Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
CONSTANŢA
MANAGEMENT
NOTE DE CURS
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA
LECT.UNIV.DR. LUCIANA SPINEANU-GEORGESCU
CAPITOLUL 1
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-
FINANCIARE
1.1. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică
Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a
întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază
fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le
generează , se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare.
Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a
elementelor unui fenomen într-un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui
rezultat, sinteza vizează o examinare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei
activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale
cunoaşterii.
Ce este analiza economico-financiară ?
Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea fenomenelor
şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor economico-financiare
obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri şi
desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi optimizarea întregii
activităţi.
Care sunt tipurile de analiză economică cunoscute?
Analiza se poate grupa după diferite criterii:
A. din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al momentului
desfăşurării fenomenului:
analiza post factum sau analiza – operatorie sau analiza activităţii (analiza
realizării obiectivelor);
analiza previzională sau analiza prospectivă.
Analiza activităţii se referă la trecut şi prezent, iar analiza previzională priveşte
viitorul.
Un exemplu de analiză post – factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obţin
aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei
probleme economice.
Analiza previzională urmăreşte evoluţia viitoare a unui fenomen economic, având la bază
relaţiile cauzale dintre factori.
Dacă analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se
bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activităţii studiază o singură variantă a
fenomenului, cea de execuţie, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care
apar frecvent legături de tip determinist.
Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea
programului activităţii economice. Programarea activităţii economice înseamnă mai mult decât
previziunea activităţii economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie
economică, în vederea realizării obiectivului propus.
B. din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor
cantitative:
analiza calitativă;
analiza cantitativă.
Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale esenţiale,
principalilor factori ce determină fenomenul.
Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, exprimată prin
determinări cantitative, precum şi prin modificări structurale intervenite în compoziţia
fenomenelor. Extinderea analizei cantitative necesită folosirea metodelor matematicii moderne.
Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea fenomenelor
economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care trebuie să
preceadă şi să devanseze analiza cantitativă.
C. după nivelul la care se desfăşoară analiza:
analiza microeconomică;
analiza macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul
individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor
obţinute, a factorilor de influenţă şi a rezervelor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul ramurii,
al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate (produs intern
brut, produs social, venit naţional, etc.)
D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor:
analiza statică;
analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele economice şi legăturile de condiţionare care determină
starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea
fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi abaterile la momentul de referinţă ales.
Intrucât fenomenele economice se află în continuă mişcare, pentru adâncirea procesului
cunoaşterii este necesară studierea lor în dinamică.
Analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele economice în mişcarea şi
condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite
momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra
schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare.
Analiza statică şi cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce permite cunoaşterea
fenomenelor economice la un moment dat, precum şi evoluţia lor într-o anumită perioadă de
timp.
E. după criteriile de studiere a fenomenelor:
analiza economică;
analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele
economice;
analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea
economică sau de exploatare şi cea financiară ;
analiza statistico- economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea
fenomenelor economice;
analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele
economice.
F. în funcţie de delimitarea obiectivului analizat:
analiza pe ramuri;
analiza pe agenţi economici;
analiza pe probleme.
1.2. Rolul şi sarcinile analizei economico – financiare
Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune,
organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale
unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal).
In exercitarea funcţiei de previziune, analiza are un rol important, întrucât furnizează
conducerii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea
programelor pentru stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor şi luarea deciziilor cu
caracter de previziune.
Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă şi cea previzională, se realizează
legătura între activitatea trecută , prezentă şi viitoare a unui agent economic şi se stabilesc măsuri
pentru conducerea fenomenelor şi proceselor economice în viitor.
In realizarea funcţiei de organizare, analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea
activităţii agenţilor economici, a forţei de muncă, a capitalului fix şi a capitalului circulant. Prin
intermediul analizei, se apreciază eficienţa structurii organizatorice, se fundamentează
propunerile pentru perfecţionarea acestora, în vederea sporirii eficienţei activităţii.
In exercitarea funcţiei de coordonare, analiza urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni
ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri
şi cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc la nivelul agenţilor. Prin analiza
situaţiei acestor corelaţii, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în
cazul apariţiei lor se intervine pentru reglarea şi funcţionarea normală.
Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de
comandă, întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice şi strategice. Rezultatele
analizei servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice în toată complexitatea şi
interacţiunea lor, a influenţei exercitate de diferiţi factori, lucru ce permite stabilirea unor
variante optime de acţiune.
In exercitarea funcţiei de control, analiza economică permite cunoaşterea întregii
activităţi desfăşurate în întreprindere, a rezultatelor economico – financiare şi eficienţa deciziilor
luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaşte factorii şi cauzele care au provocat abateri în
activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare şi prevenire a unor perturbaţii.
Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiile întreprinderii,
rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea şi
optimizarea activităţii economico- financiare la toate nivelele.
1.3.Etapele procesului de analiză a activităţii economice
Analiza economico – financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin
identificarea factorilor de influenţă. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul
evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi
factori.
Care sunt etapele de realizare a procesului de analiză?
Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a
modificării lor în timp şi spaţiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile
componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică
apariţia şi evoluţia fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu
acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei activităţii economice în viitor
1.4.Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe
metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei.
Metodele comune folosite în analiza activităţii-financiare a întreprinderilor sunt
metodele statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda
comparaţiei, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda
cercetărilor operaţionale, metode sociologice, etc.
Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot folosi
unele metode şi procedee specifice cum ar fi:
metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice;
metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;
metoda generalizării.
Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în:
metode ale analizei calitative;
metode ale analizei cantitative
Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care
le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene. Metodele şi procedeele
analizei calitative utilizate sunt:
comparaţia rezultatelor economice
descompunerea sau diviziunea rezultatelor economice;
gruparea.
Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a
comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a
stabili rezervele existente şi măsura în care acestea au fost valorificate.
În ce constă metoda comparaţiei rezultatelor economice?
Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al
activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit
criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi
spaţiu.
In funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:
a)comparaţii în timp:
între rezultatele efective şi cele prevăzute;
între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele
anterioare.
b)comparaţii în spaţiu:
între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi;
între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe întreaga
ramură;
între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate.
c)comparaţii mixte, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu;
d)comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de
acţiune.
În ce constă metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice?
Această metodă se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea
sau diviziunea lor după anumite criterii.
Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor
economice sunt următoarele:
descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în
timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de
timp, între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili
contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la
modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp.
descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea
rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie,
uzină) , precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea
generală a fenomenelor studiate.
descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente
contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea
contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene.
În ce constă gruparea?
In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care
colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai
multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de
esenţa fenomenului studiat
1.5.Metodele cantitative de analiză
Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care
acţionează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune
pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul
analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre
factori şi fenomenul analizat.
In general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de
influenţă se pot exprima prin relaţia:
y=f(x)
în care:
y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect;
x-variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză.
Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale:
legături de tip funcţional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare
valoare dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată
pentru variabila dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă
foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt exprimate matematic prin diferite modele
sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau
elemente.
Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei
independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau
rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maximă.
Legăturile de tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu şi pot fi exprimate
matematic prin diferite modele sau funcţii de tip liniar(y=a+bx), parabolic (x=a+bx+cx2) ,
hiperbolic (y=a+x
b) sau exponenţial (y=a x
bx).
Pe lângă aceste două forme, legăturile dintre factori şi fenomen mai pot fi grupate în:
legături simple şi legături multiple;
legături directe şi legături inverse;
legături liniare şi legături neliniare.
Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de
modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca
două forme:
abatere a două niveluri ale unui indicator ( 01 RRR );
sub forma unui şir de valori (ex: producţia unei întreprinderi pe 5 ani).
Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se
grupează în:
metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile există legături
deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale
unui indicator;
metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile există legături de
tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se exprimă sub forma unui şir de
valori.
Prin ce se caracterizează metoda substituirilor în lanţ?
Metoda substituirilor în lanţ (denumită şi metoda substituţiei în lanţ) se foloseşte pentru
măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci
când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă există o legătură de tip funcţional,
exprimată sub forma relaţiei de produs sau raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau următoarele principii:
aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice:
factorul cantitativ, factorul de structură şi factorul calitativ;
substituirea factorilor se realizează în ordinea condiţionării lor economice: începând cu
factorul cantitativ, continuând cu factorul de structură şi încheind cu factorul calitativ;
factorul substituit se menţine la valoarea efectivă sau valoarea din perioada curentă.
A. Relaţie de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei
relaţie de cauzalitate este de produs de trei factori:
a –factor cantitativ;
b –factor de structură;
c –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 = a1xb1xc1 şi rezultatul din perioada de
bază R0=a0xb0xc0, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
R= R1 - R0= (a1xb1xc1 )– (a0xb0xc0)
Din care:
influenţa factorului cantitativ:
Ra= (a1xb0xc0 )– (a0xb0xc0)
influenţa factorului de structură:
Rb= (a1xb1xc0 )– (a1xb0xc0)
influenţa factorului calitativ:
Rc= (a1xb1xc1 )– (a1xb1xc0)
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
Ra + R
b +R
c =R
B. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător).
Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor cantitativ;
b –factor calitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRa =
0
1
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRb =
1
1
b
a-
0
1
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRa +ΔR
b
C. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se
consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori:
a –factor calitativ;
b –factor cantitativ.
Considerând rezultatul în perioada curentă R1 =1
1
b
a şi rezultatul din perioada de bază R0=
0
0
b
a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel:
ΔR =1
1
b
a-
0
0
b
a
Din care:
1.influenţa factorului cantitativ:
ΔRb =
1
0
b
a-
0
0
b
a
2.influenţa factorului calitativ :
ΔRa =
1
1
b
a-
1
0
b
a
Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea:
ΔR = ΔRb +ΔR
a
Prin ce se caracterizează metoda balanţieră ?
Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între
acestea există relaţii de sumă şi diferenţă.
Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel :
Se consideră un rezultat economic a căui relaţie de cauzalitate este de sumă şi diferenţă :
R = a + b – c
Modificarea absolută se calculează astfel :
ΔR = R1 – R0 = ( a1 + b1 – c1 )- (a0 + b0 – c0 )
Din care:
1.influenţa factorului “a”:
ΔRa = a1 – a0
2.influenţa factorului”b”:
ΔRb = b1 – b0
3.influenţa factorului “c”:
ΔRc = (-c1 ) – (-c0 )
Relaţia care trebuie să se verifice este:
ΔRa + ΔR
b + ΔR
c = ΔR
Prin ce se caracterizează metodele statistico-matematice?
Acestea se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui
şir de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai
importante metode folosite în analiza economico-financiară sunt: metoda corelaţiei şi metoda
funcţiilor de producţie
Metoda corelaţiei. Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a
determina sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum
şi gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective.
Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele
previzionale, în vederea extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice.
Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de
cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de
funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre
fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi,
cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
Metoda funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea
interdependenţei dintre resurse (input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a
eficienţei folosirii factorilor de producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire
(înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor
de producţie se poate scoate în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului
producţiei sau gradului de participare şi solicitare a resurselor pentru a obţine o anumită creştere
a producţiei.
In general, funcţiile de producţie se exprimă matematic prin relaţia:
Y=f(x1,x2,…xn),
În care:
Y –volumul producţiei întreprinderii:
x- factorii de producţie (resursele întreprinderii).
1.6.Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară
Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de
informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în interiorul
întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii se pot cunoaşte rezultatele obţinute de
unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor şi se pot lua decizii pentru
reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi.
Informaţiile folosite în analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot
clasifica după mai multe criterii:
a)în funcţie de natura lor, informaţiile pot fi:
economice;
tehnice;
tehnologice;
organizatorice;
juridice;
sociale;
ecologice;
politice.
In procesul de analiză un rol esenţial îl deţin informaţiile economico-financiare, care
reflectă rezultatele întreprinderii cu ajutorul unor indicatori de ordin cantitativ şi calitativ.
b)după sursele lor de provenienţă, informaţiile se pot grupa în două mari categorii:
informaţii interne (endogene) provin din interiorul fiecărei întreprinderi şi reflectă
evoluţia rezultatelor economico-financiare şi modul de utilizare a resurselor în unitatea
analizată. Aceste informaţii se regăsesc în programul de activitate şi în documentele de
evidenţă economică ale întreprinderii, îndeosebi în situaţiile financiar-contabile.
Informaţiile externe (exogene) provin din afara întreprinderilor şi sunt reflectate în
diferite publicaţii de specialitate, în presă, în legislaţia economico-financiară, etc.
c)după conţinutul lor, informaţiile se pot grupa astfel:
informaţii de plan, care reflectă obiectivele curente ale întreprinderii;
informaţii normative, care sunt reglementate prin anumite norme, normative financiare,
bugete sau standarde;
informaţii efective, care reflectă rezultatele economico-financiare obţinute în activitatea
unei întreprinderi în perioada curentă sau în perioadele precedente;
informaţii de prognoză, care estimează evoluţia viitoare şi consecinţele anumitor
fenomene sau procese economice pe o perioadă mai îndelungată de timp.
d)în funcţie de periodicitatea lor, informaţiile pot fi:
curente sau operative;
periodice.
Aceste informaţii caracterizează activitatea întreprinderii pe intervale de timp mai scurte
sau mai lungi, ceea ce permite efectuarea unor analize complexe, precum şi cunoaşterea stadiului
de realizare a obiectivelor pe diferite perioade de timp.
e)în raport de rolul lor în procesul conducerii, informaţiile pot fi:
informaţii active, când se referă la activitatea curentă a întreprinderilor şi pot genera
diferite măsuri concrete de reglare în timpul desfăşurării fenomenelor respective.
informaţii pasive, care se referă la activitatea anterioară a întreprinderii, dar care sunt
necesare în fundamentarea deciziilor privind evoluţia viitoare a activităţii unităţilor
economice.
Sursa unor astfel de informaţii o reprezintă situaţiile financiar-contabile de sinteză, planul
de afaceri, bugetul de venituri şi cheltuieli, completate cu informaţii privind potenţialul tehnic şi
uman al firmei, intensitatea concurenţei şi poziţia firmei pe piaţă, imaginea firmei şi a produselor
sale, evoluţia preţurilor, a cursului bursier pe piaţă, precum şi o serie de date operative din
evidenţa curentă.
Informaţiile folosite în analiza economico-financiară trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
utilitatea, ceea ce presupune servirea conducerii în procesul de cunoaştere şi reglare a
funcţiunii sistemelor;
exactitatea informaţiilor, ceea ce presupune grijă pentru reflectarea corectă, dar şi grijă în
filtrarea informaţiilor, pentru a nu altera obiectivitatea informaţiilor;
operativitatea informaţiei, respectiv decidenţii să dispună la timp de informaţia necesară
(de exemplu, reglarea ritmicităţii implică o informaţie zilnică sau chiar orară);
valoarea informaţiei, ce constă în crearea condiţiilor pentru sistemul conducător de a lua
decizii eficiente;
costul informaţiei , ceea ce presupune o eficienţă ridicată realizată de pe urma
informaţiei.
1.7.Organizarea şi etapele analizei economico-financiare
Pentru efectuarea în bune condiţii a analizei activităţii economico-financiare, este
necesară parcurgerea următoarelor etape:
întocmirea tematicii de analiză. Analiza economică începe prin stabilirea tematicii ce
urmează a fi cercetată, fapt pentru care trebuie specificate problemele supuse analizei.
culegerea materialului pentru analiză. În funcţie de obiectivele concrete ale analizei,
se realizează gruparea informaţiei. Se poate realiza documentarea la faţa locului,
obţinându-se informaţii utile, de fundamentare.
verificarea complexă a datelor supuse analizei. Garantarea veridicităţii datelor
presupune , în esenţă, două laturi: una de fond şi alta de exactitate, privind forma de
exprimare.
Latura de fond priveşte măsura în care se oglindesc veridic evenimentele economice,
având în vedere definirea lor, în esenţă şi structură.
Latura formală se referă la etalonul de exprimare utilizat, la metoda de calcul, la
exactitatea datelor de intrare.
prelucrarea şi studierea datelor, pe baza metodelor şi procedeelor analizei
economice. Materialul obţinut pentru a fi analizat necesită o sistematizare şi o prelucrare
prealabilă, adaptată studierii evoluţiei indicatorilor, comparaţiei rezultatelor obţinute cu
sarcinile programate şi cu rezultatele perioadelor precedente.
Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor , în timp şi spaţiu, o
analiză care să depăşească cadrul indicatorilor generali în care se nivelează rezultatele .
Analiza necesită o stabilire a factorilor, a gradului şi sensului ce au influenţat activitatea
economică. Măsurarea influenţei acestora se face prin metode de analiză adecvate
fenomenului care se cercetează.
elaborarea concluziilor şi a măsurilor pentru sporirea eficienţei. Pe baza materialului
prelucrat, se stabilesc concluziile care privesc laturile principale ale activităţii
întreprinderii şi propunerile privind îmbunătăţirea ei.
În concluzie:
Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea
fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor
economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care
provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi
optimizarea întregii activităţi.
Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în
conducerea acestora, adică în exercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii
(previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor
fundamentale ale unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de
personal).
Realizarea procesului de analiză economică presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau
rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a
modificării lor în timp şi spaţiu;
2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între
elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile
componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care explică
apariţia şi evoluţia fenomenului;
3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat,
precum şi între factorii care acţionează;
4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu
acţiune pozitivă sau negativă , precum şi a rezervelor interne nefolosite;
5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra
fenomenelor cercetate;
6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi
sporirea eficienţei activităţii economice în viitor
CAPITOLUL II
ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI
COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza
indicatorilor valorici
Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare , se utilizează un sistem de
indicatori valorici, prin conţinut şi mod de calcul prezintă anumite aspecte ale activităţii unei
firme.
Care sunt indicatorii valorici utilizaţi ?
În teoria şi practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul
următorilor indicatori valorici:
Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea mărfurilor şi
produselor într-o perioadă determinată – în contabilitate rulajul creditor al conturilor din
grupa 70;
Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă vândute
reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ;
Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate şi destinate
livrării sau cu alte cuvinte , cuprinde valoarea produselor finite şi a semifabricatelor
destinate vânzării , valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate ;
Valoarea adăugată (VA) exprimă mărimea bogăţiei realizate de activitatea firmei, ea
‘‘dimensionând capacitatea de a produce avere ‘‘ ; se determină ca diferenţă între
valoarea producţiei exerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (consumul de materii
prime, materiale auxiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează şi activitate
comercială se adaugă suma adaosului comercial.
Producţia exerciţiului(Qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme şi cuprinde :
o valoarea producţiei vândute,
o creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de
produse finite, semifabricate,
o producţia imobilizată, adică imobilizările corporale şi necorporale realizate în
regie proprie
Analiza dinamicii activităţilor de producţie şi comercializare are menirea de a pune în
evidenţă obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a
cestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum şi măsurile ce se impun pentru
corectarea situaţiilor nefavorabile intervenite într-o perioadă determinată.
În practică, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport de corelaţiile
ormale care trebuie să existe între indicatorii valorici. Din punct de vedere teoretic , se admite
egalitatea : ICA = IQf = IQe = IVAn = IVA ; dar ,această situaţie nu poate fi întâlnită în practică şi nici
nu este de dorit , deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină
atât schimbări cantitative cât şi calitative.
Care sunt corelaţiile considerate a fi normale existente între indicatorii valorici ?
În practică, se consideră ca fiind normale situaţiile următoare :
ICA IQf - relaţia arată menţinerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor; în
practică,tendinţa este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o
dinamică superioară ;
IQf > IQe - inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a
consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfăşurare normală a procesului de
producţie ;
I VA > IQe – inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale şi cu serviciile
prestate de terţi cu implicaţii directe asupra costurilor şi profitul întreprinderii (o asemenea
situaţie nu trebuie să afecteze calitatea produselor şi a serviciilor) .
Rezultă că, într-o situaţie normală apar inegalităţile :
ICA IQf > IQe < I VA .
In ce constă analiza raportului static şi dinamic dintre indicatorii valorici ?
Această analiză este realizată din necesităţi complementare ale diagnosticării, deoarece
raporturile statice şi dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative.
Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluţiei elementelor care-i
diferenţiază. De exemplu :
raportul dintre cifra de afaceri şi valoarea producţiei marfă fabricate (Qf
CA ) exprimă
modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, exclusiv cele financiare
şi cele extraordinare ;
raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei exerciţiului ( Qe
Qf )
caracterizează evoluţia stocurilor , precum şi a consumului intern ;
raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei exerciţiului ( Qe
VA ), evidenţiază
creşterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele.
Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fixă) şi
caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu, respectiv
perioada precedentă.
2.2. Analiza diagnostic a valorii adăugate
Ce este valoarea adăugată ?
Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţii unei
întreprinderi.
Prin conţinut , valoarea adăugată exprimă creşterea (plusul) de bogăţie care se obţine prin
utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor de muncă şi capital , peste valoarea
materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Valoarea
adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să ţină cont de amortizare, adică de
remunerarea imobilizărilor .
Care sunt metodele prin care se poate determina valoarea adăugată ?
Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:
a) metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia , valoarea adăugată se
calculează după una din formulele următoare :
1.ca diferenţă dintre producţia realizată (globală;PG)şi consumul intermediar (CI) :
VA = PG - CI
Consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind : materiile
prime şi materialele ă la cost de achiziţie ), energie, combustibil, apă, servicii externe.
Valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută în teoria economică sub
denumirea de „valoare adăugată produsă”.
2.ca diferenţă între cifra de afaceri ( CA)şi consumul intermediar(CI) :
VA = CA – CI
Valoarea adăugată calculată după această formulă se numeşte „valoare adăugată realizată”
;aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea acelei părţi
a consumurilor intermediare ale exerciţiului aferente producţiei vândute (respectiv vânzărilor de
mărfuri).
