CAPITOLUL 1

MODELAREA MATEMATICĂ A ACŢIUNILOR DE LUPTĂ

1.1. Consideraţii privind

utilizarea modelelor matematice în optimizarea operaţiilor militare

Domeniul militar se distinge prin gradul înalt de complexitate a

problemelor pe care le implică. Conţinutul proceselor de pregătire, de conducere şi

de asigurare a acţiunilor de luptă prezintă un dublu aspect – o latură cantitativă şi

una calitativă – de unde derivă necesitatea de a le studia detaliat şi a le considera ca

atare.

Este esenţial a înţelege că în societatea actuală, deci şi în armata modernă a

acestui mileniu, modelarea matematică reprezintă o necesitate care îşi cere

drepturile. Astfel, Wilhem Westmoreland afirma „pe teatrul de operaţiuni al

viitorului forţele inamice vor fi localizate, urmărite şi lovite aproape simultan

datorită utilizării modelelor matematice, legăturilor informatice şi controlului

automat al focului. O dată cu apropierea de certitudine a probabilităţilor de

distrugere ale primei lovituri şi datorită sistemelor de supraveghere care pot să

urmărească continuu inamicul, nevoia de forţe numeroase pentru a neutraliza

rezistenţa va fi mai puţin importantă”.

L. Bertalanffy spunea că fiecare ştiinţă constituie, într-o concepţie mai

largă, un model, adică o structură noţională al cărei scop este de a reflecta anumite

aspecte ale realităţii.

Ştiinţa militară, ca şi alte ştiinţe, pune un accent deosebit pe împletirea

strânsă şi conlucrarea largă cu alte ştiinţe. De aceea este necesar ca acum ştiinţa

militară să-şi extindă frontul cercetării, să cuprindă, pe de o parte, activităţile

recent apărute ca urmare a pătrunderii omului în diferite zone ale cunoaşterii, iar pe

de altă parte, să exploateze domeniile de interferenţă a proceselor militare cu

celelalte procese şi activităţi umane existente.

9

1.1.1. Definirea modelului matematic

Prin „model matematic specific problemelor militare se înţelege, în

general, o descriere formalizată (analitică sau logică) a unei acţiuni de luptă, astfel

încât să reflectăm în suficientă măsură particularităţile acestei acţiuni, să ia în

considerare caracteristicile ei principale şi să permită obţinerea rezultatelor cu

precizia impusă.”1

În ştiinţă, un „model matematic este o mulţime de una sau mai multe

relaţii matematice între variabile (care reprezintă valori numerice ale unor laturi ale

fenomenului) şi una sau mai multe ipoteze admise privind desfăşurarea

fenomenului.”2

G. Moisil menţiona „...pe lângă matematica metrică (clasică) s-a elaborat

matematica structurală logică. Matematica modernă este o ştiinţă dominată de

categoria structurii”3. Matematica are azi la bază algebra (ştiinţa discontinuului) şi

topologia (ştiinţa continuului), aceasta ca un răspuns la caracterul continuu şi

discontinuu al realităţii.

Modelarea matematică operează cu mărimi numerice fără a condiţiona

modul de interpretare subiectivă, într-un anumit context a rezultatelor obţinute.

Ea presupune cunoaşterea tuturor elementelor care concură la descrierea

fenomenului, posibilitatea exprimării cantitative şi pe cât posibil fără nici un adaos

subiectiv, cunoaşterea cât mai amănunţită a condiţiilor în care are loc fenomenul,

precizarea restricţiilor impuse unor mărimi sau funcţii, precum şi completa definire

a scopului urmărit.

În accepţiunea lui Bellman, ”dovada cunoaşterii fenomenelor o constituie

măsura în care se reuşeşte prevederea desfăşurării lor, ori, aceasta necesită măsuri

cantitative a căror formule şi precizare satisfăcătoare implică folosirea unui model

matematic.”4

Mircea Maliţa defineşte modelul ca „ o reprezentare mintală sau scrisă,

1 Gl.lt. Eftimescu N., Cpt.Rg.1 dr. Grad V., Col. Olivo C., Modelarea matematică a acţiunilor de luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p.252 Ibidem 13 Moisil Gr., Ştiinţă şi umanism, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p.53 4 Bellman R., Matematica şi cunoaşterea ştiinţifică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p.143

10

calitativă sau matematică a unei părţi dintr-o realitate ce constituie un

sistem (adică un tot avându-şi părţile interconectate). Modelul selectează

componentele cele mai reprezentative ale sistemului şi descrie relaţiile care se

leagă”.

Crearea unui model nu serveşte numai cunoaşterii, ci are şi scopuri

practice, constituind şi o bază de experimentare.

1.1.2. Clasificarea modelelor matematice

O analiză a modelelor matematice, din punct de vedere al informaţiilor pe

care le conţin şi le pot oferi, precum şi al interpretării rezultatelor obţinute pe baza

lor, se clasifică în două mari grupe:

deterministe;

stohastice (probabilistice).

Cristian Calude şi Gheorghe Păun, în lucrarea lor „Modelul matematic –

instrument şi punct de vedere”, clasifică modelele matematice astfel:

deterministe – cantitative

– calitative;

probabiliste;

vagi (fuzzy).

„Un model este determinist dacă parametrii care caracterizează procesul

modelat sunt cunoscuţi cu precizia necesară garantării valabilităţii rezultatelor, iar

modelul nu are în structura sa (funcţia – scop, restricţii, variabile, coeficienţi) nici

un factor aleator (adică mărimi exprimate prin variabile aleatoare).”5

De cele mai multe ori, parametrii unui model determinist sunt valori medii

ale unor variabile aleatoare.

În modelele stohastice, unii din parametrii sunt variabile aleatoare ale căror

valori nu pot fi înlocuite cu valorile medii corespunzătoare, fie pentru că aceste

valori medii nu sunt cunoscute, fie că dacă ar fi înlocuite cu valorile medii,

rezolvarea modelului ar putea conduce la soluţii (decizii) neconforme cu realitatea.

5 Coordonator: gl.mr. Mircea Mureşan, Hotărârea comandantului în viziunea sistemică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, p.116

11

Într-un astfel de model, variabilele aleatoare pot fi:

cunoscute numai pentru unele variabile aleatoare, ceea ce este

caracteristic pentru modelele cu incertitudini parţiale;

cunoscute toate, ceea ce generează adevăratele modele stohastice.

De rezolvarea modelelor stohastice se ocupă acea ramură a matematicii

aplicative numită programare stohastică.

Extinderea programării stohastice şi la fenomenele militare este justificată,

deoarece, adoptarea deciziilor este complexă şi implică, cu necesitate, utilizarea

metodelor probabilistice pentru alegerea unei decizii juste, convenabile.

Programarea matematică se ocupă cu studiul problemelor de optimizare, în

care se urmăreşte determinarea maximului sau minimului unei funcţii, în prezenţa

(sau nu) a unor restricţii.

1.2. Tipuri de operaţiuni şi oportunitatea utilizării modelării

matematice a luptei

De-a lungul timpului ştiinţa a constituit unul dintre cei mai importanţi

factori ai dezvoltării sociale şi economice. Ieşind din liniştea laboratoarelor şi

cabinetelor, ştiinţa a devenit tot mai mult o forţă nemijlocită de progres, putând să

ofere oamenilor instrumentele necesare pentru transformarea mediului

înconjurător, fizic şi social.

În prezent, ca urmare a măririi posibilităţilor de investigaţie ştiinţifică, în

cercetarea modernă apar situaţii care devin tot mai puţin direct inteligibile. Astfel,

chimistul înlocuieşte descrierea intuitivă a proprietăţilor unei substanţe oarecare

printr-o formulă de compoziţie mai mult sau mai puţin complicată, fizicianul

exprimă legile naturii în ecuaţii matematice, biologul reduce metabolismul şi

reproducerea organismelor vii la reacţii chimice, militarul ia hotărârea şi

elaborează concepţia de luptă utilizând modele matematice.

Printre diferitele discipline care contribuie la cunoaşterea ştiinţifică a

realităţii înconjurătoare matematica ocupă, fără îndoială, un loc aparte.

12

În cadrul activităţilor noastre de toate zilele ne confruntăm des cu

probleme a căror rezolvare poate fi mult înlesnită dacă factorii determinanţi ai

problemelor sunt reprezentaţi printr-un model simplu, care reflectă în acelaşi timp

şi structura trăsăturilor esenţiale ale problemei în cauză. Dacă în cazul acestor

reprezentări facem abstracţie de conţinutul concret al lor, atunci ele,cu toate că sunt

generate de probleme de natură foarte diferită, prezintă multe proprietăţi comune

care pot fi studiate cu o metodă unitară cu rigurozitate matematică. Astfel, s-au

născut noi ramuri ale matematicii, teoria probabilităţilor, statistica, teoria

grafelor, programarea matematică, teoria jocurilor, teoria deciziei ale căror

rezultate pot fi aplicate cu succes în domenii variate, datorită pronunţatului caracter

aplicativ.

În domeniul militar se întâlnesc numeroase situaţii a căror analiză se

pretează a fi efectuată cu ajutorul modelelor matematice; domeniul militar şi

numeroase situaţii proprii ce pot fi reprezentate şi studiate cu ajutorul modelelor,

cum ar fi de exemplu pregătirea acţiunilor militare.

Dacă ne referim numai la domeniul militar, găsirea drumului cel mai rapid

sau a celui mai scurt dintr-o mulţime de drumuri se face cu unul dintre algoritmii

drumului critic; organizarea operaţiei de recrutare sau a unui control al unităţilor

dislocate în mai multe localităţi presupune găsirea unor circuite convenabile.

Determinarea numărului minim de posturi de observare aeriană sau

terestră, organizarea mobilizării, proiectarea unor tipuri de armament, organizarea

reţelei de transmisiuni sau repartiţia pe unităţi a personalului în funcţie de

necesităţi sunt numai câteva exemple de activităţi militare care pot fi studiate prin

modelare matematică. Luarea hotărârii privind pregătirea şi desfăşurarea luptei e

astăzi fundamentată pe procedee care folosesc modelarea şi simularea.

Modelele matematice în raport cu funcţionalitatea lor exprimă un mijloc

de exprimare, mijloc de investigare, mijloc de optimizare şi de rezolvare a unor

probleme. În domeniul militar modelarea matematică s-a dovedit a fi deosebit de

utilă în procesul de conducere a trupelor, îndeosebi datorită creşterii complexităţii

13

acestei activităţi. Astfel s-au distins următoarele arii de folosire a modelelor

matematice:

aprecierea eficacităţii unor tipuri distincte de tehnică militară sau categorii

de armament;

aprecierea eficacităţii unor sisteme mari de armament şi a unor complexe de

tehnică militară;

determinarea posibilităţilor de luptă ale trupelor;

găsirea variantelor optime ale acţiunilor de luptă şi de conducere a trupelor.

Cu ajutorul modelelor optimizatoare de Stat Major se pot obţine răspunsuri

la principalele probleme cu care se confruntă comandanţii şi Statele Majore când

se elaborează concepţia operaţiilor şi hotărârea pentru înfăptuirea lor:

determinarea direcţiei concentrării eforturilor principale;

raportul optim dintre forţe şi mijloace;

dispunerea operativă a trupelor;

ritmul de înaintare în cazul contraloviturii.

Aşadar, apare ca hotărâtor rolul comandanţilor, al ofiţerilor de Stat Major

în verificarea multiplă şi în transpunerea în practică a soluţiilor găsite de

matematicieni cu ajutorul modelelor matematice.

1.3. Parametrii utilizaţi în modelele matematice

a) Probabilitatea de lovire a obiectivelor

În teoria targerilor, valoarea probabilităţii de lovire a unui obiectiv în

condiţii de tragere date stă la baza celor mai importante calcule şi reguli de tragere.

Cunoaşterea probabilităţii de lovire permite aprecierea eficacităţii tragerii pe baza

unor indici importanţi ca siguranţa şi economia tragerii. De asemenea, cunoscând

valoarea probabilităţii de lovire se poate determina consumul mediu de lovituri

necesar obţinerii unui efect stabilit sau consumul de lovituri pentru obţinerea

efectului propus cu o siguranţă dată.

Pentru a putea construi modele utilizate în calculul acestui parametru este

necesară în prealabil, o analiză a fenomenelor aleatoare complexe de masă a

14

fenomenelor care caracterizează tragerile (împrăştierea proiectilelor, apariţia

erorilor), a variabilelor asociate experimentelor de tragere (abaterile X, Y, Z de la

direcţie, înălţime şi bătaie, consumul de munţie C, pierderile provocate prin

tragerea unui număr n de cartuşe P). Analiza presupune identificarea legilor pe care

le urmează aceste variabile (normale, geometrice, binomiale) calculul sau

estimarea principalelor caracteristici şi formularea unor reguli (modele

matematice) de utilizare al acestor parametrii în scopul optimizării misiunilor de

tragere pe baza unor criterii cum ar fi creşterea siguranţei, economia de muniţie, de

timp, de forţe.

Arbitrar unitatea de măsură pentru împrăştiere s-a stabilit a fi abaterea

medie (este abaterea care în valoare absolută este mai mare decât fiecare dintre

abaterile celeilalte jumătăţi); de fapt abaterea probabilă este o mediană a variabilei

, reprezentând abaterea de la axa în direcţie(locul geometric al abaterilor

medii în direcţie mx = M(x)).

În concluzie, orice abatere mai mică sau mai mare decât abaterea medie

are probabilitatea de producere de 50 %. Astfel abaterea medie este egală cu

abaterea probabilă.

Fiindcă abaterile se repartizează în înălţime, în direcţie, în bătaie, abaterea

probabilă, ca unitate de măsură, există în toate cele trei planuri ; ; .

Cu cât abaterea probabilă este mai mică, cu atât precizia tragerilor este mai

mare. Astfel, precizia este fenomenul invers împrăştierii având următoarele unităţi

de măsură :

Valorile abaterilor probabile sunt determinate experimental şi sunt înscrise

în tabelele de tragere ale fiecărui tip de armament, variind în funcţie de tipul

glonţului folosit şi de distanţa până la care se execută tragerea.

b) Procedee de determinare a probabilităţii de lovire

15

Cu ajutorul scării împrăştieriiProbabilitatea de lovire cu ajutorul scării împrăştierii

se determină în felul următor:

se desenează obiectivul la o scară oarecare;

pe acest desen şi la aceeaşi scară se desenează scara împrăştierii în înălţime

şi direcţie, ţinând seama de dispunerea traiectoriei medii şi luând din tabelele de

tragere valorile abaterilor în înălţime şi direcţie;

se calculează probabilitatea de lovire separat în înălţime şi direcţie (Pî şi Pd)

probabilitatea de lovire se determină cu formula:

P=PîPdk; unde: k este coeficientul de figură al obiectivului.

Observaţie: Prin coeficient de figură se înţelege raportul dintre suprafaţa

obiectivului şi suprafaţa dreptunghiului care încadrează obiectivul.

La folosirea formulei de mai sus se admite că împrăştierea în cadrul dreptunghiului

care încadrează obiectivul este uniformă.

