CAPITOLUL I

PROBLEMA DEGRADĂRII MEDIULUI IN EPOCA CONTEMPORANÃ

1.1. Deteriorarea mediului în etapa contemporanã

Încã de la apariţia sa pe Terra, Homo sapiens a influenţat mediul natural în

sensul dorit de el, pentru a-şi asigura protecţie, hranã, cãldura, deci supravieţuirea

şi dezvoltarea. Dacã la început impactul a fost neglijabil, datoritã numãrului redus

de indivizi şi adaptãrii cvasianimalice la mediu, treptat, efectele s-au amplificat.

Din neolitic se inregistreaza o adevãratã explozie demograficã. Populaţia este

preocupatã de domesticirea şi creşterea animalelor, de cultura plantelor, ceea ce a

implicat defrişãri masive prin incendii. Au început aşadar sã se înlocuiascã

ecosistemele naturale cu altele noi, artificiale, sau antropice. Pãmântul era acoperit

în proporţie de 70-75% de pãduri, iar deşerturile reprezentau numai 18%. În

prezent, suprafaţa acoperitã cu pãduri reprezintã numai 8%, pe când suprafaţa de

soluri erodate circa 36%. Agricultura a continuat sã se extindã pe suprafeţe mari,

afectând astfel tot mai pregnant spaţii şi ecosisteme.

Omul a căutat să cunoască mediul înconjurător, să-i folosească însuşirile

pentru adăpostire şi aparate pentru procurarea hranei şi a materialelor necesare

vieţii lui, fiind conştient de ceea ce se afla în jurul lui, punând în balanţă avantajele

şi primejdiile pe care le pot da la iveală locurile în care trăia, pentru asigurarea

celor necesare vieţii.

Cauzele datorate intervenţiei omului in natura sunt:

- despăduririle

- acumulările de ape pentru irigaţie

6

- terasarea terenurilor în pantă creându-se peisaje specifice, schimbările ,

modificările, nefiind mari.

Schimbările mari s-au produs în ultimele doua veacuri datorită:

-dezvoltării industriei

- creşterii numerice tot mai accentuate a populaţiei (explozia demografică)

- aglomerãrii crescânde a marilor centre orãşeneşti

- îndesirii căilor de transport (rutier, cu ample treceri la nivel suprapuse; feroviare;

navale, cu vaste incinte portuare şi aeriene, cu piste de aterizare)

- defrişările pe mari întinderi : eroziunea terenurilor

- deversările de substanţe nocive în apele curgãtoare sau eliminările lor în

atmosferă.

Deteriorarea mediului ambiant este cauzată de: existenţa prea multor automobile,

avioane cu reacţie şi nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care funcţionează

după tehnlogii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apă şi energie,

fenomene care sunt determinante, în ultima instanţă, de necesităţi crescânde ale

unei populaţii aflate în stare de explozie demografică şi îndeosebi de existenţa

marilor aglomerări urbane.

Habitatul modern se caracterizează prin deteriorarea continuă a mediului

sonor urban. Fiind unul dintre cei mai greu de influenţat agenţi de stres din mediu,

zgomotul se profilează ca o prioritate pentru politicile integrate de mediu şi

sănătate. Impactul omului aupra naturii s-a materializat prin:

- modificarea radicalã a peisajului geografic prin lucrãri de mari proporţii, cum ar

fi: bazine, lacuri de acumulare, indiguiri, desecãri, extracţii la zi;

- exploatarea puternicã a resurselor materiale, ale solului şi ale subsolului şi a

resurselor energetice;

- modificarea climei, în sensul aridizãrii ei, prin transformãri negative în structura

învelişului vegetal şi în special prin defrişãri;

- schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele de refacere ale lor;

7

- distrugerea unor numeroase specii de plante şi animale prin deteriorarea,

schimbarea sau distrugerea ecosistemelor în care fuseserã adaptate;

- schimbarea compoziţiei atmosferei, apelor şi solului, prin deversãri de diverse

produse;

- alterarea fondului genetic natural al vieţuitoarelor, în sensul scãderii capacitãţii de

adaptare, refacere şi reproducere.

1.2. Surse de poluare

1.2.1. Surse de poluare naturale

Referitor la sursele naturale de poluare, termenul trebuie înţeles în sensul de

murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin intermediul mecanismelor

complexe ce stau la baza stabilităţii sale, are capacitatea de a asigura “epurarea”

poluanţilor generaţi de sursele naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor

nu este semnificativă. Atât în ceea ce priveşte apa, cât şi aerul, există o impurificare

naturală considerabilă. O astfel de poluare este, cu toate acestea doar o etapă a unui

proces caracterizat prin circularitate, fapt pentru care disfuncţionalitatea nu se

manifestă. Cei mai importanţi poluanţi naturali sunt:

Dioxidul de carbon (CO2). Energia necesară susţinerii proceselor vitale este

procurată, de marea majoritate a organismelor, prin oxidarea substanţei organice, a

hidranţilor de carbon, în procesul respiraţiei. Astfel, fiecare organism aeron se

constituie într-o sursă de CO2, iar biosfera, în ansamblul ei, îşi aduce o contribuţie

de 55 % la emisiile totale de CO2 în atmosferă. De altfel, concentraţia acestui gaz,

incolor, inodor şi netoxic, în atmosferă este semnificativă.

Pulberi în suspensie. Sursele naturale au o contribuţie importantă la poluarea

aerului cu pulberi în suspensie. Se apreciază că, în fiecare an, atmosfera poartă

peste 30 milioane tone de praf.

8

Invazia prafului nu se face numai printr-un proces de depunere brută, există şi

cazuri când invazia prafului este dramatică, aşa cum se întâmplă în furtunile de praf

din prerii sau din deşert, care pot îngropa caravane întregi. Un exemplu îl constituie

frica locuitorilor Saharei de ravagiile pe care le produce acel vânt, purtător de nisip

şi praf, ce transportă particule fine, uneori peste Mediterana până în Europa, unde

este cunoscut sub numele de Scirocco.

Fenomenul poluării cu praf adus de curenţii de aer din regiunile deşertice se

manifestă şi pe teritoriul ţării noastre, sub forma “ploilor de sânge”1, denumite

astfel datorită culorii roşietice pe care o imprimă oxidul de fier, prezent în

particulele solide transportate de curenţii de aer. Un gen asemănător de poluare a

aerului este produs prin “vagabondarea” nisipurilor mişcătoare, sub formă de dune,

care purtate de vânt, pot acoperi ogoarele, prejudiciind activitatea agricolă în

anumite perimetre.

Înrudit cu praful este şi fumul din atmosferă, produs prin focuri iscate din

senin în savane şi pădurile de conifere a căror răşină şi terebentină înlesneşte mult

propagarea incendiilor. Un exemplu, în acest sens, îl constituie recentele incendii

din pădurile Australiei, ce au determinat arderea a însemnate suprafeţe de pădure.

Incendiile eliberează în atmosferă peste 34 milioane tone fum şi cenuşă şi 340 mii

tone hidrocarburi provenite din distilarea pe loc a lemnului, aceste hidrocarburi

fiind un agent poluant foarte periculos.

O altă sursă naturală o constituie apele subterane acide şi saline (sărate).

Risc mare de poluare îl prezintă apele subterane care stau în contact cu masivele de

sare şi alte minerale, încărcându-se astfel cu substanţe impurificatoare sau toxice,

ele devin periculoase când, prin foraj, se perforează stratul mineral.

1 Sanda, Visan, “Mediul inconjurator - Poluare şi protecţie”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 24

9

1.2. 2. Surse de poluare caracteristice activitãţii umane

Omul, ca fiinţă vie, produce deşeuri proprii existenţei sale şi activităţii

depuse. Multe dintre aceste deşeuri nu sunt biodegradabile, iar unele sunt direct

toxice, cum ar fi insecticidele. Din statisticile făcute, rezultă că populaţia planetei

este în continuă creştere, deci problemele de poluare vor căpăta o importanţă

crescândă.

O parte a deşeurilor, care nu mai pot fi refolosite, sunt incinerate. Dar,

arderea deşeurilor contribuie la poluarea atmosferei prin emisiile de gaze de ardere,

pulberi în suspensie, precum şi compuşi organici volatili, halogeni, aerosoli de

metale grele (ex. mercur) etc.

Pentru evitarea lor, se încearcă, în ţările dezvoltate, folosirea procedeului de

termoselecţie, cu un cost scăzut în ceea ce priveşte exploatarea, dar foarte costisitor

sub raportul investiţiilor.

1.3. Principalele activitãţi generatoare de poluare

1.3.1. Transporturile

În funcţie de tipul de transport, există un specific al poluării generate, atât

sub raportul poluanţilor, cât şi în ceea ce priveşte mediile afectate.

Motoarele cu explozie pe lângă gaze de ardere (dioxid de carbon, vapori de

apă, bioxid de azot, bioxid de sulf) poluează şi cu produşi de ardere incompletă

(monoxid de carbon, aldehide, monoxid de azot etc.). Dioxidul de carbon şi vaporii

de apă ce rezultă din arderea combustibilor nu au acţiune toxică, dar sunt “gaze de

seră”. Hidrocarburile nearse dau efecte cancerigene. Oxidul de carbon este un gaz

toxic, iar oxizii de azot au acţiune puternic iritantă, în concentraţii mari fiind chiar

toxice. Motoarele cu explozie elimină în atmosferă încă un agent poluant periculos

– plumbul. Din atmosferă, plumbul poate ajunge în sol şi apă.

10

Un raport a estimat ca 30% din locuitorii oraşelor Americii de Nord şi

Europei sunt expuşi unor concentraţii neacceptate de mari ale plumbului în aer.

Spre exemplu, Parisul se află pe unul din primele locuri ale listei aglomerărilor

urbane, cu o medie anuală a concentraţiei de noxe ce depăşeşte nivelul. Într-un

studiu făcut în oraşul Mexico, 7 din 10 copii nou-născuţi au fost găsiţi ca având

procentul de plumb din sânge peste norme. La nivelul României, poluarea cu

metale grele se situează încă peste limitele maxime admisibile, stabilite prin

legislaţia în vigoare. Astfel, pentru plumb, concentraţiile maxim admisibile, la

nivelul solului, de 20 – 1000 ppm, sunt depăşite spre exemplu la Baia Mare (3170

ppm), iar la Copşa Mică (3000 ppm) etc2.

1.3.2. Agricultura, silvicultura şi zootehnia

Aceastea sunt activităţi economice care se bazează cel mai mult pe relaţiile

cu mediul, dar reprezintă şi surse de poluare, ele devenind elemente de deteriorare

ale mediului.

Eroziunea declanşată de apă este puternic influenţată de defrişarea pădurilor.

Aceasta în contextul agriculturii extensive (cum este cazul în Brazilia, Etiopia,

Mauritania). Fenomenul se manifestă însă şi în cazul agriculturii intensive,

suprafaţa de teren agricol afectată în România, fiind de circa 7 milioane ha. Se

consideră că se pierd, anual, prin eroziune, aproximativ 10 milioane tone de sol, ce

conţin 1,5 milioane tone de humus.

Refacerea fertilităţii solului este o cerinţă intrinsecă agriculturii, care

contracarează exportul de biomasă, reprezentat de recoltă. Nu acelaşi lucru se poate

spune de multe dintre modalităţile adoptate pentru menţinerea echilibrului. Astfel,

îngrăşămintele chimice, în general uşor solubile, mai ales cele azotate, contrar

aparenţelor, nu refac potenţialul de fertilitate a solului, ci dimpotrivă, îl diminuează.

2 Sanda, Visan, “Mediul inconjurator - Poluare şi protecţie”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 36

11

Aplicarea excesivă contaminează apa freatică, solul, produsele cu nitraţi, care pot

depăşi concentraţiile maxime admise.

Salinizarea şi înmlăştinirea secundară a solului sunt fenomene ce însoţesc

irigarea neraţională a terenurilor agricole. Mecanizarea lucrărilor agricole

determină trasarea solului. În România, 6 milioane ha sunt afectate de acest proces.

Pesticidele sunt substanţe chimice, utilizate în agriculturã pentru distrugerea

dãunãtorilor, sau sunt regulatori de creştere, antractanţi şi repelanţi3. Aceste

substanţe se utilizeazã pentru protecţia materialelor şi a produselor stocate, pentru

combaterea agenţilor de rãspândire a bolilor umane şi animale, cu excepţia

medicamentelor.

Suprapãşunatul cauzeazã tasarea solului, strivirea şi distrugerea învelişului

vegetal, provocând eroziunea. În pãduri pãşunatul distruge arbuştii, puietul de

arbori şi vegetaţia, favorizând levigarea terenurilor, în special a celor în pantã,

dezgolirea rãdãcinilor arborilor, distrugerea atât a pãdurii, cât şi a solului în final.

De aceea, pãşunatul în pãduri este interzis.

1.3.3.Industria

Este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare.

Poluarea industrială porneşte de la problema poluării la locul de muncă şi până la

consecinţele ecologice ce interesează globul terestru în întregime.

Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezenţa substanţelor sau

factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă şi poate avea ca urmări boli

profesionale. Există foarte multe cazuri în care contaminarea produsă de un agent

poluant nu urmează o cale prea lungă, ci ajunge direct de la coşul uzinei la

contactul direct cu organismul uman, prin intermediul aparatului respirator

(poluarea aerului).

