17

DISCIPLINE OBLIGATORII

MACROECONOMIE

Conf. univ. dr. Mădălina Constantinescu

SEMESTRUL II

OBIECTIVE

Obiectivul esenţial al cursului îl constituie formarea specialiştilor în economie având profunde cunoştinţe teoretico-metodologice, indispensabile pentru înţelegerea complexităţii vieţii economice reale, a dinamicii structurilor economice, a raporturilor multiple dintre agenţii vieţii economice.

D. Macroeconomie

14. Fundamentele macroeconomiei

14.1. Macroeconomia. Probleme şi politici macroeconomice În deceniile trei şi patru ale secolului XX ştiinţa economică fundamentală s-a divizat în două: macroeconomia, care

studiază economiile naţionale ca entităţi proprii şi microeconomia care studiază comportamentul uman la nivelul firmelor şi gospodăriilor. Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa cum apare ea la scara economiei naţionale a unei ţări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii şi ofertei individuale, în cererea şi oferta globală, a fluxurilor dintre agenţii economici în circuite sintetice, care exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final etc., este cunoscută sub denumirea de macroeconomie.

Macroeconomia (reală) exprimă procesele, faptele şi comportamentele agenţilor economici agregaţi (ca relaţiile multiple între cei elementari). Acest nivel al economiei se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor unităţilor economice dintr-o ţară. Pe baza procesului de trecere de la interesele personale la cele generale are loc, în fond, şi transformarea unei probleme microeconomice în una macroeconomică. Orice manual de economie politică, de macroeconomie enumeră şi tratează cel puţin şase probleme: asigurarea echilibrului, în progres, între cererea globală şi oferta globală; creşterea economică, respectiv dezvoltarea economică durabilă (viabilă, sănătoasă etc.; ocuparea deplină a resurselor de muncă, asigurarea economiei naţionale cu monedă; realizarea funcţiilor multiple bugetare şi fiscale; asigurarea, pe termen mediu, a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate; integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare; asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice. Programarea şi prognozarea macroeconomică sunt căi prin care se înfăptuieşte o astfel de funcţie strategică. Problemele macroeconomice arătate se regăsesc în forme şi cu intensităţi diferite în toate ţările. Ele se integrează în ceea ce specialiştii numesc probleme globale ale economiei mondiale. De regulă, asemenea probleme sunt grupate în comerciale şi financiare, în reale şi monetare, în interne şi externe etc.

Amploarea şi complexitatea problemelor macroeconomice, mutaţiile profunde care au loc în cadrul acestora, evitarea unor consecinţe nedorite care pot să apară în lume, prin acutizarea unor laturi ale problemelor macroeconomice, fac necesară o anumită intervenţie a statului în economia de piaţă.

Cauzele implicării statului în economie: 1. Insuficienţa iniţiativei private într-o serie de domenii de interes general; 2. Complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile ale istoriei unei ţări (războaie, crize); 3. Modificări în conjunctura economică internaţională.4. Corijarea neajunsurilor economiei de piaţă şi susţinerea procesului de desfăşurare normală a vieţii economico-sociale. 5. Administraţia publică îşi asumă riscul unor activităţi care, tradiţional, erau specifice celorlalţi agenţi economici (achizitor de armament, bancher). 6. Concepe şi pune în aplicare politici economice sectoriale, regionale şi generale.

Politica economică reprezintă acţiunea conştientă, concertată democratic, a puterii politice care presupune definirea obiectivelor economice şi sociale ale statului - naţiune, punerea în aplicare a acestor obiective, folosindu-se în acest scop mijloace şi tehnici adecvate.

Experienţa ţărilor dezvoltate, ca şi experienţa recentă a României arată că intervenţia statului în economie se poate face prin trei modalităţi: politici structurale; politici de ajustare; politici de environment.

18

Politicile structurale se referă, îndeosebi, la planificarea macroeconomică (dar, în sens larg, aici se includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung precum şi, în actuala etapă din ţara noastră, politici de privatizare a societăţii sau politici de reglementare/dereglementare cu specia sa, naţionalizare/ denaţionalizare).

Politicile de ajustare (de gestionare a dezechilibrelor). Politicile de ajustare cuprind în primul rând, politica monetară care urmăreşte macrostabilizarea prin intermediul monedei, mai ales prin controlul masei monetare din sistemul economic. Principalele instrumente de politică monetară sunt: manevrarea taxei scontului, operaţiunile open-market, manevrarea ratei rezervei obligatorii la băncile comerciale, încadrarea (limitarea) creditului, emisiunea suplimentară/retragerea de monedă.

În al doilea rând, din politicile de ajustare fac parte politicile fiscale care au drept scop macrostabilizarea economică prin intermediul impozitelor şi taxelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Politica fiscală mai este denumită politică bugetară, deoarece instrumentalizarea ei se face prin intermediul bugetului public, atât bugetul republican, central, cât şi al bugetelor administraţiei locale.

În al treilea rând, politica de preţuri este o componentă a politicilor de ajustare deşi au un impact mai mic în politica de macrostabilizare. Ea se referea la stabilirea, pe cale administrativă a unui anumit preţ, la un anumit bun sau serviciu ori la o anumită resursă economică, în scopul de a orienta deciziile şi comportamentul agenţilor economici în sensul dorit sau urmărit de puterea politică.

În al patrulea rând, politica de venituri constituie tot o politică de ajustare şi se referă la manevrarea nivelului veniturilor în economie. În esenţă, ea poate fi integrată politicii fiscale, deoarece se înfăptuieşte tot prin intermediul bugetului public şi constă în controlul (garantarea, completarea, prelevarea) veniturilor din economie prin intermediul aşa-numitelor taxe negative, respectiv taxe pozitive.

Politicile de environment sunt menite să administreze, în echilibru, relaţiile sistemului economic cu mediul exterior. Presiunile mediului exterior vin din trei direcţii principale: mediul natural; mediul economic extern; mediul monetar extern.

Rezultatul aplicării tuturor celor trei mari categorii de politici se reflectă în macrostabilizarea economică. Aşadar, politica economică macrostabilizatoare poate fi definită ca un ansamblu de politici economice care au drept obiectiv principal reducerea (atenuarea) fluctuaţiilor din economie şi în special a fluctuaţiilor în rata creşterii economice, inflaţiei şi şomajului.

14.2. Cererea şi oferta agregate Cererea globală, agregată constă din totalitatea cheltuielilor efectuate într-o economie pentru achiziţionarea de

bunuri materiale şi de servicii, indiferent de destinaţia acestora. Structura cererii agregate (globale) este următoarea: cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către

consumatorii finali (familiile); veniturile alocate şi cheltuite de întreprinderi (firme) pentru investiţiile brute făcute de acestea; achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum şi de bunuri investiţionale pe seama veniturilor bugetare; cheltuielile agenţilor economici străini (în valută) pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări.

Oferta globală (agregată) constă din producţia totală (internă sau internaţională) adusă la piaţă de către unităţile economice producătoare – vânzătoare. În funcţie de optica asupra ofertei globale, aceasta poate fi determinată prin însumarea (agregarea) producţiilor (încasărilor totale, cifrelor de afaceri) ale tuturor agenţilor economici dintr-o ţară, respectiv prin însumarea valorilor adăugate de aceştia.

14.3. Indicatorii macroeconomici rezultativi Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care sunt utilizate

resursele de care o ţară dispune, necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile.

În Sistemul producţiei materiale (SPM), pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe economice, se calculează următorii indicatori sintetici: produsul social (PS), produsul social final (PSF) şi venitul naţional (VN).

Produsul social (PS) reprezintă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor economice produse în cadrul ramurilor producţiei materiale, în decurs de un an.

Produsul social final (PSF) constă din valoarea de schimb a bunurilor materiale şi serviciilor economice produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în h ultimul stadiu al circuitului economic. Mărimea acestui indicator se calculează ca diferenţă între PS şi consumul intermediar .

Venitul naţional (VN) este indicatorul sintetic (agregat) care exprimă valoarea nou creată în sfera producţiei materiale şi a serviciilor economice în decurs de un an. Mărimea acestui indicator se determină prin scăderea din PS a valorii bunurilor materiale consumate în procesul producerii lui.

Spre deosebire de Sistemul producţiei materiale, care include numai rezultatele din producţia materială, punând în prim plan fluxurile materiale din economie, Sistemul conturilor naţionale (SCN) cuprinde întreaga activitate din economie şi dă prioritate fluxurilor financiare. Pe baza informaţiilor oferite de SCN, se calculează, în principal, următorii indicatori

19

sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor macroeconomice: produsul global brut (PGB), produsul intern brut (PIB), produsul intern net (PIN), produsul naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

În calculul indicatorilor se utilizează atributele: “intern” şi “naţional”, atributul “intern” cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării respective; atributul “naţional” are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări. Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile producătorilor şi ale cumpărătorilor. Acestea pot fi: preţuri ale factorilor de producţie (când nu includ impozitele indirecte) şi preţurile curente ale pieţei (care includ şi impozitele indirecte).

Produsul global brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor cu caracter marfar sau nemarfar, create în subsistemele economiei naţionale, într-o perioadă determinată, de regulă, un an. Drept urmare, ca expresie a rezultatelor macroeconomice, PGB se poate calcula în trei moduri: a. prin însumarea consumului intermediar cu valoarea producţiei finale, adică a producţiei ajunsă în ultimul stadiu al circuitului economic şi care este destinată consumului final (metoda de producţie); b. prin însumarea consumului intermediar cu elemente ce reprezintă remunerarea factorilor de producţie, amortizarea capitalului fix şi impozitele indirecte (metoda valorii adăugate); c. prin însumarea consumului intermediar cu valoarea consumului final exprimat prin cheltuielile făcute de toţi agenţii economici pentru consum final şi pentru formarea brută a capitalului (metoda utilizării finale).

Produsul intern brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor economice ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Formula generală de calcul este: PIB=CF+FBCF+VS+(E-I); unde: CF - consum final; FBCF - formarea brută de capital fix; VS - variaţia stocurilor; E - exporturi; I – importuri sau: PIB = PG – CI, unde: PG - produsul global; CI - consumul intermediar.

Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă. Se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix, adică a amortizării (A):

PIN = PIB - A Produsul naţional brut (PNB) constă în expresia bănească a producţiei finale brute, obţinută de agenţii economici

autohtoni, care acţionează în interiorul ţării ori în afara acesteia, în decursul unei anumite perioade de timp, de regulă un an. Dacă se porneşte de la PIB, PNB se determină prin adăugarea producţiilor finale brute ale agenţilor economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor naţionale şi prin scăderea valorii bunurilor realizate de producătorii străini pe teritoriul ţării de referinţă (soldul valorii adăugate brute a agenţilor economici naţionali din străinătate şi cea obţinută de agenţii economici străini din interiorul ţării, exprimată în preţurile pieţei). PNBpp = PIBpp ± SVABpp unde: PNBpp - PNB la preţurile pieţei; PIBpp - PIB la preţurile pieţei; SVABpp - soldul valorii adăugate brute, la preţurile pieţei.

La calcularea PNB trebuie să se aibă în vedere ca bunurile să fie produse în acelaşi an şi să fie socotite (calculate) o singură dată.

Raportul dintre PNB nominal şi PNB real este denumit deflatorul PNB. Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în producţie. Aceste modificări sunt surprinse cel mai bine de indicele preţurilor bunurilor de consum (indicele costului vieţii). Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate de consumatori. Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor (IGP) poate fi determinat PNB real: PNBreal = PNBnominal/IGP.

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A): PNN = PNB - A

În contabilitatea naţională şi în analiza macroeconomică se calculează şi venitul naţional (VN). VN exprimat în preţurile pieţei reprezintă PNN, iar exprimat în preţurile factorilor de producţie reprezintă PNB evaluat în preţurile factorilor de producţie şi este denumit venit naţional brut.VNpp =PNB-A; VNfp = VNpp - Iin (fără subvenţii de exploatare), unde: Iin - impozitele indirecte nete

După stadiile mişcării PNN - producţie, repartiţie şi consum - se utilizează următoarele modalităţi de calcul: a. însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an; b. însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie; c. însumarea cheltuielilor făcute pentru consum, investiţii şi creşterea stocurilor.

Concepte – cheie: microeconomie, macroeconomie, cerere agregată, ofertă agregată, politică economică,

macrostabilizare, indicator macroeconomic, sistemul conturilor naţionale, sistemul producţiei materiale,PIB, PIN, PNB, PNN, PGB, VN, PS, PSF.

20

15. Creşterea economică şi dezvoltarea economică durabilă

15.1. Creşterea economică: delimitări conceptuale În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea şi dezvoltarea

economică. Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice, aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici: produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.

În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi creştere economică negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică.

Teoria creşterii economice nu este altceva decât o viziune a vieţii economice într-o concepţie dinamică ce are în vedere modificarea parametrilor, a variabilelor ce concură la desfăşurarea vieţii economice şi sociale.

În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor.

În acelaşi timp, aceste două concepte conţin elemente care le delimitează unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă de cuprindere diferită. Sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor (PIB, PNB, VN). Sintetic, creşterea economică se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor. În schimb, în sfera de cuprindere a dezvoltării economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică, interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.

Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg Stagflaţia reprezintă acea stare economică marcată în general de prezenţa concomitentă a stagnării economice şi a

inflaţiei cu consecinţe negative multiple din punct de vedere economic şi social. În ceea ce priveşte slumpflaţia, aceasta este o stare cu consecinţe mult mai grave datorită scăderii accentuate a

producţiei, manifestării inflaţiei ce generează multiple dezechilibre, dar care creează numeroase dificultăţi şi în planul elaborării politicilor economice.

Începând cu deceniul 7 au fost formulate noi concepte de creştere economică cum este creşterea zero, creşterea negativă, creşterea organică, dezvoltarea economică adecvată, creşterea durabilă şi altele, toate opuse vechiului concept de creştere pur cantitativă, canceroasă, nediferenţiată.

