Lumină şi sunet (stimularea neuronala audiostrobica)

UNIVERSITATEA “AUREL VLAICU” ARAD FACULTATEA DE INGINERIE ŞTIINŢA SISTEMELOR ŞI CALCULATOARELOR AUTOMATICĂ ŞI INFORMATICĂ APLICATĂ

Iosif Mihai Proiect de Diplomă

1

Introducere

Culturile din toată lumea folosesc sunetul pentru acordare, invocare şi transformarea

conştiinţei. Sunetul este un instrument puternic, pentru că este vibratoriu prin natură, iar noi suntem

fiinţe vibraţionale. Într-adevăr, ştiinţa modernă ne demonstrează că toate formele de viaţă sunt

vibratorii prin natură. Aceasta corespunde cu vechea gândire mistică a celor mai multe culturi, care

face aluzie deseori la natura vibratorie a Creaţiei. Alte culturi au legende care povestesc că

Creatorul a avut un gând, a rostit cuvântul corespunzător acelui gând şi Creaţia acelui gând a făcut

saltul de la cuvânt la materializare. Există numeroase teorii care susţin structurile melodice ale

Universului, de la rotaţia planetelor în jurul Soarelui, rotaţia Soarelui în jurul galaxiei, la rotaţia

electronilor din corpul nostru, şi la structura ADN-ului nostru. Muzica noastră modernă este bazată

pe aceste principii derivate de la Pitagora şi alţii. Indiferent de credinţele noastre, ştim cu toţii că

puterea cuvântului vorbit, a muzicii, a cântecelor şi a melodiilor cântate, ne poate transpune în stări

extatice de încântare. Există un potenţial inerent al naturii sunetului însuşi, şi a conţinutului său

emoţional, care poate fi amplificat sau intensificat de versul recitat sau cântat. În timp ce o parte atât

de mare a muzicii din cultura occidentală s-a mutat mai mult în arenele seculare ale

divertismentului, muzica din multe culturi a păstrat de-a lungul istoriei un spaţiu profund sacru în

inimile şi minţile oamenilor lor, folosită drept catalizator pentru o înţelegere mai adâncă,

înţelepciune, transformare, sau dezvoltare. Sunetul însuşi are o putere de transformare inerentă.

Sunetul este acordat la matricea creatoarea a Universului. Asociind sunetul, sau muzica, cu intenţia

pură pentru a ne acorda, invoca, sau transforma conştiinţa, am păşit într-adevăr pe un tărâm

puternic.

Vindecarea prin sunet este utilizarea intenţională a sunetului pentru a crea un mediu care

devine catalizator pentru vindecarea sub aspectele fizice, mentale, emoţionale, sau spirituale ale

fiinţei noastre. A deveni "sănătos" înseamnă pur şi simplu a deveni "întreg". Astfel noi înşine

devenim acel canal sau instrument de pace, vindecare, schimbare, sau dezvoltare. Dacă sunetul

poate fi generat de voce, instrumente, sunete sau muzică înregistrate, sau de generatoare de ton, cu

cât am unit mai adânc şi mai clar intenţiile pure pentru binele cel mai înalt al receptorilor în

generarea acestor sunete, cu atât mai bun va fi rezultatul.

Putem folosi cântatul conştient pentru invocare sau acordare, muzica intuitivă sau "ghidată"

pentru a ajunge la conştientizarea profundă, sunetul pur al bolurilor de cristal "cântătoare" , bolurile

tibetane vechi sau clopote de templu, sunetele simple ale diapazoanelor, aliniindu-ne la cele mai

înalte lumi ale cosmosului, şi canalizându-le prin vocea şi trupul nostru. Indiferent de tehnicile

folosite, sunetul este curentul purtător al potenţialului creator de iubire necondiţionată şi graţie de la

lumile subtile la cele fizice, dense. Prin acordarea şi producerea acestor "curenţi sonori" şi

alăturarea lor propriului nostru potenţial pur, şi intenţiei, le amplificăm forţa, sau vocea,

deschizându-ne şi purtând aspecte ale sacrului creaţiei în fiinţa noastră, în mediul nostru, pe

Pământ, şi în conştiinţa celorlalţi. Aceasta îi ajută pe ceilalţi să rezoneze şi să treacă la o relaţie mai

adâncă cu ceea ce considerăm fiecare ca sacru (în oricare formă ne spune ceva). Prin împământirea



2

şi ancorarea acestor energii în corpul nostru, în conştiinţa noastră, şi în Pământ, activăm şi

încărcăm aceste vehicule pe care le avem în grijă (corpurile noastre, conştiinţa noastră, Pământul).

Descoperiri recente în tehnologie şi cercetare au adus o bogată informaţie în ceea ce priveşte

formele de undă sonice şi efectele lor asupra corpului şi creierului. S-a născut astfel o nouă ştiinţă

cea a psihoacusticii în paralel cu deja cunoscuta terapie prin muzică.

Cercetătorii în domeniul vibraţiei sonore, a sunetului şi a muzicii au descoperit efecte pozitive

în stimularea răspunsului fizic şi subconştient. Dovezile mai recente au pus în evidenţă răspunsuri

fizice şi psihologice folosind sunete din natură produse prin mijloace electronice. Acestea includ

sunetele oceanului, apei, vântului, sunete organice, cele ale delfinilor, etc. procesate electronic pe

diferite octave, redate mai repede sau mai lent, procesate prin diferite filtre şi incluse în anumite

semnale de frecvenţe specifice pentru a rezona cu undele cerebrale corespunzătoare anumitor stări,

pentru a crea o ,,deschidere” către mintea subconştientă. Studiile întreprinse în diverse centre din

SUA au pus în evidenţă răspunsuri fiziologice pozitive la aplicarea frecvenţelor sonore şi a muzicii.

O alta latura adusa in atenția studiului vibrațiilor este cea a luminii. Oamenii de ştiinţă din

vechime erau fascinaţi de fenomenul luminilor care pâlpâie. Apuleius a experimentat în 125 e.n. cu

lumina care pâlpâie produsă de învârtirea unei roţi de olărit, descoperind că ar putea pune în

evidenţă un tip de epilepsie. Ptolemeu a studiat în anul 200 e.n. fenomenul de pâlpâire generat de

lumina solară printre spiţele unei roţi care se învârte. El a observat că patternurile şi culorile apăreau

în ochii observatorului şi că apărea un simţământ de euforie. Psihologul francez Pierre Janet, unul

dintre primii care a raportat o procedură de ,,rescripting”, a observat că pacienţii din Spitalului

Salpetriere din Paris prezentau reduceri ale isteriei şi o relaxare crescută atunci când erau expuşi la

lumini care pâlpâie.

Neurologia moderna folosește dispozitive care unesc cele doua componente de lumina si

sunet in terapii audiostrobice. Neurologia holistica afirmă faptul că mintea-conştiinţa este un câmp

de fenomene ce are doar ca interfața structura neurologică a creierului. Studiul vederii la distanţă

arată că mintea-conştiinţa nu este localizată. Ea are un fundament virtual si ia forma prin evoluție a

unor asocieri informatice la nivelul reacțiilor electrochimice. Astfel, efectul bătăilor binaurale

produce sincronizarea activităţii emisferelor creierului şi inducerea unor stări de conştienţă

modificată. Însa aceste metode modelate specific, pot regla biofeedback-uri ale corpului, stări

psihice, sau pot aduce incrementări in performantele intelectuale si fizice.

Lucrarea de fată urmărește un studiu interdisciplinar asupra mintii si cum poate fi

perfecționata prin stimulări neuronale cu tehnici multimediale neinvazive, folosind semnale

acustice, impulsuri de lumina si mesaje subliminale, reunite si sincronizate într-o sesiune.

Aceasta impune mai întâi o incursiune în străfundurile misterioase ale minţii.



3

CAPITOLUL 1

MINTEA UMANĂ

1.1. Concepte

Inteligenta umană este o sumă de capacitați si aptitudini pe care le are un individ, la un

moment dat chiar, pentru că în anumite proporții poate fi modificabilă. Științific nu putem lucra cu

termenul de "minte". Mintea este un termen laic utilizat în psihologia de "baltă". Termenul de

"minte" ca substantiv, este un descriptor psihologic natural. Îl folosim in viața cotidiană pentru a

descrie ceva; pentru că noi avem tendința de a defini elementele din mediu nostru, pentru a le putea

categorisi încadra relativ ușor, si pentru a putea face predicții pe baza acestor descrieri. Dar acestea

nu sunt întotdeauna corecte. Ne facilitează adaptarea noastră, pentru că noi avem capacitați limitate

de procesare a informației, iar a ști sau a putea prezice comportamentul sau mișcarea unui element

din mediul nostru este adaptiv, si ne consumă puține resurse. Deci acești termeni sau descriptori,

sunt ambigui, sunt tautologici, si nu ne oferă in totalitate îndeajuns de specifice informații.

Termenul "Minte" este mult prea vag şi nu-l putem măsura sau prezice ceva pe baza lui. Astfel,

științific, construim concepte pe care să le putem măsura. Mai degrabă definim mintea așa cum este

definită ea in științele cognitive „un sistem cognitiv”. Un sistem cognitiv este orice sistem care are

capacitate de reprezentare şi de calcul.

Trăind într-un mediu informațional, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i

permită operarea adecvată cu informații. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice

de prelucrare a informațiilor. Prin toate, el prelucrează informațiile, dar fiecare o face in felul său,

dispunând de funcții specifice. Prin senzații, omul captează, înregistrează şi efectuează o prelucrare

inițială destul de simplă a informațiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decât însușirile concrete

simple, izolate ale obiectelor şi fenomenelor, care sunt însă insuficiente pentru adaptarea rapida la

mediu. De aceea el recurge la percepții, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundată nu a

însușirilor, ci a obiectelor luate ca întreguri distincte, ca trăsături ce conțin elemente inter-

relaționale. La acest nivel omului îi este accesibilă semnificația obiectelor în virtutea căreia, acestea

capătă valoare adaptiva. Percepția este legata „de aici si acum” de ceea ce se întâmplă în prezent.

Pentru a evoca experiențe trecute, omul se servește de reprezentare, prin intermediul căreia își

reexprima experiența. Unele dintre aceste mecanisme, dar mai ales senzațiile si percepțiile

funcționează la nivel intrasemantic, rolul lor fiind, mai ales, de a extrage informații din semnale si

de a asigura, traducerea ei in comportamente. Reprezentarea funcționează la nivelul semantic al

identificării obiectelor. Mecanismele de prelucrare primara a informațiilor, apar si se dezvolta in

activitate, astfel încât ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare. Perfecționarea

senzațiilor nu constituie doar o urmare a bunei funcționalități anatomo-fiziologice, ci se datorează si

perfecționării activității mintale a individului. Nu numai simțurile ascut mintea omului, ci si mintea

contribuie la ascuțimea simțurilor.



4

Psihismul uman individual, spre deosebire de cel al altor mamifere, se caracterizează prin

prezenta conștiinței reflexive (de sine) si intenționale (de lume). Deși explicațiile etimologice nu

sunt, în general, satisfăcătoare, cazul termenului "conștiința" constituie o excepție: el provine din

limba latina, în care cum scientia înseamnă "cu știința". Individul conștient vede, aude, simte,

dorește, gândește, este pus în situația de a acționa etc. si în același timp știe ca el este cel căruia i se

"întâmpla" toate acestea. Individul conștient se resimte ca un eu identic cu sine si, ca atare, diferit

de lumea exterioara din care mai fac parte si alte "euri". Astfel, omul ar putea fi definit ca animal

capabil sa spună, cu înțeles, "eu", aceasta capacitate fiind semnul desprinderii în ontogeneza de

legăturile primare cu mediul exterior şi al apariției conștiinței reflexive şi intenționale. Folosirea

relativ târzie a pronumelui personal "eu" dovedește absenta conștiinței reflexive la copiii foarte

mici. Prin experiența contactelor cu propriul sau corp şi cu obiectele înconjurătoare, copilul

descoperă treptat ca are un corp şi că acel corp este "sediul" trăirilor sale şi al tendințelor sale de a

face ceva. Absenţa conștiinței reflexive în prima fază a copilăriei înseamnă şi absenţa conștiinței

intenționale, căci reflexivitatea şi intenționalitatea se presupun reciproc.

Conștiința reflexivă şi intențională nu însoțește însă orice act al omului, viața sa psihica fiind

caracterizată mai curând prin aceea că starea de conștiință dispare repede. Există acte care au fost

odată îndeplinite conștient, cum ar fi mersul pe jos, folosirea tacâmurilor, spălatul pe mâini s.a., dar

care, prin repetare frecventa, au ieșit treptat din sfera actelor conștiente devenind automatisme

(deprinderi); pe de altă parte, există automatisme "native", cum ar fi respirația, clipitul s.a. Viața

psihica a omului ar fi imposibilă fără asemenea automatisme. Dacă însa în îndeplinirea acestor acte

apare o diferență semnificativa în raport cu desfășurarea lor anterioară, un element nou care "ne

înseila așteptările", de pildă ne-am rânit la un deget ăi trebuie să-l ferim la spălat sau am intrat într-o

cameră plina cu fum şi avem dificultatea în respirație, atunci noua situație si noul nostru răspuns la

acea situație "pătrund" în conștiință, sunt conștientizate. Prin urmare, actele omului şi situațiile în

care acesta este pus sunt însoțite de conștiință numai în măsura în care reprezintă experiențe noi.

Extrapolând la scara filogenezei proceselor mentale, se poate spune că la originea conștiinței se află

confruntarea cu experiențele noi.

1.2. Ipoteze

Psihismul uman nu se identifica cu viața psihica conștientă. Analizând manifestările unor

oameni bolnavi sau sănătoși, Sigmund Freud formula ipoteza celebra a existentei unor procese

psihice subconștiente, adică a unor procese psihice care au fost odată conștiente si pot redeveni

oricând astfel, precum si a unor procese psihice inconștiente, adică a unor procese psihice care, fie

ca au fost, odată conștiente, fie că nu au fost niciodată astfel, nu pot deveni ca atare şi prin sine

conștiente , ci numai indirect, printr-un procedeu special de investigație numit "psihanaliza". Acest

procedeu pune in evidenta faptul ca o serie de comportamente, cum ar fi uitarea unor nume proprii,

pierderea unor obiecte, unele erori de lectura, gesturile mașinale etc. nu sunt manifestări ale

hazardului si neatenției, ci expresii ale vieții psihice subconștiente si mai ales inconștiente, fiind

astfel încărcate de sens. Din aceasta perspectiva, Freud susținea teza determinismului vieții psihice,



5

conform căreia orice fenomen psihic are o cauza specifica sau chiar mai multe asemenea cauze

(ibidem) si respingea ideea unui hazard interior (psihic), considerând ca manifestările neintenționate

ale vieții psihice, de pilda visele, dezvăluie ceva ascuns care aparține tot vieții psihice, si anume o

motivație inconștienta . Cu toate acestea, Freud aprecia ca este posibil ca fenomenele cunoscute sub

numele de "presimțiri", "vise profetice" s.a., să aibă legături cu realitatea exterioară, dar ca

eventuală descoperire a acestor legături nu va modifica radical concepțiile sale.

Pentru a explica anumite coincidente constatate în practica clinica între motive mitologice

cunoscute prin tradiție sau cercetări etnologice si imagini onirice sau "fantasme" relatate de pacienți

fără cunoștințe de mitologie, Jung a formulat ipoteza existentei, pe lângă inconștientul personal, ale

cărui conținuturi se constituie în cursul vieții individuale, a unui inconștient colectiv, ale cărui

conținuturi sunt înnăscute. Preluând un termen filosofico-teologic mai vechi, Jung numea

conținuturile universale si suprapersonale ale inconștientului colectiv "arhetipuri" . Fiind înnăscute

si deci caracteristice speciei, arhetipurile se înrudesc cu instinctele, dar, in același timp prin

manifestările acestora (în mitologie, creația artistica etc.), arhetipurile sunt de ordinul spiritului.

"Din punct de vedere filosofic - remarca Vasile Dem. Zamfirescu - ideea este de prima importanta:

daca arhetipurile sunt spirit si în același timp instincte, atunci natura conține spirit si nu este opusa

în întregime culturii. Jung subliniază continuitatea dintre natura si cultura".

O problema foarte mult discutata în filosofia contemporana este cea a raportului dintre stările

si procesele mentale, pe de o parte, si stările si procesele nervoase, pe de alta parte, pe scurt dintre

minte si creier. Conform monismului "extrem", cunoscut sub numele de "teoria identității

psihofizice", stările si procesele mentale sunt stări si procese neurofiziologice ale creierului, se

identifica cu acestea, deci psihologia se reduce la neurofiziologie. Conform dualismului "extrem",

stările si procesele mentale sunt independente de stările si procesele nervoase, deci psihologia nu

are nici un fel de legătura cu neurofiziologia. Freud însa se situa pe o poziție dualista moderata,

conform căreia conștiința poate fi localizata spațial la nivelul scoarței cerebrale, dar reprezintă un

sistem distinct, cu proprietăți specifice, nereductibile la procesele de "excitație" nervoasa. Problema

este ca, deși individul conștient se resimte si este "sediul" trăirilor sale psihice (gânduri, sentimente,

dorințe etc.), examinarea neurofiziologică nu poate identifica spațial conștiința ca atare (qua

conștiința) în corpul individului conștient. Totusi, dupa cum arata Jung, psihicul ca atare nu poate fi

explicat prin procesele chimice care au loc la nivel fiziologic, în principal pentru ca procesele

chimice se supun legii entropiei, în timp ce psihicul funcționează antientropic. Conform unui punct

de vedere monist moderat, destul de influent, bazat pe teoria sistemelor, o stare mentala este o

trăsătura a unui sistem de neuroni, dar nu a unui anumit neuron, o stare "emergenta" a creierului,

nereductibila la stările componentelor celulare ale acestuia, drept care psihologia, chiar daca nu se

reduce la neurofiziologie, trebuie sa devina o "neuroștiinţă". Acest punct de vedere reprezintă o

încercare de a concilia monismul radical cu afirmarea distincțiilor calitative dintre mental si

neurofiziologic sub forma unui "polism" sau "pluralism al proprietăţilor". Este de remarcat că

susținătorii monismului resping analogia computer-creier, care, prin delimitarea software-ului de

hardware, ar putea sugera un temei pentru acceptarea dualismului. Printr-o argumentare

convingătoare, Patrick Suppes, adept al unui dualism moderat, arata ca daca analogia computer-

creier este bine înțeleasă, ea conduce la ideea ca dependenta vieții mentale de buna funcționare a

creierului nu implica în nici un fel unitatea, în vreun sens tare al cuvântului, dintre evenimentele

mentale si cele cerebrale; prin urmare, psihologia apare ca o știința fundamentala, nereductibila la



6

neurofiziologie, dar având legături cu aceasta. Se poate însa spune ca între minte si creier exista o

unitate într-un sens larg al cuvântului, înțelegând prin aceasta ca fenomenele psihice si cele care nu

au acest caracter sunt ipostaze diferite ale unei unice existente.

Trupul, mintea si spiritul interacționează continuu, generând starea sănătății noastre. Bolile si

afecțiunile reprezintă rezultatul unui ciclu de tip cauza si efect, in cadrul căruia una sau mai multe

verigi - trup, minte si spirit - trimit semnale inverse negative, ce le afectează pe celelalte. Principiile

de baza ale oricărei terapii, inclusiv terapia prin sunete, constau intr-o intervenție menita sa

întrerupă ciclul, permițând restabilirea unei stări si a unei corelații cat mai echilibrate intre trupul

fizic, resursele mentale si emoționale si spirit.

1.3. Conștienta

Trebuie delimitate de la bun început sensurile noţiunilor conştiinţă/conştienţă. Conştiinţa

trimite, în general, la ideea de glas interior care ne avertizează cu privire la moralitatea unei fapte,

situaţii, etc., iar conștienta are semnificaţia de experimentare conştientă a vieţii, capacitatea de a

reflecta asupra lumii şi asupra sinelui şi de a acţiona în conformitate cu propria voinţă, ceea ce ne

deosebeşte de maşini. Deşi termenul conştiinţă este folosit uneori şi cu sensul de conştienţă

(exemplu: stări modificate de conştiinţă), pentru o mai bună înţelegere a subiectului propus, vom

folosi al doilea termen.

1.3.1.Considerente filozofice despre conştienţă

David Chalmers, profesor de filozofie la Universitatea Naţională Australiană, specializat în

filozofia minţii, a formulat „problema dificilă a conştienţei” (the hard problem of consciousness)

care cere o explicaţie a conştienţei fenomenale din punct de vedere neurologic, cum se naşte

sentimentul de a ştii că eşti din ceva material (creierul şi interconectarea neuronilor). Conştienţa

fenomenală se referă la senzaţia subiectivă de a fi, a percepe, a da o interpretare unică sinelui şi

experienţelor sale, ceea ce se mai numeşte şi qualia. Qualia (de la lat. quāle, care înseamnă „de ce

tip?”) defineşte calitatea subiectivă a experienţei conştiente. De exemplu, o durere de măsea este o

experienţă subiectivă, un mod specific de a experimenta al fiecăruia şi imposibil de descris cu

precizie în cuvinte.

Conştienţa de acces (access consciousness) se referă la accesarea informaţiei din propria

memorie, pentru verbalizare, raţionare şi controlul comportamentului. Din acest punct de vedere,

conştienţa nu înseamnă altceva decât folosirea informaţiilor disponibile (ceea ce primim pe cale

senzorială, ceea ce am memorat etc.) pentru a judeca, interpreta, a emite rezultate şi a controla,

consistent cu acestea, comportamentul. Din perspectiva conştienţei de acces nu există nici o

problemă dificilă a conştienţei, şi bineînţeles, nu există qualia, ci doar problema uşoară a

conştienţei, aceea de a înţelege funcţionarea ei ca mecanism. Acest lucru este susţinut şi de Daniel



7

Dennet, filozof şi profesor universitar la Universitatea Tufts, SUA , care susţine explicarea

conştienţei în totalitatea sa în relaţie cu impactul ei asupra comportamentului.

Şi filozofi celebri din trecut, ca René Descartes sau Immanuel Kant au abordat ideea de

conştienţă. René Descartes considera orice gând o expresie a conştienţei. El a indicat o anumită

glandă din creier (glanda pineală), pe care a numit-o glanda H, ca loc de interacţiune între suflet şi

corp. Descartes nu consideră imaginile mentale (qualia) ca fiind produsul activităţii organelor de

simţ sau creierului, ci mai degrabă ca fiind „forme sau imagini” care unesc sufletul şi corpul prin

glanda H. În zilele noastre, glanda pineală nu suscită acelaşi interes în studiul conştienţei.

Cum arată lumea exterioară pe care o interpretăm cu ajutorul simţurilor nu se ştie exact.