Cu ajutorul tabelelor F0()

Considerând un obiectiv vertical, de forma unui dreptunghi, de dimensiuni

date (2f şi 2i), a cărui suprafaţă este acoperită de elipsa de împrăştiere rezultă:

evenimentul „lovirea obiectivului” se realizează prin apariţia a două

evenimente independente; lovirea fâşiei de înălţime 2i (în înălţime) şi

lovirea fâşiei 2f (în direcţie);

probabilitatea de lovire a obiectivului se obţine conform teoremei

înmulţirii probabilităţilor a două evenimente independente, adică :

P(0)=P(2i2f) =P(2i) P(2f) =Pî Pd

Definim: F0(K):RR F0(K), pentru F0(K)=( < kAp), unde Ap - abaterea

probabilă.

Probabilitatea de lovire a obiectivului în înălţime şi direcţie (P î şi Pd) se

calculează folosind legea împrăştierii pe o direcţie şi relaţia corespunzătoare de

calcul:

16

Probabilitatea de lovire a obiectivului va fi:

(1.1.)

Această probabilitate se înmulţeşte cu coeficientul de figură k.

Alţi parametrii utilizaţi în modelarea matematică sunt:

cadenţa de tragere,

viteza de nimicire

distanţa la care se execută tragerea,

viteza obiectivelor

, în cazul în care acestea sunt mobile,

consumul mediu

densitatea de foc.

1.4. Puterea de luptă a structurilor tactice

1.4.1. Factorii care multiplică / diminuează nivelul puterii de luptă a

structurilor tactice

Factorii care multiplică/diminuează nivelul puterii de luptă

potenţiale a structurilor tactice sunt de domeniul acţional (funcţiile luptei) şi

natural (factorii de mediu).

a) Funcţiile (factorii) luptei

Comanda luptei ca funcţie a acesteia, implică responsabilitatea

comandantului pentru ca unitatea să fie eficientă. Aceasta este legată mai mult

de un stil direct de conducere şi se bazează pe calităţile conducerii.

17

Comanda eficientă este esenţială pentru ca unităţile să fie conduse şi

desfăşurate cu succes.

Exercitarea comenzii include procesul prin care un comandant ia decizii

şi îşi impune voinţa, transmiţând subordonaţilor intenţiile sale.

Considerăm că avantajul informaţional este un factor cheie al puterii

de luptă şi poate fi obţinut printr-o planificare judicioasă, organizare şi

conducere a sistemului informaţional al unităţii tactice. Aceasta se realizează

atât pe timpul pregătirii luptei, cât şi pe timpul ducerii acesteia. Pe timpul

pregătirii luptei constă în luarea de măsuri de asigurare a acţiunilor şi de

protecţie, iar pe timpul ducerii luptei în descoperirea de noi obiective,

supravegherea obiectivelor descoperite, stabilirea efectelor loviturii,

descoperirea, sesizarea de pericole pentru trupele proprii aflate în acţiune etc.

Moralul luptătorilor unei unităţi tactice, din totdeauna a constituit

unul dintre factorii cei mai importanţi în ducerea luptei şi obţinerii victoriei.

Moralul armatei reprezintă un factor de seamă care condiţionează tăria şi

coeziunea armatei, desfăşurarea şi deznodământul războiului. Moralul reprezintă

o stare afectivă temporară care reflectă atitudinea şi gradul de angajare,

energo-acţional ale individului sau grupului faţă de misiunile curente şi

îndeosebi, faţă de cele viitoare.

Din punct de vedere acţional (al eficienţei acţiunii militare), moralul

este instrumentul ce ne informează despre potenţialul energo-volitiv al

individului sau grupului de a atinge un scop, atitudinile lor

favorabile/nefavorabile executării unei anumite misiuni.

Structura moralului cuprinde:

- componenta atitudinală, componentă principală, ce are o stabilitate

relativă şi reprezintă un ansamblu intercorelat de produse psihice şi

psihosociale;

- componenta afectivă, alcătuită din stări şi trăiri psihice schimbătoare.

18

Moralul militarilor este determinat de o multitudine de factori. Dintre

factorii cei mai însemnaţi, care determină nivelul moralului militarilor,

menţionăm: factorii fizici, factorii psihoindividuali, factorii psihosociali.

Considerăm că starea morală a trupelor poate fi apreciată ţinând cont

de factorii prezentaţi anterior, prin punctaj şi calificative. În tabelul nr. 1.1.

(anexa nr.1) am prezentat valorile factorului moral.

Puterea de foc ca funcţie a luptei, constă în ciclicitatea focului şi în

posibilităţile de executare a manevrei de foc.

Factorii cuantificabili, care influenţează puterea de foc sunt: efectul la

ţintă şi probabilitatea de lovire a ţintei, manevrabilitatea focului, rapiditatea

deschiderii focului şi asigurarea unui ritm de tragere susţinut şi

invulnerabilitatea armamentului.

Considerăm că puterea de foc a armamentului depinde de următoarele

variabile independente: greutatea proiectilului, viteza iniţială a proiectilului,

cadenţa de tragere, timpul scurt de la descoperirea ţintei şi până la tragerea

primei lovituri, câmpul de tragere în plan orizontal, câmpul de tragere în plan

vertical, unitatea de foc şi viteza maximă de ochire. Parametrii privind puterea

de foc, considerăm că pot fi grupaţi în următoarele categorii: parametrii

privind muniţia, parametrii referitori la sistemul armament-muniţie,

parametrii impuşi de sistemul de armament-muniţie-turelă, parametrii

privind ansamblul produsului, parametrii ce se referă la efectul la ţintă.

Ca funcţie apreciabilă a luptei, manevra este un element complex al

acesteia ce se evidenţiază prin: pregătirea şi executarea ei într-o concepţie

unitară, rapiditatea în execuţie, oportunitatea declanşării ei, disponibilitatea

manevrieră a trupelor şi executarea ei în secret.

Considerăm că singurul factor (element) al manevrei care poate fi

cuantificat este mobilitatea trupelor. Acest factor reflectă trei aspecte majore:

- modul în care caracteristicile inerente ale celor două forţe afectează

capacitate lor relativă de deplasare;

- efectele degradante ale influenţei mediului asupra mobilităţii;

19

- legălurile dintre caracteristicile inerente ale mobilităţii şi mediul

înconjurător.

Factorul de mobilitate se calculează cu ajutorul formulei:

m = 1-trm xVrm x(1-M);

m – factorul de mobilitate;

trm - factorul de mobilitate dependent de teren;

Vrm – factorul de mobilitate dependent de vreme;

M - caracteristica de mobilitate, care la rândul ei se determină cu ajutorul

relaţiei de calcul a distanţei care se bazează pe ideea că varianta optimă trebuie

să aibă distanţa minimă faţă de soluţia ideală, deci:

; (1.2.)

unde:

Va - viteza de deplasare a autocamioanelor;

Va0 - viteza iniţială a autocamioanelor;

Vtc - viteza de deplasare a tancurilor;

Vtc0 - viteza iniţială a tancurilor;

Vtab - viteza de deplasare a T.A.B.;

Vtab0 - viteza iniţială a T.A.B.:

D - distanţa de parcurs în km;

Nc - numărul total ponderat al existentului în mijloace de transport şi de luptă;

Nn - numărul total ponderat al necesarului de mijloace de transport şi de luptă;

Saer - factorul situaţiei aeriene.

Numărul total ponderat al existentului (Nc) şi cel al necesarului (Nn) se

va calcula din relaţia:

N= paNa + ptcNtc + ptabNtab;

unde: pa, ptc şi ptab sunt ponderile calculate sau stabilite a căror sumă este egală

cu unu, adică:

pa + ptc + ptab = 1;

20

iar, Na, Ntc şi Ntab, reprezintă numeric cele trei categorii de tehnică.

O mare influenţă asupra protecţiei trupelor o au amenajarea genistică şi

mascarea. În tabelul din anexa nr.1 sunt evidenţiate valorile factorului de amenajare

genistică pentru unele forme ale acesteia.

Pentru a aprecia nivelul realizat al mascării, ca posibilitate efectivă de

reducere a reperelor cercetării adversarului, se poate folosi criteriul eficienţei, care

poate fi exprimat prin valoarea numărului (sau a părţii) de obiective reale

nedescoperite, adică:

;

unde:

EM – eficienţa mascării;

N0 – numărul mediu de obiective descoperite înaintea mascării;

NM - numărul mediu de obiective descoperite după executarea mascării;

NR – numărul total de obiective reale.

Vulnerabilitatea este un factor a cărei stare este greu de apreciat şi din

această cauză specialiştii militari se limitează la consideraţii generale asupra

acesteia.

Vulnerabilitatea unităţilor tactice trebuie privită sub două aspecte, şi

anume:

- neîndeplinirea unora dintre factorii (elementele) puterii de luptă va duce la

această stare;

- dispozitivul de luptă al unităţii tactice poate avea părţi slabe datorită neluării

unor măsuri de asigurare şi protecţie.

Surprinderea adversarului, potrivit regulamentelor militare este un

principiu al luptei armate (în armatele ţarilor membrelor NATO - "surpriza"); a

fost analizat de teoreticieni şi analişti militari şi este un factor al câmpului de

luptă, demn de luat în seamă în analiza ce o întreprindem.

21

În scopul realizării sensului acţiunii (multiplicare / diminuare) acestora

asupra puterii de luptă potenţiale se determină valoarea funcţiilor (factorilor)

luptei [FL] cu ajutorul formulei:

FL = C x I x M x Pf x m x P x Surp x Vul (1.3)

în care:

C - comanda luptei;

I - informaţia;

M - factorul moral;

Pf- puterea de foc;

m - factorul de mobilitate;

P - protecţia;

Surp - surprinderea;

Vul-vulnerabilitatea.

b) Factorii de mediu

Influenţele şi implicaţiile factorilor de mediu au fost studiate de

numeroşi analişti şi specialişti militari. Aceştia considerând că factorii de mediu

reprezintă elemente de importanţă majoră în câmpul de luptă şi pot favoriza sau

îngreuna ducerea acţiunilor de luptă.

Terenul are efecte asupra mobilităţii, poziţiei defensive, armamentului

de infanterie, eficacităţii aviaţiei şi asupra blindatelor etc. Terenul se ia în

considerare prin gradul de amenajare genistică şi se consideră că influenţa

acestuia este diferită asupra categoriilor de armament.

Vremea este un factor al câmpului de luptă care poate i n f l u e n ţ a

acţiunile de luptă. Temperatura, umiditatea, vântul sunt elementele climatice

care se intercondiţionează şi influenţează mobilitatea trupelor şi modul de

desfăşurare a acţiunilor

Anotimpul poate influenţa acţiunile de luptă, ca şi în cazul

condiţiilor atmosferice. Analiştii militari apreciază că anotimpul trebuie luat

în calculul planificării, organizării şi desfăşurării acţiunilor de luptă.

Cunoscând că manifestarea anotimpurilor este diferită în funcţie de relief, pot fi

22

luate în calcul, ca atare valorile tabelare determinate de organizaţia americană

H.E.R.O.

Indicele factorilor de mediu (FM) se determină cu ajutorul formulei:

FM = T x V x A (1.4.)

unde: T - factorul de teren;

V - factorul de vreme;

A - factorul de anotimp.

1.4.2. Criterii şi indicatori de apreciere a puterii de luptă a structurilor

tactice

În orice domeniu al vieţii economico-sociale există şi se promovează

criterii şi indicatori privind realizarea unor obiective. Puterea de luptă, când

este potenţialitate, poate şi trebuie apreciată pe bază de criterii şi indicatori

specifici care să exprime cantitativ şi calitativ nivelul (starea) acesteia.

Termenul indicator reprezintă expresia numerică cu ajutorul căreia se

caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al

compoziţiei, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte

fenomene.

Criteriul – punct de vedere, principiu, normă pe baza cărora se face o

clasificare, o definire, o apreciere.

a) Criterii de apreciere

Considerăm că în vederea determinării nivelului (stării) puterii de luptă

potenţiale este necesar să stabilim o serie de criterii de apreciere şi ponderea

acestora, cu care să operăm.

Gradul de încadrare cu personal şi calitatea acestuia (Cu)

La stabilirea acestui criteriu am ţinut seama de factorii care îi privesc pe

oameni, cu toate calităţile/defectele ce îi definesc.

Ponderea acestui criteriu o apreciem ca fiind 40-50% din nivelul

(starea) puterii de luptă.

23

Valoarea acestui criteriu se determină cu ajutorul formulei:

; (1.5.)

unde:

Ii = indicatorii acestui criteriu;

n = numărul de indicatori;

Ku = coeficientul de pondere al componentei umane.

Gradul de asigurare cu armament şi tehnică de luptă, precum şi

performanţele acestora (CTh)

; (1.6.)

unde: KTh = coeficientul de pondere al componentei tehnice.

Calitatea actului de conducere (Cc)

; (1.7.)

unde: KC= coeficientul de pondere.

Gradul de asigurare a ducerii luptei (Clog)

; (1.8.)

unde: Klog = coeficientul de pondere al componentei logistice.

În stabilirea valorilor coeficienţilor de pondere (Ku, KTh, KC, Klog) se va

ţine seama de următoarea condiţie:

Ku + KTh + KC + Klog = 1

deci, puterea de luptă potenţială se determină cu ajutorul formulei:

PLp = Cu + CTh + CC + Clog. (1.9.)

Aprecierea puterii de luptă potenţiale prin calificative se poate face ca în

tabelul din anexa nr.3.

b) Indicatori de apreciere

Nivelul (starea) puterii de luptă potenţiale se determină pe baza criteriilor

analizate, dar şi cu ajutorul unui sistem de indicatori. Luarea în considerare a

acestui sistem de indicatori este determinată de nevoia de a pune în evidenţă, în

24

mod distinct şi cu uşurinţă, factorii care determină în mod obiectiv nivelul (starea)

puterii de luptă.

Indicatorii de apreciere care caracterizează anumite fenomene şi activităţi

sunt, de regulă, indicatori de sinteză. Aceştia reprezintă rezultatul analizei,

interpretării şi combinării unor indicatori analitici.

Gradul de încadrare cu personal (I1)

Indicatorii analitici I1i se determină cu ajutorul formulei:

;

unde:

i = specialităţile;

Ki = coeficient de pondere.

Indicatorul de stare I1 se determină cu ajutorul formulei: .

Nivelul instrucţiei (I4) ;

N – numărul de discipline;

I4i – disciplinele ce se au în vedere la aprecierea nivelului pregătirii de luptă.

Gradul de asigurare cu armament

În scopul stabilirii valorii acestui factor, studiem următoarele categorii de

armament:

-armament de infanterie (I5.1);

-artilerie (I5.2);

-aruncătoare (I5.3);

-mijloace antitanc (I5.4);

-artilerie şi rachete antiaeriene (I5.5);

- tancuri (I5.6);

- tehnică blindată (I5.7);

-mijloace de sprijin aerian (I5.8);

-mijloace de sprijin maritim - fluvial (I5.9);

pe care le clasificăm în două grupe:

25

i) armament amobil, pentru care luăm în calcul:

-cadenţa de tragere (CT):

-numărul de ţinte potenţiale pe salvă (TPS);

-efectul scoaterii relative din luptă (SRL);

-bătaia (B);

-precizia (Pr);

-fiabilitatea (F);

-imprăştierea (Î);

-dirijarea proiectilelor (Dp);

-numărul de ţevi (NT);

-numărul de încărcături (NÎ);

PAN = CT x TPS x SRL x B x Pr x F x Î x Dp x NT x NÎ ,

unde: PAN = potenţialul armamentului amobil.

ii) armament mobil (autopropulsat sau dispus pe mijloace mobile) pentru care

luăm în calcul caracteristicile armamentului de pe mijloacele mobile plus:

- efectul mobilităţii (EM);

- efectul razei de acţiune (ERA);

- greutatea totală (GT);

- cantitatea de muniţie pe care o transportă la bord (CMŢ).

