1

Jean-François Lyotard

Condiţia postmodernă

2

Modernitate vs. postmodernitate

Modernii si-au reprezentat societatea ca pe un tot functional, sau ca fiind divizată în două (versiunea marxistă).

Cunoasterea traditională acordă o preeminentă a metapovestirii asupra cunoasterii stiintifice.

Postmodernă este o cultură care a fost afectată de criza metapovestirilor

Cea mai importantă trăsătură a postmodernismului este neîncrederea în metadiscursuri de orice fel. Postmodernitate nu crede în eroi, pericole, drumuri iniţiatice si scopuri înalte.

Stiinţa este în conflict cu metapovestirile; însă legitimarea ştiinţei se face printr-o metapovestire

3

Cunoaşterea narativă

Cunoaşterea tradiţională nu cere nici o dezbatere, nu cunoaşte nici o acumulare progresivă, nu are nici o pretenţie de universalitate (spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică).

Prin povestire societăţile tradiţionale proiectează atât o viziune despre lume cât şi regulile pragmatice care constituie legătura socială

4

Cunoaşterea postmodernă

Discursul este inserat în praxisul social

Dispersarea configuraţiilor lingvistice având drept consecinţă o societate fracţionată (“nori de socializare”)

Cunoaşterea postmodernă, caracterizată prin dezacord, nu mai este instrumentul puterii

5

Cunoaşterea ştiinţifică vs. cunoaşterea narativă Cunoaşterea ştiinţifică este intolerantă la adresa cunoaşterii

narative [tradiţionale], pe care o tratează drept: arierată, sălbatică, primitivă, subdezvoltată, alienată, făcută din opinii, din cutume, din prejudecăţi, din ignorante.

Deşi desconsiderată, cunoaşterea narativă este utilizată atât de către mass-media cât si de către oamenii de ştiinţă.

Este de luat în calcul ipoteza legitimării ştiinţei prin mici metapovestiri locale (paralogii, paradigme). Fiecare dintre ele este folosită până la epuizare, după care ar fi înlocuită cu alta.

Pierderea metapovestirilor (discursuri legitimante tradiţionale si moderne, cum ar fi:progresul umanităţii, emanciparea proletariatului) a dus la fondarea ideologiei sistemului, cu pretenţia totalizantă a criteriului performativităţii.

6

Cantitativ şi operativ în postmodernism

Postmodernitatea funcţionează strict cantitativ, ea vrea să măsoare şi să determine totul. Ceea ce nu poate fi măsurat, este condamnat la disparitie.

Legitimitatea postmdernitătii a fost înlocuită cu criteriul operativitătii. Ceea ce este operativ devine adevărat si just.

Cunoasterea are alt statut în postmodernism fată de toate tipurile de societate care ne-au precedat; cunoasterea postmodernă se exprimă si trebuie să se exprime în termeni cantitativi.

Cunoasterea operativă (postmodernă) nu mai este formativă (nu construieste caracterul individului). Ea este temporală (deci perisabilă), se produce si se consumă ca o marfă. Sensul cunoasterii posmoderne este circulatia, tranzitul, transformarea în deseuri în urma utilizării. Nemaifiind formativă, cunoasterea nu mai interesează in sine, ci ca mijloc, instrument.

7

Mercantilizarea cunoaşterii Cunoasterea postmodernă este

mercantilizată; informatia produce bani şi se produce cu bani.

Apariţia noilor poli de putere: este posibil ca transformarea cunoasterii în bani să aibă efecte neasteptate asupra institutiilor politice (acestea din urmă fiind serios agresate deja de întreprinderile multinationale, mai puternice ca multe state).

Stiinta generatoare de bogătie a postmodernilor este un simplu moment în circulatia capitalului. Motorul stiinte postmoderne nu este dorinta de cunoastere, ci dorinta de îmbogătire. Capitalismul finantează doar cunoasterea susceptibilă de a produce profit, mai devreme sau mai târziu.

8

Cunoaşterea ştiinţifică (I)

Cunoaşterea ştiinţifică este una din speciile discursului

Noua cunoaştere nu urmăreşte consensul, ci disensiunea, scopul ei fiind mai degrabă producerea necunoscutului

Producerea cunoaşterii devine o problemă politică majoră

9

Cunoaşterea ştiinţifică (II) Cunoaşterea ştiinţifică este subordonată puterilor

economică si politică.