Lucrurile pe care le vedem în mod conştient sunt distribuite în timp şi spaţiu, însă conştienţa este

cea care le dă sens, prin reprezentare. Descartes a propus ideea că sufletul (non-fizic) este locul din

care se observă, iar conţinutul a ceea ce e observat este dat de activitatea creierului (idee numită

Dualismul Cartezian). Immanuel Kant, pe de altă parte, dădea sens experienţei conştiente în

legătură strânsă cu timpul. Din perspectiva lui, timpul susţine propria noastră reprezentare a

lucrurilor ca fiind ori simultane ori în momente diferite. Filozoful George Berkeley vedea conştienţa

ca ceva ce nu ţine neapărat de materie (o formă de idealism), în timp ce Leibniz credea că fiecare

punct din Univers are experienţă conştientă, o formă de panpsihism. Panpsihismul este conceptul

potrivit căruia întreaga materie este fundamental conştientă, lucru pe care unii cred că îl indică şi

interpretările descoperirilor fizicii cuantice, un alt subiect demn de luat în seamă când discutăm

despre observarea realităţii şi conştienţă.

La polul opus panpsihismului se află o altă variantă, plauzibilă în rândul oamenilor de ştiinţă,

cea de emergenţă a fenomenului conştienţei ca urmare a complexităţii proceselor creierului. Din

acest punct de vedere, studii ca cele ce implică pacienţii cu emisferele cerebrale separate, sunt de un

deosebit interes.

1.3.2. Studiul conştienţei ca produs al emisferelor cerebrale

Dorinţa de a descoperi explicaţia logică pentru conştienţă, de a înţelege mecanismul

conştiinţei, a determinat cercetătorii să studieze creierul. Neurologia a încercat să explice conştienţa

ca efect al complexităţii creierului. Creierul uman este un sistem extrem de complex care, pe lângă

susţinerea şi reglarea funcţiilor vitale, face posibilă,

printre altele, procesarea informaţiilor venite pe calea

simţurilor, interpretarea şi memorarea lor, folosirea

limbajului verbal ca mijloc de comunicare,

verbalizarea reprezentând un mijloc de raportare la

lumea exterioară dar şi un mijloc de raportare la lumea

interioară, a sinelui. Ceea ce este interesant este că,

deşi aceste funcţii sunt realizate de diverse regiuni ale

creierului, activitatea conştientă înglobează toate

aceste funcţii într-un tot unitar, actul de a reflecta şi a

observa apare ca o operaţie în sine. Cercetătorii au

încercat să descopere dacă nu cumva creierul, în



8

funcţionarea sa, creează „iluzia” conştiinţei, impresia că suntem la pupitrul de comandă, deşi totul

se desfăşoară atent stabilit de modulele creierului, specializate în realizarea anumitor funcţii. Din

această perspectivă creierul este un ansamblu funcţional care, prin evoluţie, a produs conştienţa, ca

fiind un epifenomen al creierului.

Studiul stării de conştienţă devine interesant când analizăm cazurile pacienţilor cu emisferele

cerebrale separate fizic, prin întreruperea punţii de legătură dintre acestea, a corpului calos.

Cercetătorul Michael S. Gazzaniga de la Dartmouth College, SUA, a testat astfel de pacienţi. El a

observat că în urma operaţiei de separare a survenit o scindare, activându-se câte o „minte” pentru

fiecare emisferă. Cunoscând faptul că fiecare emisferă îndeplineşte funcţii specifice, cercetătorul a

pus în evidenţă caracterul modular al creierului şi efectele lipsei de comunicare între module pentru

„senzaţia” de conştienţă.

Emisfera stângă este specializată, printre altele, în folosirea limbajului şi raţionare, deci

emisfera dreaptă, prin separare, întâmpină probleme în sarcini cognitive şi vorbire, deşi se descurcă

mult mai bine când este vorba despre orientarea spaţială. Emisfera dreaptă are o mai mare

capacitate de analiză asupra elementelor faciale nefamiliare decât cea stângă, iar emisfera stânga o

mai mare capacitate în a genera expresii faciale voluntare, deşi ambele pot genera expresii faciale la

exprimarea unor emoţii spontane. Exemplele pot continua, însă ideea de bază este că emisferele

cerebrale cuprind module orientate pe realizarea diverselor funcţii, în ciuda faptului că noi simţim

toate aceste funcţii integrate ca act unificat al conştienţei.

Unul dintre experimentele cercetătorului a presupus prezentarea unei imagini diferite fiecărei

emisfere a unui pacient cu corpul calos secţionat. Acest lucru este posibil prin prezentarea

imaginilor în stânga şi dreapta câmpului vizual devreme ce fiecare emisferă este specializată pe un

anumit câmp vizual. Emisferei stângi i s-a prezentat o imagine ce înfăţişa o gheară de pui, iar celei

drepte o imagine cu zăpadă. Subiectului i s-a cerut apoi să aleagă dintr-un set de imagini pe cele

potrivite pentru fiecare dintre imaginile prezentate iniţiale. Acesta a ales cu mâna stângă o imagine

cu o lopată şi cu cea dreaptă o imagine cu un pui, deci fiecare emisferă a realizat asocierea corectă.

Întrebat de ce a ales aceste imagini, emisfera sa stânga, cea care interpretează şi foloseşte limbajul a

intervenit, iar subiectul şi-a motivat răspunsul prin faptul că puiul se potriveşte cu gheara de pui, iar

lopata o foloseşti pentru a curăţa de pui în loc de a curăţa de zăpada, care ar fi trebuit să fie

răspunsul corect. Ceea ce s-a întâmplat este faptul că emisfera stângă a observat alegerea imaginii

cu lopata de către mâna stânga deci alegerea emisferei drepte, dar fiind deconectată de la emisfera

dreaptă nu a putut şti motivele alegerii şi a căutat o interpretare bazându-se pe cunoştinţele

disponibile, în acest caz propria alegere imaginea cu puiul, ceea ce a creat un răspuns inconsistent

din punct de vedere logic. Cercetătorul este de părere că în emisfera stângă se află un sistem

specializat pe care îl numeşte „interpretor” şi care are rolul de a căuta explicaţii pentru apariţia

diferitelor evenimente, care caută ordinea.

Într-un alt experiment, cercetătorul i-a prezentat exclusiv emisferei drepte a unei paciente un

film ce înfăţişa scene de violenţă. Când pacienta a fost întrebată ce a văzut, deoarece nu putea

accesa funcţia de vorbire pentru emisfera dreaptă (centrul vorbirii nu se află în aceasta), emisfera

stângă (cea care nu a văzut filmul) a răspuns că nu este sigură de ce a văzut, posibil doar un „flash”

alb. Descrierea filmului de către subiect a fost departe de ceea ce fusese înfăţişat, însă emoţiile



9

produse de film (o oarecare teamă, anxietate) au fost detectate de emisfera stângă. Subiectul de fapt,

conştientul emisferei stângi, nu a putut identifica corelarea cognitiv-emoţională care s-a produs, dar

a încercat să explice emoţiile prin neagrearea camerei în care se află sau anxietatea faţă de

cercetător, deci conştientul practic a fost lipsit de caracterul lui unitar.

Poate fi misterul conştienţei soluţionat? Deocamdată nu putem şti. Cum nu putem şti nici dacă

sistemele complexe construite de om, calculatoare, roboţi, vor putea să dobândească acest unic

sentiment al conştienţei, cu care este înzestrat doar omul, din câte cunoaştem până acum. Este

posibil ca studii mai elaborate să arunce o lumină nouă asupra fenomenului conştienţei. Până atunci

tot ce putem face este să aşteptăm...

1.4. Componentele si structura gândirii

Gândirea are doua mari componente, una informațională si alta operațională, prima

dezvăluindu-ne latura ei de conținut (faptul ca dispune de “unități informaționale” despre “ceva”

anume – obiecte, fenomene, evenimente), cea de-a doua latura funcțională (faptul ca implica

transformări ale informațiilor in vederea obținerii unor produse care, prin depășirea situației

problematice, sa asigure adaptarea la mediu).

Cele doua laturi ale gândirii nu sunt independente una de alta, ci intr-o foarte strânsa

interacțiune si interdependenta. Ele se îmbina dând naștere la adevărate structuri pe care le

denumim structuri cognitive ale gândirii. Acestea pot fi definite ca fiind sisteme organizate de

informații si operații ce presupun organizare si diferențiere interioara intre elementele componente,

coerenta si operativitate ca si tendința de a se asocia cu alte sisteme cognitive ale intelectului. Rolul

lor fundamental este de a media, filtra intrările in gândire. De aceea, in funcție de natura,

consistenta si corectitudinea lor pot facilita sau, dimpotrivă, perturba depășirea dificultăților.

1.4.1. Latura informațională

Latura informațională este constituită din ansamblul noțiunilor si concepțiilor ca forme

generalizate de reflectare a însușirilor obiectelor si fenomenelor. “Un concept este un răspuns

comun la o clasa de fenomene al căror membri manifesta câteva trăsături comune” (Osgood, 1953).

La rândul sau Munn (1965) considera ca “un concept este procesul care reprezintă asemănările unor

obiecte, situații, evenimente, altminteri diferite. Conceptele sunt produse ale raționamentelor si

odată dezvoltate joaca un rol important in gândirea ulterioara… conceptele sunt condensări de

experiențe trecute”. Vinacke caracterizează mai amplu conceptele referindu-se la conținutul,

modalitățile de utilizare si nivelul lor de structurare in mintea omului.

Cele șapte caracteristici ale conceptului stabilite de el sunt următoarele:

conceptele nu sunt date senzoriale, ci sisteme care sunt produse de răspunsurile noastre la

diferite situații trecute caracteristice;



10

utilizarea lor înseamnă de fapt aplicarea experienței trecute la situația actuala;

conceptele reunesc datele senzoriale independente;

la om cuvintele sau alte simboluri sunt mijloacele de legătura ale elementelor independente

ale experienței noastre;

conceptele au doua moduri de utilizare: cea extensiva, comuna pentru toți oamenii, si cea

intenționala, care variază de la individ la individ;

un concept nu este obligatoriu “rațional”;

un concept poate exista fără a fi formulat intr-o maniera conștientă (dupa Delay si Pichot ,

1969).

Rosch (1975) definea conceptul ca ”prototip al obiectului”, iar Changeux (1983) arata ca el

este “o imagine simplificata, scheletica, redusa la trăsăturile esențiale formalizate ale obiectului

desemnat”. Pentru logicieni conceptele definesc clase de obiecte date sau construite, ele fiind

comune pentru toți oamenii. Pentru psihologi, ele sunt sisteme de răspunsuri învățate, care “permit

organizarea si interpretarea elementelor furnizate prin percepțiile noastre si care influențează

comportamentul, indiferent de toate stimulările venite din mediu, permițându-ne sa aplicam automat

experiența noastră trecuta la situațiile prezente” (Delay si Pichot, 1969). In mintea omului

conceptele nu sunt izolate, ci înlănțuite unele de altele, formând sisteme conceptuale.

1.4.2. Latura operaționala

Latura operaționala a gândirii cuprinde ansamblul operațiilor si procedeelor mentale de

transformare a informațiilor, de relaționare si prelucrare, combinare si recombinare a schemelor si

noțiunilor, in vederea obținerii unor cunoștințe noi sau rezolvării unor probleme. Gândirea folosește

doua categorii de operații: unele sunt

fundamentale, de baza, fiind

prezente in orice act de gândire si

constituind scheletul ei (analiza,

sinteza, comparația, abstractizarea,

generalizarea, concretizarea logica),

altele sunt instrumentale, folosindu-

se numai in anumite acte de gândire

si particularizându-se in funcție de

domeniul de cunoaștere in care este

implicata gândirea. In rândul

acestora din urma întâlnim mai

multe modalităţi si procedee

operaționale care se clasifica in

perechi opuse.



11

1.5. Mecanisme psihice informaţional-operaţionale

In mediu informațional in care trăiește, omul are nevoie de o serie de instrumente care sa-i

permită operarea adecvata cu informații. Unele dintre aceste instrumente sunt mecanismele psihice

de prelucrare a informațiilor. Prin toate, el prelucrează informațiile, dar fiecare o face in felul sau,

dispunând de funcții specifice. Prin senzații, omul captează, înregistrează si efectuează o prelucrare

inițială destul de simpla a informațiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decât însușirile concrete

simple, izolate ale obiectelor si fenomenelor, care sunt însa insuficiente pentru adaptarea rapida la

mediu. De aceea el recurge la percepții, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu a

însușirilor, ci a obiectelor luate ca întreguri distincte, ca trăsături ce conțin elemente inter-

relaționale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificația obiectelor in virtutea căreia, acestea

capătă valoare adaptiva. Percepția este legata „de aici si acum” de ceea ce se întâmplă in prezent.

Pentru a evoca experiențe trecute, omul se servește de reprezentare, prin intermediul căreia își

reexprima experiența. Unele dintre aceste mecanisme, dar mai ales senzațiile si percepțiile

funcționează la nivel intrasemantic, rolul lor fiind, mai ales, de a extrage informații din semnale si

de a asigura, traducerea ei in comportamente. Reprezentarea funcționează la nivelul semantic al

identificării obiectelor. Mecanismele de prelucrare primara a informațiilor, apar si se dezvolta in

activitate, astfel încât ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare. Perfecționarea

senzațiilor nu constituie doar o urmare a bunei funcționalități anatomo-fiziologice, ci se datorează si

perfecționării activității mintale a individului. Nu numai simțurile ascut mintea omului, ci si mintea

contribuie la ascuțimea simțurilor.

1.5.1. Senzaţiile

Se recunoaște ca termenul "senzație", în sensul său actual, prezintă unele "ambiguități", de

aceea psihologia contemporana oferă definiții de lucru ale senzației, uneori într-o forma extrem de

generală. Aceste definiții pot duce la confundarea senzației cu alte procese prin care organismul

răspunde la acțiunea stimulului. De aceea vom compara senzația fie cu unele fenomene inferioare

ei, cum ar fi excitația, fie cu fenomene superioare ei, ca de exemplu percepția.

Definirea senzației prin opoziție cu excitația: ca o distincție între excitație si senzație, excitația

presupune o modificare locala reversibila sub influența locala a stimulului, senzația implica

transmiterea mesajului nervos (a excitației) până la centri care au capacitatea de a înregistra

experiențele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului, nu numai actual, ci si ulterior,

asigurând astfel reglarea globala a ființelor vii.

Daca lumina este împiedicata sa ajungă în zona centrala a analizatorului vizual, senzația

vizuala nu va apărea, dar aceasta nu înseamnă ca reflexul pupilar va fi împiedicat sa intre în

funcțiune. Așadar, uni stimuli pot rămâne reflexogeni, fără a angaja direct o senzație, ceea ce

exclude posibilitatea ca ei să influențeze direct comportamentul. Dimpotrivă, ei se integrează în

reglarea comportamentului prin răspunsurile reflexe primare susceptibile a da naștere, la rândul lor,

unor senzații, contribuind astfel la cunoașterea indirecta a mediului.



12

Exista 2 stadii ale unei senzații:

stadiul presenzorial, stadiul de excitație sau de reflex caracterizat printr-o reacție localizata,

dar integrata prin efectele ei în circuitul reglator;

stadiul senzației propriu-zise, ca reflectare a unor însușiri ale obiectelor.

Definirea senzației în opoziție cu senzația are o dubla semnificație:

se precizează mai bine distincția dintre fiziologic si psihologic;

se subliniază continuitatea lor, integrarea fiziologicului de către psihologic, asigurându-se

în felul acesta reglarea generala a comportamentului.

Definirea senzației în opoziție cu percepția:

Punerea fata în fata a celor 2 mecanisme psihice reușește sa conducă la surprinderea notelor

distinctive ale fiecăruia dintre ele.

În cercetările actuale, dominate de psihologia cognitivă senzația se referă la tratarea senzorială a

informaților fizice, independent de semnificațiile lor, în timp ce percepția este direct legată de

semnificația obiectelor și de interpretarea informaților senzoriale.

Pierre Salzi constata că nici cei care leagă senzația de obiect, stabilind o relație ca de cauza

efect, nici cei care susțin ca stimularea organica este sursa senzațiilor nu au dreptate. Sunt cazuri

când, deși nu exista organe specializate, senzațiile se produc. Apar efecte de compensare

fiziologica. Alterarea parții nervoase a receptorului are repercusiuni asupra senzațiilor. Obiectul si

stimularea nervoasa apar drept condiții necesare, dar nu si suficiente pentru senzații.

Conștiința, imaginile, raționamentul sunt cele care determina senzația:

conștiința intervine real în ordinea si chiar țesătura senzațiilor. senzațiile "se nasc, cresc sau

scad conjunctural, o data cu funcționarea conștiinței.

imaginea servește la "direcționarea atenției" si fiind, de aceea "primul factor de ordine al

senzațiilor".

raționamentul da posibilitatea conștiinței sa avanseze prin apelul la noi premise, rezultatul

fiind marcat de "creșterea discernământului în cunoașterea obținută".



13

Dat fiind faptul ca senzația decurge din activitatea mentala, ea se va perfecționa corelat cu

intervenția acestei activității, ne fiind doar o urmare a bunei funcționalități anatomo-fiziologice.

In concluzie fiecare din modalitățile de definire si caracterizare a senzațiilor prezentate mai

înainte aduce precizări importante; totuși nici una din ele nu furnizează date referitoare la conținutul

informațional al senzațiilor, la forma ideal-subiectivă de reflectare a realității, la caracterele

reflectării, etc. Daca senzația este un mecanism de captare si înregistrare a informațiilor din

realitatea înconjurătoare sau din cea interna a organismului, atunci care sunt aceste informații?

Răspunsul formulat de psihologie la aceasta întrebare este următorul: senzația, ca prima forma de

psihic, reproduce în creierul uman însușirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau ale stimulilor

care acționează direct asupra organismului, reflectarea având un caracter nemijlocit. Însușirile

reflectate de senzație sunt nu numai simple, ci si concrete, exterioare, fenomenale, accidentale,

neesențiale, adică cele care apar la "suprafața" obiectelor si fenomenelor sau care se impun

simțurilor prin forța lor senzoriala, dar care au o mare valoare adaptativă pentru organism. Însușirile

reflectate de senzație sunt însușiri izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor. Senzația dispune

deci de capacitatea de a izola caracteristicile stimulului, evident la un nivel elementar. Dovada

faptului ca senzația se caracterizează prin tratarea separata a însușirilor stimulilor o reprezintă pe de

o parte specializarea simțurilor, iar pe de alta parte specializarea ariilor corticale, a zonelor de

proiecție corticala a analizatorilor.

Psihologia cognitiva aduce doua precizări importante:

senzația este interpretata ca fiind un eveniment psihic elementar capabil de a produce

experiențe subiective, făcând referință la o anumita calitate a informației senzoriale (la o

culoare, la o durere, etc.) care este extrasa din stimuli exteriori sau interiori;

senzația codează informația la niveluri de tratare precoce, de aceea din perspectiva

cognitiva caracterul conștient al senzației nu este decisiv, prezenţa ei putând fi evidențiată

prin metode psihofizice directe implicând un raționament, fie inferata prin intermediul

manifestărilor indirecte.

Indiferent de perspectiva de analiza a senzației, ea implica trei elemente, si anume:

stimulul fizic - materie sau energie ce acționează direct asupra organelor de simt;

răspunsul fiziologic - structura a activității electrice apăruta în organele de simt (nervi si

creier) ca urmare a stimulări;

experiența senzoriala - subiectiva dupa natura ei.

Cel Putin trei mecanisme par a explica mai adecvat calitatea senzațiilor: selectivitatea

receptorilor, energia specifica a receptorilor si energia specifica corticala. Selectivitatea receptorilor

consta în specificitatea diferențiata a receptorilor în raport cu diverse specii de stimuli (ex:

receptorii vizuali sunt sensibili la lumina, cei auditivi la sunete, etc.). Energia specifica a organelor

de simt este un alt mecanism care explica calitatea senzației. Se pornește de la premisa ca fiecare

organ de simt poseda o energie specifica, care este transmisa creierului, indiferent de maniera în

care este stimulat. Aceasta idee a fost lansata de către Johannes Műller (1801-1858). Helmholtz



14

considera ca nu doar receptorul dispune de o energie specifica, ci fiecare fibra în parte, el formulând

teoria fibrelor specifice. Energia specifica a fibrelor determina sau imprima calitatea senzației dupa

ce selecția a fost făcuta. O asemenea idee a fost contestata de alți cercetători, care au considerat ca

particularitățile calitative ale stimulului se imprima receptorilor si fibrelor independent de

proprietățile particulare ale acestora din urma. Deci nu energia specifica a receptorilor sau fibrelor

nervoase determina calitatea senzației ci specificul stimulului. În sprijinul acestui punct de vedere

vine Edwald Hering (1834-1918) care arata ca în cadrul vederii colorate unul si același receptor

poate da doua tipuri de impresii colorate, în funcție de stimuli care sun aplicați. El propune teoria

fibrelor nonspecifice, care intra în disputa cu teoria fibrelor specifice formulata de Helmholtz.

Morgan înclina sa creadă ca dintre aceste doua teorii cea care are dreptate este teoria fibrelor

specifice si aduce drept argumente investigațiile efectuate asupra fibrelor nervoase izolate sau

asupra grupurilor de fibre senzoriale. De exemplu, pentru fiecare fibra a neuronului auditiv exista o

anumita frecventa care declanșează reacția sa maximala. De asemenea, fiecare fibra optica are

propria ei curba de vizibilitate, aceste burbe fiind diferite de la o curba la alta. Morgan duce însa

ideea si mai departe: chiar daca calitatea experienţei senzoriale depinde de receptorul care intra în

joc, este foarte probabil ca o calitate senzoriala data sa depindă, în condiții normale, de diferitele

combinații de receptori specifici, sau de combinarea numeroaselor fibre specifice diferite. De

exemplu, senzația de arsură cauzată de căldură sau frigul intens poate fi explicată prin combinarea

activității receptorilor pentru cald si pentru rece. Energia specifică centrală este un al treilea

mecanism implicat în explicarea calității senzațiilor. Senzațiile se datorează nu numai unor

mecanisme periferice (energia specifica a receptorului sau a fibrei nervoase), ci si unor mecanisme

centrale, corticale (energiei specifice a instanțelor superioare prezente în realizarea senzațiilor). În

sprijinul acestui punct de vedere se aduc argumente de ordin anatomo-fiziologic (localizarea

spațială mai riguroasă a capetelor corticale ale diferitelor organe de simt) sau de ordin neurologic

(tulburarea vederii colorate în condițiile tulburării cortexului, indiferent de alte defecțiuni vizuale).