PAM = EM x ERA x GT x CMŢ unde:

PAM - potenţialul armamentului mobil;

PA = PAN x PAM , PA – potenţialul armamentului.

Determinarea indicatorului analitic (I5ij) al tipului de armament se face cu

formula: ;

unde:

i - reprezintă categoria de armament;

j - reprezintă tipul de armament;

Kj - coeficientul de pondere al tipului de armament.

26

Următorul pas îl reprezintă determinarea indicatorului de stare (I5i) al

categoriei de armament. ;

m – numărul de tipuri de armament din cadrul fiecărei categorii.

Indicatorul de stare - gradul de asigurare cu armament I5- se determină cu

ajutorul formulei: ;

unde:

n - reprezintă numărul categoriilor de armament;

Ki - coeficientul de pondere al categoriei de armament.

Gradul de asigurare cu tehnică de luptă (I6)

Acest indicator exprimă influenţa pe care o exercită asupra puterii de luptă

mai multe categorii de mijloace tehnice strict necesare unei unităţi tactice pentru

organizarea şi desfăşurarea acţiunii. Este un indicator de sinteză de mare

complexitate, care priveşte, în principal:

- tehnica de transmisiuni (I6.1);

- tehnica de geniu (I6.2);

- tehnica şi materialele NBC (I6.3);

- tehnica destinată legării topogeodezice (I6.4);

- tehnica de transport (I6.5).

Gradul de asigurare cu muniţii (I10)

Acest indicator priveşte muniţiile necesare categoriilor de armament din

cadrul structurii, ca: armamentul de infanterie, artilerie, aruncătoare, mijloace

antitanc, artilerie şi rachete antiaeriene, tancuri, armamentul de pe tehnica blindată,

precum şi pentru mijloacele de sprijin aerian şi fluvial – maritim.

PLR = PLp x FM x FL;

FM = T x V x A, în care:

T - factorul teren; V - factorul vreme; A - factorul anotimp.

1.5. Programarea dinamică

27

Multe fenomene, procese ale naturii şi domeniului militar au o evoluţie

care, pe planul gândirii poate fi concepută ca având o desfăşurare în etape, fără ca

prin aceasta să se denatureze într-o măsură importantă esenţa lor. Aşa sunt, de

exemplu, procesele de luare a deciziilor. Astfel de fenomene se tratează matematic

prin modele de programare dinamică. Spre deosebire de programarea liniară, ea nu

cere ca problemele să fie caracterizate de ecuaţii de formă particulară. De aceea,

pentru programarea dinamică nu există un algoritm general, ceea ce face ca ea să

fie flexibilă şi să ofere răspunsuri la situaţii dificile, greu de rezolvat prin alte

metode. Iată câteva exemple de probleme militare, care se pot rezolva prin

programare dinamică:

Problema încărcării optime a mijloacelor de transport, cunoscând unitatea

de încărcătură de fiecare tip de material şi valorile corespunzătoare ale costului

unitar de t/km de transport, este formulată, astfel:

; (1.10.)

unde: Δ=(x1,x2,…,xm), se cere: .

cu condiţiile:

; unde:

fm (S) - costul încărcăturii;

S – capacitatea de încărcare;

ci – costul încărcăturii de tip i;

pi – masa încărcăturii de tip i;

xi – cantitatea încărcăturii de tip i;

N – mulţimea numerelor naturale.

Problema repartizării a „m” mijloace de foc pe „n” obiective în scopul

realizării unor distrugeri cât mai mari, cunoscând că fiecare obiectiv este

caracterizat de un grad de distrugere anumit şi că fiecare mijloc nimiceşte un

obiectiv de tip „i” cu probabilitatea pi = 1 – exp(- ai x), i se asociază modelul

matematic următor:

28

fk+1(xk+1) = max{Ak+2 [1- exp(-ak+2 (xk+1 – xk ))]+Ak+3[1- exp(- ak+3 xk)]} (1.11.)

unde:

fk+1(xk+1) - reprezintă avariile maxime provocate inamicului;

Ak+2 , Ak+3 - efectul unei rachete asupra obiectivului cu numărul k;

ak+2 , ak+3 - coeficienţii ce caracterizează mijlocul de luptă respectiv.

Problema repartizării mijloacelor de luptă între unităţi în acţiunile ce se

desfăşoară în mai multe etape, cunoscând totalul L de mijloace ce trebuie să se

repartizeze pe două unităţi în cantităţile gi , (i=1,...,n). Cunoscând că eficienţa

oricărei unităţi este dată de valoarea funcţiilor g şi h şi că numărul de etape este n,

se obţine următoarea ecuaţie funcţională:

fn (x0, y0, y1 ,...,yn-1) = g (y0 ) + h (x0 – y0 ) + ...+ g (yn+1) + h (xn-1 – yn-1) (1.12.)

unde:

n1, n2, ..., n - reprezintă valorile repartiţiei;

f - eficienţa totală a mijloacelor de luptă repartizate;

g - eficacitatea primelor unităţii repartizate;

h - eficacitatea celorlalte unităţi repartizate.

1.6. Modele analitice

Ecuaţiile Lancaster în modelarea matematică

Dezvoltarea rapidă a metodelor matematice care studiază legile cantitative

de desfăşurare a luptei cu considerarea contraacţiunii părţilor influenţează pozitiv

modelarea matematică.

Analiza cantitativă a acţiunilor ce se desfăşoară între două grupări de

mijloace de luptă, ţinând seama de contraacţiunea fiecăreia reprezintă condiţia

primordială în planificarea operaţiilor.Influenţa factorilor principali este studiată de

modelele analitice simplificate, care scot în evidenţă caracteristicile cantitative de

bază ale luptei.

Puterea de foc şi cantitatea mijloacelor de luptă folosite, efectul

surprinderii, ritmul de concentrare a forţelor de contraatac, raportul de forţe al

29

părţilor, ritmul de înlocuire a pierderilor, eficacitatea focului mijloacelor de luptă

sunt factori de bază luaţi în considerare de analiza matematică.

Procesul de dezvoltare al luptei are un caracter întâmplător, deoarece

rezultatul fiecărei lovituri este într-o oarecare măsură o mărime întâmplătoare,

astfel orice luptă între două părţi poate fi considerată ca o succesiune de lovituri

efectuate de fiecare parte împotriva celeilalte.

Două dintre cele mai simple modele de luptă sunt: lupta între două grupări

de unităţi (modelul A) şi lupta între două grupări care ocupă suprafeţe de teren

determinate (modelul B).

Noţiuni cu care operează modelele lui Lancaster

Confruntarea armată dintre două grupări adverse se numeşte duel.

Grupările pot fi:

omogene-atunci când au în dotare un singur tip de armament;

neomogene-atunci când au în dotare mai multe tipuri de armament.

Pentru ambele grupări trebuie să cunoaştem clar tipul de armament şi

numărul de combatanţi.

Pentru ambele grupări structura acestora va fi:

N1 = a1 + a2 +...+ an ; N2 = b1 + b2 +...+ bn ;

N1, N2 – efectivele şi armamentul la începutul luptei (duelului);

ai, bi – numărul de arme de tipul i ;

m1(t) = ( a1(t), a2(t), a3(t), ... , ak(t) ) ;

m2(t) = ( b1(t), b2(t), b3(t), ... , bk(t) ) ;

m1(t) – efectivul grupării 1 la momentul „t” al luptei ;

m2(t) – efectivul grupării 2 la momentul „t” al luptei ;

(1.13.)

30

-descreşterea efectivului 1 în timp

-descreşterea efectivului 2 în timp

Probabilitatea de lovire este principalul parametru al acestor modele.

Acestea presupun cunoaşterea efectivelor şi tipul armamentului, iar informaţiile

utilizate în urma calculelor direcţionează comandantul unei subunităţi de infanterie

în luarea deciziilor optime şi obţinerea victoriei.

λ1 - cadenţa de tragere a armamentului grupării 1;

λ2 - cadenţa de tragere a armamentului grupării 2;

p1 - probabilitatea de lovire a unui element din gruparea 1;

p2 - probabilitatea de lovire a unui element din gruparea 2;

n1 = p1 λ1 - viteza de nimicire;

n2 = p2 λ2 - viteza de nimicire. (1.14.)

; (1.15.)

; (1.16.)

coeficientul de superioritate . (1.17.)

1.6.1. Ecuaţiile simplificate ale dinamicii luptei pentru modelul A

Se consideră lupta dintre două grupări de elemente (rachete, tancuri,

mitraliere, baterii de ateliere); prima grupare este formată din N1 elemente de luptă

de acelaşi tip, iar a doua, din N2 elemente de luptă de acelaşi tip. Elementele de

luptă ale grupării I nu sunt în mod necesar de acelaşi tip cu ale grupării a II- a.

Fiecare dintre elementele de luptă ale unei părţi poate lovi cu foc oricare

dintre elementele de luptă ale părţii opuse. Dacă un element de luptă a fost distrus,

atunci focul mijlocului de luptă se îndreaptă împotriva altui element; evident,

elementul de luptă distrus nu mai participă la acţiunile următoare.

Să presupunem că fiecare element de luptă execută focul cu o viteză medie

de tragere egală cu λ1, respectiv λ2 , iar momentele de tragere sunt întâmplătoare.

Vom mai presupune că o lovitură a elementelor de luptă din gruparea I distruge cu

probabilitatea p1 ţinta împotriva căreia a fost trasă; probabilitatea de a distruge un

31

element de luptă din gruparea I cu o lovitură executată de elementul de luptă din

gruparea a II- a este p2 .

Capacitatea de luptă se va caracteriza prin vitezele efective de tragere n1 şi

n2 :

n1 = p1 λ1 ;

n2 = p2λ2 .

În continuare vom presupune că puterea de foc a fiecărei grupări la un

moment dat este condiţionată nu de numărul efectiv al elementelor de luptă rămase

în acţiune, ci de aşteptarea matematică a acestui număr (valoarea lui medie).

Numărul mediu (aşteptarea matematică) al elementelor de luptă din cele

două grupări rămase în acţiune la un moment dat se notează cu m1 şi respectiv m2.

Să analizăm legea, după care mărimea m1 se micşorează în timp. Într-un

interval de timp ∆t, fiecare dintre elementele grupării a II-a execută în medie

p2λ2Δt = n2Δt lovituri care îşi ating ţinta. Prin urmare, în intervalul de timp Δt toate

elementele de luptă ale grupării a II- a execută m2n2Δt lovituri care îşi ating ţinta.

Această mărime este egală cu numărul de elemente de luptă distruse din gruparea I,

adică: Δm1 = - n2m2Δt .

Dacă ecuaţia se împarte cu Δt şi se trece la limită când Δt→0, pentru m

rezultă o ecuaţie diferenţială de forma:

.

pentru gruparea a II-a se procedează analog:

.

în urma unor transformări, ecuaţiile lui Lancaster pot avea forma:

(1.18.)

Soluţia acestui sistem de ecuaţii diferenţiale (liniare cu coeficienţi

constanţi), în condiţiile iniţiale date, poate fi scrisă astfel:

32

;

(1.19.)

.

La analiza desfăşurării luptei este comod ca valorile absolute să fie

înlocuite cu valori relative date de raportul dintre numărul elementelor de luptă

aflate în acţiune la un moment dat şi numărul elementelor de luptă de la începutul

acţiunii:

; ;

; .

unde: μ1 şi μ2 reprezintă numerele relative ale elementelor de luptă din cele două

grupări (descreşterea efectivelor în timp);

σ – raportul de forţe (cantitativ) dintre cele două grupări la începutul luptei;

α – raportul vitezelor efective de tragere ale elementelor de luptă din cele două

grupări.

Folosind aceste notaţii se obţin ecuaţiile care exprimă dependenţa de timp

a numărului relativ de elemente de luptă ale părţilor:

; (1.20.)

.

unde: ch – cosinus hiperbolic (se obţine din tabele);

sh – sinus hiperbolic (se obţine din tabele).

se mai notează cu:

; . (1.21.)

unde: - timp redus; χ – coeficient de superioritate.

astfel, ecuaţiile dinamicii luptei pentru modelul A iau forma:

când cele două grupări dispun de forţe egale ( χ = 1 ), ecuaţiile iau forma:

33

Când se înfruntă grupări de forţe egale, pe timpul desfăşurării luptei fiecare

dintre ele se reduce după o lege exponenţială. Dacă una din grupări este mai

puternică decât cealaltă (χ > 1), atunci partea care deţine superioritatea de forţe

încetează la un moment dat de a mai înregistra pierderi substanţiale, în timp ce

partea opusă pierde din efective până la distrugerea ei totală. Trebuie menţionat că

aceste rezultate nu ţin seama de schimbările tactice pe care ambele părţi le aduc

inevitabil pe timpul desfăşurării luptei.

Să considerăm că pentru gruparea I ritmul de introducere în luptă a

rezervelor este de z1, iar pentru gruparea a II-a,de z2 elemente în unitatea de timp.

În acest caz, ecuaţiile dinamicii luptei sunt:

(1.22.)

Când ritmul de introducere a rezervelor este constant, soluţia sistemului va

avea forma:

;

.6 (1.23.)

Cu ajutorul acestor formule, calculele se efectuează destul de uşor cu

computerul, mai ales că acum au apărut programe special concepute pentru a

rezolva probleme cu specific matematic.

1.6.2. Dinamica luptei între părţi care ocupă spaţii delimitate (modelul B)

Să considerăm că lupta între două grupări de trupe se desfăşoară în

următoarele condiţii: fiecare dintre grupări execută focul nu împotriva unor ţinte

izolate identificate, ci pe o suprafaţă delimitată pe care sunt dispuse mijloacele de

foc ale grupării adverse. În afară de aceasta, se consideră că informaţiile privind

pierderile suferite de adversar şi legăturile dintre elementele de luptă sunt atât de

6 G-ral.mr. Anureev I., Col.ing. Tatarcenko A., Metode de calcul matematic în domeniul militar, Editura militară, Bucureşti, 1969, p.237

34

incomplete încât nu este exclusă posibilitatea repetării unor acţiuni de foc

împotriva obiectivelor deja distruse.

Presupunem că la început zonele ocupate de cele două grupări au

capacitate de luptă intactă. Într-un interval de timp ∆t, prin acţiunile de foc ale

primei părţi se disting mijloacele grupării a II-a ce ocupă o suprafaţă ΔS2 . În acest

caz, pierderea medie pe care gruparea I a produs-o celei de-a doua în intervalul de

timp ∆t este: u1 ∆t= ;

analog, pentru gruparea a II-a:

u2 ∆t= .

Pierderea relativă medie produsă în unitatea de timp depinde de:

cantitatea mijloacelor de foc;

viteza de tragere a mijloacelor de foc;

probabilitatea de lovire a ţintei;

razele de acţiune ale mijloacelor de foc;

rezistenţa obiectivelor lovite.