Cunoasterea stiintifică este în competitie cu cunoasterea narativă; cunoasterea stiintifică este antrenată într-un război cu tipul de cunoastere care îi conferă legitimitate.

Pentru a sti ceva despre ceva, trebuie să alegem modul de a pune întrebarea. Cu alte cuvinte: găsim numai ceea ce căutăm, surprizele sunt exluse pentru că, nefiind în aria noastră de asteptare, nu le sesizăm niciodată!

Stiinta postmodernă este antimodelul unui sistem stabil. Ea este un model de “sistem deschis”, care dă nastere la noi idei si noi reguli ale jocului.

10

Cunoaşterea ştiinţifică

Problema este cine decide ce este cunoaştere şi cine ştie ce trebuie să decidă?

Tehnicile informaţionale conduc la pierderea valorii de întrebuinţare a cunoaşterii

11

Proprietăţile cunoaşterii ştiinţifice

Permite izolarea unui joc de limbaj denotativ şi excluderea altora

Este izolată de celelalte jocuri de limbaj Competenţa este obligatorie doar pentru

profesor Se bazează pe verificarea enunţurilor Jocul ştiinţei implică o temporalitate

diacronică, adică o memorare şi un proiect

12

Metoda ştiinţifică (I) Adevărul stiintific rezidă în puterea de a aduce probe

asupra ceea ce spune destinatorul (emitătorul) si de a respinge orice enunt care are ca obiect acelasi referent.

Regula adecvării: “ceea ce eu spun este adevărat pentru că eu o dovedesc; dar cine dovedeste că proba mea este adevărată?”

Regula consensului: orice consens nu este indice de adevăr, dar se presupune că adevărul unui enunt nu poate să nu suscite consensul.

Mijloacele tehnice se supun principiului optimizării performantelor. Ele nu sunt nici adevărate, nici juste, nici frumoase, ci eficiente.

13

Metoda ştiinţifică (II) Criteriul tehnic influentează criteriul adevărului: cel

mai performant are întotdeauna dreptate.

Este esential în competitia postmodernă să posezi un surplus de informatie, sau să organizezi informatia disponibilă într-un mod neasteptat si inteligent, schimbând astfel regulile jocului. Interdisciplinaritatea tine de rearanjarea creativă a informatiei care se află la îndemâna tuturor.

Stiinta postmodernă studiază limitele preciziei controlului, quantele, conflictele, fractalii, catastrofele, paradoxurile pragmatice – adică tot ceea ce tine de catastrofe. Ea nu mai produce lucruri cunoscute, ci lucruri necunoscute.

14

Legitimitatea ştiinţei I Stiinta modernă nu admite la baza ei

o probă metafizică (autoritate transcendentă fondatoare), ci consideră că adevărul este imanent. Condiţiile adevărului pot fi descoperite în urma unei dezbateri stiintifice care duce al consensul experţilor.

Există un discurs de legitimare a cunoasterii care are ca subiect umanitatea ca erou al libertătii. Conform acestuia, umanitatea are dreptul la cunoasterea stiintifică, de la care a fost îndepărtată de preoti si tirani.

Al doilea discurs de legitimare vizează cunoasterea în sine, fără nici o constrângere sau finalitate.

Postmodernismul înlocuieste valoarea de adevăr cu valoarea de existentă (ceea ce există contează prin simplul fapt de a exista).

Postmodernitatea deplasează accentul de la finalitate la mijloacele de actiune. Nu mai contează “de ce?”, sau “în ce scop?”, ci “cum?”, sau “în ce fel?”.

Lipsită de legitimitate, stiinta pozitivă a postmodernilor este intens ideologică si instrument de putere.

Conform lui Nietzsche, nihilismul european provine din faptul că s-a aplicat exigenta adevărului asupra exigentei însesi. Delegitimarea îsi găseste sursa în însăsi exigenta legitimitătii.

15

Legitimitatea ştiinţei II

Nostalgici după metapovestirile pierdute, postmodernii se legitimează pornind de la practica limbajurilor si interactiunea comunicatională.