Creşterea economică zero reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai.

Ceea ce considerăm a fi comun noilor concepte este accentul pus pe laturile calitative, şi nu în primul rând pe cele cantitative. Deosebit de interesantă este esenţa conceptului de dezvoltare adecvată, înţeleaptă, eficientă şi curată. Dezvoltarea economică adecvată reflectă recunoaşterea faptului că producţia şi consumul nu constituie obiective ca atare, ci sunt mijloace de atingere a unui ţel, acest ţel fiind o existenţă mai sănătoasă, mai sigură, mai umană şi măi aducătoare de satisfacţii în cazul tuturor oamenilor.

15.2. Factorii şi costurile creşterii economice Factorii creşterii economice. Se impune precizarea, de a nu pune semnul egalităţii între factorii de producţie şi cei

ai creşterii economice, deşi delimitările uneori sunt greu de realizat. În teoria economică sunt prezente o serie de clasificări, respectiv:

a. în funcţie de specificul lor se desprind factori generalizaţi cum ar fi factorul bancar, sistemul de transporturi şi telecomunicaţii, sistemul de învăţământ etc., şi factorii specializaţi, respectiv infrastructură specializată, personal de înaltă calificare ş.a.

b. factori de bază ce se regăsesc în dimensiuni diferite în toate economiile naţionale, respectiv resursele naturale, forţa de muncă cu un grad de calificare mai redus, condiţii de climă, poziţie geografică ş.a.

Alături de ei, există şi o a doua categorie factorii de vârf - ce îi întâlnim în special în ţările avansate din punct de vedere economic, iar ca dimensiune sunt mai rari decât factorii de bază.

c. de reţinut în acelaşi timp şi factorii clasici - muncă, capital, natură (pământ) şi neofactorii, unii (cazul capitalului uman) sau altele cu totul noi (unele componente, direcţii noi ale progresului tehnic actual).

21

Un element esenţial este însă potenţialul, gradul de atragere, de îmbinare şi eficienţă cu care sunt utilizaţi surprinderea mutaţiilor ce apar în spaţiu şi timp.

Ca principali factori de creştere economică în prezent reţinem: progresul tehnic, cercetarea ştiinţifică, inovaţiile, informaţiile, cunoaşterea, investiţiile, nivelul educaţiei, rata acumulării, gradul de organizare şi conducere al producţiei, comerţul exterior, diplomaţia economică bi şi multilaterală, permanentă şi ad-hoc ş.a.

La aceşti factori şi procese trebuie adăugat şi un alt element, factor, respectiv timpul. Una dintre faţetele esenţiale în planul factorilor de producţie, în prezent şi viitor, este cea legată de schimbările, în unele cazuri radicale, a locului şi rolului factorilor de producţie, inclusiv a conţinutului, la care adăugăm eficienţa folosirii lor. Revenind însă la locul şi rolul unor factori de producţie, azi asistăm la diminuarea rolului celor “clasici” şi creşterea rolului altora, respectiv informaţia, cunoaşterea, ştiinţa pentru ştiinţă, ce vor defini chiar noul mod de creare a avuţiei, noul tip de civilizaţie.

Costurile creşterii economice Creşterea importanţei preocupărilor pentru costurile creşterii este determinată de: a. creşterea volumului fizic al

consumului de materii prime şi energie, clasice sau noi; b. creşterea valorii şi a preţurilor pentru exploatare, prelucrare, transport; c. creşterea investiţiilor în procesul cercetării şi dezvoltării, al progresului tehnic în general; d. prezenţa limitelor în domeniul unor factori de producţie.

Creşterea economică, fiind un factor macroeconomic cere în acelaşi timp un raport cât mai bun între un procent de creştere a PNB şi consumul de resurse, de energie care trebuie să fie cât mai redus posibil.

Un alt element, determinant pentru costurile creşterii economice este şi va fi mediul înconjurător - el însuşi problemă economică, care pentru a fi suportul dezvoltării în general, trebuie să se regăsească într-un echilibru adecvat cunoscut fiind faptul că a continua actualul curs este pusă în pericol inclusiv supravieţuirea umanităţii.

15.3. Tipuri şi modele de creştere economică În planul tipurilor creşterii economice sunt de reţinut mai multe clasificări, opţiuni. Astfel în raport de ponderea

factorilor cantitativi sau calitativi la rezultatele obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv, intermediar, intensiv.

a. Tipul extensiv, întâlnit azi pe o arie largă a globului înseamnă utilizarea unui volum însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest consum şi de o eficienţă adecvată.

b. Tipul intermediar, din însăşi definirea sa, presupune ponderi relativ egale ale factorilor cantitativi şi calitativi. Este caracteristic pentru multe state în tranziţie către o economie modernă, avansată, dar în acest caz se impune o adaptabilitate rapidă la nou, la tendinţele din economia mondială.

c. Tipul intensiv, caracteristic pentru economiile avansate, produce şi consumă noul, utilizează factori în care laturile calitative sunt preponderente, eficienţa şi profitul sunt elemente definitorii ale oricărei activităţi.

O altă clasificare are în vedere tipul (modelul) orientat spre interior şi un altul orientat către exterior. Primul porneşte de la o dezvoltare, de la o utilizare a factorilor de producţie, care în final, preponderent urmăreşte satisfacerea nevoilor interne, în timp ce tipul orientat către exterior concepe o structură economică ce vizează pe lângă satisfacerea propriilor cerinţe, urmăreşte încadrarea într-o pondere ridicată în economia mondială, desfacerea celei mai mari părţi a producţiei naţionale pe pieţele externe.

În planul tipurilor de creştere (dezvoltare) economice, pot fi întâlnite clasificări în funcţie de unele măsuri de politică economică utilizate. Un exemplu poate fi legat de fenomenul inflaţiei şi în consecinţă putem vorbi de un tip (model) de dezvoltare inflaţionistă sau neinflaţionistă.

Preocupările în domeniul teoriei şi practicii creşterii economice se concretizează în elaborarea de modele matematice. Deşi numărul lor este ridicat, cele ce au aplicabilitate este redus, iar altele au o doză însemnată de incertitudine şi risc. Cu toate acestea, există o serie de componente şi modele ale creşterii economice care au cunoscut o mai largă răspândire în gândirea economică dintre care reţinem, în mod deosebit, modelul Harrod-Domar. În unele cazuri, modelele economico-matematice ale creşterii, stau la baza politicilor macroeconomice sau la nivelul marilor firme.

Modelarea economică, ca proces, înseamnă utilizarea unor instrumente, a unor variabile care corelate notează o anumită evoluţie voită şi dorită. Instrumentul principal al modelării economice îl constituie modelul, care elaborat pe baza unor variabile - într-o variantă sau mai multe, stă la baza evoluţiei viitoare a creşterii economice.

Modelul Harrod-Domar, constituie punctul de plecare al multor modele ale creşterii economice (elaborate de J. Robinson, Paul A. Samuelson ş.a.). Spre deosebire de J. M. Keynes, modelul abordează problemele în mod dinamic şi pune accentul pe rolul investiţiilor în creşterea economică. Analizând problemele reproducţiei capitaliste, autorii modelului se ocupă de trei probleme: raportul între creşterea venitului naţional şi necesarul de investiţii (volumul economiilor); teoria ciclului industrial - reliefând instabilitatea economică, dezvoltarea ciclică; elaborarea măsurilor de politică economică pentru înlăturarea instabilităţii, respectiv a crizelor, şomajului etc. Modelul Harrod-Domar cuprinde o serie de elemente reale şi care vizează în primul rând, determinarea necesarului de investiţii care să asigure o anumită rată a creşterii economice. Modelul este construit pe baza a trei variabile independente creşterea populaţiei, progresul tehnic, creşterea productivităţii muncii şi variabile dependente - rata creşterii economice şi necesarul de acumulări în vederea efectuării investiţiilor. Pentru determinarea necesarului de capital, pentru investiţii, foloseşte următoarea relaţie: S = Δn/n ∙ k.

22

Ecuaţia fundamentală a modelului o reprezintă relaţia: G = S/k, unde: S - rata acumulării de capital; Δn/n - rata creşterii populaţiei; k - coeficientul capitalului (capitalul necesar pentru a obţine sporirea venitului naţional cu 1); G - rata creşterii.

Având în vedere că în economia de piaţă liberă creşterea are loc ca urmare a unor decizii individuale, autorii deosebesc trei rate ale creşterii: rata garantată, cerută de capital; rata naturală cerută de condiţiile fundamentale – “aceea care este determinată de creşterea curentă a populaţiei active şi de creşterea potenţială a progresului tehnic. O astfel de rată a creşterii nu depinde de dorinţele de economie ale particularilor şi ale societăţilor”; rata reală.

15.4. Dezvoltarea economică durabilă Conceptul de dezvoltare economică durabilă reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se

urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiilor viitoare.

Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea economică durabilă sau viabilă, la nivelul fiecărei ţări şi la scară mondială, sunt legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent, omenirea, şi anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale; inflaţia, şomajul, crizele monetare, economice şi geografice etc.

Astfel, dezvoltarea durabilă este concepută, de unii autori, ca menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile, cel puţin la nivelul celor existente pentru generaţiile actuale, şi reducerea factorilor de mediu afectaţi de poluare. Alţii consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în managementul serviciilor oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale. O altă categorie de autori apreciază că respectivul criteriu al eficienţei economice convenţionale este legat de echitatea faţă de generaţiile viitoare în protejarea factorilor de mediu (Robert Solow, 1993). Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu. Trebuie să fie conceput şi realizat un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed.

Privită dintr-un alt unghi, această dezvoltare durabilă presupune: a. o dimensiune naturală; b. o dimensiune social-umană; c. o dimensiune naţională, regională (zonală), mondială (globală).

15.5. Tendinţe în procesul creşterii şi dezvoltării economice contemporane Teoriile şi modelele creşterii economice din perioada postbelică sunt: a. agregate, care privesc relaţia

producţie - consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată pe ramuri, denumite modele interramuri; b. dezagregate, care se referă la evoluţia raportului producţie - consum la nivelul ramurilor economice (de exemplu, modelele input-output sau funcţiile de producţie), denumite modele sectoriale.

După intervalul de timp la care se referă, modelele creşterii economice pot fi: a. modele statistice pentru un interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbată; b. modele dinamice, ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat o variabilă economică ce implică modificări structurale.

După scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în: a. modele de structură, care reflectă elementele interne ale economiei naţionale, la un moment dat; b. modele de previzionare, care cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economiei; c. modele de decizie, utilizate în luarea unor decizii.

În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice, avem: a. modele microeconomice, elaborate la nivelul întreprinderilor; b. modele macroeconomice, la nivelul economiei naţionale; c. modele mondoeconomice, la nivelul economiei mondiale.

După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor, există: a. modele neokeynesiste; b. modele neoclasice; c. modele de origine mai complexă. Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi economic, prin

distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare. Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare au loc în cadrul unei confruntări îndelungate între diferite concepţii privind protecţia mediului natural, din care menţionăm: concepţia geoconcentrică, cea biocentrică şi cea antropocentrică.

Concepţia geocentrică face din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în sine, pământul urmând a fi apărat fără rezerve. În această concepţie, omul este doar unul din elementele ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în puritatea ei. O asemenea concepţie a condus la ideea de creştere economică zero.

Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi formele de viaţă nonumane. Se pretinde ca omul să nu intervină în viaţa speciilor decât în scopul protejării lor.

Concepţia antropocentrică are ca punct de sprijin ideea conform căreia totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. Desigur, a considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare.

23

Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare - concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Acest concept presupune respect faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social. O asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul înconjurător.

15.6. Ecodezvoltarea Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong, secretar general al Conferinţei de la

Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai mult teren, până în prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe lângă ONU.

Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic.

În cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se disting următoarele obiective: a. stabilizarea populaţiei lumii; b. crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic; c. realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor economice asupra mediului; d. negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale; e. stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu; f. supravegherea conştientă a stării mediului şi o conlucrare la nivel internaţional.

Concepte - cheie: creştere economică, dezvoltare economică, indicele măsurii bunăstării economice (MEW),

indicele dezvoltării umane (IDU), ecodezvoltare, model, modelul Harrod-Domar, rata creşterii economice, Raportul Brundtland.

16. Problema ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economic

16.1. Definirea subdezvoltării economice Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce sintetizează caracteristici economice, politice, culturale etc.

În literatura de specialitate se întâlnesc termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs de dezvoltare, ţări neindustrializate, “lumea a treia” etc.

Sistemul indicatorilor dezvoltării umane cuprinde trei componente de bază: longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă, - cunoştinţele - măsurate prin ştiinţa de carte şi număr de ani de şcoală, - standardul de viaţă - măsurat cu ajutorul produsului naţional brut pe locuitor.

Ţările slab dezvoltate se pot clasifica, în funcţie de nivelul de dezvoltare, după mai multe criterii: a. demografic (natalitatea mare, mortalitate redusă); b. economic (venit mic pe locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie insuficient dezvoltată); c. sociologic (analfabetism, neintegrare socială).

16.2.Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate Trăsături ale ţărilor slab dezvoltate: nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare

ale populaţiei; deformarea structurală - specializare de ramură îngustă, dezechilibre între industrie, agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale; coexistenţa mai multor tipuri de economii de subzistenţă, economie de piaţă simplă, economie de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne; existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene; aflate într-un proces permanent de consolidare.

16.3. Cauzele subdezvoltării Cauzele subdezvoltării: subdezvoltarea poate fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale; - Cauze interne - resurse

naturale, umane, factori economici şi politici; Cauze externe - mecanisme care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor pe măsura posibilităţilor.

16.4. Decalaj economic Diferenţele de venit (PIB) pe locuitor în ţările slab dezvoltate şi în ţările dezvoltate economic poartă denumirea de

decalaj economic. Principalele strategii de dezvoltare Dintre strategiile de dezvoltare aplicate în ţările rămase în urmă economic, amintim:

24

1. Strategia “dezvoltare spre interior", care pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea veniturilor naţionale, pe care le identifică cu progresul economic şi social general.