3. VA = CA – (Cc + Ci )
VA= Mc – Ci, unde:
Cc – costul de cumpărare al mărfurilor vândute
Ci – alte consumuri provenind de la terţi
Mc – marja comercială
4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de” valoare adăugată de
piaţă’’, denumită MVA (Market Value Added), care este operaţional în activitatea de evaluare a
firmelor. MVA se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a firmei (V ) şi valoarea actuală
cumulată a capitalurilor investite de acţionari (Ci) şi a profitului reinvestit ( Pr ), astfel:
MVA = V – (Ci + Pr )
Valoarea adăugată de piaţă reprezintă un surplus faţă de valoarea actuală a capitalului
investit de acţionari şi, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.
b) prin metoda directă ( aditivă), valoarea adăugată se calculează prin însumarea
elementelor sale componente :salariile şi cheltuielile sociale , impozitele şi taxele,
amortizările, dobânzile, dividendele , rezultatul net . În această accepţiune valoarea
adăugată înglobează remunerarea :
muncii, prin cheltuielile cu personalul :
o salarii,indemnizaţii, prime,sporuri, compensaţii ;
o impozite pe salarii
o contribuţia la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de şomaj ;
o alocaţii pentru copii, avantaje în natură.
capitalului propriu (prin dividende) ;
capitalului tehnic (prin amortizare) ;
capitalului împrumutat (prin dobânzi) ;
statului, ca generator de infrastructură (prin impozite şi taxe) :
o impozit pe profit,TVA ;
o impozit pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru
folosirea terenurilor proprietate de stat, taxe vamale, taxa de
timbru, impozit pe dividende.
Care sunt indicatorii ce pot fi calculaţi pe baza valorii adăugate ?
Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale, pot fi construiţi anumiţi
indicatori, cum ar fi :
gradul de integrare pe verticală = afacerideCifra
adaugataValoarea
contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate = adaugataValoarea
aferenteelementeSalarii
aportul activelor fixe = adaugataValoarea
perioadeiaferentaaAmortizare
Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre 1 , înseamnă că în întreprindere există
un grad ridicat de integrare.
Pentru a aprecia eficienţa integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu
rata rentabilităţii şi cu profitul. În acest context se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se
acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală.
Descrieţi modelele utilizate pentru analiza factorială a valorii adăugate.
A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul:
VAB = PB x
PB
CI1 , unde :
VAB – valoarea adăugată brută
PB – producţia brută
CI – consumul intermediar
Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau faţă de program,
reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie
utilizate, pentru dinamică, aceleaşi preţuri, iar structura organizatorică în cele două momente
trebuie să fie identică.
Fiind îndeplinite aceste condiţii ,variaţia valorii adăugate brute se calculează astfel :
ΔVAB = VAB1 – VAB 0 =
1
11
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
Indicele valorii adăugate brute se calculează :
IVAB =
0
00
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
În vederea determinării contribuţiei fiecărui factor asupra modificării ΔVAB şi asupra IVAB
, se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanţ.
Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ :
PB
CI1 .
Influenţa factorilor asupra indicelui valorii adăugate :
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării producţiei brute, se calculează
IVAB PB
=
0
00
0
01
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Indicele valorii adăugate , ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia în
producţia brută, se calculează :
IVAB CI
=
0
01
1
11
PB
CI1PB
PB
CI1PB
X 100
Influenţa factorilor asupra valorii adăugate :
1.Influenţa modificării PB asupra modificării valorii adăugate va fi :
ΔVABPB
=
0
01
PB
CI1PB -
0
00
PB
CI1PB
2.Influenţa modificării ponderii consumului intermediar în producţia brută :
ΔVAB =
1
11
PB
CI1PB -
0
01
PB
CI1PB
Dar atât factorul cantitativ cât şi cel calitativ se pot descompune în continuare.
Producţia brută se poate calcula astfel : PB = W T , unde
- W :productivitatea medie orară ;
- T :fondul total de timp de muncă.
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = TW
PB
CI1 .
1.1.Influenţa fondului de timp de muncă :
ΔVABPB(T)
=
0
001
PB
CI1WT -
0
000
PB
CI1WT
1.2.Influenţa productivităţii medii orare :
ΔVABPB(W)
=
0
011
PB
CI1WT -
0
001
PB
CI1WT
Consumul intermediar la 1 leu producţie brută se calculează astfel : [ 1-(α +β)], unde :
- α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri
- β : ponderea consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
α =
PB
CI CA , CI(CA) –consumul intermediar aferent cifrei de afaceri
β =
PB
CICI CA
Valoarea adăugată devine astfel :
VAB = PB [ 1-(α +β)]
2.1.Influenţa ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri :
ΔVABCI(
α)
= PB1 [ 1-(α1 +β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β1)]
2.2. Influenţa ponderii consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată
ΔVABCI(β )
= PB1 [ 1-(α0+β1)] – PB1 [ 1-(α0 +β0)]
B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este :
VA = T x Qe
VAx
T
Qe = T x Wh x γ , unde :
T- fondul de timp de muncă
Qe- producţia exerciţiului
Wh – productivitatea medie orară
γ - valoarea medie adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului
Variaţia valorii adăugate :
ΔVA = VA1 – VA0 = (T1x Wh1 x γ1 ) – (T0 x Wh0 x γ0 )
Influenţa modificării factorilor :
1.Influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate :
ΔVAT = (T1 – T0) (Wh0 x γ0 )
2.Influenţa productivităţii medii orare asupra valorii adăugate :
ΔVAW
= (Wh1 – Wh0) (T1 x γ0 )
3.Influenţa valorii medii adăugate la 1 leu producţie :
ΔVA γ = ( γ 1 – γ0) (T1 x Wh1 )
Care sunt implicaţiile valorii adăugate asupra principalilor indicatori economico-
financiari ?
Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori economico-financiari :
1.rezultatul exploatării :
(VA1 – VA0) 0pr
unde : 0pr - profit mediu la 1 leu valoare adăugată
2.eficienţa utilizării potenţialului uman :
1
01
Ns
VAVA
3.eficienţa utilizării activelor de exploatare :
1
01
Ae
VAVA 1000
4.rata rentabilităţii economice :
1
001
At
prVAVA 100
5.eficienţa utilizării mijloacelor fixe :
1
01
Mf
VAVA 1000
2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri
În condiţiile actuale, când factorii pieţei primează în sistemul de variabile care explică
rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esenţială pentru aprecierea locului
întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a
lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă. În funcţie de nivelul
cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are
semnificaţie raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piaţă e
neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecinţă.
Care sunt noţiunile ce pot fi abordate în legătură cu cifra de afaceri ?
Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri
netă, cifră de afaceri încasată , cifră de afaceri critică(minimă) , cifră de afaceri de realizat în
cazul unor restricţii date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestaţie şi cifră de
afaceri marginală.
Cifra de afaceri totală (CA) ,conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii
nr. 82/1991, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri,
executarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai puţin
rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.
Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
finanţelor nr. 94/2001 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu
Directiva a-IV-a a Comunităţii economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate, un indicator al Contului de profit şi pierdere şi cuprinde sumele provenind
din vânzarea de bunuri şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale
întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor
impozite şi taxe aferente.
Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor
variabile aferente şi a cheltuielilor fixe ale firmei. Relaţia de calcul a cifrei de afaceri minime
(CA min) este următoarea :
CA min = cv1
Chf
unde, Chf – suma cheltuielilor fixe
cv - cheltuieli variabile la 1 leu cifră de afaceri
O asemenea formulă se utilizează atunci când se începe o afacere.
Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date (CAr). Restricţiile cunoscute
se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului
net pentru autofinanţare (caf) , cota de impozit pe profit (ci) şi rata rentabilităţii resurselor
consumate ( Rrc).
Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date se efectuează după cum
urmează :
CAr = Ks x
Rrc
1001
ci100
100
caf100
100x
100
Rd
Unde :
Ks x 100
Rd reprezintă suma dividendelor
Ks x
ci100
100
caf100
100x
100
Rd reprezintă profitul brut
Rrc = cq
Pb
v
x 100
Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestaţie ( CAi ) :
CAi = iqv
CAi unde,
CAi - cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestaţie (echivalează cu preţul mediu
de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestaţie)
CAi – cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activităţi
qvi - volumul fizic al producţiei vândute pe tipuri de produse sau activităţi
Cifra de afaceri marginală (CAmg) exprimă variaţia cifrei de afaceri generată de
creşterea sau scăderea cu o unitate a producţiei sau a prestaţiei vândute :
CAmg = 01
01
i qviqvi
CAiCAi
qv
CAi
Caracterizaţi principalele procedee utilizate în analiza dinamicii şi structurii cifrei de
afaceri
Analiza voluţiei în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă şi pe produse, prin
mărimile absolute ale acesteia şi ritmurile de creştere (cu bază fixă, cu bază în lanţ şi ritmurile
medii).
Pentru a aprecia corect evoluţia în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea acesteia
în preţuri comparabile.
Cifra de afaceri în preţuri comparabile se determină conform următoarelor relaţii :
la nivel de produs(qv1p0 ) ;
la nivel de firmă
Ip
piqvisaupiqvi
11
01 în care : Ip-indicele preţurilor de vânzare
la nivel de firmă.
Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de
grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a
produselor, etc.
Procedeele de analiză a evoluţiei structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :
1. ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi ) :
gi = 100xCA
CAi unde,
CAi - vânzările aferente elementului component „ i”
CA – cifra de afaceri totală
2. coeficientul de concentrare (Gini- Struck) :
Kc = 1n
1kinn
1i
2
unde,
n - număr de produse , activităţi, etc.
Ki2 – ponderea produsului, activităţii „ i” în cifra de afaceri
Kc [0;1] .
Apropierea de 1 a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activităţii există
produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de 0 semnifică o
distribuţie relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul.
3. indicele Herfindhal :
H= 2
ig
Valoarea acestui coeficient este egală cu 1 dacă întreprinderea vinde un singur produs şi
cu 1/n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse.
Descrieţi modelele utilizate în analiza factorială a cifrei de afaceri
A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă :
CA= Ns x Q
CAx
Ns
Q sau
CA =Ns x Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfpx
Ns
Mf unde :
CA - cifra de afaceri ;
Ns - numărul de salariaţi ;
Q - producţia marfă fabricată ;
Mf - valoarea medie a mijloacelor fixe ;
Mfp - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active).
Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează :
ΔCA = CA 1 – CA 0 = Ns1 x 1
1
1
1
Q
CAx
Ns
Q - Ns0 x
0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q
Din care:
1.influenţa modificării numărului de salariaţi:
ΔCA Ns
= (Ns1 - Ns0) (0
0
0
0
Q
CAx
Ns
Q )
2.influenţa modificării productivităţii muncii:
ΔCA Q/Ns
= (1
1
Ns
Q -
0
0
Ns
Q ) (Ns1 x
0
0
Q
CA )
Din care:
2.1.influenţa gradului de înzestrare tehnică:
ΔCA Mf /Ns
= N1 x (1
1
Ns
Mf -
0
0
Ns
Mf ) x
0
0
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Qx
Mf
Mfp
2.2.influenţa ponderii mijloacelor fixe productive :
ΔCA( Mfp / Mf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf (
1
1
Mf
Mfp -
0
0
Mf
Mfp )x
0
0
0
0
Q
CAx
Mfp
Q
2.3.influenţa randamentului mijloacelor fixe productive :
ΔCA(Q/ pMf )
= N1 x 1
1
Ns
Mf x
1
1
Mf
Mfp (
0
0
1
1
Mfp
Q
Mfp
Q )x
0
0
Q
CA
3.influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei valorificate :
ΔCA (CA/Q)
= (1
1
Q
CA -
0
0
Q
CA ) (Ns1 x
1
1
Ns
Q )
B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza cantităţilor
vândute(qi) şi a preţurilor de vânzare (pi).
CA =
n
1i
iipq
Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel :
CA= 11piqi - 00piqi
Din care :
a.când producţia este eterogenă :
1.influenţa cantităţilor vândute :
CA q= 01piqi - 00piqi
2.influenţa preţului :
CA p = 11piqi - 01piqi
b.când producţia este omogenă :
1.influenţa volumului fizic :
CA q= ( 1qi ) 0pi - 00piqi
2.influenţa structurii producţiei vândute :
CA g = 11piqi -( 1qi ) 0pi
3.influenţa preţului de vânzare :
CA p = 11piqi - 01piqi
C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de afaceri utilizate în practică sunt :
CA = Tx CAh ;
CA= Ae x Ae
CA ;
CA = Ae x Mfp
CAx
Mf
Mfpx
Ac
Mfx
Ae
Ac unde :
T - fondul total de timp (ore-om)
CAh- cifra de afaceri medie orară
Ac – valoarea medie a activelor circulante
Cifra de afaceri poate fi analizată şi în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea de
mărfuri.Indicatorii utilizaţi sunt :
gradul de utilizare a capacităţii de producţie se calculează ca raport între producţia
fabricată şi capacitatea de producţie :
Gradul de utilizare a
capacităţii de producţie = 100Pr
productiedeaCapacitate
fabricataoductia
gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi
cererea estimată la începutul perioadei :
Gradul de satisfacere a cererii= 100perioadeiinceputullaestimataCererea
afacerideCifra
gradul de valorificare a producţiei se calculează ca raport între valoarea cifrei de
afaceri şi producţia fabricată :
Gradul de valorificare a producţiei= 100Pr fabricataoductia
afacerideCifra
In fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de fabricaţie, pe lângă diagnosticul
intern, trebuie avute în vedere piaţa şi concurenţa.
Astfel, în legătură cu piaţa, se va face o analiză cantitativă, pentru a marca posibilitatea
de absorbţie a produselor pe care le produce întreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care
are drept scop cunoaşterea nevoilor şi comportamentul consumatorilor faţă de produsele
întreprinderii.
De asemenea, este importantă, în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu este
suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţii care apar pe piaţă, deci să
se stabilească o segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori.
D.In acest scop, se foloseşte indicatorul cota globală de piaţă a firmei (Cp), care se determină
caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului
respectiv(V) :
Cp=V
Vp
In consecinţă, vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate prin relaţia :
Vp =V x Cp
Modificarea absolută se caculează astfel :
∆Vp = Vp1 – Vp0
din care :
1.influenţa modificării vânzărilor totale :
∆Vp V =(V1 – V0) x Cp0
2.influenţa modificării cotei de piaţă :
∆Vp Cp
=V1 (Cp1 - Cp0)
din care : Cp = 100
*gicp
2.1. influenţa modificării structurii vânzărilor :
∆Vp gi
=V1 x (100
*01 cpgi -
100
*00 cpgi )
2.2.influenţa modificării cotei de piaţă pe zone :
∆Vp Cp*
=V1 x (100
*11 cpgi -
100
*01 cpgi )
Care sunt implicaţiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economico-
financiari ?
Creşterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil)
asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizează performanţele economico-
financiare ale întreprinderii :
Profitul brut :
(CA1 – CA0 ) Rv0
unde :
Rv – rentabilitatea la 1 leu cifră de afaceri
Rata rentabilităţii economice a activului :
100
1
001
A
RvCACA
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent :
100001
Kp
RvCACA
Viteza de rotaţie a activelor circulante :
0
0
1
0
CA
xTAc
CA
xTAc
Eliberările (imobilizările) de active circulante :
T
CA
CA
xTAc
CA
xTAc 1
0
0
1
0
Eficienţa mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei mijloace fixe) :
100
1
01
Mf
CACA
Eficienţa activelor de exploatare :
100
1
01
Ae
CACA
Eficienţa muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat :
100
1
001
N
RvCACA
Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri :
(CA1 – CA0 ) γ0
unde :
γ0 – valoarea adăugată la 1 leu cifră de afaceri
CAPITOLUL III
ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A CALITĂŢII ACESTEIA
3.1.Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice
In analiza operativă a producţiei fizice , se are în vedere îndeplinirea programului de
fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv, pe subdiviziuni organizatorice.
In acest scop, indiferent de sistemul de prelucrare a informaţiei, zilnic şi prin cumulare
lunar, trimestrial şi chiar anual, trebuie să se stabilească producţia fizică pe fiecare produs,
comparativ cu cea prevăzută.
In condiţiile prelucrării automate a datelor, se poate opera cu principiul excepţiei
evidenţiindu-se numai sortimentele la care nu s-a realizat nivelul prevederilor sau la care s-a
depăşit. In acest scop, este necesar să se precizeze o anumită limită în raport de care se consideră
excepţie (pentru fiecare produs precizându-se şi cauzele abaterilor). Listarea produselor se poate
face în ordinea în care sunt prevăzute în programul de fabricaţie sau în funcţie de procentul de
nerealizare a programului (respectiv de depăşire).
3.2. Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
Un program de producţie este considerat îndeplinit atunci când a fost realizat atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi pe fiecare sortiment în parte.
Sarcina analizei economico-financiare constă în determinarea eventualelor neîndepliniri
ale programului de producţie la unul sau mai multe sortimente, cât şi în aflarea tuturor cauzelor
care au determinat aceste neîndepliniri. Totodată analiza trebuie să se orienteze nu numai în
direcţia nerealizărilor de program la diverse sortimente, ci şi în direcţia depăşirilor de plan la
acele sortimente unde planul a fost îndeplinit şi depăşit. Acest lucru este necesar deoarece
depăşirea programului pe sortimente (ca şi creşterile de la o perioadă la alta) trebuie să
corespundă cerinţelor de dezvoltare ale economiei naţionale, cunoscut fiind că necesităţile de
produse nu cresc în acelaşi timp.
Sunt considerate pozitive numai acele depăşiri care reflectă o respectare de către
întreprindere a cerinţelor dezvoltării economiei naţionale.
Pentru analiza programului de producţie se poate utiliza indicele volumului fizic al
producţiei, calculat la nivelul fiecărui sortiment, astfel:
iq = 1001 xq
q
o
‚ unde q reprezintă volumul fizic al producţiei obţinute
La nivelul societăţii comerciale, prin acest procedeu , nu se va putea forma o imagine
sintetică privind gradul de realizare a programului pe fiecare sortiment. În acest caz se foloseşte
coeficientul mediu de sortiment (KS). La baza calculării acestui coeficient stă principiul
necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente.
Potrivit acestui principiu, valoarea maximă a coeficientului mediu de sortiment este 1,
deci în urma calculelor se pot înregistra următoarele două situaţii:
a) KS = 1, dacă programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie de
100% sau dacă programul a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele , indiferent de
gradul de realizare.
b) KS 1, dacă programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total, cât şi pe sortimente,
indiferent de proporţia de nerealizare sau dacă programul a fost realizat şi depăşit pe
total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut.
Calculul coeficientului mediu de sortiment se poate face pe baza următoarelor relaţii:
a) Ks =
00
0min
pq
pq
b) KS =1 -
00 pq
qp
c) KS = 2
0
100
qiq
+ 100
0 q
în care:
qminp0 – valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate.
qp – abaterile negative pe sortimente.
g’o – ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile.
iq – indicele de realizare a prevederilor pe sortimente.
g’’o – ponderea valorică a sortimentelor la care programul a fost realizat integral sau
depăşit.
Coeficientul mediu de sortiment reflectă proporţia de realizare a programului la unele
sortimente, precum şi numărul acestora.
Deoarece există situaţii când nu se realizează programul de producţie la un sortiment într-o
proporţie mare, dar şi situaţii când mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din
program, se recomandă completarea analizei cu un coeficient de nomenclatură (Kn), determinat
prin relaţia :
Kn = 1 - N
n
Unde : n – numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul.
N – numărul total al poziţiilor din program.
Analiza programului de fabricaţie pe total şi pe sortimente are ca obiective:
- determinarea gradului de realizare a programului producţiei fizice pe sortimente şi pe total;
- localizarea cauzelor ce au generat disfuncţionalităţi, pe sectoare de activitate;
- formularea de măsuri pentru realizarea programului producţiei fizice.
3.3. Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente
Programul de producţie pe sortimente se realizează în proporţii diferite , determinând o
serie de modificări în structura producţiei , modificări ce se reflectă în ponderile pe care diferite
sortimente din nomenclatorul de fabricaţie le deţin în volumul total ( este necesar ca pe lângă
metoda valorică de evaluare să se utilizeze şi alte metode , în funcţie de scopul urmărit ).
Structura producţiei se caracterizează cu ajutorul indicatorilor privind ponderea ,
respectiv greutatea specifică a fiecărui sortiment ( produs ) în totalul producţiei. Ponderile
realizate la nivelul fiecărui sortiment se compară cu ponderile programate şi se constată că s-a
respectat sau nu structura prevăzută în programul de producţie.
Structura producţiei se poate urmări cu ajutorul coeficientului mediu de structură
(asortiment) notat cu Kst :
Kst = 100 - ( g ) ,
g = modificarea ponderii fiecărui sortiment ( produs ) indiferent de semnul matematic.
Prin această relaţie se determină intensitatea modificării structurii producţiei.
Un alt model al coeficientului de structură este următorul :
Kst = Producţia efectiv executată conform structurii prevăzute
Productia efectivă recalculată
În utilizarea acestui model se impune respectarea următoarelor etape :
a) Recalcularea producţiei obţinute conform structurii prevăzute. Aceasta se
realizează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea
efectivă realizată sau prin înmulţirea producţiei prevăzute pe fiecare sortiment
cu indicele mediu de realizare a programului de producţie;
b) Determinarea valorii producţiei realizate conform structurii programate, prin
compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luând în
calcul valoarea minimă.