3 Sanda, Visan, “Mediul inconjurator - Poluare şi protecţie”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 79

12

Exemple elocvente în acest sens sunt: fabrica de negru de fum de la Copşa Mică.

Noxele eliminate depăşeau limitele admise, până la dotarea cu echipamente mai

performante; ca şi combinatul de neferoase de la Baia Mare, care elimină în

atmosferă cantităţi însemnate de pulbere, încărcată cu metale grele (Pb, Cd).

Preţul poluării pădurilor este plătit nu numai de industria forestieră (Polonia

a plătit 1,5 mild. USD), ci şi de turism (ex. Muntele Fichtellberg situat la graniţa

dintre Germania şi Republica Cehă şi Slovacia este o imensă întindere cu copaci

morţi şi rămăşiţe de culoare cafenie).

Tot din cauza poluării, monumentele istorice suferă modificări în timp, poluarea

accentuând destul de mult procesul degradării. Este vorba de monumentele

atheniene, unde coroziunea acidă a dus la deteriorarea lor în ultimii 20-25 ani mai

mult decât în cei 2400 de ani precedenţi4.

Mult mai variată este poluarea pe calea apei. Importanţa acestei poluări

creşte cu consumul industrial specific de apă, deoarece cu cât acest consum creşte,

cu atât sunt mai ridicate şi posibilităţile de răspândire în mediul ambiant a

substanţelor vătămătoare caracteristice diferitelor procese industriale.

1.4. Factorii de mediu afectaţi de poluare

1.4.1. Poluarea atmosferei

Atmosfera terestră este definită ca învelişul gazos alcătuit din aer, care

înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi

proprietăţi aproximativ constante până la circa 5.000 m altitudine.

În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% revenind apei, în stare

de vapori. Comparativ cu celelalte medii (apă, sol etc.), aerul este mediul cel mai

mare, mai uniform răspândit în jurul Pământului. Poluarea atmosferei a apărut o

dată cu dezvoltarea industrială şi s-a extins în decursul ultimelor decenii.

4 Sanda, Visan, “Mediul inconjurator - Poluare şi protecţie”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 80

13

În timp, s-au acumulat date care atestă că prezenţa unor substanţe străine

compoziţiei atmosferei afectează, mai mult sau mai puţin vizibil, echilibrele

ecologice şi însăşi viaţa omului.

Poluarea atmosferei este cauzată de unele surse naturale (erupţii vulcanice,

respiraţia organismelor, fenomene de putrefacţie etc.) şi artificiale, rezultate în

urma activităţilor umane. Principalii poluanţi atmosferici sunt: particule în

suspensie (de fum şi funingine), hidrocarburi, bioxid de sulf, oxizi de azot, ozon,

monoxid de carbon şi plumb.

Plumbul este destul de nociv deoarece chiar expunerea la cantităţi mici poate cauza

deficienţe cerebrale. Conţinutul de plumb din atmosferă este dat de emisia de gaze

de eşapament, motiv pentru care acesta este prezent oriunde sunt folosite vehicule

cu motoare cu aprindere prin scânteie. Chiar în ţările în care benzina cu plumb nu

mai este folosită, acest metal continuă să fie prezent în praf, ca urmare a emisiei

acestuia timp de decenii.

Problemele mediului depăşesc graniţele naţionale şi cer soluţii globale. De

asemenea, practica de a conduce şi a aplica anumite reguli faţă de mediul

înconjurător necesită o strategie globală.

Ploile acide. Denumirea de “ploaie acidă” a fost folosită pentru prima dată de

chimistul englez Robert Smith, într-un tratat care examina corelaţia dintre aerul

poluat de deasupra Manchester-ului şi aciditatea ploilor. Ploaia acidă este o

precipitaţie cu pH sub 5,6 (cât este normal pentru precipitaţii)5.

Ploile acide atacă vegetaţia, în primul rând frunzele acestora (prin blocarea

sistemului respirator şi perturbarea proceselor de fotosinteză), dar şi rădăcinile

copacilor (prin neutralizarea elementelor nutritive din sol). Efectul ploilor acide

este mai violent în zonele reci, unde concentraţia de NH3 este mai redusă,

procesele de descompunere a materiei organice moarte fiind mai lente, iar solul are

deja o reacţie acidă. În plus, efectul ploilor acide este resimţit şi prin perturbarea

5 Mihai, Berca, “Ecologie generalã a mediului”, Ed. Ceres, Bucuresti, 2000, p. 45

14

echilibrului ecologic din lacurile aflate în zonele afectate, peştii fiind deosebit de

sensibili la condiţiile de viaţă (pH-ul mediului acvatic).

Un alt factor de risc îl constituie capacitatea ploilor acide de a “mobiliza”

aluminiul, elementul cel mai abundent din scoarţa terestră, specialiştii evidenţiind o

posibilă legătură a acestui fenomen cu apariţia unei boli degenerative, cu grave

tulburări de memorie şi dereglări ale funcţiilor mentale (boala Alzheimer).

Contractarea acestor efecte poluante grave se poate realiza numai prin

restructurarea profilului energetic al diferitelor ţări.

1.4.2. Poluarea apei

Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om. Ea reprezintă

viaţa, dar şi calitatea vieţii. Apa, element indispensabil vieţii, este, în acelaşi timp,

resursa naturală fundamentală, fără de care nu ar fi posibilă desfăşurarea

activităţilor omului şi nici viaţa de pa Pământ. Calitatea apei se apreciază în raport

cu utilizarea acesteia, prin determinarea unor indicatori fizici, chimici şi biologici.

Prin poluarea apelor se înţelege, conform concluziilor modificarea

compoziţiei sau stării apelor unei surse, survenită ca urmare a activităţii omului,

astfel încât apele devin mai puţin adecvate tuturor, sau numai unora dintre

utilizările pe care le pot căpăta în stare naturala. Poluantul poate fi reprezentat de o

substanţă, un microrganism sau un transfer de energie care produce poluare.

Probe recente au indicat că şi apele litorale pot fi grav ameninţate prin

procesul de “eutrofizare”, întrucât azotul provenit de la o mulţime de surse

stimulează creşterea algelor într-o asemenea măsură, încât acestea micşorează

cantitatea de oxigen şi blochează pătrunderea luminii solare de care au nevoie alte

plante şi animale marine.

1.4.3. Poluarea solului

15

Solul este suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare terestre,

principalul mijloc de producţie vegetală şi forestieră. Activităţile de producţie au

provocat şi provoacă fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri.

Pentru ţara noastră, asemenea fenomene sunt: eroziunea şi scurgerea

solurilor, compactarea stratului accesibil rădăcinilor plantelor, dezechilibre de

nutriţie în sol, poluarea chimică şi biologică, excavările de terenuri, distrugerea

completă a solului prin lucrări miniere la zi, exploatarea de balast, gropi de

împrumut la construirea digurilor, acoperirea solului cu deşeuri şi reziduri lichide

sau solide, inclusiv dejecţii; depozite de diferite reziduuri, cenuşă de la

termocentrale, steril din activităţile miniere, fosfo-ghips de la fabricile de

îngrăşăminte fosfatice etc.

Indicii sintetici ai efectului poluării sunt, în general, următorii: deprecierea

recoltei calitativ şi/sau cantitativ, sporirea cheltuielilor necesare pentru menţinerea

recoltei la parametrii calitativi şi/sau cantitativ, anteriori poluării. Expresia valorică

a poluării poate fi dată şi de către restricţiile din cauza cărora are loc deteriorarea

recoltei, ca urmare a prezenţei reziduurilor de substanţe poluante (pesticidele,

metale grele)6. Cheltuielile de amenajare antierozională a solului, cele ocazionate

de executarea lucrărilor de drenaj pentru prevenirea salinizării secundare a solului

sunt, de asemenea, tot expresia unor stări de poluare a solurilor, la un moment dat.

Din punct de vedere chimic, solul poate fi poluat direct, prin deversări de

deşeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din îngrăşămintele şi pesticidele aruncate

pe terenurile agricole, şi, indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi, ejectaţi iniţial

în atmosferă, apa ploilor contaminate cu agenţi poluanţi, spălaţi din atmosfera

contaminată, transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc la altul,

infiltrarea prin sol a apelor contaminate.

6 Mihai, Berca, “Ecologie generalã şi protecţia mediului”, Ed. Ceres, Bucuresti, 2000, p. 55

16

Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigaţie, a lipsei de drenaj adecvat ori

calităţii necorespunzătoare a apei, apar fenomene de salinizare şi înmlăştinire

secundară.

Excesul de îngrăşăminte chimice azotate determină poluarea plantelor, dar şi a

apelor freatice cu nitraţi. Un pericol potenţial este legat şi de nitriţi, care sunt

percursori esenţiali în sinteza nitrosaminelor, substanţe deosebit de toxice, dintre

care multe, în concentraţii foarte mici, sunt cancerigene. Acestea se formează

chimic prin interacţiunea, la ph acid, a nitriţilor şi a oxizilor de azot cu aminele

secundare.

Agricultura afectează nu numai proprietăţile chimice ale solului, cât şi pe

cele fizice (structura, textura, regim aerohidric), contribuind şi la eroziunea solului,

mai ales pe terenurile în pantă.

Deşeurile şi reziduurile solide ridică probleme deosebite şi, alături de substanţele

chimice folosite în agricultură, sunt consideraţi principalii agenţi poluanţi ai

solului. Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, arsen, seleniu

etc.), provenite din diferite surse şi depuse pe şi în sol, pe diferite căi, se pot

acumula în acesta, de unde trec în plante, putând să aibă efecte dăunătoare. Multe

probleme de poluare a solului sunt legate de folosirea în cantităţi din ce în ce mai

mari a îngrăşămintelor chimice în agricultură. Astfel, superfosfaţii conţin o serie

de impurităţi (metale şi metaloizi toxici), care, în ansamblu, constituie un risc

potenţial foarte serios de poluare a solului.

1.4.4. Poluarea radioactivă

Acest tip de poluare a mediului a căpătat o importanţă deosebită o dată cu

prepararea şi utilizarea pe scară largă a substanţelor radioactive. Acestea emit

radiaţii ionizante care pot deveni extrem de periculoase pentru orice vietate, dacă

nu se iau anumite măsuri de protecţie. Radiaţii ionizate există şi în natură şi

acţiunea lor fizică şi biologică se manifestă o dată cu construirea reactoarelor

17

nucleare, a acceleratorilor de particule şi a aparatelor de radiaţii X. Aceste radiaţii

ionizante s-au manifestat şi în timpuri străvechi prin radiaţia cosmică. Iradierea

Terrei cu raze cosmice depinde şi de câmpul magnetic terestru, care joacă rol

selector şi chiar depozitar al particulelor din razele cosmice.

O mare importanţă în creşterea fondului terestru de radiaţii o au şi

experienţele cu bombe nucleare, în emisfera nordică înregistrându-se cele mai

multe experienţe. Din 1963, astfel de experienţe sunt interzise. În afară de acest

pericol militar, există şi alt pericol ce rezultă din activitatea nucleară, în domeniul

cercetării şi mai ales al dezvoltării progresului energetic nuclear în întreaga lume7.

De asemenea, se consideră că “reziduurile din energia nucleară, potenţiale

extrem de periculoase, sunt atât de compacte încât pot fi păstrate în locuri izolate de

mediul exterior"” Opinie total greşită, ţinându-se seama de faptul că în urma

exploziei de la Cernobâl nu s-au găsit locuri unde să poată fi evacuat combustibilul

nuclear utilizat, şi depozitul ar trebui să fie construit chiar lângă grupul avariat, în

condiţiile unui câmp de radiaţii intense, suprairadiindu-i pe constructori şi pe

montori.

1.4.5. Poluarea sonoră

Undele mecanice, reprezentate prin trepidaţii, sunete, infrasunete şi vibraţii

ultrasonore, poluează mediul urban creând efecte psihologice epuizante. Zgomotul

urban, chiar la intensitate egală cu cel natural, este mult mai vătămător pentru

sănătate.

Zgomotul se caracterizează prin intensitate, durată şi frecvenţă. În mod

practic, se consideră ca limită de suportabilitate pentru om, 65 dB. În general, cele

mai înalte niveluri de zgomote se întâlnesc în halele industriale, dar această

problemă este de resortul specific al protecţiei muncii, care impune anumite limite

7 Sanda, Visan, “Mediul inconjurator - Poluare şi protecţie”, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 103

18

pentru intensitatea zgomotului şi recomandă utilizarea de căşti sau buşoane

antifonice. În marile oraşe, sursele de zgomot sunt reprezentate de transporturi.

1.4.6. Poluarea aerului în centrele urbane

Aproape nici un oraş al lumii nu a reuşit să evite confruntarea cu flagelul

modern al poluării aerului. Chiar în oraşele odinioară vestite pentru aerul lor curat –

Buenos Aires, Denver şi Madrid, spre exemplu – poluarea a reuşit să ucidă sau să

cauzeze spitalizarea unor oameni sănătoşi, dar şi a unor bolnavi sau invalizi. Dar

această situaţie poate fi totuşi evitată, anume prin gama largă de strategii pe care

ţările lumii le aplică în combaterea poluării. Printre acestea se numără interziceri de

trafic, zile în care folosirea automobilelor este interzisă şi legi care stabilesc

controlul strict al emisiilor de poluanţi ale centralelor electrice. Nu toate aceste

metode ating un succes deplin, dar multe dintre ele funcţionează destul de bine,

încât inconvenientele sunt trecute cu vederea.

