Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
CONSTANŢA
MANAGEMENT
NOTE DE CURS
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA
LECT.UNIV.DR. LUCIANA SPINEANU-GEORGESCU
Cuprins CAPITOLUL 1.................................................................................................................................................. 4
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE ....................................... 4
1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică ............................... 4
1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare ......................................................................... 7
1.3. Etapele procesului de analiză a activităţii economice ................................................................... 8
1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară .......................................................... 9
1.5. Metodele cantitative de analiză ..................................................................................................... 11
1.6. Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară .............................................. 16
1.7. Organizarea şi etapele analizei economico-financiare ................................................................ 18
CAPITOLUL II................................................................................................................................................ 21
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI ............................................................................. 21
COMERCIALIZARE ........................................................................................................................................ 21
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor
valorici .................................................................................................................................................... 21
2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate ........................................................................................... 23
2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri ............................................................................................ 29
CAPITOLUL III............................................................................................................................................... 38
ANALIZA CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE .................................................................................................... 38
3.1. Consideraţii generale privind conceptul de cheltuială ............................................................... 38
3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale .......................................................................... 41
3.3. Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din exploatare ............................................ 42
3.4. Analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri ..................................................... 44
3.5. Influenţa modificării cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri ................................................... 45
3.6. Analiza cheltuielilor pe baza grupării lor în variabile şi fixe .................................................... 45
3.7. Modele de analiză a principalelor categorii de cheltuieli ........................................................... 51
CAPITOLUL IV .............................................................................................................................................. 58
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE ............................. 58
4.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă ...................................................... 58
4.2. Analiza diagnostic a profitului ...................................................................................................... 59
CAPITOLUL V ............................................................................................................................................... 63
ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATEI RENTABILITĂŢII............................................................................... 63
5.1.Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii veniturilor ......................................................... 63
5.2. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii economice a activului ...................................... 64
5.3. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii resurselor consumate ...................................... 65
5.4. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii financiare ......................................................... 66
5.5 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii capitalului avansat ........................................... 67
5.6. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii comerciale ........................................................ 68
5.7. Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic ............................................................................. 69
CAPITOLUL VI .............................................................................................................................................. 71
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI .............................................................................. 71
6.1. Generalităţi privind analiza echilibrului economico – financiar ............................................... 71
6.2. Analiza corelaţiei fondului de rulment-nevoie de fond de rulment-trezorerie netă ................ 72
6.3. Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante .................................................... 74
6.4. Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar .......................................... 75
6.5. Analiza solvabilităţii şi a capacităţii de plată .............................................................................. 76
6.6. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor economice şi a capitalului ............................................ 77
6.7. Analiza situaţiei financiare prin metoda scorurilor .................................................................... 79
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................................. 81
CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI
ECONOMICO-FINANCIARE
1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică
Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a
întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază
fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le
generează , se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui
rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei
activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale
cunoaşterii.
Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea
fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor
economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care
provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi
optimizarea întregii activităţi.
Analiza se poate grupa după diferite criterii:
A. din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al
momentului desfăşurării fenomenului:
analiza post factum sau analiza – operatorie sau analiza activităţii (analiza
realizării obiectivelor);
analiza previzională sau analiza prospectivă.
Analiza activităţii se referă la trecut şi prezent, iar analiza previzională priveşte viitorul.
Un exemplu de analiză post – factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obţin
aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei
probleme economice.
Analiza previzională urmăreşte evoluţia viitoare a unui fenomen economic, având la bază
relaţiile cauzale dintre factori.
Dacă analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se
bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activităţii studiază o singură variantă a
fenomenului, cea de execuţie, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care
apar frecvent legături de tip determinist.
Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea
programului activităţii economice. Programarea activităţii economice înseamnă mai mult decât
previziunea activităţii economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie
economică, în vederea realizării obiectivului propus.
B. din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor
cantitative:
analiza calitativă;
analiza cantitativă.
Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale esenţiale,
principalilor factori ce determină fenomenul.
Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, exprimată prin
determinări cantitative, precum şi prin modificări structurale intervenite în compoziţia
fenomenelor. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea metodelor matematicii moderne.
Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea fenomenelor
economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care trebuie să
preceadă şi să devanseze analiza cantitativă.
C. după nivelul la care se desfăşoară analiza:
analiza microeconomică;
analiza macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor
obţinute, a factorilor de influenţă şi a rezervelor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
ramurii, al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate
(produs intern brut, produs social, venit naţional, etc.)
D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor:
analiza statică;
analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele economice şi legăturile de condiţionare care
determină starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea
fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi abaterile la momentul de referinţă ales.
Intrucât fenomenele economice se află în continuă mişcare, pentru adâncirea procesului
cunoaşterii este necesară studierea lor în dinamică.
Analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele economice în mişcarea şi
condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite
momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra
schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare.
Analiza statică şi cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce permite cunoaşterea
fenomenelor economice la un moment dat, precum şi evoluţia lor într-o anumită perioadă de
timp.
E. după criteriile de studiere a fenomenelor:
analiza economică;
analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele
economice;
analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea
economică sau de exploatare şi cea financiară ;
analiza statistico- economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea
fenomenelor economice;
analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele
economice.
F. în funcţie de delimitarea obiectivului analizat:
analiza pe ramuri;
analiza pe agenţi economici;
analiza pe probleme.
1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare
Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune,
organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale
unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal).
In exercitarea funcţiei de previziune, analiza are un rol important, întrucât furnizează
conducerii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea
programelor pentru stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor şi luarea deciziilor cu
caracter de previziune.
Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă şi cea previzională, se realizează
legătura între activitatea trecută , prezentă şi viitoare a unui agent economic şi se stabilesc măsuri
pentru conducerea fenomenelor şi proceselor economice în viitor.
In realizarea funcţiei de organizare, analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea
activităţii agenţilor economici, a forţei de muncă, a capitalului fix şi a capitalului circulant. Prin
intermediul analizei, se apreciază eficienţa structurii organizatorice, se fundamentează
propunerile pentru perfecţionarea acestora, în vederea sporirii eficienţei activităţii.
In exercitarea funcţiei de coordonare, analiza urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni
ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri
şi cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc la nivelul agenţilor. Prin analiza
situaţiei acestor corelaţii, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în
cazul apariţiei lor se intervine pentru reglarea şi funcţionarea normală.
Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de
comandă, întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice şi strategice. Rezultatele
analizei servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice în toată complexitatea şi
interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori, lucru ce permite stabilirea unor
variante optime de acţiune.
In exercitarea funcţiei de control, analiza economică permite cunoaşterea întregii
activităţi desfăşurate în întreprindere, a rezultatelor economico – financiare şi eficienţa deciziilor
luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaşte factorii şi cauzele care au provocat abateri în
activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare şi prevenire a unor perturbaţii.
Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiile întreprinderii,
rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea şi
optimizarea activităţii economico- financiare la toate nivelele.
1.3. Etapele procesului de analiză a activităţii economice
Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin
identificarea factorilor de influenţă. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul
evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi
factori.
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene
sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării
lor în timp şi spaţiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente
ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia
fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor
cu acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor
şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor
1.4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Metodele comune folosite în analiza activităţii-financiare a întreprinderilor sunt
metodele statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda
comparaţiei, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda
cercetărilor operaţionale, metode sociologice, etc.
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot folosi
unele metode şi procedee specifice cum ar fi:
metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;
metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda generalizării.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
metode ale analizei calitative;
metode ale analizei cantitative
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care
le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene. Metodele şi procedeele
analizei calitative utilizate sunt:
comparaţia rezultatelor economice
descompunerea sau diviziunea rezultatelor economice;
gruparea.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de
a comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a
stabili rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
Metoda comparaţiei rezultatelor economice
Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit
criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi
spaţiu.
In funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a) comparaţii în timp:
între rezultatele efective şi cele prevăzute;
între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b)comparaţii în spaţiu:
între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe
întreaga ramură;
între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c)comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d)comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de
acţiune.
Metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice?
Această metodă se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea
sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea
evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare
diviziune de timp, între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili
contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la
modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină) ,
precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a
fenomenelor studiate.
descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente
contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
În ce constă gruparea?
In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care
colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai
multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de
esenţa fenomenului studiat
1.5. Metodele cantitative de analiză
Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune
pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul
analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre
factori şi fenomenul analizat.
In general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă se pot exprima prin relaţia:
y=f(x)
în care:
y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect;
x-variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
- Legături de tip funcţional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare
valoare dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată
pentru variabila dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă
foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele
sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau
elemente.
- Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau
rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă.
Legăturile de tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu şi pot fi exprimate
matematic prin diferite modele sau funcţii de tip liniar(y=a+bx), parabolic (x=a+bx+cx2) ,
hiperbolic (y=a+x
b) sau exponenţial (y=a x
bx).
Pe lângă aceste două forme, legăturile dintre factori şi fenomen mai pot fi grupate în:
legături simple şi legături multiple;
legături directe şi legături inverse;
legături liniare şi legături neliniare.
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca
două forme:
abatere a două niveluri ale unui indicator ( 01 RRR );
sub forma unui şir de valori (ex: producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se
grupează în:
metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există
legături deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri
ale unui indicator;
metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există
legături de tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de
valori.
Prin ce se caracterizează metoda substituirilor în lanţ?
Metoda substituirilor în lanţ (denumită şi metoda substituţiei în lanţ) se foloseşte pentru
măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci
când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există o legătură de tip funcţional,
exprimată sub forma relaţiei de produs sau raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau următoarele principii:
aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor
economice: factorul cantitativ, factorul de structură şi factorul calitativ;
substituirea factorilor se realizează în ordinea condiţionării lor economice:
începând cu factorul cantitativ, continuând cu factorul de structură şi încheind cu factorul
calitativ;
factorul substituit se menţine la valoarea efectivă sau valoarea din perioada
curentă.
A. Relaţie de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei
relaţie de cauzalitate este de produs de trei factori:
a –factor cantitativ;
b –factor de structură;
c –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 = a1xb1xc1 şi rezultatul din perioada de
bază R0=a0xb0xc0, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
R= R1 - R0= (a1xb1xc1 )– (a0xb0xc0)
Din care:
influenţa factorului cantitativ:
Ra= (a1xb0xc0 )– (a0xb0xc0)
influenţa factorului de structură:
Rb= (a1xb1xc0 )– (a1xb0xc0)
influenţa factorului calitativ:
Rc= (a1xb1xc1 )– (a1xb1xc0)
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
Ra + R
b +R
c =R
B. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător).
Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor cantitativ;
b –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRa =
0
1
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRb =
1
1
b
a-
0
1
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRa +ΔR
b
C. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se
consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor calitativ;
b –factor cantitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRb =
1
0
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRa =
1
1
b
a-
1
0
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRb +ΔR
a
Prin ce se caracterizează metoda balanţieră ?
Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între
acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel :
Se consideră un rezultat economic a căui relaţie de cauzalitate este de sumă şi diferenţă :
R = a + b – c
Modificarea absolută se calculează astfel :
ΔR = R1 – R0 = ( a1 + b1 – c1 )- (a0 + b0 – c0 )
Din care:
1.influenţa factorului “a”:
ΔRa = a1 – a0
2.influenţa factorului”b”:
ΔRb = b1 – b0
3.influenţa factorului “c”:
ΔRc = (-c1 ) – (-c0 )
Relaţia care trebuie să se verifice este:
ΔRa + ΔR
b + ΔR
c = ΔR
Prin ce se caracterizează metodele statistico-matematice?