La începutul luptei, gruparea a II-a provoacă grupării I o pierdere egală cu

u2 ∆t . Într-un moment oarecare al acţiunii, gruparea a II-a va participa la luptă

numai cu mijloacele de pe suprafaţa nedistrusă, a cărei valoare medie o notăm cu

V2. Pentru a determina pierderile provocate grupării I este necesar ca V2 să se

înmulţească cu pierderea medie în unitatea de timp, u2 ∆t. În afară de aceasta, în

momentul considerat al acţiunii, zona ocupată de gruparea I va fi şi ea parţial

distrusă; aşadar, pirderea va fi înmulţită cu probabilitatea ca noile lovituri să cadă

pe suprafaţa nedistrusă.

Ca urmare, pentru pierderea medie relativă se obţine următoarea expresie:

ΔV1 = - V1V2u2Δt,

unde: V1 – suprafaţa medie nedistrusă în momentul considerat;

V2u2Δt – pierderea medie pe care ar provoca-o grupării I mijloacele

nedistruse ale părţii a II-a, dacă gruparea I ar avea capacitatea de luptă intactă.

35

Dacă expresia obţinută se împarte cu Δt şi se trece la limită când t→0,

rezultă ecuaţia: ;

analog procedăm pentru cealaltă grupare:

.

împărţind cea de-a doua ecuaţie la prima, rezultă:

C – constantă care se determină din condiţia care arată că în momentul iniţial t=0,

V1=V2=1 (suprafaţa relativă nedistrusă este de 100%).

Aşadar se obţine: .

dacă introducem valoarea lui V2 în prima ecuaţie rezultă:

;

analog pentru V1:

.

soluţia acestor ecuaţii poate fi scrisă sub forma:

; . (1.24.)

dacă u1=u2=u (intensitatea focului celor două grupări este egală), suprafeţele

relative nedistruse se reduc după următoarea lege:

.

Atunci când intensitatea de foc a celor două grupări este egală, suprafaţa

relativă nedistrusă a fiecărei părţi scade după o lege hiperbolică (şi nu

exponenţială, ca la modelul A).

Transcriem ecuaţiile dinamicii luptei dintre cele două grupări în

următoarea formă:

; .

36

în care: timpul redus;

superioritatea diferenţială relativă a grupării I faţă de gruparea

a II-a.

Ecuaţiile date mai sus permit se pună în evidenţă modul cum este

influenţată dinamica luptei dintre cele două grupări de către unii factori cum sunt:

cantitatea mijlocului de luptă, viteza de tragere a fiecărui mijloc, raza de distrugere

a încărcăturilor de luptă, precizia de tragere, mărimea suprafeţelor ocupate de părţi.

1.6.3. Modelul pătratic

Dacă în cadrul aceleaşi părţi există diferite categorii de forţe şi mijloace

(aviaţie, rachete, mitraliere etc.), se consideră că nu se mai poate diviza o acţiune

oarecare în lupte izolate, deoarece fiecare categorie de forţe şi mijloace din

compunerea părţii respective poate interveni asupra oricărui obiectiv de la partea

adversă. Ca urmare, ca variabilă de timp se ia numărul de ordine al acţiunii de

luptă în ansamblul acesteia.

Să presupunem că o unitate din compunerea grupării A aflată în luptă

poate nimici în medie E*G(t)/(1 + E) unităţi din structura grupării B, iar una de la

partea B, poate scoate din luptă G(t)/(1 + E) unităţi de la partea A.

Funcţia G(t) exprimă intensitatea luptei în momentul t.

Ca urmare, ecuaţia diferenţială corespunzătoare situaţiei de mai sus, are

următoarea formă:

care prin împărţire dau relaţia:

şi prin integrare avem C/2 = - 0,5 (E - ), iar valoarea constantei se deduce din

condiţiile iniţiale pentru m=m0 şi n=n0. În consecinţă, forma generală a ecuaţiei

pătratice a lui Lanchester va avea expresia:

- n2 = E( - m2). (1.25.)

37

Analizând ecuaţia de mai sus rezultă că:

forţele fiecărei parţi sunt proporţionale cu:

-gradul de înzestrare tehnică, exprimat prin E ;

-pătratul efectivelor (unităţilor) participante la acţiune, exprimat prin n2şi m2;

pentru două grupări de forţe aflate în conflict, având potenţiale de înzestrare

egale, raportul pierderilor este egal cu pătratul raportului dintre forţele

participante.

Pentru stabilirea structurii unui sistem de ripostă, este necesar a se avea în

vedere şi concluzia desprinsă anterior, care arată că este mai convenabil să se

menţină acelaşi număr de unităţi luptătoare la acţiune, dar să se asigure o dotare

tehnică mai bună.

Totodată, superioritatea numerică a unitaţilor participante la acţiune ale

unei părţi, adică raportul de forţe, poate compensa, într-o măsură oarecare,

inferioritatea datorată unei înzestrări tehnice mai modeste.

Considerând două grupări A şi B care au fiecare câte 100 de mitraliere de

acelaşi tip (ceea ce determină ca raportul de forţe să fie 1) şi gruparea B introduce

în luptă, de la început, doar jumătate din mitraliere (n0=50), iar celelalte ulterior, şi

partea A pe toate (m0=100), aplicând legea patratică a lui Lanchester, rezultatul

primei confruntări va fi:

- n2 = E( - m2).; E = 1 502 - 1002 = n2 - m2.

la finalul primei lupte n2 = 0 (confruntarea este de tip duel), respectiv gruparea B

va fi învinsă, iar gruparea A, învingătoare, va mai rămâne cu:

m2 =1002-502 =7500 m =84 de mitraliere.

Cu alte cuvinte, din cele 100 de mitraliere, partea A va pierde 16 şi, după

prima confruntare, îşi va menţine capacitatea de luptă, pe când partea B mai are

doar 50 de mitraliere, care dacă vor fi întrebuinţate ulterior vor fi distruse

(avariate). Din acest exemplu simplu, rezultă o serie de concluzii deosebit de

importante, ce trebuie să le aibă în vedere, comandantul şi statul major pe timpul

pregătirii şi ducerii luptei (operaţiei), astfel:

necesitatea concentrării forţelor, în special pe direcţia principală de acţiune

38

sau asupra unor obiective deosebit de importante, deoarece forţa efectivă a

fiecareia dintre părţile beligerante este direct proporţională cu eficacitatea

armamentului şi tehnicii de luptă, şi cu pătratul unităţilor participante la luptă;

două grupări aflate în conflict au puteri egale în cazul în care raportul

pierderilor (E) este egal cu pătratul raportului dintre numărul unităţilor luptătoare

participante la conflict;

în cazul acţiunilor decisive, este raţional să se mărească numărul unităţilor

participante la luptă, deci să se concentreze toate forţele avute la dispoziţie sau

marea majoritate a acestora, asupra obiectivelor cele mai periculoase.

În concluzie, rezultă că ecuaţiile lui Lanchester şi rezultatele obţinute pot

fi aplicate cu o bună aproximaţie în multe cazuri de conflicte, oferind soluţii utile

pentru analiza luptei şi operaţiei.

1.7. Modele de optimizare deciziei în condiţii de risc şi incertitudine

Situaţiile reale de decizie militară, economică etc. nu satisfac în marea

lor majoritate presupoziţia certitudinii. Datorită complexităţii fenomenelor,

interdependenţei dintre activităţi, acţiunii unor factori ce nu pot fi influenţaţi etc,

decidenţilor le lipsesc, în cele mai multe cazuri, unele dintre datele relevante

pentru luarea deciziilor, ceea ce determină caracterul probabil al realizării

fiecăreia dintre stările posibile ale naturii.

Riscul şi incertitudinea constituie componente structurale ale vieţii umane,

ce interacţionează cu celelalte caracteristici ale acesteia şi, independent sau în

corelaţie, determină existenţa unei mari diversităţi de procese decizionale,

fiecare în parte putând fi unicat. Ca atare, se poate considera că procesul

decizional reprezintă un univers al diversităţii. În acest sens, cunoaşterea

comportamentului uman, a modului în care acesta influenţează diversitatea

proceselor decizionale, precum şi a rolului şi importanţei informaţiilor, dar şi a

gradului de certitudine şi incertitudine reprezintă o necesitate obiectivă.

Afirmaţia este verificabilă mai ales în contextul desfăşurării acţiunilor

complexe, ce constau în succesiuni de decizii şi procese nedecizionale, când se

39

impune să se hotărască nu numai în funcţie de consecinţele imediate ale

variantelor şi stărilor naturii, ci şi de consecinţele mai îndepărtate ale altor

decizii, ulterioare. Majoritatea definiţiilor includ noţiunea de alegere pentru

unul dintre sensurile posibile ale acţiunii.

Ca urmare, alegerea se referă mai mult la momentul final al procesului

decizional, etapă care, oricât ar fi de importantă, nu poate reflecta ceea ce este

specific ansamblului procesului. Mai important decât alegerea în sine este

întregul proces ce o precede şi din care ar rezulta înfruntarea dintre dimensiunile

prezent şi viitor, faptul că el implică evaluarea posibilităţilor de acţiune, a

câştigurilor sau a pierderilor posibile, şi reprezintă o încercare (cu substraturi

de incertitudine) de a investi cu atributul realităţii „obiectele” prefigurate

(fapte, evenimente, situaţii etc), începând cu anul 1950, în lucrările teoretice

privind analiza deciziilor, în general s-au prefigurat mai multe direcţii de

abordare a problemei, dintre care considerăm util a menţiona:

- teoria statistică a deciziei, ce consideră că fiecărui mod în care

poate acţiona un decident îi pot corespunde mai multe consecinţe posibile,

determinate de condiţii exterioare, numite stări ale naturii, cu probabilităţi

cunoscute sau nu de realizare;

- teoria utilităţii ce urmăreşte introducerea unui sistem riguros de

comparare a consecinţelor diverselor moduri în care poate acţiona un decident, prin

asocierea, la fiecare dintre acestea, a unei valori numerice (utilitatea);

- teoria deciziilor multicriteriale, de aditivitate multicriterială a

utilităţilor

(conform cercetătorilor americani) sau de clasament şi alegere în prezenţa unor

puncte de vedere diferite, bazată pe indicatorii de concordanţă şi discordanţă

(cercetătorii francezi);

- teoria deciziilor de grup, care analizează cum se face trecerea de

la

operaţiunile individuale la cele colective.

40

În teoria actuală a actului decizional nu există o distincţie clară între

perspectiva normativă şi cea descriptivă, datorită faptului că ambele se întemeiază pe

acelaşi model de raţionalitate. Din acest motiv, modelele normative sunt, de

regulă, considerate şi descriptive, fiind utilizate în explicarea şi predicţia

comportamentului decizional real. în mod curent, se consideră că un proces

decizional este raţional dacă, utilizând o analiză logică a cunoştinţelor relevante,

ajunge la selectarea deciziei optime.

Procesul decizional poate fi definit ca un ansamblu de activităţi pe care le

desfăşoară un individ şi/sau un grup, confruntat cu un eveniment care generează

mai multe variante de acţiune, obiectivul fiind alegerea unei variante care

corespunde sistemului de valori al individului şi/sau grupului.

Datorită includerii, în ultimul timp, în modelul deciziei raţionale, a

conceptului de incertitudine, se pot defini trei modele ale deciziei: decizia certă

într-un mediu strict determinat, decizia certă de tip probabilistic şi decizia în

condiţii de incertitudine. Primele două modele sunt tipic normative. La acestea se

poate adăuga un al patrulea - cel cibernetic.

Din cele prezentate rezultă că orice decizie presupune interacţiunea a cel

puţin doi factori, decidentul şi mediul ambiant, decidentul fiind reprezentat de

persoana sau grupul care are competenţa de a decide. Mediul ambiant, al doilea

factor primar al deciziei, are un conţinut şi o evoluţie complexă, iar din punctul de

vedere al impactului decizional - chiar contradictorii, accentuate, în sensul că pot

amplifica riscul şi incertitudinea deciziei.

Noţiunile prezentate în acest capitol vor constitui suportul aplicaţiei.

41

CAPITOLUL 2

PROBLEME GENERALE PRIVIND APĂRAREA ÎN

LOCALITATE

2.1. Conceptul de luptă de apărare şi scopul apărării

„Lupta armată reprezintă confruntarea militară violentă între două forţe

adverse cu putere de luptă şi care urmăresc, fiecare în parte, îndeplinirea

scopurilor propuse”.7 Ea include totalitatea acţiunilor care au loc la nivel strategic,

operativ şi tactic de către toate categoriile de forţe armate şi este în esenţă o relaţie 7 Manualul grupei de infanterie, Editura S.M.F.T., Bucureşti, 2001, p.20

42

de tip conflictual care se stabileşte între două grupări de forţe ce desfăşoară acţiuni

sau contraacţiuni prin care fiecare grupare urmăreşte obţinerea unor avantaje faţă

de adversar.

Principiul care stă la baza relaţiei dintre adversari, în cadrul luptei armate,

este cel al acţiunii şi reacţiunii care se concretizează sub forma unei atitudini de

răspuns faţă de adversar, ceea ce face ca lupta să fie o unitate de lovituri contrare.

„Din acest punct de vedere orice luptă nu trebuie privită unilateral numai prin

prisma scopurilor şi posibilităţilor proprii, ci trebuie avute permanent în vedere

efectele acţiunilor adversarului asupra noastră, pentru a fi în măsură să le

prevenim sau să le anihilăm”.8

Apărarea, sub aspect conceptual a cunoscut o evoluţie continuă prin

elementele sale definitorii, adică prin: scop, dispozitiv şi modalitatea de acţiune

specifică. Ea s-a diversificat şi perfecţionat în concordanţă cu exigenţele

doctrinelor militare, fiind influenţată în mod crucial de mijloacele de luptă aflate

permanent într-un proces de perfecţionare, de creştere calitativă.

Lupta de apărare ar putea fi definită ca o formă de luptă armată care

exprimă o acţiune defensivă faţă de adversarul care trece la ofensivă şi care

cuprinde ansamblul de acţiuni desfăşurate într-o concepţie unitară prin care se

urmăreşte împiedicarea de către adversar a scopurilor propuse.

În regulamentele actuale apărarea este definită prin prisma scopurilor

sale, astfel: „apărarea este forma de luptă armată prin care se realizează

respingerea, oprirea sau întârzierea inamicului în scopul menţinerii spaţiului

(terestru, aerian, maritim, fluvial) sau obiectivul încredinţat”.

Apreciem că scopurile apărării grupei sunt: respingerea ofensivei

inamicului în faţa limitei dinainte a apărării; interzicerea pătrunderii inamicului în

poziţia de apărare; menţinerea cu fermitate a poziţiei de apărare; producerea de

pierderi cât mai mari inamicului şi reducerea capacităţii de luptă a acestuia;

limitarea pătrunderii inamicului în adâncimea apărării şi oprirea ofensivei acestuia;

8 Lupta armată, coordonate, opinii, dezbateri doctrinare, Editura Militară, Bucureşti, 1996, p.160

43

temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru

trecerea la ofensivă; câştigarea iniţiativei şi nimicirea inamicului.

Succesul apărării şi realizarea scopurilor acesteia se asigură prin:

dinamism, manevră, concentrarea efortului, acţiuni combinate, cunoaşterea

inamicului, flexibilitate, lovirea repetată şi prin surprindere a inamicului,

menţinerea conducerii şi cooperării neîntreruptă a forţelor şi printr-o susţinere

logistică oportună şi eficientă.