2. Strategia “dezvoltare spre exterior", care urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi.

3. Strategia “dezvoltarea endogenă" defineşte dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei.

Principalele direcţii de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări, ar fi: a. dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole; b. promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor; c. formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; d. formarea capitalului şi realizarea de investiţii.

Înlăturarea subdezvoltării poate fi înfăptuită numai prin intensificarea eforturilor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul extern efectiv şi eficient al ţărilor dezvoltate, al întregii comunităţi internaţionale.

Concepte-cheie: subdezvoltare economică, dezvoltare umană, decalaj economic, capacitate ştiinţifică şi

tehnologică, deformare structurală, strategie de dezvoltare economică, efort intern, ajutor extern.

17. Echilibrul şi dezechilibrul economic

17.1. Echilibrul economic: premise, concept, forme şi corelaţii fundamentale Echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tind structurile economiei, fluxurile şi pieţele bunurilor şi

serviciilor, piaţa monetară, piaţa capitalului şi piaţa muncii, adică piaţa în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele fiind nesemnificative pentru a se produce dificultăţi (dezechilibre) în funcţionarea economiei naţionale.

Echilibrul economic se manifestă printr-o multitudine de forme, care se clasifică după mai multe criterii. În raport cu modul de manifestare în timp se disting echilibrul macroeconomic static şi dinamic. Echilibrul static

reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă. Modificarea stării economiei sub acţiunea contradictorie a factorilor dezvoltării şi creşterii economice, a raportului dintre resurse şi nevoi, dintre cererea globală şi oferta globală, ca şi dintre subsistemele economiei naţionale defineşte starea de echilibru macroeconomic dinamic, care se poate manifesta pe termen scurt şi pe termen lung. Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic, şi anume: populaţia; progresul ştiinţifico-tehnic; comportamentul agenţilor economici; limitele resurselor.

În funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor economice, echilibrul îmbracă forma de echilibru economic material, valoric şi al resurselor de muncă. Echilibrul material exprimă starea de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea ofertei globale, pe de o parte şi nevoile de consum final şi intermediar (de producţie), adică cererea globală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, pe de altă parte. Echilibrul valoric reflectă concordanţa relativă dintre structurile valorice ale rezultatelor economice, dintre acestea şi eforturile consumate pentru obţinerea lor. În cadrul echilibrului valoric se disting formele speciale de echilibru: echilibrul bănesc (monetar); echilibrul financiar; echilibrul bugetar; echilibrul valutar.

Echilibrul resurselor de muncă desemnează concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea resurselor de muncă disponibile, pe de o parte, şi necesităţile de forţă de muncă ale utilizatorilor din economia naţională, pe de altă parte.

Alături de aceste forme de echilibru economic, o importanţă crescândă prezintă echilibrul ecologic, ca stare de concordanţă relativă între comunitatea biotică (fiinţele vii, inclusiv omul) şi mediul natural şi care condiţionează hotărâtor existenţa şi progresul societăţii omeneşti.

În raport cu nivelurile de agregare ale activităţilor economice se disting: echilibrul microeconomic; echilibrul mezoeconomic; echilibrul macroeconomic.

Echilibrul de pe fiecare piaţă este un echilibru parţial; el cuprinde numai o parte a sistemului economic, reprezentată de piaţa izolată a unei mărfi, pornind de la ipoteza că în restul economiei, respectiv pieţei, condiţiile rămân neschimbate. Situaţia în care toate pieţele se află simultan în echilibru, adică atunci când cantităţile şi preţurile de pe toate pieţele nu se modifică substanţial, descrie starea de echilibru general sau echilibrul conjugat al pieţelor. Condiţia de echilibru pe toate

pieţele de bunuri şi servicii, în cadrul concurenţei perfecte este: 0Dp e ; când ,0pşi0De unde: p - vectorul

preţurilor pe toate pieţele , eD - vectorul cererii excedentare pe toate pieţele. Această condiţie de echilibru este cunoscută

sub denumirea de legea lui Walras. Cererea globală (D) este formată din cererea pentru bunuri de consum (C) şi cererea pentru bunuri investiţionale (I), iar oferta globală este destinată consumului (C) şi economiilor (S). Ca urmare: D=C+I; Y=C+S. Înlocuind în relaţia (1), structurile lui Y şi ale lui D rezultă: C+S=C+I, sau: S = I. Introducând în analiză relaţiile

25

externe ale economiei naţionale, concretizate în importuri (H) şi exporturi (E) de bunuri economice, relaţia de echilibru devine: Y+H=D+E, sau: C+S+H=C+I+E, adică: S+H=I+E, sau: S-I=E-H, ceea ce reprezintă o nouă condiţie de echilibru.

Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia: Ym = Dm, unde: Ym - oferta de monedă; Dm - cererea de monedă. Cererea şi oferta de monedă sunt determinate de masa monetară (M), viteza de rotaţie a banilor (V), volumul global al

tranzacţiilor de piaţă (T) şi nivelul general al preţurilor (P). În aceste condiţii, relaţia de echilibru este: TPVM , unde:

VM = oferta de monedă; TP = cererea totală de monedă.

Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii de locuri de muncă (D) cu oferta de locuri de muncă (Y): Y = D.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc.

17.2. Teorii şi modele ale echilibrului economic Prima încercare de explicare a echilibrului economic general aparţine francezului Francois Quesnay, în lucrarea sa,

intitulată Tabloul economic (1758). El descrie circulaţia veniturilor şi a bogăţiilor între clasele sociale care îndeplinesc, fiecare, o funcţie indispensabilă vieţii întregului sistem economic.

Şcoala clasică de economie politică marchează un moment deosebit în cercetarea problemelor de echilibru economic. Adam Smith, unul din fondatorii acestei şcoli, considera că piaţa, prin jocul liber al pieţei, asigură echilibrarea cererii cu oferta. În concepţia sa piaţa este “mâna invizibilă” care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, ea fiind singura în măsură să-i unească şi să-i armonizeze pe producători şi consumatori. Plecând de la această concepţie, David Ricardo, şi el fondator al şcolii clasice de economie politică, consideră că variaţia preţului ce rezultă din confruntarea cererii cu oferta are doar un caracter vremelnic, deoarece echilibrul va fi restabilit prin evoluţia ofertei, care va reduce preţul la nivelul său “natural sau necesar”, bazat pe cantitatea de muncă David Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care mărfurile sunt monopolozate, incluzând în cercetare şi problema schimburilor internaţionale. După opinia lui, progresul tehnic şi liberalizarea schimburilor internaţionale reprezintă factori ce stau la baza realizării echilibrului pe termen lung. Concepţia lui Adam Smith despre echilibru este caracteristică economiei de piaţă cu concurenţă perfectă. Potrivit legii debuşeelor, formulată de Jean Baptiste Say, orice vânzare este în acelaşi timp cumpărare, automat producţia îşi creează piaţă corespunzătoare excluzându-se astfel, ca fenomene generalizate, neconcordanţele dintre cerere şi ofertă şi crizele economice, factorul timp este în afara vieţii economice, iar intervenţia statului este aproape inexistentă.

Sintetizând ideile şcolii clasice şi integrându-le într-un sistem, Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general, prin care descrie modul în care piaţa, în condiţiile concurenţei perfecte, ajunge la echilibru. Potrivit concepţiei sale, echilibrul concurenţial corespunde unei situaţii de alocare optimală a resurselor economice între agenţii economici, care odată atinsă, nimic nu se mai schimbă, ignorând astfel orice tranzacţie care se desfăşoară în afara echilibrului.

Cercetările ulterioare în domeniul teoriei echilibrului general (TEG) au în vedere dinamica proceselor economice, manifestarea unui echilibru structural stabil, luarea în considerare a riscului; fundamentând o serie de instrumente de analiză dinamică, cum sunt multiplicatorul şi acceleratorul. Apare astfel o nouă viziune asupra echilibrului economic, acesta fiind interpretat ca un dezechilibru dinamic.

Vilfredo Pareto considera, la rândul său, că, atunci când este realizat echilibrul economic, situaţia respectivă corespunde unui optim; el furnizează un criteriu de optimizare, susţinând că avem de-a face cu situaţia de optim când acesta corespunde eficacităţii maxime obţinute.

Ultimele două secole pun în evidenţă preocupările intense privind investigarea multiplelor probleme teoretice şi practice în domeniul echilibrului economic şi al modelării acestuia. Din multitudinea de opinii teoretice şi practice privind echilibrul economic se desprind două tendinţe dominante.

Prima este caracteristică perioadei de început, când cercetările în domeniul echilibrului economic s-au desfăşurat pe fondul staticii economice, prioritate având echilibrul pe termen scurt. La baza investigaţiilor au stat următoarele premise: piaţa concurenţială are capacitatea de a rezolva automat problemele echilibrului dintre cerere şi ofertă; crizele economice sunt considerate fenomene accidentale; şomajul era un fenomen voluntar.

A doua tendinţă, ce a început să se manifeste în primele decenii ale actualului secol, se caracterizează prin deplasarea prioritară a cercetărilor spre problemele privind dezechilibrele economice. S-a elaborat astfel o teorie a dezechilibrelor economice opusă teoriei echilibrului economic. Totodată, prin trecerea de la analiza macroeconomică statică la analiza macroeconomică dinamică, investigaţiile au fost orientate prioritar spre echilibrul pe termen lung.

O abordare aprofundată a problemei echilibrului macroeconomic, în perioada interbelică, realizează, J. M. Keynes. Acesta şi-a dat seama că forţele pieţei bazate pe principiul “laissez faire-ului” nu erau capabile să realizeze echilibrul economic, susţinând, ca remediu, intervenţia statului, prin investiţii. În cadrul modelului de echilibru elaborat de Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C) şi investiţii, şi anume: Y = C+I; C = Y-I; I = YC; E (economiile) = Y-C; E = I. Aceasta din urmă este considerată relaţie fundamentală, deoarece transformarea economiilor în investiţii reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului.

26

În etapa actuală, problemele echilibrului şi dezechilibrului economic capătă o însemnătate tot mai mare, fiind abordate de către diferiţi specialişti, care acordă atenţie şi modelării economice.

Joseph A. Schumpeter, adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema echilibrului static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic, şi deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor şi nicidecum realizarea echilibrului. Adept al dezechilibrelor economice este şi reputatul economist francez Francois Perroux. Potrivit concepţiei sale, piaţa are un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi dominaţi, şi nicidecum între parteneri egali. Drept urmare, echilibrul este impus de firma dominantă, de macrounităţile care adoptă macrodeziile, care practic sunt căi de dezechilibrare. În aceste condiţii procesul creşterii economice se desfăşoară pe baza dezechilibrelor de durată, care trebuie să fie resorbite în timp util.

Recunoaşterea tot mai largă a dezechilibrului ca stare normală de evoluţie a vieţii economice impune cu necesitate problema limitelor în care acesta are efecte pozitive, şi care sunt asigurate printr-un mecanism economic adecvat de funcţionare a pieţei libere. Astfel, Henri Guitton, considera că poziţiile în afara echilibrului reprezintă regula, iar cele de echilibru excepţia şi, în consecinţă, după opinia sa, rolul ştiinţei economice este să caute nu perfecţiunea, ci diminuarea la maximum a imperfecţiunii, pentru a putea contribui la apropierea sistemului economic de starea de echilibru, în centrul acestuia fiind omul.

Teoria echilibrului general implică o serie de premise în condiţii de bază a căror formalizare este cuprinsă, îndeosebi, în lucrările lui Debreu, Koopmans şi Karlin.

În cadrul TEG, modelele economice semnificative sunt cele ale lui Walras - Wald şi Arrow - Debreu - McKenzie. Modelul Walras - Wald este un model simplificat al economiei concurenţiale, care prezintă o serie de specificaţii ca:

1. Limitele resurselor, şi ale tehnologiei. 2. Fiecare consumator este posesorul unor cantităţi din fiecare factor de producţie, venitul lui provenind din vânzarea acestora.

Modelul Arow - Debreu – McKenzie arată că Arrow şi Debreu, pe de o parte, şi McKenzie, pe de altă parte, au formulat independent modele de echilibru, ele având însă o trăsătură comună şi anume reprezentarea economiei concurenţiale şi demonstrarea existenţei echilibrului.

În prezent, semnificaţia teoriei echilibrului general este privită prin laturile sale contradictorii.

17.3. Teoria dezechilibrului economic Prin dezechilibru economic se înţelege starea economiei naţionale sau a unei componente a acesteia de a nu fi în

echilibru. Întrucât acţiunea forţelor economice contrarii este permanentă, echilibrul se manifestă ca o stare de moment, vremelnică şi întâmplătoare a sistemului economic, pe când dezechilibrul economic se manifestă permanent, însă cu intensităţi diferite în timp şi în cadrul componentelor economiei naţionale.

Dezechilibrul economic, în funcţie de intensitatea şi efectele pe care le produce, poate fi interpretat: a. ca stare normală a economiei de piaţă; b. ca o stare normală şi nedorită a economiei creatoare de dezordine şi incompatibilităţi în cadrul funcţionalităţii sistemului economic. Pentru a desemna dezechilibrele economice normale, ştiinţa economică foloseşte noţiunea de presiune, iar pe cele anormale noţiunea de absorbţie.

Presiunea redă situaţia de “ofertă excedentară” (“exces suply”) sau “existenţa pieţei cumpărătorului” (“buyers market”), atât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, cât şi pe piaţa muncii; ea se soldează cu nerealizarea unei părţi a ofertei de bunuri şi servicii şi apariţia şomajului. Metaforic vorbind, pe piaţa unui produs domină presiunea pentru cumpărător dacă vânzătorul “stă la rând” să-şi vândă mărfurile, adică la vânzător apare o aspiraţie pozitivă care nu este pe deplin satisfăcută.