Acestea se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma
unui şir de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic.
Cele mai importante metode folosite în analiza economico-financiară sunt: metoda corelaţiei şi
metoda funcţiilor de producţie
Metoda corelaţiei. Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic
pentru a determina sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate,
precum şi gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de
funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre
fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi,
cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
Metoda funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea
interdependenţei dintre resurse (input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a
eficienţei folosirii factorilor de producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire
(înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor
de producţie se poate scoate în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului
producţiei sau gradului de participare şi solicitare a resurselor pentru a obţine o anumită creştere
a producţiei.
In general, funcţiile de producţie se exprimă matematic prin relaţia:
Y=f(x1,x2,…xn),
În care:
Y –volumul producţiei întreprinderii:
x- factorii de producţie (resursele întreprinderii).
1.6. Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară
Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de
informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul
întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele obţinute de
unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor şi se pot lua decizii pentru
reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.
Informaţiile folosite în analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot
clasifica după mai multe criterii:
a) în funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:
economice;
tehnice;
tehnologice;
organizatorice;
juridice;
sociale;
ecologice;
politice.
In procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare, care
reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin cantitativ şi calitativ.
b)după sursele lor de provenienţă, informaţiile se pot grupa în două mari categorii:
informaţii interne (endogene) provin din interiorul fiecărei întreprinderi şi reflectă
evoluţia rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea analizată.
Aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de evidenţă economică
ale întreprinderii, îndeosebi în situaţiile financiar-contabile.
Informaţiile externe (exogene) provin din afara întreprinderilor şi sunt reflectate în
diferite publicaţii de specialitate, în presă, în legislaţia economico-financiară, etc.
c)după conţinutul lor, informaţiile se pot grupa astfel:
informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
informaţii normative, care sunt reglementate prin anumite norme, normative
financiare, bugete sau standarde;
informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în
activitatea unei întreprinderi în perioada curentă sau în perioadele precedente;
informaţii de prognoză, care estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor
fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
d)în funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:
curente sau operative;
periodice.
Aceste informaţii caracterizează activitatea întreprinderii pe intervale de timp mai scurte
sau mai lungi, ceea ce permite efectuarea unor analize complexe, precum şi cunoaşterea stadiului
de realizare a obiectivelor pe diferite perioade de timp.
e)în raport de rolul lor în procesul conducerii, informaţiile pot fi:
informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderilor şi pot
genera diferite măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective.
informaţii pasive, care se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care
sunt necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii unităţilor
economice.
Sursa unor astfel de informaţii o reprezintă situaţiile financiar-contabile de sinteză, planul
de afaceri, bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind potenţialul tehnic şi
uman al firmei, intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă, imaginea firmei şi a produselor
sale, evoluţia preţurilor, a cursului bursier pe piaţă, precum şi o serie de date operative din
evidenţa curentă.
Informaţiile folosite în analiza economico-financiară trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
utilitatea, ceea ce presupune servirea conducerii în procesul de cunoaştere şi
reglare a funcţiunii sistemelor;
exactitatea informaţiilor, ceea ce presupune grijă pentru reflectarea corectă, dar şi
grijă în filtrarea informaţiilor, pentru a nu altera obiectivitatea informaţiilor;
operativitatea informaţiei, respectiv decidenţii să dispună la timp de informaţia
necesară (de exemplu, reglarea ritmicităţii implică o informaţie zilnică sau chiar orară);
valoarea informaţiei, ce constă în crearea condiţiilor pentru sistemul conducător
de a lua decizii eficiente;
costul informaţiei , ceea ce presupune o eficienţă ridicată realizată de pe urma
informaţiei.
1.7. Organizarea şi etapele analizei economico-financiare
Pentru efectuarea în bune condiţii a analizei activităţii economico-financiare, este
necesară parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea tematicii de analiză. Analiza economică începe prin stabilirea
tematicii ce urmează a fi cercetată, fapt pentru care trebuie specificate problemele supuse
analizei.
culegerea materialului pentru analiză. În funcţie de obiectivele concrete ale
analizei, se realizează gruparea informaţiei. Se poate realiza documentarea la faţa locului,
obţinându-se informaţii utile, de fundamentare.
verificarea complexă a datelor supuse analizei. Garantarea veridicităţii datelor
presupune , în esenţă, două laturi: una de fond şi alta de exactitate, privind forma de exprimare.
Latura de fond priveşte măsura în care se oglindesc veridic evenimentele economice,
având în vedere definirea lor, în esenţă şi structură.
Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul, la
exactitatea datelor de intrare.
prelucrarea şi studierea datelor, pe baza metodelor şi procedeelor analizei
economice. Materialul obţinut pentru a fi analizat necesită o sistematizare şi o prelucrare
prealabilă, adaptată studierii evoluţiei indicatorilor, comparaţiei rezultatelor obţinute cu sarcinile
programate şi cu rezultatele perioadelor precedente.
Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor , în timp şi spaţiu, o
analiză care să depăşească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează rezultatele .
Analiza necesită o stabilire a factorilor, a gradului şi sensului ce au influenţat activitatea
economică. Măsurarea influenţei acestora se face prin metode de analiză adecvate fenomenului
care se cercetează.
elaborarea concluziilor şi a măsurilor pentru sporirea eficienţei. Pe baza
materialului prelucrat, se stabilesc concluziile care privesc laturile principale ale activităţii
întreprinderii şi propunerile privind îmbunătăţirea ei.
În concluzie:
Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea
fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor
economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care
provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi
optimizarea întregii activităţi.
Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii
(previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor
fundamentale ale unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de
personal).
Realizarea procesului de analiză economică presupune parcurgerea următoarelor
etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene
sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării
lor în timp şi spaţiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente
ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică apariţia şi evoluţia
fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor
cu acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor
şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor
CAPITOLUL II
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI
COMERCIALIZARE
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe
baza indicatorilor valorici
Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare , se utilizează un sistem
de indicatori valorici, prin conţinut şi mod de calcul prezintă anumite aspecte ale activităţii unei
firme.
În teoria şi practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul
următorilor indicatori valorici:
Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea
mărfurilor şi produselor într-o perioadă determinată – în contabilitate rulajul creditor al
conturilor din grupa 70;
Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă
vândute reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ;
Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate şi
destinate livrării sau cu alte cuvinte , cuprinde valoarea produselor finite şi a semifabricatelor
destinate vânzării , valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate ;
Valoarea adăugată (VA) exprimă mărimea bogăţiei realizate de activitatea
firmei, ea ‘‘dimensionând capacitatea de a produce avere ‘‘ ; se determină ca diferenţă între
valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (consumul de materii prime,
materiale auxiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează şi activitate comercială se
adaugă suma adaosului comercial.
Producţia exerciţiului(Qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme şi
cuprinde :
o valoarea producţiei vândute,
o creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de
produse finite, semifabricate,
o producţia imobilizată, adică imobilizările corporale şi necorporale realizate în
regie proprie
Analiza dinamicii activităţilor de producţie şi comercializare are menirea de a pune în
evidenţă obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a
cestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum şi măsurile ce se impun pentru
corectarea situaţiilor nefavorabile intervenite într-o perioadă determinată.
În practică, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport de corelaţiile
ormale care trebuie să existe între indicatorii valorici. Din punct de vedere teoretic , se admite
egalitatea : ICA = IQf = IQe = IVAn = IVA ; dar ,această situaţie nu poate fi întâlnită în practică şi nici
nu este de dorit , deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină
atât schimbări cantitative cât şi calitative.
Care sunt corelaţiile considerate a fi normale existente între indicatorii valorici ?
În practică, se consideră ca fiind normale situaţiile următoare :
ICA IQf - relaţia arată menţinerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor;
în practică,tendinţa este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o
dinamică superioară ;
IQf > IQe - inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a
consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfăşurare normală a procesului de
producţie ;
I VA > IQe – inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale şi cu
serviciile prestate de terţi cu implicaţii directe asupra costurilor şi profitul întreprinderii (o
asemenea situaţie nu trebuie să afecteze calitatea produselor şi a serviciilor) .
Rezultă că, într-o situaţie normală apar inegalităţile :
ICA IQf > IQe < I VA .
In ce constă analiza raportului static şi dinamic dintre indicatorii valorici ?
Această analiză este realizată din necesităţi complementare ale diagnosticării, deoarece
raporturile statice şi dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative.
Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluţiei elementelor care-i
diferenţiază. De exemplu :
raportul dintre cifra de afaceri şi valoarea producţiei marfă fabricate (Qf
CA )
exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, exclusiv cele
financiare şi cele extraordinare ;
raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei
exerciţiului ( Qe
Qf ) caracterizează evoluţia stocurilor , precum şi a consumului intern ;
raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei exerciţiului ( Qe
VA ),
evidenţiază creşterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele.
Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fixă) şi
caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu, respectiv
perioada precedentă.
2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţii unei
întreprinderi.
Prin conţinut , valoarea adăugată exprimă creşterea (plusul) de bogăţie care se obţine prin
utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor de muncă şi capital , peste valoarea
materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Valoarea
adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să ţină cont de amortizare, adică de
remunerarea imobilizărilor .
Care sunt metodele prin care se poate determina valoarea adăugată ?
Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:
a) metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia , valoarea adăugată
se calculează după una din formulele următoare :
1.ca diferenţă dintre producţia realizată (globală;PG)şi consumul intermediar (CI) :
VA = PG - CI
Consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind : materiile
prime şi materialele ă la cost de achiziţie ), energie, combustibil, apă, servicii externe.
Valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută în teoria economică sub
denumirea de „valoare adăugată produsă”.
2.ca diferenţă între cifra de afaceri ( CA)şi consumul intermediar(CI) :
VA = CA – CI
Valoarea adăugată calculată după această formulă se numeşte „valoare adăugată
realizată” ;aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea
acelei părţi a consumurilor intermediare ale exerciţiului aferente producţiei vândute (respectiv
vânzărilor de mărfuri).
3. VA = CA – (Cc + Ci )
VA= Mc – Ci, unde:
Cc – costul de cumpărare al mărfurilor vândute
Ci – alte consumuri provenind de la terţi
Mc – marja comercială
4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de” valoare adăugată de
piaţă’’, denumită MVA (Market Value Added), care este operaţional în activitatea de evaluare a
firmelor. MVA se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a firmei (V ) şi valoarea actuală
cumulată a capitalurilor investite de acţionari (Ci) şi a profitului reinvestit ( Pr ), astfel:
MVA = V – (Ci + Pr )
Valoarea adăugată de piaţă reprezintă un surplus faţă de valoarea actuală a capitalului
investit de acţionari şi, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.
b) prin metoda directă ( aditivă), valoarea adăugată se calculează prin însumarea
elementelor sale componente :salariile şi cheltuielile sociale , impozitele şi taxele, amortizările,
dobânzile, dividendele , rezultatul net . În această accepţiune valoarea adăugată înglobează
remunerarea :
muncii, prin cheltuielile cu personalul :
o salarii,indemnizaţii, prime,sporuri, compensaţii ;
o impozite pe salarii
o contribuţia la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de şomaj ;
o alocaţii pentru copii, avantaje în natură.
capitalului propriu (prin dividende) ;
capitalului tehnic (prin amortizare) ;
capitalului împrumutat (prin dobânzi) ;
statului, ca generator de infrastructură (prin impozite şi taxe) :
o impozit pe profit,TVA ;
o impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru
folosirea terenurilor proprietate de stat, taxe vamale, taxa de timbru, impozit pe dividende.