Prezentaţi corelaţiile posibile ce există între coeficientul de sortiment ks şi coeficientul
de structură kst
Prin analiza corelativă a coeficientului de sortiment ks şi a coeficientului de structură kst
se pun în evidenţă următoarele situaţii :
a) Ks = 1 şi Kst < 1 , deci programul de producţie a fost îndeplinit la toate
sortimentele , dar în proporţii diferite.
b) Ks < 1 şi Kst = 1 când programul nu a fost îndeplinit la nici un sortiment, dar în
aceeaşi proporţie
c) Ks = 1 şi Kst = 1, când programul a fost îndeplinit şi depăşit la toate
sortimentele în proporţii egale ;
d) Ks < 1 şi Kst < 1, inegalităţile însemnând că programul nu a fost realizat la unul
sau mai multe sortimente
În privinţa îndeplinirii coeficientului mediu de structură trebuie menţionată existenţa a
două situaţii distincte :
- modificarea structurii ( a sortimentului ) producţiei în condiţiile în care
societatea nu a îndeplinit planul la toate sortimentele (nu a realizat
coeficientul mediu de sortiment )
- modificarea structurii producţiei în condiţiile în care întreprinderea a
îndeplinit planul la toate sortimentele
În prima situaţie , aprecierea este negativă , reflectând o încălcare a cerinţei legii
dezvoltării planice proporţionale. În a doua situaţie trebuie să se ţină seama de nomenclatura
produselor în cauză.
Necesităţile economiei naţionale de produse sunt diferite , ceea ce determină şi un ritm de
îndeplinire deosebit între produse.
În acest caz modificarea structurii producţiei este normală şi necesară , aceasta fiind
situaţia întreprinderilor care fabrică produse finite cu valori de întrebuinţare diferite.
În cazul în care firma produce sortimente necesare asamblării unui produs finit
respectarea structurii planificate a producţiei este obligatorie. Planul produsului finit nu va putea
fi îndeplinit sau depăşit decât în măsura în care ritmul de realizare al pieselor componente va fi
uniform. În caz contrar, produsul finit va fi îndeplinit la nivelul subansamblului cu cel mai redus
grad de îndeplinire a planului.
3.4.Analiza operativă a realizării programului de fabricaţie
Desfăşurarea normală a întregii activităţi a fiecărei unităţi economice impune existenţa şi
realizarea programelor de fabricaţie elaborate pentru a satisface cererea. Orizontul de timp şi
gradul de detaliere pe produse (grupe de produse) sunt în legătură directă cu specificul unităţii.
Dar elementul comun constă în aceea că:
elaborarea programelor de fabricaţie trebuie să pornească de la necesitatea respectării
obligaţiilor faţă de beneficiari, asumate prin contracte sau alte angajamente;
prin modul de concepere trebuie să se asigure o încărcare corespunzătoare a
capacităţilor de producţie pe întreaga perioadă de timp ;
să nu implice variaţii în timp a necesarului de forţă de muncă (cu excepţia activităţilor
cu caracter sezonier);
să fie în concordanţă cu posibilităţile de aprovizionare cu resursele materiale a unităţii
şi să asigure utilizarea raţională a acestora.
Analiza operativă a realizării programului de fabricaţie are ca obiectiv principal
furnizarea organelor de decizie, informaţii cu privire la respectarea în timp ,spaţiu şi pe produse a
prevederilor.
Organizarea activităţii practice de analiză impune stabilirea anumitor niveluri, în sensul
de structuri organizatorice, la care trebuie să se efectueze analiza şi periodicitatea acesteia. De
regulă , cu cât se coboară spre treptele inferioare, se micşorează intervalul, ajungându-se la
analiza zilnică sau chiar în cadrul zilei, la predarea schimbului.
Din punct de vedere metodologic, analiza presupune, în fapt, o comparaţie între rezultatul
efectiv obţinut şi cel prevăzut pentru perioada dată la nivelul structurii organizatorice respective.
Modul concret de prezentare a datelor depinde de natura şi specificul activităţii unităţii,
precum şi de sistemul de organizare şi prelucrare a informaţiei privind producţia.
Constatarea unor abateri faţă de prevederi trebuie însoţită de precizarea cauzei sau
cauzelor care au determinat-o.
Prelucrarea automată a datelor implicate de urmărirea producţiei fizice facilitează şi
impune folosirea principiului excepţiei, semnalând abaterile (pozitive sau negative) pe produse şi
subdiviziuni organizatorice.
Evidenţierea abaterilor în spaţiu este necesară atât pentru realizarea obiectivelor pe
ansamblul unităţii, cât şi pentru stabilirea răspunderii şi a contribuţiei fiecărei structuri
organizatorice la obţinerea unui rezultat dat.
In cazul în care se ţine o evidenţă operativă a abaterilor pe baza datelor din fişierele
respective (care se actualizează zilnic) se poate prezenta (sub formă de listă sau vizual) situaţia
produselor la care nu s-a realizat programul de fabricaţie.
Un aspect important al analizei programului de producţie vizează realizarea acestuia pe
subdiviziuni de timp (comparaţia se poate face şi cu realizările aferente perioadelor anterioare).
Alegerea subdiviziunilor de timp (zi, decadă, lună, trimestru) se face în funcţie de caracterul
producţiei (de masă, de serie, unicate) şi durata ciclului de producţie.
Prin analiza ritmicităţii se urmăreşte caracterizarea situaţiei existente, evoluţia ei faţă de
perioadele anterioare, cauzele care au determinat neritmicitatea, precum şi efectele produse.
Pentru caracterizarea ritmicităţii producţiei, pot fi folosite mai multe procedee, printre
care se menţionează:
indicii producţiei pe subdiviziuni de timp. Dacă aceştia prezintă variaţii însemnate faţă de
indicele mediu pe întreaga perioadă, atunci există situaţia de neritmicitate;
ponderea producţiei pe subdiviziuni de timp (este o consecinţă a primului procedeu);
coeficienţii sintetici ai ritmicităţii (kr) care se pot stabili în mai multe variante.
Coeficienţii de ritmicitate se pot calcula pe baza mai multor modele:
a)kr=100
100 g , în care:
g -suma abaterii ponderilor pe subdiviziuni de timp
b) kr=0
1Q
q , în care:
q -suma abaterilor negative pe subdiviziuni de timp
O valoare negativă semnifică o producţie neritmică iar o valoare pozitivă semnifică a
producţie ritmică. Această modalitate de a calcula coeficientul nu ţine seama de faptul că pot
exista variaţii însemnate în depăşirea programului în anumite perioade. Pentru a elimina acest
neajuns se recomandă modelul:
Kr=realizateproductieivaloarea
prevazuteiiritmicitatcontulinrealizateproductieivaloarea
In situaţia în care, prin specificul activităţii, prin programul de fabricaţie gradul de
încărcare pe subdiviziuni de timp, prezintă anumite variaţii , se poate calcula un coeficient de
ritmicitate bazat pe abaterile faţă de producţia presupusă uniformă. Relaţia este:
Kr= 2
2
11 xx
xi
în care:
x- producţia medie pe subdiviziuni de timp;
xi- producţia pe subdiviziuni de timp(o-programată ;1- realizată) .
Dacă kr1<kr0, înseamnă că abaterile efective faţă de producţia medie pe subdiviziuni de
timp sunt mai accentuate, ca efect al neritmicităţii.
Cauzele care determină o activitate neritmică pot fi sintetizate astfel:
asigurarea necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ cu resursele
materiale şi forţă de muncă;
neintrarea în funcţiune la termenele stabilite a obiectivelor de investiţii;
nerealizarea în termen a parametrilor proiectaţi la noile capacităţi de producţie;
opriri accidentale în funcţionarea utilajelor.
Neritmicitatea în activitatea de producţie are o serie de efecte nefavorabile, printre care pot
fi menţionate:
neritmicitatea în livrarea producţiei cu consecinţe asupra capacităţii de plată;
folosirea necorespunzătoare a forţei de muncă şi activele fixe;
scăderea nivelului calitativ al producţiei cu efectele care decurg .
3.5. Analiza calităţii producţiei
Calitatea produselor şi serviciilor poate fi definită ca măsura, gradul în care acestea satisfac
nevoile utilizatorilor finali, prin totalitatea caracteristicilor tehnice, economice, sociale şi de
exploatare. Îmbunătăţirea calităţii reprezintă un obiectiv esenţial al activităţii oricărei
întreprinderi, în vederea creşterii competitivităţii pe piaţa internă şi internaţională şi a eficienţei
activităţii economico-financiare.
Problema calităţii producţiei are însă un caracter complex şi nu trebuie limitată la
finisarea în bune condiţii a produselor şi a aspectului lor comercial.
Prin calitate trebuie să se înţeleagă obţinerea unor performanţe superioare, durabilitate,
rezistenţă la uzură, reducerea greutăţii specifice şi a gabaritelor, ceea ce contribuie totodată la
economisirea materialelor şi reducerea suprafeţelor de producţie.
Instrumentele utilizate în practică pentru definirea şi măsurarea calităţii produselor sunt:
- standardele interne şi internaţionale ( ISO 9000) pentru calitate;
- caietele de sarcini, care sunt nişte convenţii între producători şi utilizatori, în
care se găsesc parametrii de calitate;
- normele interne, acolo unde standardele şi caietele de sarcini lipsesc.
Forma concretă de măsurare a calităţii produselor diferă în funcţie de particularităţile
specifice ale acestora , divizate în următoarele :
- caracteristicile tehnice
- caracteristici estetice
- caracteristici economice şi tehnico-economice ( randament , cost , preţ )
- caracteristici de utilizare ( fiabilitate , mentenabilitate )
- caracteristici socio – economice ( efecte asupra mediului, a sănătăţii )
Aceste caracteristici se stabilesc pe ramuri de producţie şi produse , fiind evidenţiate în
programe de producţie defalcate pe calităţi , standarde , caiete de sarcini , norme tehnice , fişe
tehnologice şi certificate de calitate.
În unele ramuri este greu de stabilit un indicator sintetic de calitate , ca de exemplu în
industria constructoare de maşini, utilaje, unde se cere ca toate produsele şi piesele livrate să fie
de calitate , să corespundă STAS-ului.
În această ramură produsele , respectiv piesele se grupează în două mari categorii :
corespunzătoare normelor de STAS şi necorespunzătoare ( rebuturi ).
Rebuturile nu caracterizează de fapt calitatea producţiei ci calitatea muncii depuse atunci
când rebutul este rezultat din vina muncitorilor. De aceea problema rebuturilor trebuie privită din
punct de vedere al influenţei asupra volumului producţiei cât şi a preţului de cost.
Sarcina analizei economico-financiare privind calitatea producţiei fizice şi a serviciilor
constă în determinarea indicatorilor de calitate, în dinamică şi faţă de program, descoperirea
posibilităţilor de îmbunătăţirea calităţii producţiei precum şi urmărirea efectelor economice ale
îndeplinirii/ neîndeplinirii planului calităţii producţiei, asupra firmei şi a economiei naţionale.
Dată fiind varietatea caracteristicilor de care se ţine seama în aprecierea calităţii,
indicatorii folosiţi în analiza calităţii se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
procesele de formare a calităţii (fazele de execuţie a produselor)
elementele definitorii ale calităţii produsului finit
utilizarea produsului
locul de apreciere a calităţii produsului (la producător sau la consumator).
3.6. Efecte economice ale modificării producţiei şi calităţii acesteia asupra
principalilor indicatori economico-financiari
Modificarea producţiei fizice în ceea ce priveşte realizarea volumului, a planului de producţie
pe sortimente, a structurii, este determinată de o serie de factori cu consecinţe asupra activităţii
firmei şi deci asupra unor indicatori economico-financiari, din care :
INDICATORI AI PRODUCŢIEI :
- producţia exerciţiului
- producţia- marfă
- valoarea adăugată
INDICATORI AI UTILIZĂRII FACTORILOR DE PRODUCŢIE:
- productivitatea muncii
- randamentul mediu pe utilaj
- norma medie de consum
INDICATORI AI COSTURILOR:
- cheltuieli la o mie lei producţie-marfă
- beneficiul potenţial
- reducerea medie procentuală a costului
- suma economiilor din reducerea costurilor
INDICATORI AI RENTABILITĂŢII:
- profitul
- rata rentabilităţii
INDICATORI AI VITEZEI DE ROTAŢIE A ACTIVELOR:
- durata de rotaţie a activelor circulante sau a tuturor fondurilor
- numărul de rotaţii al activelor circulante sau al tuturor fondurilor
- active circulante sau fonduri de producţie şi de circulaţie ce revin la 1.000
producţie
În privinţa calităţii producţiei, modificarea acesteia determină o serie de consecinţe
economice la nivelul următoarelor elemente :
- volumul producţiei ( valorii sau în unităţi natural- convenţionale)
- structura producţiei
- costul pe unitatea natural-convenţională
- preţul mediu
CAPITOLUL IV
ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ
4.1. Analiza asigurării cu forţă de muncă
Forţa de muncă reprezintă un factor principal al producţiei la toate societăţile comerciale
şi regiile autonome. De aceea, asigurarea la timp cu forţă de muncă necesară sub aspect
cantitativ, calitativ şi structural, precum şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor
asupra rezultatelor economico- financiare.
La nivelul întreprinderilor, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea unor
aspecte ca:raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tehnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare, corelaţia dintre gradul de complexitate a muncii
şi nivelul de calificare, raportul dintre nivelul calificării şi productivitătea muncii.
De asemenea, folosirea raţonală a forţei de muncă trebuie să fie rezultatul îmbinării
aspectelor cantitative ( pe care le presupune utilizarea deplină), cu cele calitative ( pe care le
implica folosirea eficientă).
Dinamica efectivului de salariaţi pe total şi pe categorii are menirea să evidenţieze o
dimensiune a potenţialului tehnico- economic legată de un factor de bază al producţiei, munca.
Studiul dinamicii forţei de muncă permite stabilirea modificării absolute pe total şi pe
categorii, cu ajutorul relaţiei:
N=N1-N0
în care:
N1= numărul de salariaţi din perioada curentă;
N0= numărul de salariaţi din perioada anterioară.
Modificarea procentuală a numărului de salariaţi se stabileşte prin raportarea numărului
de salariaţi din perioada curentă (N1) la cel din perioada anterioară (N0).
N%=0
1
N
N100-100
Cunoaşterea situaţiei reale a asigurării întreprinderii cu personal este posibilă prin
stabilirea modificării relative a numărului de salariaţi, calculată pe baza relaţiei:
Nr= N1- Na
Na=100
0 IQN -
unde:
Na= reprezintă numărul mediu admisibil, calculat în funcţie de indicele de producţie IQ,
după relaţia:
IQ= 10000
01
pq
pq
In condiţiile în care există o piaţă a muncii o societate comercială trebuie să promoveze o
politică de personal eficientă şi dinamică, astfel încât numărul personalului să fie dimensionat
strict în raport cu obiectivele curente şi de perspectivă ale întreprinderii.
Cu ocazia analizei asigurării cu forţă de muncă este necesar să se studieze şi situaţia
calificării personalului pe categorii şi pe profesii .
Pentru analiza calificării forţei de muncă se studiază următoarele aspecte:
situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal;
situaţia concordanţei dintre complexitatea lucrărilor executate şi nivelul calificării forţei
de muncă;
măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal.
Indicatorul pe baza căruia se analizează calificarea personalului din societate este
coeficientul calificării medii (Kc) care se calculează ca o medie aritmetică între categoria de
încadrare (k) şi numărul de lucrători din categoria respectivă (n), adică:
Kc=
n
nk
Coeficientul mediu de calificare se poate stabili şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de
muncitori din fiecare categorie de calificare :
Kc=
i
ii
t
xkt
în care:
ti - numărul de ore-om lucrate de muncitorii cu categoria de încadrare „i”.
In legătură cu calificarea forţei de muncă trebuie să se studieze o serie de aspecte care o
determină , cum ar fi: pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală, vârsta
muncitorilor, etc. Intre calificare şi aceste caracteristici ale forţei de muncă există o strânsă
legătură, care se reflectă în mărimea coeficientului mediu de calificare.
In cadrul analizei se urmăreşte dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori cu o
calificare corespunzătoare categoriei medii de complexitate a lucrărilor şi operaţiunilor efectuate.
Orice neconcordanţă între cei doi indicatori se reflectă negativ asupra rezultatelor economico-
financiare ale întreprinderii.
Pe lângă coeficientul calificării medii, se determină şi gradul de complexitate a
lucrărilor efectuate (Kt). Aceaste se stabileşte ca medie aritmetică ponderată a categoriilor de
lucrări cu volumele lucrărilor (V) din fiecare categorie, relaţia fiind:
Kt=
v
vk
Din compararea celor doi coeficienţi medii se constată modul de utilizare a resurselor
umane din punct de vedere al calificării, în sensul existenţei unei coordonate depline (Km =Kt)
sau a unor discordanţe, cum ar fi:
- în situaţia Km > Kt înseamnă că există lucrări de categorii inferioare, efectuate de
muncitori cu calificare superioară;
- în situaţia Km < Kt înseamnă că există lucrări de complexitate mare efectuate de
muncitori cu calificare inferioară.
O condiţie importantă pentru utilizarea deplină şi eficientă a forţei de muncă existente în unităţile
economice o constituie asigurarea stabilităţii acesteia.
Mişcarea forţei de muncă realizată sub forma intrărilor sau ieşirilor din întreprindere,
indiferent de cauza generatoare, poate modifica numărul personalului muncitor într-o anumită
perioadă. In analiza mişcării forţei de muncă se face distincţie între circulaţia normală, obiectivă
şi fluctuaţie, în funcţie de cauzele care le provoacă.
In condiţiile schimbărilor produse de tranziţie în economia de piaţă, are loc o creştere
continuă a mobilităţii oamenilor din cauze obiective, ce provoacă micşorarea numărului
salariaţilor, modificări în structura organizatorică a societăţii, schimbarea gradului de înzestrare
tehnică.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului întreprinderii în cursul unei
perioade de timp, atât din punct de vedere al intrărilor, cât şi al ieşirilor din cauze normale
(boală, pensionare, deces, invaliditate, studii,etc.).
Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal, fiind determinat de ieşirile din
societatea comercială fără aprobarea conducerii sau prin desfacerea contractului de muncă, ca
urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă.
Fluctuaţia are numeroase efecte negative, deoarece produce perturbări ale procesului de
producţie, goluri de producţie, neritmicitate a activităţii, cheltuieli suplimentare de calificare şi
recalificare a cadrelor, scăderea productivităţii muncii, înrăutăţirea calităţii lucrărilor şi creşterea
costurilor acestora.
In analiza mobilităţii forţei de muncă se utilizează o serie de indicatori care
caracterizează intensitatea acestui fenomen. Aceştia sunt:
- coeficientul intrărilor (Ci) -se determină ca raport între totalul intrărilor (I) în
cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal(Ns) :
Ci= 100Ns
I
- coeficientul plecărilor (Cp) - se determină ca raport între totalul plecărilor(E) în
cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal (Ns) :
Cp= 100Ns
E
- coeficientul mişcării totale (Cm) - se determină ca raport între totalul intrărilor
(I) şi plecărilor în cursul unei perioade de timp (E) şi numărul mediu de personal :
Cm=
100Ns
EI
- coeficientul înlocuirilor - reprezintă raportul dintre numărul celor intraţi(I) şi a
celor plecaţi (E)într-o perioadă de timp:
Cî = 100E
I
- coeficientul de fluctuaţie – reprezintă raportul dintre totalul ieşirilor nejustificate
sau fără aprobarea conducerii (En) şi numărul mediu de personal :
Cf= 100Ns
En
Analiza în timpul mobilităţii permite descoperirea tendinţelor fenomenului şi adoptarea
unor măsuri de limitare a acestuia. Se impune adâncirea studiului la nivelul secţiilor şi societăţii
pentru a descoperi cauzele şi locurile unde intensitatea mobilităţii este mai mare. O atenţie
deosebită este necesar să fie acordată fluctuaţiei care are profunde implicaţii în activitatea
întreprinderii.
Fluctuaţia se prezintă sub două forme:
- ca un fapt consumat = fluctuaţie efectivă (activă);
- ca un fenomen în devenire = fluctuaţie potenţială (latentă) concretizată în
eventualele intenţii de a părăsi întreprinderea, având la bază cauze mai mult sau
mai puţin întemeiate.
Fluctuaţia potenţială se poate transforma în fluctuaţie activă dacă nu s-au luat între timp
măsuri de preîntâmpinare şi este mai gravă decât prima, prin dimensiunile mai mari pe care le
poate avea precum şi prin efectele negative pe care le are asupra climatului psihosocial din
societatea comercială.
Proporţiile fluctuaţiei oglindesc, printre altele, gradul de integrare a oamenilor în muncă,
în profesie şi în societate, climatul de muncă în colectivitate, relaţiile formale şi neformale,
gradul de cointeresare materială, condiţiile materiale de muncă, precum şi o serie de factori
subiectivi cu caracter individual.
Limitarea tendinţei de fluctuaţie şi evitarea transformării fluctuaţiei potenţiale în
fluctuaţie activă prin măsuri corespunzătoare, au efecte favorabile asupra creşterii gradului de
stabilitate a forţei de muncă, care se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori:
- stagiul în aceeaşi unitate(St), calculat ca raport între vechimea (t) în societatea
analizată, a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă a acestuia, exprimată în ani:
St=
T
t
- vechimea medie (în ani) în aceeaşi unitate (T) poate caracteriza mai fidel
stabilitatea forţei de muncă şi se determină ca o medie ponderată a vechimii în ani a
muncitorilor în societate (t) cu numărul muncitorilor având aceeaşi vechime (N):
T=
N
Nxt
Cu cât vechimea medie va fi mai mare cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai
bună.O condiţie importantă pentru utilizarea deplină a forţei de muncă existente în unităţile
economice, o constituie asigurarea unei stabilităţi cât mai ridicate ale acesteia. Însă, în condiţiile
schimbărilor produse pe fondul trecerii la econoia de piaţă, a schimbărilor care au avut loc în
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, a modificărilor în structura ramurilor economiei naţionale are loc
o creştere continuă a calităţii şi rolul forţei de muncă care atrage o mobilitate ridicată a
oamenilor, migraţii teritoriale, schimbări de profesie şi locuri de muncă.
Care sunt cauzele obiective ce pot provoca mişcarea salariaţilor?