Se pare ca la baza energiei specifice centrale care ar explica diferitele calităţi ale senzațiilor se află

diferențele chimice existente în transmisia sinaptică. Mai plauzibil însă ca acest mecanism

biochimic este cel al conexiunilor stabilite în sistemul nervos central. Calitatea senzațiilor este

diferită deoarece ele suscită comportamente diferite, comportamente care, la rândul lor, sunt

dependente tocmai de calitatea (frecventa, rapiditatea etc.) conexiunilor nervoase.

Dupa cum se poate remarca, aceste mecanisme sunt relativ contradictorii, de aceea nici unul

dintre ele luat în sine nu este suficient pentru explicarea calității senzațiilor, așa încât n-ar fi exclus

ca prin corelarea lor să se ajungă la soluționarea problemei. Nu există o relație simplă, termen cu

termen, între atributele (calitatea) senzației si intensitatea stimulului. Daca între intensitatea unui

sunet si intensitatea senzației auditive relația este directă, nu același lucru s-ar putea spune despre

relația dintre intensitatea unui stimul termic si calitatea senzației produsă de acesta, care, tocmai în

funcție de mărimea intensității stimulului, poate fi o senzație obișnuita termica sau una de durere.

Intensitatea unei senzații este deci reglata nu numai de intensitatea stimulului, ci si de amplitudinea

influxului nervos. E. D. Adrian (1928) a precizat că o mare importanta o are numărul de fibre

activate printr-un stimul si frecventa influxului nervos în aceste fibre. Cu cât intensitatea stimulului

este mai mare, cu atât mai mare va fi numărul fibrelor activate, precum si frecventa impulsurilor

nervoase declanșate într-o fibră. S. Hecht (1934) demonstrează ca acuitatea vizuala creste pe

măsura ce numărul fibrelor puse în joc de un stimul cu intensitate crescuta este mai mare. W. J.

Croazier (1940) arata ca numărul fibrelor activate este important pentru intensitățile joase, sub o



15

anumita limita de intensitate a stimulului ceea ce are importanta fiind frecventa impulsului nervos.

În legătură cu aceasta explicație Morgan exprima unele rezerve, arătând că ceea ce contează într-o

senzație este nu atât numărul de fibre excitate sau frecventa impulsului, cât ceea ce se întâmpla în

ansamblu, în conglomeratul fibrelor. Practic, fiecare fibră adaugă influxul ei altor influxuri care sunt

eliberate în același moment, contribuind astfel la frecvența totala a influxurilor provocate de stimuli.

Important este cunoașterea numărului de influxuri pe unitate de timp sau frecventa influxurilor

declanșate într-un grup de receptori sau fibre supuse unei stimulări. Aceasta proprietate se referă la

întinderea în timp a senzației de obicei senzația persistă atâta vreme cât acționează si stimulul. În

acest interval, ea variază în ceea ce privește unele dintre caracteristicile enumerate, dependent de

nenumărați factori. Creșterea progresivă a intensității stimului va duce la creșterea intensității

senzației, în timp ce descreșterea progresivă a acesteia va duce la descreșterea intensității senzației.

Însă intensitatea experienței senzoriale poate scădea nu doar ca urmare a scăderii intensității

stimului, ci si datorită intrării în funcțiune a fenomenului de adaptare. Așadar în timpul unei senzații

au loc fenomene de amplificare sau diminuare, finalizate prin adaptarea senzorială, fie prin

dispariția senzației. Nu întotdeauna senzația dispare dupa încetarea acțiunii stimulului, dimpotrivă

ea persistă și după ce stimulul încetează a mai acționa asupra individului. Persistenta senzațiilor este

extrem de variabilă. Se pare ca cele mai persistente după încetarea acțiunii directe a stimului sunt

senzațiile gustative. Un gust amar se păstrează chiar si dupa ce gura a fost clătita cu apă.

Sensibilitatea tactilă superficială este însă foarte puțin persistentă. Imaginile care se păstrează și

după încetarea acțiunii stimului se numesc imagini consecutive.

pozitive (corespund senzației originale) ex: un cărbune încins învârtit în întuneric da

impresia unui cerc luminos;

negative (nu corespund senzației originale, ci sunt complementare acesteia) ex: daca vom

privi cu un ochi 1-2 minute un pătrat roșu și apoi ne vom fixa privirea pe un perete alb,

vom vedea culoarea verde.

Analiza acestor efecte evidențiază prezenţa a doua aspecte:

efectele consecutive sunt întotdeauna opuse sau complementare, fapt care sugerează

existenţa a două sisteme antagoniste;

efectele consecutive necesită stimularea prelungită a unuia dintre sistemele antagoniste,

fapte care sugerează modificarea capacitații de răspuns a mecanismelor de răspuns a

mecanismelor senzoriale, fie în sensul adaptării ei, fie în cel al obosirii până la scăderea

sensibilității la datele senzoriale.

Imaginile consecutive vizuale se explică prin relativa lentoare a proceselor fotochimice care

au loc în analizatorul vizual. Aceste celule trebuie să-si regenereze substanța fotosensibilă pentru a

putea funcționa din nou. O nouă problemă se ridică: care parte a sistemului obosește? Pentru a

răspunde vom efectua următorul experiment: stimulam un ochi până obosește, apoi observam dacă

imaginile consecutive apar la celalalt ochi. Daca efectul consecutiv nu se transferă de la un ochi la

altul consideram că mecanismele periferice sunt responsabile pentru producerea lui. Dacă însă are

loc un transfer al efectului de la un ochi la altul, trebuie să presupunem că oboseala intervine la

nivelul proceselor corticale.



16

Tonul afectiv al senzațiilor este proprietatea generală a senzațiilor de a produce stări afective

plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realității pe care o reflectăm. Stimulii care se

asociază cu senzații plăcute vor fi căutați, cei ce generata experiențe senzoriale neplăcute vor fi

evitați sau respinși. Tonalitatea afectivă a senzațiilor depinde de gradul de satisfacere sau

nesatisfacere a trebuințelor. Satisfacerea senzațiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia

întotdeauna cu apariția unor stări afective plăcute, pe când nesatisfacerea lor se asociază cu stări

afective neplăcute. Fenomenele de suprasaturare sau de subsaturare senzoriale produc în egală

măsura efecte negative pe plan afectiv. Daca marea majoritate a senzațiilor putându-se asocia în

egala măsura cu efecte pozitive sau negative în plan afectiv, la senzațiile algice (dureroase) ea este

unipolara, acestea producând întotdeauna efecte afective negative.

Legile senzației:

Legea intensității: existenta unui stimul în mediul înconjurător si chiar acțiunea acestuia asupra

organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzații. Pentru ca senzația sa apăra stimulul

trebuie sa aibă o anumita intensitate. Prag absolut minimal reprezintă cantitatea minimă de

intensitate a stimulului capabilă a produce o senzație. Acesta este extrem de diferit de la o senzație

la alta la alta: pentru senzațiile vizuale - 1-2 cuante, pentru senzațiile auditive - 16-20 vibrații pe

secunda, senzațiile tactile - energie de 100-10.000 de ori mai mare decât energia luminoasă optică

sau acustică, senzațiile gustative - o cantitate de 25.000 de ori mai mare de molecule decât pentru

senzațiile olfactive. În măsurarea pragurilor senzoriale se folosesc mai multe metode: metoda

stimulilor constanți, metoda limitelor, metoda punctului central. Stimulii subliminali produc efecte

fiziologice, dar nu sunt integrați senzorial decât dacă sunt însumați sau asociați cu stimuli

semnificativi. Prag absolut maximal reprezintă cantitatea maximă de intensitate a stimulului care

produce o senzație de același fel, deci în cadrul aceleiași modalități senzoriale. Depășirea lui

declanșează, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului în

raport cu stimulul. La senzațiile vizuale acest prag este de 1.000 milimicroni, la senzațiile auditive -

20.000 Hz.

Premisele sale:

a) intensitatea stimulării este determinata de frecventa totala a influxurilor care

ajung la diferitele părți ale creierului unde se manifesta experiența senzorială;

b) intensitatea liminală necesară declanșării influxului nervos variază de la un

neuron la altul si chiar în același neuron dupa legea normala de eroare, adică într-

o maniera fortuită;

c) există un maximum de frecvenţă pentru influxurile susceptibile de a se produce

într-un număr determinat de neuroni.

Legea adaptării: este un fenomen relațional deoarece ia în considerare nivelul inițial al

sensibilității, apoi ia valori diferite în funcție de durata si intensitatea stimulului. Ea depinde de

anumite particularități ale organelor de simţ, de locul și rolul acestora în procesul reflectării

informaționale. De obicei, la stimuli puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi crește.

Sensibilitatea nu rămâne nemodificată sub influenta îndelungată a unui stimul specific de intensitate

constantă. Creșterea sau scăderea sensibilității ca urmare a acțiunii repetate a stimulilor sau a

modificării condițiilor de mediu se numește adaptare senzorială. Acest fenomen este demonstrat în

trecerea bruscă dintr-un mediu în altul (de la lumină la întuneric, de la cald la rece). Trecerea de la

lumină la întuneric presupune creșterea sensibilității, iar trecerea de la întuneric la lumină, scăderea



17

ei. Procesul de adaptare se realizează gradat. Adaptarea la lumină se produce mai repede, în câteva

secunde, la întuneric mai greu, vederea normală se restabilește în 20-35 minute, iar nivelul maxim

intervine după 2-3 ore.

Există 3 clase de stimuli în funcție de care se produce adaptarea:

a) stimuli focali F - asupra lor se fixează privirea;

b) stimuli de fond B - tot ce înconjoară stimulii focali;

c) stimuli reziduali R - provin din experiența anterioară.

Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea

sensibilității, creșterea ei ca urmare a intervenției excitanților de diferite intensități ce acționează

succesiv sau simultan. Contrastul succesiv constă în creșterea sensibilității la stimulul prezent ca

urmare a acțiunii îndelungate a unui alt stimul de aceeași modalitate, dar diferit ca intensitate si

calitate. Ex: sensibilitatea pentru substanțe acide crește prin expunerea prealabilă la substanțe dulci.

Contrastul simultan constă fie accentuarea reciprocă a clarității si pregnanţei stimulilor prezentați în

același timp în câmpul perceptiv, fie în evidențierea unui stimul sub influenta stimulilor de fond.

Ex: o bucata de hârtie cenușie pare a fi mai albă pe un fond negru decât pe unul alb. Contrastul

simultan apare numai când stimulii se diferențiază între ei după o serie de parametri (intensitate,

saturație, tonalitate). Contrastul are la bază modificarea funcționala a sensibilității si se explică prin

intrarea în acțiune a mecanismelor de inducție reciprocă si autoinducție. Cel mai plauzibil

mecanism al contrasului este mecanismul inhibiției laterale (activitatea unei celule este modificată

de activitatea celulei vecine).

Legea sensibilizării: presupune creșterea sensibilității datorită intervenției unor fenomene de

interacțiune.

Nivele ale interacțiunii:

a) receptorul unui analizator (interacțiunea are loc între diferitele lui elemente

structurale diferențiate), ex: stimularea bastonașelor duce la creșterea

sensibilității conurilor;

b) segmentele unuia si aceluiași analizator (mai ales la analizatorii perechi);

c) analizatori diferiți (ex: auzim mai bine la lumina, sensibilitatea cutanata creste la

lumina alba)

Regula practica: atunci când un analizator este intens si îndelung solicitat, pentru menținerea

tonusului funcțional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze de excitație specifica, a

altui analizator.

Legea depresiei: constă în scăderea sensibilității ca urmare a legăturilor funcționale intraanalizatori

sau interanalizatori. Funcționează dupa aceleași mecanisme si la aceleași niveluri ca si legea

sensibilizării:

a) stimularea îndelungată a ochiului cu o lumină roșie se soldează cu scăderea

sensibilității pentru alte culori (ex: când un fascicul galben este orientat asupra

unei porțiuni limitate a retinei are loc o scădere locala a sensibilității fata de roșu

si verde).



18

b) funcția localizării spațiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fără considerarea

interacțiunii dintre cele 2 verigi perechi ale analizatorului auditiv (ex: oamenii

surzi de o ureche au mari dificultăți în localizarea spațiala a sunetelor).

c) sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboară sensibilitatea bastonașelor (ex:

înclinarea capului pe spate scade sensibilitatea pentru culoarea verde si pentru

sensibilitatea auditiva; sensibilitatea termica pentru frig reduce sensibilitatea

tactila; sensibilitatea dureroasa reduce orice alt fel de sensibilitate).

Legea semnificației forței de semnalizare a stimulului are în vedere valoarea, semnificația

stimulului pentru individ. Un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pentru organism este

mult mai bine recepționat decât un stimul puternic dar nesemnificativ.

Legătura dintre stimul si reacție este mediata de:

a) procese de iradiere si concentrare

b) legea inducției reciproce

c) forța fiziologica a analizatorilor

d) însușirile tipologice

e) valoarea de semnal a stimulului + factori de natura psihologica (scopuri,

trebuințe, aspirații, stări afective).

Legea sinesteziei: se referă la efectele de intermodelare informațională, "transpunerea" unei forme

de sensibilitate într-o alta modalitate senzorială.

Exemple:

a) stimuli auditivi produc efecte de vedere cromatica - "audiție colorata")

b) stimuli optici produc efecte auditive - "vedere sonora"

c) culorilor si sunetelor le pot fi atribuite calități tactile sau gustative - "culori moi",

"sunete dulci"

Acest fenomen pare a sta la baza talentului artistic.

Legea compensării: insuficienta dezvoltare a unei modalități senzoriale sau lipsa ei conduce la

perfecționarea alteia atât de mult încât aceasta din urma preia pe seama ei funcțiile celei dintâi.

Compensarea este capacitatea organismului de a se autoconstitui structural si funcțional. Ea

presupune restructurări funcționale, substituții, comutări nervoase, autoreglări ce se soldează

reechilibrarea organismului si refacerea potenţelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre

subiectiv si obiectiv.

Exemplu: la orbi si la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.

Legea condiționării social-istorice poate fi pusă în evidentă în mai multe planuri:

a) adâncirea, cizelarea, perfecționarea unor modalități senzoriale ale omului

(diversele profesiuni modifică extrem de mult sensibilitatea)

b) schimbarea ponderii diferitelor modalităţi senzoriale (esențială pentru om este

sensibilitatea auditivă, pentru animale cea olfactivă)

c) apariția unor modalităţi senzoriale noi, specific umane (pipăitul, auzul verbal,

muzical)



19

Este evidenţiată cel mai bine prin diferențele culturale si etnice existente în experiența senzoriala.

Factorii care determina asemenea variații sunt legați de specificul cultural, de educație, tradiții,

obiceiuri, mentalităţi ce modifică în timp trăirea si expresia senzorială.

1.5.2. Percepția

La simpozionul organizat de asociația de psihologie științifică de limba franceza pe tema

percepției (Louvain, 1953) se susținea că percepția "nu este un eveniment izolat, nici izolabil al

vieții, ci trebuie considerata ca o faza a acțiunii". Ombredane (1955) considera percepția ca pe

"un moment al sistemului comportamental propriu fiecărui individ, în condițiile particulare în

care se găsește atunci când percepe, sistem comportamental care are drept caracteristici

fundamentale faptul de a fi integrativ, inventiv si a cărui structura se complica cu semnificații si

promisiuni benefice sau malefice pentru perceptor. Esențială pentru percepție este deci explorarea

continua a obiectelor. Pentru Rubistein (1962) percepția nu este o receptare a ceea ce este dat, ci o

prelucrare a lui, deci o activitate de analiza, sinteza, generalizare. Din moment ce ea se formează în

procesul interacțiunii omului cu lumea înconjurătoare, înseamnă ca "întregul conținut intern al

percepției lucrurilor si structura sa poarta amprenta faptului ca aceste lucruri sunt obiecte ale

activității individului". Piaget (1961) numește activitate perceptiva orice punere în relație a

elementelor percepute în câmpuri diferite. Explorările simple sau polarizate, transpozițiile de

mărimi, de forme în spațiu si timp anticipările, schematizările etc. sunt tot atâtea forme ale

activității perceptive care, în funcție de felul cum sunt folosite, se soldează cu decentrarea, dar si cu

apariția unor deformări sau "iluzii secundare".Frances (1962) prefera termenul de conduite

perceptive. El arata ca percepția presupune doua conduite: de identificare - stimulul este legat de un

răspuns generic (asimilat în experiența anterioară a subiectului); de diferențiere - are loc compararea

între doua sau mai multe obiecte simultan prezente, în care subiectul încearcă să descopere

particularitățile care le apropie sau le disting unele de altele.

Exista trei accepțiuni ale noțiunii de percepție:

a) percepția ca activitate

b) percepția ca deformare a obiectului

c) percepția ca expresia personalității

Mecanismele percepției:

Mecanismele perceptive sunt procesele ce intervin în cursul percepțiilor în măsura în care este

vorba de a relaționa centrările sau produsele lor, atunci când distantele lor în spațiu sau în timp

exclud o interacțiune imediata. Mecanismele perceptive se dezvolta pe doua fonduri: cel senzorial,

si cel intelectual.

Mecanismele senzoriale ale percepției, sau explorarea perceptiva, reprezintă ansamblul

parcursurilor efectuate cu scopul cunoașterii, în timp ce organismul viu utilizează capacitățile sale

de observare a mediului. Explorarea presupune acțiuni de tatonare, căutare, analiza, comparare.

Explorarea este dependenta de particularitățile situației în care se face, de natura si tipul sarcinii.

Ea urmează o serie de reguli de prioritate, strategii si principii:



20

a) regula economiei - fixarea cu privirea a punctului cel mai apropiat spațial fata de

cel fixat anterior;

b) regula disimetriei sus-jos - privirea de sus în jos corespunde unui mod de

activitate în care structura spațiala este legata de cea a organismului;

c) regula zonelor informative - fixarea cu privirea a zonelor obiectului care conține

cea mai mare cantitate de informații.

Principiul general al câmpului perceptiv a fost introdus ca mecanism de către gestaltiști ca

psihologia întregului: procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitații tind sa se

organizeze spontan, urmând câteva legi ale structurii referitoare la proximitate, similaritate,

simetrie, si regula închiderii precum si regula generalizării si cea a constantei.

Mecanismele intelectuale ale percepției:

ANTICIPAREA: in cursul percepției se pot naște o serie de atitudini anticipatoare sau pot

intra în funcțiune diverse anticipări propriu-zise preexistente. Ex: dupa o suita de prezentări care au

dus la stabilirea relației: A=B=C, subiectul se poate aștepta ca si D sa fie egal cu obiectele

anterioare. Anticiparea este un fel de preinferenţă, un aspect al unei scheme perceptive antrenând

altele printr-un mod de implicare imediata care modifica percepția.

SCHEMATIZAREA: principala caracteristica a percepției este "categorizarea", adică

posibilitatea de a recunoaște în obiectul perceput un reprezentant al unei întregi categorii de obiecte.

Schematizarea reprezintă generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activităţi

senzorio-motorii ca urmare a repetării ei + legarea percepției anterioare de cele ulterioare.

Legile generale ale percepției:

• Legea integralității perceptive: percepția creează conștiința unităţii si integralității obiectului,

ea operând cu obiecte unitare, nu cu însușiri izolate

Legea structuralităţii perceptive: însușirile obiectului numai împreuna, organizate si ierarhizate

creează efecte de percepție. De asemenea nu toate însușirile obiectului sunt la fel de importante

pentru perceperea lui, ci cu deosebire cele care dispun de cea mai mare încărcătura informaţională.

Legea selectivității perceptive: este caracterul activ al omului în timpul perceperii, nu sunt

percepute toate obiectele, ci doar o parte a acestora în acord cu forța lor senzoriala sau cu

semnificația lor pentru individ.

Legea constantei perceptive: menținerea invariantei imaginii, chiar si atunci când exista variații

ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoarea la cea mai mica variație a

însușirilor obiectului-stimul si a poziției lui în câmpul perceptiv diferențierea si identificarea lui ar fi

mult îngreunate.

Legea semnificației: se percep mai bine, mai repede si mai corect obiectele care au o anumita

valoare pentru subiect, decât cele indiferente.

Legea proiectivității imaginii perceptive: deși imaginea perceptiva se elaborează cortical, ea

este proiectata la nivelul obiectului.



21

CAPITOLUL 2

CREIERUL

Unul dintre marile mistere ale lumii moderne rămâne in continuare creierul uman. Nu am

reușit încă să ii descifram tainele si cu cat aflam mai multe, cu atât devenim mai fascinați de

comoara pe care o posedam. Creierul nostru cântăreşte cat 2% din greutatea corpului, dar folosește

20% din energia corpului. Energia folosita de creier este suficienta pentru a aprinde un bec de 25

watt. Un creier uman generează mai multe impulsuri electrice intr-o zi decât toate telefoanele din

lume. Zilnic el procesează in jur de 70 000 de gânduri. Dupa vârsta de 30 de ani, creierul pierde cate

0,25% din masa anual. Creierul lui Albert Einstein era semnificativ mai mic decât creierul uman

mediu. Creierul lui cântarea 1 230 g, in timp ce creierul normal cântăreşte intre 1 300 si 1 400

grame. Creierul poate rămâne in viaţă intre 4 si 6 minute daca este privat de oxigen. Viteza minima

cu care circula informația intre neuroni este de 416 km/h. In perioada sarcinii timpurii, apar cate

250 000 de neuroni pe minut. Creierul uman are aproximativ 100 de miliarde de neuroni. Cam tot

atâtea stele exista in galaxia noastră. Caracatița are aproximativ 300 de milioane de neuroni. 750-

1000 ml de sânge vascularizează creierul in fiecare

minut. Creierul nou-născutului cântăreşte intre 350

si 400 de grame. Dinozaurul Stegosaurus măsura in

lungime aproximativ 9 metri, dar creierul sau era

cam cat o aluna. Daca ochii noștri ar fi o camera

foto, atunci ar fi o camera de 120 de megapixeli.

Creierul persoanelor cu un coeficient de inteligenta

mai mare nu este mai activ, nu este mai mare, ci

este pur si simplu mai... eficient. Femeile si

bărbaţii gândesc diferit. De aceea, daca un bărbat si

o femeie ar suferi leziuni in aceeași zona a

creierului, efectele ar fi complet diferite.

2.1 Neuroni si celule gliale

Creierul este format din foarte multe celule, incluzând neuroni si celule gliale. Neuronii sunt

celule care trimit si primesc semnale electro-chimice. In creier se găsesc un număr aproape egal de

celule gliale si de neuroni. Celulele gliale oferă funcții de suport pentru neuroni, au rol de susținere,

de hrănire si de digestie a resturilor neuronale. Celulele gliale sau nevrogliile sunt capabile de

diviziune, spre deosebire de neuron. Exista mai multe tipuri de neuroni, iar ca mărime, variază intre

4 microni (.004 mm) pana la 100 microni (.1mm) in diametru.