Care sunt indicatorii ce pot fi calculaţi pe baza valorii adăugate ?
Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale, pot fi construiţi anumiţi
indicatori, cum ar fi :
gradul de integrare pe verticală = afacerideCifra
adaugataValoarea
contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate =
adaugataValoarea
aferenteelementeSalarii
aportul activelor fixe = adaugataValoarea
perioadeiaferentaaAmortizare
Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre 1 , înseamnă că în întreprindere
există un grad ridicat de integrare.
Pentru a aprecia eficienţa integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale,
cu rata rentabilităţii şi cu profitul. În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se
acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală.
Descrieţi modelele utilizate pentru analiza factorială a valorii adăugate.
A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:
VAB = PB x
PB
CI1 , unde :
VAB – valoarea adăugată brută
PB – producţia brută
CI – consumul intermediar
Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau faţă de program,
reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie
utilizate, pentru dinamică, aceleaşi preţuri, iar structura organizatorică în cele două momente
trebuie să fie identică.
Fiind îndeplinite aceste condiţii ,variaţia valorii adăugate brute se calculează astfel :
ΔVAB = VAB1 – VAB 0 =
1
11
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
Indicele valorii adăugate brute se calculează :
IVAB =
0
00
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
În vederea determinării contribuţiei fiecărui factor asupra modificării ΔVAB şi asupra
IVAB , se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanţ.
Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ :
PB
CI1 .
Influenţa factorilor asupra indicelui valorii adăugate :
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării producţiei brute, se calculează
IVAB PB
=
0
00
0
01
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia
în producţia brută, se calculează :
IVAB CI
=
0
01
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Influenţa factorilor asupra valorii adăugate :
1.Influenţa modificării PB asupra modificării valorii adăugate va fi :
ΔVABPB
=
0
01
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
2.Influenţa modificării ponderii consumului intermediar în producţia brută :
ΔVAB =
1
11
PB
CI1PB -
0
01
PB
CI1PB
Dar atât factorul cantitativ cât şi cel calitativ se pot descompune în continuare.
Producţia brută se poate calcula astfel : PB = W T , unde
- W :productivitatea medie orară ;
- T :fondul total de timp de muncă.
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = TW
PB
CI1 .
1.1.Influenţa fondului de timp de muncă :
ΔVABPB(T)
=
0
001
PB
CI1WT -
0
000
PB
CI1WT
1.2.Influenţa productivităţii medii orare :
ΔVABPB(W)
=
0
011
PB
CI1WT -
0
001
PB
CI1WT
Consumul intermediar la 1 leu producţie brută se calculează astfel : [ 1-(α +β)],
unde :
- α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri
- β : ponderea consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
α =
PB
CI CA , CI(CA) –consumul intermediar aferent cifrei de afaceri
β =
PB
CICI CA
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = PB [ 1-(α +β)]
2.1.Influenţa ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri :
ΔVABCI(
α)
= PB1 [ 1-(α1 +β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β1)]
2.2. Influenţa ponderii consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
ΔVABCI(β )
= PB1 [ 1-(α0+β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β0)]
B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este :
VA = T x Qe
VAx
T
Qe = T x Wh x γ , unde :
T- fondul de timp de muncă
Qe- producţia exerciţiului
Wh – productivitatea medie orară
γ - valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului
Variaţia valorii adăugate :
ΔVA = VA1 – VA0 = (T1x Wh1 x γ1 ) – (T0 x Wh0 x γ0 )
Influenţa modificării factorilor :
1.Influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate :
ΔVAT = (T1 – T0) (Wh0 x γ0 )
2.Influenţa productivităţii medii orare asupra valorii adăugate :
ΔVAW
= (Wh1 – Wh0) (T1 x γ0 )
3.Influenţa valorii medii adăugate la 1 leu producţie :
ΔVA γ = ( γ 1 – γ0) (T1 x Wh1 )
Care sunt implicaţiile valorii adăugate asupra principalilor indicatori economico-
financiari ?
Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori economico-financiari :
1.rezultatul exploatării :
(VA1 – VA0) 0pr
unde : 0pr - profit mediu la 1 leu valoare adăugată
2.eficienţa utilizării potenţialului uman :
1
01
Ns
VAVA
3.eficienţa utilizării activelor de exploatare :
1
01
Ae
VAVA 1000
4.rata rentabilităţii economice :
1
001
At
prVAVA 100
5.eficienţa utilizării mijloacelor fixe :
1
01
Mf
VAVA 1000
2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
În condiţiile actuale, când factorii pieţei primează în sistemul de variabile care explică
rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esenţială pentru aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a
lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă. În funcţie de nivelul
cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are
semnificaţie raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piaţă e
neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecinţă.
Care sunt noţiunile ce pot fi abordate în legătură cu cifra de afaceri ?
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri
netă, cifră de afaceri încasată , cifră de afaceri critică(minimă) , cifră de afaceri de realizat în
cazul unor restricţii date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestaţie şi cifră de
afaceri marginală.
Cifra de afaceri totală (CA) ,conform Regulamentului de aplicare a Legii
contabilităţii nr. 82/1991, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de
bunuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin
rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.
Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului
ministrului finanţelor nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a-IV-a a Comunităţii economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, un indicator al Contului de profit şi pierdere şi cuprinde sumele provenind din
vânzarea de bunuri şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după
scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor impozite şi taxe aferente.
Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea
cheltuielilor variabile aferente şi a cheltuielilor fixe ale firmei. Relaţia de calcul a cifrei de
afaceri minime (CA min) este următoarea :
CA min = cv1
Chf
unde, Chf – suma cheltuielilor fixe
cv - cheltuieli variabile la 1 leu cifră de afaceri
O asemenea formulă se utilizează atunci când se începe o afacere.
Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date (CAr). Restricţiile
cunoscute se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului
net pentru autofinanţare (caf) , cota de impozit pe profit (ci) şi rata rentabilităţii resurselor
consumate ( Rrc).
Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date se efectuează după cum
urmează :
CAr = Ks x
Rrc
1001
ci100
100
caf100
100x
100
Rd
Unde :
Ks x 100
Rd reprezintă suma dividendelor
Ks x
ci100
100
caf100
100x
100
Rd reprezintă profitul brut
Rrc = cq
Pb
v
x 100
Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestaţie ( CAi ) :
CAi = iqv
CAi unde,
CAi - cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestaţie (echivalează cu preţul
mediu de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestaţie)
CAi – cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activităţi
qvi - volumul fizic al producţiei vândute pe tipuri de produse sau activităţi
Cifra de afaceri marginală (CAmg) exprimă variaţia cifrei de afaceri generată
de creşterea sau scăderea cu o unitate a producţiei sau a prestaţiei vândute :
CAmg = 01
01
i qviqvi
CAiCAi
qv
CAi
Caracterizaţi principalele procedee utilizate în analiza dinamicii şi structurii cifrei
de afaceri
Analiza voluţiei în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă şi pe produse, prin
mărimile absolute ale acesteia şi ritmurile de creştere (cu bază fixă, cu bază în lanţ şi ritmurile
medii).
Pentru a aprecia corect evoluţia în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea
acesteia în preţuri comparabile.
Cifra de afaceri în preţuri comparabile se determină conform următoarelor relaţii :
la nivel de produs(qv1p0 ) ;
la nivel de firmă
Ip
piqvisaupiqvi
11
01 în care : Ip-indicele preţurilor de
vânzare la nivel de firmă.
Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a
produselor, etc.
Procedeele de analiză a evoluţiei structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :
1. ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi ) :
gi = 100xCA
CAi unde,
CAi - vânzările aferente elementului component „ i”
CA – cifra de afaceri totală
2. coeficientul de concentrare (Gini- Struck) :
Kc = 1n
1kinn
1i
2
unde,
n - număr de produse , activităţi, etc.
Ki2 – ponderea produsului, activităţii „ i” în cifra de afaceri
Kc [0;1] .
Apropierea de 1 a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activităţii există
produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de 0 semnifică o distribuţie
relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
3. indicele Herfindhal :
H= 2
ig
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi
cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.
Descrieţi modelele utilizate în analiza factorială a cifrei de afaceri
A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă :
CA= Ns x Q
CAx
Ns
Q sau
CA =Ns x Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfpx
Ns
Mf unde :
CA - cifra de afaceri ;
Ns - numărul de salariaţi ;
Q - producţia marfă fabricată ;
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe ;
Mfp - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).
Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează :
ΔCA = CA 1 – CA 0 = Ns1 x 1
1
1
1
Q
CAx
Ns
Q - Ns0 x
0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q
Din care:
1.influenţa modificării numărului de salariaţi:
ΔCA Ns
= (Ns1 - Ns0) (0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q )
2.influenţa modificării productivităţii muncii:
ΔCA Q/Ns
= (1
1
Ns
Q -
0
0
Ns
Q ) (Ns1 x
0
0
Q
CA )
Din care:
2.1.influenţa gradului de înzestrare tehnică:
ΔCA Mf /Ns
= N1 x (1
1
Ns
Mf -
0
0
Ns
Mf ) x
0
0
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfp
2.2.influenţa ponderii mijloacelor fixe productive :
ΔCA( Mfp / Mf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf (
1
1
Mf
Mfp -
0
0
Mf
Mfp )x
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Q
2.3.influenţa randamentului mijloacelor fixe productive :
ΔCA(Q/ pMf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf x
1
1
Mf
Mfp (
0
0
1
1
Mfp
Q
Mfp
Q )x
0
0
Q
CA
3.influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei valorificate :
ΔCA (CA/Q)
= (1
1
Q
CA -
0
0
Q
CA ) (Ns1 x
1
1
Ns
Q )
B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza
cantităţilor vândute(qi) şi a preţurilor de vânzare (pi).
CA =
n
1i
iipq
Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel :
CA= 11piqi - 00piqi
Din care :
a.când producţia este eterogenă :
1.influenţa cantităţilor vândute :
CA q= 01piqi - 00piqi
2.influenţa preţului :
CA p = 11piqi - 01piqi
b.când producţia este omogenă :
1.influenţa volumului fizic :
CA q= ( 1qi ) 0pi - 00piqi
2.influenţa structurii producţiei vândute :
CA g = 11piqi -( 1qi ) 0pi
3.influenţa preţului de vânzare :
CA p = 11piqi - 01piqi
C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de afaceri utilizate în practică sunt :
CA = Tx CAh ;
CA= Ae x Ae
CA ;
CA = Ae x Mfp
CAx
Mf
Mfpx
Ac
Mfx
Ae
Ac unde :
T - fondul total de timp (ore-om)
CAh- cifra de afaceri medie orară
Ac – valoarea medie a activelor circulante
Cifra de afaceri poate fi analizată şi în corelaţie cu capacitatea de producţie şi
cererea de mărfuri.Indicatorii utilizaţi sunt :
gradul de utilizare a capacităţii de producţie se calculează ca raport între
producţia fabricată şi capacitatea de producţie :
Gradul de utilizare a
capacităţii de producţie = 100Pr
productiedeaCapacitate
fabricataoductia
gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport între valoarea cifrei de
afaceri şi cererea estimată la începutul perioadei :
Gradul de satisfacere a cererii= 100perioadeiinceputullaestimataCererea
afacerideCifra
gradul de valorificare a producţiei se calculează ca raport între valoarea cifrei
de afaceri şi producţia fabricată :
Gradul de valorificare a producţiei= 100Pr fabricataoductia
afacerideCifra
In fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de fabricaţie, pe lângă
diagnosticul intern, trebuie avute în vedere piaţa şi concurenţa.