În tot mai multe ţări dezvoltate, spre exemplu, automobiliştii au renunţat la

combustibilul cu adaos de tetraetil de plumb – principala cauză a poluării cu plumb

a atmosferei – aşa încât benzinăriile au exclus deja din sortiment acest fel de

benzină. Drept rezultat, conţinutul de plumb în sângele copiilor a scăzut la

jumătate. Cu toate că producătorii de combustibili au emis avertizări cum că

producţia de benzină fără plumb va ridica preţurile şi va micşora rezervele de

combustibil, nici una dintre aceste preziceri nu s-a adeverit. Astăzi, automobilistul

american nici nu realizează absenţa acestui combustibil otrăvitor – dacă el a fost

vreodată conştient de existenţa lui.

Excluderea plumbului din benzină a adus de fapt pe piaţă o nouă generaţie,

mai curată, de combustibili. Formula benzinei a fost schimbată, cea nouă conţinând

cu 90% mai puţin benzen şi alte componente toxice, rezultatul fiind că în multe

oraşe americane gradul de poluare a scăzut cu până la 15%, în cursul primului an

19

după introducerea noilor combustibili. Dar acestea nu sunt singurele succese

înregistrate.

În Japonia, tehnologiile de reducere a poluării, precum “curăţătoarele de

fum” – instalaţii care reţin până la 95% din conţinutul de sulf emis de coşurile

electrocentralelor – au fost instalate în întreaga ţară. Această măsură a redus emisia

de bioxid de sulf – un poluant care rezultă din arderea unor combustibili precum

cărbunele sau ţiţeiul – cu aproape 40%, anume între anii 1974 - 1983, în pofida

dezvoltării economice rapide. În Franţa emisia de bioxid de sulf a scăzut cu 75% o

dată ce termocentralele au fost înlocuite cu centrale nucleare8.

Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile, defrişând

pădurile pentru a folosi lemnul şi a mări suprafeţele agricole, aruncând nepăsător în

apă şi în aer cantităţi mari de deşeuri toxice omul a stricat echilibrul natural existent

în mediul înconjurător, aşa încât uneori şi-a pus în pericol însăşi viaţa lui. În

asemenea situaţie, fiinţa umană s-a văzut nevoită să ia atitudine pentru înlăturarea

răului pe care l-a produs şi să treacă urgent la luarea unor măsuri pentru protecţia

mediului înconjurător, pentru menţinerea în natură a unui echilibru normal între toţi

factorii care compun mediul. Pentru ca Pământul sa rămână o planetă vie, consider

cã interesele oamenilor trebuiesc corelate cu legile naturii.

8 Vlad, Iordache, “Ecologie şi protecţia mediului”, Ed. Matrixrom, Bucuresti, 2000, p. 76

20

CAPITOLUL II

ARIILE PROTEJATE

2.1. Necesitatea apariţiei ariilor protejate

Oamenii din noua societate încep sã fie tot mai preocupaţi de protecţia

mediului înconjurãtor, încep sã conştientizeze faptul cã dezvoltarea economicã

afecteazã starea mediului. Dezvoltarea economicã va fi din ce în ce mai dependentã

de mãsurile şi posibilitãţile de protejare a mediului ambiant.

În România, ţarã care a trecut la edificarea economiei de piaţã, se impune deja

problema realizãrii unui mecanism juridic-economic care sã asigure un proces de

dezvoltare economic-industrial, cu respectarea criteriilor de protecţia mediului, în

conformitate cu reglementãrile Uniunii Europene.

În domeniul protecţiei mediului ambiant, ţara noastrã se confruntã cu o serie

de probleme de fond, din care urmatoarele meritã a fi menţionate:

- Schimbarea mentalitãţii tehniciste şi înlocuirea cu o mentalitate complexã

tehnico-economicã-juridicã pentru rezolvarea problememlor de protecţia mediului,

fãrã de care nu este posibilã dezvoltarea economicã;

- Stabilirea unui program de protecţie a mediului cu obiectivele majore, pe termen

lung, prin care sã fie incluse atât problemele de cercetare ştiinţificã, cât şi

monitoringul aplicativ al factorilor de mediu;

- Implicarea prin coparticiparea activã, programatã a unitãţilor economice

productive la activitatea de protecţia mediului, începând cu tehnica şi tehnologia

proprie.

Se instituie regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare în funcţie de

urmãtoarele categorii de arii naturale protejate:

21

- de interes naţional: rezervaţii ştiintifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,

rezervaţii naturale, parcuri naturale;

- de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului universal, geoparcuri,

zone umede de importanţă internatională, rezervaţii ale biosferei;

- de interes comunitar: siturile Natura 2000;

- de interes judeţean sau local: situate pe domeniul public/privat al comunităţii

locale9.

Se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Arii Naţionale Protejate (ANAP) cu

responsabilităţi pentru administrarea reţelei naţionale de arii protejate. La

momentul actual, autoritatea centralã care coordoneazã activitatea de protecţie a

mediului este Ministerul Mediului şi Dezvoltãrii Durabile. Acesta aplicã strategia şi

programul guvernului în vederea promovãrii politicilor în domeniile mediului şi

dezvoltãrii durabile, având rol de sintezã, coordonare şi control în aceste domenii.

În subordinea Ministerului Mediului şi Dezvoltãrii Durabile existã

urmãtoarele structuri:

- Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului, care la rândul sãu coordoneazã:

- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului’

- 34 de Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului;

- Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunãrii’;

- Garda Naţionala de Mediu.

Dupã cum este cunoscut, în Uniunea Europeanã protecţia mediului se bucurã de

o atenţie deosebitã. În aproape toate statele dezvoltate din Europa s-a trecut de la

faza industriei energofage şi puternic poluante la faza promovãrii industriilor

ecologice, a utilizãrii carburanţilor cu cel mai redus grad de poluare, a promovãrii

ecotehnicilor în toate activitãţile.

Încã de la începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã, România şi-a

propus ca printr-o serie de mãsuri legislative şi organizatorice sã reducã decalajul

9 Stanciu, E, “Ariile protejate din Romania” Ed. Green Steps, Brasov, 2009, p. 67

22

care o separã de realizãrile din Europa în domeniul mediului. Astfel a elaborat

planuri de management menite sã protejeze natura şi sã promoveze ariile protejate.

Planul de management este un document care exprimă clar scopul şi obiectivele

administrării ariei protejate, fiind documentul oficial al unui proces continuu, care

în timp face posibilă realizarea unui management ecosistemic şi adaptiv al ariei

protejate. Pentru a avea coerenţă, planul de management al unei arii protejate

trebuie să ţină cont de următoarele recomandări:

- Să promoveze Managementul Ecosistemic şi Adaptiv

Planul de management adaptiv trebuie să aibă încorporate mijloacele de

monitorizare a scopului şi obiectivelor, cât şi posibilitatea de adaptare şi modificare

a acestora în funcţie de schimbările produse.

- Să faciliteze participarea factorilor interesaţi

Participarea publică este o formă de sprijin pentru echipa de management, prin care

publicul informat şi implicat prin relaţii de parteneriat oficializate sau nu, va ajuta

managerii şi factorii de decizie să facă la rândul lor alegeri mai bune.

- Să stabilească zonarea funcţională

Zonele de management ajută ca aria protejată să acopere, într-un mod structurat, o

gamă variată de necesităţi.

- Să permită monitorizarea implementării şi evaluarea rezultatelor prin folosirea de

indicatori

Este necesar să se poată măsura care este efectul acţiunilor prescrise în plan şi dacă

aceste acţiuni se combină în mod corespunzător pentru a se atinge obiectivele si

scopul stabilit.

Ariile protejate, delimitate ca zone în care scopul principal îl constituie

conservarea şi protecţia naturii şi a valorilor culturale, sunt importante pentru toate

segmentele societăţii. Au potenţial deosebit pentru a deveni modele de dezvoltare

armonioasă a societăţii umane, deoarece în aceste arii se promovează, mai mult

decât în alte zone, managementul durabil al resurselor naturale şi culturale.

23

Pentru ca ariile protejate să-şi „îndeplinească menirea” este foarte important

ca toţi cei ce sunt influenţaţi de existenţa unei arii protejate ca şi toţi cei ce pot

beneficia într-un fel sau altul de faptul că avem arii protejate, să cunoască un minim

de noţiuni şi principii legate de acestea. Ariile protejate joacă un rol critic în

menţinerea vieţii pe Pământ. Cele 188 de ţări semnatare ale Convenţiei Diversităţii

Biologice, recunosc faptul că ariile protejate reprezintă cea mai importantă metodă

de a conserva biodiversitatea şi de a oferi modele de dezvoltare în armonie cu

natura în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii10. Uniunea

Mondială pentru Conservarea Naturii defineşte aria protejată astfel: Aria protejată

este „un spaţiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat şi administrat în baza

unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza

conservarea pe termen lung a naturii precum şi a serviciilor de mediu şi a valorilor

culturale asociate” – Ghid pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor

protejate.

În legislaţia românească, respectiv în Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007 privind

regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei

sălbatice, ariile protejate sunt definite ca arii naturale protejate, indicându-se că

valorile conservate sunt în principal cele naturale: ”arie naturală protejată – zonă

terestră /acvatică şi /sau subterană în care există specii de plante şi animale

sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,

paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori

culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare stabilit

conform prevederilor legale.11”

Ariile protejate sunt esenţiale în conservarea capitalului natural şi cultural

întrucât includ cele mai reprezentative şi semnificative zone din punct de vedere al

biodiversităţii, al valorilor naturale şi culturale asociate. Măsurile de management

în aceste arii se elaborează şi se implementează în aşa fel încât să se menţină sau 10 Erika Stanciu, Florentina Florescu, “Ariile protejate din România”, Ed. Green Steps, Braşov, 2009, p. 1111 Convenţia Diversităţii Biologice

24

chiar să se refacă, acolo unde este nevoie, ecosistemele naturale şi populaţiile de

specii sălbatice, menţinându-se în acelaşi timp sau căutându-se soluţii pentru

utilizarea durabilă a resurselor naturale. Dincolo de obiectivul principal de

menţinere şi chiar de refacere a valorilor naturale şi culturale ameninţate de o

dezvoltare economică accelerată şi uneori haotică, ariile protejate ar trebui să se

constituie în zone model pentru o convieţuire armonioasă a omului cu natura, chiar

şi în condiţiile în care ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste

zone, printr-un management adecvat se poate demonstra că dezvoltarea nu

înseamnă neapărat distrugerea naturii şi ar trebui să se facă eforturi deosebite

pentru a se găsi soluţii viabile pentru o dezvoltare economică bazată pe utilizarea

durabilă a resurselor naturale.

Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o

necesitate deoarece:

- reprezintă cel mai eficient mod de conservare, întrucît fiind desemnate adesea pe

suprafeţe relativ mari, pot include ecosisteme naturale şi seminaturale

reprezentative şi permit conservarea şi monitorizarea lor;

- sunt zone model, unde acţiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale şi

seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menţinerea într-o

stare corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea

resurselor şi serviciilor ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile;

- sunt adevărate „laboratoare”, în care acţiunile de protecţie strictă sau management

activ cu scop de conservare a biodiversităţii permit acumularea de cunoştinţe

valoroase fie cu privire la procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor”

eficiente pentru asigurarea tranziţiei de la o dezvoltare economică concentrată pe

profit la un model de dezvoltare durabilă.

Nu în ultimul rând, se poate afirma faptul ca ariile protejate sunt adevărate „săli de

clasă în aer liber” în care oamenii pot fi educaţi cu privire la importanţa naturii şi

necesitatea conservării şi a dezvoltării durabile.

25

Numărul şi suprafaţa ariilor protejate a crescut la nivel mondial în fiecare an,

odată cu creşterea presiunilor economice asupra biodiversităţii, a resurselor

naturale, a valorilor culturale. Baza de Date Mondială a Ariilor Protejate

înregistreaza peste 120.000 arii protejate, cu o suprafaţă de peste 22 milioane km2,

reprezentând peste 11,3% din suprafaţa cumulată a teritoriilor naţionale.

Majoritatea acestora sunt arii protejate terestre, recunoscându-se relativ recent

faptul că mediul marin nu este sufficient de bine reprezentat: arile protejate terestre

ajung la 12,2% din suprafaţă în timp ce în zona marină acestea acoperă doar 5,9%.

2.2. Categorii de arii protejate

Dupa cum am mai afirmat, ariile protejate reprezintă suprafeţele de teren,

care au sau reprezintă o bogăţie naturală specifică. Pentru acest fapt sunt supuse

unui regim special având ca scop conservarea resurselor naturale, a diversităţii

biologice precum şi menţinerea stabilităţii ecologice a regiunilor limitrofe. Ariile

protejate constituie un model de utilizare naţională a terenurilor marginale, a

suprafeţelor antropizate, au supraveghere continuă şi servesc atât pentru cercetare

cât şi pentru educaţia cetăţenilor în spiritul grijii fată de natură, concomitent cu o

utilitate publică pentru recreere şi turism12.