FIG. 1 CREIERUL



22

FIG. 2 CELULELE CEREBRALE

2.1.1. Celulele gliale

Ca intr-o fabrica imensa, fiecare tip de celula îşi

are scopul si funcțiile ei. Unele au scop secretor,

altele de transport si alimentație, iar altele pentru

diverse “reparații”. Acestea sunt celule nervoase care

nu transporta impulsuri, însa realizează numeroase

funcții importante precum: digestia parților moarte a

neuronilor, crearea mielinei pentru neuroni,

furnizarea suportului nutrițional si multe altele.

Creierul uman conține un număr aproximativ egal de

celule gliale si de neuroni. Aproximativ 84 de

miliarde de celule gliale si 86 de miliarde de neuroni.

In cortexul cerebral se găsesc 68 de miliarde de celule gliale si 17 miliarde de neuroni, iar in cerebel

se găsesc aproximativ 16 miliarde de celule gliale si 69 de miliarde de neuroni. Este interesant

faptul ca o structură așa de mica precum cerebelul conține majoritatea neuronilor creierului. In

cortexul cerebral, celulele gliale sunt oligodendroglii in procent de 75,6 %, astrocite 17,3 % si

microglii 6,5 %. Celulele gliale sunt de mai multe feluri, împărţite in microglii si macroglii.

Neuroglia are un scop important deoarece ghidează neuronii in dezvoltarea lor in perioada

intrauterina si posibil, si dupa.

FIG. 3 CELULA GLIALĂ



23

Microgliile sunt situate in mod predominant in substanța cenușie, ca satelit al neuronilor si al

vaselor sanguine. In substanța alba este situata ca satelit prefibrilar. Corpul acestor celule este mic,

dens si alungit apărând foarte polimorf. Nucleul lor prezintă o cromatina foarte condensata apărând

alungit in axul mare al celulei. Prelungirile microgliei sunt scurte, dar cu aspect spinos. Sunt

prezente in substanța alba, in substanța cenușie dar si in substanța cenușie a SNC. Ele reprezintă

aproximativ 15% din totalul celulelor sistemului nervos central.

Macrogliile sunt de mai multe tipuri:

Astrocitele sunt cele mai mari dintre nevroglii, au numeroase

prelungiri si nucleu sferoidal situat central. Si ele se împart in doua

categorii: astrocite protoplasmatice si astrocite fibroase. Astrocitele

protoplasmatice se găsesc in substanța cenușie, iar cele fibroase in

substanța alba.

Oligodendrogliile se ocupa cu sintetizarea tecii de mielina. Acestea

sunt mai mici decât Astrocitele. Prelungirile sunt mai numeroase si mai

scurte spre deosebire de cele prezente la astrocite. Oligodendrogliile sunt

prezente atât in substanța alba cat si in substanța cenușie. Prelungirile lor nu

vin in contact cu capilarele, intre ele interpunându-se prelungirile lamelare

ale astrocitelor.

Celulele ependimare sunt celule modificate cu microvili. Au proprietăţi de căptușire a

sistemului ventricular. Prelungirile celulelor ependimare se unesc cu cele ale astrocitelor, rezultând

membrana limitanta interna. Celulele căptușesc plexurile coroidale si intervin in formarea LCR. Au

rol important in transport, realizat de celulele ependimare ale neurohormonilor si factori eliberatori

si inhibitori – secretor, realizat de celule secretoare.

Celulele Schwann. In sistemul nervos periferic găsim nevroglii

satelite din ganglionii periferici si celule Schwann. Acestea sunt niște

formațiuni ce celule gliale ce au ca rol secreția mielinei, astfel formând

teaca Schwann. Intre doua astfel de celule se afla cate o strangulație

Ranvier. Însa odată procesul de demielinizare parțiala sau totala a unui

nerv, nu mai poate fi refăcut cu aceste celule Schwann. “Pansamentul”

aferent porțiuni demielinizate este realizat cu ajutorul celulelor gliale.

Celulele gliale radiale sunt esențiale in dezvoltarea sistemului nervos central si sunt implicate

in procesele de dezvoltare, de la șablonare si migrarea neuronala. Aceste celule sunt precursoarele

neurogenezei.

Celulele satelit înconjoară neuronii din sistemul nervos periferic. Se presupune ca ar avea un

rol asemănător cu celulele astrocite din sistemul nervos central. Ele se ocupa in principal cu

aprovizionarea cu nutrienţi a neuronilor din jurul lor. Precum Astrocitele, ele sunt interconectate si

răspund la ATP prin eliberarea concentraţiei intercelulare de ioni de calciu. Celulele sunt foarte

sensibile la inflamații si vătămare şi contribuie la stările patologice precum durerea cronica.

Celulele enterice aparțin sistemului digestiv si sunt esențiale in controlul funcțiilor

gastrointestinale.

FIG. 4 ASTROCITE

FIG. 5 OLIGODENDROGII

FIG. 6 CELULA SCHWANN



24

2.1.2. Neuronii

In creierul nostru exista mai multe tipuri de neuroni. Toți transportă semnale electro-chimice,

însă diferă ca structură: numărul de procese

sau axoni.

Neuroni senzoriali: sunt responsabili de

transformarea stimulilor externi din mediul

înconjurător in impulsuri interne electrice. De

exemplu, unii senzori răspund la stimuli tactili

si pot activa neuronii motori pentru a contracta

mușchii. Astfel de conexiuni dintre neuronii

senzoriali si cei motori pot da un

comportament involuntar pentru evitarea

durerii. Este un mecanism simplu, prezent la

toate animalele. La oameni, astfel de circuite

reflexe sunt locate in mare parte in coloana

vertebrala. Neuronii senzoriali sunt activați de

stimulii exteriori (vedere, atingere, auz etc.) si trimit proiecții in sistemul nervos central. Spre

deosebire de neuronii din sistemul central nervos unde intrările vin de la alți neuroni, neuronii

senzoriali sunt activați de lumina, sunet, temperatura, stimulare chimica etc. In organisme

complexe, neuronii senzoriali se bazează pe informația sistemului nervos central. Anumiți neuroni

se ocupa cu transformarea stimulilor vizuali in impulsuri electrice, alții cu stimulii olfactivi, sau cu

stimulii tactili. Acești neuroni au doua procese si reprezintă 0,9 % din totalul neuronilor

Neuronii motori sau multipolari transporta semnalele din sistemul nervos central către mușchi

si glande. Acești neuroni au mai multe procese si reprezintă 9 % din totalul neuronilor. Neuronii

spinali motori, neuronii piramidali, celulele Purkinje, sunt astfel de neuroni motorii. Potrivit

scopului, neuronii motorii sunt clasificați in trei mari categorii: neuroni motorii somatici implicați in

locomoție, neuroni motorii viscerali speciali si neuronii motorii generali. Interfața dintre un neuron

motor si fibrele mușchilor o reprezintă o sinapsa speciala, numita joncțiune neuro-musculară. Când

acesta este stimulat, neuronul motor trimite un semnal neurotransmiţătorilor care se leagă de

receptorii postsinaptici si declanșează un răspuns in fibrele mușchilor.

Interneuronii sau pseudopolari sunt neuronii din sistemul nervos central. Aceștia au doi axoni.

Unul comunica cu coloana vertebrala, iar celalalt cu pielea sau mușchii. Acești neuroni au doua

procese. Un exemplu de interneuroni sunt celulele ganglia. Aceștia sunt găsiți de obicei in sistemul

nervos central si reprezintă legătura dintre neuronii motori si senzoriali. Interneuronii sunt o

combinație de neuroni motorii si neuroni senzoriali.

Celulele granulare sunt cele mai mici celule nervoase din nevrax. Axonii lor merg spre stratul

molecular unde se ramifica in forma de “T”, formând fibrele paralele care fac sinapsa cu celulele

stelate, cele cu coșulețe, celulele Purkinje si celulele Golgi. Dendritele lor fac sinapsa cu axonii

celulelor Golgi, cu fibrele agitatoare si cu cele mușchioase. Celulele granulare cerebrale primesc ca

intrări semnale excitatorii si trimit fibrele paralele pana la stratul de celule Purkinje. Stratul 4 de

FIG. 7 NEURON



25

celule granulare ale cortexului cerebelar primește semnale de la talamus si le trimite mai departe

pana in straturile 2 – 3, dar si in straturile infragranulare din cortexul cerebral.

Celulele Golgi sunt interneuroni inhibitorii si pot fi găsiți

in cerebel. Sunt cele mai mari din scoarța cerebeloasa,

dendritele lor ajung in stratul molecular unde fac sinapsa cu

fibrele paralele. Corpul celular face sinapsa cu fibrele

agitatoare si mușchioase iar axonul face sinapsa cu dendritele

celulelor granulare.

Celulele stelate sunt neuroni si astrocite cu mai multe dendrite pornind din corpul celulei,

dându-i o forma de stea. Cele mai comune celule stelate sunt interneuronii inhibitorii găsiți in

cerebel, interneuronii excitatori stelați si interneuronii inhibitatori stelați. Celulele stelate se leagă

prin sinapse cu celulele Purkinje.

Celulele Purkinje sunt neuroni locați in cortexul cerebral. Sunt numite astfel dupa anatomistul

care le-a descoperit, Jan Evangelista Purkyne. Aceste celule sunt unele dintre cele mai mari din

creierul uman, (celulele Betz sunt cele mai mari). Celulele Purkinje sunt aranjate una in fata

celeilalte precum intr-un domino. Stratul celulelor este format din celule mari, dispuse pe un singur

strat, orientate cu partea mai voluminoasa spre stratul molecular. De la acest pol pleacă o bogata

ramificație dendrica dispusa intr-un singur plan pe axa mare a lamelelor cerebeloase ce fac sinapsa

cu axonii celulelor din acest strat. Axonul lor se îndreaptă in profunzime in substanța alba si se

termina in nucleii cerebeloși. Ramificația dendrică consta in peste 200.000 de fibre paralele

formând o sinapsa cu o singura celula Purkinje. Fiecare celula Purkinje primește o sinapsa de la o

singura fibra. Celulele cos si celulele stelate (găsite in stratul molecular cerebral) oferă un input

inhibitor celulelor Purkinje. Ele trimit proiecții inhibitorii către nucleii cerebeloși si constituie

singurele ieșiri ale coordonării motoare in cortexul cerebral.

Neuronii piramidali sunt găsiți in cortexul cerebral, in

hipocamp si in amigdala (Fig. 9). Neuronii piramidali au fost

descoperiți si studiați pentru prima data de Santiago Ramon

Cajal. De atunci, studiile asupra acestor neuroni s-au concentrat

asupra neuroplasticităţii lor şi cogniţie. Neuronii piramidali au

un singur axon si multiple dendrite. Se afla printre cei mai mari

neuroni din creier, având un diametru intre 10 si 50 micrometri,

însa s-au descoperit si neuroni piramidali de peste 100

micrometri. Lungimea unei singure dendrite are de obicei câteva

sute de micrometri. Adunând lungimea totala a dendritelor

celulelor piramidale, se poate ajunge la câţiva centimetri. Spinii

dendritelor recepționează in marea majoritate impulsuri

excitatorii care intra in celula piramidala. Cu cat este mai mare suprafața unei celule piramidale, cu

atât neuronul are o abilitate mai mare de a procesa si a integra o cantitate mai mare de informație.

La șobolani, dendritele au cel puțin 3000 de vârfuri. La om numărul este de doua ori mai mare.

Endocanabinoidele sunt o clasa de molecule care ajuta dezvoltarea celulelor piramidale si in

FIG. 8 CELULA GOLGI

FIG. 9 NEURON PIRAMIDAL



26

căutarea axonului. Factorii de creștere precum Ctip2 si Sox5 aduc contribuții in direcția in care

neuronii piramidali îşi îndreaptă axonii.

Dendritele, la fel ca si la alți neuroni, reprezintă intrarea unui neuron in timp ce axonul

reprezintă ieșirea. Si axonii si dendritele sunt puternic ancorate. Numărul mare de conexiuni permit

neuronului sa primească si sa trimită semnale către mai mulți neuroni.

Neuronii piramidali au numeroase canale ionice. In celulele piramidale se găsesc in dendrite

canale de Na+, Ca2+ si K+.Abilitatea neuronilor piramidali de a integra informația depinde de

numărul si distribuția intrărilor sinaptice pe care le primesc. O singura celula piramidala primește

aproximativ 30.000 de intrări excitatorii si 1700 de intrări inhibitorii. Intrările excitatorii se termina

cu spinii dendritici, iar cei inhibitorii se termina cu soma sau axonul. Neuronii piramidali folosesc

glutamatul ca neurotransmiţător excitator si acid aminobutiric ca neurotransmiţător inhibator.

Organismul sintetizează acidul aminobutiric din glutamat folosind enzima L-glutaminică acid

decarboxilat si piridoxal-fosfat (o forma activa de vitamina B6).

Celulele cos sunt celule inhibitoare găsite in diferite regiuni ale creierului: in stratul molecular

al cerebelului, in hipocamp si in cortex. In cerebel, sinapsele lor se leagă cu corpurile celulelor

Purkinje si sunt multipolare si stelate. Celulele cos din hipocamp sunt legate de dendritele

neuronilor piramidali. In cortex, celulele cos sunt de trei tipuri: celule cos mici, mari, si de tip

“stup”. Axonul unei celule cos mici se leagă doar de celulele învecinate, in timp ce cele mari se

poate conecta la diferite coloane corticale.

2.1.3. Migrația si durata de viața a neuronilor

Precum majoritatea celulelor, neuronii nu se

pot reface dupa ce au fost afectați. Însa exista mici

excepții, neuronii din hipocamp se pot reface. Din

fericire, exista in jur de 100 de miliarde de neuroni

in creier. In cursul perioadei de migrare apare o

rețea de celule gliale denumite celule gliale radiale.

Neuronii migratori se mişcă de-a lungul acestor

celule gliale radiale până ajung la destinație (Fig.

10). In timp ce celulele tubului neural încep sa

prolifereze, multe din ele vor rămâne pe loc

formând un strat celular ce se îngroașă progresiv

numit zona intermediara. Dupa ce aceasta zona este

bine stabilizata, unele dintre celulele produse în zona

ventriculara se multiplica formând un strat între zona ventriculara si cea intermediara. Aceste celule

care alcătuiesc zona subventriculară vor forma neuronii si celulele gliale, intermediare. Celulele nou

formate din zona creierului anterior migrează formând un strat de celule numit placa corticala care

va da naștere straturilor neuronale ale cortexului cerebral. Stratul celular mai profund a neuronilor

corticali ajung primii la destinație, neuronii celorlalte straturi mai superficiale ale scoarței trebuiesc

sa migreze printre ele. Când migrarea celulelor din zona ventriculara este terminata, celulele ramase

în aceea zona se transforma în celulele epiteliale epidimare, căptușind suprafețele interne ale

ventriculelor cerebrali si a canalului epidimar medular.

FIG. 10 MIGRAȚIA NEURONULUI



27

Pe partea dorsala, de o parte si de alta a șanțului neural, se găsesc crestele neurale, care sunt

formate din celule desprinse din tubul neural. De mare interes îl reprezintă migrarea celulelor

crestelor neurale, deoarece ele se transforma în celule gliale si în neuroni ai sistemului nervos

periferic care trebuiesc sa migreze la cele mai mari distante. Mediul extracelular este acela care le

ghidează în direcția destinației lor finale. Odată dezvoltați neuronii își croiesc drumul spre zona în

care vor funcționa în sistemul nervos al adultului. Ei trebuie să stabilească relații precise cu celelalte

celule care si ele au migrat în aceea zona. Acest proces se numește agregare. Agregarea este

mediata de substanțe chimice denumite molecule ale adeziunii celulelor neuronale, localizate pe

suprafața neuronilor si care au rolul de a recunoaște ceilalți neuroni de același tip si adera la ei

printr-o orientare specifica. Odată cu neuronii au migrat si au ajuns în zona potrivita încep să

crească axonii si dendritele, întinzându-se spre celelalte celule. Suntem tentați sa consideram ca

aceste proiecții se realizează de o maniera foarte precisa, pentru ca este foarte greu de imaginat cum

ar putea funcționa sistemul nervos fără o buna armonizare, dupa un plan bine stabilit. Au putut fi

puse în evidenta modele clare si stereotipice ale creșterii axonilor la o serie de specii animale.

Pentru fiecare axon sau dendrita se poate evidenția în această fază o structură asemănătoare

pseudopodelor amibelor denumite conuri de creștere. Aceste structuri își extind si își retrag ritmic

extensiile sale citoplasmatice. Acest proces a fost denumit filopodie. Dezvoltarea neuronala pare sa

funcționeze dupa principiul supraviețuirii celui care este mai potrivit. Se produc în general mai

mulți neuroni si sinapse decât este necesar. Neuronii vor concura pentru resurse limitate si numai

cei mai potriviți vor supraviețui. Este un proces cunoscut în biologie sub numele de apoptoză, adică

procesul de moarte celulara programată. Mai multe experiențe sugerează ca neuronii mor datorită

eșecurilor în competiția pentru unii factori de supraviețuire primiți la țintele lor. Unul din acești

factori ar putea fi si factorul de creștere al nervilor. In timpul perioadei morții neuronale planificate

multe conexiuni sinaptice dispar, dar în același timp altele noi se vor forma. Astfel, în timpul acestei

perioade se petrece o rearanjare a contactelor sinaptice, mai degrabă decât o simpla reducere a

numărului lor.

2.2. Neurotransmisia

Comunicarea dintre neuroni este posibilă datorită

sinapselor, care pot fi ori electrice, ori chimice. Se iniţiază

un semnal bioelectric, cunoscut drept potenţial de acţiune,

la nivelul unei sinapse (Fig. 11), care circulă de-a lungul

axonului până la extremitatea acestuia. Aici semnalul

electric este convertit într-un semnal chimic (cunoscut

drept neurotransmiţător), care este difuzat în afara

neuronului, dincolo de sinapsă, la neuronul vecin. La

nivelul neuronului postsinaptic, semnalul chimic este

reconvertit într-un semnal electric încă o dată. Împreună,

aceste două mecanisme de semnalizare – potenţialele de

acţiune şi semnalele sinaptice – sunt baza tuturor

capacităţilor creierului în procesarea informaţiilor.

FIG. 11 SINAPSA



28

2.2.1. Excitabilitatea

Excitabilitatea este proprietatea neuronilor sau a oricărei celule vii de a intra în activitate sub

influenta unui stimul. Excitabilitatea este datorata structurii membranei celulare. Prin stimul se

înțelege modificarea brusca a energiei din preajma membranei plasmatice, care mărește dintr-o data

permeabilitatea membranei celulare pentru Na+. Stimulii pot fi electrici, mecanici, termici, chimici

etc. Reacția de răspuns a țesuturilor la un stimul poarta numele de excitație. Pentru ca stimulul sa

determine excitația, trebuie sa îndeplinească anumite condiții:

Excitația apare numai sub acțiunea unor stimuli ce depășesc o anumita intensitate. Intensitatea

minima a curentului care provoacă excitația, are valoare prag (valoare liminală). Stimulii cu

intensitate sub valoarea prag sunt numiți subliminali. Cei care depășesc pragul, stimuli

supraliminali.

Variația de energie trebuie sa aibă o anumita bruschețe. In cazul creșterii lente si progresive a

intensității stimulului, țesutul nu mai răspunde, chiar daca se depăşeşte valoarea prag, întrucât

are loc o acomodare a țesutului la stimuli. Acomodarea se explica ca si o creștere a pragului de

excitabilitate a țesutului în timpul stimulării. Înlăturarea fenomenului de acomodare se obține

prin folosirea unor stimuli electrici a căror intensitate creste extrem de rapid.

Pentru a declanșa excitația stimulul trebuie sa realizeze o anumita densitate pe unitatea de

suprafața. Aplicând pe un nerv doi electrozi, unul cu suprafața foarte mare, altul cu suprafața

foarte mica, punctiforma si lăsând sa treacă un curent electric de aceeași intensitate vom

observa ca excitația nervului va porni întotdeauna de la electrodul cu suprafața mica, deoarece

creează o densitate mai mare pe unitatea de suprafața.

Excitarea țesuturilor depinde si de durata stimulării. Chiar si stimulii supraliminali, a căror

intensitate creste brusc, daca sunt aplicați o perioada prea scurta de timp, nu produce excitația.

Între stimulii mai sus amintiți, este utilizat în fiziologie si medicina de preferința stimulul

electric. Stimularea electrica la intensitatea reduse nu provoacă leziuni neuronului sau

determina modificări reversibile. Momentul aplicării stimulului se marchează cu precizie, poate

fi bine localizat iar durata stimulării poate fi modificata dupa dorința.

Excitația se traduce la periferie prin variații ale potențialului electric al membranei neuronale.

2.2.2. Potențialul de repaus

Celula vie, în stare de repaus, este polarizata electric, având sarcini pozitive la exterior si

negative la interior. Utilizând Microelectrozii intracelulari s-a arătat ca diferența între suprafața

exterioara si interioara a membranei celulare măsoară pentru mușchii striați, în repaus, -90 mV

pentru celulele musculare netede -30 mV, pentru nervii neexcitați -70 mV. Diferența de potențial al

membranei celulare poarta numele de potențial de repaus sau de membrana. La repartiția inegala a

ionilor de o parte si de alta a membranei mai participa si echilibrul de membrana a lui Donnan. El se

produce din cauza ca proteinele încărcate negativ nu pot părăsi celula si determina încărcarea

electrica negativa interioara a membranei. In aceasta situație ionii pozitivi, care străbat cu ușurința

membrana, cum este ionul de K+ , se acumulează la suprafața membranei, conferindu-i sarcinile

electrice la exterior.

2.2.3. Potenţialul de acţiune

Din punct de vedere structural neuronul prezintă o structura perfect adaptata funcției sale.

Neuronii sunt celule prevăzute cu prelungiri abundente, de lungimi variabile, uneori extrem de mari.



29

Neuronii sunt celule specializate în transmiterea rapida a informației, prin conducerea impulsurilor

electrice si eliberarea de neurotransmiţători. Impulsurile electrice se propaga de-a lungul fibrei

nervoase spre zona lor terminala, unde inițiază o serie de evenimente care declanșează eliberarea

mediatorilor chimici. Eliberarea acestora are loc la nivelul unor structuri speciale, la nivelul

sinapselor, zona de contact dintre doua celule neuronale sau dintre celula neuronala si organul

efector. Propagarea potențialului de acțiune, eliberarea mediatorilor chimici si activarea receptorilor

membranei neuronale cu care vine în contact, constituie mecanisme, prin care neuronii comunica

între ei, transmit unul altuia informații, dar comunica si cu organele efectoare (mușchi, glande) sau

cu organele receptoare. Neuronul are o structura înalt specializata pentru recepționarea si

transmiterea informației. Din punct de vedere structural neuronul prezintă un corp celular (soma sau

pericarionul) si numeroase prelungiri unele scurte si ramificate, numite dendrite, si o prelungire

mica, de obicei mai lunga, ramificata în zona terminala, denumita axon. Anatomo-funcţional

neuronul poate fi împărțit în trei zone principale:

Regiunea receptoare, specializata pentru recepționarea si procesarea informației. Este

reprezentata de ramificațiile dendritice si de corpul celular. In aceasta zona neuronul realizează

contactul cu alt neuron prin sinapse. Deci aceasta zona a neuronului este dotata cu receptori

specifici pentru neurotransmiţători. Pragul sau de depolarizare este mare si de obicei la nivelul

acestei zone nu se formează potențiale de acțiune. Excitarea zonei, generează doar potențiale locale

sub forma potențialelor postsinaptice, care codifica informația în amplitudine, direct proporționat cu

intensitatea stimulului.

