi cercetate derularea efectivă a acestor practici, dar și modurile lor de expresie: prin limbaj, activități sociale, activități simbolice și ritualuri. Trebuie amintit și caracterul sincretic al fenomenelor culturale (folclorul), care presupune îmbinarea culturii materiale cu cea imaterială: un obicei presupune, după caz, folosirea unui port specific și a unor obiecte ritualice specifice, o recuzită aparte, muzică, credințe, text spus/cântat, categorii sociale/de vârstă aparte care se implică în derularea sa etc. De exemplu: paparudele (recuzită vegetală, cântec, traseu ritualic – colindatul prin sat, texte, categoria de vârstă etc.).

-Strategia PCN: Patrimoniul imaterial – este acel ansamblu de practici, reprezentări, expresii, cunoștințe, abilități pe care comunitățile și indivizii le recunosc ca făcând parte din moștenirea lor culturală, transmisă din generație în generație, și recreată în permanență.

71

Ex. Udătoriul din Șurdești, sărbătorirea celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat, obicei abandonat în perioada comunistă – revitalizat în anii 1990, iar reluarea obieciului a dus și la revitalizarea culturii materiale (mai precis, a costumului popular).

d. Patrimoniu natural

-Peisaj cultural – reglementat prin Convenția Europeană a Peisajului în 2000, unde și România este stat semnatar.

-Peisajele culturale sunt spațiile folosite de societate și sunt legătura dintre istoria trecutului cu cea a prezentului, contribuind la afirmarea identității locale. Ex. Transilvania – articolul din National Geographic din 2013, cu imagini din Maramureș, crearea unui brand local pornind de la peisaj.

-necesitatea abordării multidisciplinare în studierea peisajului cultural: are un impact estetic și vizual, economic, ecologic, istoric, geologic.

-Delta Dunării face parte din Patrimoniu UNESCO.

e. Patrimoniu vernacular

(sau mic, local): poduri, fântâni, mori, cuptoare, troițe etc. Sunt ansambluri de artefacte care au avut în trecut o utilitate în viața de zi cu zi.

-Uneori au în continuare o importanță ridicată în comunități (Șurdești – șurile locale din lemn), însă, cum perioada contemporană este în continuă schimbare, trebuie, prin acțiunile noastre, să atragem atenția asupra lor, pentru că și acestea fac parte din moștenirea culturală locală, altfel riscă să dispară – abandonul ocupației tradiționale (creșterea animalelor) duce la nefolosirea spațiilor. Cu atât mai mult cu cât sunt obiective de patrimoniu prezente pe teren, ocazia de a le cerceta nu trebuie să ne scape, fiindcă încă mai putem găsi persoanele pentru care aceste obiective au semnificație.

3. Caracterul interdisciplinar al cercetării patrimoniului Una dintre sarcinile unui muzeu este aceea de a realiza cercetări științifice, în scopul îmbogățirii informațiilor referitoare la patrimoniul deținut, despre materialitatea obiectelor de muzeu (studierea obiectelor și stabilirea de tipologii și clasificări care stau la baza împărțirii colecțiilor), dar și pentru a îmbogăți informațiile cu privire înțelesul lor simbolic (prin analiza contextului cultural/istoric/valoric al fiecărui bun cultural). Abordarea poate fi realizată din perspectiva unei singure discipline, dar și făcând apel la specialiști din domenii diferite, care colaborează. Cum? Abordare multidisciplinară = atunci când o cercetare este inițiată pornind de la o singură disciplină, însă necesită și părerea specialiștilor din alte discipline. Cercetarea este realizată în mod independent în tradiții disciplinare diferite, dar rezultatele sunt sintetizate și puse laolaltă după ce documentarea/cercetarea individuală este finalizată. Abordarea interdisciplinară presupune complementaritatea între discipline. Întreaga cercetare este pregătită de către colaboratori împreună, întrebările sunt comune, însă sunt puse în funcție de specificul fiecărei discipline în parte, potrivit criteriilor acestora. Rezultatele sunt la fel de importante pentru fiecare disciplină în parte, cât și pentru toate acestea, integrate într-un singur demers. Cercetările din cadrul muzeelor se realizează de regulă îmbinând cunoștințe din mai multe științe. Muzeele au un caracter multi- și interdisciplinar în esența lor, pentru că persoanele din interiorul muzeelor care participă la această activitate au specializări diferite. De exemplu, în muzee există specialiști care derulează în mod regulat activități de cercetare:

• Cercetători – persoane cu studii superioare care derulează prin excelență acțivități de cercetare privind obiectele din colecții, ori materialele din arhive, dar și subiectele de

72

patrimoniu imaterial; subiectele de cercetare propuse urmează direcția de interes a muzeului. Unii dintre ei se specializează pe tematici foarte specifice, dar colaborează cu ceilalți specialiști din muzee (muzeografi, educatori etc.), ori de la alte instituții.

• Conservatori – persoane cu studii superioare care derulează activități de cercetare legate de buna înțelegere a operei de artă și a obiectelor din colecțiile muzeelor.

• Restauratori – persoane cu studii superioare care desfășoară activitate de cercetare în vederea profesionalizării lor (să fie la curent cu tehnici de restaurare), pentru a diagnostica și, mai apoi, a aplica cele mai noi și mai potrivite tehnici de restaurare pentru fiecare obiect în parte.

• muzeografi – persoane cu studii de specialitate care derulează în principal activități legate de gestionarea și valorificarea colecțiilor muzeale, cu toate acestea desfășoară și activități de cercetare: a colecțiilor, a literaturii de specialitate,

• curatori – persoane cu studii de specialitate, care concept și organizează expoziții. Depun o activitate de cercetare, împreună cu ceilalți specialiști de muzeu, pentru organizarea de expoziții tematice.

Toți lucrează împreună. Echipele sunt complexe. În cazul muzeului nostru, MNTR, trebuie precizat că este un muzeu care încă de la reînființarea sa (1990) a avut un departament separat de cercetare, denumit inițial „Laborator de cercetare etnologică”, și care, pe lângă activitatea științifică, și-a propus să valorifice informațiile și materialele publicului larg prin modalități neconvenționale: Irina Nicolau spunea că „cercetarea în muzeu e o masă de lucru așezată la intersecția problemelor legate de colecții, expoziții, acțiuni culturale și publicații deschise vizitatorilor” (Nicolau et al. 2001, p. 27). Exemple concrete de activități de cercetare valorificate către publicul larg, „altfel” decât cum se întâmpla în mod obișnuit: ‐ secție de etnomuzicologie care a început să promoveze prin seria de CD-uri Ethnophonie

– muzica tradițională;

‐ secția de etnologie și acțiune culturală a reușit să schimbe radical viziunea asupra manifestărilor culturale dedicate publicului larg.

‐ Au fost inițiate ateliere de creativitate pentru copii – iar creativitatea copiilor a fost folosită ca sursă de inspirație în crearea de expoziții (mobilier, rame etc.).

‐ Colaborare cu cercetători străini (J. Cuisenier, G. Althabe), dar și artiști (K.L. McLaughlin, A.Grossman)

‐ Publicarea rezultatelor în „altfel” de publicații (primele publicații care valorificau cercetări de istorie orală – despre Elisabeta Rizea, 1993; „Vom muri și vom fi liberi” – 1990, „Anii 80 și bucureștenii” etc.

Pe lângă cercetările interdisciplinare care se realizează în interiorul muzeelor între specialiști, există numeroase situații în care putem să lucrăm cu specialiști din alte domenii, prin colaborare între diverse instituții. Lucrul acesta permite un schimb de idei și abordarea aceluiași subiect din mai multe perspective, care pot fi edificatoare. Exemple de cercetare interdisciplinară efectuată la MTR sau în ONG-uri: ‐ Proiectul „Stone House” – Cultura 2000. Casa de piatră Udriștre Năsturel de la Herești,

care a fost în administrarea MNTR până acum câțiva ani. În 2006-2007 s-a derulat un proiect interdisciplinar, cu participarea Institutului de Opto-electronică (INOE) – căutarea de soluții de resturare a clădirii de piatră; MNTR – cercetare a istoriei casei de piatră, importanța acesteia pentru comunitatea locală, resurse ale comunității locale; Univ. din Plovidv – importanța istorică a boierilor în Europa de SE. Atelier realizat împreună cu voluntari de la Arhitectură , INOE, dar și atelier de arhitectură vernaculară, realizarea de cărămizi din chirpici, construirea unei troițe, implicarea OAR. Așadar: interdisciplinaritate: antropologie, istorie, fizică, arhitectură. Valorificarea proiectului: expoziție locală, expoziție la MNTR, expoziție itinerantă în Europa (Franța, Beglia). Din MNTR – curatori, muzeografi, cercetători, educatori muzeali.

73

‐ Proiectul „Practici agricole tradiționale” – colaborare MNTR cu Centrul de Biodiversitate al Univ. Uppsala (Suedia) – cercetare privind patrimoniul imaterial și natural în zone montane. Interviuri realizate cu localnici din două sate din Maramureș, un sat din Munții Apuseni, jud. Cluj, un sat din jud. Brașov. Investigarea cunoștințele tradiționale ecologice și a modului în care acțiunile oamenilor influențează păstrarea biodiversității locale. Valorificare a cercetărilor: articole de specialitate, expoziție despre fân. Din MNTR – muzeografi și cercetători.

‐ Proiectul „Cercetare aplicată pentru dezvoltarea sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: În sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului”, acronim: GeoSust – finanțare norvegiană SEE, colaborare între Institutul de Geodinamică (al Acad. Române), Univ. București, Univ. Babeș-Bolyai, GeoEcoMar, 2 centre de cercetare din Suedia și MNTR, în vederea cercetării interdisciplinare a unui singur teritoriu (Ținutul Buzăului). Întrebarea principală privește relația omului cu resursele naturale, cum folosește și modelează aceste resurse (nu doar unelte/construcții/folosirea locurilor, ci și legende locale, patrimoniu imaterial). Scopul principal este de a găsi acele caracteristici geomorfologice și culturale care individualizează spațiul, în vederea stabilirii unei strategii de dezvoltare a unui geoparc. Cercetarea, însă, presupune, pe lângă atingerea scopului proiectului, și îmbogățirea Arhivei muzeului cu noi materiale, pe care să le valorificăm în mod divers. Din MNTR participă muzeografi și cercetători.

‐ Fundația Pro Patrimonio, MNTR – a fost invitată instituția pentru a-și oferi punctul de vedere privind patrimoniul cultural local. Proiectul de salvare și restaurare a bisericii din localitatea Urși, jud. Argeș. Echipa proiectului formată din arhitecți, specialiști în restaurarea picturii pe lemn, restauratori în lemn (construcții, meșteri), dar și etnologi (colaborare cu Universitatea București, studenți la etnologie), care investighează modul în care biserica e percepută de către localnici, obiceiuri locale, integrarea bisericii în contextul cultural local. Expoziție locală.

4. Cercetarea patrimoniului. Generalități Studiul patrimoniului reprezintă preocuparea noastră principală ca oameni de muzeu, din moment ce ajungem la public prin acțiuni de valorificare a acestora, în varii moduri (consultarea obiectelor și a informațiilor din depozite/arhive - specialiști, expoziții, ateliere pentru copii etc.). Patrimoniul material și imaterial – e de preferat să fie analizate și văzute ca un tot unitar, pentru că au o existență comună și se manifestă împreună (obiectele au povești, obiceiurile se folosesc de obiecte etc. – caracterul sincretic al folclorului). Artefactele – au o realitate materială, obiectivă, dar ele poartă înscrise în ele și informații importante despre oameni și societate. Astfel că, pe lângă cercetarea morfologiei/materialității obiectelor (materia din care sunt făcute, design-ul, tipul de construire, tehnologia, adică toate detaliile de care dispunem la nivel formal), trebuie, ca cercetători în muzee, să ne oprim și asupra istoriei obiectelor și a informațiilor pe care ele ni le pot oferi, investigând, astfel, creatorii și utilizatorii de obiecte. Astfel, Susan M. Pearce (1994) propune ca artefactele să fie analizate din punct de vedere istoric (funcții și folosire, informații contextuale); al mediului în care ele există (relațiile spațiale care se creează, relațiile cu indivizii); al semnificației lor (mesajele pe care le transmit, ceea ce ele comunică, patrimoniul imaterial cu care sunt încărcate). Încă de la începuturile antropologiei se conturează disciplina care în anii 1980 a început să fie denumită cu sintagma „material culture studies”. ‐ Adică studierea relațiilor umane (sociale și în relație cu mediul înconjurător) prin

intermediul obiectelor (Miller 1994).

‐ Studierea culturii materiale presupune folosirea obiectelor pentru a dezvălui gândirea umană și acțiunile grupurilor sociale (Glassie 1999).

74

‐ altă frază care definește relația oameni-obiecte, abordată de studiile de cultură materială este oferită de Ian Hodder (1994, p. 12): „înțelesul obiectului este regăsit în efectele pe care le are asupra lumii”.

Obiectele sunt în primul rând practice, dar și simbolice, pentru că înglobează și expun totodată scopuri utilitare și estetice, valori spirituale și lumești (Glassie 1999). Astfel, ele au mai multe funcții, pe care le manifestă concomitent. Prezentate și analizate de către etnografi, acestea ar fi cinci: funcția utilitară (obiectele sunt în primul rând folosite în scopuri precise, oala de sarmale, poarta de lemn, scoarța etc.), funcția estetică (obiectele sunt și frumoase, ornamentate, multe dintre ele, au o valoare estetică), funcția socio-economică (obiectele „vorbesc” despre cel care le folosește, contribuind la afirmarea statutului său social, de exemplu, în satele vechi, existau anumite caracteristici ale portului local în funcție de categoria socială din care face parte cel/cea care îl poartă, fetele nemăritate aveau fote din altă gamă cromatică, femeile măritate se diferențiau prin acoperirea capului etc.), funcția comunională (în comunități diferite, obiectele primesc detalii și folosințe care individualizează comunitatea respectivă, de exemplu, traistele din Maramureș au o puternică funcție comunitară, fiecare sat are o altă combinație de culori, care se evidențiază) și cea simbolică (obiectele sunt simbolice prin semnificația ornamentelor lor, dar și prin semnificația pe care o au în momentul în care sunt folosite) (v. Bănățeanu 1985, pp. 133-135). Ex. 1. Tiparul de caș – obiect folosit la stână, pentru a presa brânza; decorat cu motive ornamentale (simbolice – figuri umane, motive solare, skeomorfe etc., mai demult, cu înțelesuri simbolice); cașul era, mai apoi, vândut în piețe, funcție socio-economică; comunională – tiparul de caș era diferit, folosit ca semn de recunoaștere. Ex. 2 – covorul de pe rudă – folosit în satele maramureșene, făcut din lână, ține de cald, nu permite să se piardă căldura pe timpul iernii (denumirea originală: scoarță – Paul Petrescu); bogat ornamentat cu motive geometrice/florale – frumusețea covoarelor; dar și statutul social al familiei, cu cât ruda e mai bogată, cu atât familia e mai bogată, în exemplul nostru – o familie în vârstă; fiecare comunitate are alte reguli de ornamentație/așezare pe rudă etc.; funcția simbolică – dată de semnificația ornamentelor, motive solare, motive florale, dar și de seminificația pe care o primesc în momentul când sunt valorizate în ocazii festive. Pe scurt, prezentate, s-a putut observa că, pe lângă morfologia/materialitatea obiectului, nivelurile de căutare a sensului obiectelor privesc individul și comunitatea din care face parte, căutat în variile contexte în care obiectul primește sens și în care poate fi analizat. Dezvăluirea umanului în varii contexte: Henry Glassie menționează 3 contexte principale: (1) contextul de creare, (2) de comunicare și (3) de consum (Glassie 1999, p. 48).

a. Contextul de creare: permite analiza motivației creatorului obiectului (de la cine a deprins meșteșugul – contextul de învățare; cu cine a interacționat pentru crearea obiectului – context al cooperării; efortul de memorie depus în realizarea ornamentului, alegerea ornamentului și a culorilor; sensurile cu care se încarcă obiectul încă de la crearea sa). Ex. un covor de pe rudă în Maramureș – Maria, 49 ani, din Dragomirești, în 2008 – a învățat să țeasă încă de copil, de la mama sa; a țesut covorul și celelalte obiecte din camera de parade împreună cu mama sa, pentru a face parte din zestrea sa (așa cum făceau, pe atunci, toate fetele care aveau vârstă de căsătorie, deci era un aspect comun întregii comunități), soțul său a așteptat un an până și-a terminat zestrea, abia apoi s-au căsătorit; alegerea ornamentelor – din covoarele mai vechi din casă, deci emblematic pentru comunitatea sa, funcția comunională.

b. Contextul de comunicare: ceea ce se spune prin obiect (că sunt simbolice și exemplare pentru o comunitate, că au fost investite cu sens, că fac parte din zestre etc.). De cele mai multe ori, contextul de comunicare este asimilat celui de creare, deoarece, încă de la crearea unui obiect, acesta are sens. Baudrillard menționa că studiul obiectelor presupune și studiul structurilor mentale care se întrepătrund cu structurile funcționale ale unui obiect (Baudrillard 1996). În cazul covorului făcut de Maria, sensul său transpare din contextul de creare și comunică/afirmă statutul social al familiei din care Maria face parte, primind o valență identitară.

75

c. Contextul de folosire/consum: ne permite aflarea de informații despre cel care folosește obiectul. În acest context, obiectul primește noi înțelesuri, uneori sunt reinvestite cu semnificații, în special în cazul în care un obiect a fost achiziționat în urma unei tranzacții economice. Contextul de folosire, în cazul covorului dat ca exemplu, este dezvăluit prin analiza relațiilor sociale care sunt obținute în vecinătatea acestuia. Obiectele sunt, în acest caz, privite ca „agenți secundari”, după cum afirmă Alfred Gell (1998), participând, alături de indivizi, la interacțiunile sociale. De exemplu, în cazul ocaziilor festive de peste an: Crăciun, Paști, nunți etc. – obiectul este pus în valoare, admirat etc. Modul în care obiectele „sunt trăite, zi de zi” (Baudrillard 1996).

Exemplul pe care vi l-am oferit este un caz fericit, când toate informațiile necesare au fost oferite de către creatorul și utilizatorul obiectului. Astfel, apare un sentiment frustrant atunci când, în cazul colecțiilor/muzeelor de istorie/săpăturilor arheologice se întâlnește un obiect izolat, despre care nu se deține nici o informație, sau prea puține informații despre modul în care era folosit, ce informații poartă, din punct de vedere social și cultural. Atât etnograful, cât și istoricul, atunci când caută explicații cu privire la un obiect sau altul pe care îl analizează, se va concentra asupra ceea ce nu poate fi văzut, prin două moduri analitice, explicate și propuse de H. Glassie (1999): ‐ Investigarea contextului creației și a opțiunilor (material prim, ornamente etc.) pe care

creatorul unui obiect le face pentru a produce obiectul respectiv; strâns legată de morfologia obiectului (ceea ce se vede, detaliile de creare).

‐ Memoria – care presupune reconstituirea de contexte/ocazii când obiectul primește sens/semnificație. Aceste informații permit dezvăluirea sensului obiectului. Uneori, chiar și comparat cu alte spații culturale în care, posibil să existe artefacte din aceeași categorie de obiecte (ex. Anneli Palmskold – țesăturile din in, cu decorații, din Suedia; cercetare în 2006 în Maramureș, pentru a vedea cum sunt folosite țesături similare aici).

Am văzut că studiul culturii materiale presupune investigarea umanului prin intermediul creației sale (artefacte); are loc mutarea accentului dinspre studiul obiectului în sine ca materialitate, spre om, fără, însă, a minimaliza importanța morfologiei obiectului: dacă înainte un individ era perceput ca fiind un simplu exponat al unei tradiții culturale, căreia i se conformează, un simplu purtător al tradiției, influențat de forțele istoriei; spre deosebire, acum, cercetările văd omul ca fiind cel responsabil pentru crearea culturii (continuarea, inovația ei), prin faptul că sunt creatori și actori istorici – contextualitatea socio-culturală (Glassie 1999). De aceea, trebuie luată în considerare în primul rând opinia lor, cercetările fiind recomandate a se efectua din perspectiv emică: înțelegerea culturii (și a obiectelor de artă tradițională, de exemplu), luând în considerare părerea creatorilor săi (investigarea unei culturi privind la ceea ce are sens și importanță pentru nativii acesteia). Trebuie, totodată, ca privirea emică să fie completată de cea etică, care presupune mutarea accentului de la privirea nativului spre cea a cercetătorului, care notează și remarcă informațiile și faptele care sunt importante pentru dezvăluirea mecanismelor culturale. Dar să luăm câteva exemple de modele de interpretare concrtete. În primul rând, câteva sugestii de interpretare a colecțiilor și a componentelor colecțiilor (obiectele), folosite de către specialiști și prezentate publicului larg prin diverse modalități. Diverse modele, regăsite în: Susan M. Pearce (1994 – Interpreting objects and collections, pp.125-132) E. McClung Fleming – citat de S.M.Pearce, în 1974 propune un model, pornind de la clasificarea sensului în funcție de cinci proprietăți ale artefactelor: (1) Istoria lor; (2) Materialul folosit; (3) Construcția; (4) Forma (design); (5) Funcție (folosință și roluri). Toate aceste proprietăți se regăsesc în fiecare dintre operațiuni: (1) Identificare (descriere a obiectului); (2) Evaluare (prin compararea cu alte obiecte); (3) Analiza culturală (relația artefact – cultură selectarea aspectelor culturale relevante); (4) Interpretare (semnificație în prezent). Critica acestui model: ‐ forma și construcția artefactului – sunt considerate a fi prea apropiate și nu se justifică să

fie analizate separat;

76

‐ funcția (folosință și roluri) sa privește și partea de istorie a obiectului, pentru că explică și cum acesta a fost folosit, deci nu se justifică să fie analizate separat;

‐ sunt omise relațiile spațiale cu alte obiecte, contextul de utilizare. Un al doilea model: Susan M. Pearce atrage atenția că un artefact poate fi evaluat și cercetat din mai multe perspective, reduse aici la următoarele patru perspective: (1.) Materială (aici este inclusă materia primă, design-ul, construcția și tehnologia); (2.) Istorică (o descriere a funcțiilor și folosințelor); (3.) Relațională (incluzându-se relații spațiale și contextuale) și (4.) Seminificativă (mesajul emoțional și cultural pe care îl include un artefact).