În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart in 6 grupe

principale. Acestea sunt următoarele:

1. Rezervaţii ale biosferei

2. Parcuri naţionale

3. Parcuri naturale

4. Rezervaţii şţiintifice

5. Rezervaţii naturale

12 Ion, Scurtu, Cristina, Sima, “Ecologie şi protecţia mediului”, Ed. Independenta Economica, Pitesti, 2009, p. 196

26

6. Monumente ale naturii

2.2.1.Rezervaţiile biosferei

Aceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de

protecţie, în scopul menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată, pentru a

avea exemple reprezentative ecologice ale mediului natural13. Rezervaţiile sunt

desemnate pentru a proteja regiuni unice. Importanţa lor este legată de cercetarea

şţiintifică, de supravegherea continuă, de conservare. Pe teritoriul ţării noastre au

fost declarate trei rezervaţii ale biosferei. Acestea sunt: Delta Dunării, Munţii

Retezat şi Munţii Rodnei.

2.2.2.Parcurile nationale

Acestea sunt suprafeţe mari care includ ecosisteme nemodificate sau puţin

modificate de acţiunea omului. În aceste zone, exploatările, activităţile

agropastorale, miminere, vânătoarea, pescuitul, efectuarea de construcţii de interes

public, transport, comunicaţii energetice, activităţile imobiliare comerciale sau

industriale sunt reduse sau eliminate pe cât posibil prin măsuri luate de autorităţile

competente la nivel de stat. Pracurile naţionale din România sunt: Retezat, Rodna,

Domogled, Cheile Nerei, Semenic, Ceahlău, Călimani, Piatra Craiului, Cheile

Bicazului, Cozia, Munţii Măcinului, Buila, Defileul Jiului.

2.2.3.Parcurile naturale

Acestea reprezintă arii naturale protejate în scopul conservării unor

ansambluri peisagiste în care interacţiunea activităţilor umane cu natura, a creat de-

a lungul timpului o zona distinctă de mare valoare peisagistă şi culturală. Suprafaţa

totală a acestor parcuri în România este de aproximativ 757.537 ha iar cele mai

importanate parcuri naturale din ţara noastră sunt: Gradiştea Muncelului, Porţile de

13 Ibidem, p. 197

27

Fier, Munţii Apuseni, Balta Mică a Brăilei, Bucegi, Munţii Maramureşului,

Geoparcul Platoul Mehedinţi, Geoparcul Dinozaurilor- Ţara Haţegului14.

2.2.4.Rezervaţiile ştiinţifice

Din această categorie fac parte ecosistemele care cuprind specii de

importanţă ştiinţifică reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu

particularităţi biologice sau geologice remarcabile. Accesul publicului şi turismul

sunt în general interzise. Exemple de astfel de rezervaţii ar fi: peisajul lacustru

marin Nuntaşi-Istria-Tusla, Cetatea Istria Grindul Saiele, Bucegi-Abruptul

Prahovean, Peştera Muierii, Peştera Closani.

2.2.5.Monumente ale naturii

În aceasta categorie se încadrează multe exemplare de arbori rari sau cu

vârste înaintate. Deci acest tip conţine unul sau mai multe elemente particulare de

importanţă naţională excepţională, dar care nu ocupa suprafeţe mari.

2.2.6.Rezervaţii de conservare a naturii

Au ca scop principal protecţia unor “sit-uri sau habitate” deosebite. Aceste

rezervaţii includ zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau terenuri

înierbate. Uneori e nevoie de intervenţia omului pentru a asigura condiţii optime

speciilor sau comunităţilor de specii. Exemple de terenuri din această categorie ar

fi: Vulcanii noroioşi, Dunele de la Agigea, lacul Agigea, Pădurea Hagieni.

2.2.7.Peisaje terestre sau marine protejate

În această categorie se includ două tipuri : a) peisaje estetice deosebite,

rezultate din interacţiunea om-natură si b) zone naturale pe care omul le-a amenajat

14 Ibidem, p. 198

28

pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a lungul coastelor mării, a lacurilor, de-a

lungul râurilor, în regiuni colinare, de munte. În ţara noastră, pot fi reprezentate ca

locuri de odihnă următoarele: Pădurea de Aramă, Pădurea de Argint, Muntele

Tâmpa, Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer.

2.3. Principalele arii protejate din ţara noastră

Asa cum am mai afirmat, aria protejată este o zonă terestră, acvatică şi/sau

subterană, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi

conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi

formaţiuni biogeografie, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de

alta natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită. Ele protejează

cursuri de apă importante; cuprind zone de o remarcabilă frumuseţe şi semnificaţie

culturală; adăpostesc comunităţi umane ce au culturi tradiţionale; protejează

teritorii care reflectă istoria interacţiunii omului cu mediul; sunt locuri de maximă

importanţă pentru turism, cercetare şi educaţie.

SITUAŢIA ARIILOR PROTEJATE DIN ROMÂNIA15

Categorii de arii protejate Numar Suprafata

(ha)

Rezervaţii sţiinţifice 64 218145

Parcuri naţionale 13 316872

Monumente ale naturii 206 15406

Rezervaţii naturale 699 346933

Parcuri naturale 15 772810

Rezervaţii ale biosferei 3 664446

Zone umede de importanţă internaţională 8 680859

Arii de protecţie specială avifaunistică 148 3694394

15 Anuarul Statistic al României, 2012

29

Situri de importanţă comunitară 383 3152153

Rezervaţii ale biosferei, în anul 2011

Denumirea rezervaţiei Judeţul Suprafaţa

(ha)

Delta Dunării Tulcea, Constanţa 580000

Retezat Hunedoara 38047

Rodna Maramureş, Bistriţa- Năsăud,

Suceava

46399

Total 664446

Parcuri naţionale şi parcuri naturale, în anul 201116

Denumirea parcului

naţional

Judeţul Suprafaţa

(ha)

Domoglet-Valea Cernei Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj 60100

Rodna Bistriţa- Năsăud, Maramureş,

Suceava

46399

Retezat Hunedoara 38047

Cheile Nerei-Beuşniţa Caraş-Severin 37100

Semenic-Cheile

Carasului

Caraş-Severin 36665

Călimani Bistriţa-Năsăud, Harghita, Suceava,

Mureş

24519

Cozia Vâlcea 17100

Piatra Craiului Argeş, Braşov 14800

Munţii Măcinului Tulcea 11321

Defileul Jiului Gorj, Hunedoara 11127

16Idem 15

30

Ceahlău Neamţ 8396

Cheile Bicazului-

Hăşmaş

Neamţ, Harghita 6575

Buila- Vanturăriţa Vâlcea 4186

Total 316335

Denumirea parcului natural Judeţul Suprafaţa

(ha)

Munţii Maramureşului Maramureş 148850

Porţile de Fier Caras-Severin, Mehedinţi 115656

Geoparcul Platoul Mehedinţi Mehedinţi 106000

Geoparcul Dinozaurilor – Ţara

Haţegului

Hunedoara 102392

Munţii Apuseni Alba, Bihor, Cluj 75784

Putna – Vrancea Vrancea 38204

Bucegi Argeş, Braşov,

Dâmboviţa, Prahova

32497

Vânători Neamţ Neamţ 30818

Comana Giurgiu 24963

Balta Mică a Brăilei Brăila 24400

Lunca Mureşului Arad, Timiş 17166

Gradiştea Muncelului - Cioclovina Hunedoara 10000

Defileul Mureşului Superior Mureş 9156

Lunca Joasă a Prutului Inferior Galaţi 8247

Cefa Bihor 5004

Total 749137

2.3.1. Rezervaţii ale Biosferei

31

Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt

protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice

specifice. Rezervaţiile biosferei se întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex

de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu

comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale

sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului, ecosisteme modificate sub

influenţa omului şi care

pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe

valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase.

Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi

conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice17.

Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor

regulamente şi planuri de protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu

recomandările Programului Om -Biosferă. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei

sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului universal, managementul

Rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind protecţia

patrimoniului mondial cultural şi natural. Pentru asigurarea protecţiei şi conservării

unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru

valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale

populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a

acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim

diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, după

cum urmează:

- zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor

ştiinţifice;

17 Stanciu, E, Ariile protejate din România, Ed. Green Steps, Braşov, 2009, p. 134

32

- zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise

activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu

autorizaţiile date de administraţia Rezervaţiei;

- zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a

mediului deteriorat;

- zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în

limitele capacităţii de regenerare a resurselor18.

Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să

constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul

natural. Rezervaţiile biosferei se constituie într-o Reţea Mondială. Sunt propuse de

guvernele ţărilor în care se găsesc şi trebuie să îndeplinească minim trei funcţii de

bază, complementare, şi anume:

- funcţia de conservare – să contribuie la conservarea peisajelor, a ecosistemelor,

speciilor şi a varietăţilor genetice;

- funcţia de dezvoltare – să încurajeze dezvoltarea economică şi umană durabilă din

punct de vedere socio-cultural şi ecologic;

- funcţia logistică – să sprijine cercetarea, monitoringul, educaţia şi schimbul de

informaţii privind aspecte globale de conservare şi dezvoltare.

În România au fost declarate până acum trei rezervaţii ale biosferei, şi

anume:Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat şi Pietrosul Rodnei.

2.3.1.1 Delta Dunării

Delta Dunării are o suprafaţă de 580000 ha şi este aflată în mare parte în

Dobrogea şi parţial în Ucraina. Reprezintă cea mai mare şi cea mai bine conservată

dintre deltele europene. Delta Dunării a intrat în patrimoniul UNESCO

(Organizatia Natiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) în 1991 ca

18 Site-ul PNMR: http://www.parcrodna.ro

33

rezervaţie a biosferei. Prin valoarea de unicat a ecosistemelor sale şi în special ca

habitat al păsărilor, a fost recunoscută în anul 1990 ca “zonă umedă” de importanţă

internaţională (Convenţia de la Ramsar – Iran) şi a fost inclusă în programul “Omul

şi Biosfera” , lansat de UNESCO.

Prin Legea nr. 82/20.10.1993 a devenit “Rezervaţia Biosferei Delta Dunării”

zonă de importanţă ecologică naţională şi internaţională19. Crearea Rezervatiei are

ca obiectiv principal protejarea şi conservarea habitatelor naturale, dar vine şi în

sprijunul dezvoltării durabile cu susţinerea ecologică a activităţilor economice şi

culturale tradiţionale – inclusiv turismul- ale comunităţilor locale.

Din suprafaţa totală a Deltei, zonele cu regim de protecţie integrală (în care

nu se practică activităţi economice) ocupă 50.600 ha, zonele tampon cu activităţi

selective 223.300 ha, zonele economice (inclusiv pentru turism) 306.100 ha, din

care cele de reconstrucţie ecologică 11.425 ha20.

Delta reprezintă un ţinut exotic cu peste 1200 de specii de copaci şi plante,

cu cea mai bogată faună ornitologică de pe continent (mai mult de 300 de specii,

printre care colonii unice de pelicani) şi ihtiologică (reprezentată de circa 100 de

specii, din care amintim heringul de Dunăre şi sturionii, de la care se obţine

preţiosul caviar).

Delta Dunării este un adevarat paradis faunistic. Aici vieţuieşte 98% din

fauna europeană, întreaga faună de lepidoptere acvatice şi de moluşte gasteropode

de Europa şi tot aici îşi găsesc refugiul mamifere rare.

Obiectivul general al Rezervaţiei Delta Dunării este acela de a proteja şi

conserva ecosistemele deltaice şi, cu precădere de a păstra unele zone strict

protejate pentru conservarea nealterată a naturii de aici, şi de aceea, apare ca

necesară, ca şi pentru alte domenii economice din deltă, elaborarea unei strategii de

dezvoltare a turismului în limitele de suport ale naturii deltaice şi ale comunităţii

locale, adică de dezvoltare a ecoturismului, respectiv a unui turism durabil.

19 Vasile Glavan,“Turism rural şi agroturism; Turism durabil; Ecoturism”,Ed. Economica, Bucuresti, p. 21420Ibidem, p. 220

34

Acest obiectiv general se poate realiza prin unele măsuri precum:

- Conservarea naturii deltaice şi a biodiversităţii

- Dezvoltarea economiei tradiţionale, inclusiv a turismului

- Restructurarea formelor de turism şi adaptarea programelor turistice

- Trecerea treptată la un turism organizat

- Derularea programelor turistice

- Adaptarea unui management suplu şi coerent pentru activităţile din Rezervatie,

bazat pe un monitoring integrat şi adecvat

- Informarea eficientă a turiştilor

- Utilizarea unei eficiente politici de marketing pentru promovarea produsului

turistic21.

Principiile generale ale strategiei de protecţia mediului în Deltă Dunării

cuprinde câteva teme principale: conservarea condiţiilor de sănătate a oamenilor,

dezvoltarea durabilă, evitarea poluării prin măsuri preventive, conservarea

biodiversităţii, conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice, aplicarea

principiilor de bază ale protecţiei mediului (ex. poluatorul plăteşte), stimularea

activităţii de reabilitare a ecosistemelor

alterate.