Apărarea, indiferent de eşalonul la care se realizează trebuie să fie stabilă,

fermă şi activă în toate mediile, adânc eşalonată şi capabilă să reziste loviturilor

date de inamic cu toate categoriile de forţe şi mijloace. Aceste caracteristici sunt

determinate, în principal, de următorii factori: informaţii, folosirea terenului,

cooperarea şi sprijinul reciproc, concentrarea puterii de luptă, manevra, sistemul de

lovire, unitatea de acţiune, reacţiile ofensive, rezerva şi inducerea în eroare.

Stabilitatea reprezintă capacitatea apărării de a rezista loviturilor puternice

ale inamicului executate cu mijloace de mare putere şi precizie de lovire, de a

respinge ofensiva forţelor superioare ale acestuia prin producerea de pierderi, de a

menţine fără gând de repliere poziţia de apărare şi de a nimici inamicul pătruns în

poziţia de apărare a grupei.

Fermitatea este dată de componenta morală a acţiunii, de hotărârea grupei

(echipelor, militarilor) de a menţine poziţia de apărare şi de a îndeplini misiunile

de luptă.

Caracterul dinamic, activ este dat de mobilitatea şi supleţea

dispozitivului de luptă adoptat pentru apărarea unei clădiri (o porţiune din aceasta,

un interval dintre două clădiri, o intersecţie, un loc viran), folosirea oportună a

manevrei de forţe, mijloace şi foc de către echipele antiblindate, antipersonal şi cea

fixă.

Pentru asigurarea stabilităţii, fermităţii şi caracterului activ al apărării unei

clădiri, comandantul de grupă trebuie să ia toate măsurile pentru: cunoaşterea în

permanenţă a situaţiei, descoperirea la timp şi lovirea inamicului pe căile de acces

44

spre clădire, organizarea şi menţinerea cooperării şi conducerea neîntreruptă a

echipelor grupei.

Subunităţilor care se apără le este interzis să părăsească poziţiile de apărare

ocupate şi să se retragă fără ordinul comandantului eşalonului superior.

2.2. Localităţile, factor de putere în structura apărării

Indiferent de perioada istorică analizată, se observă că întotdeauna,

localităţile au polarizat importante forţe şi mijloace necesare apărării şi, respectiv

cuceririi lor.

Un studiu al istoriei războiului demonstrează că localităţile au jucat un rol

deosebit în ansamblul acţiunilor de luptă, ele fiind principale centre în care se

concentrează puterea politică, economică şi militară, iar cucerirea sau deţinerea

controlului asupra lor a avut un rol hotărâtor asupra desfăşurării unui război

(conflict armat). În demersul nostru vom face o scurtă retrospectivă istorică, care

evidenţiază locul şi rolul localităţilor ca factor de putere în structura apărării.

Încă din comuna primitivă s-a manifestat grija omului pentru realizarea

unor aşezări şi locuinţe care să ofere membrilor comunităţii siguranţă în faţa unor

pericole. În acest scop erau folosite, ca locuri de adăpostire peşterile, grotele,

insulele, iar mai apoi se observă construirea locuinţelor lacustre.

În orânduirea sclavagistă, „cetăţile-stat” antice constituie începutul unei

noi faze de fortificare a locuinţelor. În antichitate aceste „cetăţi-stat” aveau un rol

determinant în conflictele militare, apărarea sau cedarea cetăţii se confunda, de

cele mai mult ori cu victoria sau înfrângerea. Marele teoretician german Carl Von

Clausewitz sublinia importanţa localităţilor prin faptul că „ o armată de apărare

fără fortăreţe are o sută de locuri vulnerabile; este un trup fără armură”.9

Cele mai edificatoare exemple sunt ocuparea Babilonului de către Cyrus

al-II-lea în anul 539 î.e.n., capitularea Atenei în faţa Spartei în anul 404 î.e.n.,

distrugerea din temelii a Cartaginei în anul 146 î.e.n., cucerirea Sarmizegetusei de

9 Clausewitz C. V., Despe război, Eitura Militară, Bucureşti, 1982, p.386

45

către Traian în anul 106 e.n., fapt ce a avut ca rezultat terminarea războaielor şi

dispariţia statelor babilonian, cartaginez şi dac.

În evul-mediu, rolul localităţilor a crescut considerabil, deşi bătăliile

principale se desfăşurau, de regulă, în teren deschis. Apar noi forme de fortificaţii.

În occident capătă o mare răspândire castelele feudale, înconjurate de ziduri groase

cu turnuri, creneluri şi ambrazuri şi cu diferite obstacole exterioare. Unele castele

sunt adevărate fortăreţe cu două-trei rânduri de ziduri şi cu garnizoane puternice. O

serie de oraşe şi târguri, cu o viaţă economică înfloritoare, care reuşiseră să se

elibereze de sub dominaţia principilor feudali şi-au organizat un sistem de apărare

bazat pe fortificaţiile vremii, „ pentru a căuta să îndepărteze de la ele, prin

fortificaţiile lor, norii de furtună trecători ai războiului ”.10

Din această perioadă cele mai importante exemple sunt căderea

Constantinopolului (1453) şi apărarea Vienei (1683), cazuri care au dus la punerea

în joc a soartei imperiilor respective.

Asedierea Constantinopolului s-a execut pe apă şi pe uscat (6 aprilie 1453),

s-au bombardat zidurile de incintă cu artileria de mare calibru (fabricată de

meşterul Urbanus din Transilvania), au fost transportate pe uscat 67 de nave din

Bosfor în Cornul de Aur, trupele turceşti pătrunzând surprinzător în cetate printr-o

poartă uitată deschisă (29 mai 1454).

„Oare cum s-ar simţi un om care nu-şi cunoaşte istoria, nu ar preţui-o şi

nu ar cinsti-o? Nu ar fi ca un copil care nu-si cunoaşte părinţii şi se simte străin în

lume?”11 Iată de ce suntem obligaţi să studiem trecutul poporului nostru şi să

tragem din lupta sa învăţămintele pentru prezentul pe care îl clădim.

Războaiele din epoca modernă – caracterizate prin folosirea unor armate

numeroase şi înzestrate cu armament perfecţionat – au arătat că fortăreţele izolate

şi localităţile întărite puteau fi manevrate şi înconjurate şi nu puteau rezista mult

timp la un asediu sistematic. Cetăţile austriece nu au oprit armata lui Napoleon în

anii 1800-1812.

10 Clausewitz C. V., Despe război, Eitura Militară, Bucureşti, 1982, p.38411 Col. Socol I., Lupta pentru localităţi, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.35

46

Mai târziu, în primul război mondial, rolul fortificaţiilor a crescut, ele

fiind incluse în planurile de campanie. Rezistenţa oraşului Verdun a arătat că în

condiţiile de atunci, apărarea sprijinită pe localităţi întărite, putea opri şi respinge

un atac în forţă.

Pierderea fără luptă a oraşelor Râmnicu Vâlcea, Craiova, Piteşti,

Târgovişte, Bucureşti au fost analizate cu atenţie şi rolul localităţilor în apărare a

fost reconsiderat de către teoreticienii militari români.

Astfel în lucrarea „Conducerea trupelor”, generalul de divizie Ion Sichitiu

prezintă locul şi rolul localităţii ca valoare defensivă „Valoarea defensivă a unei

localităţi depinde de situaţia sa topografică, de transmisiuni şi de natura

construcţiilor. Dacă o localitate este situată pe poziţii dominante, dacă are un

câmp bun de tragere, dacă este întinsă şi cu construcţii de zid solide, ea va fi de

regulă înglobată în poziţia de rezistenţă şi organizată ca un punct de sprijin. În

cazul în care localităţile sunt de dimensiuni mici şi cu clădiri şubrede, vor fi

evitate, căci, în afară de un aleatoriu adăpost de mediu nu are nici un alt avantaj.

Artileria duşmană va masacra trupele îngrămădite în interior”.12

În timpul celui de-al doilea război mondial, un exemplu edificator de luptă

în localitate este cel al trupelor germane blocate la sfârşitul anului 1941 în faţa

Stalingradului, Moscovei şi Leningradului. Acţiunile ofensive în zona

Stalingradului au început în a doua jumătate a lunii iulie, dar trupele germane au

ajuns aproape de oraş abia în luna septembrie, după ce au câştigat cu greu câteva

aliniamente succesive organizate pe căile de acces. În oraş, luptele au durat

aproape două luni, timp în care s-au folosit toate aspectele caracteristice ale

acţiunilor desfăşurate în lupta în localitate: apărarea a fost organizată după

principiul punctelor de sprijin; mijloacele de foc au fost amplasate în subsolurile şi

la toate nivelele clădirilor; în jurul clădirilor au fost săpate şanţuri adăpost;

fântânile şi canalele au fost amenajate ca puncte fixe de foc; punctele de sprijin au

fost eşalonate în adâncime, pentru a da stabilitate apărării; clădirile erau protejate

12 Gl.d. Sichitiu I., Conducerea trupelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p.648

47

de obstacole genistice; s-au organizat ambuscade de către vânătorii de tancuri; s-au

folosit pe scară largă aruncătoarele de flăcări.

Pe plan operativ, în cadrul operaţiei de la Stalingrad s-a pus problema

apărării unui mare oraş. Arta operativă sovietică a realizat această sarcină prin

organizarea apărării pe căile de acces şi a oraşului propriu-zis.

Pe plan tactic, lupta unităţilor şi marilor unităţi s-a caracterizat prin supleţe

şi printr-o mare varietate a procedeelor întrebuinţate în raport cu caracteristicile

terenului şi compunerea grupărilor de asalt ale inamicului. Apărarea împotriva

mijloacelor blindate a crescut simţitor şi s-a dezvoltat foarte mult amenajarea

genistică a fâşiilor de apărare. Fiecare clădire, fiecare etaj, au fost organizate

pentru apărare. În cazul în care legăturile din cadrul subunităţilor care apărau

acelaşi bloc erau dezorganizate, fiecare etaj devenea „garnizoană de sine

stătătoare”, comanda acestuia fiind exercitată frecvent de sergenţi sau chiar de

soldaţi. Au fost numeroase cazurile în care o asemenea „garnizoană” compusă din

5-6 militari, a respins atacul unei companii.

Experienţa celui de-al doilea război mondial, dar şi cea rezultată din

desfăşurarea celor mai recente conflicte militare demonstrează că localităţile mari

sau foarte mari au influenţat decisiv pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare,

constituind de multe ori obiectivul final al unor operaţii de amploare deosebită. În

numeroase situaţii, atât în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, dar şi în

conflictele ulterioare (Coreea, Galileea, Malvine, Golf, Iugoslavia, Cecenia)

sistemele defensive care au inclus în structura apărării localităţi mari au reuşit să

echilibreze raporturile de forţe şi să determine pierderea iniţiativei de către

agresori.

Lupta de apărare în localitate constituie tot mai mult pentru teoreticienii

militari şi pentru comandanţii de la toate eşaloanele o preocupare deosebită, având

în vedere extinderea gradului de urbanizare şi industrializare din ultimul deceniu al

secolului XX şi începutul secolului XXI.

La începutul secolului XXI localităţile devin un factor de putere deoarece:

oferă o bună mascare a personalului şi tehnicii; poate fi pregătită în grabă, cu

48

condiţia unei bune pregătiri din timp de pace; necesită efective scăzute pentru

organizarea apărării; polarizează forţe numeroase şi mijloace de luptă ale

atacatorului; permite o organizare judicioasă a sistemului de foc şi de baraje; oferă

posibilitate de ducere a luptei în condiţii de izolare şi în încercuire; se realizează o

economie a forţelor şi mijloacelor.

Apărarea capitalelor de stat şi a principalelor oraşe în care sunt concentrate

forţe militare este importantă deoarece ele sunt considerate un factor de putere în

structura apărării datorită capacităţii politice şi militare, pierderea lor creând astfel

o serie de disfuncţionalităţi în ansamblul ducerii acţiunilor de luptă. Despre

importanţa oraşelor mari teoreticianul militar Clausewitz sublinia: „în întreaga

mulţime a oraşelor ar trebui să fie întotdeauna câteva mai puternic fortificate

decât celelalte, care vor trebui considerate ca adevărate puncte de sprijin”.13

În cadrul luptei moderne se poate aprecia că apărarea în localitate va avea

o pondere ridicată în viitor, datorită următorilor factori: gradul ridicat de răspândire

a oraşelor; creşterea suprafeţelor şi a numărului localităţilor; creşterea pe plan

mondial a numărului populaţiei.

Regulamentele militare prevăd ca localităţile în care s-a organizat apărarea

să fie pe cât posibil ocolite de către forţele care atacă. Însă acest lucru nu se poate

întâmpla întotdeauna, datorită faptului că unele oraşe închid o direcţie de operaţii

care include comunicaţiile necesare manevrelor. De aceeaşi părere a fost şi

teoreticianul Sun Tzî: „Atacarea oraşelor este cea mai rea politică. Nu ataca

oraşele decât atunci când nu ai altă soluţie”.14

În prezent se impune organizarea unei apărări mobile, circulare a

localităţilor, se instalează baraje genistice de tot felul pentru a se asigura o apărare

de lungă durată pe poziţii. Localităţile mai pot fi folosite şi ca loc de regrupare şi

de refacere, de asigurare tehnică, materială şi medicală, ele participând indirect la

acţiunile militare mai ales prin suportul logistic.

Din perspectiva celor menţionate anterior şi analizând teritoriul României,

se poate afirma cu tărie că, structura apărării va include majoritatea localităţilor,

13 Clausewitz C. V., Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.38714 Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.38

49

ele având rolul de a fărâmiţa şi de a întârzia atacul inamic devenind astfel un factor

principal de putere în apărarea teritoriului.

2.3. Clasificarea şi caracteristicile localităţilor. Influenţele generate de

acestea pe timpul luptei de apărare

Operaţiunile în zonele urbane prezintă un întreg set de probleme noi pentru

comandantul de subunitate, fie ea grupă sau pluton. Dintr-o dată, câmpul de luptă a

devenit tridimensional, mai mult ca oricând, cu o mulţime de compartimente

ascunse. Luptei i se adaugă acum efectul mişcării subterane şi a obstacolelor

construite în subteran, gata să fie folosite.

Un viitor comandant de subunitate trebuie să cunoască foarte bine doctrina

operaţiilor militare pe teren urbanizat.

În teoria artei militare moderne întâlnim tot mai des sintagma „război

printre blocuri sau clădiri” care a făcut ca militarii ce acţionează în astfel de zone

să cunoască principalele caracteristici şi modul de acţiune în acest teren şi să facă

faţă unei game largi de operaţiuni în peisajul urban.

Localitatea este definită ca o aşezare omenească care dispune de

construcţii pentru locuinţe, producţie şi administraţie. În funcţie de dezvoltarea lor,

localităţile se împart în localităţi urbane şi rurale.

Localităţile urbane sunt importante aşezări omeneşti, care reprezintă centre

politice, economice, administrative şi culturale. Procesul de evoluţie a societăţii

omeneşti a contribuit la o modernizare masivă a oraşelor, acestea dispunând de

clădiri înalte (zgârie-nori) de numeroase platforme industriale, de bulevarde mari

ce se întind pe zeci de km.