Absorbţia este situaţia de piaţă în care cererea este excedentară (“exces demand”), respectiv “piaţa este a vânzătorilor” (“sellers market”), cumpărătorii “stau la rând pentru a cumpăra, manifestându-se o tensiune de aspiraţie pozitivă nesatisfăcută la cumpărător.

Concepte-cheie: echilibru economic, dezechilibru economic, TEG, Teoria dezechilibrului economic, presiune,

absorbţie.

18. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile

18.1. Venitul şi formele lui La nivelul economiei naţionale, expresia veniturilor încasate de posesorii factorilor de producţie, corespunzător

contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, constituie venitul naţional ce reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau, altfel spus, venitul naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi singura sursă de remunerare a acestora.

Mărimea venitului naţional se poate determina în mai multe moduri, în funcţie de existenţa şi mişcarea sa reală în procesul de creare, repartiţie şi utilizare finală. Drept urmare, mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.

27

În procesul distribuirii şi redistribuirii venitului naţional se constituie venitul personal şi venitul disponibil. Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor provenite dintr-o activitate, la care se adaugă

transferurile de la guvern şi de la întreprinderi. Mărimea venitului personal se determină scăzând din venitul naţional contribuţiile pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite şi taxele pe veniturile corporaţiilor şi la care se adaugă plăţile de transfer ale guvernului (sporuri, compensaţii, ajutoare) şi dobânzile plătite pentru datoria publică. Dacă din venitul personal se elimină impozitele şi taxele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale, rezultă venitul personal disponibil. Vdisponibil = Vpersonal – Impozitele şi taxele

Venitul disponibil exprimă veniturile care pot fi folosite pentru acoperirea cheltuielilor personale pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru economisire.

18.2. Consumul: legităţile evoluţiei consumului Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii trebuinţelor personale şi

colective. În multiplele sale forme, consumul asigură existenţa oamenilor ca şi satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii, constituind componenta principală a nivelului de trai şi calităţii vieţii.

În funcţie de subiectul consumului, acesta se delimitează în: a. consum privat, care se referă la o singură persoană, o familie sau o asociaţie; b. consum public (guvernamental) care se referă la stat şi la instituţiile sale.

După obiectul consumului se delimitează: a. consumul material sau consumul de bunuri materiale (satisfactori); b. consumul nematerial, care constă în consumul de servicii. La rândul său, consumul material cuprinde consumul de produse alimentare şi consumul de produse nealimentare.

După modul de procurare a bunurilor există: a. consum de mărfuri; b. autoconsum. În raport cu durata consumului se disting: a. consumul propriu-zis sau curent, care are în vedere bunurile ce-şi

pierd utilitatea într-un singur act de folosinţă şi b. consumul de bunuri de folosinţă îndelungată care se referă la bunurile ce se utilizează într-o perioadă mai mare şi care se uzează în mod treptat.

Mărimea consumului, pe ansamblul societăţii, este dependentă de dimensiunile venitului naţional şi de proporţia în care acesta se împarte pentru investiţii (economii) şi pentru consum. Legătura funcţională dintre un anumit venit (Y) şi cheltuielile efectuate pentru consum (C) poartă denumirea de înclinaţie spre consum şi ea apare atât ca mărime medie (C/Y), cât şi ca mărime marginală (ΔC/ΔY).

Înclinaţia spre consum şi, implicit, mărimea cheltuielilor destinate consumului personal ca şi ponderea acestor cheltuieli în venitul total al familiilor depinde de factori obiectivi şi factori subiectivi. Datorită acţiunii acestor factori obiectivi şi subiectivi, evoluţia consumului este guvernată de legea psihologică fundamentală formulată de John Maynard Keynes, potrivit căreia, odată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii tind să-şi mărească sau să-şi reducă consumul, dar într-o proporţie mai mică. Prin urmare, la o creştere a venitului (ΔY) are loc şi o creştere a consumului (C) dar într-o măsură mai mică (ΔY > ΔC), ceea ce determină creşterea volumului economiilor băneşti.

În consecinţă, înclinaţia marginală spre consum (c') calculată ca raport între creşterea consumului (ΔC) şi creşterea venitului (ΔY), este o mărime pozitivă, dar subunitară, care exprimă creşterea consumului la o creştere unitară a venitului. c‟ = ΔC/ΔY.

În cazul anumitor persoane şi instituţii, raportul poate deveni supraunitar, generând aşa-numitele economii negative până la consumarea rezervelor băneşti acumulate sau când consumul se realizează pe baza creditului privat sau public.

Pentru cunoaşterea costului vieţii şi a consumului populaţiei se utilizează bugetele de familie întocmite pe un eşantion reprezentativ al populaţiei ţării. Bugetul de familie constituie un instrument de înregistrare şi evidenţă a veniturilor şi a structurii cheltuielilor de consum pe categorii socio-profesionale şi tipuri de familii reprezentative, în funcţie de mărimea veniturilor. Cercetarea bugetelor de familie evidenţiază anumite tendinţe caracteristice în repartizarea cheltuielilor de consum, tendinţe cunoscute şi sub denumirea de legile lui Engel.

Astfel, cheltuiala pentru alimentaţie este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic şi invers, cheltuielile cu îmbrăcămintea şi cele cu locuinţa au o pondere relativ constantă, indiferent de evoluţia venitului; cheltuielile pentru confort şi recreere au o dinamică mai rapidă decât cea a veniturilor, dar au o pondere redusă la veniturile mici şi se ridică la ponderi însemnate la veniturile mari.

18.3. Economiile şi investiţiile Utilizarea venitului are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor viitoare şi în consecinţă,

aceasta se împarte într-o anumită proporţie, în cheltuieli de consum şi economii. Surplusul de venit peste cheltuielile de consum constituie economiile, deci venitul (Y) este alcătuit din cheltuieli de consum (C) şi din economii (E): Y=C+E

În cazul întreprinzătorului, economiile se prezintă sub două forme: ca economii globale şi ca economii nete. Enete = Eglobale – Costurile suplimentare

În aceste condiţii, economiile apar la indivizi, familii, societăţi comerciale, autorităţi etc., existând o legătură funcţională între dinamica economiilor (ΔE) şi dinamica veniturilor (ΔY), reflectată în înclinaţia marginală spre economii (s).

28

Înclinaţia marginală spre economii reprezintă raportul dintre creşterea economiilor şi creşterea venitului, s = ΔE/ΔY şi arată cu cât sporesc economiile la o creştere unitară a venitului. Tendinţa înclinaţiei spre economisire, este inversă tendinţei înclinaţiei spre consum, creşterea economiilor devansând creşterea veniturilor, adică ΔE >ΔY. Întrucât: ΔY = ΔC + ΔE, rezultă că: ΔC/ΔY + ΔE/ΔY = 1 şi deci: c' + s = 1.

18.4. Proporţia dintre consum şi investiţii: principiul multiplicatorului şi acceleratorului Principiul multiplicatorului relevă influenţa investiţiilor asupra venitului. Astfel, creşterea investiţiilor determină

creşterea producţiei şi venitului, iar creşterii venitului îi corespunde un nivel în creştere al cheltuielilor pentru consum care, la rândul său, impulsionează şi determină mărimea investiţiilor viitoare. Dacă se consideră că sporul investiţiilor determină un spor de venit, atunci multiplicatorul (K), calculat ca un raport între variaţia venitului (ΔY) şi variaţia investiţiilor (ΔI), evidenţiază efectul de multiplicare a venitului pe seama investiţiilor. K = ΔY/ΔI. La rândul său, creşterea venitului (ΔY) se scindează în creşterea consumului (ΔC) şi creşterea investiţiilor (ΔI). Deci: ΔY = ΔC + ΔI, de unde: ΔI = ΔY - ΔC. Drept urmare, formula multiplicatorului devine: K = ΔY/ΔI = ΔY/(ΔY – ΔC) = 1/(1-c‟) = 1/s.

Principiul acceleratorului exprimă şi măsoară efectul creşterii venitului asupra investiţiilor sub impulsul efectului stimulativ al cererii de consum. Calculat ca raport între volumul investiţiei într-un an (It) şi variaţia venitului în perioada anterioară (Yt-Yt-1), acceleratorul tinde să furnizeze o explicaţie teoretică a variaţiilor acumulării de capital. În formula: a = It/(Yt - Yt-1) = It/ ΔY = It/ (ΔC + ΔI). Potrivit principiului acceleratorului, o schimbare în cererea şi oferta de bunuri şi servicii de consum antrenează o schimbare mai intensă a cererii totale şi, ca urmare, a investiţiilor. Principiul acceleratorului acţionează în faza de expansiune economică. În faza de recesiune şi criză, scăderea cererii de bunuri şi servicii de consum antrenează reducerea producţiei acestora şi, implicit, frânează sau stopează investiţiile.

Procesul combinat multiplicator-accelerator oferă o explicaţie acumulărilor de capital şi evoluţiei raportului dintre venit şi investiţii. Acceleratorul determină investiţiile pe baza creşterii scontate a venitului şi cererii, iar la rândul lor, investiţiile determină creşterea venitului în conformitate cu principiul multiplicatorului. Invers, investiţia îşi produce efectul multiplicator asupra venitului, venitul îşi produce efectul accelerator asupra investiţiei, iar aceasta din urmă produce noi efecte multiplicatoare asupra venitului care, din nou, accelerează investiţia.

Concepte - cheie: venit, consum, investiţie, economie, înclinaţie marginală spre consum, înclinaţie marginală spre

economii, principiul multiplicatorului, principiul acceleratorului.

19. Fluctuaţiile activităţii economice

19.1. Ciclicitatea şi diversitatea ciclurilor economice Activitatea economică nu are o evoluţie uniformă liniară, ci fluctuantă. Din analiza dinamicii activităţii economice se

disting patru tipuri de evoluţii şi fluctuaţii: trendul; variaţiile sezoniere; variaţiile întâmplătoare; variaţiile ciclice. Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice dintr-o ţară, în care fazele de expansiune

alternează cu cele de stagnare şi descreştere. Diversitatea ciclurilor economice Unitatea de timp pentru mişcarea ciclică o constituie ciclul economic. El se defineşte ca fiind perioada de la începutul

unei crize, până la începutul crizei următoare, sau perioada de timp care separă două crize. Pe baza analizei datelor disponibile, teoria economică evidenţiază cu preferinţă trei tipuri esenţiale de cicluri

generale, care se suprapun şi întrepătrund: a. Cicluri lungi, seculare sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a studiat pentru prima dată. . b. Cicluri propriu-zise, numite decenale sau Juglar, purtând numele economistului francez, preocupat de evoluţia

fluctuaţiilor economice pe termen mediu. c. Cicluri scurte sau Kitchin, de la numele economistului american care în 1923 a pus în evidenţă aceste cicluri,

având o durată de la 6 la 40 de luni, din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi al variaţiei stocurilor. În afara ciclurilor generale, literatura de specialitate consemnează şi unele cicluri specifice, înţelese ca cicluri

“intermediare”, şi care se manifestă în domeniul construcţiilor surprinzând mişcarea capitalului imobilizat în această activitate, precum şi în domeniul agricol, reflectând linia sinuoasă pe care raportul cerere-ofertă o parcurge.

Ciclurile lungi Ideea existenţei unor cicluri lungi a fost formulată cu circa opt decenii în urmă de către economistul rus Kondratieff

care analizând seriile de date statistice pentru Anglia, Franţa, SUA şi Germania, referitoare la preţuri, ratele dobânzii, salarii, comerţ exterior, a evidenţiat o serie de mişcări cronologice. Metoda lui Kondratieff are la bază analiza mecanismului preţurilor, a ciclurilor de preţ cu o durată medie de aproximativ 50 ani, perioadele ascendente caracterizându-se printr-o creştere continuă a preţurilor cu ridicata, iar cele descendente, dimpotrivă, prin scăderea indicelui general al preţurilor. Se observă totodată că acestor variaţii de preţ le corespund variaţii în acelaşi sens ale profiturilor şi ale activităţii economice.

29

Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. Experienţa istorică evidenţiază faptul că, o perioadă de timp de circa 25-30 ani, modul tehnic de producţie dominant, funcţionează corespunzător, are un cadru adecvat de afirmare, dezvăluindu-şi capacităţile de progres. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de a asigura cadrul corespunzător de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, în primul rând, a ratei profitului. Acest mod tehnic de producţie în funcţiune intră în criză, determinând necesitatea trecerii la un altul, nou, sau adecvat unor raporturi economice eficiente între om şi natură. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou mod tehnic, apt să ridice eficienţa economică ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare ale factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou, este marcată printr-o criză structurală a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristice crizei structurale îi sunt nu atât modificările în cadrul economiei privite prin prisma structurii pe ramuri de producţie, venitului naţional, ocupării forţei de muncă, capitalului fix şi investiţiilor etc., cât mai ales, modificărilor în structura subramurilor şi, chiar în structura sortimentală şi tipodimensională a producţiei.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc., anii de recesiune sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj) se accentuează. Este o perioadă de 25-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de producţie ies pregnant în evidenţă, are loc reducerea ritmurilor anuale de creştere a ratei medii a rentabilităţii. Mişcarea economiei pe o durată mare de timp, succesiunea celor două faze ale ciclului lung şi repetarea lor la intervale de 50-60 ani, este explicată în mod diferit de către diverşi autori. Aşa de exemplu, metoda lui Kondratieff care se fundamentează pe baza analizei mecanismului preţurilor, justifică această evoluţie pe baza “uzurii, reînnoirii şi măririi bunurilor de capital fix, a căror producere necesită investiţii şi un proces îndelungat”. Vor exista astfel mari valori (“unde”) tehnice care vor antrena unde economice. În faza difuzării, acumularea se amplifică, rata profitului creşte, dar, odată cu generalizarea noii tehnici, concurenţa reduce ratele profitului şi supra-acumularea devine intolerabilă.