Principalele cauze obiective care provoacă mişcarea salariaţilor sunt :
modificări în structura organizatorică a societăţilor ;
schimbarea gradului de înzestrare tehnică ;
pensionări, decese, plecări la studii sau pentru efectuarea stagiului militar ;
salarizări mai bune la alte societăţi.
Care sunt cauzele subiective ce pot provoca mişcarea salariaţilor?
Cauzele de ordin subiectiv sunt :
plecări fără aprobarea societăţii ;
demisii ;
desfacerea contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi alte abateri disciplinare.
4.2. Analiza utilizării forţei de muncă
La nivelul societăţilor comerciale, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea
unor aspecte ca raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tethnic, folosirea
timpului de lucru potrivit nivelului de calificare; de asemenea ,folosirea raţională a forţei de
muncă trebuie să fie un rezultat al îmbinării aspectelor cantitative, cu cele calitative.
Angajaţii competenţi au reprezentat întotdeauna şi vor continua să reprezinte bunul cel
mai de preţ al unei societăţi.
In analiza asigurării cu forţa de muncă la o societate comercială este necesar să se aibă în
vedere situaţia calificării salariaţilor pe categorii, profesii, specializări.
Pentru analiza calificării forţei de muncă este necesar să se cunoască:
- calificarea muncitorilor şi celorlalte categorii de personal;
- asigurarea concordanţei dintre complexitatea lucrărilor şi nivelul calificării forţei
de muncă.
La fiecare societate comercială muncitorii sunt diferenţiaţi pe niveluri de calificare,
numite categorii de calificare stabilite în raport cu complexitatea lucrării şi cu importanţa muncii.
Societatea are un sistem de calificare propriu, corelat cu sistemul de salarizare, avându-se
în vedere posibilităţile financiare ale societăţii.
Pentru personalul de conducere, execuţie şi de deservire generală diferenţierile pe nivele
de calificare se stabilesc pe funcţii, ţinându-se seama de complexitatea lucrărilor, gradul de
răspundere, nivelul de pregătire necesar pentru realizarea sarcinilor.
Incadrarea şi promovarea în funcţii se face pe baza criteriilor proprii fiecărei societăţi
comerciale ţinând cont de competenţă, nivelul de studii, calităţi profesionale, rezultate obţinute
în activitatea anterioară.
Pentru analiza utilizării timpului de muncă se folosesc datele din balanţa timpului de
muncă al salariaţilor şi al celorlalte categorii de muncitori referitoare la fonful de timp
calendaristic, fondul de timp maxim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat şi fondul de timp
neutilizat, exprimat în zile-om şi ore-om.
Fondul de timp calendaristic (Tc) exprimat în zile-om, se determină înmulţind numărul
mediu de personal cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (Zc) (lună,
trimestru,an):
Tc = N x Zc
Pentru exprimarea fondului de timp calendaristic în ore-om trebuie să se ţină seama de
durata legală a zilei de muncă exprimată în ore (dz):
Tc = N x Zc x dz
Fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic, timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi sărbătorilor
legale (Trs).
Td = Tc – (Tco + Trs)
Fondul de timp efectiv utilizat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv
lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se calculează ca
diferenţă între fondul de timp maxim disponibil (Td) şi fondul de timp neutilizat(Tn):
Te = Td – Tn
Fondul de timp neutilizat (Tn) exprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi
nejustificate care au avut loc în cursul perioadei analizate.
Rezultă că între fondul de timp maxim disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat există
următoarele relaţii:
Td = Te + Tn ; Tn = Td – Te ; Te = Td – Tn .
în care:
Te – fondul de timp efectiv lucrat
Tn – fondul de timp neutilizat
Principalele obiective care se urmăresc la analiza utilizării timpului de muncă sunt
următoarele:
gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil;
mărimea şi structura fondului de timp neutilizat, precum şi a celui nejustificat;
efectele utilizării incomplete a timpului de muncă asupra principalilor indicatori ai
activităţii întreprinderii;
modul de utilizare a regimului schimburilor.
Pentru caracterizarea gradului de utilizare a timpului de muncă se folosesc următorii
indicatori:
indicele de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Itd) se determină prin
raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maxim disponibil:
Itd = 100Td
Te
Timpul efectiv luat în considerare poate fi cel conform duratei normale a zilei de muncă
sau întregului timp efectiv lucrat, în care se include şi timpul lucrat suplimentar.
durata medie a zilei de muncă ( Dz ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un
salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de
muncă, fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, prin raportarea numărului
total de ore-om efectiv lucrate în timpul normal (hn ) la numărul de zile-om efectiv
lucrate din acea perioadă (Zn ) :
Zn
hnDz
Dacă se ia în considerare şi timpul lucrat suplimentar se poate calcula şi durata medie
totală sau completă a zilei de muncă, ca raport între numărul total de ore-om şi numărul total de
zile-om efectiv lucrate în perioada respectivă:
Zt
htDt
în care:
Dt -durata medie totală (completă) a zilei de muncă
ht -numărul total de ore-om lucrate
Zt -numărul total de zile-om lucrate
După calcularea duratei medii a zilei de muncă se poate determina gradul de utilizare a
duratei medii legale a zilei de muncă ca un raport între acestea:
100xdz
DzIh sau 100x
dz
DtIh
în care:
Ih -indicele utilizării duratei medii legale a zilei de muncă
dz-durata medie legală a zilei de muncă
indicele de utilizare a numărului mediu de muncitori caracterizează gradul de folosire
a timpului de muncă şi se calculează ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s-
au prezentat efectiv la lucru ( Ne ) şi numărul mediu scriptic din perioada respectivă ( Ns
):
100xNs
NeINs
Se urmăreşte de asemenea, mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum şi
structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp
din întreruperi datorită concediilor medicale, concediilor fără plată, a învoirilor, absenţelor
nemotivate, etc.
Pierderile de timp pot fi justificate sau nejustificate, iar în cadrul analizei trebuie să se
stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp.
Utilizarea incompletă a timpului de muncă are o serie de consecinţe negative asupra
activităţii întreprinderilor , cum ar fi:
diminuarea volumului producţiei;
scăderea productivităţii muncii;
folosirea neraţională a utilajelor de producţie;
prestarea de ore suplimentare;
creşterea costului de producţie;
munca în asalt;
depăşirea absolută şi relativă a numărului de muncitori.
Eficienţa cu care sunt folosite resursele umane se exprimă prin productivitatea sau randamentul
acestora.
Productivitatea muncii este o categorie economică complexă şi dinamică şi reprezintă
însuşirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de întrebuinţare într-o unitate de timp,
reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o cantitate de muncă.
Analiza eficienţei utilizării resurselor umane se realizează cu ajutorul următorilor
indicatori:
- productivitatea muncii medii şi marginale;
- profitul pe un salariat.
Analiza eficienţei utilizării resurselor umane pe baza productivităţii muncii medii şi
marginale are drept scop:
a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii;
b) analiza volumului producţiei, ca efect al utilizării resurselor umane (inclusiv a
creşterii productivităţii muncii);
c) analiza productivităţii marginale a muncii;
d) consecinţe economice ale modificării productivităţii muncii asupra indicatorilor
economico-financiari.
În raport cu cheltuielile de muncă deosebim:
productivitatea anuală - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul
de salariaţi:
Wa =Ns
Qf
productivitatea zilnică - când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-zile:
Wz =Tz
Qf
productivitatea orară- când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de
timp în om-ore:
Wh =Th
Qf
Pentru identificarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii, se impune o analiză
factorială a acesteia, pornind de la raţionamentul care rezultă din conţinutul indicatorilor
productivităţii muncii.
Productivitatea anuală se prezintă astfel:
Wa = Nz x Wz
Unde:
Wa-productivitatea anuală
Nz-numărul de zile lucrate în medie de un salariat
Wz-productivitatea zilnică
Modificarea absolută a productivităţii anuale:
)()( 001101 xWzNzxWzNzWaWaWa
Din care:
1.influenţa numărului de zile lucrate în medie zilnic de un salariat:
)()( 0001 xWzNzxWzNzWa Nz
2.influenţa productivităţii zilnice
)()( 0111 xWzNzxWzNzWaWz
Dar , Wz = Nh x Wh
Unde:
Wz-productivitatea zilnică
Nh-numărul de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi
Wh-productivitatea orară
Deci, Wa = Nz x Nh x Wh
2.1.influenţa numărului de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi
)()( 001011 xWhxNhNzxWhxNhNzWa Nh
2.2.influenţa productivităţii orare:
)()( 011111 xWhxNhNzxWhxNhNzWaWh
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
NzWa + WzWa Wa
NhWa + WhWa WzWa
Productivitatea muncii poate fi analizată avându-se în vedere în primul rând raportul
dintre producţie (Q) şi factorul muncă (T), care reprezintă productivitatea medie a muncii, iar în
al doilea rând raportul dintre sporul de producţie (∆Q) şi cantitatea suplimentară de muncă (∆T),
care reprezintă productivitatea marginală a muncii.
Deci:
T
QW Wm=
T
Q
în care:
Wm - productivitatea marginală a muncii;
__
W - productivitatea medie a muncii.
Un indicator care completează informaţiile furnizate de productivitatea marginală a
muncii este elasticitatea producţiei în funcţie de factorul muncă.
Elasticitatea producţiei este raportul dintre modificarea producţiei şi variaţia factorului
muncă, reflectând creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a factorului
muncă.
E =W
Wm
T
Q
T
Q
T
Tx
Q
Q
T
T
Q
Q
:
în care: E - elasticitatea producţiei.
Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul din exploatare), prin capacitatea informaţională,
reprezintă un indicator semnificativ pentru evaluarea eficienţei muncii. Dacă se elimină
influenţele conjuncturale, inclusiv intensitatea inflaţiei, şi bineînţeles o modificare sensibilă a
structurii producţiei, indicatorul menţionat preia şi influenţele celorlalţi factori ai producţiei
activaţi de muncă.
În analiza eficienţei muncii, pe baza indicatorului menţionat, se pot avea în vedere
următoarele modele de tip multiplicativ:
1)CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
Pe
2) Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
Pe
3) CA
Pex
Ns
CA
Ns
Pe
unde: Pe - profit din exploatare;
Ve - venitul din exploatare;
T - număr mediu ore pe un salariat.
A.Utilizându-se metoda substituirii factoriale, după primul model, factorii şi relaţiile de
determinare a influenţelor sunt:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
0
0
1
1
1
1
1
1
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
Pe
din care:
a) influenţa veniturilor din exploatare pe un salariat:
0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeNsVe
b) influenţa cifrei de afaceri la 1 leu venituri din exploatare:
0
0
0
0
1
1
0
0
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeVeCA
b) influenţa profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:
0
0
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
CA
Pex
Ve
CAx
Ns
Ve
Ns
PeCAPe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe:
Ns
Pe NsVe
Ns
Pe/
+ VeCA
Ns
Pe/
+ CAPe
Ns
Pe/
B.Analiza factorială a profitului pe un salariat după al doilea model, se va explica
factorial, astfel:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
0
0
1
1
1
1
1
1
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
Pe
din care:
a) influenţa timpului de muncă ( număr mediu de ore pe un salariat):
0
0
0
0
0
0
0
0
0
0
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeNsT
b) influenţa veniturilor din exploatare pe unitatea de timp:
0
0
0
0
1
1
0
0
1
1
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeTVe
c) influenţa profitului din exploatare la 1 leu venituri din exploatare;
0
0
1
1
1
1
1
1
1
1
1
1
/
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ve
Pex
T
Vex
Ns
T
Ns
PeVePe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe:
Ns
Pe NsT
Ns
Pe/
+ TVe
Ns
Pe/
+ VePe
Ns
Pe/
C.În al treilea model, modificarea profitului pe un salariat se prezintă astfel:
Modificarea totală absolută:
0
0
0
0
1
1
1
1
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
Pe
din care:
a) influenţa cifrei de afaceri pe un salariat:
0
0
0
0
0
0
1
1
/
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
PeNsCA
b) influenţa profitului din exploatare la 1 leu cifră de afaceri:
0
0
1
1
1
1
1
1
/
CA
Pex
Ns
CA
CA
Pex
Ns
CA
Ns
PeCAPe
Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor două influenţe:
Ns
Pe NsCA
Ns
Pe/
+ CAPe
Ns
Pe/
Care sunt principalele căi de creştere a productivităţii muncii?
Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt: introducerea progresului tehnic,
ridicarea calificării forţei de muncă, introducerea unor metode moderne de management, precum
şi perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor.
Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii
muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere.
In cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele
sale, precum şi a consecinţelor acestuia. In acest sens, trebuie să se studieze situaţia mecanizării,
automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje de înalt
nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii,
reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori,
reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.
CAPITOLUL V
ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR FIXE
5.1. Definirea şi clasificarea capitalului fix
Capitalul fix reprezintă acea parte a patrimoniului care în procesul de muncă la mai multe
cicluri de producţie , se uzează treptat şi ca urmare îşi transmite valoarea asupra produsului creat
nu dintr-o dată ci treptat , corespunzător perioadei de funcţionare şi cantităţii de produse realizate
pe tot parcursul utilizării lui , capitalului fix nu-şi schimbă forma fizică .
Existenţa unei mase omogene de mijloace fixe implică introducerea unor criterii de
ordine care să facă posibilă analiza economică .În contabilitate , mijloacele fixe nu mai sunt
definite explicit, în virtutea „ tradiţiei contabile româneşti ” ci prin reglementările contabile
simplificate , armonizate cu directivele europene ( aprobate prin OMFP nr. 306/2002 ) sunt
tratate sub denumirea de „ mijloace fixe ” următoarele categorii de imobilizări corporale grupate
în funcţie de :
( a ) Destinaţia în procesul de producţie :
construcţii ;
instalaţii tehnice , mijloace de transport , animalele şi plantaţiile ;
mobilierul , aparatura birotică , echipamentele de protecţie a valorilor umane şi materiale
şi alte active corporale .
Pentru toate aceste categorii de imobilizări corporale s-au instituit , prin planurile de
conturi generale în vigoare , conturi sintetice de gradul I , distincte , al căror conţinut economic şi
corespondenţe contabile „ standard ” reglementate prin OMFP nr. 306/2002 se regăsesc în contul
212 „ Mijloace fixe ” . Ponderea fiecărei categorii în volumul totalului de capital fix variază în
funcţie de particularităţile fiecărei ramuri sau domeniu de activitate .
Indiferent de particularităţile ramurii , un rol important în volumul de capital fix trebuie
să-l aibă acele utilaje care asigură promovarea progresului tehnic , creşterea gradului de
mecanizare , automatizare şi cibernetizare a proceselor de producţie , care asigură implicit
creşterea eficienţei economice a folosirii capitalului fix .
( b ) Modul de participare la procesul de producţie :
capital fix direct productiv ;
capital fix indirect productiv ;
Capitalul fix direct productiv este legat nemijlocit de procesul de producţie ( maşini ,
utilaje de producţie , clădirile secţiilor , mijloace de transport , etc. ) iar capitalul fix indirect
productiv se materializează în construcţii social-culturale şi care au o participare importantă la
desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de producţie .
( c ) Locul pe care îl ocupă în procesul de producţie :
Capital fix activ ;
Capital fix pasiv ;
Capitalul fix activ este cel care reprezintă în mod efectiv procesul de producţie , aşa cum
este cazul utilajelor , instalaţiilor de lucru , construcţiilor speciale , aparatelor şi instalaţiilor de
măsură şi control , etc.
Capitalul fix pasiv are cu preponderenţă rolul de a asigura condiţiile necesare
desfăşurării proceselor de producţie şi de muncă , de a proteja activităţile umane , aşa cum este
cazul clădirilor . În cazul structurii capitalului fix al oricărei unităţi economice , capitalul fix
activ trebuie să deţină un loc important , dar nici cel pasiv nu trebuie redus sub o anumită limită ,
deoarece poate influenţa în mod negativ desfăşurarea procesului de producţie .
( d ) Apartenenţă :
Capital fix propriu ;
Capitalul fix închiriat ;
În cazul declanşării unei activităţi economice când capitalul bănesc este redus apare
necesitatea ca agentul economic să închirieze , pe termen limitat anumite utilaje , ca apoi pe
baza profitului realizat să-şi achiziţioneze propriile utilaje , instalaţiile de lucru , etc.
Închirierea unor utilaje este avantajoasă şi atunci când nivelul de producţie este redus şi
aceasta se limitează numai la o perioadă timp care se situează sub durata de serviciu a utilajului
respectiv , ceea ce nu justifică din punct de vedere economic achiziţionarea unui anumit tip de
utilaje .
( e ) Starea lor concretă în raport cu desfăşurarea procesului de producţie :
Capacităţile de producţie pot fi la un moment dat active ( care la rândul lor sunt în
exploatare sau în reparaţii ) şi inactive ( în curs de montaj , în rezervă , în conservare sau
propuse spre casare )
Categoria capacităţilor de producţie în exploatare cuprinde acele utilaje , instalaţii de
lucru care sunt în stare de funcţionare în cadrul secţiilor şi atelierelor de producţie , indiferent de
faptul că la momentul observării ele funcţionează efectiv sau nu . În categoria capacităţilor de
producţie în reparaţie se cuprind şi acelea care sunt în aşteptarea reparaţiilor . Prin utilaje în curs
de montaj se înţelege utilaje care au fost achiziţionate ca urmare a investiţiilor realizate şi care se
găsesc în procesul de montaj .
În activitatea practică trebuie făcută distincţia între capacităţile de producţie care se
găsesc în rezervă şi cele care au fost trecute în rezervă .
( f ) Stadiul recuperării prin amortizări a valorii iniţiale a capitalului fix :
Cazul în care durata cât a funcţionat capitalul fix a depăşit durata de recuperare ;
Cazul în care cele două durate sunt egale ;
Cazul în care durata de funcţionare este mai mică decât durata de recuperare ;
În primul caz avem o situaţie favorabilă , deoarece cheltuielile făcute cu achiziţionarea
utilajului au fost recuperate integral , dar posibilitatea menţinerii lui în funcţiune trebuie realizată
pentru a nu se ajunge la cheltuieli de producţie suplimentare sau la realizarea unor produse care
se situează sub caracteristicile acelor produse realizate cu utilaje mai perfecţionate . Această
consideraţie este valabilă şi în cazul în care utilajul a funcţionat pe întreaga sa perioadă de
recuperare .
În cazul în care durata efectivă de funcţionare este mai mică decât cea pentru
recuperarea cheltuielilor de achiziţie , unitatea economică trebuie să ia măsuri pentru prelungirea
duratei de funcţionare a capitalului fix , dar fără un nivel al cheltuielilor de întreţinere şi
funcţionare care nu se justifică din punct de vedere economic .
5.2. Analiza situaţiei generale a capitalului fix
Dotarea agenţilor economici cu mijloace fixe este premisa dinamizării activităţii ,
modernizării şi uşurării condiţiilor de muncă , a ridicării calităţii produselor şi serviciilor
În cazul capitalului fix real cât şi în cel circulant , operează analiza statică
(diagnostic static) şi analiza dinamică (diagnostic strategic ) şi corespunzător , se utilizează
modele şi subordonat lor , metode adecvate ( deterministe , probabiliste , euristice ) .
Activele fixe reprezintă factorul de producţie ( capitalul fix ) care asigură condiţiile
necesare desfăşurării procesului de producţie din punct de vedere al potenţialului tehnic (
mijloace de muncă ) şi al spaţiului , de a căror utilizare deplină şi eficientă depinde capacitatea
de producţie a întreprinderii . În acest sens , analiza vizează aspecte referitoare la situaţia
generală a activelor fixe , din punct de vedere al valorii şi eficienţei utilizării lor , caracteristica
gradului de utilizare extensivă şi intensivă a utilajului de producţie , precum şi modul de utilizare
a suprafeţelor de producţie .
Problemele analizei capitalului real fix ( mijloacelor fixe ) pot fi grupate în două module
şi anume : analiza volumului , structurii şi calităţii potenţialului tehnic al întreprinderii (
materializat în mijloace fixe patrimoniale ) şi a reflectării în indicatori de bază ai performanţei
economico-financiare a întreprinderii .
Analiza dinamicii mijloacelor fixe este în primul rând o problemă internă a firmei prin
care se evidenţiază , pe de o parte , materializarea investiţiilor , iar pe de altă parte , legătura cu
dinamica efectelor ce le produce , masa acestora .
A opera cu dinamica mijloacelor fixe pe o perioadă mai mare de un an , înseamnă
efectuarea unor calcule suplimentare pentru a asigura corelaţia dintre volumul fizic (masa) şi
valoarea mijloacelor fixe , aceasta din urmă fiind actualizată în funcţie de preţurile pieţii în
momentele inventarierii pentru reflectare în bilanţ . Pentru aprecierea dinamicii mijloacelor fixe ,
două valori sunt edificatoare : valoarea iniţială ( de intrare ) şi valoarea medie ( stabilită pe baza
primei valori ) pe total cât şi pe principalele categorii de mijloace fixe , o atenţie deosebită
acordându-se acelor categorii de mijloace fixe care participă în mod direct la procesul de
producţie .
Dinamica mijloacelor fixe se analizează pe baza indicatorilor :
a) Modificarea absolută a mijloacelor fixe :
01 iii fff sau 21 FFF
unde :
if = reprezintă valoarea mijloacelor fixe din categoria „ i ”
F = reprezintă valoarea mijloacelor fixe totale ;
b) Modificarea relativă a mijloacelor fixe :
100
0
01
%
i
ii
f
fff sau 100
0
01
%
F
FFF
c) Coeficientul intrărilor de mijloace fixe :
100F
IK I
unde :
I = valoarea intrărilor de mijloace fixe .
d) Coeficientul ieşirilor de mijloace fixe :
100F
EK E
unde :
E = valoarea ieşirilor de mijloace fixe .
e) Coeficientul mişcării globale a mijloacelor fixe :
F
EIK g
Valoarea acestor indicatori se judecă în strânsă corelaţie cu evoluţia cifrei de afaceri şi
cu faza de maturitate a întreprinderilor . Devansarea mijloacelor fixe de către ritmul cifrei de
afaceri constituie , ca regulă generală , expresia folosirii eficiente a mijloacelor de muncă
disponibile pentru întreprinderile aflate în faza de maturitate . Faza de demaraj sau creştere poate
justifica devansarea ritmului cifrei de afaceri de către cel al mijloacelor fixe .