Punctul de pornire în analiză îl reprezintă materialitatea artefactelor – investigație mai tehnică.

1. Astfel, studiile trebuie să pornească de la descrierea obiectului: o descriere (de regulă realizată în scris) detaliată a obiectului, ornamente, precum și măsurători, desene, fotografii, raze x etc. Adică toată documentația de bază necesară descrierii cât mai detaliate a obiectului.

2. Informațiile de bază permit integrarea obiectului într-o categorie de artefacte prin comparare. Se poate încadra într-o anumită tipologie. Acțiunea aceasta (tipologizarea) a fost intens criticată: se consideră că stabilirea de criterii relevante pentru tipologia respectivă se realizează într-un mod subiectiv. Totuși, obiectele sunt relaționate unele cu altele într-un sens obiectiv, fac parte din categorii separate, au caracteristici comune. Există chiar și modalități și tehnici de minimalizare a subiectivității (ex. se pot folosi calculatoare pentru aceasta). Oricare ar fi situația, însă, este una din tehnicile importante pentru a stabili chiar și datarea, ori regiunea de proveniență a unui obiect (ex. cu lingura de argint – diferite tehnici, ornamente în funcție de perioadele în care a fost creat obiectul, ori de regiunea în care a fost realizat).

3. Al treilea pas privește tot caracteristicile materiale ale obiectului, mai precis: analiza materialului din care este făcut, precum și cum acesta a fost procesat și prelucrat (manufacturat, industrial etc.). Se poate stabili chiar și regiunea de proveniență a materiei prime (de unde vine metalul, piatra, lutul, lemnul etc.). Se poate realiza o comparație cu alte artefacte similare, în acest caz.

Pasul următor este de a afla date contextuale calitative: 4. Mai apoi se investighează informația istorică a obiectului. Aceasta se divide în două

părți: istoria obiectului (folosirea sa în timpul și locul unde au fost create) și istoria sa succesivă, care urmează după ce obiectul a fost folosit în scopul în care a fost produs, de exemplu, o scurtă istorie a colecționării sale, ori a expunerii sale (aceasta trimite la surse istorice privind modul în care a fost folosit de-a lungul timpului). Pearce dă ca exemplu o suveică de la un război de țesut industrial din Lacashire, care, în momentul în care a fost închisă fabrica, a fost transformat în suport pentru a ține termometrul sau pentru a decora interiorul locuințelor). Se pot consulta documente relevante, se poate realiza o cercetare de arhive, sau chiar o cercetare pe teren pentru a vedea în locul de unde a provenit, dacă astfel de obiecte se mai folosesc, ori dacă există persoane care știu cum, în ce situații era folosit și ce semnificație îi era atribuită (ex. Muzeul Horniman din Londra – a primit în anii 1950 o donație de obiecte de la fostul Muzeu de Artă Populară, însă cu o documentație minimă. Pregătind o expoziție tematică cu obiectele românești, au apelat la specialiștii muzeului nostru pentru a identifica fiecare obiect și a completa informațiile deținute de ei. Au realizat chiar și o deplasare pe teren în zonele de proveniență a obiectelor, cu fotografii ale obiectelor, interogând oamenii din zonă cu privire la modul în care erau folosite). Într-un fel îmbină informații care pot fi cunoscute investigând contextele de creare și de folosire a obiectelor (v. mai sus H. Glassie).

5. Mediul extern. Obiectele, în cultura lor originară, există într-o „relație de locație” cu alte artefacte, precum și cu un peisaj specific. Investigarea acestor relații poate să ofere informații în plus despre obiect. Pearce prezintă 2 contexte diferite:

77

a. la nivel micro – vecinătatea imediată de obiecte în care și artefactul studiat se află în mediul lui inițial (ex. covorul de rudă – pus pe rudă, nu pe jos; dacă apare pe jos, înseamnă că nu mai e valorizat și că s-a degradat chiar și fizic). Studierea micro-contextului permite investigarea și altor obiecte, descrierea lor.

b. La nivel macro – se poate opera până la nivelul care se consideră relevant: presupune o analiză a mediului în care artefactul este folosit, implicând detalii despre atelierul unde a fost creat, biserica, ori încăperea în care a fost găsit, satul în care a fost găsit etc.

6. Investigarea și realizarea de seturi tipologice de obiecte în funcție de peisajul în care există comunitatea care a produs artefactul („contextul geologic natural”) – ajută la înțelegerea obiectului: zonă de câmpie, zonă de munte, sistem de circulație, materie primă pe care o puteau folosi, resurse de alimente etc. Această abordare privește, din nou, stabilirea de tipologii (un demers criticat, însă, considerat de Pearce ca fiind util) – pentru că ajută la integrarea artefactului într-un sistem cultural mai larg (al societății și culturii care l-a creat). Aparent e un paradox: fiecare cultură este diferită, dar se știe că spații geografice similare produc forme culturale similare (ex. păstorit și transhumanță pendulatorie – Suedia și România, în zonele de munte – odăile).

7. Investigarea semnificației obiectului, presupune investigarea rolului cultural al obiectului, chiar și semnificații psihologice (Pearce), încărcătura emoțională atribuită unui obiect (de către un individ, ori de către o colectivitate); interpretarea oferită de către comunitatea în care a fost creat (perspectivă emică), pentru a vedea importanța obiectului în contextul de folosire. Ex. dat de Pearce – o mască africană Yoruba de sec. XIX – înseamnă lucruri diferite pentru nativii culturii, ori pentru un colecționar. Perspectiva emică.

8. Ultimul nivel de cercetare presupune interpretarea artefactelor, careva evidenția faptul că, pentru o comunitate, obiectele sunt folosite pentru a afirma prestigiul și poziția socială (ex. îmbrăcămintea – diferențe de la sat la sat, diferențe în interiorul comunității în funcție de categoria socială/de vârstă în care se încadrează persoana care folosește obiectul). Pe lângă acestea, există foarte multe semnificații ale obiectelor rituale pe care cercetătorii trebuie să le integreze în descrierea obiectelor: cum și când sunt folosite anumite obiecte, cine le folosește etc. Ex. prescurnicerul.

Pearce consideră că semnificația simbolică a obiectelor însumează toate demersurile anterioare, oferindu-le sens.

Un alt model de studiere a faptelor de cultură populară, care nu se oprește doar asupra obiectelor, ci și a cercetării patrimoniului imaterial, și pe care o găsesc interesantă și cu aplicații variate în cazul nostru ca cercetători de muzeu, este oferit de către Alberto M. Cirese (1997, pp. 249-270) Aspectele elementare (pe lângă notarea numelui și prenumelui subiectului intervievat, a localității de unde provine faptul cultural cercetat, vârsta interlocutorului, locul său de naștere, condiția sa socială, gradul de înstărire, activitatea laborativă pe care o depune – cu ce se ocupă) pe care le propune Cirese privesc:

a. Morfologia: orice fapt de cultură populară (obiect material, ceremonie, narațiune, cântec etc.) trebuie să fie descris și înregistrat cu grija extremă a detaliilor.

b. Vârsta faptelor culturale: stabilirea, pe cât posibil, a vechimii faptului cultural cercetat, pe baza informațiilor furnizate de subiecți și a unui demers comparatistic, pentru a obține date circumstanțiale, sau cel puțin vagi: de când interlocutorul cunoaște personal faptul, practica sau ceremonia? Tatăl sau bunicul o cunoșteau și o practicau? Înainte de război? După război? Etc.

c. Localizarea: faptul respectiv e specific numai unei comunități, sau e comun mai multor comunități? (context de creare)

d. Răspândirea: gradul de răspândire al fiecărui fapt cultural în comunitățile cercetate (e cunoscut de mai multe persoane, de una singură? Vârsta persoanelor care cunosc faptul respectiv ori practică ceremonia etc. (context de folosire + comunicare)

78

e. Mediul social: faptele culturale cercetate aparțin tuturor straturilor sociale sau numai unora, dacă sunt circumscrise unor categorii sociale specifice (păstori, țărani, artizani etc.); dacă aparțin doar bărbaților, sau numai femeilor, nivele sociale și rupturi de nivel etc. (context de folosire)

f. Valorizări, motivații: semnificațiile și explicațiile date de subiecți (emice) în legătură cu fiecare fapt cercetat; valori pozitive sau rezerve, poziții critice, polemice. (context de comunicare)

Datele de la a), c), d), e) sunt obiective, observabile direct prin fapte. Datele de la b) și f) sunt mai problematice, depind direct de informațiile pe care ni le oferă subiecții cercetării, care ne oferă vârsta, motivația și valoarea pe care ei i-o atribuie faptului cultural. Vârsta reală și motivațiile efective ale unui fenomen cultural (valoarea sa în grupul cercetat) – va fi evidențiată după analiza materialelor înregistrate (mai mulți subiecți, bibliografie etc.).

5. Principii metodologice aplicabile științelor sociale. După ce am parcurs etapele principale, așa cum au fost ele sugerate de Susan M. Pearce, în studierea artefactelor aflate deja în colecții, ori de Alberto M. Cirese, în cazul studierii culturii imateriale, să ne oprim asupra metodelor și a instrumentelor / tehnici de cercetare. Cercetarea de teren, indiferent de metode și tehnici aplicate, este parte integrantă și necesară demersului cercetării muzeale. Evident, există tipuri de abordări diferite, în funcție de domeniile de specializare a cercetătorilor. În Arheologie – cercetarea de teren: săpăturile arheologice, completate de cercetările de surse bibliografice, cercetarea de cabinet. Științe naturale – cercetarea geologică, cercetarea ecologică, cercetarea etologică (comportamentul viețuitoarelor). Istoria artei – cercetarea de monumente, cercetarea de artiști creatori, completate de cercetarea de arhivă. Cercetarea etnografică. Etnograful/etnologul/antropologul este un „cronicar”, în termenii lui Marc Augé, care are rolul de a „înregistra și de a fi martorul tradiției” (Augé 1989, p. 4). Se întâlnește cu nativii unei culturi, într-o perioadă specifică. Dezvoltă un schimb, aflat sub puterea cuvântului: interviuri, conversații cu oameni, păstrarea legăturii permanente cu aceștia, chiar și după încheierea cercetării; prin acestea se elimină distanțele create din momentul apariției sale în comunitate, în scopul transformării sale în străin acceptat. Gazdele – intercesori între cercetător și comunitate, poate să devină un ghid în comunitatea locală și un ghid în a înțelege anumite particularități și specificități culturale. Cercetarea de teren în sine este văzut ca un rit de trecere (principalul rit de inițiere în meseria de antropolog/etnolog; Hastrup 1990), prin care se experimentează direct cultura studiată. Abordarea etnografică: Cercetătorii / etnologii / antropologii – se apleacă asupra ansambului aspectelor unei societăți, pentru că fenomenele sociale și culturale sunt coerente și structurate (v. și sincretismul folclorului) – cercetarea trebuie să surprindă aspectele culturale și sociale, pentru a da sens unei totalități sociale (nu trebuie să fie preferate evenimentele publice celor private, nici fenomenele sociale importante gesturilor cotidiene mărunte, nici manifestările spirituale vieții materiale). Monografiile: Malinowski, „Argonauții din Pacificul de vest” – 1922; Raymond Firth, „We, the Tikopia” – studiu al relațiilor de rudenie în Polinezia - 1936; E. Evans-Pritchard, „The Nuer” – 1940, cercetare în Sudan în anii 1930; Școala sociologică condusă de Dimitrie Gusti, perioada interbelică – interdisciplinară încă de la început, reunind specialiști din mai multe științe. (Critici aduse cercetării monografice: societatea studiată tinde să fie prezentată ca un grup etnic izolat cultural, care ar evolua în manieră reproductivă; se vorbește puțin de integrarea grupului în societatea globală sau de importanța dimensiunii diacronice a societăților; nu se menționează neapărat disfuncțiile societății).

79

Monografia – „este cu adevărat un text etnografic, ale cărui regului de redactare se supun reprezentării pe care și-o face etnologul despre poziția sa pe tren și despre autoritatea sa științifică” (Geraud et al. 2001, p. 30). Problema autorității. „Faptul social total” – Marcel Mauss („Eseu despre dar” – 1923, sistemul de schimb „kula” și „potlach”): procedeu metodologic, obiectul de studiu permite observarea tuturor domeniilor vieții sociale. Cercetătorul trebuie să caute sensul analizând funcționarea unor sisteme sociale întregi, nu doar a unor niveluri sau fragmente dintr-un sistem social. Cercetarea comparativă: presupune compararea (între culturi/țări/epoci diferite) de fenomene culturale similare. Dimensiune temporală (evoluție, transmitere a tradiției – continuitate și relație cu trecutul); dimensiune teritorială (asemănări, ori diferențe între zone diferite, culturi diferite etc.). Ancheta:

a. directă (cercetătorul se duce el însuși pe teren, documentează folosindu-se de metode și tehnici diferite de abordare, în funcție de disciplina sa); sau

b. indirectă (prin corespondență – cercetătorul elaborează un chestionar, îl trimite prin poștă și îl prelucrează/interpretează, rolul de „culegător” revenind altor persoane, în general intelectuali, profesori, preoți, studenți etc.). Metodologie cantitivă.

B.P.Hasdeu (spirit enciclopedic, dorința de a cuprinde totalitatea culturii populare). Primul chestionar etnologic dedicat obiceiurilor juridice a fost elaborat în 1877 și trimis în 1878. Hasdeu a fost un continuator al Școlii Ardelene, mai ales în privința cultului pentru documentul lingvistic și etnologic riguros fundamentat (Branda 2013). Chestionarul este precedat de o Introducere, în care Hasdeu prezintă succint câteva inițiative contemporane europene în domeniu (ex. Jakob Grimm – 1854; inițiativa Societății Geografice Imperiale din Sankt Petersburg etc.). Întrebările sunt grupate în 3 mari capitole: Satul (întrebările 1-147), Casa (148-310) și Lucrurile (311-400), uneori și cu două, trei, până la șase subîntrebări, în dorința de a nunața răspunsurile. (publicate în Ion Mușlea și Ovidiu Bârlea, „Tipologia folclorului. Răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu”, 1970).

Al doilea chestionar: „Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română” folosit pentru a realiza „Marele Dicționar al Limbii Române”, sub auspiciile Academiei Romîne și a regelui Carol I. Este vorba de un chestionar lingvistic, care stă la baza dicționarului Etymologicum Magnum Romaniae – 1884 –. Fiecare cuvânt, dorea Hasdeu, va beneficia, pe lângă traducerea sensului în latină sau franceză, și formele cele mai răspândite și formele dialectale vechi și noi, diferitele accepțiuni cu citarea exemplelor, dar și conexiuni istorico-etimologice. Lucrarea este neterminată, încheindu-se la cuvântul „bărbat”.

6. Cercetarea de teren Metodele, adică modalitățile generale, strategiile de abordare a realității folosite în științele sociale sunt

1. cantitative (structurate, „închise” - metode statistice) și

2. calitative (nestructurate, interpretative: observația; ancheta; analiza „urmelor” – analiza documentelor, interviul) (v. Rotaru & Iluț 1997).

Metodele sunt puse în practică prin tehnicile specifice de cercetare (materiale vizuale, înregistrări de interviuri, crearea de texte - note de teren). În situația creată în contextul cercetării există un cercetător care face apel la anumite metode/tehnici și se folosește de anumite instrumente de cercetare pentru a afla informații relevante de la nativii unei culturi. Apel la diacronie (consultarea de documente istorice) și la sincronie (cercetarea directă a realității).

80

Nativii au fost denumiți generic cu termenul de „informatori”, dar mai nou se vehiculează termenul mai potrivit de „subiecți”. Eu, personal, prefer termenul de „interlocutori” (e o relație mai personală și mai personalizată). Observația directă; observația participativă (concept dezvoltat de Bronislaw Malinowski, teoretizat în cartea sa, „Argonauții din Pacificul de Vest”, 1922 – necesitatea de a explora în mod direct și durabil societățile care constituie obiectul studiului etnografic (Géraud et al. 2001), ca reacție la tendința vremii - a cercetătorilor de bibliotecă/de salon) – este fundamentul cercetării antropologice și etnologice și implică apropierea de persoane (nativi ai unei culturi), familiarizarea lor cu prezența cercetătorului, într-atât încât să permită observarea și înregistrarea de informații privind viața lor (Bernard 1995). Observarea situațiilor concrete permite înțelegerea principiilor implicite care organizează viața socială a unei comunități, (Malinowski: „e zadarnic să vrei să interoghezi un indigen în termeni sociologici abstracți”, citat în Géraud et al. 2001, p. 28; scopul obsevației participative, afirmat de Malinowski, vizează „perceperea punctului de vedere al indigenului, raporturile sale cu viața, înțelegerea viziunii sale despre lumea sa” – idem, p. 28). Există două tipuri de abordare a acestei metode: (1) a păstra distanța și obiectivitatea în cadrul observației și (2) „a deveni nativ” („going native”). Pe urmele lui Malinowski, observația participativă durează în jur de un an. Dar, în ultimul timp, lipsa de fonduri, timp etc. – nu mai pot fi făcute astfel de cercetări. Motive pentru a apela la observația participativă: face posibilă culegerea de multe date; ajută cercetătorul să înțeleagă cultura pe care o documentează și îi permite să formuleze întrebări care să fie pe înțelesul interlocutorilor săi; oferă o înțelegere intuitivă a ceea ce se întâmplă în cultura respectivă; conștientizarea detaliilor unei culturi (importanța detaliului); interlocutorii îl adoptă pe cercetător, devine un străin acceptat, căruia i se deschid mai ușor. Despre obiectivitate – nici un discurs etnografic nu este obiectiv, ci se întrețese cu propria experiență a cercetătorului. Ceea ce trebuie să facă cercetătorul este să vadă lucrurile prin ochii nativilor, să le înțeleagă perspectiva lor. Notele de teren (Jurnale de teren) – sunt cele care consemnează observațiile. Sunt primele texte produse despre un anumit teren. Sunt acele aide-memoire care ajută la recrearea și reînnoirea amintirilor despre cercetare (informații, context etc.). Sunt făcute pentru a fi citite de către etnograf/cercetător și interacționează cu amintirile sale („headnotes” – Sanjek 1990). Notele de teren sunt de regulă scrise pe teren; notițele sunt făcute chiar în timpul interviurilor (în funcție de context și subiect, interlocutorii acceptă sau nu să iei notițe). Noțiunea de „descriere densă” („thick description” – Geertz 1973), ca rezultat al observației directe și participative, și presupune descrierea detaliată a unui eveniment. Fotografia – un alt instrument de cercetare folosit în științele sociale. Fotografia documentează un eveniment, este o mărturie a realității, este o fereastră spre realitatea socială observată, care poate amplifica mesajul cercetătorului; e un fel de „descriere densă” vizuală (Faeta 1998, p. 90). Fotografia, însă, presupune și o interpretare subiectivă a realității, este o decupare creativă a realității, pe lângă faptul că e o mărturie a ceva ce nu mai este. Metoda biografică. Interviul – observația directă/participativă este completată prin metoda biografică, prin acordarea cuvântului nativilor culturii. Este una din cele mai eficiente metode de a înțelege modul în care indivizii interiorizează și pun în practică normele culturii în care trăiesc (Géraud et al. 2001). Mărturiile interlocutorilor despre modul în care înțeleg ei fenomenele culturale și cum le trăiesc oferă autenticitate, e un mijloc de a ajunge la cunoașterea socialului și culturii respective. Nicolae Bot (2001, p. 144): „Cercetarea devine valoroasă în momentul în care schema «se întrupează», adică este prezentată ca trăind într-un moment dat, când ea devine parte din biografia colocutorului”; atunci când riturile și obiceiurile devin povești auto-biografice, ele câștigă în autenticitate. În cazul interviului biografic, cercetătorul participă direct la construcția povestirii, direcționând discursul spre zona sa de interes. Există câteva etape care se parcurg:

a. Preinterviul – se fac introducerile, se explică natura cercetării (informații despre cercetător, despre ideea proiectului, tema cercetată, tipul de întrebări, ce se

81

așteaptă de la interlocutor); se explică de la început și se cere voie să se înregistreze interviul (de cele mai multe ori reportofonul nu mai este remarcat și se uită rapid de existența sa). Dacă nu se aprobă, se cere voie să se noteze răspunsurile. Se creează o relație de încredere.

b. Interviul propriu-zis: poate fi de mai multe tipuri: i. Interviul directiv – se adresează întrebări directe, prestabilite și folosite

în scopuri statistice. Interlocutorului nu i se oferă prea mult spațiu de a-și exprima părerea.

ii. Interviul non-directiv – încurajează discursul spontan și presupune ca anchetatorul să aibă o atitudine empatică, pentru crearea relației de încredere și pentru a stimula, cu diverse întrebări, dialogul și oferirea de informații.

iii. Interviul semi-directiv / semi-structurat – este tipul de interviu „cu plan”, „cu ghid”, „focalizat” și reprezintă un compromis între cele două de mai sus. Se acceptă o libertate de vorbire, cu exercitarea unui control asupra a ceea ce se spune, prin folosirea unui ghid de interviu pe care cercetătorul îl alcătuiește pe baza ipotezelor sale de lucru. Ghidul servește mai mult ca „memento” pentru cercetător. Presupune o ascultare activă, pentru a urmări informațiile oferite, pentru a le sintetiza, reformula și relua în cazul unor îndepărtări de subiect.

c. Post-interviul – presupune păstrarea legăturii cu persoanele respective și după încheierea cercetării. Există interlocutori foarte buni – care se deschid ușor, sunt dispuși să comunice, înțeleg problematica cercetării și sunt bucuroși să își ofere opinia lor. Iar, pentru că în cadrul schimbului de informații se creează o relație, se presupune o familiarizare reciprocă și o continuare a relației și după ce interviul a luat sfârșit, adică după încheierea contextului strict al cercetării. Se pot trimite fotografii/filmări; telefoane etc.