Analiza ciclurilor lungi a constituit de asemenea preocuparea economistului austriac Joseph Schumpeter care a abordat trendul creşterii pe o perioadă lungă de timp, care include fluctuaţii economice ciclice pe termen scurt. După alţi specialişti, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de pregătirea şi ducerea războaielor perioadele de pregătire a războaielor marcând creşteri economice şi investiţii reale susţinute (mai ales pentru înarmare), iar fazele descendente evidenţiind restructurările dificile şi micşorarea cheltuielilor militare ce au loc în perioadele postbelice. Sunt şi cercetători care au încercat să explice ciclul lung prin evoluţia producţiei şi a stocului de aur sau a producţiei agricole. Asemenea puncte de vedere au avut o anumită rezonanţă, mai ales în perioadele când în circulaţie se aflau bani de aur sau convertibili în aur, iar agricultura era ramura principală în majoritatea economiilor naţionale. Într-o abordare mai largă, baza materială a ciclurilor lungi este considerată a fi evoluţia ciclică a inovaţiei tehnologice, în strânsă legătură cu evoluţia schimbărilor structurale în economie şi îndeosebi în modul tehnic şi tehnologic de producţie.

Ciclurile decenale În economiile de piaţă, cercetarea economică privind evoluţiile ciclice s-a concentrat, în primul rând, asupra ciclului

decenal, căruia îi este dedicată o largă literatură surprinzând o mare varietate de puncte de vedere, atât în privinţa definirii, cât mai ales în înţelegerea fazelor sale.

Localizarea crizei între cele două faze ale ciclului economic, nu trebuie să conducă în nici un caz la asocierea şi confundarea sa cu perioada de depresiune care îi succede. O distincţie clară trebuie făcută între criză şi depresiune. Caracterului violent, subit, perturbator al crizei, i se opune depresiunea, ca perioadă lentă de restructurare, de punere în ordine a sistemului productiv, în cursul căreia se manifestă fenomene negative cum ar fi: scăderea producţiei, a preţurilor, a salariilor, a schimburilor, creşterea şomajului.

Apariţia în unele domenii din economie şi consolidarea în altele a unor fenomene care determină o inversare a conjuncturii, sunt generate adesea de unele măsuri restrictive adoptate de către guvern, de către băncile comerciale prin ridicarea ratei dobânzii şi restrângerea investiţiilor din economie, de către partenerii externi şi în general, de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii anterioare. Acestora, li se adaugă tendinţa de reducere a ratei profitului ca urmare a sporirii costurilor atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi, creşterea stocurilor datorită unor neconcordanţe structurale între cerere şi ofertă, sporirea mai rapidă a producţiei în raport cu veniturile de care dispun agenţii economici etc.

Depresiunea este faza care succede crizei şi se caracterizează prin lâncezeala activităţii economice, stagnarea şi chiar diminuarea în continuare a producţiei, reducerea preţurilor, creşterea şomajului. Elementele de neîncredere deja afirmate în faza crizei propriu-zise se difuzează în sistemul economic, o serie de întreprinderi mai slabe restrângându-şi sau încetinindu-şi activitatea. Cererea tinde să se contracte pe seama unor prodfactori (datorită încetinirii sau reducerii procesului investiţional) sau pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi a bunurilor de consum curent - în relaţie cu diminuarea veniturilor unei părţi a populaţiei sau a economiilor pe care familiile le efectuează pentru a face faţă creşterii preţurilor şi a perspectivei de şomaj. Are loc o reducere a volumului producţiei curente sub incidenţa diminuării comenzilor, corelată cu restrângerea masei monetare şi scăderea substanţială a ratei profitului, a cursului acţiunilor. Întreprinderile care au rezistat crizei şi depresiunii, adoptă măsuri drastice de reducere a costurilor, din rândul cărora se detaşează reînnoirea

30

mijloacelor de muncă active pe baza unor inovaţii tehnice. Reluarea sau înviorarea activităţii economice este strâns legată de înnoirea capitalului fix şi mai ales a părţii sale active, ceea ce conduce la depăşirea punctului celui mai de jos a ciclu lui respectiv. Revigorarea procesului investiţional atât vizând crearea de noi capacităţi, cât şi reînnoirea celor existente, alimentează cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă, reducând proporţiile şomajului. Pe această bază, creşte cererea de satisfactori, care la rândul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori. Reluarea sau înviorarea activităţii se transformă treptat într-un avânt, a cărui durată poate diferi în raport cu condiţiile fiecărei ţări.

Expansiunea sau avântul, se caracterizează printr-o creştere a vânzărilor şi a preţurilor, o abundenţă de credit şi o creştere generală a veniturilor. Într-o asemenea conjunctură tot mai favorabilă, afacerile devin prospere iar cererea de bunuri de consum dinamică, cu perspective de consolidare. Pe fondul speranţelor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, în economie se declanşează un proces investiţional, are loc modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Procesul susţinut declanşat de sporirea cererii pentru bunuri de consum, este factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă.

În această fază, are loc simularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Cererea agregată în creştere, stimulată artificial şi prin mărimea masei monetare şi a vitezei de rotaţie a monedei, determină o tendinţă de creştere lentă, dar de durată a preţurilor.

În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, autorităţile monetare adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, în special prin majorarea ratei dobânzii, ceea ce determină o frânare a investiţiilor. Rata efectivă a profitului la noile investiţii tinde adesea să fie mai mică decât cea anticipată, generând astfel o încetare a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Pe acest fond, are loc intrarea economiei într-o nouă fază, într-un nou ciclu, producându-se o ruptură (în punctul de cotitură superior) care va pune capăt unui ciclu, dar totodată, un nou ciclu va reîncepe.

Nu există două cicluri sau două faze perfect asemănătoare. În acest context, ciclul Juglar este un ciclu major prin importanţa sa economică şi socială. El prezintă trei caracteristici principale (cel puţin până la cel de-al doilea război mondial): este regulat, periodicitatea sa fiind de circa 6-10 ani; este general, cuprinzând adesea, în acelaşi timp principalele ramuri, dar şi cvasitotalitatea ţărilor capitaliste; amploarea sa este mare (distanţa mare între nivelul de activitate cel mai ridicat şi cel mai scăzut).

Ciclurile scurte Pe fondul derulării ciclurilor lungi sau a ciclurilor Kondratieff, a ciclurilor majore sau a ciclurilor afacerilor, denumite

cicluri Juglar, poate fi observat şi un al treilea tip de cicluri, mici, sau cicluri Kitchin, cu o durată de la 30 la 40 luni, specifice sectorului construcţiilor şi agriculturii. Acest ciclu scurt sau minor afectează economia în ansamblu. El nu se manifestă printr-o criză adevărată, ci printr-o frânare a expansiunii, sau o accelerare a scăderii în faza de depresiune. Cu o periodicitate ce pare să fie de circa 40 luni, el a fost adesea perceptibil în SUA, fiind cauzat de anumite practici de gestionare a stocurilor. Aspectul ciclic al volumului de activitate este imprimat de raporturile dintre portofoliul de comenzi şi stocuri, existând fenomene de accelerare şi, apoi de decelerare.

19.2. Cauzele evoluţiei ciclice a economiilor contemporane Analiza diferitele teorii exprimate în literatura de specialitate pot conduce la gruparea cauzelor ciclicităţii economiei în

două categorii: teorii externe şi teorii principalmente interne: a. Pentru teoriile externe, cauza ciclului economic o constituie câteva fluctuaţii exterioare sistemului economic şi

anume: războaiele, revoluţiile şi alegerile, descoperirile de aur, ritmurile creşterii populaţiei şi emigrărilor, descoperirile ştiinţifice şi inovaţiile tehnologice, sau periodicitatea evoluţiilor petelor solare.

b. Teoriile interne fac referire la mecanismele din cadrul sistemului economic, acelea care generează cicluri economice şi care reiau mişcarea ciclică. Potrivit lor, toată expansiunea conduce la recesiune şi la contracţie, iar întreaga contracţie, conduce la reluare şi expansiune, asemenea unui proces care se reia în mod regulat.

După P.A. Samuelson şi W.Nordhaus, cele mai importante teorii ale ciclurilor economice, exprimate sintetic sunt următoarele: 1. Pentru teoriile monetare, originea ciclului economic rezidă în expansiunea şi în contracţia monedei şi a creditului (Hawtrey, Friedman). 2. Pentru teoriile inovaţiei, originea ciclului se găseşte în înlănţuirea invenţiilor importante care le acompaniază, spre exemplu, invenţia căilor ferate sau a automobilului (Schumpeter, Hansen). 3.Modelul interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două forţe este cauza care poate determina expansiunea şi depresiunea cicliclă (Samuelson). 4. Conform teoriilor politice ale ciclurilor economice, fluctuaţiile sunt datorate politicienilor care combină politicile monetare şi bugetare (Kalecki, Nordhaus, Tufte). 5. Teoriile ciclului economic de echilibru, susţin că percepţiile greşite ale mişcării preţurilor şi ale salariilor determină oamenii să ofere puţină sau foarte puţină muncă ceea ce dă naştere la cicluri ale producţiei şi ale ocupării (Lucas, Barro, Sargent). 6. Adepţii ciclului real, susţin că şocurile de productivitate se propagă în toată economia şi antrenează fluctuaţii (Prescott, Long, Plosser).

31

19.3. Politicile anticriză Urmărind asigurarea unei cât mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor

ciclice, diferiţi agenţi economici şi în general statul, adoptă o serie de măsuri. Surprinzând modalităţi fundamental diferite de percepere a cauzelor fluctuaţiilor ciclice, politicile anticriză pot fi structurate pe două mari categorii: a. politici anticiclice având ca obiectiv influenţarea cererii agregate; b. politici anticiclice bazate pe ofertă;

a. Punctul de reper al adaptării unor asemenea modalităţi de depăşire a situaţiei create îl constituie marea depreciere economică din anii „30, iar teoreticianul de marcă este J. M. Keynes, care a demonstrat necesitatea acţiunii asupra cererii globale, care poate stimula şi redresa producţia. În această viziune, problema centrală este găsirea modalităţii optime de control din partea guvernului asupra cererii agregate, pe această cale obţinându-se niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă, concomitent cu rate acceptabile a inflaţiei. Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice, se folosesc mai multe instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, sistemul asigurărilor sociale etc. Fundamentate de către economistul englez Keynes, politicile anticriză se constituie într-o componentă a politicii economice pe termen scurt şi pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.

Politica cheltuielilor publice, se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune).

Cheltuielile publice implică transferuri de venituri şi acţiune asupra cererii globale prin achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi investiţii în întreprinderi publice. Un mare rol revine majorării prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit în faza de recesiune să fie atenuate fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei.

Politica monetară şi de credit, are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii. Astfel, pentru stimularea creşterii economice, în fazele de stagnare sau recesiune se aplică dobânzi mai reduse care stimulează pe investitori şi creditul iar în fazele de avânt, când preţurile au tendinţă de creştere, se acţionează în direcţia restrângerii masei monetare prin creşterea dobânzii şi promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite.

Politica fiscală, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice, ridicând sau diminuând nivelul fiscalităţii, în vederea frânării sau stimulării investiţiilor şi producţiei. Astfel, în condiţiile de recesiune se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând la dispoziţia agenţilor economici particulari, o cotă mai mare din profit.

b. Politicile anticiclice bazate pe ofertă, preconizează că pentru a influenţa evoluţia ciclică, esenţială este ameliorarea stimulentelor pentru producători, pentru a-şi spori oferta agregată. În vederea atingerii acestui scop, pot fi adoptate două categorii de măsuri: efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi a preţuri(or libere prin eliminarea centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale, sindicate); folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor (ex. reducerea fiscalităţii).

Concepte-cheie: fluctuaţie, ciclicitate economică, ciclu economic, expansiune economică, recesiune economică,

mecanismul expansiunii, mecanismul recesiunii, politici de relansare.

20. Şomajul

20.1. Definirea şi cauzele şomajului Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de

cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă. În literatura economică este larg utilizată şi definiţia dată şomajului de Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite - potrivit căreia este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: este apt de muncă, nu are loc de muncă, este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată, caută un loc de muncă.

20.2. Cauze ale şomajului Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective, dar şi subiective: ritmul de creştere

economică, în condiţiile unei productivităţi a muncii ridicate; progresul tehnic; criza economică – cu alte cuvinte, rate mari de creştere economică determină scăderea ratei şomajului, iar rate mici sau negative ale creşterii economice sunt însoţite de creşterea ratei şomajului.

Opinii diferite le întâlnim şi în cunoscuta “lege a lui Okun” care leagă rata creşterii economice de fluctuaţiile ratei şomajului. Această lege reflectă legătura dintre rata de creştere economică şi rata şomajului subliniind că rata şomajului

32

scade atunci când creşterea economică depăşeşte valoarea de 2,5% a ratei tendinţei sau, pentru fiecare procent de creştere a PNB real într-un an, rata şomajului scade cu 0,4%.

La baza fenomenului, stau şi alte cauze determinate de creşterea mobilităţii forţei de muncă şi reducerea timpului de angajare. În România, criza economică de lungă durată a generat un şomaj de mari proporţii cu perspective reduse de reintegrare. Modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererii de muncă. În România, şomajul are la originea sa, parţial, şi transformările de structură a economiei naţionale, după criteriul de eficienţă, în vederea adaptării la mediul concurenţial.

Imigrarea - emigrarea influenţează asupra stării pieţei muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în zona de origine.

Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă, datorită oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, promovării unor politici de embargou influenţează negativ asupra relaţiilor economice vizând import-exportul, deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la creşterea şomajului.