2.3.2. Parcuri Naţionale

Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este

protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic

naţional cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-

geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic,

pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice,

educative, recreative şi turistice.

Managementul parcurilor naţionale asigura menţinerea cadrului fizico-geografic în

stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a

21 Ibidem p. 225

35

diversităţii biologice în condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme

de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor incompatibilă

scopului atribuit.

Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de

protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative

abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi

cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin

influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul

parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca

rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general, pe suprafeţe mari de

teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale

practicate numai de către comunităţile din zona ariei protejate, activităţi tradiţionale

ce se vor reglementa prin planul de management.

Parcurile Naţionale corespund categoriei II a IUCN – “Parc naţional: arie protejată

administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.

2.3.2.1 Parcul Naţional Munţii Rodnei

Parcul Naţional Munţii Rodnei este situat în nordul Carpaţilor Orientali,

suprapunându-se peste cea mai mare parte a ariei Munţilor Rodnei, pe raza

judeţelor Bistriţa Năsăud şi Maramureş. În interiorul parcului există o singură

localitate (satul Valea Vinului ) şi intravilanul de 7,0 ha din localitatea Borşa.

Suprafaţa parcului este de 47 177 ha, din care 37741,6 ha (80%) în judeţul Bistriţa

Năsăud 9435,4 ha (20%) în judeţul Maramures, iar ca Rezervaţie a Biosferei sunt

declarate 44 000 ha.

Scopul ariei protejate este menţinerea elementelor cadrului fizico-geografic

cât mai aproape de starea lor naturală, asigurarea protecţiei ecosistemelor,

conservarea resurselor genetice, a diversităţii biologice, încurajarea şi susţinerea

modului tradiţional de viaţă al comunităţilor locale din zona parcului. În perimetrul

36

parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile economice tradiţionale practicate

numai de membrii comunităţilor din zona parcului naţional şi de persoanele care

deţin terenuri în interiorul acestuia şi care sunt reglementate prin planul de

management. Managementul PNMR urmăreşte şi menţinerea interacţiunii

armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului,

promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale durabile ale terenurilor, încurajarea şi

consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.

2.3.3. Parcuri Naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia

şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane

cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă

peisagistică sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.

Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a

omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului promovând

păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea

activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale.

De asemenea, se oferă publicului posibilitate pentru recreere şi turism şi se

încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale.

2.3.3.1 Parcul Natural Bucegi

Parcul Natural Bucegi este situat în partea estică a Carpaţilor Meridionali şi

cuprinde integral Masivul Bucegi desfăşurat sub forma unui amfiteatru cu

deschidere sudică şi delimitat de abrupturi ce depăşesc frecvent 1000 m faţă de

zonele limitrofe, precum şi perimetre limitate din Masivul Leaota, munţii Dudele

1954 m, Raciu 1518 m şi Rătei 1504 m. Principalele obiective ale planului de

management sunt:

- Protecţia peisajului de munte într-un mod durabil armonizând interacţiunea dintre

capitalul natural din Parc şi sistemul socio-economic limitrof, prin utilizarea

37

judicioasă a resurselor naturale şi prin păstrarea practicilor de construcţie şi a

tradiţiilor socio-culturale.

- Conservarea valorii peisagistice a capitalui natural din Parc precum şi a

habitatelor/ecosistemelor şi speciilor integrate acestuia, prin menţinerea ori

optimizarea structurii şi funcţionalităţii.

- Reinventarierea speciilor de floră şi faună , estimarea parametrilor structurali şi

funcţionali ai acestora, identificarea şi monitorizarea speciilor aflate pe Lista Roşie

precum şi a speciilor din anexele Directivei Habitate. Obiectivul vizează

conservarea diversităţii specifice şi genetice a populaţiilor de floră şi faună din

cadrul Parcului şi menţinerea acesteia la un nivel înalt.

- Studiul diversităţii ecosistemice, prin identificarea habitatelor, tipurilor de

ecosisteme, inclusiv zonele de ecoton, prin stabilirea limitelor spaţiale, a stării lor

de conservare. Realizarea obiectivului presupune o analiză a diversităţii geologice,

paleontologice, geomorfologice, climatice, hidrologice, pedologice şi biologice.

- Realizarea unui turism adecvat scopului instituirii Parcului, predominant

ecoturistic, tematic sau agroturistic şi fără exploatări intensive sau care depăşesc

toleranţa ecologică a zonei.

- Redresarea echilibrului ecologic prin eliminarea activităţilor improprii, utilizarea

raţionala a terenului şi reconstrucţie ecologică. Necesitatea conservării

patrimoniului natural şi antropic se impune cu prioritate; realizarea obiectivului se

va face prin respectarea strictă a legislaţiei în vigoare şi menţinerea sub control a

activităţilor cu impact negativ asupra mediului.

- Conştientizare şi educaţie publică, prin :pliante, broşuri, hărţi, seminarii,

conferinţe de presă; colaborarea cu inspectoratele şcolare şi cu şcolile din cele trei

judeţe; concursuri şcolare cu premii având ca temă cunoaşterea şi protejarea naturii;

organizarea de tabere şcolare cu elevi voluntari pentru igienizarea unor trasee sau

zone turistice; expoziţii ale elevilor cu desene şi picturi având ca obiect natura,

pădurea, flora, fauna, peisaje; acţiuni comune cu organisme naţionale şi

38

internaţionale de protecţie a mediului precum si elevi, studenţi, profesori, specialişti

in domeniu.

2.3.4. Rezervaţii Ştiinţifice şi monumente ale naturii

Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este

protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând

elemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic,

speologic, paleontologic, pedologic sau de alta natură. Mărimea rezervaţiilor

ştiinţifice este determinata de arealul necesar pentru asigurarea integrităţii zonei

protejate.

Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigura un regim strict de protecţie,

prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În

perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi ştiinţifice, cu acordul forului

ştiinţific competent. Planul de management al unei rezervaţii ştiinţifice în România

contribuie semnificativ la menţinerea diversitatii biologice în regiunea ori regiunile

biogeografice respective. În mare aceste obiective vizează asigurarea statutului de

conservare a speciilor şi habitatelor naturale de interes conservativ naţional şi/sau

comunitar, asigurarea rolului de zona de gestionare durabilă a resurselor cu rol de

coridor ecologic în cadrul Reţelei Ecologice Locale pentru Conservarea

Carnivorelor Mari dar şi conservarea peisajului actual prin menţinerea şi

încurajarea activităţilor antropice tradiţionale.

Obiectivele planului de management sunt:

- Asigurarea statutului favorabil de conservare al speciilor şi habitatelor naturale de

importanţă naţională şi comunitară din aria protejată Lacul Negru;

- Protejarea cadrului natural;

- Încurajarea comunităţilor locale în vederea dezvoltării unor activităţi economice

care, prin utilizarea durabilă a resurselor, să le aducă beneficii şi să contribuie la

39

reducerea presiunii asupra resurselor din aria protejata, promovând împreună cu

comunităţile locale valorile culturale si tradiţionale;

- Promovarea unui turism care să nu afecteze negativ aria protejata, să ducă la

creşterea respectului pentru valorile naturale şi care să încorporeze valorile

culturale şi tradiţionale ale zonei;

- Conştientizarea şi educarea publicului şi a factorilor interesaţi pentru înţelegerea

importanţei conservării naturii şi pentru obţinerea sprijinului în vederea realizării

obiectivelor rezervatiei naturale si ale sitului Natura 2000;

- Promovarea toleranţei sociale faţă de cele trei specii de carnivore mari prin

combaterea efectivă şi responsabilă a surselor de conflict şi competiţie cu oamenii;

- Managementul eficient şi adaptabil al ariei protejate prin asigurarea unui sistem

integrat de gospodarire;

Succesul acţiunilor planului de managament al unei rezervaţii naturale are la bază

anumite principii. Pricipiile planului de management urmăresc trasarea unor linii

generale pe care se va sprijini acţiunea de realizare a planului de management.

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este

protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie

ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau

animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari,

asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice – peşteri, martori de eroziune,

chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite

fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin

unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în

perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor

se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul

terenului. Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de

protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul

lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.

40

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ

PLANUL DE MANAGEMENT BALTA MICĂ A BRĂILEI

41

3.1. Descriere generală

În Balta Brăilei s-au produs profunde transformări cantitative şi calitative.

Îndiguirile, desecările şi despăduririle, survenite acum patru decenii, au diminuat

cantitativ de 6 ori zona umedă Balta Brăilei, de la 149 mii ha la 26 mii ha de luncă

inundabilă în present. Înlocuirea brutală a excepţionalei biodiversităţi deţinute de

complexele de ecosisteme acvatice şi terestre, cu întinse monoculturi agricole ce

ocupă 80% din fosta baltă în incintele îndiguite, a reprezentat prima mutaţie

calitativă de proporţie. Dar natura nu a fost lăsată în pace nici în zonele cu regim

hidrologic de inundaţie. A doua schimbare majoră, care a însemnat lovitura de

graţie dată biodiversităţii, s-a produs în urma substituirii pădurilor aluviale naturale

prin culturi uniclonale plopicole şi salicicole. În acest mod s-a pierdut un

inestimabil tezaur genetic şi ecologic, după Giurgiu, 1995, stabil şi de complexă

funcţionalitate, din păcate prea puţin cercetat.

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei reprezintă un ultim eşantion din fostele

bălţi dunărene. Pe o suprafaţă de numai 241 km2, aceasta zonă conservă 10% din

fosta Deltă Interioară, respectiv fostele bălţi ale Brăilei şi Ialomiţei, care ocupau

pănă în deceniul 6 al secolului trecut 2.413 km2 de zonă umedă compactă pe Cursul

Inferior al Dunării, între Silistra şi Brăila.

3.1.1. Localizare

42

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei ocupă un segment de 62 km din Cursul Inferior

al Dunării, conform Fig. nr.1, între podul Giurgeni – Vadu Oii, km 237 în amonte

şi municipiul Brăila, km 175 în aval, la cota maximă de inundaţie, adică la nivelul

digului dinspre Câmpia Bărăganului, limita vestică şi a digului ce protejează Insula

Mare a Brăilei, limita estică. Pe teritoriul Parcului nu sunt aşezări umane.

Fig.1. Localizarea PN-BmB

În ordinea importanţei lor, principalele puncte de acces în acest Parc Natural

sunt :

- drumul european 60, Bucureşti – Constanţa, prin punctul Broscoi Verde situat la

piciorul podului Giurgeni – Vadu Oii, acces cu ambarcaţiuni fluviale uşoare

individuale – caiace şi canoe, şi în grup – ambarcaţiuni cu motor, în aval către

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei, în special pentru vizitarea cabanei şi Zonei de

protecţie integrală Egreta;

- municipiul Brăila, acces cu ambarcaţiuni fluviale pentru vizitarea Zonei de

protecţie integrală Fundu Mare;

- comuna Gropeni, acces prin drum asfaltat la punctul de trecere cu bacul în Insula

Mare a Brăilei, apoi cu ambarcaţiuni fluviale în amonte pe Dunărea Navigabilă, pe

braţul Vâlciu şi în Insula Mică a Brăilei, iar în aval în insula Calia, pe braţul Calia

şi pe Dunărea Navigabilă.

43

3.1.2. Flora

În sistemul de zone umede din Balta Mică a Brăilei a fost identificat până în

prezent un număr de 221 specii de plante. Dintre speciile lemnoase cele mai

răspândite sunt: salcia, plopul, ulmul, cătina mică, murul. În mlaştinile cu stuf,

speciile de plante mai des întâlnite sunt: stuful, papura. Cele mai importante

asociaţii acvatice sunt localizate în special pe canale şi în lacuri. Din componenţa

ecosistemelor acvatice au fost identificate până în prezent un număr de 176 specii

de alge planctonice. O vegetaţie deosebită se află pe nisipuri.

3.1.3. Fauna

Diversitatea faunei este determinată de diversitatea habitatelor, mai ales

datorită faptului că mai mult de jumătate din ecosistemele identificate sunt

naturale. Au fost identificate un număr de 623 specii din care 99 sunt pe lista

directivelor europene. Fauna de nevertebrate este foarte bogată, fiind

identificate până în prezent 329 specii din care peste 100 specii de gasteropode şi

bivalve, 12 taxoni superiori de organisme bentonice, cu mai mult de 60 specii

identificate şi peste 120 specii de cladocere, copepode şi rotifere. Există, de

asemenea, multe specii de insecte acvatice.

Păsările sunt reprezentate de un număr de 207 de specii, care utilizează acest

teritoriu pentru cuibărit, loc de popas în timpul migraţiei sau pentru iernare. Între

acestea se includ specii ameninţate pe plan internaţional, cum ar fi: pelicanul creţ,

raţa roşie, gâsca cu gât roşu şi cormoranul mic. Din totalul speciilor de păsări

identificate aici, 79 sunt prezente pe lista specială de conservare a Directivei Păsări

a Uniunii Europene.

Au fost identificate un număr de 11 specii de mamifere grupate în patru ordine şi

şapte familii, protejate atât prin legislaţia natională cât şi prin Directiva Habitate

Floră a Uniunii Europene.