Trebuie să existe un metalimbaj capabil de a analiza axiomatica stiintifică: logica. Toate limbajele pot îmbrăca haina logicii, dar nici aceasta din urmă nu este perfectă, ea putând forma paradoxuri

16

Jocul de limbaj

Teoria jocurilor de limbaj: orice enunţ trebuie considerat o mutare făcută într-un joc, iar un enunţ care nu satisface regulile nu aparţine jocului

Marile povestiri sociale se descompun; indivizii se găsesc dispuşi în noduri ale reţelelor de comunicare, care îi poziţionează social şi le permite să execute mişcări în mijlocul acestor societăţi-limbaj (societatea se atomizează în simple jocuri de limbaj).

17

Tehnica Informatizarea este

mijlocul tehnic care permite cel mai mare control asupra contextului.

Premodernii si modernii au obţinut mijloace tehnice pornind de la cunoaşterea ştiinţifică. Pentru postmoderni însă, cunoaşterea ştiinţifică nu se poate dezvoltă decât utilizând din ce în ce mai multe mijloace tehnice.

18

Politic Oamenii politici sunt înlocuiţi de administratori

(soluţia tehnocratică, bazată pe ideea că orice problemă are o soluţie tehnică si aşteaptă un expert).

Administrarea probelor stiintifice în postmodernism nu mai urmœreste adevărul, ci performativitatea. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine puterea.

Dacă în societătile traditionale legitimarea se face printr-o metapovestire, în societatea postmodernă legitimarea se face prin discursul de putere [cel mai puternic devine concomitent si cel mai just, cel care are dreptate].

19

Puterea Legitimarea prin controlul

contextului: “realitatea” fiind ceea care aduce probe în orice argumentare ştiinţifică, totul e s-o controlezi prin mijloace tehnice. Cu cât mijloacele tehnice puse în operă sunt mai performante, cu atât “realitatea” produce mai multe probe ştiinţifice si deci cresc şansele de a avea dreptate. Aceasta este esenţa legitimării prin putere.

20

Societate În societăţile postindustriale

normativitatea legilor este înlocuită prin performativitatea procedurilor. (nu contează ce anume faci, totul e s-o faci mai bine ca toată lumea).

Paradoxul postmodernităţii: performanta presupune un control perfect al sistemului – însă controlul perfect duce la scăderea performantei. Cu alte cuvinte, incertitudinea creste odată cu precizia.

21

Jocurile cunoaşterii ştiinţifice

Cunoaşterea ştiinţifică are la bază două jocuri: învăţământul şi cercetarea

Cercetarea are la bază două reguli: Una retorică: este referent ceea ce poate

fi dovedit printr-o probă Una metafizică: acelaşi referent nu poate

furniza o pluralitate de probe contradictorii sau inconsistente

22

Cercetarea şi învăţământul

Învăţământul produce competenţele necesare pentru partenerii de dezbatere.

Învăţământul implică următoarele supoziţii: Studentul nu ştie ce ştie profesorul Studentul poate atinge aceeaşi competenţă ca

profesorul Există enunţuri suficient probate, ce pot fi

considerate adevărate

23

Învăţământul Performanta sistemului social începe de la

performanta învătământului superior. Acesta nu mai formează în postmodernism idealuri, ci competente. Nu se mai crează elite, ci jucători sociali de care institutiile au nevoie. În postmodernism, învătământul superior nu mai are scopuri în sine, ci scopuri functionale.

Studentul postmodern nu mai întreabă “este adevărat?” ci “la ce serveste?”. În contextul mercantilizării cunoasterii: “este vandabil?”. În contextul cresterii puterii: “este eficace?”

24

Omul postmodern Sinele postmodern se află într-

un “nod” de circuite comunicaţionale. Componenta comunicaţională este unul din cele mai importante aspecte ale postmodernităţii.

Postmodernismul nu propune nici un scop în viată. Fiecare decide pentru dânsul. Lipsită de metapovestiri, fără eroi, comunitatea postmodernă este alcătuită din mase compuse din atomi brownieni aflaţi într-o absurdă mişcare browniană.