Analiza structurii capitalului fix presupune o investigare a modului de organizare internă
a acestora şi a interacţiunii dintre elementele lor componente . În funcţie de criteriul de
structurare implicat , în analiză se pot folosi următorii indicatori :
a) Coeficientul de structură pe categorii de mijloace fixe :
100F
fK i
S
Acest indicator defineşte locul fiecărei categorii (clădiri şi construcţii speciale , maşini
de forţă şi utilaje energetice , aparate şi instalaţii de măsurare , control şi reglare , mijloace de
transport , unelte , accesorii de producţie şi inventar gospodăresc ) în totalul mijloacelor fixe .
b) Coeficientul mijloacelor active fixe :
100F
FK a
a
unde :
aF = valoarea mijloacelor fixe active .
c) Volumul producţiei realizate cu mijloace mecanizate :
mi
n
i
mim PqQ 1
unde :
miq cantitatea din sortimentul „i” fabricată cu mijloace mecanizate ;
mi
P preţul sortimentului „i” din produsul executat pe utilaje mecanizate;
n = numărul de sortimente mecanizate .
Acest indicator trebuie să fie cât mai mare deoarece în acest fel se asigură condiţii mai
bune de lucru care favorizează creşterea productivităţii muncii şi implicit creşterea eficienţei
economice a utilizării capitalului fix .
d) Greutatea specifică a producţiei realizate cu mijloace mecanizate din totalul
producţiei , indicator cunoscut şi sub numele de coeficient de mecanizare :
g = 100t
m
Q
Q
unde :
tQ = producţia totală realizată .
Prin acest indicator se stabileşte cât la sută din producţia totală se realizează pe utilaje
mecanizate , automatizate sau cibernetizate .
e) Ponderea personalului muncitor ocupat cu munca mecanizată faţă de totalul
muncitorilor :
t
m
mN
NP 100
unde :
mN = numărul muncitorilor care desfăşoară munci mecanizate ;
tN = numărul total al salariaţilor ce-şi desfăşura activitatea în unitatea analizată .
Acest indicator se poate calcula la nivelul locurilor de muncă , secţiilor sau întregii unităţi .
Diagnosticul stării funcţionale se poate releva la un anume moment al gestiunii , într-un
şir de momente .
În acest scop se foloseşte coeficientul stării mijloacelor fixe stabilit astfel :
i
r
V
VK
sau iV
AK 1
unde :
rV valoarea rămasă a mijloacelor fixe ;
iV valoarea de intrare a mijloacelor fixe ;
A suma amortizării mijloacelor fixe .
Studiul stării funcţionale a mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul indicatorilor:
a) Numărul utilajelor înlocuite cu utilaje moderne . Acest indicator se poate calcula
pe grupe de utilaje şi pe total unitate economică .Cum orice achiziţie de noi utilaje necesită un
efort investiţional , fiecare utilaj trebuie să fie justificat de un calcul economic prin care să se
demonstreze că acesta duce la creştere producţiei , fie la reducerea cheltuielilor materiale sau de
muncă , pe unitatea de produs .
În cazul în care efortul pentru achiziţionarea de utilaje mai performante nu este susţinut
şi de rezultate corespunzătoare înseamnă că promovarea progresului tehnic nu se justifică din
punct de vedere economic şi deci , nu se acceptă .
b) Coeficientul de reînnoire , care exprimă raportul dintre mijloacele fixe intrate prin
investiţii şi valoarea totală a acestora (sau de inventar) :
100m
rV
InvK
unde :
Inv. = investiţii ;
mV = valoarea medie a activelor fixe .
Dinamica coeficientului de reînnoire trebuie să fie cât mai apropiată de aceea a
coeficientului de uzură . Acest indicator se poate calcula şi astfel :
e
i
rV
CK 100
unde :
iC valoarea capitalului fix pus în funcţiune într-o perioadă de timp ;
eV valoarea capitalului fix existent la sfârşitul perioadei de calcul .
c) Ponderea utilajelor modernizate în numărul total de utilaje :
t
u
uN
NP 100
unde :
uN numărul utilajelor utilizate ;
tN numărul total al utilajelor .
Acest indicator este cu atât mai semnificativ pentru aprecierea gradului de modernizare
a unităţii , cu cât gradul de omogenitate este mai mare .
d ) Coeficientul de uzură al capitalului fix :
i
uV
AK 100
unde :
A = amortizarea totală ;
iV = valoarea de inventar a capitalului fix .
Evoluţia acestei rate exprimă politica de investiţii a firmei : îmbătrânirea mijloacelor
fixe (creşterea ratei) , menţinerea stării lor (stabilirea ratei) , respectiv întinerirea mijloacelor
disponibile (diminuarea ratei) .
e) Coeficientul de eficienţă economică a modernizărilor :
m
mC
Ee
unde :
E = efecte economice obţinute în urma modernizării (spor de producţie , profit , încasări
valutare , etc. ) ;
mC = cheltuielile făcute pentru modernizare .
Acest indicator exprimă efectele anuale (profit anual , producţie anuală , etc. ) ce se
obţin la un leu efort făcut pentru amortizarea şi cibernetizarea utilajelor şi implicit a proceselor
de producţie .
f) Economia relativă de personal :
1
1
0
1
W
Q
W
QE m
unde :
1Q producţia realizată după promovarea progresului tehnic prin modernizare ;
10 ,WW productivitatea muncii înainte şi după mecanizarea şi automatizarea utilajelor.
Din această categorie de indicatori mai fac parte : gradul de mecanizare pe muncitor , care
se determină prin raportarea valorii utilajelor mecanizate la numărul total de muncitori ;
consumul de energie pe muncitor calculat prin raportarea consumului anual de energie , în
expresie valorică sau naturală , la numărul total de muncitori , etc
5.3. Analiza utilizării potenţialului tehnic
Utilizarea potenţialului tehnic este legată direct de starea lui de funcţionare , unde apare
necesară şi analiza reparaţiilor , a măsurilor de întreţinere a stării de funcţionare . Întreruperile
frecvente produc dereglări în funcţionarea instalaţiilor , accelerând uzura lor .
În analiza economico-financiară , pentru aprecierea folosirii timpului de lucru al
maşinilor , utilajelor şi instalaţiilor de lucru , principalul indicator îl constituie gradul de utilizare
a fondului de timp maxim disponibil . Complementar , în conducere se poate uza şi de indicatori
ca :
gradul de programare şi folosire a fondului de timp de lucru ;
gradul de utilizare a fondului de timp de lucru calendaristic .
Modelul gradului de folosire a fondului de timp maxim disponibil este :
max
maxT
TG l
rpotolc TTTTT max
nl TTT max
nnnnn TTTT 21
sau
tirptiottiolmitcimiTmax
ntnitnitnitnimitmiTl 321
max
sau
tlimiTl
unde:
Gmax = gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil ;
Tc = fondul de timp calendaristic ;
Tmax = fondul de timp maxim disponibil ;
Tl = fondul de timp lucrat ;
Tol = fondul de timp aferent opririlor legale ;
Tot = fondul de timp aferent opririlor tehnologice ;
Trp = fondul de timp aferent reparaţiilor programate ;
Tn = fondul de timp neutilizat (1,2,3, … n – cauze )
mi = numărul de maşini unelte la care se urmăreşte timpul de lucru (i = 1,2,3,…n)
tci , tmax , tli , tni = timpul : calendaristic , maxim disponibil , efectiv lucrat şi efectiv neutilizat
pe maşini-unelte .
Modelul gradului de programare :
c
pT
TG max cu modalităţi identice de agregare .
Modelul gradului de folosire a fondului de timp calendaristic este :
c
l
cT
TG cu agregare pe aceleaşi principii ca şi gradul de folosire a fondului disponibil .
Pentru gradul de folosire a timpului de lucru , cerinţa este ca acesta să fie cât mai
aproape de cel maxim disponibil pentru asigurarea capacităţii de ofertă corelată cu volumul
cererii .
Cauzele frecvente care determină utilizarea incompletă a fondului de timp maxim
disponibil privesc : defectele mecanice şi electrice , lipsa de materiale , lipsa de comenzi ,
prelungirea timpului pentru reparaţii , etc .
Pentru a folosi cât mai bine timpul diferitelor utilaje , se poate apela şi la modele oferite
de matematică . În principal măsurile de înlăturare a cauzelor conduc la eliminarea efectului .
Care sunt indicatorii utilizaţi în analiza randamentului echipamentelor industriale?
În ceea ce priveşte randamentul utilajelor , se distinge pe de o parte randamentul mediu ,
iar pe de altă parte , randamentul marginal .
Randamentul mediu reprezintă cantitatea fizică a producţiei sau valorică , pe unitate a
factorului utilizat , care se poate exprima fie în numărul de echipamente , utilaje , fie prin timpul
de lucru al acestora .
Randamentul mediu se calculează pe baza relaţiilor :
uN
Qr sau
uT
Qr
de aici rezultând expresia funcţiei de producţie :
x
xf
x
Qr
unde :
x = factorul de producţie .
Cerinţa este ca :
1 nn rr
Inegalitatea denotă creşterea eficienţei utilizării echipamentelor industriale dacă
randamentul este exprimat fizic şi este în corelaţie cu cererea .
Randamentul marginal reflectă creşterea producţiei fixe sau valorice pe o unitate
suplimentară a factorului utilizat . Aşadar , randamentul marginal este egal cu raportul dintre
variaţia producţiei (Q) şi variaţia factorului utilizat (x) .
Când Q = f (x), randamentul marginal este egal cu x
Q
.
5.4. Reflectarea utilizării timpului de lucru şi al randamentului în performanţele
economico-financiare
I . Utilizarea timpului de lucru se reflectă în următorii indicatori ai performanţei
economico- financiare a întreprinderii (firmei ) :
1 . Producţia exerciţiului :
01 rTuTu r iar 01 tNTur
2 . Valoarea producţiei marfă fabricate :
01 rTuTu r
unde :
Tu = timpul de lucru ;
N = numărul de utilaje sau echipamente pentru care se stabileşte timpul de lucru ;
0t = numărul mediu de ore programate pe un utilaj sau echipament industrial ;
r = randamentul mediu orar (stabilit pe baza producţiei exerciţiului şi respectiv , a producţiei
marfă fabricată )
3 . Valoarea cifrei de afaceri (producţiei vândute ) :
001 rTuTu r unde
0
0
0Qe
Qv
sau
'1 rTuTu r , unde 'r = randamentul orar stabilit pe baza cifrei de afaceri .
4 . Valoarea adăugată aferentă producţiei exerciţiului :
001 rTuTu r
unde :
0 = valoarea adăugată la 1 leu producţia exerciţiului .
5 . Cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei producţia exerciţiului :
10000
0
01
0
rTu
A
rTu
Ar
6 . Profitul din exploatare :
prin valoarea producţiei exerciţiului :
001 prerTuTu r
unde :
0pre = profitul din exploatare la 1 leu producţia exerciţiului .
prin costurile cu amortizarea :
1
0
0
01
0 QerTu
A
rTu
Ar
7. Profitul aferent cifrei de afaceri (limitată la producţia vândută ) :
prin valoarea cifrei de afaceri :
prcrTuTu r 001
unde :
prc = profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri
prin costurile cu amortizarea :
1
0
0
01
0 QerTu
A
rTu
Ar
8 . Eficienţa capitalului social :
relaţiile1,2,3,4,6,7
1Ks
(prin efect exprimându-se forma corespunzătoare a eficienţei )
9 . Eficienţa capitalului permanent :
relaţiile1,2,3,4,6
1Kper
10 . Eficienţa capitalului propriu :
relaţiile1,2,3,4,6
1Kpr
11 . Rata profitului faţă de cifra de afaceri (rata comercială a rentabilităţii) :
1007
1
Qv
relatia
12 . Eficienţa activelor circulante de exploatare :
1
7,6,4,3,2,1
Ace
relatiile
unde :
Ace = active circulante de exploatare
13 . Eficienţa muncii ( caracterizată pe baza profitului pe un an salariat sau unitate de
timp ) :
1
7,6
sN
relatiile şi
1
7,6
T
relatiile
unde :
1sN = numărul mediu de salariaţi (efectiv )
1T = timpul de muncă total ( efectiv )
II . Creşterea (scăderea) randamentului mediu al echipamentelor (în principal utilajelor)
industriale se reflectă în următorii indicatori economico-financiari ai întreprinderii :
1 . Valoarea producţiei exerciţiului :
011 rrTu
2 . Valoarea producţiei marfă fabricate :
011 rrTu
3 . Valoarea cifrei de afaceri aferente producţiei vândute :
0011 rrTu sau 01 ' rrTu
4 . Valoarea adăugată aferentă producţiei exerciţiului :
011 0 rrTu
5 . Cheltuieli cu amortizarea la 1000 lei producţia exerciţiului :
100001
0
11
0
rTu
A
rTu
A
6 . Profitul din exploatare :
prin valoarea producţiei exerciţiului :
0011 prerrTu
prin costurile cu amortizarea :
1
01
0
11
0 QerTu
A
rTu
A
7 . Profitul aferent cifrei de afaceri (producţiei vândute) :
prin valoarea cifrei de afaceri :
00011 prrrTu sau
001 ' prrrTu
prin costurile cu amortizarea :
0
01
0
11
0
eQ
rTu
A
rTu
A
8 . Eficienţa capitalului social :
relaţiile 1, 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Ks
- se foloseşte distinct fiecare relaţie ce reprezintă o formă a efectului şi se raportează
la capitalul social .
9 . Eficienţa capitalului permanent :
relaţiile 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Kper
10 . Eficienţa capitalului propriu :
relaţiile 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Kpr
11 . Rata profitului faţă de cifra de afaceri :
1007
1
Qv
relatia
12 . Eficienţa activelor circulante de exploatare :
relaţiile 1 , 2 , 3 , 4 , 6 , 7
1Ace
13 . Eficienţa muncii caracterizată pe baza profitului pe un salariat sau unitate de timp :
relaţiile 6 , 7 sau relaţiile 6 , 7
1sN 1T
CAPITOLUL VI
ANALIZA CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE
6.1.Consideraţii generale privind conceptul de cheltuială
Analiza cheltuielilor constituie un instrument important de diagnosticare şi evaluare a
performanţelor întreprinderii. Investigarea lor sistematică permite înţelegerea diferitelor categorii
de consumuri.
Sursele de informaţii necesare analizei sunt: contabilitatea financiară , contabilitatea
analitică , bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, dările de seamă statistice privind
cheltuielile şi rezultatele, etc.
Informaţia contabilă referitoare la cheltuieli este furnizată în primul rând de contabilitatea
generală. Aceasta permite identificarea şi măsurarea resurselor consumate de întreprindere în
decursul unei perioade date. Contabilitatea generală asigură numai o urmărire globală a
cheltuielilor după natura lor, fără să furnizeze nici o indicaţie asupra destinaţiei acestor
cheltuieli, adică asupra repartizării lor pe produse, servicii, unităţi, tipuri de activităţi. Această
identificare a cheltuielilor pe destinaţii presupune o analiză a procesului intern de formare a
valorii, ceea ce constituie obiectivul contabilităţii analitice.
In teoria şi practica economică, evidenţierea consumului de resurse al unei firme se face cu
ajutorul unui sistem de indicatori, bazat pe conceptele de “cheltuieli” şi ‘‘cost”.
Cheltuielile reprezintă expresia valorică a operaţiunilor economice referitoare la
cumpărarea şi utilizarea bunurilor economice. Structura analitică a cheltuielilor este deosebit de
diversificată, dar pot fi identificate cel puţin patru modalităţi principale de formare (apariţie) a
acestora:
Consumul de bunuri stocabile în activitatea curentă de exploatare, cum ar fi consumul de materii
prime, materiale auxiliare, etc.;
Angajarea unei cheltuieli care interv ine în momentul cumpărării de bunuri nestocabile, lucrări,
utilităţi şi servicii destinate producţiei, cu ocazia naşterii obligaţiilor faţă de furnizori;
Plata unei sume de bani destinată satisfacerii unei nevoi curente a firmei, pentru care anterior
plăţii nu a fost înregistrat angajamentul (obligaţia) de plată;
Încorporarea (includerea) în cheltuielile curente ale exerciţiului financiar expirabil a unor sume
reprezentând deprecieri economice ireversibile (amortizările imobilizărilor) , deprecieri
economice probabil reversibile (provizioane pentru deprecieri ) sau rezerve pentru acoperirea
riscurilor viitoare (provizioane pentru riscuri şi cheltuieli).
Costul este expresia consumurilor de resurse ocazionate de realizarea unui anumit
“element de activitate” al unei întreprinderi. El corespunde unui “decupaj” al cheltuielilor ,
considerat util din punct de vedere al gestionarului.
Cheltuielile pot fi clasificate după următoarele criterii:
I.după comportamentul lor faţă de cifra de afaceri:
Cheltuieli fixe – sunt dependente de capacitatea de producţie, de distribuţie şi de structura de
activitate a întreprinderii.
Cheltuieli variabile – sunt dependente de volumul de activitate, se modifică proporţional sau
neproporţional cu cifra de afaceri.
II.după modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli:
Cheltuieli directe – sunt cele legate nemijlocit de activitatea operaţională a întreprinderii, a unui
loc de muncă sau a unui produs.
Cheltuieli indirecte – sunt ocazionate de funcţionarea întreprinderii la nivel global(ex.:cheltuieli
de administraţie, cheltuieli de întreţinere,etc.)
III.după conţinutul lor:
Cheltuieli materiale
Cheltuieli salariale
IV.după natura lor:
Cheltuieli curente(cheltuieli de exploatare şi cheltuieli financiare)
Cheltuieli extraordinare.
După natura lor, în funcţie de care se realizează şi gruparea în „contul de profit şi
pierdere” , cheltuielile şi veniturile unei întreprinderi se grupează astfel:
1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE, din care:
grupa 60 Cheltuieli privind stocurile
grupa 61 Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi
grupa 62 Cheltuieli cu alte servicii executate de terţi
grupa 63 Cheltuieli cu impozitele, taxele şivărsămintele asimilate
grupa 64 Cheltuieli cu personalul
grupa 65 Alte cheltuieli de exploatare
II.CHELTUIELI FINANCIARE
grupa 66 Cheltuieli financiare
III.CHELTUIELI EXTRAORDINARE
grupa 67 Cheltuieli extraordinare
IV.CHELTUIELI CU AMORTIZARILE ŞI PROVIZIOANELE
grupa 68 Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
V.CHELTUIELI CU IMPOZITUL PE PROFITŞI ALTE IMPOZITE
grupa 69 Cheltuieli cu impozitul pe profit
Corespunzător cheltuielilor, gruparea veniturilor se realizează în funcţie de natura
activităţii producătoare de rezultate (activitate de exploatare, activitate financiară şi activitate
extraordinară) , iar în cazul fiecărei activităţi, veniturile se delimitează în funcţie de natura
rezultatelor obţinute. Această clasificare se regăseşte astfel la nivelul grupelor de conturi :
I.VENITURI DIN EXPLOATARE, din care:
grupa 70 Cifra de afaceri
grupa 71 Variaţia stocurilor
grupa 72 Venituri din producţia de imobilizări
grupa 74 Venituri din subvenţii de exploatare
grupa 75 Alte venituri din exploatare
II.VENITURI FINANCIARE
grupa 76 Venituri financiare
III.VENITURI EXTRAORDINARE
grupa 77 Venituri extraordinare
IV.VENITURI DIN PROVIZIOANE
grupa 78 Venituri din provizioane
6.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale
Orice analiză a cheltuielilor, pe total sau pe tipuri de activităţi se face în corelaţie cu
categoriile de venituri la a căror realizare contribuie.
La nivelul întreprinderii, se compară, pentru o perioadă dată, creşterea în sumă absolută a
cheltuielilor totale faţă de creşterea veniturilor totale; această comparaţie este continuată pe tipuri
de activităţi: exploatare, financiare şi extraordinare, luându-se în calcul cheltuielile şi veniturile
corespunzătoare fiecărei activităţi.
Indicatorul utilizat în analiza cheltuielilor aferente veniturilor este rata medie de eficienţă a
cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale, al cărui model de analiză este
următorul:
ctR =
n
i
n
i
vi
chi
1
1 x 100 sau ctR =100
)1000(
1
n
i
cixgi
unde:
ctR - rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale sau cheltuieli la 1.000 lei venituri totale
n
i
chi1
- suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare)
n
i
vi1
- suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare)
gi – structura veniturilor pe categorii de activităţi (gi =Vt
vi100 )
ci(1000)
– rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri (ci(1000)
=vi
chi1000 )
Astfel, variaţia ratei de eficienţă a cheltuielilor este egală cu:
∆Rct=Rct1 – Rct0 =100
)1000(
1
11
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
00
n
i
cixgi
Modificarea ratei de eficientă a cheltuielilor se explică prin influenţa următorilor factori:
- influenţa modificării structurii veniturilor:
∆Rctgi
=100
)1000(
1
01
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
00
n
i
cixgi
= r Rct - Rct0
-influenţa modificării cheltuielilor la 1.000 lei venituri
∆Rctci=
100
)1000(
1
11
n
i
cixgi
- 100
)1000(
1
01
n
i
cixgi
= Rct1 - r Rct
Relaţia care trebuie să se verifice este: ∆Rct =∆Rctgi
+∆Rctci .