Regiunea conducătoare face

legătura dintre regiunea receptoare si

cea efectoare a neuronului. Este

reprezentata de prelungirea axonica,

de la locul în care aceasta iese din

corpul celular, zona denumita conul

axonic sau hilul axonilor si se întinde

până la arborizaţia terminala a

axonului. Membrana acestei zone este

bogata în canale ionice activate

electric denumite voltaj-dependente. Aici ia naștere potențialul de acțiune prin sumarea

potențialelor locale generate în zona receptoare. Potențialul de acțiune se propaga apoi până la

capătul distal al axonului supunându-se legii "tot sau nimic". Dintre toate regiunile funcționale ale

axonului, conul axonic are cel mai mic prag de depolarizare. Începând de la conul axonic informația

este codificata în frecventa. Potențialele de acțiune au aceeași amplitudine dar frecventa lor este

proporţională cu intensitatea stimulului.

Regiunea efectoare este reprezentata dupa butonii terminali ai axonului. Informația propagata

de-a lungul regiunii conducătoare, sub forma de potențial de acțiune ajunge în regiunea efectoare

unde este recodificata în semnal chimic si apoi transmisa regiunii receptoare a neuronului următor.

FIG. 12 PROCESAREA INFORMAȚIEI



30

2.3. Interacțiunea creier – corp

Cea mai frecventă imagine care însoțește articolele despre minte în revistele de popularizare

este un creier aflat într-un borcan de formol. Mesajul subliminal este că tot ceea ce ne

caracterizează este conținut în acel ghem de neuroni. Imaginea este pe cât de înspăimântătoare

pentru laici, pe atât de greșită. Creierul nu devine minte fără corp, iar interacțiunile în dublu sens

dintre minte și corp sunt fundamentale pentru sănătatea persoanei. Popularitatea creierului fără corp

se datorează tendinței academice de a idealiza gândirea abstractă. Dacă abordăm creierul pragmatic

vom descoperi că un volum mult mai mare de neuroni este implicat în planificarea și controlul

mișcărilor decât în gândire.

FIG. 13 MEN SANA IN CORPORE SANO

Interacțiunea creier – corp este ilustrată în mod surprinzător de relația dintre statutul social al

persoanei și sănătatea sa. Studiile epidemiologului Michael Marmot arată că cu cât te afli mai jos pe

scara socială cu atât starea sănătății este mai proastă. Doar o parte a acestei tendințe poate fi

explicată prin accesul mai greu la serviciile de sănătate și prin condițiile mai proaste de viață și

hrană. Marmot consideră că o parte destul de importantă se explică prin impactul pe care îl are

gradul de control personal asupra circumstanțelor propriei vieți. Mesajul este că starea minții –

statutul social perceput se traduce în starea corpului. Efectul placebo aduce un mesaj similar.

Încrederea și credința sunt considerate aspecte negative în știința medicală și înlăturate sub

suspiciunea de fraudă. Problema este că efectul placebo funcționează. Medicamentele placebo chiar

duc la eliberarea de endorfine și afectează rata descărcării neuronilor la bolnavii cu Parkinson.

Mintea și corpul interacționează intens în iubire și crearea de legături afective. Experiențele

pe șoareci de câmp au arătat că în aceste procese oxytocina și vasopresina sunt esențiale. Cei doi

hormoni sunt eliberați ca rezultat al plăcerii tactile a împerecherii și ating centrii plăcerii din creier

care fac ca cei doi parteneri sexuali să devină dependenți unul de altul. Oamenii sunt desigur mult

mai cerebrali, dar tehnicile imagistice arată o activitate crescută în zona receptorilor de oxytocină și

vasopresină din creierul oamenilor îndrăgostiți. Nivelul oxytocinei crește în timpul excitației



31

sexuale și a orgasmului, dar și în timpul mângâierilor și al masajului. În autism s-au observat

defecte ale receptorilor de oxytocină. Acest hormon accentuează sentimentul de încredere în

celălalt, care stă la baza relațiilor intime. Într-un experiment de laborator numit ”jocul

investitorului”, subiecții și-au încredințat toți banii unor necunoscuți după inhalarea uni spray cu

oxytocină. Antonio Damasio a descoperit că instinctele sunt importante în luarea unei decizii.

Emoția și cogniția nu sunt separate și stratificate ca foile de tort ci se află în permanență pe aceeași

buclă a raționamentului. Modul în care raționamentul este legat de acțiunile corpului este contra-

intuitiv. Giacomo Rizzolati de la Universitatea din Parma a descoperit la maimuțe neuronii ”în

oglindă” care sunt responsabil în parte pentru planificarea mișcărilor. Acești neuroni se descarcă

atât în timp ce maimuța face o mișcare cât și atunci când maimuța urmărește pe altcineva făcând

aceeași mișcare. Acești neuroni ”în oglindă” au fost identificați și în creierul omului. Când urmărim

pe cineva făcând o mișcare, în creierul nostru se activează aceleași părți care se activează și în

timpul mișcării propriu-zise. Noi deci putem cunoaște ce intenționează și ce simt alții simulând în

creierul nostru, cu aceleași arii motorii, ceea ce fac ei. Mecanismul fundamental prin care

pătrundem în mintea altora nu este raționamentul conceptual ci simularea directă a evenimentului

observat prin intermediul mecanismului în oglindă. Această ”pătrundere” în mintea altuia ne

permite să imităm, fapt ce a permis dezvoltarea culturii.

2.3.1. Receptorii

Receptorii transforma diferitele forme ale variațiilor de energie din mediul înconjurător, în

semnale nervoase. In receptori are loc în același timp o codificare a informației. Din punct de

vedere structura, receptorii sunt fie terminații nervoase libere, fie formațiuni specializate.

Clasificarea receptorilor a fost făcută pentru prima data de Sherrington în 1906, în funcție de

localizarea lor: exteroreceptori si interoreceptori. Exteroreceptorii răspund la stimuli care iau

naștere în afara organismului, iar interoreceptorii la cei din interiorul lui.

Exteroreceptorii la rândul lor sunt de doua feluri:

a) Telereceptori (receptorii la distanta). Sursa de energie care excita asemenea

receptori este situata la distanta (de exemplu receptorii vizuali, auditivi).

b) Receptorii de contact, vin în contact direct cu sursa de energie (de ex.

receptorii tactili).

Interoreceptorii, în funcție de amplasarea lor se împart în:

a) Proprioreceptorii, răspândiți în mușchi, tendoane, articulații si aparatul

vestibular.

b) Visceroreceptorii, împrăştiaţi difuz în organele interne.

În ultima vreme se prefera o clasificare a receptorilor în funcție de natura energiei care îi

influențează. Se disting astfel:

Mecanoreceptorii cum ar fi: receptori tactili, auditivi (sensibili la vibrații), presoreceptorii,

baroreceptorii din artere (zona sinusului carotidian); fusurile neuromusculare si corpusculii

tendinoși Golgi.

Termoreceptorii sensibili la radiațiile calorice: receptorii pentru cald si pentru rece.

Receptorii electromagnetici excitați de radiațiile electromagnetice reprezentați de celulele cu

conuri si bastonașe din retina.



32

Chemoreceptorii sensibili la modificările chimice ale mediului intern: receptorii din muguri

gustativi, receptorii epiteliului olfactiv, receptorii aortici si din glomusul carotidian, sensibili la

pO2 sanguin si a pCO2 sanguin, receptori sensibili la concentrația sanguina a glucozei, a acizilor

aninați si a acizilor grași, situați de asemenea în hipotalamus.

Osmoreceptorii din nuclei anteriori ai hipotalamusului si

Algoreceptorii sau nociceptorii impresionați de stimulii dureroși, reprezentați de fibrele nervoase

libere.

Microelectrozii introduși în receptor, în porțiunea de fibra nervoasa amielinica au arătat ca sub

influenta stimulului, în fibra nervoasa apare o modificare a potențialului de repaus proporţională cu

intensitatea stimulului, care nu se supune legii "tot sau nimic". Cu cât presiunea exercitata asupra

receptorului creste, cu atât se amplifica depolarizarea în corpusculul Vater-Pacini ajungând până la

100 mV. Variația de potențial electric apărută în receptor sub acțiunea stimulului poarta denumirea

de potențial receptor sau potențial generator.

Modificările de potențial din receptor ce ating valoarea de 10 mV sunt transmise de-a lungul

fibrei. Transmiterea depinde de diferența de potențial dintre prima strangulație Ranvier si receptor.

Când se anesteziază sau se comprima prima strangulație Ranvier potențialul generator din receptor

nu se transmite. Potențialul generator ce se transmite prin nerv, da naștere la potențialul de acțiune

sau potențialul propagat care ia naștere între prima si a doua strangulație Ranvier.

2.3.2. Codificarea informației la nivelul receptorului

Până acum am prezentat funcția de traductor a receptorului, de transformare a energiei din

mediul înconjurător în semnal nervos. Un stimul fiziologic ce acționează asupra receptorilor este

caracterizat prin următorii parametri: calitate, intensitate, extindere care reprezintă distribuție

spațiala si durata de timp, care reprezintă desfășurare temporala. Toți acești parametri sunt

codificați în semnalul pe care receptorul îl transmite centrilor nervoși superiori.

2.3.3. Codificarea calităţii stimulului

Codificarea calităţii stimulului depinde în primul rând de structura porțiunii aneurale a receptorului.

Fiecare tip de receptor răspunde la un anumit tip de stimulare, sau cu alte cuvinte receptorii sunt

celule specializate în perceperea unei forme de energie, reacționând slab sau deloc la alte forme.

Forma de energie la care terminația aferenta răspunde optimal în timpul funcţionării normale

poarta numele de stimul adecvat. In circumstanțe neobișnuite, terminațiile aferente descarcă si la

alte forme de energie. Senzațiile percepute sunt însa întotdeauna cele ale stimulului adecvat pentru

receptor, indiferent de forma de energie care a inițiat descărcările de potențiale de acțiune la nivelul

terminațiilor sau de-a lungul caii aferente.



33

2.3.4. Codificarea intensității stimulului.

Potențialele propagate în nervul aferent sunt cu atât mai frecvente cu cât potențialul receptor

este mai mare. Prin urmare, receptorul codifica informația prin modularea frecvenței. Stimulii slabi

dau naștere la impulsuri slabe în nervi, iar stimulii puternici, la impulsuri frecvente. Creșterea

potențialului generator nu schimba amploarea potențialului de acțiune din nerv ci doar frecventa lui.

Sistemul nervos central interpretează intensitatea stimulului printr-o codificare în frecventa,

existând un paralelism net între frecventa absoluta si intensitatea stimulului, exprimata în legea

Weber-Fechner, care demonstrează ca frecventa impulsurilor nervoase generata de un nerv senzitiv

(F) este proporţională cu logaritmul intensității stimulului (IS):

F = K log IS Constanta K este constanta de proporționalitate

Răspunsul logaritmic al receptorilor la intensitatea stimulului conferă acestora o scara foarte larga

de sensibilitate si perceptivitate. Daca receptorii nu ar răspunde logaritmic, nu ar putea fi detectate

decât modificările mari ale intensității stimulului. Creierul însa apreciază de fapt intensitatea reala a

stimulului (IR), senzația perceputa, nu în raport cu logaritmul stimulului, ci cu intensitatea

stimulului (IS) ridicat la o putere constanta (A) înmulţită cu constanta de proporționalitate (K).

Acest fenomen este cunoscut în psihofiziologie sub numele de "legea puterii":

IR = K.(IS)A Exponentul A si constanta K sunt diferite pentru

fiecare tip de senzație.

Legea nu este valabila pentru toate tipurile de energie, lipsind corespondenta între stimuli si

senzație, mai ales la energiile foarte mici si foarte mari. La valorile medii ale energiei stimulul

creste în progresie geometrica, iar senzația perceputa în progresie aritmetica. Se poate remarca o

relație liniara atât cu intensitatea reala a stimulului cât si cu intensitatea actuala a stimulului.

Stimulii de intensitate slaba si de intensitatea prea puternice, a căror existenta, în genere iradiază

ușor şi se concentrează greu se afla într-o relație nonliniară cu sensibilitatea ceea ce observam la

începutul si sfârșitul curbei.

Pe lângă frecventa potențialelor de

acțiune, intensitatea reala a

stimulilor se apreciază si dupa

variația numărului de receptori

activați. In mod obișnuit stimulii

activează mai intens un câmp

receptor. In acest mod numărul total

al impulsurilor nervoase este de fapt

suma frecventelor individuale, a mai

multor receptori si a mai multor

fibre nervoase aferente, realizându-

se o codificare spațiala a informației

primite de către receptor. FIG. 14 FIBRE NEURONALE



34

2.3.5. Adaptarea receptorilor

Potențialele de acțiune, potențialele propagate, din nervii conectați cu receptorul tactil Vater-

Pacini apar în momentul comprimării receptorului. Deși compresiunea se menține, se constata ca

potențialele de acțiune se răresc si dupa un timp scurt dispar. Ele reapar odată cu înlăturarea

compresiunii. Rărirea si dispariția potențialelor de acțiune din nervul aferent constituie fenomenul

de adaptare. Receptorii care se adaptează rapid se numesc receptori fazici. Exista însa receptori care

se adaptează foarte încet sau incomplet, numiți receptori tonici. Algoreceptorii, receptorii pentru

frig, baroreceptorii, fusurile neuromusculare sunt receptori tonici ce informează în mod constant

creierul asupra stării organismului si asupra relațiilor sale cu mediul înconjurător. Senzațiile de

durere si de rece sunt declanșate de stimulii cu potențial nociv. Daca algoreceptorii si receptorii

pentru frig s-ar adapta rapid, si-ar pierde din rolul lor fiziologic, de a dezvălui pericolul.

Baroreceptorii sinocarotidieni si cardioaortici intervin în permanenta în reglarea presiunii arteriale,

iar adaptarea lor ar limita precizia cu care operează sistemul de reglare. Fusurile neuromusculare

joaca un rol în adaptarea posturii de lunga durata. Fenomenul de adaptare nu corespunde cu

oboseala receptorului, întrucât stimularea lui mai intensa da naștere la o noua reacție de răspuns. In

cursul adaptării s-a modificat pragul de excitabilitate a receptorului fata de stimul. Fenomenul de

adaptare este important în fiziologie, deoarece da posibilitatea receptorilor sa detecteze noi

modificări de energie din mediul înconjurător. Receptorii sunt prin urmare, influențați numai de

variațiile bruște de energie. Energia de aceeași intensitate, aplicata timp îndelungat, nu are nici o

valoare informaţională. Receptorii fazici si tonici se deosebesc prin capacitatea lor de codificare

temporara a stimulilor. O prima modalitate este cea în care receptorul descarcă tot timpul cât

acționează excitantul, cazul receptorilor tonici si deci durata semnalizata de receptor coincide cu

durata acțiunii excitantului. Alta modalitate a codificării temporale este realizata mai ales de

receptorii fazici de diverse tipuri, care semnalizează începutul acțiunii excitantului (celule

receptoare tip "ON"), sfârșitul (celule receptoare tip "OFF") sau începutul si sfârșitul acțiunii

excitantului (receptor tip "ON-OFF"). In general, acești receptori semnalează variația intensității

stimulului (ex. celulele receptoare din retina).

FIG. 15 FIBRE NEURONALE



35

CAPITOLUL 3 TEHNICI DE STIMULARE

NEURONALĂ

3.1. Precedent motivator

Toata cultura umana este așezată in ”cărți”; odată citite de individ, toate situațiile, tipologiile,

se depun sub forma unui precedent, ca un bagaj de modele din care creierul alege aproape

instantaneu când este confruntat cu ceva. Recunoașterea modelului, apoi, ii va da viteza de reacție,

capacitatea de anticipare, ii va ridica nivelul de alerta la mediu, adică ii va da unelte vitale in viață.

Pentru cunoaşterea fenomenelor psihice asociate experienţelor de conştiinţă extinsă şi stării de

trezie, sau experienţelor de vârf, psihologia este restructurata intr-o nouă morfologie. Termenii care

descriu în mod uzual fenomenologia psihică nu se mai pot aplica daca ne gândim de exemplu la

psihosomatica. Un sistem psihic armonios, vibrând şi rezonând armonios, funcţionează mai degrabă

după legile iubirii şi ale graţiei, nu după legile egoului şi ale interacţiunilor ego-urilor. Este nevoie

de o altă psihologie, de o trans-psihologie, care să ţină cont atât de regulile Materiei dar şi de cele

ale Spiritului. Este nevoie de o trans-psihologie spirituală, care ţine seama că Psihicul este

manifestarea Spiritului, Sinele este sursa Eului, iar Materia este condensarea Conştiinţei Cosmice.

Unii dintre termeni de bază ai acestei trans-psihologii spirituale ar putea fi: Transcendere,

Cosmizare, Conştiinţa cosmică, Transconştiinţa, Genialitate, Empatie, Iluminare, Psihosinergie,

Afectivitate non-posesivă, Compasiune şi iubire fără limite, Memorie totală şi non-memorie,

Atenţie terţiară-reflexivitate, Sincronicitate şi rezonanţă, Împăcare, Armonie psihică, Spiritualitate,

Sineizare-împlinire a Sinelui, Creativitate înaltă, Urgenţe (crize) spirituale, Personalitate matură,

Intuiţie, Percepţii extrasenzoriale sau Trezie.

Evoluţia fiinţei umane şi extinderea conştienţei este însoţită de modificări în activitatea

neurală şi accelerarea vitezei de comunicare între neuroni şi totuşi gândirea "se târăşte" chiar şi la

cele mai mari genii; mintea poate funcţiona şi altfel faţă de cum suntem obişnuiţi. Edgar Cayce

identifica în stare de somn hipnotic orice boli şi găsea remedii uneori abia inventate; vindecă astfel

peste 15 000 de pacienţi, fără a avea habar de medicină. Cayce preciza că este capabil să intre în

mintea oricărei fiinţe umane şi să extragă de acolo elementele necesare vindecării. Aceasta este o

provocare a fizicii quantice. Cercetători: J.A. Wheeler, D. Bohm, Julian Schwinger, Shinichiro

Tomonaga şi Richard Feynman, Roger Penrose, Henry P. Stapp, H. Umezava, K. Yasue, M. Jibu,

E.R. Hameroff, K. Pribram ş.a., au concluzionat că:

„o persoană armonioasă fizic, psihic şi spiritual "curbează" continuumul spaţio-temporal! În

jurul unui maestru iluminat, "saltul" către transconştiinţă şi conştiinţa cosmică devine mai uşor de

realizat.”



36

3.2. Noi dimensiuni in procesele psihice

In studiile de psihologie transpersonala specialiștii au constatat necesitatea introducerii laturii

spirituale a fenomenelor. Doctorul Stanislav Grof fondatorul curentului transpersonal în psihologie

si acela care a reușit sa introducă spiritualitatea ca dimensiune fundamentala a psihicului omenesc

spunea:

Către transpsihologia spirituala se observa modificări cognitive, senzoriale si ale percepției.

Modificări senzorio-perceptive: se constată în general o cunoaştere a nivelului calitativ al

percepţiei. Intensitatea senzaţiilor creşte, în special cele vizuale se modifică: culorile devin foarte

intense şi pure, clare. În multe situaţii se constată apariţia unei lumini difuze sau foarte strălucitoare,

însoţită întotdeauna de o puternică tonalitate afectivă pozitivă. Apariţia acestei lumini albe este

uneori paradoxală: este atât de intensă încât ar trebui să blocheze mecanismele vizuale, dar acestea

nu interferează cu imaginile vizuale, care sunt foarte clar percepute (R. Fischer, 1986). Mărturiile cu

privire la această lumină folosesc adeseori un limbaj contradictoriu: nici în afară, nici înăuntrul

(corpului); pretutindeni şi simultan; orbitoare şi plăcută. Ea este indisociabilă şi inseparabilă atât de

spaţiul în care apare cât şi de fenomenul care are loc în acest spaţiu. (Cercetări : A. Ludwig,

Stanislav Grof, Charles Tart, C. Castaneda ş.a.)

Procesele cognitive: B-cogniţia nu compară, nu evaluează şi nu judecă, astfel lumea

înconjurătoare este interpretată într-un mod mai obiectiv, mintea nu proiectează, nu acordă

semnificaţii în plus.

Prelucrarea informaţiilor se poate face la trei niveluri:

a) prelucrarea caracteristicilor fizice - prin reprezentare imagistică

b) prelucrarea expresiei lingvistice

c) prelucrarea semnificaţiei

A. Maslow (1968, p.90) - "B-Cognition" (Being-cognition) un nou tip de cogniţie, specifică

persoanelor armonioase, integrate şi care se manifestă în special în experienţele de vârf.

B-cogniţia acţionează în special la nivelul III, dar această prelucrare este mult transformată.

Atenţia: in experienţele de vârf, atenţia se transformă extrem de mult; volumul atenţiei se

măreşte, de asemenea şi distributivitatea, aceasta în special datorită integrării diferitelor acţiuni într-

o activitate mai complexă. Capacitatea de concentrare este de asemenea crescută, întrucât rezistenţa

la factorii perturbatori este mult mai mare.

A. Maslow (1968, p.95) vorbeşte de "atenţia totală". Din perspectiva distributivităţii atenţiei putem

descrie trei tipuri de atenţie:

a) atenţie primară: orientată spre un obiect

b) atenţie secundară: orientată spre procesul perceptiv în sine

c) atenţie terţiară: care are ca şi focar însăşi observatorul

„ Am creat o lume din care orice principiu mai înalt - îl poți numi Dumnezeu, de pilda - a fost exclus.

Suntem deci singuri, iar consecința e frica. Compensam frica in fata unui Univers uriaș si gol, prin

consumul compulsiv, prin a avea, a face, si creăm o lume care răspunde acestui mod de a privi lucrurile.

Tratăm planeta așa cum ne tratăm pe noi înşine si pe ceilalți: ca pe ceva care trebuie supus, învins,

exploatat, controlat si chiar ucis dacă e nevoie, pentru satisfacerea "nevoilor".”