În opinia specialiştilor militari oraşele se clasifică astfel:

a) după numărul de locuitori: oraşe mici (până la 100.000 locuitori); oraşe

mijlocii (între 100.000 şi 1.000.000); oraşe mari cu suburbii (peste 1.000.000);

b) după suprafaţa ocupată: oraşe mici (10-50 km2); oraşe mijlocii (50-500

km2); oraşe mari (peste 500 km2);

50

c) după funcţiile îndeplinite: oraşe industriale, oraşe porturi, oraşe culturale,

oraşe turistice;

d) din punct de vedere al structurii clădirilor: clădiri din beton armat, clădiri

din cărămidă, clădiri din lemn, clădiri cu schelet din oţel şi pereţi din sticlă;

e) după planul străzilor şi configuraţia lor: oraşe radiale, oraşe radial-inelare

sau circulare, oraşe simetrice, oraşe combinate; (anexa nr. 11).

Localităţile rurale au de regulă de la 15-20 gospodării până la 800-1.000

gospodării şi chiar mai mult. Ele se pot clasifica în funcţie de numărul de locuitori

şi al structurii:

a) după numărul de gospodării, respectiv locuitori în: sate mici ce au sub 50

de gospodării şi sub 500 de locuitori; sate mijlocii ce sunt alcătuite din 50 până la

300 de gospodării şi 2-3.000 de locuitori; sate mari (comune) ce au peste 300 de

gospodării şi circa 3.000-10.000 de locuitori.

b) din punct de vedere al structurii:

sate de tip risipit cu gospodăriile distanţate unele de altele la 100-200 m; se

întâlnesc pe platformele înalte ale munţilor;

sate de tip răsfirat sunt considerate de geografi ca formă tipică a satului

românesc şi se găsesc la deal având distanţe mici între gospodării;

sate de tip adunat sunt caracteristice zonelor de câmpie având gospodăriile

aglomerate şi spaţiu de cultură în afara vetrei.

Localităţile rurale au o formă neregulată, de cele mai multe ori sunt

dispuse de-a lungul unui drum sau a unei străzi principale ori a unui centru din care

străzile pornesc radial sau sunt dispuse în reţea. Cele mai multe localităţi rurale au

un număr redus de lucrări edilitare. Ele se completează continuu, existând tendinţa

ştergerii dintre acestea şi cele urbane prin extinderea electrificării, alimentării cu

apă, creşterea gradului de sistematizare a noilor construcţii şi a întreprinderilor de

tip industrial.

Importanţa localităţilor rurale creşte pe timp de iarnă, deoarece ele sunt

situate pe comunicaţii de-a lungul cărora se canalizează majoritatea acţiunilor de

luptă ca urmare a reducerii gradului de accesibilitate a terenului.

51

Din analiza caracteristicilor localităţilor desprindem influenţa acestora

asupra luptei de apărare:

a) numărul de locuitori – datorită faptului că o mare parte a populaţiei

trăieşte la oraşe, rezultă că şi majoritatea obiectivelor economice, politice şi

militare va fi concentrată în aceste oraşe fapt ce obligă la organizarea unei apărări

puternice;

b) suprafaţa – existenţa oraşelor mari asigură armatei numeroase resurse

materiale, permite organizarea apărării în adâncime, oferă o mascare foarte bună,

cu cât localitatea este mai mare cu atât numărul forţelor şi mijloacelor angajate în

conflict va fi mai mare;

c) funcţiile îndeplinite – acestea arată importanţa localităţilor din punct de

vedere economic, cultural, militar, turistic. Un rol deosebit îl au oraşele port care

sunt o legătură directă cu posibilii aliaţi şi o cale de aprovizionare eficientă şi

necesară.

d) structura localităţii – construcţiile din lemn se aprind uşor provocând

incendii care creează dificultăţi trupelor din apărare, iar cele din piatră şi beton dau

tărie apărării şi pun probleme mari atacatorilor. Cele din urmă sunt rezistente la

foc, mişcări seismice, lovituri cu rachete şi aviaţie. Se recomandă ca în apărare să

se evite construcţiile cu pereţi din sticlă care pot deveni în cazul unor explozii un

real pericol pentru trupe.

e) după planul străzilor şi configuraţia acestora:

1. sistemul radial exercită o influenţă nefavorabilă asupra acţiunilor ofensive

ca urmare a capacităţii limitate de manevră a trupelor, mai ales în partea centrală a

oraşului către care converg străzile principale avantajând amenajarea sistemului de

foc;

2. sistemul radial-inelar asigură posibilităţi de ducere a acţiunilor de luptă în

fâşii mai mari, dar pe măsura apropierii de centrul localităţii acestea se îngustează

ceea ce determină o restructurare a dispozitivului de luptă şi efectuării unor

regrupări frecvente;

52

3. sistemul simetric creează condiţii bune pentru dezvoltarea ofensivei în

fâşii a căror lărgime rămâne invariabilă, asigurând o bună cooperare a armelor şi

permiţând ducerea de acţiuni manevriere de pe o stradă pe alta.

Desfăşurarea acţiunilor de luptă este influenţată şi de alţi factori:

A. Înălţimea clădirilor. Oraşele mari cu construcţii dense în plan vertical,

ridică cele mai diverse probleme în ceea ce priveşte ducerea acţiunilor de luptă. Se

presupune că lupta în localităţi se duce mai ales pe verticală ceea ce evident va

îngreuna foarte mult acţiunea armelor şi va reduce considerabil ritmul ofensivei.

Dacă în mod obişnuit pentru cucerirea unei localităţi se foloseşte manevra dublu

învăluitoare concomitent cu ducerea acţiunilor de front, în cazul luptei pentru

cucerirea construcţiilor înalte se va aplica cu precădere manevra pe verticală care

constă în debarcarea trupelor din elicoptere la diferite etaje şi ducerea luptei pe

fiecare palier în parte, atât de jos în sus cât şi de sus în jos.

B. Lucrările subterane. Ele contribuie la stabilitatea apărării şi sunt de mare

importanţă în cazul în care inamicul foloseşte armele de distrugere în masă,

deoarece ele reduc mult efectele acestora mărind protecţia trupelor. Prin aceste

sisteme subterane se asigură infiltrarea acoperită şi scurte căi de acces pentru a

ajunge la locul dorit, dar şi surprinderea adversarului în luptă.

C. Densitatea construcţiilor. Influenţează manevra de forţe şi mijloace,

alegerea poziţiilor de tragere, observarea şi orientarea.

D. Existenţa cursurilor de apă. Acesta oferă multe avantaje apărătorului

mărind stabilitatea apărării şi îngreunând acţiunile atacatorului. Necesită luarea

unor măsuri speciale de apărare a podurilor, pentru a asigura executarea manevrei

de forţe, mijloace şi foc în condiţii bune.

E. Dispunerea cartierelor. Influenţează pregătirea şi ducerea acţiunilor de

luptă, prin modificarea lărgimii şi a adâncimii dispozitivului de luptă al forţelor, în

funcţie de orientarea lor în ansamblul oraşelor, îngreunează manevra de forţe şi

mijloace şi a întrebuinţării tehnicii de luptă.

F. Condiţiile meteorologice. Un factor ce trebuie luat în considerare pe

timpul desfăşurării acţiunilor militare. Temperaturile extreme îi pot determina pe

53

militari să se adăpostească în interiorul clădirilor fără a mai face siguranţa în

exterior. Precipitaţiile abundente pot întârzia deplasarea vehiculelor pe anumite

rute şi chiar să facă impracticabil anumite porţiuni inundate. Fumul dens din marile

oraşe, precum şi praful pot reduce vizibilitatea datorită deplasărilor straturilor de

aer. Schimbările de direcţie şi de viteză ale vântului pot afecta negativ eficacitatea

dispozitivelor fumigene, a folosirii S.T.L. sau a fosforului alb.

De asemenea, în localităţile joase şi în cele prin care trece un curs de apă,

frecvent există ceaţă, fenomen ce permite atacatorului să execute manevre în

ascuns, iar apărătorului îi îngreunează observarea.

Pentru a planifica şi organiza o apărare stabilă, fermă, activă şi eficientă în

zonele urbane, comandanţii structurilor militare vor trebui să ţină cont de

multitudinea de factori ce influenţează acţiunile militare pentru ca aceştia să fie în

favoarea lor, în obţinerea succesului în luptă.

2.4. Situaţii şi condiţii în care se poate organiza apărarea în localitate

În cadrul acţiunilor militare, situaţia exprimă o stare de fapt a unei acţiuni,

raportată la un complex de împrejurări care determină existenţa şi evoluţia acelei

acţiuni. Situaţia nu exprimă acelaşi înţeles cu condiţiile, noţiunile fiind într-un

raport de condiţionare, în sensul că totalitatea condiţiilor determină o anumită

situaţie, iar schimbarea acestora va duce inevitabil la schimbarea situaţiei.

Studierea situaţiilor, are un spectru larg de abordare, datorită diversităţii de condiţii

în câmpul de acţiune militară şi a complexităţii luptei armate. Condiţiile concrete

influenţează derularea acţiunii, în sensul că o accelerează sau o încetinesc. Pentru a

lua o decizie corectă, care să ducă la îndeplinirea misiunii de luptă, se impune o

analiză corectă a situaţiilor posibile din care se porneşte la desfăşurarea unor

anumite acţiuni de luptă, analiză ce stabileşte variante acţionale care să pună în

avantaj trupele proprii.

Subunităţile mici pot trece la apărarea în localitate în toate formele de luptă

şi în cazul multora dintre procedeele acestora adoptate la nivelul eşaloanelor

54

superioare. Cele mai reprezentative situaţii în care grupa de infanterie poate trece

la apărarea în localitate sunt:

- trecerea la apărare în afara contactului ori din contact nemijlocit,

organizată de eşalonul superior. Grupa de infanterie, ca element de structură a

eşalonului imediat superior, va ocupa un anumit loc în structura apărării localităţii,

contribuind la îndeplinirea obiectivelor acţiunii;

- grupa de infanterie aflată în ofensivă în localitate, după ce a pătruns în

dispozitivul de apărare al inamicului, a fost obligată să acţioneze pentru

respingerea unor riposte ofensive, trecând temporar la apărare pe un aliniament

favorabil din teren, urmând ca să reia ofensiva după nimicirea ripostelor;

- pe timpul replierii din localitate, grupa de infanterie poate duce frecvent

acţiuni de apărare atunci când acţionează în cadrul subunităţilor de acoperire sau în

cele destinate elementelor de siguranţă de spate şi de flanc. În urma replierii grupa

va ocupa un aliniament final pe care va trece la apărare acţionând în cadrul

eşalonului superior pentru a opri ofensiva inamicului;

- trecerea la apărare în urma executării unor contraatacuri prin care se

vizează nimicirea inamicului pătruns în localitate pe anumite direcţii şi refacerea

apărării, de regulă pe linia dinainte a apărării;

- atunci când este obligată să nimicească trupele de desant aerian. Se

cunoaşte că o manevră des folosită în lupta în localitate, este manevra pe verticală

care se execută pentru utilizarea forţelor aeropurtate în scopul de a favoriza

acţiunile forţelor pe direcţiile principale. Astfel se poate afirma că această situaţie

de trecere la apărare în localitate va fi cel mai frecvent folosită;

- o altă situaţie o constituie blocarea unor elemente de cercetare diversiune

sau teroriste ce acţionează în mediul urban.

Condiţiile de trecere la apărare sunt de natură obiectivă şi subiectivă şi se

referă la: condiţiile de teren unde este situată localitatea (localităţi aflate la câmpie,

la deal, la munte, în zonele cu lucrări de hidroamelioraţii), la ducerea luptei de

apărare în localitate şi raioane fortificate; pe timp de zi şi de noapte; în diverse

condiţii meteorologice şi de anotimp; pericolul folosirii de către agresor a armelor

55

de nimicire în masă şi a sistemelor incendiare; întrebuinţarea sistemelor de

cercetare lovire de înaltă precizie.

În funcţie de fiecare situaţie şi eşalon, formele luptei armate se

concretizează ca modalităţi particulare de exprimare, în procedee specifice apărării

cum ar fi: apărarea mobilă, apărarea pe poziţii, apărarea pregătită din timp,

apărarea pregătită în grabă, retragerea, apărarea pe aliniamente intermediare,

apărarea în încercuire.

Unul dintre cele mai dese procedee folosite în apărarea în localitate va fi

apărarea pe poziţii deoarece zonele urbane oferă un sistem de poziţii combinat cu

obstacole şi o amenajare judicioasă a lucrărilor genistice. Acest tip de procedeu se

bazează în primul rând pe menţinerea localităţii în scopul producerii de pierderi cât

mai mari inamicului şi respingerii ofensivei precum şi a interzicerii pătrunderii

acestuia în localitate. Comandantul de grupă dispune forţele pentru apărarea unei

clădiri prin folosirea poziţiilor de apărare de bază şi de rezervă, căutând să

nimicească forţele inamice prin crearea de zone de nimicire şi a pungilor de foc.

Apărarea mobilă în localitate se foloseşte atunci când inamicul a pătruns

pe o anumită direcţie în interiorul oraşului, iar forţele care se apără vor utiliza o

combinaţie de acţiuni de întârziere, ceea ce duce la dispunerea înaintată a unor

forţe relativ mici şi folosirea pe scară largă a manevrei, focului şi a obstacolelor

pentru a prelua iniţiativa, scopul final fiind în principal înfrângerea inamicului.

Apărarea pe aliniamente intermediare în localitate se organizează, atunci

când inamicul este superior sub aspect numeric şi al tehnicii, iar scopul acesteia

este de a câştiga timp şi de a produce pierderi mari inamicului. Atunci când

periferia localităţii este construită în special din material uşor inflamabil sau

nerezistent la loviturile inamicului, apărătorul va fi nevoit să se replieze în

interiorul localităţii, pe un nou aliniament dinainte stabilit de eşalonul superior,

aflat la o distanţă relativ mică, obligând astfel inamicul să pregătească un nou atac

pentru ruperea aliniamentului următor. Dacă şi acest nou aliniament va fi rupt,

replierea va continua până când se va ajunge la un aliniament final care oferă

apărătorului cele mai bune condiţii de apărare şi un avantaj real în ducerea luptei.

56

Acest aliniament va fi dat probabil de clădiri din beton armat, de clădiri înalte ce

oferă o protecţie bună, dar şi de posibilitatea folosirii canalelor subterane în

vederea surprinderii atacatorului.

Un alt procedeu des întâlnit în acţiunile trecute, îl constituie apărarea în

încercuire în localitate. El este impus de către inamic în urma executării unor

manevre de învăluire dublă şi a realizării joncţiunii cu forţele ce au executat

învăluirea. Apărarea localităţii în încercuire se realizează din timp, indiferent de

situaţia în care se află trupele proprii.

Apărarea pregătită din timp „este procedeul defensiv care permite forţelor

angajate în luptă să-şi pună în aplicare în volum complet elementele puterii de

luptă”.15 Localităţile sunt pregătite încă din timp de pace pentru ducerea de acţiuni

militare, existând planuri bine puse la punct cu mai multe variante care să

avantajeze trupele ce se apără. În acest caz, comandanţii de la toate eşaloanele au

suficient timp să planifice şi să organizeze acţiunea, detaliind structura acţiunii

(dispozitiv de luptă, sistem de foc, amenajare genistică) precum şi cooperarea.

Apărarea pregătită în grabă „este procedeul defensiv care permite forţelor

să-şi pună în aplicare în volum redus, elementele puterii de luptă”.16 Ea se

pregăteşte atunci când se află în contact cu inamicul şi sub presiunea acestuia. În

localitate, acest procedeu este un dezavantaj pentru apărător deoarece timpul scurt

avut la dispoziţie nu permite o apărare stabilă, fermă şi activă (dinamică).