Instrumente: Chestionare/ghiduri de interviuri se pot adapta în funcție de tematica abordată:

1. Ghiduri generice și extensive

2. Ghiduri specifice și aprofundate, care privesc o tematică anume, aparte.

Ceea ce trebuie să ținem minte este faptul că Ghidurile de întrebări – nu sunt punctul de plecare, ci mai degrabă de sosire al cercetării. Chestionarul inițial, organizat după obiectivele cercetării, se articulează, de fapt, pe parcursul cercetării propriu-zise, adaptându-se fiecărui interlocutor, în funcție de bagajul de informații pe care îl deține, dar și de performativitate (Neagotă și Benga – 2007). Se poate mereu reveni pe teren cu un ghid de întrebări mult mai particularizat și specializat. Ghidul/chestionarul este un instrument necesar, dar nu suficient pentru reușita cercetării. El pune întrebări prestabilite pe probleme specifice și circumscrise. În această constă utilitatea lui, dar și limitele sale, întrucât poate să devină și un motiv de blocaj către informații pe care organizarea și structura sa nu le prevede și solicită. De aici, necesitatea de a NU reduce discuția doar la întrebările/tematica din chestionar, lăsând mereu un loc mai important libertății exprimării interlocutorului (Neagotă și Benga 2007). De asemenea, interviul nu trebuie să decurgă în maniera unui interogatoriu, ci să se situeze, mai degrabă, în capul cercetătorului, să reconstituie firul și traseul cercetării. Importanța solicitării interlocutorilor de informații biografice sau narațiuni despre viața și condițiile din sat/despre muncă etc., povestirile de viață care conferă autenticitate (Bot 2001). Aceste biografii și narațiuni pot servi uneori la o mai bună situare a fenomenelor în contextul lor socio-cultural, dar adesea constituie ele însele finalitatea cercetării (Neagotă și Benga 2007). Interviurile realizate trebuie să aibă acordul interlocutorilor. Astfel, se pot concepe Formulare pentru acordarea consimțământului. Anonimizarea datelor personale ale interlocutorilor.

82

Exemple de ghiduri de interviuri. Proiectul Cercetare aplicată pentru dezvoltarea sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: În sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului, finanțat de Mecanismul Financiar al Ariei Economice Europene (EEA GRANTS) și Ministerul Educației Naționale (România). Coordonator al proiectului: Institutul de Geodinamica “Sabba S. Ştefănescu”, al Academiei Române, Muzeul Național al Țăranului Român este partener în proiect. Ghid de interviu:

1. Informații generale despre sat:

a. ocupații principale (agricultură/creșterea animalelor, eventual un calendar al muncilor agricole, viticultură (a fost prin zona de nord a județului...),

b. cam câte familii, vârsta medie (mai mult bătrâni, tineri), c. componență etnică a satului, d. instituțiile satului (primărie - de ce comună ține, școli, biserici, alte instituții); e. migrație (sezonieră, permanentă – migrația sat/oraș, migrație în alte țări etc.)

2. Legende/povestiri: a. legenda satului (de unde provine numele, ce legende / povești sunt despre sat,

unde era vatra satului la început / care e vatra satului, s-a mutat satul din altă parte, care e hotarul satului etc.),

b. toponime ale satului (cum se numesc locurile din jurul satului, ce se spune despre ele, denumirea apelor),

c. locuri bune / locuri rele, d. troițe, cruci de piatră (de unde vin, povești despre motivul pentru care sunt

amplasate în acele locuri etc.); moșii și strămoșii; Crucea Ciumaților – Muscelul Cărămănești (epidemie ciumă în 1821-1824).

e. locuri legate de haiducie (ex. Locul de la Piatra Rea – Muscelul Cărămănești, lângă Colți),

f. locuri unde se spune că au trăit uriași etc.; g. sunt locuri anume în sat sau în preajma satului despre care se spune câte o

legendă/poveste anume 3. Meșteșuguri:

a. există meșteșugari / meșteri în sat; dar mai demult, ce meșteșuguri erau; b. acum în ce se lucrează (lemn, piatră, ouă încondeiate, țesături – în păr de

capră, port popular, unelte, fierari, olărit - Mînzălești, împletit nuiele, prelucrarea metalelor, rotari – Mînzălești; prelucrarea chihlimbarului etc.)

4. Materiale naturale folosite în construcții / unelte / ocupații: a. din ce se fac / se făceau casele / șurile în sat / anexele gospodăriei; b. de unde se lua materialul (lemn, piatră – piatră seacă pentru construcții, lut,

cărămidă, var – piatră albă etc.); c. sunt mori în sat – de unde se face rost de piatra de moară; d. materiale prime pentru unelete (furci, greble – din ce lemn; cute pentru coase,

gresie pentru ascuțit unelte etc.) 5. Calendarul sărbătorilor. Obiceiuri de peste an, obiceiuri din viața omului:

a. obiceiuri de peste an. În funcție de anotimpuri: i. primăvara – lăsatul secului/începutul postului mare, Paști, Sâmbra

oilor/Măsurișul laptelui/Răvășitul oilor etc.; ii. vara – Rusalii, Sânziene etc.; iii. toamna - când vin oile de la stână, recoltă; iv. iarna – Sf. Andrei, Ignat, Crăciun etc.);

83

b. obiceiuri în familie (botez – la Colți puneau un bob de chihlimbar în cădelniță; nuntă; înmormântare, pomeni)?

Proiectul „Childhood. Remains and Heritage”, finanțat prin programul CULTURA 2007-2013, derulat de Muzeul Național al Țăranului Român, împreună cu Muzeul din Lebork (Polonia), Asociația ARTEES (Franța) și Institutul Cultural Român (România), în perioada 2011-2013. FISA DE OBIECT PROIECTUL COPILARIA. RAMASITE SI PATRIMONIU Nr./Indicativ al colectiei: Nume al proprietarului: Localizare colectie: Nr. fotografie: Denumire obiect:

Material/tehnica

Dimensiuni: Latime: Lungime: Grosime: Stare de conservare:

Povestea obiectului:

Alte observatii:

Ghid de interviu semi-structurat BIOGRAFIA SOCIALĂ A OBIECTELOR DIN COLECŢII DE JUCARII OBIECTE (JUCĂRII, JOCURI)

− Trebuie fotografiate şi în locul în care sunt ele depozitate acum − Povestea obiectului. − Care este prima frază cu care prezintă jucăria respectivă? − Ce gen de păpuşi (jucării) sunt? Numărul lor. − Au o ierarhie anume? − Jucăriile de azi. Au prospecte, au standarde chimice. Au deja numele date pe etichete.

Rămâne acelaşi nume? Să nu ratăm: Despre colecţionar şi obiect:

− cum a apărut în casă/în colecţie

84

− în ce relaţie este cu obiectul respectiv (dormea cu el, stă în vitrina etc.) − date de context despre viaţa socială a jucăriei (a dus-o la şcoală? Colega de bancă o

dorea şi încerca sş ţi-o fure etc.) − numele jucăriei. Pe ce criterii e pus? − Care e jucăria preferată acum // în copilărie − Există jucării care nu sunt iubite? Ce face cu ele? Ce evenimente le mişcă (le scoate în

anumite situaţii sau le ţine doar închise etc.) − În ce fel de jocuri le plasează, în ce fel le pune în dialog între ele? Care sunt jocurile în

care folosesc jucăriile respective? Despre obiect:

− Există urme pe obiect (o urmă de folosire mai accentuată, o cicatrice. De intrebat ce e cu cicatricea respectivă

− unde sunt depozitate şi cum − le-a făcut deja o clasificare sau nu?

Planuri de viitor

− ce planuri are cu colecţia − cum sunt folosite acum. Care e circulaţia lor astăzi? − Este în relaţie şi cu alţi colecţionari de jucării? Face schimb? Le arată jucăriile?

Despre copilărie în general:

• În ce măsură şi-au făcut propriile jucării? Au inventat jucării? Dar jocuri?

• Relaţia copil-părinte (cine alege jucăriile, copilul, părinţii, pe ce criterii, au citit undeva despre jucăriile respective, le-au văzut la alţii etc.)

• Amintiri mai speciale din copilărie. Copilăria din timpul războiului, din perioada comunistă, copilăria post-decembristă…

7. Planificarea cercetării În cadrul științelor sociale, cu precădere a cercetării interdisciplinare, cercetarea trebuie să parcurgă câteva etape.

I. Prima etapă presupune proiectarea și planificarea cercetării de teren.

Se stabilește tema de cercetare. Se realizează o documentare bibliografică pentru a vedea modalitățile de abordare a acestei problematici de către alți cercetători. Consultarea de arhive, în vederea documentării specifice, de exemplu, a spațiului în care se realizează cercetarea de teren. Se poate realiza și o pre-documentare (o scurtă descindere pe teren în localitatea selectată, sau în zona selectată, pentru a ne face o impresie generală). (ex.) În cazul cercetării practicilor agricole, a jucat un rol important faptul că într-un alt context de cercetare, am întâlnit preocuparea susținută a oamenilor din comunitate pentru muncile agricole, lipsa lor de disponibilitate în perioadele aglomerate – în special sezonul estival, când se face fân. Se întocmește, apoi, Planul de cercetare pentru a fi prezentat în Consiliul Științific al instituției. Proiectul/Planul cercetării de teren trebuie să cuprindă: a. Memoriul justificativ, adică tema cercetării detaliată (1 pagină de regulă, în care

se justifică cercetarea în raport cu programul și prioritățile muzeului). b. Baza organizatorică, cuprinzând (i) definirea obiectivului cercetării (ex.

documentarea dinamicii obiceiului x, ori realizarea unui releveu de monument); (ii) specificarea zonei cercetate, numărul de localități, numărul de monumente etc.; (iii) perioada realizării cercetării; (iv) metodele și instrumentele de cercetare (interviuri, observație directă, fotografiere, filmare, desenare etc.); (v) dacă există formulare tip care vor fi folosite (Fișa interlocutorilor; Acordul de interviu; Fișe de monumente, Fișe de obiect, în cazul documentării de colecții).

85

c. Echipa de cercetare: se specifică ehipa de cercetare, toate persoanele care

participă la proiect (câți cercetători, câți muzeografi, câți sociologi etc., în funcție de specificul proiectului).

d. Bugetul proiectului: cuprinde un deviz estimativ defalcat pe tipurile de activități: consumabile, cheltuieli de deplasare (transport – mijloace de transport în comun, ori auto – km și cost; cazare – nr nopți de cazare x nr persoane x preț; diurnă – nr zile x nr persoane x diurnă/zi); obiecte de inventar necesare (nr. aparate utilizate: laptop, aparate foto, reportofoane etc.).

II. Cercetarea propriu-zisă – derularea efectivă a cercetării. Strângerea de materiale: audio, video, fotografii, note/jurnale de teren (completate zilnic), fișe completate etc. Materialele rezultate trebuie împărțite pe foldere separate și numerotate/denumite foarte precis, pentru a putea fi găsite ușor, cu specificarea localității, a datei culegerii, numelui interlocutorului, numelui culegătorului etc.. Această operațiune se realizează în fiecare seară, altfel se uită.

III. Raportarea imediată – se realizează decontarea cheltuielilor; se întocmesc rapoartele de teren care cuprind și detalierea obiectivelor atinse din cele propuse; raportul formelor de documentare (număr total de interviuri, număr total de fotografii, fișe etc.).

IV. Prelucrarea materialelor – Odată reveniți la instituție, materialele se prelucrează: se completează Formularul: REZUMAT DE TEREN (exemplul de mai jos), folosit, mai apoi, în arhivarea materialelor; se transcriu interviurile; se prelucrează fotografiile; se predau materialele sistematizate biroului Arhivă, pentru a fi introduse în registrele specifice.

V. Valorificarea cercetării prin integrarea rezultatelor cercetării de teren în tema de

cercetare și prezentarea sa publică.

8. Modalități de valorificare a cercetărilor Rezultatele cercetărilor noastre trebuie să ajungă către public (specialiști, dar și public larg). Modalitățile sunt diferite, în funcție de scopul mesajului. Pentru publicul specializat (alți cercetători în domeniu), cercetările se valorifică prin:

1. Publicarea de articole în reviste de specialitate (reviste care nu sunt indexate în baze de date internaționale; reviste indexate în baze de date internaționale, de exemplu, revista MARTOR – CEEOL, Central and Estern European Online Library; reviste indexate ISI – un sistem de indexare stabilit de Thomson Reuters, care pe site-ul Web of Science indexează cele mai importante publicații din toate domeniile științifice, incluzând 2,6 milioane de înregistrări, datând din 1898. Revistele și articolele sunt selectate în funcție de relevanța lor și de indicele lor de citare de către alți specialiști. O

86

listă a revistelor indexate ISI și cu indicele aferent se poate găsi pe site-ul UEFISCDI.GOV.RO – site-ul Ministerului Educației, Unitatea executivă pentru finanțarea învățământului superior, a cercetării și dezvoltării.

2. Participarea la conferințe și manifestări științifice. Conferințele sunt și un context de realizarea de conexiuni și contacte cu alți cercetători din domeniu, aflarea de rezultate, subiecte de cercetare. Se pot crea legături și relații pentru viitoare colaborări inter-institituționale.

3. Publicarea de cărți de specialitate, care fac posibilă diseminarea rezultatelor cercetării și în rândul publicului nespecializat, totodată.

Pentru publicul larg, cercetările se valorifică prin: 1. Organizarea de conferințe publice, cu deschidere spre publicul larg, intrare gratuită și

posibilitatea de a participa activ la discuții. De exemplu, seria de „Conferințele de la Șosea”, inițiat de prof. Univ. dr. Vintilă Mihăilescu pe perioada cât a fost director la Muzeu, a presupus prezentarea către publicul larg a cercetărilor efectuate în domeniul antropologiei la muzeul nostru, pe teme, uneori, nu lipsite de controversă (ex. manelele - 2012); dar și pe teme de actualitate pentru lumea științifică internațională (ex. biodiversitatea – 2011).

2. Expoziții temporare. În primul rând cercetările de teren pot să stea la baza organizării de expoziții cu tematică foarte specială, care presupun nu doar valorificarea patrimoniului existent deja în muzee, ci și prezentarea unor realități culturale încă vii.

De exemplu, seria de expoziții „Portret-atelier”, realizată de Lila Passima și Cosmin Manolache, care prezintă în fiecare an (deja de 5 ani) portretul, lucrările și devenirea ca artist/meșter popular al unui creator, una dintre mize fiind și prezentarea relației sat-oraș, adică mediul țărănesc și cel urban, ori a relației meșteșug-artă. Ex.: Portret-Atelier Dumitru Șchiopu, ceramist din Vlădești, expoziție organizată în 2012; Portret-Atelier Ioana și Dumitru Mischiu, ceramiști din Horezu, expoziție organizată în 2014; Portre-Atelier Ovidiu Simionescu, meșter crucer, expoziție organizată în 2015. Toate aceste expoziții se bazează pe o intensă documentare de teren, intervievarea artizanilor și a artiștilor prezentați, documentarea pe teren, dar și în colecțiile muzeului. Valorificarea obiectelor din colecțiile muzeului, dar și din colecția meșterilor, valorificarea istoriilor lor de viață și a poveștilor înregistrate, fotografii vechi din arhiva personală a meșterilor, fotografii de pe teren.

Un alt exemplu, expoziția „Tradițiile și tranzițiile fânului”, organizată în 2015 de către Bogdan Iancu, Anamaria Iuga, Cosmin Manolache, și care valorifică rezultatele cercetării efectuate pe tema practicilor agricole, încă din 2010 împreună cu biologii suedezi (Anna Westin și Tommy Lennartsson, de la Univ. Uppsala). Valorificarea de fotografii de pe teren, dar și a informațiilor înregistrate prin interviuri, patrimoniu imaterial, precum și problematizarea cu situația contemporană a subvențiilor și urmărirea schimbărilor pe care acestea le produc în mediul rural.

Expoziția „Muzeul timpul omului”, deschis în 2015 la Mânzălești, pe baza colecției de obiecte tradiționale din localitate, păstrată la Primăriei. Expoziția a fost deschisă în cadrul proiectului GeoSust (Cercetare aplicată pentru dezvoltarea sustenabilă și creștere economică urmând principiile geoconservării: În sprijinul inițiativei Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului), de care am amintit deja, finanțat prin Fonduri norvegiene, și valorifică nu doar obiectele colecționate, ci și rezultatele cercetărilor noastre în domeniul etnologic, în dialog cu cercetările efectuate de către cercetătorii de la Institutul de Geodinamică. S-a dorit un dialog între resursele culturale și naturale ale zonei: sarea, lutul. Informațiile explicative am considerat că sunt mai relevante dacă sunt scrise de mână. În general sunt fragmente din interviurile pe care le-am realizat pe teren în localitate. Conceptul expoziției: Răzvan Gabriel Popa (Institutul de geologie), Rodica Marinescu, Magdalena Andreescu.

87

În cazul expozițiilor, informațiile rezultate în urma cercetărilor se prezintă sub formă vizuală (fotografii), dar și textuală, prin materialele redactate:

• Foi de sală (în formate diferite, A4, pliante etc.), ce cuprind textele de prezentare a expoziției, informații suplimentare privind contextul cercetării, persoanele implicate etc.

• Texte informative care sunt integrate expoziției (pot fi texte explicative redactate de către curatori/cercetători, dar și fragmente din interviurile realizate cu subiecții cercetării, ceea ce dau forță expunerii prin aportul de autenticitate). Scrise de mână/tipărite, în funcție de practicile muzeului respectiv.

• Materiale video (înregistrări video editate: fragmente relevante de interviuri, povești, fragmente de obiceiuri)

• Materiale audio (fragmente de interviuri, sunete contextuale – ex. expo despre fân a fost pregătit pentru vernisaj un colaj de fragmente de interviuri pe tema sărbătorilor „mânioase cu fânul”, intercalate cu sunete din natură, pentru a reda contextul cositului și al lucrului cu fânul).

3. Valorificarea online. În perioada contemporană, când marea parte a publicului își caută

informațiile online, cercetările realizate în interiorul muzeelor pot să ajungă mai ușor la acest public prin valorificarea lor virtuală:

a. pe pagina de Facebook – se prezintă scurte materiale referitoare la principalele sărbători de peste an;

b. Muzeul virtual al copilăriei, care valorifică rezultatele proiectului „Copilăria. Rămășițe și patrimoniu” (CULTURA 2007-2013), panoramarea celor 6 expoziții temporare organizate în timpul proiectului, după perioada de documentare, care au devenit săli într-un muzeu care există doar virtual în momentul de față. www.childhoodmuseum360.ro

c. Turul virtual al bisericilor de lemn conservate in situ. http://biserica.muzeultaranuluiroman.ro/

Bibliografie Augé, Marc 1989. „La force du présent. Entretien avec Nicole Lapierre”. În Communications. La mémoire et l’oubli, nr. 49, Seuil. Baudrillard, Jean 1996. Sistemul obiectelor. Editura Echinox, Cluj-Napoca. Bănățeanu, Tancred 1985. Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare. Editura Meridiane, București. Bernard, Russel 1995. Research Methods in Anthropology. Qualitative and Qantitative Approaches. Alta Mira Press. Bot, Nicolae 2001. „Baba Ruța și povestea ei. Sau despre autenticitatea documentului etnologic”. În O.Hedeșan. Folclorul, ce facem cu el? Editura Universității de Vest, Timișoara, pp. 143-146. Branda, Alina 2013. „B.P. Hasdeu şi metoda anchetelor etnologice indirecte”. În Philologica Jassyensia, An IX, Nr. 2 (18), pp. 25–33. Cirese, Alberto M. 1997 (prima ediție: 1971). Cultura egemonica e culture subalterne. Rassegna degli studi sul mondo popolare tradizionale. Palumbo editore. Italia. Choay, Françoise 2014. Patrimoniul la răscruce. Antologie de luptă. Traducere de Kázmér Kovács. Editura Ozalid, București. Faeta, Francesco 1998. Strategie dell’occhio. Etnografia, antropologia, media. Editura FrancoAngeli, Milano. Geertz, Clifford 1973. The Interpretation of Culture. Selected Essays. Basic Books. Gell, Alfred 1998. Art and Agency. An Anthropological Theory. Clarendon Press, Oxford. Géraud, Marie-Odile; Leservoisier, Olivier și Pottier, Richard 2001. Noțiunile-cheie ale etnologiei. Analize și texte. Editura Polirom, Iași. Glassie, Henry 1995. Tradition. În The Journal of American Folklore, vol. 108, no. 430, pp. 395-412. Glassie, Henry 1999. Material culture. Indiana University Press. Hastrup, Kirsten 1990. „The Ethnographic Present: A Reinvention”. În Cultural Anthropology, vol. 5, no. 1, pp. 45-61.

88

Hodder, Ian 1994. „The contextual analysis of symbolic meanings”. În S.M. Pearce (editor). Interpreting Objects and Collections. Routledge, London and New York, p. 12. Mauss, Marcel 1997. Eseu despre dar. Editura Polirom, Iași. Mihăilescu, Vintilă 2004. „Dificila deconstrucție a sarmalei. Discurs despre tradiție”. În C. Papa, G. Pizza, F. Zerilli (editori). Cercetarea antropologică în România. Perspective istorice și etnografice. Editura Clusium, Cluj-Napoca, pp. 181-205. Miller, Daniel 1994. „Things ain’t what they used to be”. În S.M. Pearce (editor). Interpreting Objects and Collections. Routledge, London and New York, pp. 13-18. Ministerul Culturii, Patrimoniul cultural național. Strategie http://www.cultura.ro/uploads/files/StrategiaPCN.pdf Mușlea, Ion și Bârlea, Ovidiu 1970. Tipologia folclorului. Răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, București. Neagotă, Bogdan și Benga, Ileana 2007 – Cercetarea obiceiurilor calendaristice de primăvară. Metodologie și tematică. Text aflat în manuscris. Nicolau, Irina și Huluță, Carmen 2001. Dosar sentimental; Bernea, Horia Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare. Editura Ars Docendi, București. Pleșu, Andrei 1986. „Sensuri ale tradiției”. În A. Pleșu, Ochiul și lucrurile. Editura Meridiane, București. Pearce, Susan M. 1994. „Thinking about things”. În S.M. Pearce (editor). Interpreting Objects and Collections. Routledge, London and New York, pp.125-132. Rotaru, Traian și Iluț, Petru 1997. Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Editura Polirom, Iași. Soares, Bruno Brulon 2012. „La muséologie du devenir: le pouvoir des musées comme écoles des regards”. În ICOM. Empowering the Visitor: Process, Progress, Protest”, 34th ICOFOM Annual Symposium, Tunis, ISS – 41. Sanjek, Roger 1990. „A Vocabulary for Fieldnotes”. În R. Sanjek (ed.) Fieldnotes. The Making of Anthropology, Cornell University Press, pp. 92-120.