37

În experienţele de conştiinţă extinsă are loc o

contopire a celor trei tipuri de atenţie, atenţia

fiind distribuită în toate cele 3 direcţii: obiect -

canal perceptiv - subiect.

Memoria: procesul engramării are şi un

revers în viziunea orientală, proces numit

dezengramare. În momentul în care o noţiune

este descărcată de conotaţiile sale multiple,

redevenind "în sine", termenul tehnic care

desemnează acest proces este purificarea

memoriei, adică îndepărtarea celor ştiute în

favoarea contactului direct şi actual cu sensul

noţiunii respective. Acest proces are loc într-o

experienţă de conştiinţă extinsă. În momentul în care se produce blocarea modificărilor minţii, apar

diferite stadii de dezengramare. Memoria subiectivă dispare, ea nu mai condiţionează individul, nu

mai generează atitudini. Rămân însă engramele memoriei obiective. Dezengramarea este deci ceva

diferit de uitare; aceasta din urmă însemna o imposibilitate de a accesa engramele memoriei, pe

când dezengramarea este un proces de eliminare definitivă a engramelor memoriei subiective. State

Dependent Memory (memorie dependentă de stare - MDS), (I. Mânzat, 1998). Timpul se pare că nu

influenţează engramele memoriei, ele nu se pierd şi pot fi re-accesate ulterior, într-o stare de

conştiinţă extinsă.

Afectivitatea: Being-Love (B-Love) în contrast cu Deficiency-Love. B-Love este o afectivitate

de nivel superior, care apare în experienţele de conştiinţă extinsă şi se dezvoltă în procesul

împlinirii Sinelui. A. Maslow prezintă câteva caracteristici ale B-Love :

a) B-Love este non-posesivă şi este mai degrabă admirativă decât necesară; nu

cauzează nici o problemă şi este practic întotdeauna o sursă de plăcere.

b) nu produce niciodată saţietate - poate fi trăită nelimitat; de obicei creşte, se

dezvoltă, nu dispare. Ea este plăcută prin sine însuşi, nu depinde de un obiect

exterior.

c) trăirea B-Love este descrisă în aceiaşi termeni ca şi experienţele estetice sau

experienţele mistice.

Arthur Koestler (1967) identifică două tipuri de emoţii "self-assertive" şi "self-transcending". El

spune că emoţiile "self-transcending" nu pot fi consumate de nici o acţiune voluntară

Empatia: Max Scheler - formulează o teorie a empatiei transcendentale, împărtăşită apoi de

F. Baumgarten, E. Spranger, K. Jaspers etc. De remarcat că marele psiholog român Vasile Pavelcu

în cunoscuta sa lucrare "Drama psihologiei"(1965) remarca aceasta teorie şi necesitatea ca empatia

transcendentală să fie cercetată mai mult din perspectiva științifică. În experienţele cruciale (peak-

experiences) apare o stare extremă de empatie în care se produce o fuziune afectivă între subiect şi

obiectul empatiei. În această identificare totală - conştiinţa de sine dispare, la fel şi simţul critic.

Această stare e diferită de procesul înţelegerii şi de actul simpatiei în care conştiinţa de sine este

prezentă şi se manifestă o delimitare precisă între eu şi non-eu.

Intuiţia - element de bază al trans-psihologiei spirituale: Henri Bergson (1911)- intuiţia ca

fiind o capacitate iraţională de a sesiza nemijlocit esenţa proceselor vitale. Intuiţia transcende

schemele gândirii. C.G. Jung (1996)- că intuiţia este o funcţie psihică fundamentală, care produce

FIG. 16 MEMORIA



38

percepţii pe cale inconştientă; ea reprezintă o percepţie trans-raţională. Frances Vaughan, unul

dintre fondatorii psihologiei transpersonala identifică patru niveluri ale experienţei intuitive:

a) nivelul fizic: la care intuiţia se manifestă prin senzaţii de tipul "simţului de alertă"

în cazurile de pericol;

b) nivelul emoţional: sensibilitatea la vibraţiile de energie ale altor oameni care se

trăieşte ca simpatie sau anticipaţie fără o justificare explicativă; se consideră că

statutul social tradiţional al femeii a făcut ca intuiţia feminină să exceleze la acest

nivel.

c) nivelul mintal: reprezintă aşa-zisă viziune internă sau clarviziune, este trăită ca

iluminare, ca un salt de la dezordine la ordine.

d) nivelul spiritual: reprezintă o intuiţie total independentă de senzaţii, simțăminte şi

gândire; în forma sa pură, intuiţia spirituală este o experienţă de sine focalizată pe

transpersonal; în formele mistice, intuiţia realizează cunoaşterea fiinţei divine.

Ion Mânzat (1995) ne aminteşte că "intuiţia este un complex sinergetic".

Creativitatea - element de bază al trans-psihologiei spirituale : M. Bejat (1971) - talentul este

"o formă calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe, forma cea mai înaltă fiind

geniul". Abraham Maslow (1968) diferenţiază între "special talent creativeness" (creativitatea

datorata unui talent deosebit înnăscut) şi "self actualizing creativity" (creativitatea care ia naştere

în urma evoluţiei psiho-spirituale şi restructurării proceselor şi funcţiilor psihice). Prof. Mariana

Caluschi (2001) studiază relaţia foarte strânsă dintre dezvoltarea creativităţii şi procesul împlinirii

Sinelui. Creativitatea este "o tendinţă accentuată sau dominatoare în structura motivaţională a

subiecţilor şi o motivaţie intrinsecă puternică în procesul individuării şi afirmării persoanei"

Provocarea psihologiei moderne este ca modificările proceselor psihice, temporare în peak-

experiences (experienţele de vârf) sa POATĂ DEVENI PERMANENTE prin evoluţia psiho-

spirituale a fiinţei umane, prin extinderea câmpului conştient. Prin asimilare şi adaptare, psihicul

poate integra noile dimensiuni, noile posibilităţi de manifestare. Psihologia intenționează sa

exploreze de acum înainte aceste realităţi şi dimensiuni psihice.

3.3. Psihosomatica

In ultimele șase decenii, medicina psihosomatica a

formulat câteva întrebări fundamentale cu privire la starea

de sănătate si boala. Problemele relevate constituie o

deschidere si pentru domenii apropiate, precum

psihoneuroendocrinologia, psiho-imunologia, psihiatria,

medicina comporta-mentala, psihologia sănătăţii si

cercetarea in domeniul calităţii vieții. Aceste domenii s-au

constituit progresiv, pornind din aria psihosomatica. Chiar

dacă astăzi îşi susțin autonomia, legăturile acestor domenii

cu psihosomatica sunt cruciale pentru dezvoltarea lor

echilibrata. Exista trei arii importante ale medicinii clinice

care pot beneficia masiv de abordarea psihosomatica:

a) Somatizarea - tendința de a trai si de a comunica

suferința psihica in forma unor simptome fizice si de a cere ajutor pentru aceasta. Este de

subliniat faptul semnificativ că fenomenul somatizării este frecvent, reprezentând pana la 30-

FIG. 17 PSIHOSOMATICA



39

40% dintre pacienții medicali. Totodată, somatizarea constituie una dintre cele mai costisitoare

comorbidităţi.

b) Simptomele misterioase - o serie semnificativa de probleme pentru care se prezintă pacienții la

medicul generalist si care nu pot fi atribuite unei rubrici diagnostice corespunzătoare.

c) Calitatea vieții - un capitol prea puțin discutat si care se refera la: funcțiile vieții curente,

productivitatea unui individ, performanta in rolurile sociale, capacitatea intelectuala, stabilitatea

emoţională si starea de bine.

Aceste aspecte constituiesc astăzi o parte importanta a investigațiilor clinice si a îngrijirii

pacientului. Abordarea corespunde accentului care a revenit promovării sănătăţii mai degrabă decât

simplei preveniri a bolii. Psihosomatica reprezintă domeniul interdisciplinar de elecţie pentru

psihiatri, psihologi, medici interniști si endo-crinologi, dar si pentru cercetătorii din domeniul

științelor sociale. Termenul de psihosomatica este încetăţenit in tarile europene, îndeosebi in cele de

tradiție psihanalitica. Pentru mulți încă termenul are o stricta trimitere la descoperirea unei cauze

psihice pentru o simptomatologie de tip somatic, in baza unei scheme clasice. Va avea loc o data cu

recunoașterea, conștientizarea conflictului intrapsihic si prin aceasta recunoaștere poate fi rezolvata

tulburarea, simptomul somatic. Schema apare drept simplista: descoperi cauza, deci poți înlătura

efectul. Psihosomatica numai este astăzi atât de simpla precum preceptele freudiene. Ea se refera la

o abordare complexa, implicând factorii psihologici si sociali si, mai ales, dimensiunea

interpersonala actuala. Stil cognitiv si motivație: curentul psihanalitic a încercat prin integrarea teoriei cognitive o

reînnoire a abordării. Cogniţiile au devenit astfel o punte de trecere pentru reafirmarea Eului in

contextul nevoilor si exigentelor sociale. Structurile cognitive sunt descrise drept ,,configurații

interne", marcând in mod specific comportamentul unui individ. Configurațiile se constituie din

cogniţii si definesc stilul cognitiv. In mod curent se refera la stilul cognitiv al unui individ evaluând

maniera sa specifica de a percepe si valoriza lumea si de a reacționa conform acestor cogniţii. Stilul

cognitiv constituie o determinare si, implicit, o limitare a posibilităților noastre comportamentale.

Un stil cognitiv rigid va corespunde in plan comportamental unui diapazon restrâns de strategii

comportamentale. In psihoterapie, cea mai mare dificultate in contextul suferinței unui individ este

clarificarea cu privire la necesitatea unei schimbări. Exista doua aspecte semnificative ale acestui

proces de învăţare: cel cultural si cel terapeutic. Cel cultural se refera la opinia curenta ca o

schimbare ar fi un fenomen negativ. Adeseori exista o teama viscerala fata de schimbare.

Optimismul spontan fata de o modificare constructiva cat de mica, inițiativa si dorința profunda de a

face lucrurile altfel, credinţa ca ar putea sa fie mai bine si ca merita sa încercăm, sunt relativ rare.

Rezistenta la schimbare si mai ales la ideea unei schimbări sunt adeseori spectaculoase. Rezistenta

la terapie creste atunci când o prima schimbare, cat de mica, se soldează cu un eșec, cat de mic.

Apare un sentiment aproape de panica, chiar si la indivizi cu diagnostice minore.

3.4. Undele cerebrale

Latura psihosomatica a psihologiei pune in lumina influenta informației cerebrale la nivel

fiziologic. Această informaţie care trece prin reţeaua de neuroni, ia forma unei energii chimice şi

electrice. Energia ia forma proceselor chimice la capătul axonului şi al dendritelor celulei nervoase.

Iar în restul celulei, au loc procese chimico/electrice. Un puzzle are multe piese diferite şi fiecare

piesă se potriveşte unui singur loc. În lumea biochimică a neuronilor, aceste piese de puzzle sunt

numite neurotransmiţători. Aceştia sunt molecule înalt specifice şi fiecare are o formă unică. Atunci

când capătul unui axon este stimulat datorită activităţii electrice din interiorul celulei, el eliberează

puţin din aceste piese de puzzle (neurotransmiţători). Aceştia sar literalmente prin sinapsă la

neurotransmiţătorii care stau în aşteptare la extremitatea dendritelor următorului neuron. Odată ce

piesele biochimice se potrivesc în puzzle, începe activitatea electrică în celulă şi coboară de-a



40

lungul dendritelor până la soma. Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile, acest val electric trece apoi

în axon de unde procesul începe din nou. Când activitatea electrică a unui neurotransmiţător emite

un val electric în celulă, înseamnă că a avut loc o transducţie. Şi când acelaşi potenţial electric

merge la axon şi generează activitate chimică la capătul acestuia, avem tot transducţie. Fiecare

senzaţie şi fiecare gând implică mii şi mii de astfel d e transducţii. Unul dintre efectele secundare

ale acestor procese de transducţie este că ele emit câmpuri electrice. Când participă suficient de

multe celule la un proces de traducţie (când sunt stimulate), este posibil ca activitatea lor combinată

să fie măsurată. Această activitate electrică are tipare caracteristice. Iar aceste tipare, sau unde

cerebrale reprezintă cheia. În acest moment nu există un consens cu privire la modul în care

schimbările experienţelor mentale şi emoţionale transduc în procese fizice ale creierului şi corpului.

Oricum, pe baza modelului dr. Rossi, se pare că activitatea neurologică din creier, în mod special

din neocortex, trece prin hipotalamus unde este „transdusă” într-un fenomen mental. Fenomene

mentale, precum gândirea, sunt direcţionate „înapoi” în hipotalamus unde ele sunt transduse în

limbaj biochimic şi electric al creierului. Astfel, prin acest model, hipotalamusul este un fel de uşă

cu două intrări. Se poate deschide spre lumea efemeră a „minţii”, sau spre lumea creierului care este

o lume biochimică şi electrică. Fără îndoială, pe măsură ce vor continua cercetările în acest

domeniu, vom înţelege mai bine cum interacţionează mintea şi creierul. Putem profita de acest

proces, chiar dacă nu înţelegem, încă, pe deplin complexitatea acestei interconectări. Toate aceste

informaţii ne spun că, în anumite condiţii, este posibil să fie influenţate organe şi sisteme ale

corpului, de asemenea sisteme ale creierului despre care s-a crezut până acum că nu pot fi cercetate

prin voinţă conştientă. Cu alte cuvinte, se poate accelera propria vindecare schimbând experienţele

mentale şi emoţionale. Se poate dezvolta inteligenţa, diminua stresul şi îmbunătăţi performanţele

atât mentale cât şi fizice, făcând schimbări în minte. Sunt câteva chei care vor permite deschiderea

porţilor acestor noi posibilităţi. Una dintre acestea se bazează pe câmpul electromagnetic al

neuronilor. Termenul este „stare cerebrală”. Când suficient de mulţi neuroni se activează simultan,

atunci, în creier, se produce o supratensiune. Această emanare bruscă de energie electrică poate fi

detectată şi măsurată. Dispozitivul de măsurare a acestei activităţi a creierului se numeşte

electroencefalogramă sau EEG

.

Electroencefalograma (EEG) este o înregistrare grafică bogată in informaţii prin interpretarea

măsurătorilor cerebrale (Fig. 18). De altfel, progresul în această direcţie a ajuns astăzi atât de departe

încât s-a descoperit că unda cerebrală generată de activitatea creierului este în strictă asociere cu

imaginile noastre mentale şi astfel s-au construit (experimental) aparate care pot chiar să citească

gândurile oamenilor odată ce sunt „instruite”, adică li se furnizează corespondenţa între forma de

undă şi gândul precis manifestat în creier. Cu ocazia construcţiei unui astfel de aparat, s-a

descoperit într-un mod surprinzător că, cuvintele care desemnează aceeaşi realitate dar în graiuri

diferite generează la nivelul creierului aceleaşi forme de undă.

Activităţile creierului – denumite şi stări ale

acestuia – au fost împărţite după frecvenţa de vibraţie

în şapte categorii după cum urmează:

1. Delta 0,5 ‒ 4 Hz

2. Theta 4 ‒ 8 Hz

3. Alfa 8 ‒ 12 Hz

4. Beta 12 ‒ 16 Hz

5. Beta înalte 16 ‒ 32 Hz

6. Complexul K 33 ‒ 35 Hz

7. Beta supraînalte 35 ‒ 150 Hz FIG. 18 EEG



41

Domeniul undelor Delta este cel în care activitatea energetică la nivelul creierului este extrem

de redusă. Tipic se consideră că atunci când EEG evidenţiază o activitate cerebrală cu o frecvenţă

mai mică de 0,5 Hz, creierul respectiv este mort. Undele Delta descriu activitatea creierului atunci

când acesta se află în sfera somnului profund, fără vise şi cu o pondere mare la copiii până la doi

ani. Pe nivelurile inferioare ale acestei game nu există imagini mentale şi nici nu se manifestă

conştiinţa corpului fizic. Există fiinţe care experimentează domeniul undelor Delta ca expresie a

unei profunde stări de meditaţie, ca o stare fără gânduri, în care nu ne mai percepem ca fiind o

formă sau o entitate fizică distinctă, ci mai curând ca o

conştiinţă trează, transcendentă, unificată cu conştiinţa

universală. De asemenea, prezenţa acestor unde mai

este asociată şi cu procesul complet şi amplu al

regenerării fizice şi al refacerii sau menţinerii sănătăţii.

În domeniul undelor Theta, neuronii transmit

influxul nervos cu o frecvenţă sporită faţă de undele

Delta. Aici pot apărea imagini, dar totuşi realitatea

exterioară nu este experimentată sub nici o formă pe

nivelurile inferioare ale acestei game; conştiinţa

corpului fizic încă nu există sau apare într-o formă

vagă, în care părţile corpului apar ca entităţi distincte

(deci nu se află în corelaţie unele cu altele). Acestea

sunt undele ce apar în timpul stării de somn cu vise.

Theta este starea propice proceselor rapide şi intense

de învăţare, a autosugestiei şi a procedeelor de auto-

vindecare, în care fiinţa este într-o profundă

comunicare cu subconştientul propriu. Ele mai sunt

asociate cu activităţi creatoare şi artistice, apărând mai

ales la subiecţii umani care au preocupări artistice

creatoare: scriitori, poeţi, sculptori, pictori, regizori,

actori.

Domeniul undelor Alfa în care, spre deosebire de stările Delta şi Theta, fiinţa este pe deplin

conştientă de corpul său fizic şi, în plus, acesta este pe deplin relaxat. În această stare atenţia noastră

poate fi focalizată cu succes atât în exterior pentru rezolvarea problemelor şi situaţiilor de tot felul,

cât şi în interior pentru realizarea şi aprofundarea unei stări de meditaţie dinamică. Undele Alfa sunt

predominante în stările de concentrare sau de focalizare asupra unui centru interior imobil (de

exemplu o stare de centrare în propria fiinţă). A învăţa să ne generăm unde Alfa la voinţă înseamnă

a realiza în primul rând o anihilare considerabilă a stresului în viaţa cotidiană. De asemenea, este o

stare propice învăţării limbilor străine sau asimilării rapide a oricăror cunoştinţe noi în care sfera

conştientă intervine mai mult şi deci, poate exista controlul asupra ideilor şi cunoştinţelor induse,

spre deosebire de starea precedentă în care acesta nu exista. Undele de tip Alfa se amplifică foarte

mult la persoanele care practică meditaţia profundă yoga, continenţa sexuală şi orice altă disciplină

spirituală autentică.

FIG. 19 UNDE CEREBRALE



42

Gama undelor Beta. Este o bandă de frecvenţe de vibraţie care corespunde situaţiei în care

simţurile sunt în alertă. Este specifică stării de veghe a fiinţei în care aceasta se focalizează

preponderent asupra stimulilor externi. Ele iau naştere prin orientarea predominantă a fiinţei către

satisfacerea nevoilor imediate sau, altfel spus, de subzistenţă, prezenţa lor fiind pregnantă mai ales

atunci când calculăm, aranjăm, organizăm, punem în ordine şi conferim un sens universului nostru

exterior. Undele de tip Beta permit cel mai rapid răspuns şi totodată asigură contactul cu cel mai

mare număr de lucruri, fiinţe, fenomene. Prezenţa undelor Beta este considerabil amplificată în

momentele de stres sau anxietate, permiţându-ne totodată să controlăm situaţiile de tot felul şi să

rezolvăm problemele imediate cu care ne confruntăm.

Domeniul vibraţiilor Beta înalte este un domeniu în care fiinţa se găseşte în stări mai

tensionate de luptă, de fugă sau anxietate puternică.

În jurul frecvenţei de 33 Hz găsim vibraţiile specifice Complexului K, vibraţii care

caracterizează procesele de iluminare bruscă şi de regulă de scurtă durată. Ele sunt specifice acelui

„Da!” iluminator sau acelui moment în care Arhimede a spus „Evrika!”, care survine întotdeauna în

procesele de înţelegere sau creativitate elevată. Pe de altă parte, ele se întâlnesc şi la bolnavii

epileptici în stările de criză în care se declanşează adevărate „furtuni cerebrale”. De aceea,

Complexul K are ca elemente specifice nu numai frecvenţa, ci şi amplitudinea (care este cu mult

mai mare decât în cazul stărilor obişnuite) şi forma de undă. Chiar dacă este caracteristic bolii, el

are un aspect conex cu fenomenele parapsihologice, fiind ştiut faptul că în crize apar viziuni şi

premoniţii. Şi aici elementul fundamental care face diferenţa este orientarea fermă şi focalizată a

atenţiei.

Domeniul vibraţiilor Beta supraînalte nu mai poate fi explorat cu encefalograful clasic a

cărui frecvenţă nu depăşeşte 35 Hz. De aceea, cercetările asupra acestor stări au rămas într-o stare

empirică. Însă, s-a stabilit cu precizie că vibraţiile Beta supraînalte sunt specifice experienţelor de

dedublare, de trezire şi ascensionare a energiei kundalini, precum şi a altor stări spirituale înalte,

caracterizate de un aflux puternic de energie care intensifică activitatea cerebrală.

De asemenea, cu privire la activitatea

creierului s-a mai constatat că activitatea acestuia

nu este uniformă, ci la un moment dat o singură

emisferă este activă urmând ca după o anumită

perioadă activitatea cerebrală să comute pe cealaltă

emisferă. Acest ciclu este asemănător cu ciclul de

activare al suflurilor pe nara dreaptă, respectiv

stângă, ciclu descoperit încă din cele mai vechi

timpuri de tradiţiile spirituale. Emisfera dreaptă

este în legătură cu procesele memoriei, a imaginilor

şi a reprezentărilor interne care nu necesită

raţionament, ea este incapabilă să emită judecăţi.

De cealaltă parte, emisfera stângă este zona

activităţilor raţionale, care necesită prelucrare mentală şi intelectuală (Fig. 20). O funcţionare corectă

a creierului presupune un ciclu echilibrat de alternanţă a funcţionării emisferelor cerebrale.

FIG. 20 FUNCȚIILE EMISFERICE



43

Deşi par identice, cele două jumătăţi funcționează ca două creiere aproape complet diferite.

Emisferele sunt aproape complet separate, existând o legătură între ele doar prin corpul calos prin

care circulă cam 300 de milioane de trasee nervoase. Funcţionarea celor două emisfere este foarte

diferită şi asincronă. De obicei una din ele are o funcţionare predominantă. Emisfera predominantă

este răspunzătoare de modul în care decodificăm şi percepem realitatea. Există două tipuri de

predominanţă în funcţionarea emisferelor cerebrale:

a) predominantă de fond (fundamentală) care este o caracteristică a personalităţii;

permanent exista tendinţa de a procesa şi interpreta realitatea rulând predominant

circuitele neuronale doar ale uneia din emisfere. Aceasta creează o viziune limitată,

restrânsă a existenţei.

b) predominanţă periodică ce ţine de anumite cicluri biologice şi care determină

amplificarea energiei şi a circulaţiei sanguine în una dintre emisfere cu o periodicitate

de aproximativ 90-120 minute.