6.3.Analiza nivelului cheltuielilor la 1.000 lei venituri din exploatare
Desfăşurarea activităţii unui agent economic necesită consumuri de resurse umane,
materiale şi financiare. “In sfera producţiei materiale, serviciilor şi prestaţiilor, <<exploatarea>>
se regăseşte în procesul de transformare a valorilor materiale, sub acţiunea forţei de muncă şi a
potenţialului tehnic de producţie, în produse finite sau servicii care, prin vânzare, aduc din nou
ciclul economic la forma <<bani>> … iar aceştia trebuie să fie neapărat mai mulţi decât cei
avansaţi, pentru a putea supravieţui societatea comercială de producţie . In sfera circulaţiei
mărfurilor, << exploatarea>>vizează procesul de cumpărarea mărfurilor şi ambalajelor, precum
şi cheltuielile de circulaţie pe care le ocazionează, urmat de vânzarea lor … din nou urmărind
obţinerea unui excedent bănesc ca expresie a avansului veniturilor dobândite asupra cheltuielilor
efectuate.”
Cheltuielile de exploatare cuprind:
Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile; costul de achiziţie al materialelor de natura
obiectelor de inventar consummate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct
asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consummate; valoarea animalelor şi
păsărilor; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;
Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii; prime
de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi(colaboratori);
comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri şi
personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii
bancare ,et.;
Cheltuieli cu personalul(salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu personalul,
suportate de persoana juridică);
Alte cheltuieli de exploatare(pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi
penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de
capital, etc.)
Veniturile din exploatare cuprind :
Veniturile din vânzarea produselor, lucrărilor executate, serviciilor prestate şi mărfurilor;
Veniturile din producţia stocată;
Veniturile din producţia de imobilizări(active fixe);
Ate venituri din exploatare.
Cheltuielile de exploatare deţin ponderea cea mai mare, ele fiind în legătură directă cu
obiectul de activitate al întreprinderii, constituind astfel domeniul principal în care se pot iniţia şi
realiza cele mai importante măsuri de sporire a eficienţei economice.
Structura cheltuielilor de exploatare se determină prin intermediul ratelor de structură. In
funcţie de modul de repartizare a cheltuielilor în costul produselor, analiza structurii cheltuielilor
de exploatare se referă la cheltuielile materiale(Ch M) , cheltuielile salariale (ChSal) , cheltuielile
indirecte (Ch ind) :
S Chm = (Ch M / Ch expl ) * 100 (%);
S Chsal = (Ch sal / Ch expl ) * 100 (%);
S Chind = (Ch ind / Ch expl ) * 100 (%);
Eficienţa cheltuielilor se analizează pe baza indicatorului Cheltuieli de exploatare la 1000
lei venituri din exploatare ( Rce):
Rce =exp
exp
V
Ch * 1000 sau Rce=
100
1000 ii cg unde:
gi – structura veniturilor;
ci1000
–rata de eficienţă a cheltuielilor pe elemente componente
Analiza eficienţei cheltuielilor de exploatare pe total trebuie aprofundată la nivelul fiecărui
element component, în funcţie de natura cheltuielilor aferente producţiei totale a exerciţiului şi în
raport cu modul de formare a veniturilor şi a cheltuielilor aferente pe categorii.
6.4.Analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
Formula de calcul utilizată în analiza factorială a cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri(
Ch / CA ) este:
CA
Ch1000= 1000x
pq
cq
v
v
unde:
(Ch / CA)1.000 –cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri
qv –volumul fizic al vânzărilor
c –costul de producţie
p –preţul de vânzare
Modificarea absolută a nivelului realizat faţă de nivelul programat este egală cu :
∆CA
Ch1000 =
1
1
CA
Ch1000 -
0
0
CA
Ch1000= 1000
11
11x
pq
cq
v
v
- 100000
00x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării factorilor asupra cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se
prezintă astfel :
Influenţa modificării structurii producţiei :
∆CA
Ch1000
(qv) = 1000
01
01x
pq
cq
v
v
- 100000
00x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării preţului de vânzare :
∆CA
Ch1000
(p) = 1000
11
01x
pq
cq
v
v
- 1000
01
01x
pq
cq
v
v
Influenţa modificării costului de producţie :
∆CA
Ch1000
(c) = 1000
11
11x
pq
cq
v
v
- 1000
11
01x
pq
cq
v
v
Relaţia catrebuie să se verifice este:
∆CA
Ch1000
= ∆
CA
Ch1000
(qv) + ∆
CA
Ch1000
(p) + ∆
CA
Ch1000
(c)
6.5.Influenţa modificării cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri
Variaţia cheltuielilor la 1.000 lei cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori
economico-financiari:
a)suma profitului înainte de impozitare :
- (C1 – C0) 1000
11 pq
b)eficienţa activelor de exploatare(Ae) :
1
11
011000
)(
Ae
pqCC
100= (%)
c)eficienţa utilizării activelor fixe (valoare medie anuală – Mf) :
1
11
011000
)(
Mf
pqCC
1.000=(‰)
d)eficienţa utilizării capitalurilor (care pot fi proprii, total, social – K) :
1
11
011000
)(
K
pqCC
1.000=(‰)
e)eficienţa utilizării forţei de muncă (prin profitul mediu pe salariat) :
1
11
011000
)(
N
pqCC
=(lei) , unde N1 –numărul mediu de salariaţi
6.6.Analiza cheltuielilor pe baza grupării lor în variabile şi fixe
După comportamentul faţă de volumul de activitate, cheltuielile se impart în variabile şi
fixe. Cheltuielile variabile ,adică cele dependente de volumul de activitate, sunt consecinţa
deciziei de exploatare, de utilizare a capacităţilor existente. Cheltuielile fixe sunt indispensabile
existenţei, funcţionării întreprinderii. Ele sunt dependente de capacitatea potenţială de producţie,
respective de distribuţie a întreprinderii. Cheltuielile fixe sunt angajate în manieră permanentă şi
reprezintă consecinţa deciziei de investiţii. Suma lor nu se modifică pe termen scurt, în timp ce
valoarea unitară a acestora (cost fix unitar) prezintă tendinţa de scădere odată cu creşterea
volumului de activitate.
Importanţa acestui criteriu de grupare în calculaţia şi analiza costurilor rezidă, în primul
rând, în faptul că stă la baza metodei de calculaţie “direct costing” şi a previziunii costului. De
asemenea, furnizează informaţii necesare fundamentării deciziilor de preţ, respective optimizării
strategiilor firmei. Cunoaşterea mărimii cheltuielilor variabile şi fixe şi a evoluţiei lor este
esenţială pentru conducerea strategică a firmei. Rata de structură a cheltuielilor fixe determină
pragul de rentabilitate, de flexibilitate a firmei şi o pune într-o poziţie mai mult sau mai puţin
sensibilă în ceea ce priveşte variaţia volumului de activitate sub incidenţa factorilor interni şi
externi. De asemenea, această rată constituie unul din factorii cheie ai aprecierii gradului de
rivalitate dintre firmele unui anumit sector.
In cadrul cheltuielilor de exploatare partea variabilă, adică partea dependentă de volumul de
activitate, este predominantă . Teoria şi practica economică folosesc noţiunile de dependenţă
proporţională şi neproporţională, sau strict şi respectiv non strict proporţional.
Cheltuielile variabile sunt utilizate în :
elaborarea politicii vânzărilor în funcţie şi de gradul de rentabilitate şi în consecinţă de
contribuţia la acoperirea cheltuielilor comune;
elaborarea bugetelor de costuri, necesare în buna gestionare a tuturor categoriilor de resurse;
stabilirea politicii de producţie, din punct de vedere cantitativ şi al termenului de realizare;
determinarea pragului de rentabilitate, problemă importantă în dimensionarea unor activităţişi
categorii de cheltuieli.
Cheltuielile variabile au şi anumite limite:
imprecizia stabilirii variabilităţii diferitelor categorii de cheltuieli
posibilitatea de previzionare pe termen scurt şi lung;
impactul sistemului de salarizare asupra celor două grupe de cheltuieli (variabile sau fixe).
Pentru activitatea practică, în analiza cheltuielilor variabile se ţine seama atât de avantajele
cât şi de limitele acestora, în aprecierea unor rezultate obţinute într-o perioadă expirată şi
formularea deciziilor de corecţie pentru viitor.
Care este modelul utilizat în analiza factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră
de afaceri?
Un model de analiză factorială a cheltuielilor variabile la 1.000 lei cifră de afaceri este:
Cv=
qp
qcv* 1000 unde:
cv – costul variabil pe unitate de produs vândut
Modificarea absolută a cheltuielilor variabile se calculează astfel:
100011
11
pq
cvqCv - 1000
00
00
pq
cvq
Din care:
- influenţa structurii producţiei vândute:
100001
01
pq
cvqCvq
- 100000
00
pq
cvq
- influenţa preţului mediu de vânzare (exclusiv TVA):
100011
01
pq
cvqCv p
- 100001
01
pq
cvq
-influenţa costului variabil pe unitate de produs:
100011
11
pq
cvqCvcv
- 100011
01
pq
cvq
Relaţia care trebuie să se verifice este:
cvpq CvCvCvCv
In cazul producţiei omogene, pentru toată producţia fabricată sau la nivelul unui centru de
cheltuieli, se foloseşte modelul:
Chv=qcv unde:
q – producţia fabricată
cv – costul variabil pe produs
Modificarea absolută se calculează:
0011 cvqcvqChv
Din care:
-influenţa cantităţii de producţie:
0001 cvqcvqChvq
-influenţa structurii producţiei:
0101 cvqcvqChv g
-influenţa costului variabil pe unitate de produs:
0111 cvqcvqChvcv
Relaţia care trebuie să se verifice este:
Chv qChv + gChv + cvChv
Acest model de analiză se utilizează în operaţiunea de bugetare a cheltuielilor pe centre de
responsabilitate.
In practica economică,este necesar să se analizeze efectele produse sau estimate ale
modificării nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri (Cv), respective , cifră de afaceri.
Principalii indicatori în care se reflectă efectele menţionate sunt:
rezultatul exploatării:
- ( Cv1 – Cv0 ) 1000
1Ve
rata rezultatului exploatării:
- ( Cv1 – Cv0 )
eficienţa activelor de exploatare(Ae):
-
1
101
Ae
VeCvCv
eficienţa mijloacelor fixe(Mf):
-
1
101
Mf
VeCvCv
eficienţa capitalului:
-
1
101
1000
K
VeCvCv
profitul brut pe salariat:
-
1
101
1000
N
VeCvCv
Cheltuielile fixe sau constante reprezintă o premisă şi o consecinţă a desfăşurării unei
anumite activităţi. Aceasta înseamnă că unele cheltuieli nu sunt în dependenţă proporţională sau
neproporţională cu producţia (sau vânzările) ci ,în anumite limite, ele rămân fixe sau
independente(ex:cheltuielile cu amortizarea, cheltuielile generale ale administraţiei şi
conducere).
Aceste cheltuieli sunt determinate de capacitatea de producţie a firmei, iar structura lor este
diferită în funcţie de factorii care generează capacitatea şi de ramura de activitate. Teoretic ,
volumul cheltuielilor fixe ar trebui să rămână acelaşi indiferent de gradul de utilizare a capacităţii
de producţie, însă practic se disting două categorii de cheltuieli: cheltuieli fixe propriu-zise şi
cheltuieli relativ fixe. In categoria cheltuielilor fixe propriu-zise sunt cuprinse:
-amortizări;
-servicii telefonice;
abonamente radio-tv;
-prime de asigurare;
-impozite şi taxe locale,etc.
Aceste cheltuieli sunt ocazionate de existenţa şi funcţionarea firmei, ele fiind inevitabile şi
atunci când producţia ar fi oprită temporar.
Cheltuielile relativ fixe sunt formate din acele cheltuieli care manifestă tendinţa de
modificare în raport cu gradul de utilizare a capacităţii de producţie. Din această categorie fac
parte:
-salariile personalului de conducere, tehnic, economic, administrative şi de deservire a
secţiilor, firmelor şi cheltuielile asimilate acestora;
-cheltuieli cu protecţia mediului înconjurător;
-cheltuieli de birou;
-alte cheltuieli administrative-gospodăreşti,etc.
Cota cheltuielilor fixe ce revine pe unitatea de produs depinde de suma lor totală şi de
volumul fizic al producţiei sau vânzărilor firmei.Rezultă că o exploatare optimă a capacităţii de
producţie are ca efect repartizarea unei cote de cheltuieli fixe mai mici pe unitatea de produs.
Raportul dintre cheltuielile fixe şi variabile caracterizează structura de exploatare şi
serveşte la analiza riscului operaţional ca o componentă a riscului global al firmei. Firmele care
au cheltuieli mari de regie, pentru a funcţiona, trebuie să practice preţuri mari (dacă piaţa şi
concurenţa permit acest lucru) sau/şi să realizeze un volum mai mare de producţie.
Analiza cheltuielilor fixe nu constituie un scop în sine ci este subordonată unui obiectiv -
sporirea eficienţei acestora.
Eficienţa cheltuielilor fixe se analizează prin nivelul lor la 1000 lei cifră de afaceri(Cf),
folosind modelul: Cf =
1000
CA
F unde:
F – suma absolută a cheltuielilor fixe
CA- cifra de afaceri; CA = qp
Luând în considerare datele din tabelul numărul 3, modificarea absolută a cheltuielilor fixe
la 1000 lei cifră de afaceri se calculează astfel:
Cf =
11
1
pq
Chf * 1000 -
00
0
pq
Chf * 1000
Din care:
1.influenţa cifrei de afaceri:
CACf = 1
0
CA
Chf * 1000 -
0
0
CA
Chf * 1000
Din care:
1.1.influenţa producţiei vândute:
qCf =
01
0
pq
Chf * 1000 -
00
0
pq
Chf * 1000
1.2.influenţa preţurilor medii de vânzare:
pCf =
11
0
pq
Chf * 1000 -
01
0
pq
Chf * 1000
2.influenţa cheltuielii fixe:
CfCf = 1
1
CA
Chf * 1000 -
1
0
CA
Chf * 1000
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
CACf + CfCf = Cf
qCf + pCf = CACf
6.3.7. Estimarea nivelului probabil al cheltuielilor variabile şi fixe
Estimarea evoluţiei cheltuielilor variabile totale şi/sau la 1000 lei cifră de afaceri este
necesară în următoarele situaţii:
în studiile de fezabilitate, pentru determinarea rezultatului exploatării;
la întocmirea planului de afaceri, în vederea determinării programului de profitabilitate
previzionat;
în evaluarea firmei;
pentru luarea de măsuri de încadrare pe parcursul exerciţiului, în nivelurile impuse.
Gestiunea curentă a patrimoniului unei firme implică şi problema previzionării tendinţei de
evoluţie a cheltuielilor fixe totale la 1000 lei venituri sau cifră de afaceri.
Pe termen scurt, cheltuielile fixe totale se consideră constante, dacă nu intervin modificări
importante în activitatea firmei.Cheltuielile fixe trebuie corectate însă în următoarele situaţii:
se majorează salariile personalului administrativ şi de conducere;
se achiziţionează maşini şi utilaje noi pentru înlocuirea celor vechi sau pentru extinderea
capacităţii de producţie, astfel că vor creşte cheltuielile cu amortizarea şi întreţinerea acestora;
se reorganizează activitatea firmei.
In aceste situaţii se impune estimarea eforturilor şi efectelor pentru a analiza consecinţele
deciziilor luate.
Care este formula de calcul prin care se poate estima nivelul probabil al cheltuielilor
variabile?
Indicatorul utilizat pentru estimarea cheltuielilor variabile este nivelul acestora la 100
sau 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfă:
ChvI = (CA
I x Cv0 ) x
1000
1 sau Chv
I = (Qf
I x Cv0 ) x
1000
1
Unde:
ChvI – cheltuielile variabile previzionate
CAI – cifra de afaceri previzionată
QfI – producţia marfă previzionată
Cv0 – nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri sau producţie marfă
realizată
Care este formula de calcul prin care se poate estima nivelul probabil al cheltuielilor
fixe?
Indicatorul utilizat pentru estimarea cheltuielilor fixe este nivelul acestora la 1000 lei cifră
de afaceri sau venituri;
Cf I = Cf0 x
Iq
1 unde:
Iq – indicele cifrei de afaceri sau al veniturilor
6.3.8.Analiza riscului de exploatare sau operaţional
Riscul de exploatare reprezintă posibilitatea de a nu se recupera în totalitate cheltuielile
effectuate, datorită neadaptării la exigenţele economiei de piaţă. Această analiză are la bază
structura de exploatare a întreprinderii, caracterizată prin cheltuieli fixe şi variabile.
Pentru evitarea riscului de exploatare trebuie să se determine gradul minim de utilizare a
capacităţii de producţie; astfel , volumul efectiv de activitate trebuie să depăşească volumul de
activitate corespunzător punctului critic sau pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate (cifra de afaceri minimă) este punctul în care cifra de afaceri acoperă
cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul.
Se porneşte de la ecuaţia: CA – (Chv + F) = 0
Chv = CA x CA
Chv= CA x Cv , unde:
Cv – rata medie a cheltuielilor variabile
CA (1 – Cv ) – F = 0 => CAmin = Cv
F
1
In punctual critic, gradul de utilizare a capacităţii de producţie (k ) se determină prin
relaţia:
K = 100max
min
Q
CA, unde:
Qmax =
n
i
ii pq1
max , în care:
Qmax – capacitatea de producţie în expresie valorică;
qi max - capacitatea de producţie pe tipuri de produse;
pi – preţuri de vânzare pe produse.
Dacă în loc de cifră de afaceri se utilizează producţia marfă fabricată, formula devine:
K = max)1( QCv
F
100
Pentru acest nivel al gradului de utilizare a capacităţii de producţiei, profitul este nul.
In condiţiile obţinerii de profit, atunci formula de calcul a capacităţii de producţie este:
K=max)1( QCv
REF
Unde RE= rezultatul din activitatea de exploatare
Din această relaţie, RE = k (1-Cv) Qmax - F
Se poate calcula intervalul de siguranţă (Is) după formula:
Is = 100min
1
CA
Q ,unde:
Qmin – producţia aferentă pragului de rentabilitate
In practică, se pot formula diferite ipoteze în funcţie de limitele de variaţie a indicatorilor
ce intră în calculul riscului de exploatare, şi anume:
capacitatea de producţie;
cifra de afaceri prevăzută a se obţine pe baza contractelor încheiate , a comenzilor ferme, etc.;
cheltuieli variabile şi fixe previzibile a se efectua în funcţie de evoluţia preţurilor şi a inflaţiei.
In diagnosticul firmei şi evaluarea acesteia se foloseşte un alt indicator - coeficientul de
efect de levier de exploatare (coeficientul de pârghie de exploatare – K1) stabilit pe baza
relaţiei:
K1 = CA
CAx
RE
RE
unde:
RE- rezultatul exploatării
CA-cifra de afaceri sau producţia fabricată( în acest caz şi rezultatul exploatării va fi
aferent producţiei)
Dacă se are în vedere structura de exploatare, adică raportul dintre cheltuielile variabile şi
fixe, coeficientul de pârghie de exploatare se calculează după formula:
K1 = fixeCheltuieli
brutaMarja
F
chvCA
Apropierea de 1 a acestui indicator semnifică apropierea firmei de pragul de rentabilitate.
6.9.Modele de analiză a principalelor categorii de cheltuieli
Cheltuielile de producţie pot fi structurate în funmcţie de diferite criterii, fiecare având
semnificaţia specifică în activitatea practică de gestiune.
Astfel, după natura lor, cheltuielile de producţie se clasifică în:
cheltuieli materiale;
cheltuieli salariale;
cheltuieli financiare.
Pentru fiecare tip de cheltuială , analiza acestora presupune caracterizarea situaţiei la un
moment dat, ceea ce ar include analiza evoluţiei (dinamicii), analiza structurală, analiza
factorială, precum şi evaluarea tendinţei lor în funcţie de factorii specifici care le generează
(acest aspect prezintă importanţă practică în elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuiele,
precum şi în ţinerea sub control a evoluţiei costurilor pe centre de responsabilitate.
Cheltuielile materiale deţin o pondere mai mare sau mai mică în total cheltuieli de
exploatare , în funcţie de profilul de activitate al întreprinderii. Ele reprezintă expresia valorică a
consumurilor de resurse materiale şi a prestărilor de servicii de către terţi; cuprind:
materii prime, materiale;
combustibil, energie, apă;
materiale de natura obiectelor de inventar;
amortizare;
lucrări şi servicii prestate de terţi;
alte cheltuieli materiale.
In contabilitatea financiară, aceste cheltuieli sunt evidenţiate în conturile din clasa 6 –
conturi de cheltuieli, iar în contabilitatea de gestiune în conturile de calculaţie (ct. 921 –925).
Analiza cheltuielilor materiale se realizează pe două mari categorii:
a)cheltuieli cu materialele;
b)cheltuieli cu amortizarea.
a) Analiza cheltuielilor cu materialele
In faza de proiectare şi în cea de execuţie , pentru analiza şi urmărirea consumului de
materiale la nivelul întreprinderii, poate fi utilizat un sistem de indicatori:
Consumul specific pe unitatea de produs (cs) se calculează ca raport între cantitatea totală de
materiale consumată pentru obţinerea unui produs (Ct) şi volumul (exprimat sub formă fizică)
de produse obţinute (q) :
Cs =q
Ct
Consumul de material pe unitatea specifică reprezintă consumul de materiale pe caracteristică
funcţională; relaţia de calcul este:
Ns
Ct unde,
Ns – numărul unităţilor specifice (dimensiunea caracteristicii) ale produsului (m3 ,m
2,
etc)
Greutatea netă a produsului (Gn) reprezintă un indicator util în analiză, mai ales comparativ cu
produse similare din ţară sau pe plan mondial.
Greutatea specifică netă (Ns
Gn) , reprezintă greutatea netă pe caracteristica funcţională; acest
indicator este o consecinţă a efectelor progresului tehnic.
Ponderea metalului sau a altui material în greutatea netă a produsului , prezintă rezultatele
obţinute pe linia folosirii înlocuitorilor metalului şi a reducerii gabaritelor, ca o orientare
modernă în industrie.
Care este modelul utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei
cifră de afaceri?