Cercetarea antropologică și antropologia urbană* Ce se poate spune despre această ştiinţă despre care Profesorul Milcu spunea că „este puţin cunoscută” ? Antropologia este una şi indivizibilă, ca şi fiinţa umană. O abordăm pe bucăţi sau pe bucăţele numai din strategii de cercetare, pentru a ne delimita de alte ramuri şi a ne limita câmpul de studiu. Înainte să apară antropologul legitimat, format fie prin studii speciale, fie prin experienţă dobândită în activitatea de cercetare, într-un cadru antropologic instituţionalizat, (conceptul de Antropologie instituţionalizată îl datorăm tot profesorului Milcu), ca „ucenic” sub îndrumarea unui „Maestru” antropolog, au existat, există şi vor exista întotdeauna unii care fac realmente antropologie dar fără să ştie. Aşa a fost Herodot, ale cărui călătorii au devenit de fapt deplasări pe teren şi cercetări antropologice, în momentul în care a sesizat importanţa şi valoarea diferenţei între modul de viaţă al grupurilor umane cu care a venit în contact şi concetăţenii săi (organizarea vieţii de familie, practici religioase etc.). La fel şi Tacitus care a scris despre nemţii, (Germanii) o carte foarte groasă, plină de date antropologice, însfârşit îndrăzneţul şi curajosul italian Marco Polo primul care aduce date despre populaţiile din Orientul Îndepărtat. Mai târziu, adică prin secolul al 18-lea, Marchizul de Condorcet, descrie şi el populaţii, obiceiuri ale ruşilor etc. D. Marchiz însă face un pas mai departe elaborând teorii despre civilizaţia umană, evoluţia pe termen lung etc., fără să ştie că de fapt făcea antropologie, fără să ştie că perspectiva adoptată era antropologico-filosofică. La fel şi în cultura română există cel puţin doi mari clasici care au făcut antropologie fără să ştie. Într-adevăr ei sunt nu numai scriitori ci şi antropologi : Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Finalitatea unui antropolog este explicit şi expres antropologică, în timp ce clasicii citaţi au avut finalităţi estetice şi politice dar au lăsat un material extrem de bogat pentru antropologie, insuficient folosit. (Un muzeograf poate da o orientare şi poate interpreta antropologic piesele care reprezintă materia lui primă. O piesă poate fi frumoasă, poate avea valoare istorică, dar şi antropologică, adică să exprime procesul necontenit de devenire întru omenesc, etc.etc.)

89

O altă categorie o reprezintă cei care îşi închipuie că fac antropologie, numai pentru că aşa cred ei, şi pentru că au pus cuvântul cu o rezonanţă aparte antropologie în titlu şi l-au mai presărat şi în text. Ce înseamnă să faci antropologie? Ţinta şi esenţa antropologiei este cunoaşterea omului, ceea ce este altceva decât adunarea de cunoştinţe despre om, preţioase şi acestea într-o altă etapă. Între cunoştinţe despre fenomen şi cunoaşterea unui fenomen este o deosebire de calitate. Cunoaşterea presupune înţelegere şi totodată perspectivă. O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană, individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie. Cum dobândim înţelegerea antropologică şi accesul la semnificaţia antropologică? Numai aşa cineva poate susţine că este antropolog şi face antropologie. Structura mai mult sau mai puţin fină şi complicată a cauzelor şi efectelor care duc la diversitatea umană, la schimbările care sunt uneori evoluţie, este formată din factori atât biologici cât şi culturali, ori micşti, pentru a căror recunoaştere e nevoie de stăpânirea unor cunoştinţe care nu cunosc graniţe. Ce cuprinde antropologia urbană? Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi priveşte grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane. Procesul de urbanizare este un proces antropologic prin care se produce o schimbare importantă în continua devenire a speciei noastre. Antropologia urbană cuprinde şi tot ce se modifică prin trecerea de la rural la urban şi urmăreşte nobila aventură umană mai departe în urbanizare, industrializare, post industrializare, până la societatea informatizată care este abia la început. Şi care va înregistra în timp mutaţii, oricum mici schimbări în condiţia omului. Ce trebuie să facă antropologia urbană? A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de presiune şi de modelare umană, acţiile şi reacţiile fiinţelor umane în confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma şi în exponate de muzeu, iată câteva puncte care intră în reperele de cercetare ale antropologiei urbane. De ce? Pe plan naţional sunt puţine sau chiar lipsesc contribuţiile teoretice, sintezele cu orizont teoretizant. Este de remarcat nevoia de sinteză fie de prim plan fie de plan secund. Aceste sinteze sunt ca nişte „cărămizi sau trepte”, spre cunoaşterea omului, dar câtă vreme nu există un proiect recunoscut de toţi, cu toate eforturile de cercetare care se fac, uneori remarcabile, nu se poate ajunge decât la „pavarea” selectivă cu aceste „cărămizi” a unei sau mai multor alei izolate fără legătură una cu alta şi pe care nu le cunosc toţi. Să reţinem şi să reacţionăm corespunzător aşadar la lipsa de coerenţă şi de conjugare care motivează impresionantul proces de expansiune al antropologiei şi care este o necesitate reală a zilelor noastre. Pe de altă parte, este stringentă nevoia unor sinteze asupra coordonatelor spaţiului urban românesc, dintr-o viziune nu doar descriptivă ci deopotrivă prescriptivă, în scopul evidenţierii paralelismelor culturale cu Europa, a rezervelor de dezvoltare urbană, a deficienţelor ce se cuvin cunoscute şi studiate în vederea depăşirii lor. Instituţia trebuie să ofere soluţii de

90

regenerare economică şi socială (urbană), precum şi de remodelare morală (individuală şi colectivă). În plus, astfel de soluţii pot devenii factori activi de modificare a mentalităţilor deficitare (în creştere), manifestate la toate segmentele de vârstă (copii, tineri, adulţi şi oameni în vârstă), determinate de impactul brutal al schimbărilor din ultimii 18 ani.

Ce înseamnă de fapt să faci antropologie?* O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană, individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie. De exemplu, au supravieţuit în Africa, în India şi în Filipine puţine grupuri umane şi de mică dimensiune, de culegători-vânători. Aici se află rădăcinile culturale ale lumii moderne. Numai plecând de aici vom înţelege apariţia atâtor instituţii, a tuturor schimbărilor şi comportamentelor apărute pe parcurs. Ce s-a pierdut, ce a apărut, ce s-a transformat şi cum. Care sunt elementele comune şi deosebitoare între aparent neînsemnatul şef al triburilor de altă dată şi importantul şef de guvern de astăzi?! Care este drumul de la micul trib de atunci, la statul şi naţiunea de azi, trecerea prin jocul centralizării şi descentralizării, de unde apare în zilele noastre globalizarea şi aşa mai departe. Ce anume hrăneşte antropologia? Există o foarte puternică şi firească relaţie între antropologie şi medicină, mai mult decât cu alte discipline. Antropologia apare şi creşte din medicină. Acest lucru o confirmă şi Vasici Ungureanu (1860), primul nostru antropolog, unul dintre „fii lui Esculapie”, care au datoria ca „din toate puterile a împlini toate acelea ce sunt lipsă, ca să poată fi săracilor spre mângăîiere, bolnavilor spre uşorare, Patriei spre apărare şi neamului spre folos şi bucurie, sau a împlini datorinţa doctoricească”. Antropologia se hrăneşte cu nevoia unei cunoaşteri cât mai complete şi mai complexe a fiinţei umane, atât ca individ cât şi ca populaţie”. Rezultă că promotorii antropologiei în România au fost gânditori originali, care, au militat pentru depăşirea frontierelor dintre ştiinţe, insistând pe ideea că omul nu poate fi disociat în componentele sale biologice şi culturale devreme ce întreaga existenţă umană funcţionează şi ilustrează fascinanta idee a îngemănării biologicului cu culturalul. Ţinând seama de toate acestea, merită reţinută ideea că antropologia românească apare de la început ca un teritoriu unitar şi indivizibil, aşa cum este şi fiinţa umană. Profesorul Francisc Rainer spunea în interbelic: „orice concepţie asupra vieţii izvorâtă numai din biologie este subumană” dar că „nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia”. În consecinţă „viaţa nu poate există fără o formă care să nu se exprime funcţional”. „Cultura nu trebuie să fie o improvizaţie” afirma reputatul antropolog de mai târziu, Ştefan Milcu, căci „trebuie ca mentalitatea populaţiei să se schimbe”, şi „acesta este un proces de lungă durată” dar poate fi unul reuşit deoarece „totul este vorbitor în jurul nostru” şi acest limbaj trebuie făcut cunoscut cu ajutorul antropologiei. În consecinţă, antropologia este înmănuncherea dintre ştiinţele umaniste şi medicină. Antropologia românească a fost instituţionalizată în anul 1940 şi a excelat prin cercetări populaţionale, satul fiind unitatea preferenţială de studiu. Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi priveşte grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane. A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de presiune şi de modelare umană, acţiile şi

91

reacţiile fiinţelor umane în confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma în exponate de muzeu, iată câteva activităţi de bază ce ar intra în atribuţiile unui muzeu de antropologie urbană. Umanitatea, natura umană, cultura (în sens antropologic) este proprie numai omului. Ea apare, se dezvoltă, se menţine, creşte (uneori se restrânge) sine qua non (sau obligatoriu) într-un context social şi în funcţie de acesta. (Zoon politikon). Natura umană, cultura, este indisolubil asociată cu natura biologică, cu biologicul, într-un mod care le face de nedespărţit. Nici una nu poate fi ignorată, nici una nu este mai presus de cealaltă şi nu poate fi pusă în paranteză decât din raţiuni de strategie de cercetare. Există între cultural şi biologic o reţea de relaţii, un sistem de raporturi dens şi complex. Acest sistem de raporturi nu a fost încă şi pe de-a întregul relevat. Este o provocare de onoare pentru antropologia actuală de a evidenţia, fie şi parţial, acest sistem ce dă sens uman speciei noastre. Nucleul culturii este limba, vorbirea. Sistemul de comunicare prin limbă domină întreaga fiinţă umană nu numai natura culturală ci şi pe cea biologică. Sacralitatea cuvântului marchează nu numai Omul în integralitatea sa, ci, în mod miraculos, radiază adânc în toate gesturile, faptele şi creaţiile sale. Tot ceea ce Omul atinge se încarcă fie cu harurile şi nobleţea umană, de frumos, de adevăr, de curat, fie cu tot ceea ce se află la extremitatea polului pozitiv, de tot ce omul a dat negativ, urât, neadevărat, impur. Absenţa contextului social duce la nedobândirea umanului, ori la reducerea, chiar pierderea umanului. De aceea „copii lupi”, sunt pierduţi ca fiinţe umane dacă despărţirea lor de comunitatea speciei începe înainte ca aceştia să înveţe şi să vorbească şi să meargă în două picioare şi durează mai multă vreme. După care sunt irecuperabili, rămân animale. Prin urmare mersul biped şi vorbirea se învaţă numai între oameni, ele nu sunt înnăscute. Mediul urban are particularităţile lui, factori variaţi ce pot stimula ori bloca necontenitul proces al devenirii umane, ba chiar pot inversa sensul procesului. O discuţie se poate face comparativ cu mediul rural. Un factor principal al urbanului, ce merită a fi luat în discuţie, este densitatea mare a populaţiei, aglomeraţia. Într-adevăr aglomeraţia influenţează creşterea şi dezvoltarea, duce la sexualizarea din ce în ce mai timpurie a fetelor (menarha din ce în ce mai devreme), dar şi a băieţilor. Fiecare astfel de evenimente au consecinţe în alte zone ale vieţii, efectele sunt de tip domino şi cercetări antropologice au menirea de a evidenţia aceste mecanisme care au semnificaţie şi valoare antropologică. Undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca element ne verbal implicat în comunicare. Menţionăm, fără a comenta, alţi factori ce acţionează numai în spaţiul urban şi care într-un fel sau altul potenţează evoluţiile antropologice. Reamintim, deşi am mai spus-o, că trebuie ţinut seama, de un principiu de bază şi anume că antropologia este atât antropologie fizică (sau bio - medicală) cât şi antropologie culturală. Aşadar, când vorbim de antropologie ne referim atât la antropologia bio - medicală cât şi la cea culturală. Este greşit a exclude una sau alta dintre ramurile aceleiaşi discipline, este ca şi cum am amputa un picior cuiva. Antropologia apare ca domeniu distinct şi explicit de studiu cam pe la mijlocul secolului al 19-lea, poate puţin mai înainte. (Pe de altă parte nu e mai puţin adevărat că antropologie se face de când este omul.) Nu dăm nume de savanţi, nu pomenim tezele pe care le-au elaborat etc.

92

pentru că nu facem istoria antropologiei. O menţiune semnificativă : antropologia aplicată, o ramură cu mare rezonanţă astăzi, în câte nu se poate aplica antropologia, vom reveni mai jos, se afirmă şi se manifestă chiar odată cu debutul antropologiei prin înfiinţarea atunci (1837) a unei Societăţi de Protecţia Aborigenilor expuşi cruzimii comerţului cu sclavi. Este nu numai afirmarea timpurie a acestei ramuri, antropologia aplicată, ci şi momentul onoarei pentru toţi antropologii din toate timpurile, care marchează afirmarea conştiinţei antropologice, a luării unei poziţii etice în ştiinţa profesată şi asta chiar de la bun început. O exemplară asumare a responsabilităţii, un act de conştiinţă nu prea frecvent întâlnit. Diversificarea antropologiei, se face printr-o dezvoltare arborescentă. Ramurile care au apărut şi continuă să apară din vigurosul copac la umbra căruia ne-am instalat, se ivesc şi cresc numai în funcţie de ceea ce s-a dovedit a fi necesar a fi cunoscut, studiat, aprofundat, de „zonele” de cunoaştere ale omului. Temele, problemele, enigmele care au provocat şi au pus la treabă mintea cercetătorilor, au amplificat domeniul şi au dat astfel naştere la un foarte mare număr de antropologii pe care nici nu le vom putea prezenta aici. Să încercăm o punctare relativ sumară. Pe primul loc se situează antropologia fizică, un domeniu major de studiu şi de experimentare care se ocupă cu evoluţia umană, biologia umană, cu studiul primatelor. Introducem aici o paranteză importantă. Poate că printre primii care se referă în spaţiul românesc direct şi explicit la antropologie este tânărul doctor Pavel Vasici Ungureanu. (1806-1881) El simte ca pe o datorie să scrie o carte(Antropologia, 1830) prin care să instruiască dar şi să teoretizeze cunoştinţe de anatomie şi fiziologie umană, ca şi ceea ce numim azi igienă, pe care le subordonează antropologiei. P.V.U. a fost contemporan cu De Quatrefages, naturalist francez (1810-1892) un aprig apărător al teoriei unităţii speciei umane şi un inamic al teoriilor transformiste (Histoire de l’homme). De Quatrefages studia omul ca pe un animal. P.V.U. a mai fost contemporan şi cu Paul Broca (1824-1880) pentru care antropologia era „studiul geniului omenesc considerat în totalitatea sa, în detaliile şi legăturile sale cu restul naturii” (a fondat societatea de antropologie la 1860). Pavel Vasici Ungureanu deschide în România acest vast capitol din ştiinţele umaniste şi medicale, înmănunchiate. Această paranteză vrea să arate că la noi încă de la început antropologia a fost una şi indivizibilă. Ramurile Antropologiei fizice sunt evoluţia umană, care este de fapt paleoantropologie şi se ocupă de toate fosilele umane, Biologia umană, care studiază populaţiile contemporane, caracteristicile lor biologice. O vreme s-a ocupat de identificarea, numărul şi caracteristicile „principalelor rase”. S-au pus la punct tehnici rafinate de măsurare a culorii pielii şi ochilor, calităţii părului, grupelor sanguine, formei craniului şi alte variabile, lucrurile devenind din ce în ce mai complicate. Teoriile moderne susţin însă că ideile de „rasă pură” ori arhetipuri ancestrale sunt greşite şi false. Toţi suntem homo sapiens sapiens, descendenţi din acelaş strămoş. Trăsăturile genetice au avut totdeauna variaţii geografice, rezultate din moştenirea genetică prin mecanismul „şirurilor de variaţie” care au mijlocit tipuri sau combinaţii. Încât stabilirea apartenenţei la o rasă sau alta este un diagnostic bazat mai mult pe considerente culturale (sociale şi politice) decât pe cele biologice. Implicarea culturală în această ramură aparţinând antropologiei fizice o vom remarca şi în altă ramură : antropologia medicală. Astfel antropologii medicali studiază în primul rând patologia care derivă din însăşi condiţia umană, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Staţiunea bipedă duce la platfuss, la tulburări ale circulaţiei de întoarcere, la tasarea coloanei vertebrale cu tot ce derivă de aici şi putem merge până la consecinţele comportamentului alimentar uman, (carenţele protidice, vitaminice, energetice se repercutează în ontogeneză) la dereglerările psihice determinate de stress etc.etc. În altă perspectivă antropologia medicală combină perspectivele bio-genetice cu datele culturale în studiul anumitor boli ca hipertensiunea şi diabetul precum şi în studiul efectelor induse de modificarea condiţiilor de alimentare şi de sănătate asupra procesului de creştere şi dezvoltare. În aceiaşi ordine de idei cităm succesul unui doctor american, nobelist din 1998 (?) Daniel Gajdusek care a rezolvat, cazul misterioasei boli kuru, produsă de un virus necunoscut

93

(ulterior izolat şi identificat). Boală se întâlneşte exclusiv la populaţia izolată din regiunea muntoasă a Noii Guinee. Succesul lui Gajdusek se datorează tocmai faptului că a abordat tema atât biologic cât şi cultural. Cercetarea credinţelor şi obiceiurilor a scos în evidenţă practicile canibalice prezente în cultura respectivei populaţii, prin care boala se transmitea. Pe aceiaşi cale s-a urmărit şi trasat patternul genetic şi alte caracteristici ale altor maladii: thalassemia, sickle-cell anemia, (celule în seceră) diabetul. Să menţionăm fără a mai explica şi alte ramuri : Auxologia, antropologia familiei, antropologia demografică. Altă ramură este Studiul primatelor în centrul cărora se situează înţelegerea folosirii uneltelor de tot felul (a pescui, a înţepa insecte cu ajutorul unor beţigaşe, dar şi utilizarea bâtelor, a se vedea experimentul cu bătaia dată de nişte cimpanzei unui leopard împăiat) ca şi a modelelor de comunicare (primatele se folosesc de elemente vocale şi fizice). După cum se vede nu se poate vorbi despre o delimitare strictă între antropologia fizică şi cea culturală. Până la mijlocul secolului trecut antropologia culturală era ca un fel de etnografie prin accentul pus pe inventarierea marii varietăţi de stiluri de viaţă, ca şi pe descrierea producerii de alimente, organizare socială, îmbrăcăminte, limbă, religie. Semăna parţial şi cu etnologia căreia îi revenea analiza comparativă a descrierilor etnografice, căutarea unor largi generalizări a modelelor culturale, cunoaşterea dinamicii şi principiilor fundamentale ale acestora etc. În a doua jumătate a secolului trecut, preocupările menţionate mai sus se rafinează şi se diversifică într-o antropologie culturală complexă în continuă nuanţare, îmbogăţire şi adecvare la dinamica realităţii. Se adăugă, etologia umană, care se ocupă de comportamentul uman cu accent pe biologic şi doar secundar pe psihologic. În acelaşi areal menţionăm tema ce priveşte înrudirea. Încă de la primele cercetări de antropologie s-a văzut că sistemul de înrudire reprezintă nucleul şi principala substanţă a relaţiilor sociale în orice societate premodernă. (clanurile, neamurile etc.). Sistemul poate fi patrilineal sau matrilineal. Înrudirea poate fi „de sânge” sau „spirituală”. La români acest din urmă tip de înrudire este destul de răspândit şi are o rezonanţă socială specială. Iniţial biologică, acest tip de strânsă legătură interumană evoluează cultural spre o specie culturală ciudată, de nuanţă economică „capitalismul de cumetrie” cum îl numea, surprinzător de inspirat, relativ recent, (aprilie 2003) primul administrator al ţării. Completarea o reprezintă asociaţiile voluntare, puţin studiate la noi (motivarea adâncă a asocierii), permanente (fundaţii, cluburi, caritasuri) sau spontane şi pasagere, (fii satului) oficiale sau secrete chiar conspirative (Mafia, Francmasoneria). O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană, individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la aceea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie. Au supravieţuit în Africa, în India şi în Filipine puţine grupuri umane şi de mică dimensiune, de autentici culegători-vânători. Aici se află rădăcinile culturale ale lumii moderne. Aceşti culegători-vânători ilustrează condiţia culturală (se înţelege că şi socială) a 99 % a întregii experienţe umane : relaţiile de înrudire, ideile religioase, metodele de îngrijire ale sănătăţii, etc. Numai plecând de aici vom înţelege apariţia atâtor instituţii, a tuturor schimbărilor şi comportamentelor apărute pe parcurs. Ce s-a pierdut, ce a apărut, ce s-a transformat şi cum. Care sunt elementele comune şi deosebitoare între aparent neînsemnatul şef al culegătorilor şi vânătorilor de atunci şi importantul şef de guvern de astăzi, care este drumul de la micul trib de atunci, la statul şi naţiunea de azi, trecerea prin jocul centralizării şi descentralizării, de unde apare în zilele noastre nevoia de globalizare şi aşa mai departe.