Astfel, în legătură cu piaţa, se va face o analiză cantitativă, pentru a marca
posibilitatea de absorbţie a produselor pe care le produce întreprinderea, precum şi o analiză
calitativă, care are drept scop cunoaşterea nevoilor şi comportamentul consumatorilor faţă de
produsele întreprinderii.
De asemenea, este importantă, în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu
este suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţii care apar pe piaţă,
deci să se stabilească o segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori.
D.In acest scop, se foloseşte indicatorul cota globală de piaţă a firmei (Cp), care se
determină caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului
respectiv(V) :
Cp=V
Vp
In consecinţă, vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate prin relaţia :
Vp =V x Cp
Modificarea absolută se caculează astfel :
∆Vp = Vp1 – Vp0
din care :
1.influenţa modificării vânzărilor totale :
∆Vp V =(V1 – V0) x Cp0
2.influenţa modificării cotei de piaţă :
∆Vp Cp
=V1 (Cp1 - Cp0)
din care : Cp = 100
*gicp
2.1. influenţa modificării structurii vânzărilor :
∆Vp gi
=V1 x (100
*01 cpgi -
100
*00 cpgi )
2.2.influenţa modificării cotei de piaţă pe zone :
∆Vp Cp*
=V1 x (100
*11 cpgi -
100
*01 cpgi )
Care sunt implicaţiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico-
financiari ?
Creşterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil
(nefavorabil) asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizează performanţele
economico-financiare ale întreprinderii :
Profitul brut :
(CA1 – CA0 ) Rv0
unde :
Rv – rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri
Rata rentabilităţii economice a activului :
100
1
001
A
RvCACA
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent :
100001
Kp
RvCACA
Viteza de rotaţie a activelor circulante :
0
0
1
0
CA
xTAc
CA
xTAc
Eliberările (imobilizările) de active circulante :
T
CA
CA
xTAc
CA
xTAc 1
0
0
1
0
Eficienţa mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe) :
100
1
01
Mf
CACA
Eficienţa activelor de exploatare :
100
1
01
Ae
CACA
Eficienţa muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat :
100
1
001
N
RvCACA
Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri :
(CA1 – CA0 ) γ0
unde :
γ0 – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri
CAPITOLUL III
ANALIZA CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE
3.1. Consideraţii generale privind conceptul de cheltuială
Analiza cheltuielilor constituie un instrument important de diagnosticare şi evaluare a
performanţelor întreprinderii. Investigarea lor sistematică permite înţelegerea diferitelor categorii
de consumuri.
Sursele de informaţii necesare analizei sunt: contabilitatea financiară , contabilitatea
analitică , bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, dările de seamă statistice privind
cheltuielile şi rezultatele, etc.
Informaţia contabilă referitoare la cheltuieli este furnizată în primul rând de contabilitatea
generală. Aceasta permite identificarea şi măsurarea resurselor consumate de întreprindere în
decursul unei perioade date. Contabilitatea generală asigură numai o urmărire globală a
cheltuielilor după natura lor, fără să furnizeze nici o indicaţie asupra destinaţiei acestor
cheltuieli, adică asupra repartizării lor pe produse, servicii, unităţi, tipuri de activităţi. Această
identificare a cheltuielilor pe destinaţii presupune o analiză a procesului intern de formare a
valorii, ceea ce constituie obiectivul contabilităţii analitice.
In teoria şi practica economică, evidenţierea consumului de resurse al unei firme se face
cu ajutorul unui sistem de indicatori, bazat pe conceptele de “cheltuieli” şi ‘‘cost”.
Cheltuielile reprezintă expresia valorică a operaţiunilor economice referitoare la
cumpărarea şi utilizarea bunurilor economice. Structura analitică a cheltuielilor este deosebit de
diversificată, dar pot fi identificate cel puţin patru modalităţi principale de formare (apariţie) a
acestora:
Consumul de bunuri stocabile în activitatea curentă de exploatare, cum ar fi
consumul de materii prime, materiale auxiliare, etc.;
Angajarea unei cheltuieli care interv ine în momentul cumpărării de bunuri
nestocabile, lucrări, utilităţi şi servicii destinate producţiei, cu ocazia naşterii obligaţiilor faţă de
furnizori;
Plata unei sume de bani destinată satisfacerii unei nevoi curente a firmei, pentru
care anterior plăţii nu a fost înregistrat angajamentul (obligaţia) de plată;
Încorporarea (includerea) în cheltuielile curente ale exerciţiului financiar expirabil
a unor sume reprezentând deprecieri economice ireversibile (amortizările imobilizărilor) ,
deprecieri economice probabil reversibile (provizioane pentru deprecieri ) sau rezerve pentru
acoperirea riscurilor viitoare (provizioane pentru riscuri şi cheltuieli).
Costul este expresia consumurilor de resurse ocazionate de realizarea unui anumit
“element de activitate” al unei întreprinderi. El corespunde unui “decupaj” al cheltuielilor ,
considerat util din punct de vedere al gestionarului.
Cheltuielile pot fi clasificate după următoarele criterii:
I.după comportamentul lor faţă de cifra de afaceri:
Cheltuieli fixe – sunt dependente de capacitatea de producţie, de distribuţie şi de
structura de activitate a întreprinderii.
Cheltuieli variabile – sunt dependente de volumul de activitate, se modifică
proporţional sau neproporţional cu cifra de afaceri.
II.după modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli:
Cheltuieli directe – sunt cele legate nemijlocit de activitatea operaţională a
întreprinderii, a unui loc de muncă sau a unui produs.
Cheltuieli indirecte – sunt ocazionate de funcţionarea întreprinderii la nivel
global(ex.:cheltuieli de administraţie, cheltuieli de întreţinere,etc.)
III.după conţinutul lor:
Cheltuieli materiale
Cheltuieli salariale
IV.după natura lor:
Cheltuieli curente(cheltuieli de exploatare şi cheltuieli financiare)
Cheltuieli extraordinare.
După natura lor, în funcţie de care se realizează şi gruparea în „contul de profit şi
pierdere” , cheltuielile şi veniturile unei întreprinderi se grupează astfel:
1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE, din care:
grupa 60 Cheltuieli privind stocurile
grupa 61 Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi
grupa 62 Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi
grupa 63 Cheltuieli cu impozitele, taxele şivărsămintele asimilate
grupa 64 Cheltuieli cu personalul
grupa 65 Alte cheltuieli de exploatare
II.CHELTUIELI FINANCIARE
grupa 66 Cheltuieli financiare
III.CHELTUIELI EXTRAORDINARE
grupa 67 Cheltuieli extraordinare
IV.CHELTUIELI CU AMORTIZARILE ŞI PROVIZIOANELE
grupa 68 Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
V.CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFITŞI ALTE IMPOZITE
grupa 69 Cheltuieli cu impozitul pe profit
Corespunzător cheltuielilor, gruparea veniturilor se realizează în funcţie de natura
activităţii producătoare de rezultate (activitate de exploatare, activitate financiară şi activitate
extraordinară) , iar în cazul fiecărei activităţi, veniturile se delimitează în funcţie de natura
rezultatelor obţinute. Această clasificare se regăseşte astfel la nivelul grupelor de conturi :
I.VENITURI DIN EXPLOATARE, din care:
grupa 70 Cifra de afaceri
grupa 71 Variaţia stocurilor
grupa 72 Venituri din producţia de imobilizări
grupa 74 Venituri din subvenţii de exploatare
grupa 75 Alte venituri din exploatare
II.VENITURI FINANCIARE
grupa 76 Venituri financiare
III.VENITURI EXTRAORDINARE
grupa 77 Venituri extraordinare
IV.VENITURI DIN PROVIZIOANE
grupa 78 Venituri din provizioane
3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale
Orice analiză a cheltuielilor, pe total sau pe tipuri de activităţi se face în corelaţie cu
categoriile de venituri la a căror realizare contribuie.
La nivelul întreprinderii, se compară, pentru o perioadă dată, creşterea în sumă absolută a
cheltuielilor totale faţă de creşterea veniturilor totale; această comparaţie este continuată pe tipuri
de activităţi: exploatare, financiare şi extraordinare, luându-se în calcul cheltuielile şi veniturile
corespunzătoare fiecărei activităţi.
Indicatorul utilizat în analiza cheltuielilor aferente veniturilor este rata medie de eficienţă
a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale, al cărui model de analiză este
următorul:
ctR =
n
i
n
i
vi
chi
1
1 x 100 sau ctR =100
)1000(
1
n
i
cixgi
unde:
ctR - rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale
n
i
chi1
- suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare)
n
i
vi1
- suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare)
gi – structura veniturilor pe categorii de activităţi (gi =Vt
vi100 )
ci(1000)
– rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri (ci(1000)
=vi
chi1000 )
Astfel, variaţia ratei de eficienţă a cheltuielilor este egală cu:
∆Rct=Rct1 – Rct0 =100
)1000(
1
11
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
00
n
i
cixgi
Modificarea ratei de eficientă a cheltuielilor se explică prin influenţa următorilor factori:
- influenţa modificării structurii veniturilor:
∆Rctgi
=100
)1000(
1
01
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
00
n
i
cixgi
= r Rct - Rct0
-influenţa modificării cheltuielilor la 1.000 lei venituri
∆Rctci=
100
)1000(
1
11
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
01
n
i
cixgi
= Rct1 - r Rct
Relaţia care trebuie să se verifice este: ∆Rct =∆Rctgi
+∆Rctci .
3.3. Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din exploatare
Desfăşurarea activităţii unui agent economic necesită consumuri de resurse umane,
materiale şi financiare. “In sfera producţiei materiale, serviciilor şi prestaţiilor, <<exploatarea>>
se regăseşte în procesul de transformare a valorilor materiale, sub acţiunea forţei de muncă şi a
potenţialului tehnic de producţie, în produse finite sau servicii care, prin vânzare, aduc din nou
ciclul economic la forma <<bani>> … iar aceştia trebuie să fie neapărat mai mulţi decât cei
avansaţi, pentru a putea supravieţui societatea comercială de producţie . In sfera circulaţiei
mărfurilor, << exploatarea>>vizează procesul de cumpărarea mărfurilor şi ambalajelor, precum
şi cheltuielile de circulaţie pe care le ocazionează, urmat de vânzarea lor … din nou urmărind
obţinerea unui excedent bănesc ca expresie a avansului veniturilor dobândite asupra cheltuielilor
efectuate.”
Cheltuielile de exploatare cuprind:
Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile; costul de achiziţie al
materialelor de natura obiectelor de inventar consummate; costul de achiziţie al materialelor
nestocate, trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consummate;
valoarea animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune
şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de
terţi(colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate;
transportul de bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de
telecomunicaţii, servicii bancare ,et.;
Cheltuieli cu personalul(salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli
cu personalul, suportate de persoana juridică);
Alte cheltuieli de exploatare(pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri,
amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţii de capital, etc.)