44

Populaţiile de peşti sunt reprezentate printr-un număr de 65 specii ( 10 pe

lista directivelor) dintre care mai cunoscute sunt: somnul, stiuca, şalăul, scumbia de

Dunăre, crapul iar amfibienii şi reptilele prin 13 specii din care 8 sunt pe lista

directivelor europene.

3.1.4. Habitate

Pe teritoriul parcului au fost identificate  19 tipuri de habitate, dintre care

amintim: păduri de salcii, lacuri eutrofe naturale, zăvoaie cu plopi şi salcii, mlaştini

cu tufărişuri (zălog, răchită), mlaştini cu pajişti umede de luncă, pajişti stepice. Din

cele 19 tipuri de habitate identificate, în Ballta Mică a Brăilei 9 sunt  pe Lista

Directivei Habitate Faună şi Floră. Dintre ecosistemele identificate aici, 50% sunt

naturale, 30% sunt seminaturale şi 20% sunt antropizate.

Datorită faptului că teritoriul parcului este supus în fiecare an unor perioade

de inundaţie şi unor perioade de retragere a apelor, cele 2 tipuri de ecosisteme,

terestre şi acvatice, sunt interdependente, creând un biom specific Dunării. Între

aceste tipuri de ecosisteme nu există o delimitare teritorială şi temporală strictă,

existând o succesiune şi înlocuire periodică. Atunci când viitura este foarte mare,

acolo unde era un ecosistem terestru va apare unul acvatic, iar în perioadele de

secetă prelungită, ecosistemele acvatice vor fi inlocuite de unele terestre.

3.2. Scopul, temele şi obiectivele Planului de management

Parcul Natural Balta Mică a Brăilei este o zonă umedă de importanţă

internaţională, declarată sit Ramsar în iunie 2001, care conservă pe o suprafaţă de

241 km2 ultimele complexe de ecosisteme acvatice, terestre şi de ecoton în regim

liber de inundaţie ce au mai rămas, într-un procent de 10%, în urma îndiguirii

bălţilor Brăilei şi Ialomiţei – fosta Deltă Interioară - 2.413 km2. De aceea

managementul acestei arii protejate devine o activitate de mare complexitate şi de o

45

importanţă excepţională, care îmbină într-o viziune sustenabilă protecţia şi

conservarea unui capital natural deosebit de fragil, cu utilizarea durabilă a

resurselor Parcului şi dezvoltarea sustenabilă a zonei de cooperare, în condiţiile

unor comunităţi riverane paupere, cel puţin la nivelul anului 2008.

3.2.1. Scopul Planului de management

Scopul Planului de management constă în promovarea un model de gestiune

durabilă care să permită conservarea diversităţii biologice şi a peisajului, ca

elemente fundamentale ale capitalului natural din Parcul Natural Balta Mică a

Brăilei în concordanţă cu dezvoltarea sistemelor socio-economice adiacente.

Propunându-ne acest scop se realizează o afirmare a stării viitoare ideale, pe termen

lung, atât pentru Parcul Natural, cât şi pentru comunităţile umane din zona de

cooperare. Scopul Parcului rezultă din definirea celor trei direcţii strategice:

conservarea biodiversităţii,cercetare şi monitoring şi dezvoltare locală durabilă.

3.2.2. Temele Planului de management

O temă reprezintă o secţiune a Planului care abordează un set de subiecte,

obiective, ale Parcul Natural Balta Mică a Brăilei care au legătură între ele. În

cadrul fiecărei teme se face o evaluare pornind de la ameninţările identificate la

adresa Parcului, propunându-se căile de eliminare a acestora prin obiectivele

stabilite în concordanţă cu scopul Parcul Natural Balta Mică a Brăilei. Astfel, prin

obiectivele stabilite în cadrul fiecărei teme a Planului de management, se

fundamentează căile de eliminare a ameninţărilor identificate.

Voi prezenta temele Planului de Management într-o manieră evolutivă: starea

prezentă şi ce îşi propune Planul pentru viitor. Astfel, temele sunt:

a) Cunoaşterea biodiversităţii

Îmbogăţirea permanentă a cunoştinţelor referitoare la biodiversitatea Parcul

Natural Balta Mică a Brăilei reprezintă un demers esenţial în fundamentarea pe

46

baze realiste a Planului. Dezvoltarea cunoştinţelor referitoare la complexele de

ecosisteme din Parcul Natural se poate face prin cercetare ştiinţifică, monitorizarea

unor componente sistemice cheie şi supravegherea periodică a stării complexelor

de ecosisteme.

Cercetarea ştiinţifică are ca scop, pe de o parte dezvoltarea cunoaşterii

capacităţii productive şi de suport cu privire la principalele categorii de sisteme

ecologice în vederea garantării conservării biodiversităţii acestora, iar pe de altă

parte dezvoltarea expertizei manageriale, a tehnologiilor, a metodelor cât şi a

instrumentelor pentru managementul adaptativ şi utilizarea durabilă în limitele

capacităţii productive şi de suport a resurselor sistemelor ecologice specifice zonei

inundabile a Dunării.

În prezent, în Balta Mică a Brăilei, se desfăşoară o activitate intensă de

cercetare integrată sub coordonarea Departamentului de Ecologie Sistemică şi

Dezvoltare Durabilă, din cadrul Universităţii Bucureşti, acţiune ce vizează:

- organizarea şi managementul Bălţii ca zonă pilot pentru dezvoltarea cunoaşterii şi

expertizei manageriale în vederea dezvoltării durabile în Sistemul Danubian, fapt

ce implică dezvoltarea şi implementarea sistemului suport pentru asistarea

deciziilor prin realizarea Bazei de date unitare a Parcul Natural Balta Mică a

Brăilei, completarea acesteia cu datele existente, precum şi alimentarea cu date noi;

- identificarea lacunelor şi dezvoltarea activităţii de cercetare în raport cu

organizarea spaţio-temporară a sistemelor investigate şi cu necesităţile planului de

management integrat şi adaptativ;

- dezvoltarea expertizei manageriale, a tehnologiilor, a metodelor, a instrumentelor

pentru managementul integrat şi adaptativ în limitele capacităţii productive şi de

suport a resurselor specifice zonei Balta Mică a Brăilei, sau cu alte cuvinte:

fundamentarea dezvoltării durabile pe sectorul inferior al sistemului danubian;

- transferul expertizei ştiinţifice şi manageriale către alte sisteme din structura

Sistemul Dunării Inferioare ca sistem ecologic și socio-economic.

47

Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea –Litoral sprijină cercetarea atât prin

faptul că pune la dispoziţie mijloacele de transport pe apă de care dispune, iar

personalul de teren însoţeşte echipele de cercetători, cât şi prin observaţii în staţii şi

monitorizare a unor elemente importante ale complexelor de ecosisteme din Balta

Mică a Brăilei, la un nivel accesibil personalului de teren.

În viitor, este necesară acoperirea lacunelor în ceea ce priveşte identificarea

celor trei categorii de specii şi habitate care sunt periclitate în Parcul Natural Balta

Mică a Brăilei: specii şi habitate de interes comunitar, specii şi habitate de interes

naţional. Totodată, este necesară stabilirea măsurilor de protecţie integrată a

speciilor şi habitatelor periclitate din zona Parcului. De asemenea, prin transferul

expertizei ştiinţifice şi manageriale acumulate în Balta Mică a Brăilei către alte

zone umede se va realiza o integrare a Parcului în sistemele internaţionale existente

în domeniul cercetării şi monitoringului pe termen lung.

Monitorizarea unor componente ecosistemice cheie. Personalul de teren din

cadrul Administraţiei realizează monitorizări, în baza protocoalelor de

monitorizare, pentru fiecare dintre coloniile mixte de cormorani, stârci şi egrete pe

iezerele „Chiriloaia”, „Cucova”, Gâsca şi „Vulpaşu”, pentru fiecare dintre cuiburile

de vulturi codalbi semnalate pe raza parcului, pentru cele două pieţe de monitoring

forestier şi pentru studiul fenologic la arboretele naturale, două sălcete şi două

plopişuri situate la limita din amonte şi din aval a Parcul Natural Balta Mică a

Brăilei.

Observarea periodică a stării complexelor de ecosisteme. Personalul de teren al

Parcului Natural realizează supravegherea în diferite staţii a evoluţiei anuale a unor

factori abiotici, astfel: data când începe alimentarea cu apă a lacurilor interioare

prin intermediul unor privale, data când se înregistrează primul şi ultimul îngheţ şi

data când se înregistrează alte fenomene meteorologice deosebite, ca furtuni, ploi

cu caracter torenţial, perioade de secetă severă şi altele asemenea, ca şi dinamica

unor populaţii sau habitate, este atributul personalului de teren din cadrul

48

Administratiei Parcului şi se realizează prin observaţii, a căror frecvenţă este

bilunară, sub îndrumarea biologului parcului.

b) Educaţie ecologică, informare şi conştientizare

Administraţia îşi propune să promoveze valoarea biodiversităţii din Parcul

Natural Balta Mică a Brăilei prin educaţie ecologică, informare şi conştientizare în

baza unei strategii de comunicare bine fundamentată. Procesul de comunicare este

complex, datorită numeroaselor relaţii stabilite între capitalul natural din Balta

Mică a Brăilei şi mediul socio-economic aferent, atât de pe teritoriul Parcului, cât şi

din zona de cooperare. În activitatea de comunicare a acestui Parc Natural, canalele

de comunicare utilizate cel mai frecvent sunt cele verbale, când se realizează o

comunicare verbală: şedinţe ale Consiliul Consultativ de Administrare al

Parcului(CCAd) şi Consiliul Științific al zonei(CŞ), participări la şedinţele

Consiliului Local ale celor 11 comune din zona de cooperare, prezentarea de

materiale în şcoli si altele asemenea şi cele vizuale, când se realizează o

comunicare non-verbală: prezentări power point, filme şi CD-uri informative,

articole în presa scrisă, pagina web a Parcului Natural Balta Mică a Brăilei şi altele

asemenea. Informaţia cuprinsă în mesaje influenţează ideile şi îşi doreşte să

determine :

- îmbunătăţirea cunoştinţelor, în rândul elevilor şi a populaţiei adulte din zona de

cooperare, referitoare la valoarea capitalului natural din zonă,

- creşterea respectului comunităţilor locale faţă de valoarea capitalului natural din

Balta Mică a Brăilei şi totodată faţă de efortul depus în vederea protejării şi

conservării acestui capital natural,

- diminuarea presiunii negative/agresiunii asupra capitalului natural, fapt ce va

putea fi cuantificat prin scăderea acţiunilor de braconaj piscicol, de păşunat

semisălbatic şi a numărului delictelor silvice etc.

49

- Un exemplu al modului în care se realizează procesul de comunicare dintre

Administraţia Parcului şi categoriile de elevi ca şi cu populaţia matură din zona de

cooperare a ariei protejate este prezentată în Figura nr. 3.1.

Fig. 3.1 Elementele procesului de comunicare dintre Ad şi elevii din Zona de cooperare a PN-BmB

În prezent Administraţia Parcului elaborează „Strategia de comunicare a

Planului de management Balta Mică a Brăilei”. În viitor aceasta îşi propune să

dezvolte informarea şi conştientizarea, pe patru paliere determinate de cele patru

grupuri ţintă considerate în cadrul Strategiei de comunicare a Parcul Natural Balta

Mică a Brăilei: elevi şi studenţi;comunităţi locale; turişti; mass-media pentru

informarea publicului larg din alte categorii decât cele menţionate anterior.

Pentru asigurarea unei vizite plăcute, eficiente şi sigure, turiştii individuali sau

grupurile de turişti, care vizitează în mod direct sau prin intermediul unor tur-

operatori, aria protejată, trebuie să stabilească o bună comunicare cu administraţia

parcului. Efectuarea sejurului în această zonă presupune:

EM

IŢĂ

TO

R : A

dm

inis

traţia P

N-B

mB

CODIFICAREA MESAJULUI

# mesaje scrise

# mesaje auditive

# mesaje vizuale

# activităţi în

natură

CANALUL DE COMUNICARE - materiale pentru progarama curriculară

Canale - manuale şcolare despre PN-BmB

verbale - articole şcolare în presa locală - pliante, broşuri pentru elevi

- prezentarea PN-BmB în orele de clasăCanale - emisiuni radio şcolare

verbale - realizarea unor simpozioane şcolare

- emisiuni şcolare în tv locale . mmCanale vizuale - powerpoint -uri despre PN-BmB

- filme documentare - panouri şcolare, postere, afişe

- excursii educative în PN-BmBCanale mixte - acivităţi de ecologizare în PN-BmB

- tabere tematice în vacanţa de vară - plantare de puieţi forestieri în PN-BmB

RE

CE

PT

OR

: Elev

ii

REACŢIE

EFECTUL COMUNICĂRII# inducerea valorii biodiversităţii din PN-BmB în conştiinţa elevilor# creşterea respectului pentru natură şi protecţia mediului în rândul tineretului brăilean# prin influenţa tinerilor în familie creşte respectul faţă de PN-BmB

în rândul populaţiei mature din zona de cooperare

50

- comunicarea în mod clar, concis şi elegant a regulilor de vizitare a Parcul Natural

Balta Mică a Brăilei,

- însoţirea grupurilor de turişti de către reprezentanţi ai Adminstraţiei,

- taxarea turiştilor,

- preluarea fişelor de observaţii a speciilor şi a habitatelor de la ecoturiştii pe

diferite specializări,

- verificarea curăţeniei la locurile de campare, a regimului de utilizarea focului

deschis, a stării infrastructurii şi întocmirea de acte de contravenţie atunci când este

cazul.