94

Tot în zona culturală se înscrie şi antropologia religioasă care se ocupă de cea mai umană trăsătură, de orizontul spiritual, de sacralitatea fiinţei umane. În privinţa dezvoltării culturii ar exista două explicaţii diferite.1 1. Evoluţioniştii secolului al XIX-lea susţin că în linii mari au avut loc procese asemănătoare de creştere (evoluţie) culturală datorită unităţii psihice fundamentale a întregii omeniri. Astfel, de exemplu, apariţia în paralel a stratificării sociale şi a elitelor conducătoare sunt văzute drept cauză a calităţilor mentale ale oamenilor. 2. Teza contrară susţinută de un număr tot mai crescut de antropologi, pune accentul pe condiţiile materiale de viaţă, pe sursele de energie, pe tehnologiile dobândite şi sistemele de producţie ale grupurilor umane, ca şi pe influenţele mediului înconjurător, deoarece s-a observat că dezvoltarea sistemelor culturale depind şi de anumite condiţii geografice şi climaterice. (Se dă ca exemplu bogăţia faunei, porci sălbateci, capre, oi ca şi abundenţa de plante sălbatice din Orientul Mijlociu, numai bune de domesticit.) Aici se confruntă de fapt teza forţei factorilor materali implicaţi în dezvoltarea culturală, cu teza forţei ideilor aici se exemplifică prin răpândirea Islamismului şi încrâncenata confruntare dintre lagărul comunist şi Lumea Liberă, dar poate că cel mai sugestiv exemplu este puternica influenţă exercitată de sistemele publicitare care sunt de natură ideatică. Între cele două poziţii au început să apară apropieri, poziţii intermediare. Teoria ecologică necesită o strategie de abordare holistică şi multivariată. Cercetări nuanţate au dus la constatarea că atunci când cadrul temporar este mare, de sute sau chiar mii de ani, accentul cade pe determinismul materialist. Când este vorba de relativ scurte secvenţe de timp, chiar şi din societatea modernă, accentul cade pe determinismul simbolurilor şi ideilor cum ar fi identitatea etnică, renaşterea aparteneţei la o anumită confesiune. Domenii de cercetare în antropologia românească Enumerarea sumară pe care o prezentăm este destinată să ilustreze marea diversitate şi în acelaşi timp deschiderea pluri şi interdisciplinară, teoretică şi practică a antropologiei româneşti, care se datorează eforturilor, unei anumite chemări în aprofundarea cunoaşterii fiinţei umane, voinţei de a face ceva, de a lăsa ceva, a talentului şi capacităţii practice din fiecare etapă, de la obţinerea resurselor pentru a merge pe teren până la lupta cu redactorul şi publicarea, etc. pe care le datorăm atât generaţiilor care ne-au precedat, cât şi generaţiilor actuale. Ceea ce spun aici nu sunt nişte vorbe de umplutură ele exprimă realitatea aşa cum a fost. Multe din studiile publicate au „povestea” lor, pe care o cunoaşte autorul, ascund într-un spaţiu privat istoria, „aventurile” prin care au trecut până să se impună sub forma unui titlu.

Etapele dezvoltării antropologiei în România ETAPA ANTICIPĂRILOR începe discret, cu câteva secole mai înainte, aşa cum am arătat mai sus şi se încheie după primul război mondial. ETAPA PREOCUPĂRILOR CONCRETE Se exprimă nevoia unei discipline convergente cu medicina legală (Minovici), cu psihiatria (Obreja), cu endocrinologia (Parhon). Se lucrează antropometrie, tipologie, constituţie. ETAPA INSTITUŢIONALIZĂRII ANTROPOLOGIEI ÎN ROMÂNIA începe prin eforturile strategice şi organizatorice ale Profesorului Francisc I. Rainer care în calitate de profesor la facultatea de medicină din Bucureşti dă de la început un conţinut antropologic celebrelor sale cursuri de anatomie. Acesta este poate şi motivul pentru care expunerile sale, ce nu se repetau niciodată, au rămas nu numai în istoria învăţământului medical din ţara noastră ci şi în istoria culturii româneşti.

95

Profesorul Rainer predă de asemenea la Academia de Arte Frumoase ca şi la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport cursuri de anatomie cu conţinut antropologic, adecuate fiecărei facultăţi în parte. Roadele acestor eforturi apar în 1937, când la Bucureşti are loc cel de al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie. Congresul reuneşte mari personalităţi ale epocii,nu numai din antropologia biologică ci şi din antropologia culturală , din sociologie , etnologie, folclor,arheologie, preistorie, incluzând şi comunicări de genetică umană , ca şi comunicări de demografie, aplicaţii medicale şi criminologie. Prin voinţa, grija şi după planurile Profesorului Rainer, acesta ridicase o clădire destinată a fi Institutul de Antroplogie, chiar în vecinătatea Facultăţii de medicină. Clădirea era funcţională în momentul congresului, iar astăzi adăposteşte Centrul de Cercetări Antropologice ce poartă numele creatorului său. Data de naştere oficială a Antropologiei este, după acte, 1940. O altă legitimare şi factor de instituţionalizare a antropologiei româneşti, o constituie desfăşurarea unor ample cercetări populaţionale multidisciplinare în diverse zone rurale, în colaborare cu profesorul de sociologie şi membru al Academiei Române, Dimitrie Gusti, pentru care biologia populaţiilor trebuia cunoscută ca un cadru de bază a vieţii sociale. Fr.I.Rainer a fost un excepţional creator de şcoală care a dat un impuls atât de puternic dezvoltării cercetărilor de antropologie încât putem afirma că şi astăzi se resimt încă consecinţele acestui impuls. În jurul său exista o întreagă pleiadă de tineri universitari şi cercetători, figuri ilustre mai târziu, între care George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru medicină. Dezvoltarea unei viziuni largi a antropologiei, inclusiv apariţia unor ramuri ne-biologice este revendicată de alţi doi elevi, Gr. T. Popa şi Ştefan Milcu. Acesta din urmă va avea mai târziu, un cuvânt greu şi valoros de spus. Să mai reţinem că separat de antropologia bucureşteană, începând din 1941 Victor Preda a publicat la Cluj lucrări de sinteză şi că psihologi şi psihiatrii precum, Ştefănescu-Goangă, N.Mărgineanu, S.Cupcea, Al Roşca şi alţii au îmbogăţit literatura fenomenului uman. Se cuvine să menţionăm aici şi contribuţia igienistului şi organizatorului de sănătate Prof.Iuliu Moldovan, de la Cluj, prin echipele sale de teren la care au participat Prof P. Râmneamţu, Prof. I.Făcăoaru şi alţii. Deasemenea şi nu în cele din urmă, se înscrie şi consecventa contribuţie a Şcolii de la Iaşi, iniţiată de Prof. I.G.Botez şi continuată de Olga Necrasov şi de numeroşii săi elevii.

În prezent, se evidenţiază în mod deosebit Dr.Maria Vlădescu, care a reuşit să publice în 1999 Atlasul Antropologic al României, vol.I, Muntenia (vol II este în curs de realizare), lucrare de referinţă, de importanţă naţională.

ETAPA DE RELATIVĂ STAGNARE ŞI EXPECTATIVĂ, începe puţin după terminarea celui de al doilea război mondial. Conjunctura anilor ’40 creiase deja o confuzie între raseologie şi rasism, reducând interesul pentru antropologie, inducând o rezervă şi chiar îndepărtare faţă de această ştiinţă. La noi în ţară Profesorul Rainer a explicat şi a insistat în cursurile sale ca şi în conferinţele publice, că nu există rase inferioare şi rase superioare, fără însă a reuşi corectarea confuziei care domina atunci, datorită ideologiei naziste. Înainte ca opinia publică să scape din această capcană, o altă conjunctură negativă, poate chiar mai gravă, prin durata excesivă, peste 4 decenii în raport cu precedenta, de doar un deceniu, îşi face apariţia. Este vorba de ideologia marxistă, de dictatura comunistă, de controlul poliţienesc al gândirii, ca şi al întregii societăţii, (economiei, vieţii intime), impuse de ocupaţia sovietică în România, ca şi în ţările Europei de Est. A fost o încercare grea pentru toată lumea nu numai pentru antropologie. A existat un moment în care antropologia a fost ameninţată cu desfiinţarea. Graţie însă curajului, tactului şi abilităţii Profesorului Milcu, poate cel mai eminent şi fidel elev al

96

Profesorului Rainer, dificila situaţie a fost depăşită şi continuitatea instituţională a antropologiei asigurată. Astfel Institutul creat de Rainer a devenit din raţiuni de supravieţuire Colectivul de Antropologie de pe lângă Institutul de Endocrinologie. Temele abordate nu angajau ideologic. De exemplu, se cercetează, apariţia unor caractere neadertaliode pe craniile de om actual, despre cranii vechi trepanate găsite pe teritoriul României, sau studii privind determinarea vârstei şi sexului pe schelete umane, studiul asimetriilor craniene, corelaţii între unele diametre ale craniului visceral în cursul dezvoltării fătului, desenele papilare ale mâinii, modificări morfologice craniene determinate de tulburări endocrine, studiul creşterii ponderale corelative a organelor la om etc. În 1964-1965, circumstanţele politice permit acordarea independenţei administrative prin desprinderea Colectivului de Antropologie de Institutul de Endocrinologie şi apariţia Centrului de cercetări Antropologice al Academiei. Directorul Centrului nou înfiinţat este Prof.Olga Necrasov, eleva Prof. I.G.Botez de la Iaşi, deschisă în special cercetărilor morfologice. Acestea vor cunoaşte o mare înflorire şi diversificare. Datele culese vor fi valorificate plenar, peste mulţi ani, în Atlasul Antropologic,aşa cum am arătat. Faţă de antropologia culturală şi socială, Olga Necrasov are o toleranţă limitată, raportul între antropologia biologică şi cea culturală fiind în favoarea celei biologice.

ETAPA MULTIDISCIPLINARĂ şi INTERDISCIPLINARĂ se datorează autorităţii şi iniţiativei Profesorului Ştefan Milcu. Conceptele de referinţă sunt normal-patologic, trecut-prezent, organism-mediu. Această etapă, numită de Milcu “antropologie complexă” începe puţin înainte de înfiinţarea Centrului de Cercetări Antropologice, prin angajarea unui eminent elev al Prof. Gusti, este vorba de Traian Herseni, care va introduce demografia. Prezenţa lui însă, între salariaţii centrului va motiva ulterior angajarea altui sociolog (V.Caramelea) tot din şcoala lui Gusti, care va face primele cercetări de antropologie culturală şi socială şi va impune, împreună cu Prof. Milcu, această nouă ramură. Prin apariţia în februarie 1969 a Profesorul Victor Săhleanu în calitate de Director ştiinţific adjunct, al Centrului de Cercetări Antropologice al Academiei, elevul şi succesorul Profesorului Milcu, interdisciplinaritatea va cunoaşte un mare avânt. Raportul dintre antropologia biologică şi cea culturală se va echilibra, nu va mai fi de competiţie ci de complementaritate. Graniţele dintre ştiinţe vor începe să dispară. Se va practica schimbul de metodologii şi de tehnici de cercetare între discipline. Se va ajunge astfel la o mare diversitate de teme şi la numeroase deschideri ale activităţilor de cercetare, la apariţia unor noi ramuri în investigaţia omului. Antropologia recurge acum la noi noţiuni referenţiale ca de exemplu, biologic -suprabiologic, la conceptul de comunicare interumană în toate sensurile şi în toată complexitatea, la utilizarea teoriei sistemelor şi la informatică în explicarea şi pătrunderea unor fenomene etc.etc. De-acum înainte datorită lui V.Săhleanu, un intelectual de excepţie, nu întotdeauna bine şi corect înţeles de toţi contemporanii, calea celor mai inedite cercetări este deschisă. Zonele concrete depăşite, efortul de înţelegere a omului se va apropia de zonele spiritualităţii umane, ilustrată din 1997 prin îndrumarea de către Săhleanu a unui tânăr şi înzestrat cercetător chiar din Centrul de Cercetări Antropologice spre susţinerea unui doctorat în antropologia religioasă. Ar fi de adăugat, acum când unele etape sunt istorie, că în antropologia românească marxismul nu a fost asimilat şi nu a avut influenţă remanentă asupra activităţii şi lucrărilor realizate de cercetătorii din fostul Institut de Antropologie creiat de Rainer. Excepţie fac poate doar unele lucrări de antropologie filosofică, care în aceea perioadă nu făceau obiectul activităţii celor din fostul Institut creiat de Rainer.

Concluzii

97

In România antropologia a avut un bun teren de dezvoltare. Ea a trezit interesul chiar al publicului larg, nu numai al specialiştilor. A existat o sincronicitate între cultura română şi cultura occidentală. Cel mai important aspect ce trebuie subliniat şi care a caracterizat aceste începuturi, a fost “abordarea antropologică şi nu zoologică a omului”. Antropologia românească a fost instituţionalizată relativ timpuriu.Ea a excelat prin cercetări populaţionale. Satul a fost unitatea preferenţială de studiu. Preocupările biologice din cadrul antropologiei au fost printre cele mai sistematice şi organizate cercetări în antropologia europeană şi se datorează, cel puţin pentru perioada de vârf, Prof. Olga Necrasov şi celor mai apropiaţi colaboratori : la Bucureşti dr.Suzana Grinţescu-Pop (doctoratul susţinut cu Pittard) şi dr. Th.Enăchescu şi la Iaşi dr.Mioara Cristescu. In ciuda unor obstacole şi vicisitudini antropologia românească a avut parte de continuitate ca şi de o evoluţie armonioasă.

Adrian Majuru *material realizat cu consultarea prof.dr Ioan Oprescu, Institutul de Cercetări Antropologice

„dr.Francisc Rainer

Educația muzeală

Introducere Rolul muzeului în societate, modul în care acesta se raportează la patrimoniul gestionat şi la comunităţile locale, precum şi specificul muncii în cadrul său au evoluat continuu în ultimul secol. Nu este suficient să se prezinte publicului patrimoniul, organizat sistematic sau chiar tematic, pentru ca să putem vorbi despre existenţa unui muzeu. Acesta este o organizaţie complexă, multifuncţională, vie, dinamică, în interactivitate continuă cu mediul intern şi cu cel extern. Noul muzeu se impune prin organizarea de evenimente culturale însemnate, fie sub forma unor expoziţii speciale, fie sub forma unor programe publice. Noul muzeu este un animator cultural, mai nou un animator socio-cultural. Prin urmare educaţia ocupă un loc important în cadrul unui muzeu modern.

Animatorul este, conform dicţionarului explicativ al limbii române, acea persoană / acel lucru care are capacitatea de a anima; este însufleţitor. Animatorul cultural stimulează o activitate culturală, impulsionează participarea la aceasta şi contribuie la buna derulare a sa, facilitează procesele educative implicite. Animatorul socio-cultural animă activităţi care au şi componente / efecte de natură socio-educativă, nu numai cultural-educativă. Animaţia în contextul unui muzeu presupune deci un proces educativ dinamic. Muzeul ca animator este un mediator între colecţii şi public, permit apropierea de patrimoniu şi înţelegerea sa de către public. Ca urmare muzeul contemporan este un centru de educaţie interactivă, care se adresează celor mai variate categorii de persoane.

98

În România se vorbeşte tot mai mult în ultimii ani de educaţie muzeală, precum şi de pedagogie muzeală. Procesul este îmbucurător deoarece preocuparea la nivel teoretic şi discuţiile între specialişti sunt generate de şi generează la rândul lor o atenţie crescută pentru dezvoltarea de programe educative în muzee.

Precizăm că semnificaţia termenului „educaţie” este de ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic şi conştient în vederea formării şi dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale oamenilor (în special ale copiilor şi tineretului). Tot în conformitate cu dicţionarul explicativ al limbii române, termenul „pedagogie” desemnează o ştiinţă care se ocupă cu studiul metodelor de instruire şi de educare a tinerei generaţii. Prin urmare, în contextul activităţii muzeului este vorba de educaţie nu pedagogie, iar muzeul ar trebui să vizeze educaţia interactivă adresată unor categorii extrem de variate de public.

Educaţia interactivă este o necesitate în lupta muzeului pentru atragerea publicului, pentru a prezenta şi face înţeles patrimoniul deţinut, pentru a-şi justifica rolul socio-cultural pe care îl are în cadrul societăţii contemporane. Deşi este răspunzător pentru prezervarea şi promovarea patrimoniului cultural naţional, muzeul trebuie să vină în întâmpinarea societăţii şi a publicului său.

Pentru ca un muzeu să corespundă noii viziuni privind locul său în societate, trebuie să îşi formuleze o misiune care să reflecte atât activitatea sa în legătură directă cu prezervarea, studierea şi dezvoltarea patrimoniului deţinut, cât şi slujirea activă a societăţii sau a comunităţii locale. Misiunea ar trebui să ilustreze rolul socio-cultural al respectivului muzeu, să îl individualizeze faţă de alte organizaţii culturale, inclusiv alte muzee. Misiunea trebuie să reflecte interesul şi implicarea acelui muzeu în viaţa comunităţii pe care o deserveşte şi a societăţii în general. Ea trebuie să includă o importantă componentă educativă, nu numai culturală.

Între profesioniştii din muzeele româneşti se dezbate în prezent semnificaţia termenilor educativ(ă) şi educaţional(ă). Conform dicţionarului explicativ al limbii române aceşti termeni sunt sinonimi şi înseamnă: referitor la educaţie în general, la învăţământul care urmăreşte dezvoltarea capacităţilor şi formarea aptitudinilor; care ţine de ştiinţa educaţiei; care contribuie la educaţia cuiva. Alte sinonime ale termenilor specificate în dicţionarul explicativ sunt pedagogic, instructiv, moralizator.

Pe baza misiunii sale, cu ajutorul patrimoniului deţinut şi al personalului de specialitate, muzeul trebuie să îşi dezvolte „oferta” publică într-o manieră educativă şi interactivă pentru toate categoriile de public vizate. În majoritatea cazurilor această ofertă se concretizează în expoziţii muzeale, în primul rând expoziţia de bază, precum şi un număr anual de expoziţii temporare de diverse tipuri. Pe lângă acestea, muzeul mai poate oferi şi servicii către public. Unele dintre acestea sunt de natură administrativă, facilitând accesul la colecţii sau contribuind la buna derulare a vizitei muzeale (informare, garderobă, servicii comerciale precum cafeterie sau magazine ş.a.). Altele sunt legate direct de cunoaşterea şi înţelegerea patrimoniului deţinut, precum şi a domeniului de interes specific muzeului respectiv. Aceste din urmă servicii sunt atât de natură educaţională, cât şi de divertisment. Vizitatorii/participanţii evaluează aceste componente diferit, din punct de vedere al ponderii şi semnificaţiei. Astfel pentru unii aspectul educaţional este mai important, pentru alţii primează petrecerea agreabilă a timpului liber.

Muzeul este locul ideal pentru derularea de activităţi educative extrem de diverse, oferind un cadru cu totul special, precum şi materie primă inedită pentru argumentarea subiectului. Astfel “elevii”, fie că este vorba de copii, fie de adulţi, sunt stimulaţi să se implice în activitate, să reţină mai mult şi să aprofundeze tematica în afara programului. La planificarea unui program educaţional trebuie să se ţină cont de numeroşi factori, cum ar fi obiectivele, publicul ţintă, avantajul muzeului în privinţa tematicii abordate, tehnicile pedagogice şi locaţia, personalul implicat în “predare” respectiv animatorii programului, promovarea programului. Criterii de care trebuie să se ţină cont tot mai mult este interdisciplinaritate, semnificaţia socio-culturală a tematicii şi divertismentul.

Serviciile educative sunt foarte diverse ca tipologie, printre cele mai larg răspândite şi uşor de organizat fiind ghidajul de specialitate. Varietatea serviciilor educative oferite de un muzeu depinde de numeroşi factori cum ar fi politica educativă a muzeului, diversitatea colecţiilor,

99

pregătirea şi implicarea personalului, publicul vizat etc. În mod tradiţional serviciile educative includ programe educative adresate unui public ţintă bine definit, în special copii. De asemenea serviciile educative presupun organizarea unor activităţi educativ-culturale, cum ar fi concerte sau spectacole de teatru.

Publicul ţintă vizat de un serviciu muzeal educativ poate fi extrem de variat. În general audienţa unui muzeu se împarte în vizitatori “profani” şi specialişti în domeniul de referinţă. În general participanţii la programele educative sunt „profani”. Publicul poate fi format din localnici sau turişti. Dintre aceştia, în special dintre localnici, o atenţie deosebită trebuie să li se acorde tinerilor, care încă se formează din punct de vedere uman, cultural şi chiar civic. Şi turiştii se împart în două categorii cu nevoi şi interese specifice: turişti rezidenţi în ţara respectivă şi cei străini. Serviciile educative pot alege unul sau mai multe dintre aceste categorii de public şi trebuie să adapteze activităţile propuse în funcţie de interesele şi caracteristicile participanţilor vizaţi.

Un muzeu trebuie să deruleze programe educative, trebuie să fie şi în acest fel dedicat dezvoltării culturale a societăţii. Programele educative trebuie să urmărească cu stricteţe anumite principii şi standarde. Astfel programele educative au menirea de a interpreta şi a facilita înţelegerea valorilor culturale implicate de colecţiile organizaţiei. Este obligatorie prezentarea acestora din perspective variate, precum şi o abordare interdisciplinară, dar şi interactivă. Procesul educativ trebuie să fie personalizat în funcţie de publicul ţintă şi trebuie să stimuleze continuarea studiului individual după încheierea programului organizat de instituţia culturală. Pentru a se obţine impactul dorit, programele educative trebuie să fie antrenante, surprinzătoare, distractive şi corespunzătoare cu caracteristicile, exigenţele şi nevoile celor vizaţi direct, precum şi ale comunităţii locale sau ale societăţii în general. Educatorul de muzeu trebuie să fie un adevărat animator.

Competenţele profesionale şi caracteristicile umane ale educatorilor de muzeu au o contribuţie importantă la succesul activităţii educative, respectiv la proiectarea şi derularea corespunzătoare a programelor educative. Un obiectiv important al acestei lucrări este de a atrage atenţia educatorilor de muzeu cu privire la factorii care influenţează activitatea educativă în muzeu, să le furnizeze instrumentele necesare înţelegerii mai bune a modului de învăţare a diverse categorii de persoane, precum şi dezvoltării, promovării şi derulării în condiţii de maximă eficienţă a programelor educative.

Repere privind derularea activităţii educative în muzeul contemporan Muzeele colecţionează şi expun obiecte de patrimoniu material şi imaterial care vorbesc despre lume, constituie mărturii ale civilizaţiei omeneşti, în ultimă instanţă se referă la noi şi la ceilalţi. Ele sunt o reflecţie asupra lumii, o imagine a acesteia oglindită într-o serie de obiecte dispuse într-o anumită ordine şi cu o anumită logică, pentru a surprinde un fenomen al societăţii, într-un mod cât mai veridic, imaginativ sau cuprinzător, în funcţie de intenţia muzeografului. Bogăţia obiectelor originale din muzee garantează diversitatea potenţialelor experienţe ale vizitatorului care poate afla în timpul unei vizite cât ar afla citind tomuri de cărţi. Contactul direct cu obiectul care a fost folosit sau creat în urmă cu mulţi ani sau de foarte curând şi aura originalităţii care-l învăluie sunt premisele pentru o experienţă educativă autentică. Pe lângă această resursă remarcabilă pe care o are muzeul, el poate genera juxtapunerea şi explorarea unor noţiuni disparate pe care le are vizitatorul, de o manieră interesantă şi provocatoare pentru acesta. O vizită instructivă şi plăcută îl determină pe acesta nu numai să revină pentru a afla noi informaţii şi a trăi alte experienţe, ci şi a aprofunda subiectul propus de muzeu, pe cont propriu, în afara acestuia.