20.3. Forme ale şomajului şi indicatori de măsurare Argumentat în teorie şi constatat în practica economică, şomajul se caracterizează prin mai multe aspecte: a. nivelul şomajului, exprimat absolut, respectiv prin numărul celor neocupaţi şi relativ, ca rată a şomajului,

calculată ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată; b. intensitatea şomajului, este o altă caracteristică în funcţie de care se poate distinge: şomajul total care

presupune pierderea locurilor de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial, care constă în diminuarea activităţii prin reducerea duratei de lucru sub cea legală; şomajul deghizat, care presupune o activitate aparentă, cu o productivitate mică;

c. durata şomajului cuprinde perioada de timp din momentul pierderii locului de muncă până la preluarea activităţii. Diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată;

d. structura şomajului se formează pe baza anumitor criterii. care sunt: categoria socio-profesională, nivelul calificării, ramura de activitate din care provine, vârstă, sex, rasă etc. Din studierea structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, se constată o creştere a numărului de şomeri tineri (până la 25 de ani) şi a femeilor.

Pe baza acestor trăsături caracteristice, putem considera că a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial adică lipsa pentru o anumită perioadă de timp a unui loc de muncă. Inactivitatea poate fi însă şi rezultanta voinţei individuale având o motivaţie subiectivă. În consecinţă, şomajul poate fi voluntar sau involuntar. Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este datorat refuzului sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei e muncă de a accepta o retribuţie corespunzătoare salariului de echilibru. Acest refuz este bazat pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale sau pe înţelegeri în vederea negocierii contractelor colective. În contrast, şomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deşi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, nu găsesc locuri de muncă disponibile. Între aceste două forme de şomaj există puncte de interferenţă, care le fac uneori greu departajabile. Există astfel, un şomaj tranzitoriu sau fricţional, specific acelor economii în care forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie spre schimbarea locului de muncă în vederea ameliorării condiţiilor de viată. În categoria şomajului voluntar, pot să fie incluşi şi aceia care primesc o indemnizaţie de şomaj. Explicabilă şi motivată social, indemnizaţia de şomaj are efecte economice contradictorii. Se constată că şomajul voluntar este cu atât mai mare cu cât această indemnizaţie este mai consistentă. Un efect negativ al indemnizaţiei de şomaj este şi aşa numitul “şomaj la negru”. El cuprinde pe aceia care beneficiază de indemnizaţia de şomaj, dar care prestează concomitent o activitate remunerată, de obicei, în domeniul serviciilor de consum sau comerţului. De aceea, şi cauzele generatoare de şomaj trebuie căutate în cele două mari procese economico-sociale, şi anume:

a. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; b. creşterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja şi

afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive. a. În cadrul primului proces - pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, distingem

mai multe forme sau genuri de şomaj. În primul rând, şomajul ciclic denumit uneori şi conjunctural, cauzat de crizele economice care au loc, de crizele parţiale sau de alte crize specifice unei conjuncturi. El este explicat ca rezultat al modului defectuos în care se realizează legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii muncii, pe de altă parte. În general, şomajul ciclic poate fi resorbit total sau parţial, în perioadele de avânt economic. În al doilea rând, şomajul structural, determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, socială etc., care au loc în diferite ţări, mai ales, sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. El se datorează, în principal, dezechilibrului creat între oferta şi cererea de muncă. Conflictul cerere-ofertă pe piaţa muncii, poate fi rezultatul mutaţiilor structurale produse în dezvoltarea economică, în repartizarea industriei în teritoriu, în aplicarea defectuoasă a unor politici industriale sau agrare etc. Reintegrarea acestei forţe de muncă poate avea loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor şi recalificarea celor afectaţi. În al treilea rând, şomajul tehnologic, ca o variantă a celui structural, este

33

determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi economice care impun restrângerea locurilor de muncă. Resorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât ea reclamă recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu progresul tehnic. În al patrulea rând, şomajul intermitent, ca rezultat al practicării contractelor de angajare pe durate scurte din cauza incertitudinii afacerilor. În acest caz, perioada de şomaj începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la realizarea unei noi angajări la o altă unitate. În al cincilea rând, şomajul de discontinuitate, care afectează în mod deosebit femeile şi este cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale sau de maternitate. În al şaselea rând, şomajul sezonier, cauzat de întreruperi ale activităţii puternic dependente de factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii, lucrări publice etc.

b. Cel de-al doilea proces, economico-social generator de şomaj are şi el două aspecte majore. Unul priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii şi explică formarea şomajului prin starea economiei (nivel, structură, tehnică) ca şi prin diferenţa dintre ciclul reproducţiei forţei de muncă şi ciclul diferitelor activităţi economice. De asemenea, acest şomaj este explicat şi prin formarea noilor generaţii sub incidenţa factorilor naturali-biologici, demografici şi economici care, deşi se influenţează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare directă.

Al doilea aspect se referă la populaţia activă disponibilă, la persoanele care nu au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze, ca urmare a unor cauze directe: diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri insuficiente (pensiile de urmaş, salariul soţului), intensificarea mişcării de emancipare a femeilor, ruinarea micilor producători etc.

În explicarea cauzelor şomajului, nu poate fi neglijată, migraţia internaţională a populaţiei, adică deplasarea populaţiei active disponibile, dintr-o ţară în alta, în căutarea unui loc de muncă. Acest proces, creează serioase dezechilibre pe piaţa muncii, între cererea şi oferta de muncă, atât pentru ţările importatoare, cât şi pentru ţările de origine.

20.4. Consecinţele economice şi sociale ale şomajului Pe plan economic, se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ - familie. Pe

plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica mărimii PIB, în sensul că instruirea, calificarea celor aflaţi în şomaj au presupus cheltuieli din partea individului şi societăţii, care nu vor putea fi recuperate în situaţia şomajului de lungă durată; această forţă de muncă, ieşită din populaţia activă ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici, salariaţilor; existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi. La nivel de individ-familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, dacă ele există. Se deteriorează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă. Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de neutilitate pentru societate şi familie.

20.5. Măsuri de combatere a şomajului Complexitatea fenomenului, a formelor şi implicaţiilor sale în toate componentele organismului economico-social fac

deosebit de dificilă găsirea unor măsuri de diminuare a şomajului. De aceea, şomajul s-a impus atenţiei guvernelor şi forţelor sociale, devenind o preocupare generală. Soluţiile preconizate cuprind o gamă foarte variată şi vizează atât firmele, cât şi societăţile, atât pe cei ce lucrează, cât şi pe şomeri. Toate acestea formează obiectul unor reglementări care, în totalitatea lor, sunt cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea şomajului.

Şomajul ridică, aşadar, numeroase probleme economice şi sociale atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.

Pe termen scurt, pentru atenuarea consecinţelor sale, obiectivul major îl constituie asigurarea unor venituri minime pentru cei afectaţi, ceea ce se realizează prin ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. În general, indemnizaţia de şomaj reprezintă un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari destinaţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri.

Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl constituie diminuarea sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu, pot fi grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.

a. Din prima categorie (măsuri ce privesc direct pe şomeri) fac parte măsurile şi acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice. De asemenea, un loc important îl ocupă, facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi pentru trecerea la noi forme de angajare. În acest sens, se remarcă angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie, cu contract de muncă pe durată determinată, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De regulă, asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele normale;

b. Măsurile care privesc populaţia activă ocupată, au ca scop diminuarea şomajului prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură, în principal, prin „împărţirea muncii” între cei angajaţi şi crearea de noi posibilităţi de angajare. Aceasta presupune o reîmpărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a

34

muncii şi a producţiei. Protejarea populaţiei ocupate este realizată, în ultimul timp, şi prin măsurile întreprinse pentru îndepărtarea imigranţilor şi repatrierea lor în ţările de origine. Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât procesul creării de noi locuri de muncă. Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii economice şi crearea condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic acestei creşteri.

20.6. Şomajul în România În România, conţinutul şomajului este similar cu cel ce defineşte şomajul în general, însă se particularizează de

condiţiile economico-sociale concret istorice şi specifice. Astfel, geneza şomajului, se explică pornind de la situaţia în care şomajul şi subocuparea coexistă cu potenţialul economic, cu capacităţile de producţie nefolosite sau parţial folosite, într-un context de recesiune economică profundă, ceea ce face ca venitul naţional să fie mai mic decât i-ar permite productivitatea muncii. Trebuie să avem în vedere şi efectul distructiv pe care dobânzile îl pot avea asupra ocupării şi a investiţiilor. Menţinerea unor rate ridicate ale dobânzilor, situate mult timp peste rata inflaţiei, secătuieşte economia atât de posibilităţile viitoare de dezvoltare, cât şi de posibilităţile de ocupare. Un alt aspect ce se impune a fi luat în calcul pentru înţelegerea genezei şi manifestării şomajului în România priveşte problema salariilor. Uneori, specialiştii consideră că rigiditatea salariului în privinţa scăderii constituie un element de blocare a pieţei muncii, de impulsionare a sporirii şomajului. Unii susţin că mărirea necontrolată a salariilor şi a costurilor salariale de astăzi ar da dimensiunea şomajului de mâine. Un alt aspect relevant pentru aprecierea genezei şi manifestării şomajului în România se referă la faptul că eliberarea forţei de muncă din motive de retehnologizare în diferite ramuri şi unităţi economice s-a accentuat, în timp ce crearea de locuri de muncă a stagnat, din cauza nesiguranţei economice şi a lentei restructurări a economiei.

Procesul de tranziţie a României la economia de piaţă relevă câteva trăsături ale şomajului: 1. creşterea însemnată a numărului şomerilor pe întregul parcurs al tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială; 2. existenţa în structura şomajului a unui număr important de muncitori. 3. şomajul afectează puternic tinerii şi femeile.4. tendinţa de creştere a şomajului de lungă durată. 5. alimentarea şomajului prin procese de natură economică şi social-culturală.

Concepte - cheie: şomaj, generator al şomajului, şomaj voluntar, şomaj tehnologic, şomaj structural, şomaj

involuntar, Lege a lui Okun, indemnizaţie de şomaj consecinţe ale (costul) şomajului, combaterea şomajului.

21. Inflaţia

21.1. Geneza, natura, cauzele şi formele inflaţiei contemporane Inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor de consum, un

mecanism care provoacă variaţii multiple şi de lungă durată. Inflaţia există doar în prezenţa banilor, iar problemele, ridicate de ea se datorează numai incertitudinii. Deflaţia şi

dezinflaţia (reducerea ritmului inflaţiei) creează probleme în economie şi societate, ca de altfel şi inflaţia tot datorită banilor. Precizarea naturii proceselor inflaţioniste, cunoaşterea noţiunii de inflaţie trebuie să pornească de la formele

istorice ale acesteia, în corelaţie cu formele de bani, cunoscute de-a lungul secolelor, acestea fiind în primul rând, de natură monetară: inflaţia monetar-bănească; inflaţia banilor convertibili în aur; inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit care se exprimă în creşterea preţurilor şi în lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă; ea este un dezechilibru între banii depreciaţi şi circulaţia bunurilor economice.

Inflaţia monetară poate fi definită ca o rupere de echilibru, la un moment dat, dintre masa monetară şi volumul mărfurilor şi serviciilor, printr-o creştere excesivă a semnelor monetare, asociată cu creşterea preţurilor şi urmată de depreciere monetară.

Sintetizând numeroasele opinii cu privire la inflaţia contemporană, se desprind caracteristicile esenţiale ale acesteia, cum ar fi: a. este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport cu alte monede; b. este un proces de creştere durabilă a tuturor preţurilor; c. este un dezechilibru calitativ structural, între masa de mărfuri şi servicii socialmente necesare şi masa bănească, aceasta din urmă manifestându-se ca un excedent relativ în circulaţie; d. este un proces material şi monetar; e. inflaţia se interferează cu numeroase aspecte psihologice (de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce în “prezent” o cerere viitoare de consum); f. este un accident al creşterii şi dezvoltării economice devenind un obiectiv al politicii economice care încearcă să o menţină între anumite limite tolerabile; g. este un proces structural ce cuprinde ansamblul macro-social.

În strânsă legătură cu trăsăturile (caracteristicile esenţiale) inflaţiei, se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural, monetaro-material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă, şi generalizată a preţurilor.

35

În esenţă, dezechilibrul de ansamblu al economiei datorat inflaţiei este evidenţiat de trei tendinţe majore: a. disparitatea, respectiv creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei, în primul rând, producţia; b. creşterea preţurilor; c. scăderea puterii de cumpărare a banilor. Cauza acestor tendinţe este de natură monetară şi de natură nemonetară.

De regulă inflaţia este determinată de două situaţii: a. emisiunea monetară excedentară în raport cu nevoile de circulaţie a bunurilor economice, prioritar pentru acoperirea deficitelor bugetare ale statului; b. când cantitatea de bani rămâne aceeaşi, deşi se reduce considerabil cantitatea de bunuri economice oferite pieţei.

Fenomenul inflaţionist poate fi pus în evidenţă şi prin dezechilibrul dintre masa monetară şi produsul intern brut (PIB) a cărui circulaţie şi realizare trebuie să se efectueze prin intermediul monedei.

În funcţie de natura cauzelor sunt cunoscute următoarele forme de inflaţie: 1. inflaţie prin cerere provocată de excesul de cerere solvabilă pentru bunuri economice, rigiditatea sau chiar

involuţia ofertei în fondul creşterii generale şi de durată a preţurilor. 2. inflaţia prin monedă determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă, încălcându-se cerinţele legii circulaţiei băneşti, încetinirea vitezei de rotaţie a banilor. 3. inflaţie prin costuri, determinată de cauze cu motivaţii diverse, care influenţează creşterea costurilor, a preţului resurselor naturale, a costurilor salariale, a fiscalităţii şi a importurilor, şi nu în ultimul rând, a devalorizării monedei naţionale. Inflaţia prin costuri, corelată cu oferta, se produce în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă. 4. inflaţie prin credit determinată de creşterea substanţială a creditului care conduce la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum. 5. inflaţie combinată, determinată de interacţiunea celor două cauze majore: cererea şi costurile. Complementarea acestor cauze face dificilă precizarea cauzei esenţiale care a declanşat fenomenul. 6. inflaţie structurală, determinată de cadrul legislativ social, de rolul şi capacitatea negociativă a sindicatelor în materie de venituri, discrepanţele în condiţiile producţiei, de condiţiile de formare a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale economiei. 7. Alte cauze şi influenţe cum ar fi: inflaţia deschisă (explicită, declarată, recunoscută), care se dezvoltă prin ea înşişi, într-o manieră autonomă, fără a putea fi stopată prin intervenţie umană; inflaţie ascunsă (ocultă, refulată, frânată, reprimată), care se caracterizează prin intervenţia deciziilor (monetare, fiscale, bugetare etc.) din partea statului; inflaţia dată de factorul psihologic, care apare atunci când toţi agenţii economici sunt influenţaţi în deciziile lor de relaţia dintre aprecierile privind evoluţia inflaţiei şi evoluţia propriu-zisă a fenomenului; renunţarea la obligativitatea convertibilităţii monetare, fapt ce duce la creşterea nelimitată a masei monetare, etc.