Un model de analiză factorială a cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri (Cm)
are la bază modelul:
Cm = 1000
qvp
qvcm unde:
qv –volumul producţiei vândute;
cm – costul materialelor;
p – preţul de vânzare
Modificarea absolută a nivelului realizat faţă de nivelul programat este egală cu :
∆Cm = Cm1 - Cm0= 1000
11
11x
pq
cmq
v
v
- 100000
00x
pq
cmq
v
v
=
Influenţa modificării factorilor asupra cheltuielilor materiale la 1.000 lei cifră de afaceri se
prezintă astfel :
Influenţa modificării structurii producţiei :
∆Cm(qv)
= 1000
01
01x
pq
cmq
v
v
- 100000
00x
pq
cmq
v
v
Influenţa modificării preţului de vânzare :
∆Cm(p)
= 1000
11
01x
pq
cmq
v
v
- 1000
01
01x
pq
cmq
v
v
Influenţa modificării costului de producţie :
∆Cm(cm)
= 1000
11
11x
pq
cmq
v
v
- 1000
11
01x
pq
cmq
v
v
Relaţia care trebuie să se verifice este:
∆Cm = ∆Cm
(qv) + ∆Cm
(p) + ∆Cm
(cm)
b) Analiza cheltuielilor cu amortizarea
Conform IAS 17, amortizarea corespunzătoare fiecărei perioade este recunoscută în mod
normal ca o cheltuială. In anumite cazuri, beneficiile economice aduse de un activ sunt
consumate de o întreprindere în procesul de obţinere a altor active (realizate în regie proprie). In
acest caz, amortizarea devine parte componentă a costului activului realizat, fiin inclusă în
valoarea contabilă a acestuia.
Un model utilizat pentru analiza factorială a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră
de afaceri este:
Cham = 1000CA
A, unde:
A – suma anuală a amortizării, inclusă în costuri
CA – cifra de afaceri
Modificarea absolută a cheltuielilor cu amortizarea la 1.000 lei cifră de afaceri se
calculează astfel :
∆Cham = 10001
1
CA
A- 1000
0
0
CA
A
Din care:
1.influenţa cifrei de afaceri:
∆ChamCA
= 10001
0
CA
A- 1000
0
0
CA
A
2.influenţa cheltuielilor cu amortizarea:
∆ChamA = 1000
1
1
CA
A- 1000
1
0
CA
A
Dar, A =100
CamxFunde,
F - valoarea medie a mijloacelor fixe
Cam - cota medie de amortizare
2.1.influenţa valorii medii a mijloacelor fixe :
∆Cham F = 1000100
1
01
CA
xCamF
- 1000100
1
00
CA
xCamF
Dar F = Fi + I - E
2.1.1.influenţa valorii de inventar a mijloacelor fixe la începutul anului
∆Cham iF = 1000100
1
01
CA
xCamFi
- 1000100
1
00
CA
xCamFi
2.1.2.influenţa valorii medii a intrărilor de mijloace fixe
∆Cham I = 1000100
1
01
CA
xCamI
- 1000100
1
00
CA
xCamI
2.1.3. influenţa valorii medii a ieşirilor de mijloace fixe
∆Cham E = 1000100
1
01
CA
xCamE
- 1000100
1
00
CA
xCamE
2.2.influenţa cotei de amortizare:
∆ChamCam
= 1000100
1
11
CA
xCamF
- 1000100
1
01
CA
xCamF
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt :
∆ChamCA
+ ∆ChamA =∆Cham
∆Cham F +∆ChamCam
=∆ChamA
∆Cham iF +∆Cham I - ∆Cham E =∆Cham F
Analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu personalul
In cadrul analizei situaţiei generale a costurilor cu personalul, se urmăreşte cunoaşterea
evoluţiei şi tendinţei unor asemenea categorii de cheltuieli în raport şi de acţiunea unor factori
conjucturali folosindu-se ca indicatori modificarea absolută şi relativă a fondului de salarii,
precum şi nivelul său la 1.000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri sau valoare adăugată.
Cât priveşte structura cheltuielilor cu personalul, aceasta poate avea în vedere mai multe
criterii cum ar fi:
elemente componente: salariile tarifare, respectiv, negociate, sporuri acordate (pe categorii),
premii, taxe de protecţie socială , impozite, etc. Prezintă importanţă în delimitarea cheltuielilor
ce sunt reglementate prin acte normative, şi asupra cărora firma nu se poate acţiona;
categoriile de personal (muncitori, ingineri, economişti, etc.) sunt utile pentru marcarea
mutaţiilor care s-au produs în structura personalului, pentru eventualele comparaţii cu firme
similare;
forme de salarizare practicate, pentru a caracteriza eficienţa acestora.
Ponderea principală în totalul cheltuielilor cu personalul o deţine fondul de salarii (Fs).
Mărimea fondului de salarii depinde de numărul mediu de salariaţi ( Ns ) şi de salariul mediu
anual pe o persoană ( Sa ):
Fs= SaxNs
La rândul său, salariul mediu anual depinde de timpul mediu lucrat de o persoană într-un
an, exprimat în ore ( t ) şi de salariul mediu orar ( sh ):
Sa= shxt
In aceste condiţii :
Fs= shxtxNs
Prin aplicarea metodei substituirilor în lanţ se pot calcula influenţele factorilor cu acţiune
directă şi indirectă asupra modificării absolute a fondului de salarii, astfel:
0011 SaxNsSaxNsFs
din care:
1.influenţa numărului mediu de salariaţi:
0001 SaxNsSaxNsFs Ns
2.influenţa salariului mediu anual pe o persoană:
0111 SaxNsSaxNsFs Sa
1.1. influenţa timpului mediu lucrat de o persoană într-un an:
001011 shxtxNsshxtxNsFs t
1.2. influenţa salariului mediu orar:
011111 shxtxNsshxtxNsFs sh
Relaţiile care trebuie să se verifice sunt:
NsFs + SaFs Fs şi tFs + shFs SaFs
6.3.10.Analiza costului marginal
Costul marginal reprezintă costul la care este produsă o unitate suplimentară dintr-un
produs. Acesta este sporul de cheltuieli generat de creşterea volumului producţiei cu o unitate:
Cm=01
01
CtCt
q
Ct
Unde
Ct - sporul cheltuielilor totale;
q - sporul de producţie fizică
CAPITOLUL VII
ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT
ȘI PIERDERE
7.1. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă
Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a unităţilor şi de
stimulare materială a lucrătorilor.
Funcţiile profitului sunt :
-orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită salariaţii în luarea initiaţivelor
de a-şi dezvolta activităţile.
-constituie sursă de bază de autofinanţare a activităţilor economice şi o condiţie
fundamentală a dezvoltării în perspectivă.
-instrument de stimulare economică- după efectuarea prelevărilor prioritare asupra
profitului brut, ceea ce rămâne este repartizat pentru :
- autofinanţarea întreprinderii
- stimulente materiale
- nevoi socio-culturale
-mijloc de control al eficacităţii întreprinderilor şi a muncii salariaţilor
-indicator sintetic al activităţii economice.
In practica economică, gradul de rentabilitate a întreprinderii se calculează cu ajutorul ratei
profitului. Nivelul ratei profitului reflectă măsura în care unitatea economică reuşeşte să
valorifice toţi factorii care concură la obţinerea profitului, în special mărimea volumului
producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.
7.2. Analiza diagnostic a profitului
Analiza structurală a profitului presupune descompunerea în elemente componente
care, în cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere.
Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării (profit sau pierdere), nu este omogen, fiind
alcătuit din rezultatele mai multor activităţi diferite.
Primul element component al exerciţiului este rezultatul exploatării care se
determină ca diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare.Pentru
societăţile cu profil industrial, veniturile din exploatare sunt constituite din :
venituri din vânzarea mărfurilor cu amănuntul ;
venituri din prestaţii de servicii ;
iar cheltuielile din exploatare includ :
costul mărfurilor vândute;
costul prestaţiilor de servicii;
cheltuielile de circulaţie aferente mărfurilor vândute;
cheltuielile cu impozitele, taxele, vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială
(impozit pe clădiri, taxe pentru folosirea terenurilor, impozit pe profit);
cheltuieli cu personalul (salarii, alte drepturi de personal, contribuţia la asigurări şi protecţia
socială);
alte cheltuieli de exploatare.
O altă sursă de profit pentru societate poate fi activitatea financiară.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între veniturile
financiare şi cheltuielile financiare. Potrivit formularului anexă la bilanţ, Contul de profit şi
pierdere, veniturile financiare includ următoarele elemente :
venituri din participaţii;
venituri din diferenţe favorabile de curs valutar;
venituri din dobânzi primite;
alte venituri financiare.
Iar cheltuielile financiare cuprind :
diferente nefavorabile de curs valutar;
dobânzi aferente împrumuturilor primite;
alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului se obţine însumând rezultatul exploatarii si rezultatul
financiar.
In afara activităţilor de exploatare şi financiară, pot apare şi activităţi întâmplătoare,
neavând caracter de regularitate, pentru care se evidenţiază separat veniturile şi cheltuielile
extraordinare . In această categorie se includ veniturile şi cheltuielile legate de capital (cedare de
active) şi cele aferente operaţiunilor de gestiune (amenzi, penalităţi, donaţii, etc.).
Pentru a afla rezultatul total al activităţii desfăşurate de o societate comercială, se
însumează rezultatul curent al exerciţiului cu rezultatul exctraordinar, obţinându-se rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere).
Un indicator foarte important pentru aprecierea performanţelor este şi rezultatul
exerciţiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea.
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca
diferenţă între rezultatul impozabil şi impozitul pe profit.
Analiza factoriala are rolul de a stabili sistemul de factori care determina modificarea
rezultatului exploatarii, in vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evolutiei viitoare.
Care sunt modelele utilizate în analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri ?
Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul
aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării . În acest
context , analizei rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o foarte mare atenţie .
A.Un model de analiză a profitului brut aferent cifrei de afaceri este următorul
CA
Pb
Ns
CANs Pr
unde :
Ns – numărul de salariaţi ai societăţii comerciale ;
Ns
CAproductivitatea muncii (cifra de afaceri pe o persoană) ;
CA
Pbmodificarea profitului brut la 1 leu cifră de afaceri .
Modificarea profitului, se exprimă astfel :
0
0
0
00
1
1
1
11Pr
Ca
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
Ns
CANs
Din care:
1. Influenţa modificării numărului de salariaţi
0
0
0
001Pr
CA
Pb
Ns
CANsNsNs
2. Influenţa modificării productivităţii muncii
0
0
0
0
1
11Pr
CA
Pb
Ns
CA
Ns
CANs
Ns
CA
3. Influenţa modificării profitului la 1 leu cifră de afaceri
0
0
1
1
1
11Pr
CA
Pb
CA
Pb
Ns
CANs
CA
Pb
B.Rezultatul exploatării poate fi analizat şi după relaţia :
qcqpRE
qp – cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare
qc – cheltuielile aferente cifrei de afaceri
Modificarea totală a rezultatului exploatării a fost de :
RE RE1 – RE0
1.Influenţa modificării producţiei vândute
00
01
0Pr0Pr
pq
pqIQ
IQQRE
2.Influnţa modificării structurii producţiei vândute
IQcqpqqRE 0Pr0101
3.Influenţa modificării costurilor
01011101 cqpqcqpqcRE
4.Influenţa modificării preţurilor
11011111 cqpqcqpqpRE
CAPITOLUL VIII
ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATEI RENTABILITĂŢII
8.1.Analiza diagnostic pe baza ratei
rentabilităţii veniturilor
Indicatorul rata rentabilităţii, ca indicator de eficienţă, poate căpăta forme diferite,după
cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare care
exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de
producţie sau costul mai multor factori, valoarea producţiei sau costul mai multor factori,
valoarea producţiei vândute la preţ de vânzare, etc.).
Rata rentabilităţii veniturilor se exprimă prin raportul:
100V
PRV , în care :
P – profitul înaintea impozitării,
V –veniturile toate aferente perioadei.
Prin conţinut, rata rentabilităţii veniturilor, caracterizează eficienţa întregii activităţi
desfăşurată în cursul exerciţiului.
Dar pentru că în cadrul veniturilor şi cheltuielilor se disting trei categorii, respectiv
exploatare, financiare şi extraordinare, rata rentabilităţii veniturilor mai poate fi scrisă şi astfel:
100
rgvRv ,în care:
gv – structura veniturilor,
r – rata rentabilităţilor pe categorii de venituri.
Modificarea ratei rentabilităţii:
100100
0011
rgvrgvRv
Care se explică prin:
influenţa structurii veniturilor.
100100
0001'
rgvrgvRv
influenţa rentabilităţii pe categorii de venituri.
100100
''0111
rgvrgv
Rv
Acest indicator caracterizează eficienţa elementelor materiale angajate în desfăşurarea
activităţii firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanţă deosebită, întrucât capitalul folosit
de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la obţinerea
profitului.
De asemenea prezintă importanţă în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor
pentru obţinerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenţei sau de alte criterii.
8.2 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii economice a activului
Acest indicator caracterizează eficienţa elementelor materiale angajate în desfăşurarea
activităţii firmei.
Calculul acestei rate de rentabilitate este de o importanţă deosebită, întrucât capitalul folosit
de societate este investit în elemente de activ, care, direct sau indirect contribuie la obţinerea
profitului.
De asemenea prezintă importanţă în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor
pentru obţinerea unui anumit profit în raport de rezultatele concurenţei sau de alte criterii.
Formula de calcul este: 100e
eA
PR , unde :
P – rezultatul exploatării,
Ae – active economice(active imobilizate şi active circulante).
Modificarea totală a ratei va fi:
a)
100
A
P100
A
PR
0e
0e
1e
1ee
Din care :
a1) pe seama modificării profitului
100100
0
0
0
1 e
e
e
eP
eA
P
A
PR e
a2) influenţa activelor economice.
100100
0
1
1
1
e
e
e
eA
eA
P
A
PR e
8.3.Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii resurselor consumate
Această rată a resurselor consumate ce caracterizează eficienţa costurilor, prezintă
importanţă în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor, sau tarifelor pentru
prestări servicii.
De asemenea, permite o ierarhizare a produselor sub aspectul rentabilităţii în cadrul
intreprinderii.
Elementele de calcul ale ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt: rezultatul exploatării
(RE) şi cheltuielile de exploatare(qc).
00
0000
0
11
1111
1
01
:
:
100100
cq
cqpqR
cq
cqpqR
unde
RRR
qc
qcqp
qp
RER
e
e
eee
absolutaModificare
e
din care datorită :
1) Modificării structurii producţiei vândute
2) Modificării costurilor
3) Modificării preţurilor de vânzare
ΔRrc(q) = (Σq1p0-Σq1co)/ Σq1c0x100-(Σq0p0-Σq0co)/ Σq0c0x100
ΔRrc(c) = (Σq1p0-Σq1c1)/ Σq1c1x100-(Σq1p0-Σq1co)/ Σq1c0x100
ΔRrc(p) = (Σq1p1-Σq1c1)/ Σq1c1x100-(Σq1p0-Σq1c1)/ Σq1c1x100
8.4 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii financiare
Rata rentabilităţii financiare vizează eficienţa cu care este utilizat, respectiv investit
capitalul.
Rata rentabilităţii financiare se poate calcula prin două modalităţi, respectiv prin raportarea
profitului brut la capitalul propriu sau prin raportarea la capitalul permanent.
Raportul datorii/capital propriu (D/Kpr) este un coeficient numit pârghie financiară care
influenţează rata rentabilităţii financiare, luându-se în calcul şi diferenţa dintre rata dobânzii şi
rata rentabilităţii economice.
Prin urmare, decizia de a apela la capital de împrumut trebuie să ţină seama de costul
capitalului împrumutat faţă de rata rentabilităţiieconomice, de modul de calcul al impozitului pe
profit şi riscurile pe care le implică apelarea la credite.
Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu:
100K
PR
p
nf
Modificarea ratei rentabilităţii financiare a capitalului propriu se explică:
influenţa profitului net:
100100
0
0
0
1 p
n
p
nP
fK
P
K
PR n
influenţa capitalului propriu:
100100
0
1
1
1 p
n
p
nK
fK
P
K
PR p
8.5 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii capitalului avansat
Se stabileşte ca un raport între profitul realizat de societate şi capitalul avansat (active
fixe şi circulare).
100
cf
ra
AA
PR
Acest model este similar cu rata rentabilităţii economice, şi reflectă performanţa economică a
intreprinderii şi în consecinţă interesele investitorilor sunt legate în mod deosebit de această rată.
Din care:
a) influenţa modificării valorii medii a activelor totale:
10010000
0
11
0
cf
r
cf
ra
AA
P
AA
PR
a1) influenţa modificării valorilor medii a activelor fixe :
100100
00
0
01
0
cf
r
cf
rA
aAA
P
AA
PR f
a2) influenţa valorii medii a activelor circulante:
100100
01
0
11
0
cf
r
cf
rA
aAA
P
AA
PR c
b) influenţa profitului:
100100
11
0
11
1
cf
r
cf
rP
aAA
P
AA
PR r
8.6 Analiza diagnostic pe baza ratei rentabilităţii comerciale
Se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri
exprimată în preţuri de vânzare.
100
qp
qcqp
qp
P
CA
PR rr
v
Rata rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale (a procesului de
aprovizionare, stocare şi vânzare ) şi mai ales a politicii de preţuri practicate de intreprindere.
Modificarea absolută:
10010000
0000
11
1111
pq
cqpq
pq
cqpqRv
Din care:
a) influenţa modificării structurii:
10010000
0000
01
0101
pq
cqcq
pq
cqpqR q
v
b) influenţa modificării costurilor:
10010001
0101
01
1101
pq
cqpq
pq
cqpqR c
v
c) influenţa modificării preţurilor:
10010011
1101
11
1111
pq
cqpq
pq
cqpqR p
v
8.7.Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic
Analiza rentabilitatii constituie un aspect esenţial al diagnosticului financiar. Dar
concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei
financiare – riscul .
In teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unui agent economic compensează riscul asumat, risc dependent în
mod egal de factori economici şi de politica financiară a firmei.
Riscul economic reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cel
mai mic cost la variaţiile mediului.
Riscul nu depinde numai de factori generali (preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri, etc.),
ci şi de structura costurilor, respectiv comportamentul lor faţă de volumul de activitate. In acest
sens s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numită şi analiza pragului de rentabilitate, ca o
modalitate operaţională şi eficientă de analiză a riscului.
Denumit si cifră de afaceri critică sau punct mort operaţional, pragul de rentabilitate este
punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul exerciţiului este
nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.
Pragul de rentabilitate se poate determina, după caz, în unităţi fizice sau valorice, pentru
un singur produs sau pentru întreaga activitate a firmei.
Metodologia de determinare a punctului critic prezintă unele particularităţi în funcţie de
specificul activităţii societăţii comerciale analizate.
Cifra de afaceri minimă se determină după formula :
CIFRA DE AFACERI MINIMACOSTURI FIXE
COSTURI VARIABILE
CIFRA DE AFACERI
. . ..
.
. .
1
La acest nivel al cifrei de afaceri, întreprinderea îşi recuperează în totalitate cheltuielile,
dar nu obţine profit, orice cifră de afaceri mai mică decât cifra de afaceri critică, ar situa
întreprinderea în zona pierderilor.
Pragul de rentabilitate se poate calcula după următoarea formulă :
Pr/
CAxCF
M CV
unde :
Pr – pragul de rentabilitate
CA – cifra de afaceri
CF – cheltuieli fixe
M/CV – marja pe cheltuieli variabile (CA-CV)
In activitatea de analiză este necesar a se determina nu numai mărimea profitului dar şi
momentul când acesta va fi atins. Determinarea timpului, diferă în raport cu natura activităţii,
respectiv a caracterului de ritmicitate pe parcursul unui an calendaristic.
Dacă cifra de afaceri este constantă ca medie în cursul exerciţiului financiar, rezultă că ea
se va cumula în timp în mod uniform.
Se poate determina astfel pe baza de calcul, dată la care este atins pragul de rentabilitate,
folosind următoarea formula :
Pr
*
365xCA
CA
Acesta este punctul mort, momentul în care societatea isi recuperează integral
cheltuielile, fără a obţine profit, dincolo de acest moment întreprinderea va intra în zona de
profit.
CAPITOLUL IX
ANALIZA DIAGNOSTIC A RISCURILOR
9.1. Analiza riscului întreprinderii
Desfăşurarea oricărei activităţi economice este supusă acţiunii unei multitudini de factori,
unii previzibili, alţii imprevizibili. Intensitatea cu care acţionează aceştia determină starea de
certitudine sau incertitudine în privinţa rezultatelor obţinute. Riscul se situează între cele două
stări. Astfel, dacă probabilitatea de obţinere a unui rezultat este 1, atunci ne aflăm în situaţia de
certitudine. Dacă se cunoaşte probabilitatea de obţinere a unor rezultate, însă aceasta este mai
mică decât 1, situaţia este de risc, iar când nu se cunoaşte această probabilitate ne aflăm în
situaţia de incertitudine
Riscul reprezintă variabilitatea rezultatelor sub influenţa factorilor de mediu intern şi
extern al firmei, implicând probabilitatea producerii unui eveniment nefavorabil; reprezintă
prejudiciul potenţial la care sunt expuse patrimoniul şi activitatea firmei.
Asumarea riscului este corelată de rentabilitate ; firmele nu-şi asumă un risc decât în
funcţie de rentabilitatea la care se aşteaptă, deci rentabilitatea trebuie să compenseze riscul
asumat.
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, putându-se manifesta mai intens sau mai
puţin intens la nivelul firmei. Pentru analiza economico-financiară la nivelul unui agent
economic prezintă interes acele forme ale riscului care pot fi influenţate , în sensul reducerii, prin
acţiunile şi măsurile pe care le pot întreprinde managerii acestora.