Eficienţa învăţării şi starea de bine care pot constitui rezultatul unei vizite la muzeu sunt determinate şi de faptul că actul educativ are loc într-un spaţiu alternativ şcolii sau altor instituţii de educaţie informală. Lipsa unor reguli foarte stricte de învăţare, mediul prietenesc şi lipsa obligativităţii învăţării constituie factori care intensifică eficienţa asimilării de noi cunoştinţe şi formarea de opinii.

Pe de altă parte educaţia în muzeu nu se produce de la sine. Simpla înşiruire a obiectelor expuse, indiferent cât de valoroase sunt, nu asigură prin ele însele educarea privitorului.

100

Personalul muzeului trebuie să ţină cont de faptul că acele obiecte care pentru ei înşişi spun foarte multe, pot fi „mute” în faţa celui care are altă meserie decât ei şi nu deţine cunoştinţe la fel de aprofundate pe tema respectivă. Pentru a deveni vii, obiectele trebuie interpretate printr-o abordare interdisciplinară şi prezentate publicului într-o manieră interactivă. Pentru planificarea unei abordări interdisciplinare este nevoie ca educatorul de muzeu să gândească un sistem de integrare a unor discipline individuale şi să identifice cele mai bune strategii care să-i direcţioneze activităţile. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele sugestii:

- contextul trebuie să încurajeze implicarea vizitatorilor în procesul de cunoaştere; - activitatea trebuie privită drept un ansamblu în care diversele discipline sunt

recognoscibile; - raportul dintre discipline trebuie să fie unul echilibrat şi reciproc avantajos.

Dar vom insista într-un alt capitol asupra modului în care pot fi interpretate obiectele, în continuare însă vom indica câţiva dintre factorii care determină succesul unor programe educative în muzee.

Precizam mai sus că muzeele îi educă în mod diferit pe beneficiarii săi, dar însuşi tipul de educaţie abordat a avut viziuni caracteristice în funcţie de spaţiu şi a suferit modificări în timp. Iniţial, personalul din muzee se considera superior vizitatorului, fiind de părere că trebuia să-i „crească” acestuia nivelul de înţelegere asupra lumii, să-i „înnobileze” spiritul, să-i „rafineze” gusturile. Era clar că muzeul era creat de către cei care beneficiau de un anumit nivel cultural pentru cei de jos, de către cei care ştiau pentru cei care nu posedau cunoştinţe.

Relaţia dintre muzeu şi publicul lui s-a schimbat simţitor în perioada contemporană. Vizitatorul de muzeu este acum sofisticat, complex, are aşteptări bine definite şi doreşte să găsească în muzeu provocări care să-i marcheze viaţa. Nu vom intra în detalii asupra motivelor care au determinat schimbarea rolului muzeului în viaţa omului contemporan, ci vom evidenţia doar necesitatea ca muzeul să se adapteze nevoilor diferitelor grupuri de vizitatori. Pentru a înţelege mai bine această modificare, apelăm la sugestia lui Stephen E. Weil (2002: 207) conform căreia în prezent „muzeul ar trebui să fie înţeles ca un descendent contemporan al adunărilor publice din băile romane sau din catedralele medievale”, deci ca un schimb de cunoştinţe, cu o importantă latură interactivă în care rolurile dintre cel care este învăţat şi cel care învaţă să se schimbe permanent şi activ.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, educatorul de muzeu trebuie să-şi studieze publicul, să propună o strategie adecvată fiecărei categorii de vizitatori, să adopte metodele cele mai eficiente pentru satisfacerea nevoilor acestor categorii, să conceapă programele educative în colaborare cu ceilalţi specialişti din muzeu şi din domeniul educaţiei. Este importantă în primul rând cooperarea cu muzeografii responsabili de obiectele de patrimoniu şi de organizarea expoziţiilor, dar şi cu specialiştii din secţiile de Marketing şi Comunicare.

De asemenea, conceptul de programe educative trebuie să reiasă din strategia muzeului, să ia în consideraţie priorităţile educative ale momentului şi să ţină cont de caracteristicile publicului ţintă. În fapt, coordonarea activităţilor educative într-un muzeu constituie o provocare care presupune cunoaşterea domeniului educaţiei, în general, a patrimoniului pe care îl prezintă muzeul şi a mediului cultural în general. Este în plus un proces care presupune viziune şi deschidere, organizare şi metodă.

Un alt aspect important care influenţează calitatea activităţilor educative în muzee o constituie asumarea de către managementul instituţiei a acestei funcţii ca făcând parte dintre priorităţile muzeului şi ca urmare s-o susţină prin diverse mijloace. Această susţinere nu constă numai în aprobarea derulării activităţilor educative adiacente expoziţiilor, ci şi în implicarea echipei educative în crearea şi organizarea expoziţiilor, în consultarea acesteia asupra tuturor aspectelor care au legătură cu produsele şi serviciile oferite de muzeu publicului său.

Pe de altă parte, orice echipă educativă a unui muzeu trebuie să-şi precizeze foarte clar obiectivele pe care le are în vedere. Acestea sunt diferite în funcţie de tipul de muzeu existent, de amploarea dată programelor educative, de grupurile ţintă existente sau atrase etc. Oferim în continuare câteva exemple de obiective generale care pot fi folosite de către secţiile de

101

educaţie din cadrul muzeelor. În funcţie de perioada de timp pentru care sunt stabilite obiectivele (3-5 ani), acestea pot fi mai specifice sau restrânse.

Organizarea activităţii educative într-un muzeu Introducerea serviciilor educative în cadrul unui muzeu este echivalentă cu o revoluţie şi presupune regândirea tuturor activităţilor muzeului. De aceea, managementul muzeului trebuie să consimtă la această schimbare şi să susţină modificarea întregului organism al instituţiei în vederea integrării organice a acestei funcţii esenţiale. Modificarea presupune în primul rând aprecierea şi păstrarea aspectelor care s-au dovedit a fi eficiente şi inovative în activităţile de până în acel moment, dar şi introducerea unor aspecte noi care îmbunătăţesc impactul muzeului în cadrul comunităţii. Schimbarea necesită deci un proces de evaluare a activităţilor a organizaţiei respective.

Necesitatea înfiinţării unei secţii specializate în educaţie în cadrul muzeelor a devenit evidentă de-a lungul timpului şi are drept principal motiv faptul că între acest tip de instituţie şi public exista o ruptură. Specialistul din muzeu nu cunoştea, nu cerceta şi nu era foarte interesat de impactul pe care îl aveau produsele sau serviciile culturale propuse vizitatorilor. Prin existenţa unui personal specializat care să reprezinte interfaţa dintre instituţie şi public, oferta muzeului devine adaptată nevoilor fiecărui tip de vizitator. Pe de altă parte existenţa unei secţii specializate pe educaţie asigură rezolvarea măcar parţială a „conflictului” între două dintre funcţiile muzeului: conservarea şi educaţia. Opuse ca intenţii dar ambele absolut necesare oricărei instituţii de acest gen, ele ţin la distanţă şi apropie în egală măsura vizitatorul de obiectul, expoziţiile şi în cele din urmă domeniul în care activează muzeul. Chiar dacă muzeul este mic şi nu poate înfiinţa un departament specializat în educaţie, este recomandabil să existe personal cu responsabilităţi specifice în acest domeniu. Există altfel de cazuri de muzee (chiar de mari dimensiuni) care, fie în aşteptarea înfiinţării unei astfel de secţii, fie tatonând domeniul, desemnează câteva persoane (de obicei ca rezultat al unor colaborări cu terţe instituţii) care să desfăşoare, pe lângă obligaţiile obişnuite ale unui muzeograf (clasare, cercetare etc.), activităţi educative pentru public. Situaţia este benefică atâta timp cât nu se prelungeşte prea mult şi când provizoratul generează o structură stabilă şi specializată.

Ca şi în cazul conceperii şi implementării unei strategii generale a muzeului, şi înfiinţarea unei secţii de educaţie în cadrul muzeului, pentru a avea impact, trebuie să-i convingă pe toţi angajaţii muzeului că este o chestiune utilă, să le creeze un sentiment de apartenenţă şi dorinţa de a participa la conceperea programelor educative. Această primă fază este esenţială pentru o bună implicare a muzeografilor în serviciile educative şi, în general, pentru succesul viitoarelor programe educative derulate de muzeu. Este recomandabil ca această evaluare să fie realizată de către membrii echipei educative (mai ales în muzeele mari) întrucât una dintre obligaţiile acesteia o constituie şi informarea şi educarea personalului muzeului asupra aspectelor educative ale muzeului. Este evident faptul că acest proces de educaţie afectează toate celelalte activităţi ale muzeului şi, chiar dacă schimbarea nu se petrece brusc, începerea procesului de regândire a unor aspecte referitoare la îndeplinirea funcţiilor muzeului este de bun augur.

Interpretarea colecţiilor şi a exponatelor în context educativ După cum se preciza anterior, în lucrarea noastră, unicitatea experienţei muzeale este dată de contactul direct cu obiecte originale şi valoroase, motiv pentru care muzeul este privit ca o sursă importantă de îmbogăţire a cunoştinţelor vizitatorilor săi. Educaţia acestora nu se produce însă de la sine, ci numai în cazul în care obiectele sunt interpretate într-o manieră interdisciplinară şi accesibilă publicului. Credem că muzeele româneşti s-au concentrat până acum în special asupra colecţionării, conservării, cercetării, restaurării şi expunerii colecţiilor aflate în patrimoniul lor, ceea ce le permite ca în continuare să se orienteze cu uşurinţă către educarea publicului lor într-un mod deopotrivă instructiv şi agreabil.

Este util ca muzeele să înţeleagă faptul că un sector educativ puternic, respectiv organizarea unor programe educative interactive, interesante, variate şi complexe, aduce beneficii tuturor.

102

Publicul doreşte să identifice muzeul cu imaginea unei instituţii dinamice şi deschise, nu descurajatoare şi elitiste. În măsura în care există deja semnale că muzeele se orientează către o astfel de direcţie, vizitatorul devine sensibil la această atitudine, apreciind fenomenul în ansamblu. Prin urmare, recomandăm specialiştilor în educaţie muzeală să privească într-un mod pozitiv ofertele de programe pentru public care deja au fost lansate de unele muzee româneşti şi să vadă concurenţa drept benefică pentru întregul domeniu. În primul rând, concurenţa poate fi valorificată prin asigurarea unui schimb de experienţă între specialiştii în educaţie muzeală care să crească nivelul calitativ al programelor educative oferite, din care să profite atât publicul, cât şi muzeele. În al doilea rând, educatorii de muzeu pot identifica proiecte comune în cadrul cărora să colaboreze, oferind astfel evenimente mai ample şi mai complete, care să atragă un public mai numeros şi să ofere o vizibilitate mai mare instituţiilor implicate. Pe termen mediu şi lung, acest lucru oferă o imagine mult mai bună întregului sector, aducând beneficii muzeelor şi publicului acestora (atitudine pozitivă a comunităţii în general, atenţie mai mare din partea reprezentanţilor mass media, a sponsorilor, etc.).

Patrimoniul deţinut de muzee este divers – având valoare istorică, arheologică, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, etc. –, prin urmare fiecare echipă educativă beneficiază de o bază informaţională care poate fi personalizată. Este bine să fie identificate trăsăturile esenţiale şi caracteristice ale unei colecţii, indiferent de mărimea şi valoarea ei, iar acestea să constituie un nucleu pentru elaborarea unor programe educative inedite, specifice muzeului respectiv.

Viziunea novatoare şi creativitatea sunt absolut necesare, generând o diversitate a ofertei educative care întăreşte sectorul şi generează o concurenţă puternică şi loială în domeniu. Muzeelor le revine responsabilitatea de a întâmpina publicul prin oferirea unor expoziţii incitante, care să răspundă nevoilor acestuia, dar şi prin identificarea unor servicii atractive şi inedite, care să aibă valoare de unicat şi nu să multiplice oferte ale altor operatori culturali. Aceste servicii au darul de a convinge publicul să viziteze frecvent spaţiile de expunere pentru a beneficia de programele educative oferite de muzeele respective, ceea ce generează, evident, o creştere substanţială a numărului de vizitatori. Aceştia vor reţine mai multe informaţii despre exponate şi vor fi încântaţi de experienţa avută, astfel că muzeele îşi vor îndeplini misiunea.

Majoritatea muzeelor din România sunt încă percepute ca nişte instituţii prăfuite, convenţionale şi tăcute, aura de unicitate a obiectelor nefiind suficientă pentru a atrage publicul, pentru a-l incita să le descopere. Pentru a ieşi din această inerţie muzeele româneşti trebuie să-şi asume în special dezvoltarea laturii lor educative. În muzeu piesele devin documente ale unor realităţi trecute sau contemporane, dar într-un mod puţin evident şi inteligibil la prima vedere. Studiul aprofundat al obiectelor dezvăluie existenţa unei stratificări a semnificaţiilor lor, dar acestea nu sunt întotdeauna accesibile publicului larg, motiv pentru care specialiştii muzeului devin o esenţială punte de legătură între cei doi poli – vizitator şi exponat. În muzeele româneşti analiza caracteristicilor vizitatorului şi atenţia acordată procesului de învăţare sunt încă rudimentare. Deşi au apărut unele înnoiri, vechiul concept de educaţie văzută ca proces didactic formal, limitat la o anumită perioadă de timp şi la un anumit spaţiu (cel al şcolii) încă funcţionează; prin urmare, rolul educativ al muzeului nu este încă înţeles corespunzător şi valorificat la întregul potenţial. Acum conceptul de educaţie acordă prioritate experienţei şi nevoilor celor care învaţă, de aceea muzeul trebuie să dea dovadă de dinamism. Aceasta implică recunoaşterea diversităţii caracteristicilor sociale şi atitudinilor culturale ale vizitatorilor, necesare pentru ca instituţia să stabilească o relaţie cu publicul şi cu comunitatea bazată pe metode de comunicare interpersonală şi pe abordări pedagogice.

Publicul ţintă al programelor educative

Deoarece publicul muzeelor s-a diversificat foarte mult în perioada contemporană, este nevoie de o segmentare atentă a acestuia în vederea conceperii unei oferte educative cât mai bine adaptate nevoilor fiecărui tip de public. La început vizitatorii aveau un profil relativ uşor de

103

descifrat, fiind dominantă categoria bărbaţilor albi, care aveau cel puţin un nivel mediu al statutului social. În perioada contemporană muzeele se adresează în mod activ unor categorii diverse, de la femei şi copii la minorităţi etnice sau persoane defavorizate.

Conceptul de public ţintă a apărut în special prin introducerea tehnicilor marketingului în muzee, iar atragerea vizitatorilor (activi sau potenţiali) a început să se facă, cu efecte semnificative, prin intermediul marketingului şi comunicării. Studiile privind profilul vizitatorilor au început în Europa încă din jurul anilor ’60, dar în România acest domeniu se află abia la început. Mai mult decât atât, se acordă o mare atenţie publicului potenţial, cel care ar putea fi atras în muzee, prin urmare este esenţială realizarea unor studii de marketing pentru o interpretare şi o valorificare optimă a colecţiilor deţinute de muzee.

Pentru stabilirea unor grupuri ţintă cărora programele educative ale unui muzeu să li se adreseze, este nevoie de identificarea unor criterii de segmentare a publicului larg. Oferim în continuare câteva exemple de criterii de segmentare şi grupurile ţintă aferente, precizând că unele dintre categorii pot la rândul lor să fie divizate în sub-categorii (uneori împărţirea este chiar obligatorie).

• În funcţie de vârstă: 1. copii de 3-6 ani; 2. copii de 6-14 ani; 3. tineri de 14-18 ani; 4. tineri de 18-30 de ani; 5. adulţi; 6. pensionari.

• În funcţie de frecvenţa de vizitare:

1. vizitatori ocazionali; 2. vizitatori fideli.

• În funcţie de obiceiurile de vizitare:

1. grup organizat / formal; 2. în grup informal; 3. individual.

• În funcţie de interesul acordat muzeului:

1. voluntari; 2. sponsori; 3. parteneri.

Se recomandă încrucişarea criteriilor de segmentare identificate şi obţinerea unor sub-categorii de public ţintă. De exemplu, în cazul în care o echipă educativă decide să se adreseze publicului segmentat în funcţie de obiceiurile de vizitare, poate să sub-segmenteze categoriile identificate iniţial astfel:

1. grup organizat: - grup şcolar – preşcolari, elevi din ciclul primar, gimnazial, liceal, studenţi; - grup de turişti – europeni, americani, asiatici, etc.; sau tineri, de vârstă medie, seniori; - grup dintr-o anumită organizaţie – sub-segmentare în funcţie de domeniu (cultural,

ştiinţific, mass media, etc.). 2. grup informal: - prieteni – liceeni, studenţi, tineri de 18-30 de ani, adulţi, pensionari; - familie – fără copii şi cu copii; urmează apoi o sub-segmentare a celei de-a doua

categorii în funcţie de vârsta copiilor.

104

3. individual – se poate opera o sub-segmentare în funcţie de vârstă, domeniu de activitate, nivel al studiilor, localizare geografică, etc.

În funcţie de caracteristicile publicului ţintă stabilit se concep programele educative şi se promovează în anumite medii pe care acesta le frecventează.

Conceperea programelor educative Educatorul are responsabilitatea de a concepe, realiza şi evalua programele pentru public oferite de muzeul în care lucrează. Felul în care educatorul de muzeu interpretează exponatele este esenţial pentru conceperea programelor educative. La aceasta se adăugă talentul cu care pune în practică programul respectiv şi maleabilitatea cu care se raportează la particularităţile grupului şi, în ultimă fază, deschiderea cu care îşi modifică conceptul şi abordarea în urma necesităţilor identificate la evaluarea programelor.

Programele pentru şcoli În mod evident, programele pentru şcoli sunt preferate deoarece presupun existenţa unor grupuri deja cristalizate, în care elevii au caracteristici identificabile deoarece au aceeaşi vârstă, un mediu comun de dezvoltare şi anumite obiceiuri de învăţare uşor de surprins de un ochi de specialist. De asemenea, un avantaj al grupului şcolar este şi faptul că este mult mai uşor să convingi conducătorul grupului, respectiv profesorul, să opteze pentru o vizită la muzeu în cadrul căreia să beneficieze de serviciile unui specialist. În cazul unui program cu participare individuală, situaţia este mai complexă: acesta are nevoie de o promovare mult mai bună pentru ca cei interesaţi să afle informaţiile privind activitatea respectivă, iar grupul este mai puţin omogen, deci mai dificil de gestionat.

Cheia unui început de succes pentru colaborarea dintre profesor şi educatorul muzeal este negocierea unei tematici comune, care să fie flexibilă şi relevantă în acelaşi timp – pornind dinspre colecţie sau dinspre curriculum-ul şcolar.

Pregătirea unui program adresat şcolilor presupune:

- structurarea ideilor programului în funcţie de patrimoniul deţinut; - alegerea tematicii în funcţie de nevoile profesorului; - colaborare între profesor şi elevi pentru identificarea unor interese comune; - dezvoltarea tematicii într-o manieră interdisciplinară şi interactivă; - o abordare care să permită elevilor să se exprime liber.

interpretare

realizare

concepere evaluare

Fig. 11: Evoluţia programelor educative

105

Programele pentru familii

Acest tip de programe este unul foarte complex şi se recomandă ca echipa educativă să le abordeze abia după ce membrii săi au căpătat deja o minimă experienţă în conceperea, derularea şi evaluarea programelor pentru şcoli şi pentru adulţi. Complexitatea deosebită a programelor pentru familii este generată de diferenţele de vârstă foarte mari între participanţi (în general este vorba despre părinţi şi copiii acestora), dar şi de diversitatea domeniului de activitate a adulţilor. Programele pentru familii presupun:

- segmentarea publicului ţintă în funcţie de vârsta copiilor; - înscrierea individuală a participanţilor, motiv pentru care grupul este neomogen; - asumarea conceperii unei tematici interesante pornind de la criterii mai puţin tangibile

decât în cazul programelor pentru şcoli, unde se poate porni, orientativ, de la curriculum-ul şcolar sau de la interesele specifice ale profesorilor;

- promovarea foarte activă a programelor în medii cât mai diverse; - implicarea cât mai activă atât a copiilor cât şi a adulţilor; - alternarea unor tehnici foarte diverse de abordare a grupului astfel încât nici copiii nici

adulţii să nu fie neglijaţi.

Programele pentru adulţi Pentru planificarea şi implementarea unor programe educative pentru adulţi este nevoie în general să se urmărească câţiva paşi. În primul rând, este necesară o cât mai bună caracterizare a grupului ţintă identificat şi a potenţialelor cunoştinţe şi interese pe care acesta le are. O metodă simplă este, pentru muzeele care deja derulează programe pentru adulţi, analizarea frecvenţei cu care publicul a răspuns ofertei, a părerilor pe care participanţii şi le-au format, a sugestiilor pe care aceştia le au (privind tematica, modul de abordare, etc.). Vizitatorii unei anumite expoziţii pot constitui un bun punct de pornire pentru un program pentru adulţi. Întrucât ei deja şi-au manifestat interesul pentru tematica pe care aceasta o abordează, pot fi primii care să fie interesaţi să obţină mai multe informaţii. De aceea este utilă aplicarea unor chestionare sau, şi mai bine, un dialog informal chiar în spaţiul de expunere. Aceşti vizitatori pot constitui nucleul unui viitor grup constituit din adulţi, dar muzeul trebuie să identifice diverse căi de atragere şi a unui public nou asigurând o cât mai bună informare în medii pe care publicul ţintă identificat le frecventează (teatre sau librării pentru consumatorii de cultură, aeroporturi sau hoteluri pentru turişti, etc.). Cea mai complexă metodă este selectarea unor vizitatori care să corespundă profilului identificat şi organizarea unor focus-grupuri în cadrul cărora echipa educativă să puncteze ceea ce ar putea oferi în cadrul unor programe pentru adulţi, iar membrii grupului să analizeze propunerile şi, în plus, să vină cu propriile idei.