2.5. Structura acţiunilor

Structura acţiunilor cuprinde totalitatea elementelor care participă în

modalităţi specifice, la realizarea scopurilor apărării şi raporturilor de

condiţionare reciprocă care se manifestă cu mare intensitate între aceste

15 Manualul grupei de infanterie, Editura S.M.F.T., Bucureşti, 2001, p.2116 Ibidem 15

57

elemente din dinamica luptei. Realizarea structurii apărării constituie baza

pregătirii luptei de apărare a grupei de infanterie. Elementele de apărare ale

acesteia sunt: dispozitivul de luptă, sistemul de lovire şi amenajarea genistică.

2.5.1. Dispozitivul de luptă

Principiile constituirii dispozitivelor de luptă în cazul apărării localităţilor

nu diferă, în general, de cele care stau la baza constituirii lor în cazul apărării în

teren obişnuit, dar prezintă totuşi unele particularităţi rezultate din situaţia în care

se trece la apărare, mărimea localităţii şi caracterul construcţiilor, natura şi

valoarea inamicului, forţele şi mijloacele proprii, caracterul terenului din

împrejurimi, anotimp şi starea vremii.

Indiferent de situaţia în care se organizează apărarea, dispozitivul de luptă

va trebui să asigure, de la început sau pe măsura ducerii acţiunilor, apărarea

circulară a localităţii, forţele gravitând cu efortul principal pe direcţiile cele mai

ameninţate, de-a lungul străzilor şi bulevardelor, în raioane cu densitate mare de

obiective economice, politice şi sociale.

Pentru a realiza o apărare puternică, dispozitivul de luptă adoptat trebuie să

asigure desfăşurarea acţiunilor într-o concepţie unitară şi să nu ducă la dispersarea

nejustificată a forţelor. Dispozitivul de luptă al grupei de infanterie trebuie să

asigure: apărarea unor părţi din obiective importante (staţii de radiodifuziune,

centrale telefonice), posibilitatea executării unor contraatacuri; identificarea

loviturilor inamice, intensitatea şi direcţia principală de efort a acestuia;

posibilitatea creării unui sistem de foc eficace astfel încât străzile, intervalele dintre

clădiri, intrările şi ieşirile din pieţe să fie bătute cu foc de flanc şi cu foc încrucişat.

Deoarece observarea şi executarea focului, manevra de forţe şi mijloace,

cooperarea şi conducerea trupelor sunt îngreunate în cazul luptei în localitate,

lărgimea fâşiei de apărare este de obicei mai îngustă decât în condiţii obişnuite, iar

adâncimea dispozitivului de luptă este mai mare.

În zonele locuite comandantul de subunitate poate considera că

terenul impune anumite restricţii. Astfel este nevoie de o densitate mare de

58

trupe şi de sectoare defensive mici în care se vor duce acţiuni de luptă. În zonele

urbane subunităţile ocupă în apărare o fâşie de aproximativ 1/3 din mărimea

acestora în zone deschise. Situaţia tactică, densitatea clădirilor şi planul străzilor va

determina lărgimea dispozitivului de apărare al subunităţii.

Experienţa ultimelor confruntări au arătat că dispozitivul de luptă variază,

ca mod de constituire, de la o localitate la alta, de la un eşalon la altul. Considerând

că dezvoltarea frontală a unei clădiri este de 100 m, la care se adaugă 20-50 m ce

reprezintă lăţimea străzii incluse în punctul de sprijin al plutonului, rezultă că un

pluton de infanterie se poate apăra pe un front a cărui lărgime poate ajunge până la

250 m.

În funcţie de importanţa tactic-operativă a localităţii şi de caracterul

terenului, dispozitivul de luptă al forţelor care se apără poate fi:

a) pe un aliniament – în cazul în care localitatea are o dezvoltare mai mare

de front şi o adâncime mai mică, iar terenul nu-i poate permite inamicului să ducă

acţiuni de luptă pe la unul sau ambele flancuri ale acestuia;

b) pe două aliniamente (cel mai frecvent) – în cazul în care localitatea are o

dezvoltare proporţională de front şi în adâncime, iar terenul îi permite inamicului

să ducă acţiuni de luptă atât de front cât şi pe flancuri;

c) pe trei aliniamente (mai rar) – în cazul în care adâncimea localităţii este

mai mare în comparaţie cu dezvoltarea sa frontală, iar inamicul, fiind avantajat de

teren, poate manevra localitatea pe la flancuri, concomitent cu ducerea unor acţiuni

frontale (aceste cazuri se găsesc de obicei în munţi).

Aliniamentul întâi este destinat pentru respingerea atacului inamic în faţa

LDA sau pentru nimicirea forţelor pătrunse în interiorul poziţiei de apărare precum

şi a celor ce încearcă să manevreze localitatea. Rolul aliniamentului doi (trei) sau

al rezervei constă în executarea unor contraatacuri impetuoase în scopul nimicirii

inamicului pătruns în localitate sau limitării pătrunderii acestuia, în întărirea

eşalonului întâi în participarea la nimicirea desantului aerian inamic. Aliniamentul

doi (trei) va fi dispus de-a lungul magistralelor pentru a putea interveni în cel mai

scurt timp acolo unde este necesar.

59

În funcţie de concepţia eşalonului superior şi de structura localităţii, ca şi

de obiectivele incluse în cadrul dispozitivului de apărare, forţele vor fi dispuse

astfel: în totalitate în afara localităţii, pe căile de acces spre localitate; o parte din

ele în afara localităţii, o altă parte în localitate; în totalitate în interiorul localităţii.

În cadrul poziţiei de apărare, dispozitivul de luptă al grupei rezultă din

dispunerea luptătorilor, a echipelor antipersonal, antiblindate şi fixe şi a

mijloacelor de sprijin. Orice dispozitiv de luptă este alcătuit din următoarele

elemente: sistemul de conducere (punctele de observare ale comandantului de

pluton şi grupe, mijloacele de comunicaţie), gruparea de angajare, rezerva şi

sistemul logistic. Plutonul, poate dispune grupele în linie, în triunghi (două grupe

pe limita dinainte a punctului de sprijin şi o grupă în adâncimea acesteia) ori

eşalonat la unul din flancuri (stânga sau dreapta).

Dispozitivul de luptă, indiferent dacă se află în FAI, FAU sau rezervă

cuprinde: trupe antiblindate, blindate, trupe de cercetare, infanterie, artilerie şi

genişti. În scopul delimitării misiunilor de luptă între subunităţi se stabilesc linii de

despărţire care trebuie să fie uşor de identificat şi să înlesnească cooperarea cu

vecinii. Pentru a interzice pătrunderea inamicului prin intervale, acestea sunt

incluse în sistemul de foc al apărării. Liniile de despărţire sunt orientate paralel cu

străzile, folosindu-se pentru stabilirea lor clădirile care se disting mai bine.

Lupta în localitate în condiţii de vizibilitate redusă sau pe timp de noapte

impune luarea unor măsuri suplimentare şi schimbarea dispozitivului de luptă;

astfel:

- poziţia de apărare a grupei poate fi deplasată chiar înaintea lăsării

întunericului pentru a induce în eroare inamicul cu privire la locul de dispunere; o

grupă poate fi adesea mutată într-o clădire adiacentă şi să acopere aceeaşi stradă ca

înainte;

- posturile de observare şi patrulele se măresc ca număr pe timpul nopţii

pentru a preveni infiltrarea inamicului;

- înainte de a se lumina, forţele de apărare care s-au deplasat îşi vor relua

poziţiile iniţiale;

60

În condiţiile actuale, lupta în localitate a suferit anumite schimbări,

ea dându-se pe toate planurile: în subteran, la suprafaţă, în aer.

Cunoaşterea facilităţilor subterane constituie un avantaj major atât pentru

atacator cât şi pentru apărător. Pentru a exploata la maxim avantajele oferite de

lucrările subterane este nevoie de hărţi detaliate şi de o recunoaştere amănunţită. În

oraşele mari facilităţile subterane includ: garaje subterane, pasaje, liniile de

metrou, tunelurile, canalele şi subsolul blocurilor.

Un rol deosebit în cadrul dispozitivului de luptă îl au forţele de sprijin.

Artileria va fi dispusă în aşa fel încât să poată lovi forţele inamicului pe timpul

afluirii pe căile de acces spre localitate, în raioane de concentrare, pe timpul

desfăşurării şi al ocupării bazei de plecare la ofensivă şi să poată executa manevra

de foc la bătaia maximă eficace. Ca raioane de dispunere, de regulă se aleg

parcurile şi stadioanele care oferă posibilitatea amenajării lucrărilor genistice

necesare.

În interiorul localităţii acţiunea acestor forţe este scăzută şi depinde foarte

mult de existenţa bulevardelor foarte largi precum şi a pieţelor şi intersecţiilor cu o

arie apreciabilă. În cadrul dispozitivului de luptă în localitate un rol important îl are

armamentul greu de infanterie cum sunt aruncătorul de 82 mm, AG 7, AG 9 şi

FAGOT.

Repartizarea iscusită a acestora la grupările de forţe din cadrul

dispozitivului de luptă şi exploatarea la maxim a avantajelor pe care le oferă

clădirea, demisolul, subsolul, canalul constituie premise pentru nimicirea

inamicului.

2.5.2. Sistemul de foc

Sistemul de foc reprezintă ansamblul acţiunilor tuturor categoriilor şi

sistemelor de armamente şi mijloace de foc executate în scopul producerii de

pierderi, diminuării puterii de luptă şi anihilării acţiunilor inamicului.

61

Lupta pentru apărarea unei localităţi, necesită, mai mult poate decât în alte

împrejurări o corelare optimă a nevoilor de foc cu posibilităţile existente. Toate

fazele acţiunilor – lupta pe căile de acces către localitate, pe perimetrul acesteia şi

în interiorul ei – solicită o mare cantitate de mijloace de foc, cu diverse posibilităţi

tehnico-tactice, o densitate sporită de lovituri, şi, prin urmare, un consum mare de

muniţie. Această realitate a luptei se are în vedere în planificarea şi executarea

misiunilor de foc, în alegerea momentului angajării diferitelor mijloace,

urmărindu-se permanent obţinerea unui efect maxim cu consum cât mai redus de

muniţie.

O pondere hotărâtoare în acţiunile duse în faţa localităţii pentru

interzicerea pătrunderii în localitate şi nimicirea forţelor sale care au reuşit să

creeze breşe în dispozitivul apărării, o are focul armamentului de infanterie

combinat judicios cu cel al artileriei, al mijloacelor antitanc, cu baraje şi obstacole

de tot felul.

Pentru a utiliza la maxim avantajele pe care le oferă clădirile solide,

precum şi construcţiile subterane existente în localitate, este necesară organizarea

unui sistem de foc la care să participe toate categoriile de armament. Acesta trebuie

să fie dens, adânc şi etajat, eficacitatea lui fiind asigurată prin dispunerea

mijloacelor de foc astfel încât, să realizeze o fâşie de foc continuu.

Sistemul de foc trebuie să asigure apărarea circulară a punctelor de sprijin.

De aceea este necesar ca asupra tuturor străzilor, intervalelor dintre clădiri,

spaţiilor verzi, căilor de acces către poduri, viaducte şi pasaje, ieşirilor din parc,

pieţe şi stadioane să se poată executa foc de flanc sau foc încrucişat cu toate

categoriile de armament. Mijloacele de foc se dispun dispersat şi în ascuns,

folosind cele mai rezistente şi dominante clădiri. În scopul realizării unei eficacităţi

maxime, armamentul trebuie amplasat, în general la nivelele inferioare şi în

demisoluri, folosind lucrările de apărare, pregătite din timp, pereţii şi zidurile cele

mai rezistente. Pentru mărirea densităţii focului este necesar ca o parte din

armament să fie instalat la nivele superioare şi pe terase, de unde pot executa foc

etajat, care are un efect moral deosebit asupra inamicului.

62

Armamentul destinat pentru executarea tragerilor prin ochire directă se

amplasează în clădirile aflate la colţurile străzilor, precum şi, în clădiri izolate,

folosind ca protecţie zidurile. Pentru executarea tragerilor se folosesc uşile şi

ferestrele, amenajându-se de asemenea ambrazuri în pereţi.

Ţinând seama, de importanţa pe care o prezintă lupta apropiată, este

necesar ca în cadrul subunităţilor să se acorde o atenţie deosebită executării focului

pumnal şi întrebuinţării grenadelor de mână, precum şi a aruncătoarelor de flăcări,

a căror eficacitate creşte mai ales pe timpul nopţii. Pentru fiecare categorie de

armament se va amenaja câte o poziţie de tragere de bază şi câte una două poziţii

de tragere de rezervă, situate la o adâncime de până la 100 m, iar în direcţie de

aproximativ 100 m.

În scopul executării în condiţii optime a focului pe timpul nopţii, se

impune necesitatea folosirii unui număr suficient de repere vizibile, antrenării

ochitorilor în folosirea aparatelor de vedere pe timp de noapte, organizării

sistemului de iluminare în concordanţă cu sistemul de foc şi stabilirii minuţioase a

semnalelor pentru conducerea focului.

Comandantul de grupă trebuie să ţină seama de unele particularităţi ale

sistemului de foc şi ale influenţelor acestuia asupra luptei, astfel:

- lupta de stradă este apropiată – studiile şi analizele istorice au arătat că

doar 5 % din ţinte se află la distanţe mai mari de 100 m şi că aproximativ 95 % din

ţinte se află la 50 m sau mai puţin, de locul din care se trage;

- timpul de reacţie este foarte scurt – prezenţa inamicului va fi scurtă (va

evita să se expună mult), el adăpostindu-se după clădiri;

- amplasarea unor categorii de arme la etajele superioare, creează spaţii

moarte, în care nu se poate executa focul;

- fumul care iese din clădirile incendiate, precum şi umbrele clădirilor înalte

şi lipsa luminii din interiorul camerelor, toate combinate, duc la crearea unui

avantaj şi anume mascarea focului, dar are ca element negativ crearea unui

sentiment de izolare a militarului;

- în localitate, rareori se întâmplă ca impactul glonţului să fie perpendicular

63

pe ţintă, el formând de cele mai multe ori un unghi, care determină reducerea

efectului glonţului şi creşterea ricoşeelor;

- zgomotul produs în timpul tragerii este mult amplificat dacă aceasta se

execută din clădiri închise, producându-se astfel, un ecou puternic, care duce la

mascarea locului de tragere.

Baza sistemului de foc a grupei de infanterie o constituie armamentul

principal din înzestrarea grupei: mitralierele de 14,5 şi 7,62 de pe TAB, mitraliera

7,62, puşca mitralieră şi AG 7.

Aruncătorul de grenade se instalează la etajele inferioare şi în intervalele

dintre clădiri, deoarece această poziţie îi oferă trăgătorului cea mai bună situaţie de

a-şi pune în valoare armamentul.

Mitraliera este considerată ca fiind cel mai puternic şi eficace mijloc de

luptă împotriva infanteriei inamicului. Dacă asupra inamicului, se execută foc de la

distanţe mari, este indicat ca mitralierele să fie dispuse la etajele superioare ale

clădirilor.