In funcţie de localizarea cauzelor generatoare de risc, acestea se clasifică în :
riscuri externe- acestea se manifestă ca urmare a acţiunii unor factori din afara întreprinderii ; în
această categorie se includ :
riscul politic(de ţară)
riscul valutar
riscul ratei dobânzii
riscurile cu caracter natural
riscul de piaţă
riscuri interne –se referă la modul de conducere al firmei, organizare şi desfăşurare a
activităţilor acesteia, la calitatea actelor de management (al producţiei, comercial, financiar, de
marketing şi de personal) şi de execuţie.
9.2. Analiza riscului de exploatare
Riscul de exploatare evaluează capacitatea unei firme de a se adapta la timp şi cu cel mai
mic cost la variaţiile mediului în care activează ; altfel spus, acesta exprimă flexibilitatea
rezultatului din exploatare.
In procesul decizional prezintă interes calcularea nivelului şi momentului în care pragul
de rentabilitate este atins.
Indicatorii care permit evaluarea riscului de exploatare structural sunt :
1.RATA care exprimă riscul de exploatare (RPR) :
RPR = CA
CAPR * 100
Din analiza perioadei 2001-2002 rezultă că în 2002 faţă de 2001 rata a crescut cu 3,19%,
riscul având aceeaşi tendinţă.
2.INDICELE DE SECURITATE (IS) evidenţiază marja de securitate de care dispune
societatea :
IS = CA
CACA PR
Se constată că nivelul IS este sub cel normal de 20 - 25%, deci nivelul de rentabilitate
realizat asigură un nivel de siguranţă insuficient pentru a suporta anumite influenţe nefavorabile
extreme (majorarea preţului materiilor prime, indexări de salarii în această perioadă
inflaţionistă). In 2002 faţă de 2001, IS a scăzut, iar marja de securitate a unităţii de asemenea a
scăzut
3.INDICATORUL DE POZITIE faţă de pragul de rentabilitate (a) evidenţiază capacitatea
întreprinderii de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei :
Mărimea absolută (sau flexibilitatea absolută) :
a = CA - CAPR
Gradul de flexibilitate (a) este dependent de potenţialul tehnic al întreprinderii (starea şi
calitatea) de potenţialul uman şi de structura organizatorică a acesteia ; de aceea, în perioada
2002 – 2001 a crescut, deci riscul s-a micşorat.
Mărimea relativă (coeficientul de volabilitate) :
a’ = PR
PR
CA
CACA
Din studii statistice s-a constatat că firmele se pot găsi în una din următoarele situaţii :
a) Instabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu 10% peste pragul de rentabilitate ;
b) Relativ stabilă, dacă cifra de afaceri se situează cu până la 20% mai mare decât pragul
de rentabilitate ;
c) Confortabilă, dacă cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu mai mult de
20%.
9.3. Analiza riscului financiar
Riscul financiar evaluează capacitatea unei firme de a menţine echilibrul financiar şi este
dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.
Aprecierea riscului financiar se face prin pragul de rentabilitate financiar, care reprezintă
punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare şi cheltuielile cu
dobânzile.
Relaţia de calcul al pragului de rentabilitate financiar se prezintă sub forma :
VePR =Rmcv
ChdCf
Ve
Cv
VfCfCf
1
)(
Unde :
Chd – cheltuieli cu dobânzile ;
Chf – cheltuieli financiare ;
Vf – venituri financiare.
Riscul financiar poate fi evaluat, ca şi în cazul riscului de exploatare, cu ajutorul aceloraşi
indicatori :
Indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate ;
Momentul realizării pragului de rentabilitate ;
Coeficientul de elasticitate
O altă posibilitate de evaluare a riscului financiar se face pe baza efectului de levier.
Levierul financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rentabilităţii financiare.
Efectul levierului financiar, respectiv variaţia ratei rentabilităţii capitalurilor proprii,
depinde de corelaţiile care există între rata rentabilităţii economice şi costul mediu al datoriei
financiare (rata dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte, de nivelul îndatorării :
Rr fr = Rre + (Rre – Dob ) Cp
Dft
Unde :
Rr fr – rentabilitate financiară
Rre – rentabilitate economică
Dob – costul mediu al capitalului împrumutat
Dft – datorii financiare totale ;
Cp – capital propriu
Cp
Dft - levierul
(Rre – Dob ) Cp
Dft - efectul de levier
Când firma apelează la împrumuturi, condiţia ca rentabilitatea financiară să crească este
ca rentabilitatea economică să fie superioară costului mediu al capitalului împrumutat. In această
situaţie, rata rentabilităţii financiare este cu atât mai mare, cu cât gradul îndatorării (levierul) este
mai mare.Dcaă, la nivelul unei firme, rata rentabilităţii economice este mai mică decât rata
dobânzii (costul mediu al datoriei), atunci efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilităţii
financiare va fi mai mică decât rata rentabilităţii economice , cu cât rata îndatorării este mai
mare.
Firma poate să se afle în una din următoarele situaţii :
Rre > Dob – apelarea la credite va conduce la îmbunătăţirea ratei rentabilităţii
economice ;
Rre = Dob – apelarea la credite este indiferentă, din punct de vedere al efectului
de levier ;
Rre < Dob – apelarea la credite va conduce la reducerea performanţelor şi
creşterea riscului
9.4. Analiza riscului de faliment
Imposibilitatea unei firme de a-şi onora obligaţiile scadente conduce la probabilitatea de
insolvabilitate a sa şi astfel la riscul de faliment.Existenţa unor dificultăţi permanente de achitare
a obligaţiilor poate conduce la reducerea activităţii , concedierea salariaţilor, restructurarea
organizaţională şi în final , la faliment.
Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o
situaţie permanentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se află în dificultate
atunci când se află în stare de încetare de plăţi, neputând face faţă datoriilor exigibile, legea
prevăzând, în acest caz, reorganizarea sau lichidarea firmei.
Criteriile de identificare a firmelor în dificultate sunt :
Supraîndatorarea, situaţia în care firma nu face faţă datoriilor scadente ;
Insolvabilitatea, situaţia în care activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor.
Riscul de faliment al firmei este analizat sub următoarele aspecte esenţiale privind
procesul decizional :
analiza riscului de faliment prin metoda ratelor utilizează ratele de lichiditate, solvabilitate şi
ratele de structură financiară de pasiv;
analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor constă în construirea de modele pentru
previzionarea riscului de faliment al firmei, pe baza tehnicilor statistice ale analizei discriminante
a caracteristicilor financiare cu ajutorul ratelor ; aplicarea acestei metode presupune obţinerea
pentru firmă a unui scor ‘‘y’’ ca funcţie liniară a unui ansamblu de rate, prin care se diferenţiază
firmele sănătoase de cele aflate în dificultate :
y = k1 x 1 + k2 x2 +……kn xn
unde : k – coeficientul de pondere al ratelor ;
x – ratele implicate în analiză
Metodele cele mai des utilizate în analiză sunt :
modelul Canon-Holder
modelul Altman
modelul Băncii Centrale din Franţa
analiza riscului de faliment pe baza bilanţului funcţional.
Apărute şi dezvoltate în S.U.A., la sfârşitul anilor ’60, de către A. Altman, metodele de
evaluare a riscului de faliment au fost rapid preluate şi adaptate de diverse instituţii bancare şi
financiare din alte ţări. Principiul conceptual al acestor metode constă în folosirea informaţiilor
din raportările de sinteză contabilă pentru calculul unor indicatori derivaţi sau rate care dau
măsura dificultăţilor economico-financiare cu care se confruntă un agent economic.
Metodele sunt în primul rând, de natura contabilă, deoarece folosesc informaţiile
economico-financiare furnizate de contabilitate şi sintetizate în formularele de raportare
contabilă, “Bilanţ contabil” şi “Contul de profit şi pierdere”. Ratele economico-financiare
calculate pe perioade de la 2 la 4 ani anteriori permit, prin comparare în dinamică sau cu niveluri
ale acestor rate înregistrate de agentul economic atunci când nu avea dificultăţi sau căderi ale
rezultatelor financiare, să se concluzioneze asupra evoluţiei şi perspectivei stării funcţionale,
precum şi asupra riscului de faliment. Compararea nu se realizează însă individual, la nivelul
fiecărei rate economico-financiare, deşi aceasta nu poate fi exclusă cu desăvârşire, ci în mod
global prin agregarea ratelor sau variabilelor independente într-o funcţie de regresie denumită
“funcţia Z” sau “funcţia de faliment”.
Pentru a completa analiza riscului de faliment, se poate aplica modelul Canon şi Holder,
care are la bază funcţia :
z = 16 X1 + 22 X2 – 87 X3 – 10 X4 + 24 X5,
unde :
X1 = reprezintă rata lichidităţii parţiale ; se calculează astfel : OTS
stocuriAc ;
X2 = reprezintă rata stabilităţii financiare ; se calculează astfel : totalPasiv
permanentCapital ;
X3 = reprezintă rata (nivelul) cheltuielilor financiare ; se calculează astfel : CA
financiareCh ;
X4 = reprezintă rata de remunerare a personalului ; se calculează astfel : VA
salarialeCh ;
X5 = reprezintă ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată ; se calculează
astfel : VA
EBE.
Teoria economică precizează că pentru valoarea scorului z > 16 situaţia unui agent
economic este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%.
Metodele manageriale de analiză şi decizie vizând starea economico-financiară de
insolvabilitate sau riscul de faliment au în vedere şi identificarea celor “10 ameninţări” pentru
supravieţuirea societăţii şi anume:
1.Amplasarea greşită a afacerii determinată de:
aplicarea unei politici greşite de marketing;
nepromovarea unei reclame eficiente privind activitatea şi oferta unităţii;
alegerea unei pieţe nepotrivite pentru vânzarea produselor şi prestarea
serviciilor.
2.Imobilizarea în prea mare măsură a capitalului permanent în active imobilizate şi
utilizarea ineficientă a acestor active.
3.Existenţa unui fond de rulment permanent insuficient pentru desfăşurarea procesului
economic.
4.Inexistenţa resurselor băneşti necesare rambursării împrumuturilor scadente.
5.Gestionarea necorespunzătoare a stocurilor de resurse materiale
6.Adoptarea unei politici de expansiune economică necontrolată, concretizată în lansarea
unor produse sau oferirea unor servicii pe pieţe care nu au fost cercetate în prealabil.
7.Adoptarea unei politici inadecvate de capitalizare a unei părţi din profit (acordarea unor
dividende mari acţionarilor şi reducerea posibilităţilor de reinvestire).
8.Lipsa de experienţă în administrarea patrimoniului şi o calificare necorespunzătoare a
personalului din punct de vedere profesional.
9.Existenţa unei fluctuaţii pronunţate a personalului, ca urmare a unei politici salariale
necorespunzătoare sau nestimulative (salarii mai mici şi condiţii de muncă nefavorabile).
10.Procesul de informare şi de relaţii cu partenerii de piaţă este dominat de o birocraţie
excesivă.
CAPITOLUL X
ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI
10.1.Generalităţi privind analiza echilibrului economico – financiar
Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc
anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluxuri financiare.
Acestea reprezintă o premisă dar şi o consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii
firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate, ca premisă, trebuie avute în vedere
corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse materiale şi posibilităţile de finanţare. De
modul cum sunt utilizate şi valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico
– financiar sau dereglarea acestuia.
Echilibrul economico-financiar trebuie înţeles ca fiind ansamblul de corelaţii care se
formează în procesul derotaţie a capitalului. El trebuie să fie stabilit prin bugetul de venituri şi
cheltuieli. De asemenea, trebuie urmărită realizarea lui în fiecare exerciţiu financiar.
Instrumentele practice de evidenţiere a echilibrului financiar sunt: bugetul de venituri şi
cheltuieli, bilanţul contabil şi balanţa de verificare.
Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, există
o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:
1. Rata autonomiei financiare
Raf = capital propriu / capital propriu + capital împrumutat
2. Rata de finanţare a stocurilor
Rfs = fond de rulment / stocuri
3. Rata de autofinanţare a activelor
Raa = capital propriu / active fixe + active circulante
4. Rata datoriilor
Rd = datorii totale / active totale
10.2.Analiza corelaţiei fondului de rulment-nevoie de fond de rulment-trezorerie netă
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanţarea
activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele încasate şi sumele de plătit, precum şi
dacalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata
medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.
Sunt mai multe modalităţi de calcul al FR:
1. Conform concepţiei patrimoniale:
a. FR = capital permanent – active imobilizate
FR = FRp + Fri
FRp = capitaluri proprii – active imobilizate
Fri = datorii pe termen scurt şi lung
b. FR = active circulante – datorii pe termen scurt
Potrivit concepţiei funcţionale, fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net
global (FRGN) se determină astfel:
a. FRGN = surse aciclice – active aciclice
b. FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de
trezorerie) = (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării +
disponibilităţi) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite bancare de
trezorerie).
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi resursele
temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile
reale şi fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.
a. pe baza bilanţului patrimonial:
NFR = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – (datorii pe termen scurt – credite
pe termen scurt) = (active circulante – disponibilităţi băneşti) – obligaţii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi
a creanţelor nefinanţate pe seama obligaiilor pe termen scurt (surse atrase). Obligaţiile pe termen
scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat.
b. pe baza bilanţului funcţional, nevoia de fond de rulment se determină astfel:
NFR = nevoi ciclice – resurse ciclice
În acest caz NFR este formată din partea pentru exploatare (NFRE) şi cea în afara
exploatării (NFRAE).
NFR = NFRE + NFRAE
NFRE = active ciclice aferente exploatării – surse ciclice aferente exploatării
NFRAE = active ciclice din afara exploatării – surse ciclice din afara exploatării
Mărimea nevoii de rulment din exploatare este influenţată de natura activităţii, durata
ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate. Dacă nevoia
de rulment este pozitivă, situaţia se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici
de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Astfel, aceasta reflectă
un dacalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de
exploatare.
Dacă, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus
de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situaţia fiind favorabilă doar dacă este
rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării de datorii cu scadenţe mari.
Trezoreria netă exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment,
reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung cât şi pe termen scurt.
a. Pe baza bilanţului patrimonial (financiar):
TN = FR – NFR
b. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel:
TN = FRNG – NFR
sau
TN = TA – TP
TA = trezoreria de activ,
TP = trezoreria de pasiv.
Trezoreria netă pozitivă semnifică un excedent monetar al exerciţiului financiar şi dacă
acesta se menţine în cadrul mai multor exerciţii financiare succesive, această situaţie
demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei băncii pe piaţă. Dacă nevoia de fond de rulment
este constantă atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu
dividentele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea
10.3.Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante
În cadrul echilibrului flnanciar al firmei, una din corelaţiile importante o constituie cea
dintre fondul de rulment (FRRt) şi nevoia de fond de rulment (NFR) sau soldul efectiv al
activelor circulante (fără disponibilităţi) achitate şi neachitate.
Nevoia de fond de rulment mai poate fi numit şi capital de lucru. În acest caz, ea
reprezintă volumul de bani necesar pentru ca firma să poată funcţiona în timpul de aşteptare a
încasării creanţelor sale şi se calculează cu ajutorul relaţiei următoare:
CAPITAL = CREANŢE + STOCURI DE – OBLIGAŢII DE
DE LUCRU DE ÎNCASAT ACTIVE PLATĂ
(Clienţi şi debitori) CIRCULANTE (pe termen scurt)
În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de
“rate” cum ar fi:
Rata de finanţare a activului circulant= 100xcirculanteActive
rulmentdeFondul
Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se
apreciază că mărimea normală a acestei rate este de 50%.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor:
Rata de acoperire a stocurilor = 100xStocuri
rulmentdeFondul
Rata de acoperire a stocurilor reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează
stocurile. O acoperire normală a stocurilor apare atunci când fondul de rulment reprezintă circa
2/3 din totalul acestora.
O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor achitate şi necreditate plus
creanţele:
Rata de acoperire
a stocurilor achitate = 100xcreanteleplusenecreditatsiachitateStocurile
totalrealrulmentdeFondul
Această rată prezintă procentual raportul dintre fondul de rulment existent şi mărimea
stocurilor şi a creanţelor achitate şi necreditate, exprimat în trezoreria netă. În mod normal, ea
trebuie să fie mai mare de 100.
10.4.Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar
Creanţele reflectă angajamente contractate de anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţi,
ale căror termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi
debitorii băncii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior
împreună cu dobânda aferentă acestora.
Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare atrase pe o
durată mai mică de un an, excuzând creditele bancare. Acestea conţin datoriile către furnizori,
personal, stat, acţionari, avansuri de la clienţi.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluxurile băneşti
ale băncii.
1. Durata de imobilizare a creanţelor (Di):
unde:
Sd = soldul mediu al creanţelor
Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe.
2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):
unde:
Sc = soldul mediu al conturilor de obligaţii
Rc = rulajul creditor al conturilor respective.
Corelaţia dintre suma creanţelor şi obligaţiilor pe termen scurt, precum şi dintre Di şi Df
generează fluxuri băneti care influenţează pozitiv sau negativ disponibilităţile firmei. Astfel:
a. dacă Sd = Sc şi Di = Df, atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanţe şi obligaţii.
b. dacă Sd > Sc şi Di = Df, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv deoarece
suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de timp.
Corelaţia dintre creanţe şi obligaţii poate fi studiată şi pe baza balanţei acestora în funcţie
de termenele lor de vechime şi de ponderea acestora în cadrul totalului creanţelor şi obligaţiilor
astfel:
- sub 30 zile
- 30 – 60 zile
- 60 –90 zile
- 90 – 180 zile
- 180 –270 zile
Di =
Df =
Rc
Scx360
- 270 zile – 1 an.
10.5.Analiza solvabilităţii şi a capacităţii de plată
Lichidatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă.
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se compară pasivele pe termen scurt cu
resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă.
Solvabilitatea patrimonială se stabileşte pe baza relaţiei :
Rata autonomiei financiare se calculează astfel:
În analiza situaţiei financiar-patrimoniale a agentului economic la nivelul căruia s-a realizat
analiza, s-au folosit următorii indicatori :
Solvabilitate patrimonială =
Raf =
10.6.Analiza eficienţei utilizării mijloacelor economice şi a capitalului
Analiza statistică a situaţiei financiar patrimoniale a întreprinderii presupune şi analiza
rezultatelor obţinute prin utilizarea mijloacelor economice şi a capitalurilor întreprinderii. O
astfel de analiză poate fi efectuată cu ajutorul unor indicatori sintetici de bază care reflectă
eficienţa utilizării mijloacelor patrimoniale şi a capitalurilor întrepriderii, cum sunt:
Cifra de afaceri la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Valoarea adăugată la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Profitul realizat la 1.000 lei element de activ sau pasiv şi capital;
Valoarea producţiei brute sau a produciei marfă la 1.000 lei element de activ sau
pasiv şi capital;
Numărul de rotaţii ale activelor totale, imobilizate şi circulante;
Durata medie a unei rotaţii a activelor totale, imobilizate şi circulante;
Indicatorii sintetici ai eficienţei investiţiilor (investiţia specifică, termenului de
recuperare etc.).
În funcţie de scopul analizei, aceşti indicatori pot fi determinaţi în mai multe variante,
respectiv numitorii rapoartelor considerate pot fi reprezentaţi de indicatori cum sunt:
Activele totale ale întreprinderii;
Activele imobilizate;
Activele circulante;
Capitalul propriu;
Solvabilitate generală =
Solvabilitate imediată =
Solvabilitate globală =
Capitalul împrumutat;
Capitalul permanent.
1. Rata cifrei de afaceri în raport cu patrimoniul:
RCA (AT) = CA / AI + AC = CA / AT
sau
RCA (AT)% = (CA / AI + AC)*100 = (CA / AT)*100
în care:
RCA (AT) – rata cifrei de afaceri determinată în raport cu activele totale şi exprimată în
mărimi relative simple;
RCA (AT)% - idem, exprimată în procente;
AI – active imobilizate (valoare medie anuală);
AC – active circulante (soldul mediu zilnic);
AT – active totale ale întreprinderii (valoare medie plus soldul mediu).
2. Cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei element de activ sau pasiv sau la 1.000 lei
capitaluri.
CAAT1.000
= CA / AT*1.000
CAKp1.000
= CA / Kp*1.000, în care
CAAT1.000
- cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei active totale (element de activ sau
pasiv);
CA - cifra de afaceri;
CAKp1.000
- cifra de afaceri ce revine la 1.000 lei capital permanent;
Kp – capitalul permanent (capitalul propriu plus capitalul împrumutat pe termen mediu şi
lung).
1. Rata valorii adăugate în raport cu patrimoniul sau cu capitalurile:
RVA (AT) = VA / AT
RVA (AT)% = VA / AT*100
RVA (Kp) = VA / Kp
RVA (Kp)% = VA / Kp*100
2. Valoarea adăugată şi respectiv profitul ce revine la 1.000 lei patrimoniu sau
capitaluri
VAAT1.000
= VA / AT*1.000
PrAT1.000
= Pr / AT*1.000
VAKt1.000
= VA / Kt*1.000
PrKt1.000
= Pr / Kt*1.000
10.7.Analiza situaţiei financiare prin metoda scorurilor
Un model a fost elaborat în S.U.A. de profesorul Altman, potrivit căruia modelul “Z” este
prezentat de ecuaţia :
Z = 1,2x1 + 1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 + x5
În care :
Pe baza experienţei s-au stabilit trei valori pentru “Z”, cu următoarele semnificaţii :
dacă Z = 1,8, firma este aproape de faliment;
X1 =
X2 =
X3 =
X4 =
X5 =
dacă Z = 3,0, firma este solvabilă;
dacă firma este între 1,8-3,0, firma este într-o situaţie de deficit
BIBLIOGRAFIE
1. Işfănescu A.,şi colectivul: „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, Bucureşti, 2009.
2. Petrescu Silvia, “Analiză și diagnostic financiar-contabil”-Ghid teoretico-aplicativ- Ediția a
III-a, revizuită și actualizată, Editura CECCAR, București, 2010;
3. Ţole, M., Matei, N.C., Ţole, A.A., Ruse, E., Spineanu-Georgescu, L., “Analiză economico-
financiară. Metode, tehnici şi metode”, ediţia a III-a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011.