În ceea ce priveşte programul propriu-zis, educatorul de muzeu trebuie să aibă în vedere câteva caracteristici care diferenţiază un grup de adulţi de un grup de copii:

- adulţii posedă o mai largă şi mai profundă acumulare de experienţe în comparaţie cu copiii;

- adulţii au motivaţii de învăţare diferite, educaţia se concentrează în jurul unor situaţii cu aplicabilitate directă în viaţă, spre deosebire de copii, care au în vedere materiile studiate la şcoală şi depăşirea cu succes a examenelor;

- decizia de a frecventa un anumit program educativ propus de muzeu o ia însuşi participantul, şi nu adultul însoţitor, cum se întâmplă în cazul copiilor.

Programele pentru publicul cu nevoi speciale Pentru a facilita accesul publicului cu nevoi speciale la colecţiile pe care le deţin, muzeele trebuie să se asigure, în primul rând, că infrastructura este una potrivită. De asemenea, muzeele nu trebuie să neglijeze această categorie de public atunci când îşi stabilesc politica educaţională. Pentru conceperea şi derularea unor programe adresate unui public atât de

106

specializat este nevoie de angajarea unor educatori cu pregătire şi experienţă în lucrul cu publicul cu nevoi speciale mai degrabă decât în domeniul de activitate al muzeului, deoarece este mai uşor ca aceştia să asimileze ulterior cunoştinţele necesare derulării unui program decât în sens invers, respectiv educatorul cu studii în domeniul de activitate al muzeului să înveţe cum trebuie să abordeze publicul cu nevoi speciale.

Promovarea programelor educative Activitatea de promovare a programelor educative dezvoltate de un muzeu nu se limitează la informarea şi atragerea posibililor participanţi. Strategia de promovare trebuie să fie mai complexă, să vizeze pe termen lung facilitarea proiectării şi derulării şi în viitor a diverse servicii şi programe educative. Astfel principalele obiective ale activităţii promoţionale derulate de departamentul de educaţie al unui muzeu sunt construirea unei imagini puternice pentru programele educative derulate de muzeu, stimularea cooperării pe plan educativ în cadrul muzeului şi în afara acestuia, informarea şi atragerea de participanţi pentru programele educative, identificarea unor oportunităţi educative în contextul evoluţiilor din cadrul comunităţii locale şi a societăţii în general, atragerea de fonduri pentru dezvoltarea activităţii educative şi diversificarea serviciilor educative oferite de acel muzeu.

Dezvoltarea relaţiilor cu terţii

Tendinţa peste tot în lume, care începe să se manifeste în general şi în cazul marilor muzee din România, este ca muzeele să dezvolte un sistem de relaţii pe termen lung cu diferite categorii de donatori, finanţatori, persoane şi organizaţii care pot să influenţeze direct sau indirect activitatea respectivului muzeu. Acest lucru trebuie făcut şi de către personalul implicat în educaţia în muzeu, pentru a facilita derularea programelor şi activităţilor educative, pentru a avea acces mai uşor şi rapid la fonduri şi alte resurse. De asemenea, de pe urma activităţii de dezvoltare a relaţiilor externe de către departamentul de educaţie, acesta poate beneficia şi de promovarea proiecte sale, atragerea de participanţi, dezvoltarea imaginii departamentului respectiv şi a muzeului.

Strategii de promovare a programelor educative Un deziderat al muzeului contemporan este ca el să devină un animator socio-cultural activ în viaţa comunităţii şi a publicului. Aceasta presupune dezvoltarea şi derularea în permanenţă a noi servicii, în special al celor educative. Proiectarea şi desfăşurarea acestora, precum şi promovarea pentru atragerea publicului, presupun însă eforturi financiare însemnate, care de cele mai multe ori depăşesc resursele financiare ale muzeelor româneşti.

În acest context este imperativ să se găsească surse externe, să se deruleze diverse activităţi de strângere de fonduri (engl. fundraising) special pentru programele şi activităţile educative.

Dintre principalele modalităţi de finanţare a activităţii muzeelor, inclusiv a activităţii educative, menţionăm: atragerea turiştilor, realizarea de parteneriate strategice cu firme, obţinerea de sponsorizări, valorificarea facilităţilor organizaţiei, investiţii în marketing şi promovare, atragerea de donaţii şi contribuţii voluntare etc.

Raluca Neamu Bem

Petruţa Mişu Alexandra Zbuchea

Angelica Iacob Laura Căpiţă

107

Curatoriatul muzeal

1. Standardul ocupațional pentru ocupația de curator Noul standard ocupațional pentru ocupația de curator, aflat în curs de aprobare de către Autoritatea Națioanlă pentru Calificări, rezultat în urma analizei rezultatelor studiului „Nevoile de formare profesională în instituțiile publice de cultură”, în contextul concluziilor și hotărârilor stabilite în cadrul Conferinţei Naţionale a Managerilor Culturali din 2014 și 2015 și in cadrul Adunării Generale a Asociației Rețelei Naționale a Muzeelor din România (RNMR), a fost elaborat de către Asociația Rețeaua Națională a Muzeelor din România (RNMR) și Institutul Național pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC). Noul standard ocupațional pentru ocupația de curator a rezultat prin impărțirea standardului ocupației de muzeograf în 4 ocupații specifice: muzeograf (cu competențe în managementul colecțiilor), curator (cu competențe în proiectarea și designul expozițiior), specialist educație muzeală (cu competențe în dezvoltarea proiectelor și programelor educaționale), specialist marketing cultural (cu competențe în marketingul instituțiilor publice de cultură). Obiectivul care a fost urmărit a vizat redefinirea, reglementarea și legalizarea standardelor ocupaționale pentru ocupațiile de “muzeograf”, “curator” și „specialist educație muzeală”, precum și înscrierea în Clasificarea Ocupațiilor din

108

România a noilor ocupații practicate în momentul actual în muzeele din România, în concordanță cu activitățile desfășurate și ocupațiile specifice, în corelaţie cu conţinutul acestora, cerinţele şi realitatea existentă pe piaţa muncii din domeniul activităților muzeale și în concordanță cu profesiile actuale practicate în muzeele din cadrul Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM), în conformitate cu Clasificarea ocupaţiilor din România (COR), actualizată și armonizată cu clasificarea standard internaţională şi europeană, International Standard Classification of Occupations (ISCO – 88), corelate cu standardele ESSCO (European Classification of Skills/Competences, Qualifications and Occupations) și ESSnet Culture (European Statistical System Network on Culture). Competenţe profesionale (capacitatea dovedită de a utiliza cunoștințe, abilități personale) 1. Utilizarea adecvată a fundamentelor muzeologiei; 2. Aplicarea legislației specifice de bază privind patrimoniul muzeal; 3. Aplicarea normelor de conservare preventive; 4. Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, abordărilor, metodelor, tehnicilor și instrumentelor curatoriale; 5. Utilizarea adecvată a limbajului istoriei artelor vizuale în procesul expozițional/curatorial; 6. Cercetarea și interpretarea bunurilor culturale în vederea organizării expozițiilor; 7. Planificarea, organizarea și dezvoltarea proiectelor curatoriale/expoziționale; 8. Identificarea nevoilor/așteptărilor vizitatorilor pentru organizarea expozițiilor și evaluarea impactului acestora asupra beneficiarilor; 9. Utilizarea adecvată a modalităților de utilizare și amenajare a spațiului de expunere din jurul obiectului și valorificarea acestuia în procesul curatorial. Descriere Curatorul de muzeu sau de galerie cercetează, planifică, organizează și coordonează expoziții de artă, antichități, fosile și alte artefacte muzeale și istorice în galerii de artă, muzee și alte locuri care promovează patrimoniul cultural. Curatorul este responsabil pentru dezvoltarea unui concept coerent al programului de proiecte expoziționale/curatoriale ale muzeului/galeriei. De asemenea, ca parte a echipei de management, curatorul participă la realizarea planificării strategice a muzeului/galeriei. Dezvoltarea unui proiect expozițional/curatorial include activități de cercetare, vizite de studiu, selecția artefactelor/obiectelor, dezvoltarea temelor și mesajelor, realizarea acordurilor de împrumut și a contractelor, a cererilor de subvenții și a strângerii de fonduri, dezvoltare extensivă, promovare și marketing ale proiectului curatorial/expozițional și activități metaexpoziționale asociate; instalare și demontare a expoziției, planificarea recepției etc. Curatoria, înțeleasă ca o practică conceptuală, artistică, discursivă, educațională și instituțională, a devenit un domeniu important în arta contemporană sau în marile muzee ale lumii, dar și în cultura contemporană în general. În mod tradițional, curatoria a fost definită ca prezentarea și organizarea artei, a imaginilor și tuturor celelalte tipuri de prezentare publică a artefactelor culturale și estetice într-o varietate de spații și contexte sociale, fizice cât și digitale. Curatorul unui patrimoniu cultural al unei instituții (galerie, muzeu, bibliotecă, sit istoric etc.) este un specialist responsabil de colecția unei instituții și este implicat în interpretarea patrimoniului material. Curatorii sunt responsabili cu colectarea, păstrarea și expunerea obiectelor de valoare istorică, culturală și artistică pentru muzee publice și private, centre naturale și situri istorice. Rolul curatorului este și acela de a informa și educa publicul despre

109

colecțiile de valoare și artefactele adăpostite în muzeele și galeriile lumii. În practica curentă curatorul asigură managementul unei colecții, creează conceptul unei expoziţii, accesează contextul pe care e obligat să-l cunoască (mediul artistic creator, dar şi cel consumator de artă), promovează evenimentul şi obţine fonduri. Provenită din meseria de galerist, profesia de curator datează doar de câteva decenii. Unii critici și istorici de artă leagă afirmarea profesiei de curator de ediția a 5-a a expoziției Documenta, expoziție de artă contemporană, supranumită “The Hundred Day Museum” (Muzeul de 100 de zile), care are loc din cinci în cinci ani la Kassel în Germania, oraș care timp de trei luni devine centrul lumii artistice mondiale. Atunci, curatorul ediției, Harald Szeeman (care, se spune că a redefinit rolul curatorului de artă și a ridicat curatoria la rangul de formă legitimă de artă în sine), prin selecția și modul de expunere al lucrărilor, le-a conferit noi semnificații și, astfel, lucrările au fost interpretate prin prisma conceptului general al expoziției. Programul de față oferă cursanților o mini-istorie a esteticii expoziţionale şi evoluţia ei de-a lungul secolului al XX-lea, prezentând repere importante din istoria culturii şi artei contribuind la înţelegerea fenomenului artistic într-un context mai larg, dar şi în situaţii particulare, prin prezentarea individualizată a unor personalităţi artistice semnificative ale creaţiei curatoriale, a teoriilor şi abordărilor lor practice în artă și cultură. Cursul de specializare în teoriile și practicile curatoriale moderne se plasează în continuarea celui de muzeologie, urmărind o solidă formare în domeniul muzeologiei şi practicilor curatoriale. De asemenea, programul intenționează să introducă, să specializeze și să profesionalizeze o nouă profesie în domeniul muzeologiei și artei, cea de curator de muzeu sau galerie, împreună cu elaborarea și impunerea standardului ocupațional aferent. Legislație specifică Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice, republicată; Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Atribuţii şi responsabilităţi - Asigură dezvoltarea și implementarea unei viziuni și strategii coerente pentru proiectele expoziționale/curatoriale ale muzeului/galeriei; - Contribuie la punerea în aplicare a programelor care vizează implicarea de noi și diverse audiențe (publicuri) pentru muzeu/galerie, printr-un mix dinamic de expoziție, educație, interpretare și sprijin al vizitatorilor, care să dezvolte înțelegerea de către public a artefactelor/colecției muzeului/galeriei și conștientizarea semnificației acestora; - Planifică, dezvoltă și realizează proiectele expoziționale/curatoriale ale muzeului/galeriei; - Coordonează procesul expozițional/curatorial, etapele organizării și realizării unui proiect curatorial/expozițional; - Cercetează și cunoaște în detaliu colecția/artefactele pe baza cărora se organizează proiectul curatorial/expozițional; - Stabilește tematica, conceptul și mesajul proiectului curatorial/expozițional (în funcție de strategia programului expozițional, colecție/artefacte, spațiu, dinamica și specificul publicului; - Pregătește documentarea și materialele necesare realizării proiectului curatorial/expozițional (lista selectivă a obiectelor propuse pentru expunere); - Interpretează colecțiile și obiecte/artefacte pe baza cărora se organizează proiectul curatorial/expozițional;

110

- Participă la promovarea și marketingul proiectului curatorial/expozițional și activitățile asociate prin realizarea materialelelor complementare de informare și promovare; - Elaborează, planifica și implementează proiectul expozițional/curatorial și etapele organizării și realizării acestuia împreună cu echipa proiectului curatorial/expozițional (muzeograf, grafic designer, scenograf/arhitect, educator muzeal, specialist în comunicare, contabil etc.): tematica/proiectul de idei; lista selectivă a obiectelor propuse pentru expunere; mesajele transmise publicului; proiectul științific/educativ; proiectul tehnic (muzeotehnica, condiții speciale de instalare, conservare și securitate, proiectul de amenajare a spațiului/scenografie/arhitectură/design, proiectul grafic pentru publicații și publicitate, împrumuturi/transport/asigurare lucrari/obiecte, deviz estimativ), lista cu elementele anexe ale expoziției, activități metaexpoziționale, dosarul de expoziție); - Participă la întocmirea bugetului estimativ al proiectului expozițional prin fundamentarea cheltuielilor necesare și urmărește monitorizarea cheltuielilor; - Coordoneaza activitatea personalului și colaboratorilor implicați în realizarea proiectului expozițional. - Desfășoară prezentări publice pe teme de interes/expertiză atunci când este necesar sau solicitat de autoritate, public, sau alte instituții; - Acordă consultanţă de specialitate și furnizeză ocazional informații și explicaţii de specialitate la cererea specialiștilor, publicului și mass media.

Sande Vârjoghe

2. Curatorul. De la curatorul de colecție la autorul de expoziții Rolul curatorului de artă contemporană, așa cum îl cunoaștem astăzi, a fost stabilit în timpul crizei sociale de la sfârșitul anilor ‘60. Schimbările ce au urmat mișcărilor critice care condamnau consumerismul au avut loc în cadrul instituțional tradițional, cu acceptul instituțiilor, al artiștilor și al publicului. Marea majoritate a curatorilor proveneau din grupurile critice și erau susținători ai artei contemporane (sensibili la producțiile inovatoare). Pe de altă parte ei mențineau arta în aceleași cadre tradiționale, păstrând neschimbată ierarhia protagoniștilor și a valorilor. Curatorii nu au fost doar agenți ai schimbării, așa cum sunt considerați astăzi, ci și agenți ai neutralizării, ai compromisului între sistemul tradițional și cerințele artei contemporane. Scopul activităților curatorului de artă contemporană este în mod esențial diferit de cel al curatorului de muzeu, predecesorul său direct: în acest nou context are posibilitatea nu doar de a înregistra discret o situație dată, ci de a fi implicat activ în producerea unei prezentări, de a fi creatorul unei noi tendințe în artă, de ași promova propriile idei (prin alegerile pe care le face), de a lansa noi staruri în artă… Chiar dacă vizibilitatea exagerată în sfera culturală din ultimele două decenii a creat vedete (“instrumente” în industria culturală), curatorii sunt înainte de toate experți recunoscuți de instituțiile artistice consacrate, care activează în cadrul acestora sau în afara lor. Ei stabilesc statutul și înțelesul artei contemporane prin achiziționarea, expunerea și interpretarea acesteia. Curatorii depind într-o mare măsură de o infrastructură prestabilită: rețele instituționale (muzee, galerii, spații alternative), sponsori financiari (publici, privați, corporatiști), echipe de tehnicieni sau experți profesionali. Curatorii sunt intermediarii sancționabili dintre aceste rețele instituționale și profesionale, pe de o parte și artiști și public, pe de alta.

111

Elementele caracteristice procesului de profesionalizare sunt: • crearea și autonomizarea funcției de conservare a operelor de artă • regulile etice ce guvernează competența profesională •�auto-controlul prin diferitele tipuri

de asocieri (ICOM, CIMAM, etc.) Depersonalizarea ocupației Rolul curatorului de muzeu este păstrarea, cercetarea si expunerea / prezentarea patrimoniului cultural. Îmbogățirea colecției prin achiziții îi conferă curatorului un rol în piața de artă rămânând în același timp devotat instituției pe care o creditează și care îl creditează. Singura sarcină ce poate fi personalizată este prezentarea colecției (ultimul nivel în ierarhia tradițională a funcțiilor) • Factori care au contribuit la dezvoltarea acestei funcții: • Creșterea numărului de expoziții • Diversificarea disciplinelor cu activitate expozițională • Specializarea expozițiilor Curatorul trebuie să-și asume acum un rol administrativ, determinând un cadru conceptual, selectând colaboratori specializați din diverse discipline, să coordoneze echipe de lucru, să se consulte cu un arhitect, să-și asume o poziție formală în termeni de prezentare, să organizeze publicarea unui catalog enciclopedic/ științific, etc. Expoziția nu mai este un mediu transpearent produs de o instituție, ci opera unui individ, care semnează cu propriul nume. Asumarea poziției de curator fără a avea competențele profesionale (de către academicieni, filosofi, critici, consultanți în relații publice, regizori de teatru și film) a avut ca rezultat “deprofesionalizarea” funcției de curator de expoziție. Termen comparativ: autorul de cinema. Caracteristici: Economie prototipică, munca în echipă, buget, vizitatori/spectatori, programare/organizare, producție, vizionare/vernisaj Spectaculozitate vs. cunoaștere/cercetare.

Raluca Velisar

Digitizarea colecțiilor și gestionarea resurselor digitale

1. Globalizarea și identitatea culturală Exista o preocupare crescânda în lume legata de standardizarea si uniformizarea aduse de civilizatia moderna. Economia globala, schimburile comerciale, circulatia fara precedent de bunuri si persoane si mai ales circulatia informatiei au facut ca stilul de viata, gusturile si interesele culturale sa fie împartasite pe o scara mondiala. Natiunile cele mai bogate sunt si cele mai influente. Identitatea locala, limbile mici si diversitatea culturala sunt amenintate. Noile tehnologii grabesc raspândirea unor tipare, mode si obiceiuri. Limba engleza a devenit noua lingua franca. Computerele americane si noile tehnologii informatice si de comunicare au consolidat pozitia dominanta a limbii engleze. Dupa cum scria David Crystal, autorul unor best-seller-uri pe teme lingvistice, o limba nu devine internationala pentru ca ar avea niste calitati speciale, sau o mare literatura în trecut, sau pentru ca este limba unei mari culturi sau religii, ci din ratiuni de putere economica si militara a poporului care o vorbeste1. Asa s-a întâmplat în toate perioadele istorice, pe arii geografice mai mult sau mai

1 “A language does not become a global language because of its intrinsic structural properties, or because of the size of its vocabulary, or because it has been of a great literature in the past, or because it was once associated with a great culture or religion… A language becomes an international language

112

putin extinse, cu franceza, germana, greaca sau araba. În acelasi timp, se estimeaza ca jumatate dintre cele peste 6800 de limbi cunoscute în prezent vor disparea în urmatorii ani si, odata cu ele, un bagaj de valori si cunostinte umane unice2. Pe de alta parte, globalizarii i se opune un curent invers, cel al localizarii si regionalizarii. De la marile firme internationale care îsi adapteaza produsele gusturilor pietei locale si pâna la revigorarea unor limbi si culturi regionale ce pareau sortite disparitiei, asistam la o contrareactie care pretuieste identitatea locala, care considera multilingvismul si multiculturalismul ca tinând de necesarul sentiment uman al apartenentei la o comunitate culturala specifica. Noile medii de comunicare, mai ales Internetul, mai ieftine si în acelasi timp cu un enorm potential de penetrare dincolo de granite politice, administrative sau sociale, se dovedesc nu doar vectori ai transmiterii de informatii pe scara globala, dar si instrumente mai capabile decât tiparul sa transmita cultura unei comunitati3. Dezvoltarea Internetului în numai 10 ani a întrecut orice asteptari! Internetul a început ca o retea de retele de calculatoare care se pot interconecta cu ajutorul unor programe informatice si protocoale de comunicatii. Exista în prezent peste 17 milioane de situri web care pot fi accesate 24 de ore din 24, oriunde în lume. Acest spatiu virtual a devenit deopotriva o biblioteca digitala mondiala si mediu important de informare, comunicare si învatare. Web-ul este si un loc de întâlnire si de manifestare pentru comunitati virtuale care transcend granitele geografice. Se constituie comunitati de limba, de interese profesionale si culturale pentru care distanta geografica nu mai este semnificativa. Într-un articol recent, Dan Matei demonstra rolul Internetului în a oferi informatie despre si pentru grupuri extrem de restrânse, care nu s-ar putea întâlni fizic niciodata4. Internetul da o sansa enorma culturilor mici, comunitatilor lingvistice amenintate. Dupa cum spunea Eugen Simion: “Ne place sau nu, lumea de azi este construita pe principiul vaselor comunicante…As fi, chiar, de parere ca în locul globalizarii sa folosim termenul de universalizare. Este mai potrivit si lasa, am impresia, o sansa identitatii culturale, integrarea în circuitul valorilor universale5.