Aspectul cel mai important din punct de vedere practic în privinţa dominanţei emisferei cerebrale

este de a crea o stare de echilibru şi armonie a acestor emisfere. In timpul fiecărui ciclu de

schimbare a emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată

între ambele emisfere. Cercetările sugerează faptul că acesta este momentul de maximă creativitate

şi eficienţă. Două creiere sunt mai bune decât unul singur. Cele două emisfere sunt complementare

şi, atunci când lucrează împreună, produc apariţia fenomenului de sinergie. Armonia emisferelor

explică creşterea productivităţii, a performanţei, a eficienţei, a sentimentului general de competenţă,

a încrederii în sine. Totodată, echilibrarea emisferelor cerebrale creşte pragul ,,stres-abilității”, adică

devine tot mai imun la factorii externi care sunt legaţi de stres.

3.5. Stimularea neuronala

Stimularea cerebrală prin antrenarea undelor

cerebrale (Brainwave Entrainment) se referă la

răspunsul electric al creierului la diverse stimulări

senzoriale ritmice, cum ar fi impulsuri sonore sau

luminoase. Atunci când creierul primeşte un stimul

prin urechi, ochi sau alte simţuri, acesta emite o

sarcină electrică de răspuns, numită Răspuns Evocat

Cortical (Fig. 21).

Aceste răspunsuri electrice călătoresc prin creier pentru a deveni în cele din urmă, prin

decodarea acestor semnale, ceea ce "vedem şi auzim". Atunci când creierul primeşte un stimul

ritmic, cum ar fi o bătaie ritmată într-o tobă, ritmul respectiv este reprodus în creier, sub forma

acestor impulsuri electrice. În cazul în care ritmul devine rapid şi destul de consistent, acesta începe

să semene cu ritmurile naturale ale creierului, numite unde cerebrale. Atunci când se produce acest

lucru, creierul răspunde prin sincronizarea ciclurilor sale electrice cu acest ritm exterior (Fig. 22).

Acest fenomen este cunoscut sub numele de Răspuns de Urmărire a Frecvenței (Frequency

Following Response sau FFR). FFR poate fi foarte util datorită faptului că undele cerebrale sunt

foarte mult legate de stările mentale. De exemplu, un semnal sonor ritmic de 4 Hz va reproduce

starea de somn în creierul celui care ascultă acel semnal. Acelaşi principiu poate fi aplicat multor

stări mentale cum ar fi concentrare, relaxare, creativitate, vis lucid etc.

FIG. 21 RĂSPUNS EVOCAT CORTICAL



44

FIG. 22 RĂSPUNS DE URMĂRIRE A FRECVENTEI

Undele cerebrale dominante: În orice moment, creierul emite toate sau majoritatea diferitelor

tipuri de unde cerebrale. Cu toate acestea, există, de obicei, o frecvenţă dominantă, sau una care este

mult mai puternică si predominantă faţă de celelalte. De fapt, de-a lungul anilor 60-70, frecvenţa

dominantă a fost singura frecvenţă cerebrală considerată relevantă. Ca urmare, stările mentale sunt

de obicei descrise din punctul de vedere al frecvenţei dominante. Deci, în general, când un program

de stimulare cerebrală este descris ca fiind

"Alpha", aceasta înseamnă că frecvenţa

dominantă care rezultă în urma utilizării

respectivului program va fi în domeniul

frecvenţelor Alpha, ca în Fig. 23. Se poate

vedea pe electroencefalograf, apariţia

undelor alfa de 10 Hz la nivelul creierului,

după doar 6 minute de stimulare isochronică

cu un impuls sinusoidal. (Este vorba de

modificarea frecvenţei dominante).

Undele cerebrale non-dominante (secundare): Ca urmare a progreselor în tehnologia EEG, se

pot detecta toate frecvenţele şi benzile undelor cerebrale în acelaşi timp, şi se pot analiza în detaliu

simultan. Uneori este necesar să ne focalizăm atenţia pe frecvenţele secundare în vederea atingerii

anumitor scopuri. În unele programe audio realizate frecvenţa dominantă este chiar complet

ignorată, pentru că aceste frecvenţe secundare influenţează multe aspecte diferite pe care le

considerăm importante. De exemplu, o undă mai mare din gama frecvenţelor Alfa în timp ce

persoana respectivă se află predominant "în" Beta, este asociată cu un IQ ridicat. Sau un alt

exemplu, activitatea crescută în regiunea SMR (ritm sensorimotor) este asociată cu mişcare şi

control asupra nivelurilor de energie. Când programele de stimulare cerebrală se concentrează pe

aceste frecvenţe non-dominante, aceasta nu afectează undele cerebrale dominante, ci creşte

activitatea într-o anumită bandă, sau măreşte fluxul de sânge în întregul creier ori doar într-o parte a

sa.

FIG. 23 SINCRONIZARE ALFA



45

3.5.1. Tipuri de stimulare neuronala

Există mai multe modalităţi de a genera efecte asupra creierului prin stimulări audio, cu

lumina sau mesaje subliminale. Din totalul informaţiilor pe care le primeşte creierul circa 95% sunt

receptate pe cale vizuală. Din restul de 5 procente mai mult de două treimi le constituie stimulii

auditivi. Astfel, realizând o stimulare audiovizuală atenţia creierului poate fi captată, cu o bună

aproximaţie, în întregime. Stimulii sonori şi luminoşi aplicaţi cu frecvenţe precise vor determina

creierul să intre în stările corespunzătoare acelor frecvenţe. Cel care s-a ocupat sistematic pentru

prima dată, în anii ’50, de stimularea prin intermediul semnalelor luminoase şi sonora a creierului a

fost doctorul Francis Lefebure. Numeroasele sale studii experimentale realizate pe loturi de studenţi

voluntari precum şi pe mai mult de 200 de pacienţi, au demonstrat că până şi în urma unor stimulări

simple audiovizuale de lumină şi sunet alternant stânga/dreapta, apar efecte profund benefice, care

se menţin mai multe zile. Astfel a luat fiinţă dispozitivul cunoscut sub numele de „Brain Machine”.

Stimularea isochronică este realizată pe baza unor stimuli sau impulsuri ritmice şi constante.

Este considerată de mulţi forma cea mai eficientă de stimulare şi antrenare cerebrală. În esenţă, un

ton Isochronic este un sunet generat pe bază de impulsuri distribuite uniform, care pornesc şi se

opresc cu o rată specifică pe secundă. Deoarece sunetele se opresc foarte repede, ele produc reacţii

extrem de puternice în creier, ceea ce duce la cea mai eficientă stimulare a creierului. De asemenea

permite o stimulare diferenţiată (disociată) a celor două emisfere, foarte necesară în anumite situaţii

(de exemplu atunci când se doreşte eliminarea efectelor anxietăţii). Pot fi utilizate mai multe forme

de undă: dreptunghiulară (Fig. 24), triunghiulară sau sinusoidală, fiecare cu efecte diferite asupra

creierului si implicit asupra stărilor mentale asociate.

FIG. 24 IMPULS ISOCHRONIC DREPTUNGHIULAR

Stimularea binaurală foloseşte combinaţii specifice de tonuri audio, ce induc sincronizarea

undelor cerebrale la nivelul întregului creier, rezultând o stare de unitate a creierului în care cele

două emisfere lucrează împreună în armonie şi sincronie. Într-o descriere foarte simplă, la

producerea in nişte căşti stereo un sunet de, să zicem, 400 HZ în urechea stângă şi un alt sunet de

410 HZ în urechea dreaptă, creierul „aude” direct cu centrii săi de procesare a sunetului (deci nu

prin urechi) un al treilea sunet cu o frecvenţă de 10 HZ (bătaie binaurală) care este diferenţa dintre

cele două sunete de la nivelul urechilor (Fig. 26). Această bătaie binaurală va determina creierul să

FIG. 25 STIMULAREA BINAURALĂ



46

funcţioneze pe o frecvenţă dominată de 10 HZ (în acest caz).

FIG. 26 COMPUNEREA SEMNALULUI BINAURAL

Bătăile binaurale sunt eficiente dacă sunetele produse în cele două urechi au frecvenţe sub 1 KHz

iar diferenţa dintre frecvenţele celor două sunete să nu fie mai mare de 25 Hz, altfel, sunetele vor fi

percepute distinct în cele două urechi şi nu vor produce cel de-al treilea ”sunet” (bătaia binaurală).

Dovezile sugerează faptul că bătăile binaurale sunt generate în nucleii olivari superiori din creier,

primul loc din sistemul auditiv în care sunt integrate contralateral (Oster 1973). Studiile mai arată că

răspunsul de urmărire în frecvenţă îşi are originea în collicus-ul inferior (Smith, Marsh&Brown,

1975, Owens & Atwater, 1995). Această activitate este condusă către cortex acolo unde poate fi

înregistrată cu ajutorul electrozilor plasaţi pe scalp (Fig. 27).

Stimularea monoaurală are un principiu de funcţionare oarecum asemănător cu cea

binaurală, cu deosebirea că cele două sunete uşor diferite sunt generate în fiecare ureche în parte

individual. Bătăile monoaurale (ca şi cele binaurale) au loc ca rezultat al însumării a două forme de

undă care sunt atât de apropiate încât ele se adună şi se scad una cu/din alta şi sunt percepute ca o

pulsaţie, sau bătaie. Bătăile monoaurale nu sunt procesate de către creier, astfel că acestea nu suferă

de aceleaşi limitări ca cele binaurale. Adică ele pot fi produse la aproape orice frecvenţă (chiar şi

dincolo de 1 KHz) şi pot fi de asemenea percepute dacă există o separare între ele mai mare de 25

Hz. Totuşi, bătăile monoaurale au unele dezavantaje. În primul rând, pentru ca bătăile monoaurale

să-şi menţină efectul complet, ambele tonuri trebuie să aibă aceeaşi amplitudine. În ale doilea rând,

pentru a produce un entrainment al undelor cerebrale semnificativ, ele trebuie să aibă un volum

corespunzător – destul de tare pentru ca cel care ascultă să audă o modulaţie observabilă între

tonuri. În ciuda limitărilor lor, bătăile monoaurale sunt foarte eficiente în producerea de entrainment

al undelor cerebrale şi au avantajul că produc efecte foarte asemănătoare cu bătăile binaurale atunci

când sunt ascultate în căşti audio.



47

Stimularea luminoasa SLI (Photic Stimulation) se bazează pe același principiu de inducere a

unor frecvențe la nivel cerebral prin intermediul nervilor oculari. Aceasta simulare însa, se

diferențiază prin componenta de culoare, care conduce diferiți neurotransmiţători cerebrali. Culorile

sunt mijloacele de transmitere a datelor codificate. Lumina care ajunge la ochi trimite la creier două

tipuri de informaţii vizuale asistate de 2 tipuri de celule retiniene. Percepţia culorilor, necesită trei

faze de natura diferita: o fază pur fizica în care radiaţia luminoasa care ajunge la ochiul nostru este

produsa, o fază neurofiziologică de tratare a semnalului luminos de la nivelul retinei si o fază

neurocognitivă de transmitere şi analiza de către creier prin semnale din celulele ganglionare ale

retinei. În urma detectării a intensităţii luminii de către ochi, „informația non vizuala” e transmisa la

creier de melanopsina (proteina fotosensibila) care are un rol major in mediatizarea efectelor

luminii. Cromototerapia utilizează culoarea în formă de radiații colorate , cu o lungime de undă

precisă şi care necesita reacții constante a organismelor vii, indiferent de senzațiile pe care aceste

culori le evoca. Terapia prin culori, este o medicina alternativa utilizata de secole. Fiecare culoare

poate avea un efect terapeutic asupra unor comportamente. Ea poate avea, de asemenea, o influenţă

fiziologica. Culorile sunt omniprezente în viaţa noastră, așa ca este normal că acestea sa aibă o

influenţă mare asupra modului în care trăim.

Mesajele subliminale si Programarea neuro-lingvistică NLP, sunt tehnici care necesită

capacitatea de a influenţa modelele de comportament ale unei persoane, prin manipularea

proceselor neurologice puse în aplicare prin utilizarea cuvântului. Valabilitatea ei ştiinţifică este

încă în discuţie. NLP este un model de comunicare interpersonală, care se concentrează pe relaţia

dintre modelele de succes de comportament şi de experienţe subiective (în special modele de

gândire), şi se bazează pe un sistem de tratament alternativ de auto-conştientizare şi educare a

comunicării eficiente, sau de a schimba modelele de comportament mental şi emoţional.

Biofeedback-ul si neuro-feedback-ul este tehnica prin care oamenii pot învăţa cum să îşi

controleze activitatea cerebrală cu ajutorul unui aparat care obiectivează tipul de unde cerebrale

predominant într-un anumit moment. Biofeedback-ul implică faptul ca pacientul să îşi asume

responsabilitatea propriei sănătăţi. Pacientul urmăreşte să dobândească capacitatea de a înţelege

cum anume mintea şi corpul funcţionează în interdependenţă, producând apoi modificări pe baza

acestei înţelegeri. Este nevoie de răbdare şi o voinţă puternică pentru rezolvarea problemei de

sănătate. Dar mulţi dintre cei care au aflat de această posibilitate de antrenare cerebrala, şi care nu

aveau probleme simple de sănătate (cel mai frecvent exemplu fiind epilepsia), au avut tenacitatea şi

dorinţa de a se auto-trata prin această tehnica.

Până a se ajunge la validarea ipotezei care a existat

iniţial, şi anume că omul îşi poate controla undele

cerebrale, s-au făcut experimente ştiinţifice

riguroase pe subiecţi voluntari sănătoşi. În

vremurile de început ale acestor cercetări, subiecţii

se antrenau pentru a produce la comandă anumite

frecvenţe cerebrale. Un EEG poate să arate dacă

cineva este în stare de interiorizare. După cum s-a

observat, in multiplele experimente desfăşurate de

Joe Kamiya ( profesor la Universitatea Chicago),

consideră că oamenii nu pot fi văzuţi doar ca o FIG. 27 EEG BIOFEEDBACK



48

aglomerare de gene şi răspunsuri la stimuli externi. El consideră că fiinţa umană are, sau poate

dobândi cu adevărat, controlul deplin şi conştient asupra propriei activităţi cerebrale. ISNR

(International Society of Neurofeedback and Research), definește biofeedback-ul drept:

In încheierea definiției se precizează că acesta “a fost ratificata de către Task Force on

Nomenclature in 2008.”

In consecința biofeedback-ul este o terapie minte-corp care prin instrumente electronice da

posibilitatea indivizilor sa conștientizeze si chiar sa-si controleze procesele psihofiziologice (Moss,

2001, Gilbert & Moss, 2003 si Schwartz & Andrasik, 2003).

Aceasta tehnica se alica împreună cu bătăile binaurale, monoaurale, tonuri isocronice si/sau

pulsații de lumina (fotica) sincronizate in frecvența si in bucla feedback cu EEG (Fig. 28) astfel încât

sa apăra o autoreglare a undelor cerebrale in timp real. Se folosesc si toţi ceilalți electrozi de

biofeedback (EEG, ECG, EMG și GSR) in funcție de aplicația in stimulare (sportivi de

performanta, didactica intensiva, epilepsie, etc.)

“un proces care da posibilitatea unui individ sa învețe cum sa-si schimbe activitatea fiziologica

in scopul de a-si îmbunătăți sănătatea si performanta.” Se specifica, apoi, ca acest proces se

bazează pe instrumente precise ce pot măsura diverse aspecte ale activității fiziologice

(temperatura pielii, respirația, activitatea musculara, funcționarea inimii, undele cerebrale etc.)

si care ii dau individului respectiv un feedback, in timp real, asupra măsurătorilor respective.

Dupa mai multe alte precizări, definiția se încheie cu observația ca “Prezentarea acestor

informații – adesea in conjuncție cu schimbări in gândire, emoții si comportament – susține

schimbări fiziologice dezirabile. In timp, aceste schimbări pot dura fără a se continua utilizarea

unui instrument.”

FIG. 28 EEG - SCANAREA UNDELOR CEREBRALE EMISFERICE



49

Capitolul 4

DISPOZITIVE DE

STIMULARE

NEURONALA

In ultimii ani, dupa o elaborare intensa a undelor cerebrale in experimente pe subiecți sănătoşi

sau bolnavi, anumite stări cerebrale comune si altele speciale des întâlnite, au fost înregistrate prin

EEG si etalonate. Aceste sesiuni definite prin etalonare sunt înmagazinate in programele unor

dispozitive hardware sau software puse pe piaţă cu scop de auto educare cerebrala sau auto

vindecare. Mai nou aceste dispozitive sunt dotate cu intrări pentru biofeedback-uri, acestea din

urma comercializate la rândul lor ca accesorii, si dotate respectiv cu instrumente de înregistrare a

patternurilor obținute in vederea repetării unei ședințe personificate in viitor. Voi prezenta doua in

continuare doua din aceste dispozitive, unul hardware si unul software, printre cele mai notorii prin

complexitatea lor, interfațabile dealtfel intre ele.

4.1. Procyon AVS

Dispozitivul este produs de firma Mindplace, destinat pentru a fi utilizat ca un instrument

pentru consolidarea conştiinţei şi pentru dezvoltarea personală. Acesta nu este destinat pentru a fi

folosit drept dispozitiv medical pentru diagnostic sau terapeutic, şi nu poate satisface pretenţii

medicale profesionale(Fig. 29).

Aduc in discuție acest dispozitiv pentru familiarizarea prin experiența personală a individului

cu anumite laturi neexplorate ale minţii conștiente sau inconștiente.

FIG. 29 PROCYON AVS

Procyon include 50 de sesiuni unice, pre-programate de lumină şi sunet secvenţe de stimulare

(numite şi sesiuni de programe neuronală) în memoria sa internă, fiecare conceput cu un scop

specific. Toate sesiunile au fost concepute pentru a sprijini procesele mentale necesare pentru a

integra lecţii de viaţă de zi cu zi (coordonarea la stres, somn, învăţare, concentrare, depresie, etc.),

ajutând la călătoria interioară productivă. Procyon, de asemenea, oferă o flexibilitate maximă,

pentru crearea de sesiuni proprii cu ajutorul unui software Windows-compatibil.



50

Dispozitivul este prevăzut cu 4 mufe de

intrare ieșire(Fig. 30): jack audio stereo pentru

căști, jack audio stereo de intrare (de la o

sursa player MP3), jack pentru ochelarii

stroboscopici (Ganzframe) cu 2 canale si

mini-USB pentru interfața PC. El mai este

dotat cu două potențiometre de variere a

intensității audio în căşti respectiv

luminozității LED-urilor. Display-ul, prin

manipularea celor 3 butoane, indica numărul

sesiunii alese (1<>50) sau modul de lucru:

PC indică conexiunea USB la crearea de

sesiuni proprii editate software în PC, redarea lor direct din PC. DL1 indică transferul de sesiuni

(colecţii de sesiuni) în memoria internă Procyon. Acesta este selectată automat atunci când

transferul de informaţii prin intermediul software-ului Editor se execută şi este prevăzută pentru

utilizarea cu potenţial viitor open-source. DL2 indică transferul de sesiuni de la un CD; acest lucru

este util atunci când un utilizator nu are la dispoziţie un PC. De asemenea, utilizat cu SynchroMuse-

codificator de sesiuni pe CD. DAS (sincronizare Audio Digitala) folosit atunci când se ascultă

SynchroMuse® codificat pe CD. AS indică modul de compatibilitate AudioStrobe ®; utilizat

atunci când este redat in fișier AudioStrobe sau alte CD-uri cu fişiere audio codificate in înaltă

frecvenţă, digitale sau analogice. Versiunea digitală produce o experienţă diferita de cea analogica

originală. Pentru a comuta între ele, se apăsă butonul sus / jos în timp ce în modul AS, pe ecran va

apărea "DLG" pentru digital, şi "ANL" pentru analog.

Ochelarii cu LED-uri (Tri-Color GanzFrames™)

sunt proiectați pentru a fi utilizați cu ochii închişi

(dacă nu se specifică altfel) - pleoapele acționând

pentru a difuza lumina. Truwhite-LED-urile

creează culori şi modele, pe un fundal luminos,

care generează un profund bogat efect 3-D.

Culorile calde (roșu, galben şi portocaliu) sunt de

stimulare (excitatoare), în timp ce culorile reci

(verde şi albastru) sunt calmante (inhibitoare).

LED-urile albastre sunt un exemplu bun, aşa cum

a fost demonstrat, pentru a fi foarte eficient in

inducerea somnului rapid la majoritatea

persoanelor. Utilizatorii de sisteme de lumină şi de sunet preferă de multe ori ochelari de culoare

albă pentru abilitatea sa de a genera efecte vizuale incredibile, cu culori fantastice si modele

complexe. Aici este un model generic de urmat atunci când se analizează ce culoare de ochelari de

utilizare: pentru Delta (somn / de compensare) utilizarea albastrului, pentru Theta (meditație /

vizualizare) utilizarea verdelui, pentru alfa (învăţare / relaxare) utilizarea galbenului, şi pentru beta

(focalizare / energie) utilizarea portocaliului sau roşu. Led-urile ochelarilor sunt capabile sa producă

un spectru complet de culori - 255 nuanțe de culoare, roșu, albastru si verde, fiind si sincronizate in

frecvenţa cu partea audio a sesiunilor(Fig. 32).

FIG. 30 COMPONENTELE DISPOZITIVULUI

FIG. 31 OCHELARI DE STIMULARE FOTICĂ



51

FIG. 32 LISTA SESIUNILOR PREÎNCĂRCATE



52

O sesiune este formată dintr-un număr de segmente. Segmente pot varia în lungime de 0,5

secunde la 10,0 minute, în jumătate până la o zecime de câte două. Pentru fiecare segment, editorul

stabileşte o valoare de pornire şi o valoare de finisaj pentru fiecare parametru programabil; aceste

valori apoi vin modificate într-un mod liniar de la segmentul de început până la sfârşit. De exemplu

frecvenţa începe în segment la aproximativ 15 Hz şi se termină la aproximativ 35 Hz, în timp ce

luminozitatea începe de la aproximativ 110 şi se termină la 255 (setarea maximă). Un segment

editat in Procyon Editor arata astfel:

FIG. 33 PROCYON EDITOR

Parametrii programabili pentru efecte vizuale includ următoarele setări, care pot fi stabilite

independent pentru fiecare dintre cele trei canale de culoare:

Frecventa - rata la care luminile pâlpâie. Aceasta poate fi in intervalul 0 - 75 Hz, în paşi de

0,1 Hz.