O cale de a promova valoarea biodiversităţii Parcului Natural şi de a informa opinia

publică asupra unor evenimente este organizarea de conferinţe locale de presă şi va

transmite comunicate de presă, pe canale scrise şi/sau audiovizuale, inclusiv pagina

web a parcului, ori de câte ori situaţia va impune asemenea acţiuni.

Declararea datei de 30 septembrie ca Ziua Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

are drept scop creşterea popularităţii parcului în rândul elevilor, populaţiei locale şi

a societăţii civile. Perceperea acestei sărbători nu trebuie să devină un nou factor de

presiune, ci să fie o mândrie locală şi regională, prin care se urmăreşte armonizarea

relaţiilor dintre comunităţile locale şi administratori şi/sau utilizatori de resurse

naturale din aria protejată.

c)Relaţiile cu comunităţile locale

În trecut, locuitorii din Balta Brăilei desfăşurau o activitate înfloritoare, în

deplină armonie cu mediul natural, exploatând resursele regenerabile ale bălţii fără

a le epuiza. După inundaţiile din 1970 au fost strămutate în incintele îndiguite şi

ultimele două sate, Nicoleşti şi Nedeicu, din Insula Mică a Brăilei, astfel că în

prezent pe teritoriul Parcului Natural nu mai există nici o localitate. Împinsă şi de

situaţia pauperă în care se regăsesc cele 24 de localităţi riverane ariei protejate,

populaţia, aflată în număr mai mare decât acum 50 de ani, încearcă să-şi găsească

un sprijin economic prin exploatarea în mod tradiţional a resurselor de pe o

51

suprafaţă, aferentă fostei Bălţi a Brăilei, ce s-a redus de patru ori, fapt ce duce la o

exploatare a capitalului natural din Balta Mică a Brăilei. Astfel comunităţile locale

deţinătoare până în momentul îndiguirilor a unei experienţe manageriale au ajuns să

agreseze biodiversitatea din Parc prin braconaj piscicol, braconaj cinegetic, tăieri

de arbori în delict, păşunat abuziv în regim semisălbatic. De acea Administraţia

acordă prin Planul de management o importanţă deosebită localităţilor riverane prin

includerea acestora în zona de cooperare, aşa cum a fost aceasta definită încă din

prima ediţie a planului de management. Pentru dezvoltarea durabilă a zonei de

cooperare, Administraţia Parcului încurajează şi asistă co-munităţile locale în

întocmirea de proiecte cu fonduri structurale şi de coeziune în domeniile

ecoturismului, agriculturii ecologice, acvaculturii, manufacturii unor catego-rii de

produse tradiţionale; dar şi prin acţiuni mai concrete, cum ar fi încurajarea mo-

dernizării şi clasificarea unor locuinţe din zona de cooperare de către autoritatea de

stat în domeniul turismului ca spaţii de cazare în regim de agroturism.

Un pas hotărâtor în dezvoltarea relaţiilor dintre Administraţie şi cele 24 de

comunităţi locale din zonă, il reprezinta implementarea următoarelor:

- Dezvoltarea strategiei de comunicare în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei;

- Dezvoltarea strategiei de ecoturism în această zonă ;

- Identificarea căilor complementare de utilizare a bunurilor şi serviciilor din Parcul

Natural Balta Mică a Brăilei;

- Dezvoltarea instrumentelor de piaţă pentru activităţi economice şi a procedu-rilor

manageriale necesare pentru conservarea biodiversităţii şi utilizare durabilă a

capitalului natural din aria protejată ;

- Dezvoltarea instrumentelor legale pentru a permite şi a facilita accesul co-

munităţilor locale la bunurile şi serviciile oferite de capitalul natural din Parcul

Natural.

a) Managementul utilizării durabile a resurselor regenerabile oferite de

capitalului natural din Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

52

Orice categorie de activităţi din Parcul Natural se desfăşoară obligatoriu numai

în limitele capacităţii productive şi de suport a ecosistemelor. Limitele capacităţii

productive şi de suport se stabilesc prin studii de specialitate conform legislaţiei în

vigoare care sunt avizate de Consiliul Științific, fiind aprobate, de asemenea, în

spiritul legilor. Cotele de recoltă anuale, se aprobă prin ordin de ministru la

propunerea utilizatorului, în limitele capacităţii de suport a ecosistemelor. Cotele de

recoltă sunt avizate anual de către Administraţie. Activitatile sunt:

- Utilizarea resurselor furnizate de vegetaţia lemnoasă prin exploatări forestiere;

- Utilizarea resurselor acvatice prin pescuitul comercial, pescuitul tradiţional şi

pescuitul recreativ-sportiv;

- Utilizarea resurselor aparţinând florei terestre prin activităţi pastorale;

- Utilizarea resurselor aparţinând faunei prin activităţi cinegetice;

- Recoltarea exemplarelor de floră şi/sau faună.

b) Managementul utilizării durabile a serviciilor oferite de capitalul natural

din Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

Utilizarea prin turism a serviciilor oferite de Parc.

Odată cu includerea celor trei zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane

în zonă, respectiv zonele dig-mal a Câmpiei Bărăganului Nordic, a Insulei Mari a

Brăilei şi a Dobrogei, frecvent vizitate de 90% dintre pescarii sportivi, care în anul

2007 au reprezentat 73,6% din totalul vizitatorilor, se apreciaza că potenţialul

turistic al ariei protejate este de 25 mii de vizitatori anual, 16.500 de turişti/an în

zona de dezvoltare durabilă a activităţilor umane + 8.500 de turişti/an în cele 7 zone

de management durabil.

Categoriile de turism ce se pot desfăşura în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei

sunt: - ecoturismul, care include şi pescuitul sportiv,

- agroturismul,

- turismul ştiinţific,

- turismul educaţional.

53

Formele de turism permise in Parcul Natural sunt :

- turismul nautic practicat atât individual , cu caiacul, cât şi în grup , cu barca cu

rame,

- turismul ecvestru,

- cicloturismul,

- turismul pedestru.

Conform Strategiei de vizitare a Parcului, depusă în 25 ianuarie 2010 la

Organismul Intermediar Galaţi prin cererea de finanţare la POS-1, în zonă accesul

turiştilor este reglementat conform schemei din Figura nr. 3.2 şi hărţii reprezentate

în Figura nr. 3.3., astfel:

„Zona I turistică” corespunde celor 2 zone de protecţie strictă;

„Zona II turistică” corespunde celor 7 zone de management durabil + cele 8

zone de protecţie integrală;

„Zona III turistică” corespunde zonei de dezvoltare durabilă a activităţilor

umane;

Fig.

3.2

Zonarea Parcului din punct de vedere al recreerii şi turismului

54

Zona III. (în care este permis accesul vizitatorilor cu mijloace mecanizate) – 9.323 ha

Zona I. (în care nu este permis accesul vizitatorilor) –

418 ha

Zona II. (în care este permis accesul vizitatorilor fără mijloace mecanizate) – 14.814 ha

ha

Fi

g.

Nr.

3.3

Harta zonelor de vizitare

Navigaţia durabilă pe Dunăre

Pe segmentul de 62 de km din braţul Navigabil al Dunării, cât revine Parcului

Natural – 6% din teritoriul românesc, circulă pe toată perioada anului nave fluviale

aparţinând următoarelor state europene riverane, enumerate din amonte spre aval:

Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Republica

Moldova şi Ucraina.

In prezent s-a ajuns astfel ca navigaţia în dreptul insulei Calia, între km 196 în

amonte şi km 186 în aval, să se mute de pe braţul Navigabil, partea dreaptă a

insulei Calia, pe braţul Calia, partea stângă, potrivit. Întrucât braţul Calia de 10 km

lungime, dar mult mai îngust decât fostul braţ navigabil, are trei coturi fără

vizibilitate determină ca pătrunderea concomitentă a două convoaie pe şenal să

devină riscantă. Pe de altă parte timpul de aşteptare în amonte a altui convoi în

urcare poate depăşi 2 ore. În viitor, pentru asigurarea navigaţiei fluviale la cote

mici, s-a propus proiectul “Îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre între

Călăraşi şi Brăila – km 375 – km 170 şi măsuri complementare”, cu fonduri

europene, în valoare de 240 mil €.

c) Reconstrucţia şi reabilitarea ecologică în Parcul Natural Balta Mică a

Brăilei

55

În procesul istoric de reconciliere a omului cu natura un rol deosebit de

important este şi va fi deţinut de reconstrucţia şi reabilitarea ecologică a

ecosistemelor antropiza-te. Obiectivul fundamental al reconstrucţiei şi/sau al

reabilitării ecologice îl constituie readucerea, pe cât este posibil, a structurii

deteriorate de factorii antropici sau naturali la stările structurale existente înaintea

impactului sau la stări apropiate acestuia. Actiunile de reabilitare urmaresc:

- Reconstrucţia ecologică a fostei păduri aluviale prin reconstrucţia

ecologică a arboretelor artificiale din Lunca Dunării prin substituirea plopilor

euramericani, pe măsura atingerii vârstei exploatabilităţii tehnice, cu plopi indigeni,

mai întâi în zonele tampon şi în zonele de protecţie integrală din insulele ce

alcătuiesc aria protejată, urmată într-un viitor, mai mult sau mai puţin îndepărtat, de

renaturarea zonelor dig-mal.

- Reabilitarea ecologică a ecosistemelor acvatice lentice apeland la urmatoarele

strategii:

a) constituirea a 3 zone mari de refugiu pentru avifauna acvatică(zona de

conservare specială Egreta, zona de conservare specială Fundu Mare,

zona Năvodari)

b) menţinerea în permanenţă a apei cu ajutorul stăvilarelor în două dintre

cele trei zone;

c) decolmatarea celei de a III-a zone;

d) extinderea ulterioară a metodei şi la restul de 24 de lacuri situate în

afara celor 3 zone.

Metode pentru decolmatare:

- utilizarea draglinelor cu evacuarea mecanică a pământului;

- barbotarea prin pomparea aerului sub presiune în timpul retragerii apelor din

lacuri, după scarificarea prealabilă la o adâncime de 60 cm sub nivelul fundului

lacului în timpul sezoanelor fără inundaţii.

56

d) Managementul speciilor şi habitatelor de interes comunitar în Parcul

Natural Balta Mică a Brăilei

În anul 2007, Parcul Natural Balta Mică a Brăilei a fost inclus în reţeaua Natura

2000, atât ca Sit de importanţă comunitară, cât şi ca arie de protecţie specială.

Parcul Natural a fost declarat astfel pentru 9 tipuri de habitate din totalul de 19

identificate pe teritoriul parcului, o specie de mamifere,vidra, 3 specii de reptile şi

amfibieni şi 12 specii de peşti, pentru 23 de specii de păsări, dintre care 6 specii

sunt periclitate la nivel global. De asemenea, situl este important pentru populaţiile

cuibăritoare ale următoarelor specii: colonii mixte de Ardeide; barză neagră; raţă

roşie; vultur codalb.

În ceea ce priveşte speciile migratoare, situl prezintă o deosebită însemnătate

pentru speciile de gâşte şi raţe atât în perioada de migraţie cât şi în perioada de

iernat. Pe teritoriul parcului habitatele şi speciile de importanţă comunitară se

găsesc într-o stare de conservare bună sau foarte bună. Pentru menţinerea stării de

conservare şi pentru evitarea deteriorării acesteia, au fost identificate o serie de

potenţiale activităţi care ar putea avea un efect negativ asupra habitatelor şi

speciilor. Pe baza acestor cunoştinţe au fost propuse o serie de măsuri de

management, în vederea elaborării de strategii de prezervare a speciilor şi

habitatelor, precum şi pentru stabilirea unor măsuri precise de management

conservativ Măsurile preconizate reprezintă minimul necesar pentru menţinerea

speciilor şi habitatelor într-o stare favorabilă de conservare. Totuşi, fiecare specie şi

habitat aparţine unor ansambluri mai vaste, care includ alte specii şi alte tipuri de

medii, cu cerinţe particulare, uneori diferite, care vor trebui luate în considerare şi

armonizate pentru realizarea unui management conservativ favorabil pentru fiecare.

Ad propune realizarea unor studii privind monitorizarea stării de conservare a

habitatelor şi speciilor în cadrul unui viitor proiect pentru accesarea fondurilor

structurale şi de coeziune, pe Axa prioritară 4 „Implementarea sistemelor adecvate

de management pentru protecţia naturii” în cadrul Programului Operativ Sectorial

57

„MEDIU”, de către instituţii şi organizaţii care au ca obiect de activitate cercetare,

POS-1.