Veniturile din exploatare cuprind :
Veniturile din vânzarea produselor, lucrărilor executate, serviciilor prestate şi
mărfurilor;
Veniturile din producţia stocată;
Veniturile din producţia de imobilizări(active fixe);
Ate venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare deţin ponderea cea mai mare, ele fiind în legătură directă cu
obiectul de activitate al întreprinderii, constituind astfel domeniul principal în care se pot iniţia şi
realiza cele mai importante măsuri de sporire a eficienţei economice.
Structura cheltuielilor de exploatare se determină prin intermediul ratelor de structură. In
funcţie de modul de repartizare a cheltuielilor în costul produselor, analiza structurii cheltuielilor
de exploatare se referă la cheltuielile materiale(Ch M) , cheltuielile salariale (ChSal) , cheltuielile
indirecte (Ch ind) :
S Chm = (Ch M / Ch expl ) * 100 (%);
S Chsal = (Ch sal / Ch expl ) * 100 (%);
S Chind = (Ch ind / Ch expl ) * 100 (%);
Eficienţa cheltuielilor se analizează pe baza indicatorului Cheltuieli de exploatare la
1000 lei venituri din exploatare ( Rce):
Rce =exp
exp
V
Ch * 1000 sau Rce=
100
1000 ii cg unde:
gi – structura veniturilor;
ci1000
–rata de eficienţă a cheltuielilor pe elemente componente
Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare pe total trebuie aprofundată la nivelul
fiecărui element component, în funcţie de natura cheltuielilor aferente producţiei totale a
exerciţiului şi în raport cu modul de formare a veniturilor şi a cheltuielilor aferente pe categorii.
3.4. Analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
Formula de calcul utilizată în analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri(
Ch / CA ) este:
CA
Ch1000= 1000x
pq
cq
v
v
unde:
(Ch / CA)1.000 –cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri
qv –volumul fizic al vânzărilor
c –costul de producţie
p –preţul de vânzare
Modificarea absolută a nivelului realizat faţă de nivelul programat este egală cu :
∆CA
Ch1000 =
1
1
CA
Ch1000 -
0
0
CA
Ch1000= 1000
11
11x
pq
cq
v
v
- 100000
00x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării factorilor asupra cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
se prezintă astfel :
Influenţa modificării structurii producţiei :
∆CA
Ch1000
(qv) = 1000
01
01x
pq
cq
v
v
- 100000
00x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării preţului de vânzare :
∆CA
Ch1000
(p) = 1000
11
01x
pq
cq
v
v
- 1000
01
01x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării costului de producţie :
∆CA
Ch1000
(c) = 1000
11
11x
pq
cq
v
v
- 1000
11
01x
pq
cq
v
v
Relaţia catrebuie să se verifice este:
∆CA
Ch1000
= ∆
CA
Ch1000
(qv) + ∆
CA
Ch1000
(p) + ∆
CA
Ch1000
(c)
3.5. Influenţa modificării cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
Variaţia cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori
economico-financiari:
a)suma profitului înainte de impozitare :
- (C1 – C0) 1000
11 pq
b)eficienţa activelor de exploatare(Ae) :
1
11
011000
)(
Ae
pqCC
100= (%)
c)eficienţa utilizării activelor fixe (valoare medie anuală – Mf) :
1
11
011000
)(
Mf
pqCC
1.000=(‰)
d)eficienţa utilizării capitalurilor (care pot fi proprii, total, social – K) :
1
11
011000
)(
K
pqCC
1.000=(‰)
e)eficienţa utilizării forţei de muncă (prin profitul mediu pe salariat) :
1
11
011000
)(
N
pqCC
=(lei) , unde N1 –numărul mediu de salariaţi
3.6. Analiza cheltuielilor pe baza grupării lor în variabile şi fixe
După comportamentul faţă de volumul de activitate, cheltuielile se impart în variabile şi
fixe. Cheltuielile variabile ,adică cele dependente de volumul de activitate, sunt consecinţa
deciziei de exploatare, de utilizare a capacităţilor existente. Cheltuielile fixe sunt indispensabile
existenţei, funcţionării întreprinderii. Ele sunt dependente de capacitatea potenţială de producţie,
respective de distribuţie a întreprinderii. Cheltuielile fixe sunt angajate în manieră permanentă şi
reprezintă consecinţa deciziei de investiţii. Suma lor nu se modifică pe termen scurt, în timp ce
valoarea unitară a acestora (cost fix unitar) prezintă tendinţa de scădere odată cu creşterea
volumului de activitate.
Importanţa acestui criteriu de grupare în calculaţia şi analiza costurilor rezidă, în primul
rând, în faptul că stă la baza metodei de calculaţie “direct costing” şi a previziunii costului. De
asemenea, furnizează informaţii necesare fundamentării deciziilor de preţ, respective optimizării
strategiilor firmei. Cunoaşterea mărimii cheltuielilor variabile şi fixe şi a evoluţiei lor este
esenţială pentru conducerea strategică a firmei. Rata de structură a cheltuielilor fixe determină
pragul de rentabilitate, de flexibilitate a firmei şi o pune într-o poziţie mai mult sau mai puţin
sensibilă în ceea ce priveşte variaţia volumului de activitate sub incidenţa factorilor interni şi
externi. De asemenea, această rată constituie unul din factorii cheie ai aprecierii gradului de
rivalitate dintre firmele unui anumit sector.
In cadrul cheltuielilor de exploatare partea variabilă, adică partea dependentă de volumul
de activitate, este predominantă . Teoria şi practica economică folosesc noţiunile de dependenţă
proporţională şi neproporţională, sau strict şi respectiv non strict proporţional.
Cheltuielile variabile sunt utilizate în :
elaborarea politicii vânzărilor în funcţie şi de gradul de rentabilitate şi în
consecinţă de contribuţia la acoperirea cheltuielilor comune;
elaborarea bugetelor de costuri, necesare în buna gestionare a tuturor categoriilor
de resurse;
stabilirea politicii de producţie, din punct de vedere cantitativ şi al termenului de
realizare;
determinarea pragului de rentabilitate, problemă importantă în dimensionarea
unor activităţişi categorii de cheltuieli.
Cheltuielile variabile au şi anumite limite:
imprecizia stabilirii variabilităţii diferitelor categorii de cheltuieli
posibilitatea de previzionare pe termen scurt şi lung;
impactul sistemului de salarizare asupra celor două grupe de cheltuieli (variabile
sau fixe).
Pentru activitatea practică, în analiza cheltuielilor variabile se ţine seama atât de
avantajele cât şi de limitele acestora, în aprecierea unor rezultate obţinute într-o perioadă expirată
şi formularea deciziilor de corecţie pentru viitor.
Care este modelul utilizat în analiza factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră
de afaceri?
Un model de analiză factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri este:
Cv=
qp
qcv* 1000 unde:
cv – costul variabil pe unitate de produs vândut
Modificarea absolută a cheltuielilor variabile se calculează astfel:
100011
11
pq
cvqCv - 1000
00
00
pq
cvq
Din care:
- influenţa structurii producţiei vândute:
100001
01
pq
cvqCvq
- 100000
00
pq
cvq
- influenţa preţului mediu de vânzare (exclusiv TVA):
100011
01
pq
cvqCv p
- 100001
01
pq
cvq
-influenţa costului variabil pe unitate de produs:
100011
11
pq
cvqCvcv
- 100011
01
pq
cvq
Relaţia care trebuie să se verifice este:
cvpq CvCvCvCv
In cazul producţiei omogene, pentru toată producţia fabricată sau la nivelul unui centru de
cheltuieli, se foloseşte modelul:
Chv=qcv unde:
q – producţia fabricată
cv – costul variabil pe produs
Modificarea absolută se calculează:
0011 cvqcvqChv
Din care:
-influenţa cantităţii de producţie:
0001 cvqcvqChvq
-influenţa structurii producţiei:
0101 cvqcvqChv g
-influenţa costului variabil pe unitate de produs:
0111 cvqcvqChvcv
Relaţia care trebuie să se verifice este:
Chv qChv + gChv + cvChv
Acest model de analiză se utilizează în operaţiunea de bugetare a cheltuielilor pe centre
de responsabilitate.
In practica economică,este necesar să se analizeze efectele produse sau estimate ale
modificării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri (Cv), respective , cifră de afaceri.
Principalii indicatori în care se reflectă efectele menţionate sunt:
rezultatul exploatării:
- ( Cv1 – Cv0 ) 1000
1Ve
rata rezultatului exploatării:
- ( Cv1 – Cv0 )
eficienţa activelor de exploatare(Ae):
-
1
101
Ae
VeCvCv
eficienţa mijloacelor fixe(Mf):
-
1
101
Mf
VeCvCv
eficienţa capitalului:
-
1
101
1000
K
VeCvCv
profitul brut pe salariat:
-
1
101
1000
N
VeCvCv
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă o premisă şi o consecinţă a desfăşurării unei
anumite activităţi. Aceasta înseamnă că unele cheltuieli nu sunt în dependenţă proporţională sau
neproporţională cu producţia (sau vânzările) ci ,în anumite limite, ele rămân fixe sau
independente(ex:cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile generale ale administraţiei şi
conducere).
Aceste cheltuieli sunt determinate de capacitatea de producţie a firmei, iar structura lor
este diferită în funcţie de factorii care generează capacitatea şi de ramura de activitate. Teoretic ,
volumul cheltuielilor fixe ar trebui să rămână acelaşi indiferent de gradul de utilizare a capacităţii
de producţie, însă practic se disting două categorii de cheltuieli: cheltuieli fixe propriu-zise şi
cheltuieli relativ fixe. In categoria cheltuielilor fixe propriu-zise sunt cuprinse:
-amortizări;
-servicii telefonice;
abonamente radio-tv;
-prime de asigurare;
-impozite şi taxe locale,etc.
Aceste cheltuieli sunt ocazionate de existenţa şi funcţionarea firmei, ele fiind inevitabile
şi atunci când producţia ar fi oprită temporar.
Cheltuielile relativ fixe sunt formate din acele cheltuieli care manifestă tendinţa de
modificare în raport cu gradul de utilizare a capacităţii de producţie. Din această categorie fac
parte:
-salariile personalului de conducere, tehnic, economic, administrative şi de deservire a
secţiilor, firmelor şi cheltuielile asimilate acestora;
-cheltuieli cu protecţia mediului înconjurător;
-cheltuieli de birou;
-alte cheltuieli administrative-gospodăreşti,etc.
Cota cheltuielilor fixe ce revine pe unitatea de produs depinde de suma lor totală şi de
volumul fizic al producţiei sau vânzărilor firmei.Rezultă că o exploatare optimă a capacităţii de
producţie are ca efect repartizarea unei cote de cheltuieli fixe mai mici pe unitatea de produs.
Raportul dintre cheltuielile fixe şi variabile caracterizează structura de exploatare şi
serveşte la analiza riscului operaţional ca o componentă a riscului global al firmei. Firmele care
au cheltuieli mari de regie, pentru a funcţiona, trebuie să practice preţuri mari (dacă piaţa şi
concurenţa permit acest lucru) sau/şi să realizeze un volum mai mare de producţie.
Analiza cheltuielilor fixe nu constituie un scop în sine ci este subordonată unui obiectiv -
sporirea eficienţei acestora.