Amplitudine - Aceasta stabileşte nivelul de luminozitate, şi variază de la 0 (off) la 255

(maxim).

DC Offset - folosit pentru a seta nivelul de "strălucire", într-un canal de lumină. Setarea

implicită este de 127, care ar modula în mod normal între "În" şi "off", astfel cum sunt stabilite de

unda selectată. O setare de 250 de exemplu, deabia va fi pâlpâi. Setarea acesteia la o valoare sub

127 va determina forma de undă tăiata în partea de sus şi partea de jos, care pot genera efecte

vizuale suplimentare interesante.

Duty Cycle– Acesta determină raportul on-offTime pentru forma de unda. Variază de la 0 (off

întotdeauna) la 255 (on întotdeauna).



53

Faza - Determină defazajul, relativ la începutul unui segment. Dacă aceasta este setată la 0,

pentru fiecare canal de culoare, toate culorile ar fi aliniate, pornirea şi oprirea în acelaşi timp. Efecte

foarte interesante sunt obţinute (în special la frecvenţe scăzute) prin compensare în fazele de diferite

culori.

Wavetable - acest meniu folosește la selecția formei de unda sinusoidala, pătrata,

triunghiulara sau user.

FIG. 34 UNDE EDITATE EGALE IN PERIOADA FIG. 35 UNDE EDITATE DIFERITE IN PERIOADA

Se observă că in Fig. 34 albastrul este exact opusul lui roşu şi astfel sunt de 180 de grade

defazate una de alta. Astfel, atunci când roşu este la luminozitate maximă, albastru este oprit şi

invers. Verde este deplasat cu un sfert de undă la dreapta. Deci, va rezulta un pattern de culoare de

trecere prin culori intermediare mixate doua cate doua. In Fig. 34 efectele sunt total diferite.

FIG. 36 MIXAREA DE UNDE DREPTUNGHIULARE

Tipul de undă dreptunghiulara este mai exact o formă de undă impuls, deoarece lăţimea sa

poate fi modificată. Impulsul poate avea o variabilă in lăţime; în cazul în care este de 50%, atunci

acesta este un impuls pătrat. In Fig. 36 atât albastru cât şi verdele au o lăţime de aproximativ 40% în

timp ce roşul este îngust de aproximativ 10.



54

4.2. Neuro programmer

Neuro-programmer este un dispozitiv software de dezvoltare personala şi un instrument de

gestiune a minţii. Spre deosebire de majoritatea dispozitivelor de acest gen, acesta este conceput ca

o soluţie dinamica si flexibila prin versatilitatea accesoriilor interfațabile sau a setărilor de care

dispune. Sistemul NP abordează rezultatele obținute din doua unghiuri diferite:

1) Neurologice: antrenarea undelor cerebrale, stimularea cerebrala, folosind filtre complexe de

sunet si modulații, precum şi impulsuri de lumina (eyesets LED). NP este capabil de a modifica în

mod eficient tiparele undelor cerebrale în timpul sesiunilor.

2) psihologică: cognitiv-lingvistică, vizualizări de efecte grafice si hipnoza. Pentru probleme

care nu pot fi rezolvate cu ajutorul undelor cerebrale, există o serie de tehnici testate psihologic care

pot fi utilizate; tehnici subliminale şi de vizualizări pentru a depăşi temerile, renunţarea la fumat,

pierdere în greutate, sporirea încrederii de sine, performanta intelectuala şi fizica, motivare, şi multe

alte determinări psihosomatice. De exemplu, Hipnoza este o tehnica bine cunoscuta in psihologie.

NP reușește sa înlocuiască hipnoza cu sesiuni care utilizează tehnici puternice de elaborare a

frecventelor cerebrale pentru a ghida tiparele undelor cerebrale ale utilizatorului la un punct critic

încât afirmaţiile şi tehnicile de vizualizare sa fie cat mai eficiente.

Folosirea eficienta a programului necesita o bogata informare în domeniu, aceasta reprezentând un

nutriment esențial în comprehensivitatea acestor tehnici. Exista defapt o bogată literatura în

manualul acestui software.

FIG. 37 CONT DE SETĂRI PERSONALE



55

Dispozitivul impune la început crearea unui cont pentru fiecare utilizator în vederea

personificării sesiunilor după caracteristica mentală proprie (Fig. 37).

Dupa autentificare este necesar introducerea unor date personale referitoare la statutul

cognitiv, reacții, obișnuințe, capacitați senzoriale, putere de concentrare, etc. şi stabilirea unor

afirmații subliminale alese sau înregistrate. Aceste setări permit reglarea automată a sistemului în

funcție de fiecare utilizator, şi memorarea automată a înregistrărilor de biofeedback în cazul

utilizării lor.

Pentru a lansa un program de antrenament (Brainwave Entrainment) se alege o sesiune din lista de

sesiuni presetate sau create precedent.

FIG. 38 INTERFEŢE DE SETĂRI PERSONALE

FIG. 39 LISTA SESIUNILOR



56

FIG. 40 DESFĂȘURAREA SESIUNII

Înainte de pornirea sesiunii,în bara de setări din partea de jos a ecranului care include şase

butoane, se poate personifica în toate elementele sale de sunet, lumina şi afirmații impuse:

AudioStrobe - Este importanta configurarea accesoriului de lumina, care poate fi chiar dispozitivul

hardware prezentat anterior Procyon AVS. Aceste dispozitive sunt conectate la PC prin USB sau

serial şi prin instalarea unor drivere se interfaţează cu NP. Aici, aceste dispozitive sunt

autorecunoscute şi autodiagnosticate şi pot fi reglate direct din NP.

Visuals - acest buton personalizează ecranul de vizualizări dinamice sau stroboscopice de pe

display, în lipsa ochelarilor cu LED-uri, vizualizări care simulează efectele ochelarilor sau creează

patternuri dinamice ritmice de imagini. Patternurile sunt 2D şi 3D preîncărcate în librăriile NP şi

descărcabile de la producător.

Info – oferă informaţii despre sesiunea curentă.

Export - acest buton exportă sesiunile (şi Afirmațiile / script-uri) la un fişier WAV, MP3 sau OGG.

Exportă în format WAV, pentru a scrie pe CD audio o sesiune creată.

Edit Session - folosește pentru a aduce în sesiunea curentă sesiunea de editare avansată.

Session Option – Acest buton deschide un dialog de opţiuni care oferă mult mai multe caracteristici

de personalizare pentru sesiune, cum ar fi abilitatea de a specifica un sunet de fundal diferit, sau de

a închide computerul la sfârșitul sesiunii, activarea sau dezactivarea unor componente sau volumul

acestora. Se poate stabili dealtfel succesiuni de sesiuni înlănțuite şi totodată adăugarea în fundal de

melodii specifice şi sugestive sesiunii.



57

În exemplul de mai sus este prezentată editarea unei sesiuni cu 5 componente: tonuri

isochronice, zgomot (noice), semnale luminoase, bătăi binaurale şi melodie de fond.

Bio-optimizarea

Bio-optimizarea foloseşte semnale la intrare (USB sau serial) de la dispozitivele de biofeedback

pentru a optimiza frecvenţe de sesiune. Acest lucru se face prin colectarea de date în timp real pe

toata durata unei sesiuni de biofeedback şi analizarea lor pentru a determina pe ce frecvenţe creierul

poate sa răspundă cel mai bine. Aceste ședințe de biofeedback, repetate de multe ori prin

antrenamente cotidiene, poate crea o autonomie creierului de a-şi dezvolta singur în viitor metode

de corecție sau autodezvoltare fără a mai fi necesară utilizarea acestor dispozitive. Constituie deci, o

metodă plauzibilă în domeniul psihosomatic.

Acestea sunt câteva exemple de accesorii biofeedback:

FIG. 41 EDITAREA UNEI SESIUNI



58

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ

SISTEM EXPERT PENTRU STIMULĂRI NEURONALE AUDIOSTROBICE

Enunțul problemei:

Problema constă în crearea unor sesiuni de stimulare neuronală care au ca scop aducerea într-

o stare psihică dorită a subiectului în baza unor șabloane prestabilite experimental de către

psihologi. Subiectul va avea la îndemâna alegerea uneia din cele 10 stări țintă dorită. Aceste 10 stări

țintă vor fi obținute în baza unor reguli stabilite între durata sesiunii, frecvenţa tonurilor de

stimulare, culoarea luminii de stimulare şi a mesajului subliminal.

Rezolvare:

Aceasta problema s-a rezolvat cu ajutorul aplicaţiei FIS(Fuzzy Inference System) din cadrul

Matlab-ului, şi s-a simulat prin intermediului Symulink-ului din cadrul aceluiași program. Sistemul

este compus din 4 intrări, un regulator Sugeno şi o ieșire.

Ca mărimi de intrare am introdus următoarele componente:

1. Durata sesiunii

2. Frecventa

3. Lumina

4. Mesaj subliminal

FIG. 42 FIS NEURO STIMULATOR



59

FIG. 43 INTRARE 1

FIG. 44 INTRARE 2

FIG. 45 INTRARE 3



60

Durata sesiunii(Fig. 43) am definit-o astfel:

Range=[0 80]

MF1='mica':'trapmf',[-28.8 -3.2 20 40]

MF2='medie':'trimf',[20 40 60]

MF3='mare':'trapmf',[40 60 83.2 108.8]

Frecvenţa (Fig. 44) am definit-o cu funcţii trapezoidale după șabloanele undelor cerebrale DELTA,

TETA, ALFA, BETA, BETA-ÎNALTE, COMPLEXUL-K, BETA-SUPRA-ÎNALTE astfel:

Range=[0 150]

MF1='delta':'trapmf',[0.5 0.5 4 4]

MF2='teta':'trapmf',[4 4 8 8]

MF3='alfa':'trapmf',[8 8 12 12]

MF4='beta':'trapmf',[12 12 16 16]

MF5='beta-inalte':'trapmf',[16 16 32 32]

MF6='complex-k':'trapmf',[33 33 35 35]

MF7='beta-suprainalte':'trapmf',[35 35 150 150]

Lumina (Fig. 45) am definit-o tot cu funcţii trapezoidale în baza celor trei culori RGB pe spectre de

frecvenţă ale tonurilor; roșu 0,5-12Hz, verde 12-32Hz, albastru 32-150Hz, astfel:

Range=[0 150]

MF1='rosu':'trapmf',[0.5 0.5 12 12]

MF2='verde':'trapmf',[12 12 32 32]

MF3='albastru':'trapmf',[35 35 150 150]

FIG. 46 INTRARE 4



61

Mesajul subliminal (Fig. 46) l-am denumit prin „cu” şi „fără”:

Range=[0 1]

MF1='fara-mesaj':'trapmf',[0 0 0.5 0.5]

MF2='cu-mesaj':'trapmf',[0.5 0.5 1 1]

Ca mărime de ieșire am considerat starea țintă a „Neuro-Stimulator” rezultata din combinația

valorilor de la intrare în baza regulilor (Fig. 47). Mărimea de ieșire este pe o scară de la 0 la 1,

pentru că domeniul nu poate fi modificat. Deci:

Range=[0 1]

MF1='recuperare-rapida':'constant',[0]

MF2='meditatie':'constant',[0.5]

MF3='vise-lucide':'constant',[1]

MF4='concentratie-studiu':'constant',[0]

MF5='invatarea-accelerata':'constant',[0.166666666666667]

MF6='relaxare-inainte-de-examen':'constant',[0.333333333333333]

MF7='inducere-somn-rapid':'constant',[0.5]

MF8='inducere-somn-profund':'constant',[0.666666666666667]

MF9='autism':'constant',[0.833333333333333]

MF10='parkinson':'constant',[1]

FIG. 47 IEȘIRE



62

FIG. 48 RULE VIEWER

Am creat apoi o bază de reguli care produc la ieşire rezultatele dorite. Voi exemplifica o regulă:

Pentru obținerea stării de „relaxare înainte de examen” regula impune o durata medie, cu ton în

frecvenţa complexului-k, lumina albastra, cu mesaj subliminal.

FIG. 49 EDITORUL DE REGULI



63

În final am simulat aplicația în Simulink, unde am creat 4 constante drept intrari conectate la

un multiplexor MUX. Am adăugat apoi un Fuzzy Logic Controler cu ieșirea într-un Display care va

afişa mărimea de ieșire. Controlerul are ca parametru fişierul FIS creat anterior.

FIG. 50 SIMULARE IN SIMULINK



64

Concluzii

Modelarea undelor cerebrale au un impact enorm asupra vieţii noastre de zi cu zi. Exista

modele foarte specifice, care sunt corelate cu funcţii specifice mentale.

Cu aceste dispozitive, privind la modelul cerebral al unei persoane se poate descoperi dacă

persoana este obosită, energică, visează, concentrată, anxioasă, mânioasa etc., deci prin urmare, prin

aceste metode de stimulare neuronală, pot modifica sau îmbunătăți aceste stări.

În privinţa bolilor psihice sau psihosomatice stimularea neuronală audiostrobică reușește să

trateze stadiile destul de avansate. Sunt obținute deja numeroase rezultate în boli precum parkinson,

ADD (tulburarea de deficit de atenție), ADHD (tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție),

autism, schizofrenie, etc.

Tratamentul de fibromialgie este încă în studiu, dar rezultatele obţinute cu ajutorul antrenării

undelor cerebrale sunt foarte promiţătoare. Tratamentele audio-vizuale la fibromialgie, au învins

ambele tratamente medicale şi nutritive. Tratamentul combinat a dat succes chiar mai mare.

Stimularea neuronală audiostrobică a fost folosită cu succes pentru a reduce tensiunea

arterială sistolică de 20 mm Hg şi a presiunii diastolice cu 16 mm Hg. Cel mai bun medicament pe

bază de tratamente produc, în medie, o scădere de 16 mm Hg.

La insomnie nu există nici un tratament care se potriveşte tuturor cazurilor, dar mulți

insomniaci vor răspunde foarte bine la sesiunile de somn (utilizate conform instrucţiunilor).

Beneficiul cel mai evident de antrenare a undelor cerebrale la somn este de a le ghida spre Theta,

sau somn ușor. Aceasta metoda este foarte eficientă pentru insomnie, sugerând un "panaceu" pentru

somnul celor săraci. Experimentele au arătat 16 tratări cu succes de insomniaci, atribuindu-le

aleatoriu la fiecare dintre ei fie un antrenament de pregătire SMR (SENSORY-MOTOR-

RHYTHM) fie de formare Theta. Sa constatat că insomniaci tensionați şi anxioși au răspuns mai

bine la formarea Theta ca spre deosebire de cei care, în timp ce profund relaxaţi, le-a fost greu să

adoarmă prin metoda de formare SMR.

În general, oamenii cu depresie si o serie de alte boli comune, prin schimbarea undelor

cerebrale şi optimizarea modelelor, o gamă largă de probleme pot fi reduse dramatic şi mulţi alţi

factori ai creierului pot fi îmbunătăţiţi. De exemplu, memoria, concentrarea mentală şi viteza pot fi

îmbunătăţite prin stimularea audiostrobică a undelor cerebrale.

Hipnoza este o tehnică bine cunoscută de psihologie. În esenţă, hipnotizatorul urmărește

relaxarea subiectului, aducând mintea lui până la un nivel de receptivitate (numit starea

hipnagogică). Odată ajuns la acel nivel, hipnotizatorul prezintă o serie de sugestii verbale, sau

afirmații ce pot avea un efect rapid şi dramatic asupra comportamentului răspunsului emoţional. Pot

fi induse astfel stadii avansate de meditaţie. Aceasta țintă poate fi atinsă în mai puține ședințe de

hipnoză sau chiar şi fără un specialist. Stimularea audiostrobică este deci o cale posibilă spre

subconștient şi inconștient.

Stimularea neuronală audiostrobică este o tehnică neinvazivă pentru că folosește doar semnale

electro-chimice şi unde, produse şi propagate de însuși corpul uman.

Dezavantajul acestor tehnici însa, este aplicarea lor pe subiecţi afectaţi de forme de epilepsie.

Utilizarea lor în aceste cazuri, pot deveni foarte periculoase în lipsa unor medici specialişti.

Lucrarea de faţă încearcă dealtfel, sa aducă în lumină noi orizonturi subtile în călătoria științei

de a descoperi laturile misterioase ale minţii umane.



65

Cuprins

Introducere ......................................................................................................................................... 1

CAPITOLUL 1 MINTEA UMANĂ ................................................................................................. 3

1.1. Concepte ............................................................................................................. 3

1.2. Ipoteze ................................................................................................................ 4

1.3. Conștienta .......................................................................................................... 6

1.3.1.Considerente filozofice despre conştienţă ..................................................... 6

1.3.2. Studiul conştienţei ca produs al emisferelor cerebrale ............................... 7

1.4. Componentele si structura gândirii ................................................................. 9

1.4.1. Latura informațională ................................................................................... 9

1.4.2. Latura operaționala ..................................................................................... 10

1.5. Mecanisme psihice informaţional-operaţionale ........................................... 11

1.5.1. Senzaţiile ....................................................................................................... 11

1.5.2. Percepția ....................................................................................................... 19

CAPITOLUL 2 CREIERUL ........................................................................................................... 21

2.1 Neuroni si celule gliale ..................................................................................... 21

2.1.1. Celulele gliale ................................................................................................ 22

2.1.2. Neuronii......................................................................................................... 24

2.1.3. Migrația si durata de viața a neuronilor .................................................... 26

2.2. Neurotransmisia .............................................................................................. 27

2.2.1. Excitabilitatea .............................................................................................. 28

2.2.2. Potențialul de repaus ................................................................................... 28

2.2.3. Potenţialul de acţiune................................................................................... 28

2.3. Interacțiunea creier – corp ............................................................................. 30

2.3.1. Receptorii ...................................................................................................... 31

2.3.2. Codificarea informației la nivelul receptorului ......................................... 32

2.3.3. Codificarea calităţii stimulului ................................................................... 32

2.3.4. Codificarea intensității stimulului. ............................................................. 33

2.3.5. Adaptarea receptorilor ................................................................................ 34

CAPITOLUL 3 TEHNICI DE STIMULARE NEURONALĂ ................................................... 35

3.1. Precedent motivator ........................................................................................ 35

3.2. Noi dimensiuni in procesele psihice ............................................................... 36

3.3. Psihosomatica .................................................................................................. 38



66

3.4. Undele cerebrale .............................................................................................. 39

3.5. Stimularea neuronala ..................................................................................... 43

3.5.1. Tipuri de stimulare neuronala .................................................................... 45

Capitolul 4 DISPOZITIVE DE STIMULARE NEURONALA ................................................... 49

4.1. Procyon AVS ................................................................................................... 49

4.2. Neuro programmer ......................................................................................... 54

CAPITOLUL 5 STUDIU DE CAZ ........................................................................................... 58

Concluzii ........................................................................................................................................... 64

Cuprins .............................................................................................................................................. 65

Bibliografie ....................................................................................................................................... 67



67

Bibliografie

1. Handbook of Neurofeedback by James R. Evans. The Haworth Press Inc; 1 edition (September

5, 2006)

2. The Emotional Brain Joseph LeDoux. First Touchstone Edition 1998

3. Psihosomatica Între Medicină Şi Cultură; Oltea Joja, Editura Paideia, 2004

4. Getting Started with Neurofeedback by John N. Demos. W. W. Norton & Company

(December 10, 2004)

5. The Neurofeedback Solution by Stephen Larsen. Healing Arts Press (March 26, 2012)

6. Psychological Effects of Brainwave Entrainment; Tina L. Huang, PhD; Christine Charyton,

PhD; Alternative Therapies, sep/oct 2008,

7. Adult ADD. The Complete Handbook by David B. Sudderth M.D. and Joseph Kandel M.D

.Three Rivers Press 1 edition (October 23, 1996)

8. Buletinul Psihologiei Transpersonale; Jurnal On-line al "Asociaţiei Române de Psihologie

Transpersonală" Numărul 12 / 2002

9. Quantitative Electroencephalographic Analysis (Qeeg) Databases for Neurotherapy by Tim

Tinius. Informa Healthcare; 1 edition (January 12, 2004)

10. Psihologia mecanismelor cognitive - Mielu Zlate. Editura Polirom 1999

11. MegaBrain Report; Edited by Michael Hutchison 2000

12. A neuronal model of the photic driving tremor influence; Dan Marius Dobre, Monica Claudia

Dobrea, October 2006, Congress Center Du Lac

13. Presentation and Analysis of a Virtual Reality System used in Bio-psychical and Physical

Fatigue State Analysis and Assessment; Dan-Marius Dobrea and Horia-Nicolai Teodorescu,

Publishing House, Iasi, Romania 2004

14. Filosofia minții și știința cogniției.Mihail Radu Solcan Editura Universitații din București 2000

15. Psychosomatic Medicine- Franz Alexander. Publicată de: W.W. Norton & Company, New

York – Londra, 1987

16. Yoy the Healer – Robert B. Stone and Jóse Silva. HJ Kramer (December 28, 1992)

17. Conventional and Quantitative Electroencephalography in Psychiatry; Hughes J. R, John E.

R., J Neuropsychiatry Clin Neurosci 11 Spring 1999

18. Evidence-Based Practice in Biofeedback and Neurofeedback; Yucha C., Gilbert C. 2004.

Association for Applied Psychophysiology and Biofeedback

19. Electroencefalograma clasica si moderna la adult si copil; Dumitru Constantin. Medicala 2008

20. Dimensiuni ale eticii in postmodernitate. Antonio SANDU / Editura Lumen 2009

21. Le cerveau; Émile Godaux, Éditions Milan, 2004

22. Aplicații si direcții de cercetare ale realității virtuale în medicină; Dan-Marius Dobrea, 2001,

Iasi.

23. Evidence for the Central Oscillators in the Physiological Tremor Generation Process; Horia-

Nicolai Teodorescu; European Symposium in Biomedical Engineering, Session 4 Greece, 2004

24. The New Science of Breath; Stephen B. Elliott; Coherence Publishing (2005)

25. Getting Rid of Ritalin-Robert W. Hill. Hampton Roads Publishing Company; 1 edition

(January 2002)

26. Anatomy of an Epidemic; Robert Whitaker. Broadway; 1 edition (August 2, 2011)



68

27. The Living Brain; W. Grey Walter. W. W. Norton and Company, Inc.; Second Edition (May

17, 1963)

28. The Future Psychotherapy for Alcoholism/PTSD/Behavioral Medicine; by The American

Academy of Experts in Traumatic Stress, Inc. ( http://www.aaets.org/article47.htm)

29. Alcoholism, alpha production, and biofeedback; Journal of Consulting and Clinical

Psychology; Jones, F.W., & Holmes, D.S. (1976).

30. http://en.wikipedia.org/wiki/Ganzfeld_experiment

Documents

Lumină şi sunet (stimularea neuronala audiostrobica)