Între caracteristicile de bază ale inflaţiei pe primul plan, se situează intensitatea (evoluţia indicelui general al preţurilor cu amănuntul la bunurile şi serviciile de consum) şi durata ei în timp, în funcţie de care distingem trei tipuri de inflaţie (forme ale inflaţiei sau scală de departajare a procesului inflaţionist): a. inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la max. 3%; b. inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%; c. inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d. inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e. hiperinflaţia.

Creşterea neinflaţionistă se realizează atunci când ritmul creşterii economice devansează ritmul inflaţiei. Creşterea inflaţionistă are loc atunci când are loc accelerarea ritmului inflaţiei şi încetinirea sensibilă a ratei medii

anuale de creştere a producţiei sociale. Stagflaţia se manifestă, în anumiţi ani, caracterizaţi prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei,

prin “creşterea zero” sau prin recesiuni economice. Deci când creşterea economică foarte slabă sau chiar stagnarea economică coexistă cu inflaţia.

Slumpflaţia se caracterizează prin coexistenţa scăderii producţiei cu creşterea preţurilor. Ea sintetizează o criză economică sau un declin economic, pe de o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte.

21.2. Măsurarea inflaţiei şi combaterea inflaţiei. Efectele (costurile) inflaţiei În vederea măsurării inflaţiei şi deflaţiei, se folosesc, concomitent mai mulţi indicatori, care permit formarea unei

imagini corecte cu privire la amploarea inflaţiei. Se consideră că cel mai cuprinzător criteriu de măsurare a fenomenului inflaţionist este ecartul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală potenţată artificial de factori politici, pe de o parte, şi oferta reală de mărfuri şi servicii, pe de altă parte, ambele privite la scara economiei naţionale. Absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea solvabilă nominală şi cantitatea reală de bunuri economice pe care agenţii economici le pot pune în circulaţie. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire de bunuri materiale şi servicii necesare şi dorite de populaţie. Relativ, inflaţia rezultă ca raport procentual dintre mărimea absolută arătată (excedentul de masă monetară) şi oferta reală de bunuri. Mărimile relative, la rândul lor, pot fi exprimate în indici prin care se poate aprecia sensul evoluţiei procesului inflaţionist.

În prezent, inflaţia este măsurată, predominant prin următorii indici şi coeficienţi: a. indicele general al preţurilor; b. dinamica preţurilor bunurilor de consum; c. indicele costului vieţii; d. modificarea puterii de cumpărare a banilor pe piaţa internă şi internaţională; e. evoluţia masei monetare şi a vitezei de rotaţie a monedelor; f. devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PNB, PIB, PNN, PIN, PGB, VN) de către masa monetară, existentă în circulaţie şi disponibilă pentru a fi cheltuită.

36

Indicele de deflaţionare (p

dfI ) rezultă şi din raportul PNB nominal (exprimat în preţuri curente) la acelaşi PNB real

(exprimat în preţuri constante.

Rata inflaţiei ( infR ) se estimează scăzând din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie, care

este 100.

100 p

dfinf IR

Măsurarea inflaţiei impune şi cunoaşterea puterii de cumpărare a populaţiei, respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate monetară, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare permite, de regulă, comparaţia în timp, de la un an la altul etc., pentru o tară dată sau, cu unele condiţii, chiar între ţări. Ca indice, puterea de

cumpărare ( pcI ) se exprimă pe baza indicilor de preţ ( pI ).

p

pcI

I1

Măsurarea inflaţiei, a nivelului şi intensităţii sale, se reflectă şi în creşterea masei băneşti din circulaţie într-un ritm mai rapid decât creşterea producţiei şi productivităţii factorilor de producţie. Se pot astfel sesiza anumite corelaţii în economia contemporană între inflaţie şi creşterea economică.

Principalele efecte ale inflaţiei contemporane sunt: redistribuirea veniturilor şi avuţiei de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre cele care deţin putere economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari; creează o stare de incertitudine în rândul întreprinzătorilor; contribuie la înrăutăţirea relaţiilor economice externe ale ţării; afectează negativ utilizarea resurselor economiei de care dispune economia naţională; subminează creditul pe termen lung.

Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două cauze majore care determină acest fenomen. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie ambele cauze.

Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici: politici fiscale şi politici monetare. Controlul ofertei agregate se realizează pe două direcţii principale: metode de control a preţurilor şi a veniturilor;

măsuri de stimulare a creşterii ofertei (producţiei). Gama măsurilor antiinflaţioniste include şi elemente de protecţie socială faţă de efectele creşterii preţurilor şi

scăderii puterii de cumpărare a banilor, cum ar fi: indexarea salariilor (majorarea la anumite intervale de timp) şi a altor venituri fixe; acordarea de compensaţii de către stat şi întreprinderi pentru salariaţi etc.

Măsurile prezentate nu sunt singulare, fenomenul inflaţionist fiind extrem de complex, necesită folosirea unor “pachete de măsuri”, concepute şi folosite astfel ca să se completeze cât mai bine atât pe termen scurt cât şi mediu şi lung. În raport cu aceste măsuri, în timp s-au conturat o serie de căi de combatere a inflaţiei dintre care subliniem: deflaţia, reprezentând reducerea provocată prin măsuri de politică monetară a veniturilor nominale ale populaţiei, care să conducă la reducerea preţurilor sau limitarea creşterii lor; devalorizarea, ca reducere oficială a valorii de schimb a monedei naţionale în raport cu aurul sau cu alte valute; revalorizarea, respectiv ridicarea conţinutului în aur a monedei naţionale şi modificarea corespunzătoare a parităţii ei faţă de alte monede; nulificarea, acţiunea de îndepărtare a însemnelor băneşti depreciate şi introducerea unor noi semne, cu un alt conţinut în aur. Aceste măsuri vizează mai ales aspectul monetarist al inflaţiei şi restabilirea unei circulaţii nominale a banilor, şi nu ansamblul procesului ce caracterizează inflaţia contemporană.

Aşadar, lupta împotriva inflaţiei comportă, în general, trei categorii de politici: blocajul monedei; blocajul cheltuielilor publice; blocajul veniturilor.

21.3. Relaţia inflaţie-şomaj. Curba Philips. Această idee a apărut după anul 1958, când A. W. Philips a remarcat relaţia invers proporţională dintre ritmul de

creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. Astfel, legătura dintre inflaţie şi şomaj a constituit şi obiectul unor intense preocupări ale economistului neozeelandez O. W. Phillips. După el, factorii de decizie economică, puşi în faţa unor opţiuni alternative, pot alege între un nivel redus de şomaj, satisfacţie pe care trebuie să o plătească cu o inflaţie ridicată sau invers. Curba lui Philips, faimoasă în anii „50 în Marea Britanie şi devenită de atunci un element de bază în macroeconomie, reprezintă o relaţie empirică ce reflectă comportarea salariului şi a inflaţiei faţă de rata şomajului; cu cât rata şomajului este mai mare, cu atât cea a inflaţiei este mai redusă; cu alte cuvinte, se sugerează că există o relaţie de compensaţie între inflaţie şi şomaj. Referitor la relaţia: salarii - productivitate a muncii se aduce în discuţie Curba Philips în care se încearcă argumentarea unei interdependenţe organice între nivelul ocupării forţei de muncă, creşterea salariilor şi creşterea preţurilor. Această curbă pleacă de la premisa că stabilitatea preţurilor se poate asigura în condiţiile sporirii cu 2-3% anual a salariilor pe seama creşterii productivităţii muncii. În acelaşi timp, pentru a asigura stabilitatea economică şi formarea liberă a preţului forţei de muncă este necesar permanent un şomaj de echilibru de aproximativ 3-5% din forţa de muncă activă. Ridicarea gradului de ocupare a forţei de muncă, demonstrează Curba Philips se va solda incontestabil cu creşterea din ce în ce mai accentuată a salariilor şi a preţurilor.

37

Pentru factorii de decizie în domeniul politicilor economice rezultă că este necesar să fie stabilit nivelul respectiv de şomaj, ceea ce reprezintă preţul care trebuie plătit pentru a evita flagelul inflaţionist.

Cercetările întreprinse ulterior au demonstrat că relaţia inflaţie-şomaj este foarte instabilă şi inexistentă în anumite situaţii. Astfel, analiza efectuată pe baza datelor concrete din SUA, în perioada 1963-1980, demonstrează că pentru anii 1963-1969, relaţia se confirmă. Realitatea economică, a ultimelor decenii, a demonstrat însă, că lucrurile sunt cu mult mai complexe. Relaţia Philips, dacă este valabilă, ea se reduce la perioade scurte de timp.

Concepte - cheie: deflaţie, inflaţie, indice general al preţurilor şi tarifelor de consum – IGP, revalorizare,

devalorizare, nulificare, relaţie inflaţie – şomaj, spirală inflaţionistă, politici antiinflaţioniste.

22. Statul şi economia

22.1. Rolul statului în economie Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă, prin politica economică a

autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.

Forme de manifestare a rolului statului în economie: a. Alături de frme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă, există şi un sector public, care

produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul cerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.

b. Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică monetarâ, de credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.

c. Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor. d. În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de bunăstare. e. Politica de protejare a concurenţei. f. Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. g. Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe.

22.2. Politica bugetară Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a

acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice. Conţinutul bugetului de stat Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi

cheltuielile anuale ale statului. Veniturile au două resurse principale: a. fiscale; b. nefiscale. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei,

sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică, locuinţe etc. Execuţia bugetară poate fi: a. echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute; b.

excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât cheltuielile; c. deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.

Tipuri de multiplicator bugetar Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri prin care încasările şi cheltuielile

publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează în efecte multiple sub denumirea de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator: a. de cheltuială publică; b. fiscal; b. al bugetului echilibrat.

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea cheltuielilor publice (ΔG) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului (ΔY); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul investiţiilor: ΔY/ ΔG = 1/(1-c‟) = K.

Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest caz, deficitul se finanţează prin împrumuturi.

Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:

Kb.e. = ΔY/ ΔG = 1. Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (ΔG) să fie egală cu aceea a încasărilor (ΔT) : (ΔT = ΔG). Datoria publică

38

Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă.

Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de către stat atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.

22.3. Politica fiscală Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni

privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare. Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele economice: astfel, la o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte şi scad atunci venitul naţional scade.

i = f(r x v) i = r x v r – rata de impozitare; i – impozitul încasat; v – venitul; - rata marginală de impunere fiscală (Img): Img = ΔI/ ΔV, ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de

venit Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune ca rata de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de presiune fiscală constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale sunt mai slabe.

22.4. Programarea macroeconomică Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în economia de piaţă

modernă, prin programe de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice. Programarea economică poate fi: a. indicativă; b. incitativă.

Concepte-cheie: intervenţia statului, acţiuni ale statului, bugetul de stat, multiplicatori bugetari, datorie publică, politică fiscală, rata optimă de presiune fiscală, planificarea (programarea) macroeconomică.

23. Bunăstarea şi sărăcia. Distribuţia veniturilor Creşterea bunăstării şi diminuarea sărăciei (ţinerea ei în anumite limite) reprezintă finalitatea socială a creşterii

economice. Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei. Piaţa acordă prime celor ce reuşesc şi aplică

sancţiuni celor ce nu reuşesc. Cauze care pot duce la inegalitatea veniturilor: a. diferenţele de abilitate; b. diferenţele de performanţe în muncă; c.

diferenţele în asumarea riscurilor; d. diferenţele de salarizare; e. diferenţele în educaţie şi instruire; f. diferenţele de experienţă în profesie etc.

În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea disparităţilor economice: 1. Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice prin a. subvenţionarea investiţiei în capital uman; b. aplicarea

de politici antidiscriminatorii. 2. Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice prin: a. acţiuni de aplicare a unor programe de asigurări

sociale; b. acţiuni de aplicare a unor programe de combatere a sărăciei.

23.1. Inegalităţile economice şi inegalitatea veniturilor Nivelul de trai este un indicator economic reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor de viaţă ale unui

individ sau ale unei colectivităţi: nivel de trai normal; nivel de trai actual; nivel de trai dezirabil. Modul de viaţă reprezintă forma colectivă în care sunt valorificate condiţiile privirid calitatea vieţii; stilul de viaţă

reprezintă aspectul personalizat al modului de viaţă; calitatea vieţii se referă la ansamblul condiţiilor din care se compune viaţa integrală a oamenilor.

Cauze subiective ale inegalităţii veniturilor: a. discriminarea de către patroni; b. discriminarea între salariaţi; c. discriminarea statistică.

Proprietatea publică este acea proprietate pe baza căreia şi prin exploatarea căreia statul asigură bunurile publice. Bunurile publice sunt bunuri care satisfac nevoile comune ale societăţii, tot aşa cum bunurile private satisfac nevoile economice individuale.

39

Mecanismul venitului minim garantat pe economie are, totuşi, două deficienţe: 1. destimulează munca; 2. destimulează afacerile.