Eficienţa cheltuielilor fixe se analizează prin nivelul lor la 1000 lei cifră de afaceri(Cf),
folosind modelul: Cf =
1000
CA
F unde:
F – suma absolută a cheltuielilor fixe
CA- cifra de afaceri; CA = qp
Luând în considerare datele din tabelul numărul 3, modificarea absolută a cheltuielilor
fixe la 1000 lei cifră de afaceri se calculează astfel:
Cf =
11
1
pq
Chf * 1000 -
00
0
pq
Chf * 1000
Din care:
1.influenţa cifrei de afaceri:
CACf = 1
0
CA
Chf * 1000 -
0
0
CA
Chf * 1000
Din care:
1.1.influenţa producţiei vândute:
qCf =
01
0
pq
Chf * 1000 -
00
0
pq
Chf * 1000
1.2.influenţa preţurilor medii de vânzare:
pCf =
11
0
pq
Chf * 1000 -
01
0
pq
Chf * 1000
2.influenţa cheltuielii fixe:
CfCf = 1
1
CA
Chf * 1000 -
1
0
CA
Chf * 1000
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
CACf + CfCf = Cf
qCf + pCf = CACf
3.7. Modele de analiză a principalelor categorii de cheltuieli
Cheltuielile de producţie pot fi structurate în funmcţie de diferite criterii, fiecare având
semnificaţia specifică în activitatea practică de gestiune.
Astfel, după natura lor, cheltuielile de producţie se clasifică în:
cheltuieli materiale;
cheltuieli salariale;
cheltuieli financiare.
Pentru fiecare tip de cheltuială , analiza acestora presupune caracterizarea situaţiei la un
moment dat, ceea ce ar include analiza evoluţiei (dinamicii), analiza structurală, analiza
factorială, precum şi evaluarea tendinţei lor în funcţie de factorii specifici care le generează
(acest aspect prezintă importanţă practică în elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuiele,
precum şi în ţinerea sub control a evoluţiei costurilor pe centre de responsabilitate.
Cheltuielile materiale deţin o pondere mai mare sau mai mică în total cheltuieli de
exploatare , în funcţie de profilul de activitate al întreprinderii. Ele reprezintă expresia valorică a
consumurilor de resurse materiale şi a prestărilor de servicii de către terţi; cuprind:
materii prime, materiale;
combustibil, energie, apă;
materiale de natura obiectelor de inventar;
amortizare;
lucrări şi servicii prestate de terţi;
alte cheltuieli materiale.
In contabilitatea financiară, aceste cheltuieli sunt evidenţiate în conturile din clasa 6 –
conturi de cheltuieli, iar în contabilitatea de gestiune în conturile de calculaţie (ct. 921 –925).
Analiza cheltuielilor materiale se realizează pe două mari categorii:
a)cheltuieli cu materialele;
b)cheltuieli cu amortizarea.
a) Analiza cheltuielilor cu materialele
In faza de proiectare şi în cea de execuţie , pentru analiza şi urmărirea consumului de
materiale la nivelul întreprinderii, poate fi utilizat un sistem de indicatori:
Consumul specific pe unitatea de produs (cs) se calculează ca raport între
cantitatea totală de materiale consumată pentru obţinerea unui produs (Ct) şi volumul (exprimat
sub formă fizică) de produse obţinute (q) :
Cs =q
Ct
Consumul de material pe unitatea specifică reprezintă consumul de materiale
pe caracteristică funcţională; relaţia de calcul este:
Ns
Ct unde,
Ns – numărul unităţilor specifice (dimensiunea caracteristicii) ale produsului (m3
,m2, etc)
Greutatea netă a produsului (Gn) reprezintă un indicator util în analiză, mai
ales comparativ cu produse similare din ţară sau pe plan mondial.
Greutatea specifică netă (Ns
Gn) , reprezintă greutatea netă pe caracteristica
funcţională; acest indicator este o consecinţă a efectelor progresului tehnic.
Ponderea metalului sau a altui material în greutatea netă a produsului ,
prezintă rezultatele obţinute pe linia folosirii înlocuitorilor metalului şi a reducerii gabaritelor, ca
o orientare modernă în industrie.
Care este modelul utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei
cifră de afaceri?
Un model de analiză factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri (Cm)
are la bază modelul:
Cm = 1000
qvp
qvcm unde:
qv –volumul producţiei vândute;
cm – costul materialelor;
p – preţul de vânzare
Modificarea absolută a nivelului realizat faţă de nivelul programat este egală cu :
∆Cm = Cm1 - Cm0= 1000
11
11x
pq
cmq
v
v
- 100000
00x
pq
cmq
v
v
=
Influenţa modificării factorilor asupra cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri
se prezintă astfel :
Influenţa modificării structurii producţiei :
∆Cm(qv)
= 1000
01
01x
pq
cmq
v
v
- 100000
00x
pq
cmq
v
v
Influenţa modificării preţului de vânzare :
∆Cm(p)
= 1000
11
01x
pq
cmq
v
v
- 1000
01
01x
pq
cmq
v
v
Influenţa modificării costului de producţie :
∆Cm(cm)
= 1000
11
11x
pq
cmq
v
v
- 1000
11
01x
pq
cmq
v
v
Relaţia care trebuie să se verifice este:
∆Cm = ∆Cm
(qv) + ∆Cm
(p) + ∆Cm
(cm)
b) Analiza cheltuielilor cu amortizarea
Conform IAS 17, amortizarea corespunzătoare fiecărei perioade este recunoscută în mod
normal ca o cheltuială. In anumite cazuri, beneficiile economice aduse de un activ sunt
consumate de o întreprindere în procesul de obţinere a altor active (realizate în regie proprie). In
acest caz, amortizarea devine parte componentă a costului activului realizat, fiin inclusă în
valoarea contabilă a acestuia.
Un model utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră
de afaceri este:
Cham = 1000CA
A, unde:
A – suma anuală a amortizării, inclusă în costuri
CA – cifra de afaceri
Modificarea absolută a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră de afaceri se
calculează astfel :
∆Cham = 10001
1
CA
A- 1000
0
0
CA
A
Din care:
1.influenţa cifrei de afaceri:
∆ChamCA
= 10001
0
CA
A- 1000
0
0
CA
A
2.influenţa cheltuielilor cu amortizarea:
∆ChamA = 1000
1
1
CA
A- 1000
1
0
CA
A
Dar, A =100
CamxFunde,
F - valoarea medie a mijloacelor fixe
Cam - cota medie de amortizare
2.1.influenţa valorii medii a mijloacelor fixe :
∆Cham F = 1000100
1
01
CA
xCamF
- 1000100
1
00
CA
xCamF
Dar F = Fi + I - E
2.1.1.influenţa valorii de inventar a mijloacelor fixe la începutul anului
∆Cham iF = 1000100
1
01
CA
xCamFi
- 1000100
1
00
CA
xCamFi
2.1.2.influenţa valorii medii a intrărilor de mijloace fixe
∆Cham I = 1000100
1
01
CA
xCamI
- 1000100
1
00
CA
xCamI
2.1.3. influenţa valorii medii a ieşirilor de mijloace fixe
∆Cham E = 1000100
1
01
CA
xCamE
- 1000100
1
00
CA
xCamE
2.2.influenţa cotei de amortizare:
∆ChamCam
= 1000100
1
11
CA
xCamF
- 1000100
1
01
CA
xCamF
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt :
∆ChamCA
+ ∆ChamA =∆Cham
∆Cham F +∆ChamCam
=∆ChamA
∆Cham iF +∆Cham I - ∆Cham E =∆Cham F
Analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu personalul
In cadrul analizei situaţiei generale a costurilor cu personalul, se urmăreşte cunoaşterea
evoluţiei şi tendinţei unor asemenea categorii de cheltuieli în raport şi de acţiunea unor factori
conjucturali folosindu-se ca indicatori modificarea absolută şi relativă a fondului de salarii,
precum şi nivelul său la 1.000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată.
Cât priveşte structura cheltuielilor cu personalul, aceasta poate avea în vedere mai multe
criterii cum ar fi:
elemente componente: salariile tarifare, respectiv, negociate, sporuri acordate (pe
categorii), premii, taxe de protecţie socială , impozite, etc. Prezintă importanţă în delimitarea
cheltuielilor ce sunt reglementate prin acte normative, şi asupra cărora firma nu se poate acţiona;
categoriile de personal (muncitori, ingineri, economişti, etc.) sunt utile pentru
marcarea mutaţiilor care s-au produs în structura personalului, pentru eventualele comparaţii cu
firme similare;
forme de salarizare practicate, pentru a caracteriza eficienţa acestora.
Ponderea principală în totalul cheltuielilor cu personalul o deţine fondul de salarii (Fs).
Mărimea fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi ( Ns ) şi de salariul mediu
anual pe o persoană ( Sa ):
Fs= SaxNs
La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană
într-un an, exprimat în ore ( t ) şi de salariul mediu orar ( sh ):
Sa= shxt
In aceste condiţii :
Fs= shxtxNs
Prin aplicarea metodei substituirilor în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune
directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:
0011 SaxNsSaxNsFs
din care:
1.influenţa numărului mediu de salariaţi:
0001 SaxNsSaxNsFs Ns
2.influenţa salariului mediu anual pe o persoană:
0111 SaxNsSaxNsFs Sa
1.1. influenţa timpului mediu lucrat de o persoană într-un an:
001011 shxtxNsshxtxNsFs t
1.2. influenţa salariului mediu orar:
011111 shxtxNsshxtxNsFs sh
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
NsFs + SaFs Fs şi tFs + shFs SaFs
CAPITOLUL IV
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA
CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE
4.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă
Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a unităţilor şi
de stimulare materială a lucrătorilor.
Funcţiile profitului sunt :
-orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită salariaţii în luarea
initiaţivelor de a-şi dezvolta activităţile.
-constituie sursă de bază de autofinanţare a activităţilor economice şi o condiţie
fundamentală a dezvoltării în perspectivă.
-instrument de stimulare economică- după efectuarea prelevărilor prioritare asupra
profitului brut, ceea ce rămâne este repartizat pentru :
- autofinanţarea întreprinderii
- stimulente materiale
- nevoi socio-culturale
-mijloc de control al eficacităţii întreprinderilor şi a muncii salariaţilor
-indicator sintetic al activităţii economice.
In practica economică, gradul de rentabilitate a întreprinderii se calculează cu ajutorul
ratei profitului. Nivelul ratei profitului reflectă măsura în care unitatea economică reuşeşte să
valorifice toţi factorii care concură la obţinerea profitului, în special mărimea volumului
producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.
4.2. Analiza diagnostic a profitului
Analiza structurală a profitului presupune descompunerea în elemente componente
care, în cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere.
Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (profit sau pierdere), nu este omogen, fiind
alcătuit din rezultatele mai multor activităţi diferite.
Primul element component al exerciţiului este rezultatul exploatării care se determină ca
diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare.Pentru societăţile cu profil
industrial, veniturile din exploatare sunt constituite din :
venituri din vânzarea mărfurilor cu amănuntul ;
venituri din prestaţii de servicii ;
iar cheltuielile din exploatare includ :
costul mărfurilor vândute;
costul prestaţiilor de servicii;
cheltuielile de circulaţie aferente mărfurilor vândute;
cheltuielile cu impozitele, taxele, vărsămintele asimilate suportate de unitatea
patrimonială (impozit pe clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor, impozit pe profit);
cheltuieli cu personalul (salarii, alte drepturi de personal, contribuţia la asigurări
şi protecţia socială);
alte cheltuieli de exploatare.
O altă sursă de profit pentru societate poate fi activitatea financiară.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între veniturile
financiare şi cheltuielile financiare. Potrivit formularului anexă la bilanţ, Contul de profit şi
pierdere, veniturile financiare includ următoarele elemente :
venituri din participaţii;
venituri din diferenţe favorabile de curs valutar;
venituri din dobânzi primite;
alte venituri financiare.