2. Patrimoniul cultural digital Patrimoniul cultural transpus în format digital – pe scurt, patrimoniul digital – se refera atât la copii pe suport electronic al unor bunuri si produse culturale – versiuni digitale ale unor carti tiparite, imagini de obiecte si documente cu existenta fizica si altele - cât si la creatii culturale realizate direct pe acest suport: expozitii virtuale, carti electronice, arhive digitale de documente sau de imagini, arhive digitale video sau sonore, dictionare on-line, baze de date, reviste electronice, reconstituiri virtuale etc. Impactul lor este crescut prin colaborarea în retele si portaluri tematice. Promovarea patrimoniului nostru cultural si a limbii române pe web este o prioritate pentru sectorul nostru cultural? Ar trebui sa fie. Am sa pornesc de la câteva exemple de resurse de patrimoniu românesti în format digital. 2.1. Portaluri nationale. Situl web al patrimoniului cultural românesc http://www.cimec.ro Situl web al CIMEC este principala poarta electronica de acces la informatii privind patrimoniul for one chief reason: the political power of its people - especially their military power. The explanation is the same throughout history”. (David Crystal, English as a Global Language, Cambridge 1997, p.7.) 2 O statistica detaliata privind limbile în pericol este publicata pe situl web YourDictionary, (http://www.yourdictionary.com). 3 Lourdes Arizpe, Cultural Heritage and Globalization, Values and Heritage Conservation. Research Report, The Getty Conservation Institute, Los Angeles, 2000, p. 14. 4 Dan Matei, „Coada Lunga” si Internet-ul, în Dilema Veche nr. 106, 3 – 9 feb. 2006, http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=NumAnt1.htm 5 Eugen Simion, Alocutiunea inaugurala: Obligatii nationale, satisfactii europene, în Colocviul international: Patrimoniul cultural national. Strategia conservarii - o strategie a integrarii în circuitul valorilor europene, Bucuresti, 22-23 septembrie 2000, Univers enciclopedic, Bucuresti, 2000

113

nostru cultural (fig. 1). Fiind si unul dintre primele situri web românesti (inaugurat în luna mai 1996!), situl web realizat de CIMEC contine în prezent peste 16.000 de pagini web, 22 de baze de date on-line cu sute de mii de înregistrari, peste 65.000 de imagini, acoperind din punct de vedere tematic toate domeniile de patrimoniu mobil si imobil, arte interpretative si evenimente culturale. Dezvoltarea unui sit web atât de bogat a fost o urmare fireasca a faptului ca CIMEC detine cele mai importante date de patrimoniu în format digital, adunate de-al lungul a peste 25 de ani prin colaborare cu muzeele, bibliotecile, teatrele, detinatorii de bunuri si arhive de patrimoniu, cu administratia culturala si asociatiile profesionale. Daca la început datele erau destinate cu precadere administratiei culturale si specialistilor, noile medii de comunicare si publicare permit deschiderea catre public a resurselor informationale, în spiritul societatii bazate pe cunoastere si a întoarcerii catre cetatean a rezultatelor fondurilor de informatii realizate cu bani publici. Este un sit multidomenial (muzee, monumente, ar heologie, istorie, etnografie, numismatica, carte veche, artele spectacolului) si multilingv. Situl poate fi consultat în limba româna (ortografiata corect, cu diacritice!) si engleza, dar ofera pagini si în alte limbi, cum ar fi franceza sau maghiara. Este integrat în importante retele de date si portaluri internationale: Virtual Library Museum Pages (VLmp), Archaeological Resource Guide of Europe (ARGE), Reteaua de arhive digitale de arheologie ARENA etc. Numarul de vizitatori a crescut constant: în 2005 situl a fost vizitat de peste 1,3 milioane de ori, de catre 200.000 de vizitatori unici, ceea ce este remarcabil pentru un sit cultural. Informatiile sunt prezentate prin instrumente diverse: baze de date, carti electronice, expozitii virtuale, portaluri. Din pacate, la audienta de care se bucura si complexitatea întretinerii unei resurse digitale de o asemenea dimensiune, situl CIMEC nu dispune de o finantare constanta si de o echipa redactionala permanenta, nu are o retea de corespondenti în tara si de aici dificultatea actualizarii datelor. Între minusuri am putea mentiona ca situl nu este suficient de interactiv, nu ofera destule posibilitati pentru ca vizitatorii sa se exprime. Se adreseaza mai ales institutiilor de specialitate, administratiei si cunoscatorilor. Nu are înca pagini educationale speciale pentru profesori si elevi, iar pentru diferite grupuri de public larg continutul poate parea dificil din cauza limbajului stiintific si a jargonului de stricta specialitate. Situl web al CIMEC este totusi un proiect cultural care a facut si face imense servicii promovarii patrimoniului cultural românesc în lume, utilizând tehnologiile de comunicare moderne.

2.2. Cataloage on-line. Tezaurul patrimoniului cultural national mobil Între resursele digitale publicate recent pe situl CIMEC (în iulie 2005) se 6numara si Tezaurul patrimoniului cultural national mobil. Dintr-o arhiva de dosare de bunuri culturale clasate în patrimoniul cultural national, destinata dulapurilor bine încuiate, pe care institutul nostru are obligatia prin lege sa le pastreze, CIMEC a reusit, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii si Cultelor, sa faca o resursa digitala de interes public, accesibila on-line6. Fiind vorba de un catalog voluminos, care avea la sfârsitul anului 2005 peste 5.600 de bunuri si care va creste continuu, singura modalitate de publicare a fost aceea a unei baze de date on-line, ilustrata, cu

6 Inventarul Tezaurului patrimoniului cultural national, http://www.cimec.ro/scripts/PCN/Clasate/Clasate.asp

114

facilitati de cautare si selectie pe domeniu de patrimoniu, detinator, autor, tip de obiect si altele (fig. 2).

Vizitatorul poate explora ore întregi descrierile de bunuri culturale valoroase din diverse domenii de patrimoniu, selecta informatia pe diverse criterii, mari imaginile color oferite, toate acestea oferindu-i deopotriva prilej de instruire dar si de delectare (fig. 3). Fiecare fisa poarta numele celui care a întocmit-o. Baza de bunuri clasate on-line este un exemplu de punere în valoare la nivel national a unui fond de informatii de patrimoniu realizat prin contributia unui mare numar de muzee si de experti.

2.3. Muzee virtuale. Muzeul virtual al monumentelor etnografice din muzeele în aer liber din România Un exemplu asemanator, de patrimoniu pus în valoare pe suport digital prin colaborarea institutiilor de specialitate si a celor care lucreaza în acestea, este „Muzeul virtual al monumentelor etnografice din muzeele în aer liber din România”7 (fig. 4), proiect realizat de-a lungul a mai multi ani (1999 - 2003), de catre CIMEC si Asociatia Muzeelor în Aer Liber din România, care reprezinta peste 18 muzee si sectii muzeale cu acest profil. Unele dintre acestea beneficiaza de ghiduri si cataloage la zi, dar multe nu aveau cataloage actualizate, iar altele nu aveau o documentatie completa. Pentru prima data am reusit sa realizam un catalog colectiv al constructiilor, ansamblurilor gospodaresti si instalatiilor tehnice pastrate în muzeele în aer liber din tara, peste 1.450. Au fost întocmite fise dupa un model unic, stabilit de catre specialisti si aprobat de asociatie. CIMEC a realizat baza de date si a prelucrat fisele si imaginile primite (fig. 5). Ele au fost adunate într-un adevarat muzeu virtual, care are în spate o baza de date on-line ilustrata, cu posibilitati de cautare pe diferite criterii: muzeu, etnie, zona etnografica, tip de constructie, judet si altele. Peste 1000 de imagini ajuta vizitatorul sa-si faca o idee despre monumentele de arhitectura si tehnica traditionala aflate în muzee din toata tara si sa-i trezeasca 7 Muzeul virtual al monumentelor etnografice din muzeele în aer liber din România, http://www.cimec.ro/Etnografie/aer/aeretn.htm

115

dorinta de a le vedea la fata locului. Este o importanta resursa digitala româneasca, realizata printr-un efort colectiv si facuta accesibila publicului larg de pretutindeni prin tehnologiile moderne de comunicare.

2.4. Portaluri tematice internationale. Biblioteca Virtuala - Pagini de muzee si ARENA Patrimoniul digital capata o capacitate de diseminare mai mare daca este integrat în portaluri tematice, un fel de indexuri de adrese de situri si de pagini web care conduc vizitatorul catre resurse digitale de pe Internet pe care altfel le- ar gasi mai greu. În plus, portalurile aflate sub patronajul unor organizatii sau institutii de prestigiu sunt o garantie de autoritate privind seriozitatea, corectitudinea si valoarea informatiei prezentate. Multi utilizatori de Internet cauta resurse care beneficiaza de un gir de autoritate, selectate, ordonate si prezentate într-un mod sintetic. Daca esti reprezentat într-un astfel de portal, ai o mare sansa de a fi mai „vizibil”, de a beneficia de reclama gratuita si de a atrage public vizitator. Amatorii de muzee care vor intra pe cea mai important portal web de profil, Biblioteca virtuala pentru pagini web de muzee (Virtual Library Museum Pages, pe scurt VLmp) (fig. 6)8. , initiat de profesorul britanic Jonathan Bowen si aflat sub patronajul Consiliului International al Muzeelor (ICOM), vor descoperi chiar pe pagina de primire numele României, printre primele tari care îsi administreaza propria sectiune a sitului, cuprinzând adresele de pagini web de muzee din România9. Portal global al muzeelor pe web sub egida ICOM a fost vizitat de peste 7,5 m ilioane de v izitatori. CIMEC, membru institutional al ICOM, s-a numarat între primele cinci organizatii din lume ca re a preluat ad ministrarea portalului national. Acest serviciu este asigurat de CIMEC înca din 1997.

Fie ca vizitatorii vin la portalul VLMP pentru a cauta informatii despre muzee din România – în scopuri turistice, de a stabili contacte pr ofesionale sa u d oar d e informare – fie nu au nici un astfel de gând si numele tarii le stârneste curiozitatea de a vedea ce muzee sunt în tara noastra – prezenta într-un astfel de portal este benefica. Muzeele de faima mondiala, precum Louvre sau British Museum, vizitate de milioane de persoane anual, vor fi gasite cu usurinta si pe Internet. Nu acelasi lucru se poate spune despre miile de muzee care nu sunt vedete mondiale. Pentru acestea, prezenta într-un portal specializat care atrage sute de mii de vizitatori anual este

8 VLmp, http://icom.museum/vlmp/ 9 VLMP Romania,http://www.cimec.ro/Muzee/VLMP/DEFAULTR.HTM

116

extrem de importanta. Initial am constatat ca VLMP nu continea nici o referinta la muzee din România. Am început colaborarea cu VLMP trimitând administratorilor sitului adresele siturilor web ale unor muzee din România, pentru a umple acest gol. Dupa o vreme, când ni s-a propus sa gestionam noi direct pagina pentru muzeele din România, am acceptat fara ezitare, desi ne luam o sarcina dificila, aceea de a identifica, verifica si întretine pe termen lung sectiunea de portal nationala, de a asigura versiuni în româna si engleza, de a tine informatia la zi. Pentru noi este o satisfactie deosebita ca putem face acest serviciu muzeelor românesti, ca numarul de situri web de muzee românesti a crescut de la câteva, la peste 100. Un alt exemplu de portal tematic este cel realizat printr-un proiect european în care CIMEC a participat între 2001 si 2004, în cadrul programului Cultura 2000: „ARENA: Reteaua europeana de arhive arheologice digitale”10. Proiectul a fost coordonat de Archaeology Data Service, Universitatea York (Marea Britanie) si a reunit organizatii din cele sase tari participante: Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Norvegia, Polonia si România. Portalul pune în valoare informatii arheologice actuale si istorice digitizate privind patrimoniul arheologic comun al Europei, realizând punti de comunicare indiferent de granite sau de limbi. Portalul ARENA beneficiaza de interfete în cele sase limbi ale tarilor participante, de indici de selectie cronologici, geografici si pe categorii de situri si monumente arheologice si de un standard comun de descriere a resurselor, ceea ce înlesneste vizitatorului explorarea virtuala de-a lungul si de-a latul Europei (fig. 7). Numeroase alte proiecte europene stimuleaza cooperarea transeuropeana în domeniul patrimoniului digital.

3. Spatiul cultural digital european Digitizarea patrimoniului cultural este o prioritate în Uniunea Europeana. Crearea Bibliotecii Digitale Europene a fost aprobata în unanimitate la reuniunea ministrilor din tarile membre (noiembrie 2005), cu scopul de promovare a identitatii europene pe Internet, prin contributia fiecarei tari. Ce va fi Biblioteca Digitala Europeana ? Nu doar texte, documente sau carti electronice, dar si obiecte de muzeu, situri si monumente, fotografii, filme, muzica, înregistrari audio etc. Într-un cuvânt, toata creatia spirituala si materiala, din toate domeniile, tangibila si intangibila, digitizata si accesibila on-line. La aceasta varietate de resurse digitale se adauga un efort de redactare, interpretare, instrumente de cautare si diseminare pentru diferite grupuri de public. Planul de Actiune al Uniunii Europene eEurope 2002, adoptat în iunie 2000, includea printre obiective si pe acela de a stimula sporirea continutului de informatie de origine europeana în retele globale, pentru a exploata pe deplin oportunitatile create de tehnologiile digitale (si de a ajunge din urma America, dar aceasta nu se spune explicit într-un document oficial…) Înca din aprilie 2001, un grup de experti si reprezentanti întruniti la Lund, în Suedia, au elaborat principiile de punere în aplicare ale acestui obiectiv11. Între principiile de la Lund se sustine ca informatia

10 ARENA Homepage, http://ads.ahds.ac.uk/arena/ 11 http://www.cordis.lu/ist/ka3/digicult/lund_p_browse.htm

117

culturala si stiintifica digitala trebuie sa ofere imaginea unui patrimoniu cultural european comun accesibil si durabil, prin publicarea de resurse digitale bogate si variate: obiecte muzeale, înregistrari de interes public, situri arheologice, arhive audio-vizuale, harti, manuscrise si documente istorice. Sub presedentia Marii Britanii, pe 16 noiembrie 2006 a fost lansat oficial un nou plan de dinamizare a digitizarii patrimoniului european (Dinamic Action Plan) de catre Ministrul britanic pentru Cultura David Lammy12. Pentru realizarea acestor obiective, tarile membre ale Uniunii Europene aloca fonduri importante si îsi stabilesc planuri nationale de digitizare a patrimoniului. În digitizare sunt implicate biblioteci, muzee, arhive, organizatii de patrimoniu, universitati si institutii de cercetare. Daca la nivel national fiecare tara este responsabila pentru digitizarea propriului patrimoniu, la nivel european se urmareste dezvoltarea unor instrumente de lucru, standarde de date, ghiduri de buna practica, astfel încât eforturile sa fie, pe cât posibil, armonizate. Programul european Minerva13, dedicat digitizarii patrimoniului cultural si, mai recent, proiectul MICHAEL – Inventar multilingv al patrimoniului cultural în Europa14, care urmareste realizarea unor instrumente informatice de acces multilingv la resursele digitale de patrimoniu (în prima etapa pentru engleza, franceza si italiana) sunt exemple elocvente ale interesului prioritar pentru asigurarea accesului la patrimoniu în format digital. La nivel european s-a constituit si Grupul Reprezentantilor Nationali pentru coordonarea digitizarii în Europa, în care tara noastra este invitata ca observator. La recenta reuniunea de la Bristol (noiembrie 2005), la care am participat, reprezentantii nationali au trecut în revista rezultatele obtinute si au stabilit cinci prioritati pentru urmatoarea perioada: • accesul utilizatorilor si dezvoltarea continut digital; • dezvoltarea tehnologiilor; • sustenabilitatea proiectelor de digitizare; • conservarea fisierelor digitale în timp; • monitorizarea progresului digitizarii.

4. România si patrimoniul digital: ce facem noi? În România nu exista înca un program national de digitizare a patrimoniului cultural, digitizarea nefiind considerata printre prioritatile politicii culturale. Au existat câteva proiecte importante de di gitizare, cum a fost cel dedicat manuscriselor eminesciene de la Biblioteca Academiei sau fondului de carte veche de la Biblioteca Battyaneum din Alba Iulia (peste 70000 de pagini scanate, cu fonduri alocate de Ministerul Culturii si Cultelor dintr-un împrumut de la Banca Mondiala). Initiative publice sau private au pus pe Internet texte clasice de autori români, mai ales literatura. Un numar crescut de institutii de patrimoniu au început sa fie preocupate de prezenta lor pe web. Dar un program sistematic nu exista nici la nivel national, nici în planurile institutiilor de patrimoniu. Exista, din pacate, o defazare între prioritatile si directiile de actiune ale Uniunii Europene în acest domeniu si cele ale noastre: • În timp ce digitizarea si accesul la cultura pe Internet sunt o prioritate în Europa, în România

aceasta este o preocupare minora, secundara (când nu lipseste cu totul). • În timp ce toate tarile, membre sau nemembre ale Uniunii Europene, discuta despre

dinamizarea programelor nationale de digitizare a patrimoniului cultural, pe care le au de multi ani, România nu a ajuns în faza de a-si propune un astfel de program.

• În timp ce toata lumea discuta despre cresterea continutului cultural digital pus la dispozitie de fiecare tara pentru viitoarea Biblioteca Digitala Europeana (înteleasa în sensul cel mai larg, nu doar texte, documente sau carti electronice, dar si obiecte de muzeu, situri si monumente, fotografii, filme, muzica, înregistrari audio etc.)15, România nu are în acest moment mai nimic de pus pe raftul ei virtual si nici nu pare preocupata de faptul ca este si

12 Comunicatul de presa privind lansarea Planului Dinamic de Actiune, http://www.culture.gov.uk/global/press_notices/archive_2005/dcms160_05.htm). 13 Minerva Programme. Digitising Content Together, http://www.minervaeurope.org/ 14 MICHAEL – Multilingual Inventory of Cultural Heritage in Europe, http://www.michaelculture.org/ 15 Despre acest subiect a se vedea si „European digital libraries : Frequently Asked Questions”, http://europa.eu.int/rapid/pressReleasesAction.do?reference=MEMO/05/347&format=HTML&age d=0&language=EN&guiLanguage=en)

118

risca sa ramâna o pata alba în cultura europeana digitala. Doar cu manuscrisele digitizate de la Alba Iulia, câtiva scriitori clasici cu opere pe suport digital si manuscrisele lui Eminescu de la Academia Româna sau resursele digitale on-line de pe situl web al CIMEC, initiative meritorii dar izolate, suntem ca si inexistenti.

• În timp ce în tarile europene toata lumea se preocupa de facilitarea accesului la cultura digitala, pentru toate grupurile de public, de la scolari la pensionari (facilitare fizica, prin acces la calculator si Internet dar mai ales facilitare intelectuala – de prezentare, interpretare, sprijin în învatare si delectare a diverselor grupuri de public), institutiile românesti de cultura sunt înca reticente si timide.

Neavând politici coerente în domeniu, cum sa se mai puna pentru noi problema ca în Europa se dezvolta standarde de digitizare la care trebuie sa ne raliem (noi nu prea avem la ce sa le aplicam), se dezvolta retele digitale tematice în care trebuie sa intram (noi cu ce?), se impun criterii de calitate si de accesibilitate a siturilor web (majoritatea institutiilor noastre culturale, cu câteva exceptii notabile, nu au situri web sau sunt cu totul simbolice si neactualizate). De aceea, în reuniunile europene unde se discuta astfel de probleme noi, românii, ne simtim ca veniti din alta lume (din pacate… Iar cei care nu se simt astfel ma tem ca nu înteleg despre ce este vorba si ce ramânere în urma avem). Participarea noastra la reuniunile oficiale dedicate digitizarii nu este doar o formalitate. Prin aceasta ne luam si niste obligatii: • Standarde de digitizare la care trebuie sa ne raliem; • Retele digitale tematice în care trebuie sa intram; • Criterii de calitate si de accesibilitate a siturilor web pe care trebuie sa le adoptam; • Prezervare în timp a resurselor digitale – standarde de arhivare digitala. Desigur, exista explicatii pentru ramânerea noastra în urma, în primul rând starea economica si precaritatea bugetelor culturii. Dar acestea nu scuza lipsa de viziune. Exista înca o lipsa de întelegere atât la nivelul administratiei culturale, cât si la nivelul institutiilor de patrimoniu asupra rolului digitizarii. Daca vrem sa ne afirmam identitatea nationala si specificul cultural, digitizarea patrimoniului cultural este unul dintre instrumentele cele mai actuale si mai eficiente. Si nici macar dintre cele mai scumpe. Digitizarea este benefica pentru institutii: înseamna inventariere, documentare, cercetare, conservare, valorificare. Este o investitie pentru prezent si pentru viitor pe care nu ne putem permite sa o amânam. Ce avem de facut? Pentru a ne integra în politica europeana de digitizarea patrimoniului, ar trebui sa ne propunem câteva sarcini urgente si majore, unele mai usor de îndeplinit, altele mai dificile si pe termen lung: • Instituirea de catre Ministerul Culturii si Cultelor a unui Program national de digitizare a

patrimoniului cultural si stiintific (cum sunt Programul national de restaurare si altele) pe termen lung, cu planuri anuale, cu buget, cu prioritati, criterii de selectie a proiectelor, metodologii si standarde, cursuri de instruire etc. Acest program poate fi gestionat foarte bine de catre CIMEC, institutia cu cea mai mare experienta în digitizarea patrimoniului cultural.

• Introducerea digitizarii patrimoniului ca activitate obligatorie pentru toate institutiile din subordinea MCC si ca recomandare imperativa pentru celelalte, cuprinsa în bugetul si planul anual de activitate, alaturi de activitatile traditionale.

• Introducerea obligativitatii ca orice proiect cultural finantat din bani publici sa aiba un sit web

de proiect si sa publice rezultatele pe web, cu respectarea unor criterii de calitate si accesibilitate.

• Introducerea obligativitatii ca toate institutiile publice de cultura sa aiba sit web institutional si sa-l tina la zi – criteriu de performanta manageriala pentru conducatorii acestora.

• Încurajarea utilizarii colectiilor muzeale si a altor resurse culturale digitale pentru programa scolara, prin concursuri de proiecte, organizarea unor cursuri de instruire atât pentru muzeografi cât si pentru profesori, colaborare cu MEC.

• Încurajarea accesului multilingv la resurse de patrimoniu românesc si promovarea limbii române pe Internet prin: încurajarea traducerii siturilor web culturale românesti în limbi straine (mai ales engleza), colaborari pentru realizarea de interfete în limba româna la portaluri internationale si alte resurse de interes cultural si educational, traducerea siturilor web culturale românesti în limbi ale minoritatilor.

119

• Traducerea în limba româna a ghidurilor editate în cadrul proiectului Minerva (cca. 250 de pagini), tiparirea acestora si difuzarea gratuita la toate institutiile culturale (biblioteci, muzee, arhive, DJCCPCN, institutii de spectacol, etc.), în paralel cu publicarea electronica si mediatizarea lor.

4. Concluzii Digitizarea nu costa mai mult decât alte activitati pe care le finantam în cultura, dar impactul ei este enorm si pe termen lung. Digitizarea este benefica pentru institutii si pentru patrimoniu, este un mijloc de conservare, protectie si de valorificare în interes public. Digitizarea resurselor noastre culturale trebuie sa devina o prioritate. Este obligatia fiecarei tari europene sa-si finanteze programele proprii de digitizare. Ne-am asumat aceste obligatii în diverse foruri europene, trebuie sa le transpunem si în practica. Acum.

Irina Oberlander-Târnoveanu

120