Administraţia a identificat la adresa Parcul Natural Balta Mică a Brăilei un

număr de 4 categorii de ameninţări :

a) Utilizarea abuzivă a resurselor oferite de capitalul natural - braconaj

piscicol, delicte silvice, păşunat abuziv în regim semisălbatic, recoltarea ilegală a

altor elemente din flora şi fauna Parcului Natural .

b) Accesul inechitabil la resursele oferite de capitalul natural în cadrul

comunităţilor locale adiacente - nemulţumirea localnicilor faţă de limitarea

accesului la resursele naturale din parc, pe fondul pauperizării populaţiei din zona

de cooperare.

c) Starea actuală a unor ecosisteme - existenţa ligniculturilor clonale plopicole

şi salicicole nu reprezintă un habitat corespunzător pentru cele 61 de specii

avifauniste sau accelerarea procesului de colmatare a lacurilor cu implicaţii pe

termen lung în reducerea suprafeţei active a sitului Ramsar.

d) Poluarea - cu precădere poluarea acvatică, din interiorul României şi cea

transfrontalieră, cum ar fi deversările accidentale cu cianuri din amonte ce pot

coincide în mod catastrofal cu nivele mari ale fluviului în timpul inundaţiilor atunci

când întergul complex de ecosisteme acvatice şi terestre poate fi distrus sau

poluarea radioactivă, cu efecte similare atunci când s-ar înregistra scurgeri la

centralele nucleare din amonte ce utilizează apele Dunării pentru răcirea

reactoarelor.

3.3. Procedura de implementare a Planului de management

Rolul determinant în fundamentarea, aplicarea şi reactualizarea Planului revine

Consiliul Științific, Consiliul Consultativ şi Administraţiei Responsabilitatea

aplicării Planului de management în Parcul Natural Balta Mică a Brăilei revine.

58

Administraţia ariei armonizează, ori de câte ori este necesar, Planul de management

integrat şi adaptativ al Parcului, elaborat de Universitatea Bucureşti, cu

modificările ulterioare survenite în legislaţia Română, în rezoluţiile, recomandările

şi directivele Uniunii Europene. De asemenea Administraţia modifică planul de

management dacă prin contextul socio-economic şi politic se constată abateri

esenţiale de la obiectivele acestuia.

Consiliul Consultativ de Administrare - este constituit în baza Ordinului

Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 721/12.11.2004 privind constituirea

Consiliului Consultativ de Administrare al Parcului Natural Balta Mică a Brăilei -

Zonă Umedă de Importanță Internațională, de asemenea reactualizat periodic prin

implicarea unor noi actori – mai ales proprietari de pădure şi are rolul de a asigura

participarea directă a factorilor interesaţi la managementul Parcului. Cei care

participă direct la modificarea şi implementarea Planului de management în cadrul

Consiliul Consultativ de Administrare pot fi grupaţi în următoarele categorii :

- comunităţile locale din zona de cooperare a Parcului Natural Balta Mică a Brăilei,

inclusiv potenţialii investitori din rândul acestor comunităţi;

- propietarii de terenuri ai Parcului;

- utilizatorii de resurse ale capitalului natural din aria protejată -preferabil să

provină tot din rândul comunităţilor locale;

- Administrația Parcului Natural Balta Mică a Brăilei.

- societatea civilă ;

- diverse instituţii interesate de managementul Parcului, cum ar fi cele de

învăţământ sau de cercetare;

- administraţie publică locală şi naţională.

3.4. Finanţarea activităţilor

59

Finanţarea activităţilor Parcului Natural Balta Mică a Brăilei pe perioada 1

ianuarie 2011 - 31 decembrie 2015 se asigură din: contribuţia financiară a Regiei

Naționale a Pădurilor realizată în baza actului adiţional la contractul de

administrare, accesarea şi derularea, de către Administraţia sau terţi, a proiectelor

finanţate de instituţii naţionale şi internaţionale,în special proiecte europene cu

fonduri structurale, venituri realizate de Administraţie din activităţi proprii şi

donaţii/sponsorizări. Dintr-un total de 174 acţiuni de management se regăsesc

pentru finanţare în perioada 1 ianuarie 2011 – 31 decembrie 2015 un număr de 80

activităţi, în special acţiuni ce se vor implementa prin proiecte europene. Restul de

94 acţiuni de management vor fi realizate în activitatea curentă a Administraţiei

Parcului, fără a necesita un buget special nominalizat. Evoluţia pe ansamblu a

cheltuielilor şi a veniturilor pe care le va înregistra Administraţia ariei pe parcursul

celor 12 semestre este reprezentată în Figura nr. 3.4. Este evidentă creşterea

cheltuielilor şi totodată a veniturilor, pe măsură ce sunt implementate noile proiecte

cu fonduri structurale şi de coeziune. Demn de remarcat este faptul că în raportări şi

în balanţe, cheltuielile nerambursabile în cadrul proiectelor europene se constituie

ulterior ca venituri. Acest fapt duce la o ameliorare evidentă a deficitului înregistrat

în balanţa venituri/cheltuieli a Administraţiei Parcului, mai ales în situaţia în care

ponderea totală a proiectelor europene este substanţială.

Fig. 3.4. Ponderea celor 3 categorii principale de venituri şi cheltuieli înregistrate de Administraţie

60

În Figura nr. 3.5. este reprezentat un clasament al valorii proiectelor europene

cunoscute până în prezent că sunt, sau vor fi implementate în perioada 1 ianuarie

2011 – 31 decembrie 2015.

Fig. 3.5. Valoarea proiectelor europene

CONCLUZII

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care

interferează cu sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a

ecosistemelor. Poluarea nu este un fenomen recent. Începuturile civilizaţiei umane

sunt legate de apariţia primelor surse de poluare, care erau însă puţine şi

nesemnificative. Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat

al cauzelor naturale, cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor

61

poluante provine din activităţile umane. Dezvoltarea economică necontrolată, care

presupune consumul unor importante resurse energetice, este responsabilă de

eliberarea în atmosferă a numeroase pulberi şi gaze care provoacă încălzirea

globală, ploile acide.

Principalele activităţi întreprinse de om şi generatoare de poluare sunt:

transporturile, prin eliminarea în aer a plumbului, a metelelor grele; agricultura,

prin defrişarea pădurilor, îngrăşămintele chimice, suprapăşunatul; industria

reprezentând cea mai importantă sursă de poluare prin eliminarea de noxe de la

fabrici. Factorii de mediu afectaţi de poluare sunt: atmosfera, apa, solul, aerul.

Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile, defrişând

pădurile pentru a folosi lemnul şi a mări suprafeţele agricole, aruncând nepăsător în

apă şi în aer cantităţi mari de deşeuri toxice, omul a stricat echilibrul natural

existent în mediul înconjurător, punându-şi uneori viaţa în pericol.

În asemenea situaţie, fiinţa umană s-a văzut nevoită să ia atitudine pentru

înlăturarea răului pe care l-a produs şi sa treacă urgent la luarea unor măsuri pentru

protecţia mediului înconjurător, pentru menţinerea unui echilibru în natură. Astfel

s-au creat ariile protejate, zone destinate special pentru protecţia şi menţinerea

diversităţii biologice, a resurselor naturale cât şi a celor culturale asociate. Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii a stabilit la nivel global şase categorii de

arii protejate, în care sunt luate măsuri prioritare de conservare a speciilor si

comunităţii biologice.

În cea de a doua parte a lucrării am prezentat cele şase tipuri de zone

protejate: Rezervaţii ale biosferei(Delta Dunării, Munţii Retezat, Munţii Rodnei),

Parcuri naţionale(Retezat, Rodna, Domogled, Cheile Nerei, Semenic, Ceahlău,

Călimani, Piatra Craiului, Cheile Bicazului), Parcuri naturale(Porţile de Fier,

Munţii Apuseni, Balta Mică a Brăilei, Bucegi, Munţii Maramureşului, Geoparcul

Platoul Mehedinţi), Rezervatii ştiinţifice(peisajul lacustru marin Nuntaşi-Istria-

Tusla, Cetatea Istria Grindul Saiele, Bucegi-Abruptul Prahovean, Peştera Muierii,

62

Peştera Closani), Rezervaţii naturale(Vulcanii noroioşi, Dunele de la Agigea, lacul

Agigea, Pădurea Hagieni, lacul Snagov), Monumente ale naturii.

Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o

necesitate deoarece:

- reprezintă cel mai eficient mod de conservare a naturii;

- sunt zone model;

- sunt adevărate laboratoare în care acţiunile de protecţie permit acumularea de

cunoştinţe valoroase pentru procesele naturale;

- sunt adevărate “săli de clasă” în aer liber în care oamenii pot fi educaţi cu

privire la importanţa naturii şi necesitatea conservării şi dezvoltării durabile.

Din studiul de caz “Planul de management Balta Mică a Brăilei” am înţeles

importanţa acestei zone protejate. Pe teritoriul acestei zone există un număr mare

de habitate şi specii, dintre care multe se regăsesc pe anexele speciale a directivelor

europene, fapt ce justifică pe deplin acordarea Bălţii Mici a Brăilei a 3 statute de

conservare : arie naturală protejată la nivel naţional -parc natural; zonă umedă de

importanţă internaţională –sit Ramsar; sit Natura 2000 atât ca arie de protecţie

avifaunisică cât sit de importanţă comunitară. Planul de management se axează pe

câteva direcţii strategice: conservarea biodiversităţii, cercetare şi monitoring şi

dezvoltare locală durabilă . Pentru un management cât mai eficient, am remarcat că

Admistraţia zonei protejate şi-a propus anumite obiective: cunoaşterea

biodiversităţii, educaţie ecologică, informare şi conştientizare, relaţii cât mai

strânse cu comunităţile locale, reconstrucţia şi reabilitarea ecologică.

Balta Mică a Brăilei a desfăşurat o activitate intensă de cercetare sub forma unui

proiect în colaborare cu Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ecologie

Sistemică. Cu scopul acestei acţiuni s-a dorit:

- restaurarea fostei păduri aluviale cu specii de salcie;

- constuirea de stăvilare;

- îmbunătăţirea şi dezvoltarea pe mai departe a sistemului de monitoring;

63

- managementul Insulei Mici a Brăilei ca zonă pilot pentru cunoştoare şi

dezvoltare de experienţă managerială.

Elevii din şcolile brăilene sunt informaţi despre valoarea capitalului natural din

zonă prin intermediul prezentărilor power-point, filmelor, CD-urilor informative,

excursiilor organizate, declararea datei de 30 septembrie ca ziua Parcului natural

Balta Mică a Brăilei. Pornind de la principiul că educaţia tinerei generaţii stă la

temelia dezvoltării durabile, managerul Parcului şi-a propus să promoveze valoarea

biodiversităţii din această arie protejată prin educaţie, informare şi comunicare.

S-au realizat simpozioane şi proiecte de educaţie ecologică, plantaţii forestiere de

spaţii verzi, tabere ecologice, concursuri ecologice.

Se doreşte utilizarea prin turism a serviciilor oferite de Parc iar categoriile de

turism ce se pot desfăşura sunt: ecoturismul, birdwachind, pescuit sportiv,

agroturism, turism ştiinţific, educaţional. Formele de turism practicate sunt:

turismul nautic, pedestru, cu atelage.

Pentru menţinerea stării de conservare şi pentru evitarea deteriorării acesteia

s-a impus managementul speciilor şi habitatelor de interes comunitar în Parcul

Natural. S-a impus o protecţie sporită a anumitor specii de peşti, a vidrei, a

coloniilor mixte de Ardeide, de barză neagră, raţă roşie, vultur codalb.

Administraţia a identificat la adresa Parcului câteva categorii de ameninţări:

- utilizarea abuzivă a resurselor oferite de capitalul natural (braconaj, delicte

silvice, păşunat, recoltarea ilegală). Directorul zonei recurge la vorba bună

dorind să-i transforme pe cei ce săvârşesc astfel de fapte în prieteni.

- starea actuală a unor ecosisteme nu reprezintă un habitat corespunzător

pentru cele 61 de specii avifauniste;

- poluarea acvatică.

Închei prin a afirma că omul nu este stăpânul naturii, însă consider că este

responsabil pe deplin de bunăstarea generaţiilor care urmează deoarece tulburările

de mediu pot influenţa sistemul imunitar, pot activa un microb, pot genera viruşi

64

noi. Un management eficient al unei arii protejate ne învaţă că putem admira natura

fără să o distrugem, că o putem dezvolta utilizându-i durabil resursele.

BIBLIOGRAFIE

1. Vişan, S. Mediul înconjurator- Poluare şi protecţie, Ed. Economica,

Bucureşti, 2000;

2. Berca, M. Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed. Ceres, Bucureşti,

2000;

3. Stanciu, E. Ariile protejate din România, Ed. Green Steps, Braşov,

65

2009;

4. Iordache, V. Ecologie şi protecţia mediului”, Ed. Matrixrom, Bucureşti,

2000;

5. Scurtu, I. Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Independentă Economică,

Piteşti, 2009;

6. Glăvan, V. Turism rural şi agroturism; Turism durabil; Ecoturism, Ed.

Economica, Bucureşti

7. Anuarul Statistic al României, 2012

8. Site-ul PNMR: http://www.parcrodna.ro

9. Regia Naţională a Pădurilor, Pădurile României. Parcurile naţionale şi naturale,

Ed. Tipografia Intact Bucureşti, 2004

10. www. Bucegipark.ro – 2007-2013

66