Iar cheltuielile financiare cuprind :
diferente nefavorabile de curs valutar;
dobânzi aferente împrumuturilor primite;
alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului se obţine însumând rezultatul exploatarii si rezultatul
financiar.
In afara activităţilor de exploatare şi financiară, pot apare şi activităţi întâmplătoare,
neavând caracter de regularitate, pentru care se evidenţiază separat veniturile şi cheltuielile
extraordinare . In această categorie se includ veniturile şi cheltuielile legate de capital (cedare de
active) şi cele aferente operaţiunilor de gestiune (amenzi, penalităţi, donaţii, etc.).
Pentru a afla rezultatul total al activităţii desfăşurate de o societate comercială, se
însumează rezultatul curent al exerciţiului cu rezultatul exctraordinar, obţinându-se rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere).
Un indicator foarte important pentru aprecierea performanţelor este şi rezultatul
exerciţiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea.
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca
diferenţă între rezultatul impozabil şi impozitul pe profit.
Analiza factoriala are rolul de a stabili sistemul de factori care determina modificarea
rezultatului exploatarii, in vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evolutiei viitoare.
Care sunt modelele utilizate în analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri
?
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul
aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării . În acest
context , analizei rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o foarte mare atenţie .
A.Un model de analiză a profitului brut aferent cifrei de afaceri este următorul
CA
Pb
Ns
CANs Pr
unde :
Ns – numărul de salariaţi ai societăţii comerciale ;
Ns
CAproductivitatea muncii (cifra de afaceri pe o persoană) ;
CA
Pbmodificarea profitului brut la 1 leu cifră de afaceri .
Modificarea profitului, se exprimă astfel :
0
0
0
00
1
1
1
11Pr
Ca
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
Ns
CANs
Din care:
1. Influenţa modificării numărului de salariaţi
0
0
0
001Pr
CA
Pb
Ns
CANsNsNs
2. Influenţa modificării productivităţii muncii
0
0
0
0
1
11Pr
CA
Pb
Ns
CA
Ns
CANs
Ns
CA
3. Influenţa modificării profitului la 1 leu cifră de afaceri
0
0
1
1
1
11Pr
CA
Pb
CA
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
B.Rezultatul exploatării poate fi analizat şi după relaţia :
qcqpRE
qp – cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare
qc – cheltuielile aferente cifrei de afaceri
Modificarea totală a rezultatului exploatării a fost de :
RE RE1 – RE0
1.Influenţa modificării producţiei vândute
00
01
0Pr0Pr
pq
pqIQ
IQQRE
2.Influnţa modificării structurii producţiei vândute
IQcqpqqRE 0Pr0101
3.Influenţa modificării costurilor
01011101 cqpqcqpqcRE
4.Influenţa modificării preţurilor
11011111 cqpqcqpqpRE
CAPITOLUL V
ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATEI RENTABILITĂŢII
5.1.Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii veniturilor
Indicatorul rata rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate căpăta forme diferite,după
cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare care
exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de
producţie sau costul mai multor factori, valoarea producţiei sau costul mai multor factori,
valoarea producţiei vândute la preţ de vânzare, etc.).
Rata rentabilităţii veniturilor se exprimă prin raportul:
100V
PRV , în care :
P – profitul înaintea impozitării,
V –veniturile toate aferente perioadei.
Prin conţinut, rata rentabilităţii veniturilor, caracterizează eficienţa întregii activităţi
desfăşurată în cursul exerciţiului.
Dar pentru că în cadrul veniturilor şi cheltuielilor se disting trei categorii, respectiv
exploatare, financiare şi extraordinare, rata rentabilităţii veniturilor mai poate fi scrisă şi astfel:
100
rgvRv ,în care:
gv – structura veniturilor,
r – rata rentabilităţilor pe categorii de venituri.
Modificarea ratei rentabilităţii:
100100
0011
rgvrgvRv
Care se explică prin:
influenţa structurii veniturilor.
100100
0001'
rgvrgvRv
influenţa rentabilităţii pe categorii de venituri.
100100
''0111
rgvrgv
Rv
Acest indicator caracterizează eficienţa elementelor materiale angajate în desfăşurarea
activităţii firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanţă deosebită, întrucât capitalul
folosit de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la
obţinerea profitului.
De asemenea prezintă importanţă în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor
pentru obţinerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenţei sau de alte criterii.
5.2. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii economice a activului
Acest indicator caracterizează eficienţa elementelor materiale angajate în desfăşurarea
activităţii firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanţă deosebită, întrucât capitalul
folosit de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la
obţinerea profitului.
De asemenea prezintă importanţă în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor
pentru obţinerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenţei sau de alte criterii.
Formula de calcul este: 100e
eA
PR , unde :
P – rezultatul exploatării,
Ae – active economice(active imobilizate şi active circulante).
Modificarea totală a ratei va fi:
a)
100
A
P100
A
PR
0e
0e
1e
1ee
Din care :
a1) pe seama modificării profitului
100100
0
0
0
1 e
e
e
eP
eA
P
A
PR e
a2) influenţa activelor economice.
100100
0
1
1
1
e
e
e
eA
eA
P
A
PR e
5.3. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii resurselor consumate
Această rată a resurselor consumate ce caracterizează eficienţa costurilor, prezintă
importanţă în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor, sau tarifelor pentru
prestări servicii.
De asemenea, permite o ierarhizare a produselor sub aspectul rentabilităţii în cadrul
intreprinderii.
Elementele de calcul ale ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt: rezultatul
exploatării (RE) şi cheltuielile de exploatare(qc).
00
0000
0
11
1111
1
01
:
:
100100
cq
cqpqR
cq
cqpqR
unde
RRR
qc
qcqp
qp
RER
e
e
eee
absolutaModificare
e
din care datorită :
1) Modificării structurii producţiei vândute
2) Modificării costurilor
3) Modificării preţurilor de vânzare
5.4. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii financiare
Rata rentabilităţii financiare vizează eficienţa cu care este utilizat, respectiv investit
capitalul.
Rata rentabilităţii financiare se poate calcula prin două modalităţi, respectiv prin
raportarea profitului brut la capitalul propriu sau prin raportarea la capitalul permanent.
Raportul datorii/capital propriu (D/Kpr) este un coeficient numit pârghie financiară care
influenţează rata rentabilităţii financiare, luându-se în calcul şi diferenţa dintre rata dobânzii şi
rata rentabilităţii economice.
Prin urmare, decizia de a apela la capital de împrumut trebuie să ţină seama de costul
capitalului împrumutat faţă de rata rentabilităţiieconomice, de modul de calcul al impozitului pe
profit şi riscurile pe care le implică apelarea la credite.
Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu:
100K
PR
p
nf
Modificarea ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se explică:
influenţa profitului net:
ΔRrc(q) = (Σq1p0-Σq1co)/ Σq1c0x100-(Σq0p0-Σq0co)/ Σq0c0x100
ΔRrc(c) = (Σq1p0-Σq1c1)/ Σq1c1x100-(Σq1p0-Σq1co)/ Σq1c0x100
ΔRrc(p) = (Σq1p1-Σq1c1)/ Σq1c1x100-(Σq1p0-Σq1c1)/ Σq1c1x100
100100
0
0
0
1 p
n
p
nP
fK
P
K
PR n
- influenţa capitalului propriu:
100100
0
1
1
1 p
n
p
nK
fK
P
K
PR p
5.5 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii capitalului avansat
Se stabileşte ca un raport între profitul realizat de societate şi capitalul avansat (active
fixe şi circulare).
100
cf
ra
AA
PR
Acest model este similar cu rata rentabilităţii economice, şi reflectă performanţa
economică a intreprinderii şi în consecinţă interesele investitorilor sunt legate în mod deosebit de
această rată.
Din care:
a) influenţa modificării valorii medii a activelor totale:
10010000
0
11
0
cf
r
cf
ra
AA
P
AA
PR
a1) influenţa modificării valorilor medii a activelor fixe :
100100
00
0
01
0
cf
r
cf
rA
aAA
P
AA
PR f
a2) influenţa valorii medii a activelor circulante:
100100
01
0
11
0
cf
r
cf
rA
aAA
P
AA
PR c
b) influenţa profitului:
100100
11
0
11
1
cf
r
cf
rP
aAA
P
AA
PR r
5.6. Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii comerciale
Se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri
exprimată în preţuri de vânzare.
100
qp
qcqp
qp
P
CA
PR rr
v
Rata rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale (a procesului de
aprovizionare, stocare şi vânzare ) şi mai ales a politicii de preţuri practicate de intreprindere.
Modificarea absolută:
10010000
0000
11
1111
pq
cqpq
pq
cqpqRv
Din care:
a) influenţa modificării structurii:
10010000
0000
01
0101
pq
cqcq
pq
cqpqR q
v
b) influenţa modificării costurilor:
10010001
0101
01
1101
pq
cqpq
pq
cqpqR c
v
c) influenţa modificării preţurilor:
10010011
1101
11
1111
pq
cqpq
pq
cqpqR p
v
5.7. Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic
Analiza rentabilitatii constituie un aspect esenţial al diagnosticului financiar. Dar
concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei
financiare – riscul .
In teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în
mod egal de factori economici şi de politica financiară a firmei.
Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cel
mai mic cost la variaţiile mediului.
Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri, etc.),
ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul de activitate. In acest
sens s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numită şi analiza pragului de rentabilitate, ca o
modalitate operaţională şi eficientă de analiză a riscului.
Denumit si cifră de afaceri critică sau punct mort operaţional, pragul de rentabilitate este
punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul exerciţiului este
nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.
Pragul de rentabilitate se poate determina, după caz, în unităţi fizice sau valorice, pentru
un singur produs sau pentru întreaga activitate a firmei.
Metodologia de determinare a punctului critic prezintă unele particularităţi în funcţie de
specificul activităţii societăţii comerciale analizate.
Cifra de afaceri minimă se determină după formula :
CIFRA DE AFACERI MINIMACOSTURI FIXE
COSTURI VARIABILE
CIFRA DE AFACERI
. . ..
.
. .
1
La acest nivel al cifrei de afaceri, întreprinderea îşi recuperează în totalitate cheltuielile,
dar nu obţine profit, orice cifră de afaceri mai mică decât cifra de afaceri critică, ar situa
întreprinderea în zona pierderilor.
Pragul de rentabilitate se poate calcula după următoarea formulă :
Pr/
CAxCF
M CV
unde :
Pr – pragul de rentabilitate
CA – cifra de afaceri
CF – cheltuieli fixe
M/CV – marja pe cheltuieli variabile (CA-CV)
In activitatea de analiză este necesar a se determina nu numai mărimea profitului dar şi
momentul când acesta va fi atins. Determinarea timpului, diferă în raport cu natura activităţii,
respectiv a caracterului de ritmicitate pe parcursul unui an calendaristic.
Dacă cifra de afaceri este constantă ca medie în cursul exerciţiului financiar, rezultă că ea
se va cumula în timp în mod uniform.
Se poate determina astfel pe baza de calcul, dată la care este atins pragul de rentabilitate,
folosind următoarea formula :
Pr
*
365xCA
CA
Acesta este punctul mort, momentul în care societatea isi recuperează integral
cheltuielile, fără a obţine profit, dincolo de acest moment întreprinderea va intra în zona de
profit.
CAPITOLUL VI
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI
6.1. Generalităţi privind analiza echilibrului economico – financiar
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc
anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare.