23.2. Economia de piaţă şi politicile de protecţie socială Indicele venitului real Cel mai important indicator al nivelului de trai îl prezintă indicele venitului real: Ivr = Ivn / Ip, unde: Ivr – indicele

venitului real; Ivn – indicele venitului nominal; Ip - indicele preţurilor

23.3. Echitatea repartiţiei sau eficienţă economică? Puterea de cumpărare se poate defini ca fiind cantitatea de active reale (bunuri/servicii) care poate fi obţinută în

schimbul activelor monetare deţinute. Puterea de cumpărare se măsoară prin intermediul coeficientului puterii de cumpărare: Pc = VN/P, unde: VN – venitul nominal; P – nivelul mediu al preţurilor.

Puterea de cumpărare se defineşte prin două mărimi: a. cantitatea nominală de active monetare deţinute; b. preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele monetare respective.

Concepte-cheie: finalitatea socială a cercetării ştiinţifice, inegalitatea veniturilor, protecţie socială, echitate-eficienţă,

nivel de trai, calitatea vieţii, mod de viaţă, stil de viaţă, putere de cumpărare.

24. Probleme actuale ale economiei româneşti

24.1. Fundamentele reformei Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu, întemeiat pe cunoaşterea aprofundată a

realităţilor din ţara noastră, a experienţei şi modelelor de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate, preluându-se de la acestea numai acele elemente care se pot aplica cu succes.

Toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale: a. liberalizarea economică; b. privatizarea; c. stabilizarea macroeconomică.

24.2. Factorii care influenţează situaţia economică a României Economia românească se caracteriza, la începutul tranziţiei, printr-o rigiditate extremă; populaţia a trebuit să suporte

o situaţie dură, asemănătoare cu o “terapie de şoc”; conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă. România a pierdut în mai puţin de doi ani, 60% din pieţele sale externe.

Concepte-cheie: tranziţie, model de tranziţie, liberalizare economică, privatizare, stabilitate macroeconomică,

eficienţa tranziţiei, pregătirea integrării economiei României în Comunitatea Economică Europeană.

E. Mondoeconomie

25. Economia mondială. Concepte şi structuri Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice – economii

naţionale, uniuni economice zonale, regionale şi transcontinentale, companii private şi publice, rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiare, monetare etc. pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

Înţelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaşterea aprofundată a structurilor sale de bază. Economiile naţionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri, subramuri ale activităţii economice, de agenţi

economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale reproducţiei, legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unei naţiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naţionale (care a ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităţii lor tipologice şi adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenţială, durabilă a economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor naţionale se realizează prin utilizarea mai multor criterii: nivelul dezvoltării economice, structurile economiilor naţionale, potenţialul economic, situaţia financiară, participarea la relaţiile economice internaţionale. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi decalajele economice, tehnologice, cele din domeniul calităţii vieţii etc., care caracterizează lumea de azi.

40

Interdependenţele economice mondiale constituie o altă structură esenţială a economiei mondiale, semnificând o vastă reţea de legături economice internaţionale: pe orizontală - între agenţii economici privaţi şi publici, naţionali şi transnaţionali; pe verticală - între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare adăugată. În viaţa economică reală, interdependenţele se concretizează în diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în constituirea pieţii mondiale şi dezvoltarea comerţului mondial, a fluxului mondial al capitalurilor şi investiţiilor externe, a celui valutar mondial şi a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice mondiale.

Cadrul normativ şi instituţional fără de care funcţionarea economiei mondiale nu este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine Economică Mondială, include normele juridico-legislative şi sistemul instituţional bilateral care reglementează raporturile fiecărui stat cu alt stat suveran, precum şi dreptul internaţional şi instituţiile subregionale, regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea relaţiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale asupra relaţiilor economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în anumite împrejurări ceea ce explică preocupările de perfecţionare a funcţionării sale.

Analiza structurii economiei mondiale şi a impactului acestora asupra procesului dezvoltării face obiectul a numeroase teorii şi doctrine economice cunoscute îndeosebi ca fiind teorii ale comerţului mondial; teoria balanţei comerciale active aparţinând şcolii mercantiliste, teoria avantajului absolut şi relativ aparţinând şcolii clasice engleze, teoria neofactorilor şi neotehnologiilor, teoria productivităţii muncii a economistului român M. Manoilescu, teoria ciclului de viaţă al produselor şi producţiei acestora. Aceste teorii analizează şi explică factorii şi modelele specializării economice interna-ţionale; piaţa mondială şi dinamica comerţului internaţional; fluxul mondial al capitalului, al investiţiilor externe; fluxul valutar internaţional; datoria externă a ţărilor; balanţa de plăţi externe; fluxul internaţional al forţei de muncă etc.

Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt, ale veacului al XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluţie continuă, ascendentă. Etapa sa actuală de dezvoltare este o perioadă de tranziţie spre un nou stadiu, calitativ superior, ale cărui structuri se vor cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă economia mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin a. capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei; b. procesul de reînnoire permanentă, de înlăturare a barierelor structurale, organizaţionale şi teritoriale care obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi eficienţei activităţii economice.

Concepte-cheie: economie mondială, economie deschisă, interdependenţa economiei mondiale, diviziunea

internaţională a muncii, comerţ mondial, comerţ invizibil, piaţa mondială, ordine economică mondială, avantaj absolut şi relativ în comerţul internaţional.

26. Probleme actuale ale economiei mondiale

26.1. Scenariile dezvoltării economice Eforturile pentru descifrarea evoluţiilor posibile ale economiei mondiale au luat, în ultimele decenii, forma elaborării

unor scenarii ale dezvoltării economice. Scenariul dezvoltării economice reprezintă o metodologie de studiere a fenomenelor şi proceselor economice prin

intermediul modelării explicativ – explorative a procesului dezvoltării, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor şi deciziilor subiectului relaţiilor internaţionale asupra evoluţiei economiei internaţionale.

Există trei tipuri de scenarii: Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare a economiei mondiale. Esenţa acestuia rezidă în faptul că dezvoltarea economică mondială în secolul al XXI-lea va putea avea loc numai prin constituirea unor mari ansambluri (blocuri sau comunităţi) regionale care să reunească, în funcţie de anumite afinităţi şi particularităţi istorice, state ale Nordului (respectiv, ţări dezvoltate economic) şi state ale Sudului (sau ţări mai puţin dezvoltate), pe baza unui sistem de tratate regionale, care îşi vor pune laolaltă resursele şi voinţa pentru a înlătura obstacolele din calea dezvoltării. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, a devenit operaţional în mai toate regiunile lumii.

Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, prezintă viitorul economiei mondiale ca fiind dominat de o superputere, care, dispunând de resurse de tot felul, îşi impune voinţa, modelează ordinea mondială potrivit propriilor interese. Controversele iscate de acest scenariu, departe de a fi încheiate, se concentrează asupra nominalizării acestei superputeri.

Scenariul dezvoltării multipolare a economiei mondiale afirmă probabilitatea existenţei nu doar a unui singur centru mondial de putere, ci a două sau mai multe centre, aflate în competiţie, pentru afirmare în interiorul lor şi în lupta pentru dominaţie, în afara sferelor lor de influenţă.

Două procese esenţiale au dobândit forme precise în economia mondială contemporană: regionalismul şi globalizarea (mondializarea dezvoltării economice contemporane).

41

26.2. Definirea regionalismului Regionalismul se concretizează în apariţia şi dezvoltarea unor organizaţii care grupează mai multe economii

naţionale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe diferite planuri, în vederea susţinerii procesului dezvoltării. Conţinutul predilect al acestor organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu adânci consecinţe asupra progresului economic contemporan. Integrarea economică reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei statelor lumii, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre acestea, concretizat în crearea unor entităţi comune, a unor spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre. Integrarea presupune parcurgerea stadiilor: zonă de comerţ liber, uniune vamală, piaţă comună, uniune economică, uniune politică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul clasic de concepere şi realizare practică a integrării economice.

Reprezentând un răspuns la numeroase contradicţii şi nevoi vitale ale Europei, integrarea europeană a generat de-a lungul deceniilor, un puternic fundament juridic, un amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme comunitare, modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile agricol, social, monetar, fiscal etc. După constituire, la jumătatea anilor ‟50, comunitatea europeană a cunoscut 5 perioade de lărgire succesivă, numărul membrilor ajungând la 25 în anul 2005, care vor deveni 27 în anul 2007, după parafarea de către statele membre a tratatelor de aderare semnate în aprilie 2005 de România şi Bulgaria.

26.3. Definirea globalizării Mondializarea (globalizarea) activităţilor economice ar putea fi definită ca un proces care, ajuns în faza sa finală, ar

însemna administrarea lumii de către forţe transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, interdependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.

Accentuarea disparităţilor în creşterea economică mondială, paralel cu accentuarea progresului tehnic şi creşterea productivităţii muncii, cu intensificarea eforturilor de a depăşi o serie de constrângeri ale creşterii economică mondiale (împuţinarea resurselor de apă, gradul ridicat de poluare a mediului, explozia preţului petrolului etc.), precum şi orientarea către dezvoltarea sa durabilă sunt alte procese care generează preocupări asidue în rândul comunităţii mondiale, al ştiinţelor economice contemporane.

Concepte-cheie: scenariu al dezvoltării economice, dezvoltare unipolară, integrare economică, piaţă comună, piaţă

unică, principiul subsidiarităţii, globalizare, companie transnaţională.

27. România în economia mondială Locul României în economia mondială. Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă premisa

înţelegerii locului ocupat de România în relaţiile economice mondiale şi a fundamentării căilor de ameliorare a eficienţei relaţiilor economice externe ale ţării noastre.

În prezent, România este despărţită de ţările dezvoltate prin considerabile decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor acestora şi, mai ales, a dinamicii lor din ultimele decenii, este realizată prin indicatori ai nivelului dezvoltării economice, ai structurii de ramură a economiei naţionale, ai gradului “deschiderii spre exterior” a economiei naţionale, prin indicatori ai calităţii dezvoltării umane. Analiza datelor statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat încă de România în economia mondială.

Asigurarea unei creşteri economice durabile necesită imprimarea unui curs nou procesului dezvoltării. Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea economiei pentru a participa pe deplin, activ la procesul de integrare europeană. Pe acest drum s-au obţinut unele rezultate pozitive ca urmare a derulării, în decursul anilor ‟90 ai secolului al XX - lea, a Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană dar, mai ales, după anul 2000, când au început negocierile de aderare la această organizaţie stabilită a avea loc în 2007.

Integrarea tot mat accentuată a economiei româneşti în economia mondială impune acordarea unei atenţii crescânde eficienţei şi rentabilităţii comerţului exterior, relaţiilor economice externe în ansamblul lor. Aceasta face necesară cunoaşterea unor indicatori ai rentabilităţii cum sunt: înclinaţia medie şi marginală spre export, raportul de schimb, cursul de revenire la export şi import, aportul net în valută.

Concepte-cheie: ţară cu potenţial mic spre mijlociu, integrare economică, rezerve monetare internaţionale, curs de

revenire la export şi import, aport net în valută, înclinaţia medie şi marginală spre export, raportul de schimb.

42

Bibliografie: Obligatorie minimală

[1] Constantinescu Mădălina, (2009), Economie politică, vol. II, Editura Reprograph, Craiova. [2] Marin Elena, Bică Gheorghe, Constantinescu Mădălina, (2004), Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova. [3] Constantin Enache, Constantin Mecu, (2007), Economie politică, vol. 2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. [4] Constantin Mecu, Nedelea Părăluţă, Cristina Barna, Cristian Uţă, Raluca Zorzoliu, (2007), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. [5] Stiglitz Joseph; Walsh Carl E., (2005), Economie, Editura Economică, Bucureşti. [6] Lipsey, Richard; Chrystal, Alec, (1999), Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti. [7] Samuelson, P.A., (2000), Economia politică, Editura Teora.

Suplimentară [1] Cohen, Daniel, (1998), Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Editura Eurosong & Book. [2] Constantinescu, N.N., (coord.), (1997), Tranziţia la economia de piaţă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. [3] Dornbusch, Rudiger; Fischer, Stanley, (1997), Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara,. [4] Friedman, Milton, (1995), Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti. [5] Keynes, J., M., (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. [6] Kregel, Jan, (1995), Şocul Pieţei, Editura Economică, Bucureşti. [7] Manoilescu, M., (1986), Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. [8] Răboacă, Gheorghe, (2003), Evoluţia Produsului Intern Brut al României şi factorii determinanţi ai acesteia în perioada 1989-2001- studiu de caz, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. [9] Stiglitz, J., (2003), Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti.

Facultativă [1] Hahn, Frank; Solow, Robert, (1998), A Critical Essay on Modern Macroeconomic Theory, Wiley – Blackwell Publishing. [2] Dixon, Huw David, (2000), Controversies in Macroeconomics: Growth, Trade and Policy, Wiley – Blackwell Publishing. [3] Benassi, Corrado; Chirco, Alessandra; Colombo, Caterina, (1994), The New Keynesian Macroeconomics, Wiley – Blackwell Publishing. [4] Miles, David; Scott, Andrew, (2004), Macroeconomics: Understanding the Wealth of Nations, 2nd Edition, Wiley – Blackwell Publishing. [5] Evans, Michael K., (2003), Macroeconomics for Managers, Wiley – Blackwell Publishing. [6] Montiel, Peter J., (2009), International Macroeconomics, Wiley – Blackwell Publishing. [7] Begg, David; Fischer, Stanley; Rudiger, Dornbusch, (1987), Economics, Mc Graw-Hill Book co., New York. [8] Hamermesh, Daniel S., (2005), Economics is Everywhere, Irwing McGraw Hill. [9] Hardwick, Phillip ş.a., (1994), An Introduction to Modern Economics, Fourth Edition, ELBS. [10] Mankiw, G., (1998), Principles of Economics, The Dryden Press. [11] Menger, Carl, (1994), Principles of Economics [1871], Libertarian Press, Inc.