Acestea reprezintă o premisă dar şi o consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii
firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate, ca premisă, trebuie avute în vedere
corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse materiale şi posibilităţile de finanţare. De
modul cum sunt utilizate şi valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico
– financiar sau dereglarea acestuia.
Echilibrul economico-financiar trebuie înţeles ca fiind ansamblul de corelaţii care se
formează în procesul derotaţie a capitalului. El trebuie să fie stabilit prin bugetul de venituri şi
cheltuieli. De asemenea, trebuie urmărită realizarea lui în fiecare exerciţiu financiar.
Instrumentele practice de evidenţiere a echilibrului financiar sunt: bugetul de venituri şi
cheltuieli, bilanţul contabil şi balanţa de verificare.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, există
o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:
1. Rata autonomiei financiare
Raf = capital propriu / capital propriu + capital împrumutat
2. Rata de finanţare a stocurilor
Rfs = fond de rulment / stocuri
3. Rata de autofinanţare a activelor
Raa = capital propriu / active fixe + active circulante
4. Rata datoriilor
Rd = datorii totale / active totale
6.2. Analiza corelaţiei fondului de rulment-nevoie de fond de rulment-
trezorerie netă
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanţarea
activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele încasate şi sumele de plătit, precum şi
dacalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata
medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
Sunt mai multe modalităţi de calcul al FR:
1. Conform concepţiei patrimoniale:
a. FR = capital permanent – active imobilizate
FR = FRp + Fri
FRp = capitaluri proprii – active imobilizate
Fri = datorii pe termen scurt şi lung
b. FR = active circulante – datorii pe termen scurt
Potrivit concepţiei funcţionale, fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net
global (FRGN) se determină astfel:
a. FRGN = surse aciclice – active aciclice
b. FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de
trezorerie) = (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării +
disponibilităţi) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite bancare de
trezorerie).
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi resursele
temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile
reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.
a. pe baza bilanţului patrimonial:
NFR = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – (datorii pe termen scurt –
credite pe termen scurt) = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – obligaţii pe termen
scurt
Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi
a creanţelor nefinanţate pe seama obligaiilor pe termen scurt (surse atrase). Obligaţiile pe termen
scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat.
b. pe baza bilanţului funcţional, nevoia de fond de rulment se determină astfel:
NFR = nevoi ciclice – resurse ciclice
În acest caz NFR este formată din partea pentru exploatare (NFRE) şi cea în afara
exploatării (NFRAE).
NFR = NFRE + NFRAE
NFRE = active ciclice aferente exploatării – surse ciclice aferente exploatării
NFRAE = active ciclice din afara exploatării – surse ciclice din afara exploatării
Mărimea nevoii de rulment din exploatare este influenţată de natura activităţii, durata
ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate. Dacă nevoia
de rulment este pozitivă, situaţia se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici
de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Astfel, aceasta reflectă
un dacalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de
exploatare.
Dacă, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus
de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situaţia fiind favorabilă doar dacă este
rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării de datorii cu scadenţe mari.
Trezoreria netă exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment,
reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung cât şi pe termen scurt.
a. Pe baza bilanţului patrimonial (financiar):
TN = FR – NFR
b. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel:
TN = FRNG – NFR
sau
TN = TA – TP
TA = trezoreria de activ,
TP = trezoreria de pasiv.
Trezoreria netă pozitivă semnifică un excedent monetar al exerciţiului financiar şi dacă
acesta se menţine în cadrul mai multor exerciţii financiare succesive, această situaţie
demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei băncii pe piaţă. Dacă nevoia de fond de rulment
este constantă atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu
dividentele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea
6.3. Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante
În cadrul echilibrului flnanciar al firmei, una din corelaţiile importante o constituie cea
dintre fondul de rulment (FRRt) şi nevoia de fond de rulment (NFR) sau soldul efectiv al
activelor circulante (fără disponibilităţi) achitate şi neachitate.
Nevoia de fond de rulment mai poate fi numit şi capital de lucru. În acest caz, ea
reprezintă volumul de bani necesar pentru ca firma să poată funcţiona în timpul de aşteptare a
încasării creanţelor sale şi se calculează cu ajutorul relaţiei următoare:
CAPITAL = CREANŢE + STOCURI DE – OBLIGAŢII DE
DE LUCRU DE ÎNCASAT ACTIVE PLATĂ
(Clienţi şi debitori) CIRCULANTE (pe termen scurt)
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de
“rate” cum ar fi:
Rata de finanţare a activului circulant= 100xcirculanteActive
rulmentdeFondul
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de 50%.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor:
Rata de acoperire a stocurilor = 100xStocuri
rulmentdeFondul
Rata de acoperire a stocurilor reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează
stocurile. O acoperire normală a stocurilor apare atunci când fondul de rulment reprezintă circa
2/3 din totalul acestora.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor achitate şi necreditate plus
creanţele:
Rata de acoperire
a stocurilor achitate = 100xcreanteleplusenecreditatsiachitateStocurile
totalrealrulmentdeFondul
Această rată prezintă procentual raportul dintre fondul de rulment existent şi mărimea
stocurilor şi a creanţelor achitate şi necreditate, exprimat în trezoreria netă. În mod normal, ea
trebuie să fie mai mare de 100.
6.4. Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar
Creanţele reflectă angajamente contractate de anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt
clienţi, ale căror termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum
şi debitorii băncii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior
împreună cu dobânda aferentă acestora.
Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare atrase pe
o durată mai mică de un an, excuzând creditele bancare. Acestea conţin datoriile către furnizori,
personal, stat, acţionari, avansuri de la clienţi.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluxurile băneşti
ale băncii.
1. Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
unde:
Sd = soldul mediu al creanţelor
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe.
2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):
Di =
Df =
Rc
Scx360
unde:
Sc = soldul mediu al conturilor de obligaţii
Rc = rulajul creditor al conturilor respective.
Corelaţia dintre suma creanţelor şi obligaţiilor pe termen scurt, precum şi dintre Di şi Df
generează fluxuri băneti care influenţează pozitiv sau negativ disponibilităţile firmei. Astfel:
a. dacă Sd = Sc şi Di = Df, atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanţe şi obligaţii.
b. dacă Sd > Sc şi Di = Df, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv deoarece
suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de timp.
Corelaţia dintre creanţe şi obligaţii poate fi studiată şi pe baza balanţei acestora în funcţie
de termenele lor de vechime şi de ponderea acestora în cadrul totalului creanţelor şi obligaţiilor
astfel:
- sub 30 zile
- 30 – 60 zile
- 60 –90 zile
- 90 – 180 zile
- 180 –270 zile
- 270 zile – 1 an.
6.5. Analiza solvabilităţii şi a capacităţii de plată
Lichidatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se compară pasivele pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.
Solvabilitatea patrimonială se stabileşte pe baza relaţiei :
Rata autonomiei financiare se calculează astfel:
În analiza situaţiei financiar-patrimoniale a agentului economic la nivelul căruia s-a
realizat analiza, s-au folosit următorii indicatori :
6.6. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor economice şi a capitalului
Analiza statistică a situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii presupune şi analiza
rezultatelor obţinute prin utilizarea mijloacelor economice şi a capitalurilor întreprinderii. O
astfel de analiză poate fi efectuată cu ajutorul unor indicatori sintetici de bază care reflectă
eficienţa utilizării mijloacelor patrimoniale şi a capitalurilor întrepriderii, cum sunt:
Cifra de afaceri la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Solvabilitate patrimonială =
Raf =
Solvabilitate generală =
Solvabilitate imediată =
Solvabilitate globală =
Valoarea adăugată la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Profitul realizat la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Valoarea producţiei brute sau a produciei marfă la 1.000 lei element de activ sau
pasiv şi capital;
Numărul de rotaţii ale activelor totale, imobilizate şi circulante;
Durata medie a unei rotaţii a activelor totale, imobilizate şi circulante;
Indicatorii sintetici ai eficienţei investiţiilor (investiţia specifică, termenului de
recuperare etc.).
În funcţie de scopul analizei, aceşti indicatori pot fi determinaţi în mai multe variante,
respectiv numitorii rapoartelor considerate pot fi reprezentaţi de indicatori cum sunt:
Activele totale ale întreprinderii;
Activele imobilizate;
Activele circulante;
Capitalul propriu;
Capitalul împrumutat;
Capitalul permanent.
1. Rata cifrei de afaceri în raport cu patrimoniul:
RCA (AT) = CA / AI + AC = CA / AT
sau
RCA (AT)% = (CA / AI + AC)*100 = (CA / AT)*100
în care:
RCA (AT) – rata cifrei de afaceri determinată în raport cu activele totale şi
exprimată în mărimi relative simple;
RCA (AT)% - idem, exprimată în procente;
AI – active imobilizate (valoare medie anuală);
AC – active circulante (soldul mediu zilnic);
AT – active totale ale întreprinderii (valoare medie plus soldul mediu).
2. Cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei element de activ sau pasiv sau la 1.000 lei
capitaluri.
CAAT1.000
= CA / AT*1.000
CAKp1.000
= CA / Kp*1.000, în care
CAAT1.000
- cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei active totale (element de activ
sau pasiv);
CA - cifra de afaceri;
CAKp1.000
- cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei capital permanent;
Kp – capitalul permanent (capitalul propriu plus capitalul împrumutat pe termen
mediu şi lung).
1. Rata valorii adăugate în raport cu patrimoniul sau cu capitalurile:
RVA (AT) = VA / AT
RVA (AT)% = VA / AT*100
RVA (Kp) = VA / Kp
RVA (Kp)% = VA / Kp*100
2. Valoarea adăugată şi respectiv profitul ce revine la 1.000 lei patrimoniu sau
capitaluri
VAAT1.000
= VA / AT*1.000
PrAT1.000
= Pr / AT*1.000
VAKt1.000
= VA / Kt*1.000
PrKt1.000
= Pr / Kt*1.000
6.7. Analiza situaţiei financiare prin metoda scorurilor
Un model a fost elaborat în S.U.A. de profesorul Altman, potrivit căruia modelul “Z”
este prezentat de ecuaţia :
Z = 1,2x1 + 1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 + x5
În care :
Pe baza experienţei s-au stabilit trei valori pentru “Z”, cu următoarele
semnificaţii :
dacă Z = 1,8, firma este aproape de faliment;
dacă Z = 3,0, firma este solvabilă;
dacă firma este între 1,8-3,0, firma este într-o situaţie de deficit
X1 =
X2 =
X3 =
X4 =
X5 =
BIBLIOGRAFIE
1. Işfănescu A.,şi colectivul: „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, Bucureşti, 2009.
2. Pavaloaia, W., Paraschivescu M. D., “Analiza economico-financiara. Concepte si studii de
caz.” Ed. Economica, Bucuresti, 2010;
3. Petrescu, S., “Analiză și diagnostic financiar-contabil”-Ghid teoretico-aplicativ- Ediția a III-
a, revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010;
4. Petrescu, S., “Evaluarea economica si financiara a intreprinderii. Concepte-metode-
procedee”Ed. Tehnopress, Iasi, 2012;
5. Robu, R., Anghel, I., Șerban, E., C.,“Analiza economico-financiara a firmei” Ed. Economica,
Bucuresti, 2014
6. Ţole, M., Matei, N.C., Ţole, A.A., Ruse, E., Spineanu-Georgescu, L., “Analiză economico-
financiară. Metode, tehnici şi metode”, ediţia a III-a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011.