Armele cele mai des folosite în acţiunile în zone urbane sunt pistoalele

mitraliere cal. 7,62 sau puştile automate cal. 5,45 care se află în dotarea majorităţii

militarilor. Grenadele de mână au un rol esenţial în lupta în localitate, fiind folosite

atât la semnalizare cât şi ca mascare pentru crearea unor perdele de fum, în funcţie

de caracteristicile pe care le au (grenade fumigene).

O particularitate a sistemului de foc în lupta în localitate o constituie

utilizarea tuturor felurilor de foc:

- în funcţie de direcţie: frontal, îndreptat perpendicular pe clădire; de flanc,

îndreptat spre flancul clădirii; oblic, îndreptat sub un unghi ascuţit faţă de clădire;

încrucişat, executat din două sau mai multe direcţii asupra clădirii;

- din punct de vedere tactic: pumnal, executat prin surprindere la distanţe

mici (cel mai des folosit în lupta în localitate); concentrat; etajat, atunci când

grupa se află într-o clădire cu etaje; pe la intervale; pe deasupra trupelor proprii.

Un rol deosebit în apărarea localităţii, îl are manevra mijloacelor de foc

pentru sprijinul contraatacurilor care sunt destul de frecvente în acest teren.

64

Sistemul de foc se realizează prin: concentrări de foc, barajul de foc executat în

faţa LDA, focul executat la flancuri, focul executat în adâncimea apărării combinat

cu baraje şi obstacole.

Pentru organizarea eficientă a sistemului de foc, comandantul de grupă este

obligat să indice subordonaţilor: fâşia de tragere, sectoare de foc concentrat,

barajul general, sectoarele de tragere de bază şi complementare pentru armamentul

principal, direcţiile de tragere în barajul general pentru servanţi.

Sistemul de foc este realizat după ce s-au luat toate măsurile pentru

pregătirea muniţiei, amenajarea poziţiilor de tragere şi după ce mijloacele de foc au

ocupat poziţiile de tragere.

2.5.3. Amenajarea genistică

O deosebită importanţă pentru apărarea localităţilor o prezintă amenajarea

genistică, al cărei scop constă în mărirea stabilităţii şi a invulnerabilităţii faţă de

loviturile tuturor categoriilor de armament ale inamicului. Ea se realizează atât prin

amenajarea unor aliniamente puternice de apărare în afara localităţilor, pe căile de

acces către acestea, cât şi prin pregătirea clădirilor pentru ducerea luptei de durată.

Pe căile probabile de acces ale inamicului către punctele de sprijin se

amenajează diferite obstacole artificiale (baricade, şanţuri antitanc, câmpuri de

mine şi baraje de sârmă ghimpată)(anexa nr. 12), se consolidează obstacolele

naturale şi se iau măsuri pentru ca acestea să fie puternic acoperite cu foc.

Caracterul, ordinea şi dispunerea obstacolelor se stabilesc de către eşalonul

superior în ideea întăririi apărării, în special pe direcţiile cele mai accesibile

atacului în forţă al inamicului.

Pentru subunităţile din FAU se amenajează itinerare de deplasare şi

aliniamente probabile de contraatac.

În scopul măririi eficacităţii focului, în pereţii clădirilor rezistente se

execută ambrazuri pentru toate categoriile de armament. Uşile şi geamurile

clădirilor se maschează şi se protejează cu saci de nisip, iar spărturile mici din

65

pereţi şi acoperişurile acestora, precum şi coşurile de fum se zidesc sau se acoperă

pentru a nu permite inamicului să arunce grenade de mână prin ele.

Clădirile masive, cu mai multe nivele situate în punctele cheie din

localitate se pregătesc prin astuparea deschiderilor mari, prin zidirea acestora,

lăsându-se numai crenele de tragere şi de observare. Se pot realiza unele deschideri

între încăperi, spărturi în plafoane şi se pot deschide unele galerii de legătură cu

alte clădiri învecinate.

Gropile rezultate în urma exploziilor proiectilelor, zidurilor clădirilor,

vagoanelor de tren şi de tramvai, şinele de tramvai şi de cale ferată protejate de

câmpuri de mine antitanc şi antiinfanterie şi acoperite cu focul armamentului de

infanterie şi antitanc pot constitui obstacole puternice în cale inamicului.

În situaţia în care localitatea dispune de aeroport şi stadioane, devine

necesară realizarea unui sistem de baraje dezvoltat la aceste obiective, pentru a

interzice manevra pe verticală a inamicului.

Lucrările subterane constituie un subsistem deosebit de important al

asigurării genistice a apărării, datorită gradului sporit de protecţie pe care îl

asigură, prin condiţiile ce le oferă pentru dispunerea în ascuns a trupelor.

O pondere însemnată în pregătirea genistică a unei localităţi o au

obstacolele şi câmpurile de mine. În cadrul obstacolelor sunt foarte eficiente cele

neexplozive cum ar fi: şanţuri antitanc, escarpe, contraescarpe, bariere şi baricade

amenajate la intersecţii de străzi, pe bulevarde, între clădiri şi pe direcţiile care duc

către cele mai importante obiective. Obstacolele au următoarele roluri: de a

împiedica manevra inamicului; de a separa infanteria de tancuri, pe timpul

atacului; de a încetini sau de a opri mijloacele blindate inamice.

În cadrul obstacolelor explozive folosirea unor anumite tipuri de mine cum

ar fi cele antipersonal este acum restricţionată de legile internaţionale. Regulile de

angajare pentru orice operaţie vor oferi un cadru normativ pentru utilizarea

minelor.

66

Cele mai eficiente obstacole sunt cele realizate din sârmă ghimpată

sau baricade, care includ la rândul lor diferite mine sau capcane. Toate aceste

obstacole trebuie acoperite cu foc pentru a le mări eficienţa.

O importanţă mare, în cadrul amenajării genistice, o au obstacolele

realizate în spaţiile moarte. În acestea trupele care se apără nu pot executa foc şi

astfel sunt obligate să amplaseze obstacole, pentru a cauza pierderi şi a restricţiona

mişcarea subunităţilor de infanterie în aceste zone (anexa nr. 13).

O altă categorie de obstacole sunt cele realizate în subteran, care nu permit

ca inamicul să ia prin surprindere trupele proprii. Pentru aceasta, capacele gurilor

de canal se sudează, sau anumite porţiuni din sistemul subteran se blochează cu

baricade, se pun chiar şi senzori de mişcare pentru a avertiza trupele proprii (anexa

nr. 14).

Obstacolele explozive joacă un rol hotărâtor în lupta în localitate, ele

incluzând mine ce pot fi folosite individual, dar mai ales în cantităţi mari, formând

astfel câmpurile de mine care devin veritabile obstacole în faţa inamicului.

Căile de acces din clădire, trebuie să permită grupei o libertate mare de

mişcare, pentru a angaja lupta pe orice direcţie, iar căile de retragere trebuie

realizate pentru a permite o evacuare rapidă din cameră şi din clădire. Ideal ar fi ca

aceste căi să fie marcate cu o panglică colorată.

Pentru evitarea şi prevenirea incendierii unei clădiri, grupa de infanterie

pregăteşte găleţi, butoaie cu apă şi nisip, goleşte clădirea de obiectele uşor

inflamabile, iar pardoselile se acoperă cu un strat de 2-3 cm de nisip sau pământ.

Comunicaţiile în lupta în zone urbane, constituie o preocupare importantă a

comandantului de grupă. El va lua măsuri ca liniile de telefon să treacă prin

clădirile adiacente sau prin sistemul subteran. Antenele radio vor fi camuflate prin

plasarea lor lângă alte antene deja existente, lângă turnuri sau în afara ferestrelor,

atunci când se comunică pe unde FM.

Crenelele sunt realizate prin perforare sau găurire şi sunt amplasate în

67

locuri ascunse, de obicei executându-se mai multe crenele pentru fiecare armă.

Este de preferat ca forma crenelelor că fie conică (anexa nr.15) deoarece astfel se

obţine un sector de tragere mai bun şi se reduce mărimea deschizăturii din exterior.

Acest capitol oferă datele necesare, din punct de vedere tactic, părţii

aplicative. Normele tactice necesare construirii modelelor sunt respectate întocmai,

conform regulamentelor în vigoare.

68

CAPITOLUL3

DETERMINAREA STRATEGIEI OPTIME ŞI LUAREA

DECIZIEI CORECTE PENTRU APĂRAREA UNEI

LOCALITĂŢI

3.1. Determinarea nivelului (stării) puterii de luptă a unei structuri

tactice (de tip companie)

Pentru a determina nivelul (starea) puterii de luptă a companiei de

infanterie procedăm în felul următor:

- realizăm baza de date necesară;

- determinăm puterea de luptă potenţială a companiei;

- determinăm puterea de luptă reală a companiei.

3.1.1. Studiu statistic asupra principalelor caracteristici ale forţelor

proprii şi forţelor opuse

a) Compunere de luptă a companiei de infanterie şi ponderile elementelor

acesteia pe funcţiuni, categorii şi tipuri.

Tabelul nr. 3.1. Efectivele şi ponderea elementelor de structură ale companiei de

infanterie

Nr crt

Elemente de

structură

Număr de elemente

Pondere elemente

EFECTIVE

Of. M.M Subof Grd. Sold Total

1.Comanda companiei

1 a1=0.10 2 3 1 - 3 9

2.Plutonul de infanterie

3 a2=0.13 1 - 4 9 15 29

3.Pluton

Ar.82mm1 a3=0.18 1 - 4 6 6 17

4.Pluton A.T.

mixt1 a4=0.18 1 - 3 6 21 31

5.Grupă

lunetişti1 a5=0.15 - - 1 2 4 7

TOTAL 7 an=1.00 7 3 21 41 79 151

Tabelul nr. 3.2. Armamentul din înzestrarea companiei de infanterie

69

Nr. crt.

Elementede structură

ARMAMENT

DE INFANTERIE Antitanc

Pis

tol T

.T.

P.m

.

P.M

tr.

Mtr

.

P.L

un

.

Mtr

. T

.A.B

. 7.6

2

Mtr

. T

.A.B

. 14.

5

A.G

.-7

Ar.

82 m

m

A.G

.-9

FA

GO

T

1. Comanda Cp. I. 2 5 - - - 1 1 - - - -

2.Plutonul 1 infanterie

1 18 3 3 - 3 3 3 - - -

3.Plutonul 2 infanterie

1 18 3 3 - 3 3 3 - - -

4.Plutonul 3 infanterie

1 18 3 3 - 3 3 3 - - -

5. Pluton Ar.82mm 1 16 - - - 3 3 - 3 - -

6.Pluton A.T.

mixt1 30 - - - - - - - 3 3

7. Grupă lunetişti - - - - 7 - - - - - -TOTAL 7 105 9 9 7 13 13 9 3 3 3

Ponderea tipului de armament în cadrul

categoriei0.03 0.07 0.1 0.11 0.09 0.14 0.19 0.27 0.32 0.32 0.36

Ponderea categoriei de armament

0.40 0.60

Tabelul nr. 3.3. Efectivele şi ponderea elementelor de structură ale plutonului de infanterie

Nr.crt.Elemente de

structură

Număr de

elemente

Pondere elemente

EFECTIVE

Of. M.M. Subof. Grd. Sold. Total

1.Comanda plutonului

1 d1=0.19 1 - 1 - - 2

2. Grupa 3 d2=0.27 - - 1 3 5 9

TOTAL 4 dn=1.00 1 - 4 9 15 29

Tabelul nr. 3.4. Efectivele şi ponderea elementelor de structură ale plutonului anti-tanc mixt

Nr.crt.Elemente de

structură

Număr de

elemente

Pondere elemente

EFECTIVE

Of. M.M. Subof. Grd. Sold. Total

1.Comanda plutonului

1 e1=0.15 1 - 1 - - 2

2. Grupa A.G.9 1 e2=0.30 - - 1 3 12 16

3. Grupa FAGOT 1 e3=0.55 - - 1 3 9 13

TOTAL 3 en=1.00 1 - 3 6 21 31

Tabelul nr. 3.5. Efectivele şi ponderea elementelor de structură ale plutonului de

aruncătoare cal. 82 mm

70

Nr.crt.Elemente de

structură

Număr de

elemente

Pondere elemente

EFECTIVE

Of. M.M. Subof. Grd. Sold. Total

1.Comanda plutonului

1 f1=0.19 1 - 1 - - 2

2. Grupa 3 f2=0.27 - - 1 2 2 5

TOTAL 4 fn=1.00 1 - 4 6 6 17

Tabelul nr. 3.6. Ponderile militarilor din arma infanterie care se găsesc în structura unei

companii de la pistolar la comandantul de companie

Eşalon

FuncţiaGrupă

Ponderea grupei în

cadrul plutonului

PlutonPonderea

plutonului în cadrul companiei

Companie

Cdt.cp. -

0.3

[3 gr. x 0.3=0.90.9+0.1

(cdt. pl.)=1.00]

-

0.13

[3Pl x 0.13=0.39Plus

Pl.Ar.=0.18Pl.AT.=0.18Gr.Lun.=0.15Cdt.cp.=0.1

=1.00]

0.1

Cdt.pl. - 0.1 0.013

Cdt.gr. 0.21 0.063 0.00819

Trg.P.Mtr. 0.09 0.027 0.00351

Trg.Mtr. 0.09 0.027 0.00351

Trg.A.G.-7 0.09 0.027 0.00351

Servant Mtr. 0.09 0.027 0.00351

Servant A.G.-7 0.09 0.027 0.00351

Împrospătător A.G.-7

0.09 0.027 0.00351

Trg.Mtr. T.A.B. 0.09 0.027 0.00351

Mecanic conductor T.A.B.

0.16 0.048 0.00624

TOTAL 1.00 1.00 1.00

*NOTĂ: Fiecare militar din cadrul companiei, luat individual în afara

structurii, are pondere 1.

b) Pierderi (lipsuri) în armament şi tehnică de luptă pe funcţii, categorii şi

tipuri

Tabelul nr.3.7. Pierderi (lipsuri) în personal (forţele proprii)

71

Nr.crt. Elemente de structurăCdt.PL(Cp.)

Cdt.gr.(piesă)

Mecanicconductor

Soldaţi

1. Plutonul 1 infanterie - 2 1 3

2. Plutonul 2 infanterie 1 - - 1

3. Plutonul 3 infanterie - 1 - 6

4. Plutonul Ar.82mm - - - 2

5. Plutonul A.T. mixt - 1 - -

6. Grupă lunetişti - - - 3

*Numărul militarilor bolnavi este sub 4%.

Tabelul nr.3.7i. Pierderi (lipsuri) în personal (forţele opuse)

Nr.crt. Elemente de structurăCdt.PL(Cp.)

Cdt.gr.(piesă)

Mecanicconductor

Soldaţi

1. Plutonul 1 infanterie - 2 1 3

2. Plutonul 2 infanterie 1 - - 1

3. Plutonul 3 infanterie - 1 - 6

4. Plutonul 1 Ar.82mm - - - 2

4. Plutonul 2 Ar.82mm - 1 - 1

5. Plutonul A.T. mixt - 1 - -

6. Grupă lunetişti - - - 2

*Numărul militarilor bolnavi este sub 4%.

Tabelul nr.3.8. Pierderi (lipsuri) în armament (forţele proprii)

Nr. crt. Elemente ARMAMENT

72

de structură

Pis

tol T

.T.

P.m

.

P.M

tr.

Mtr

.

P.L

un

.

Mtr

. T

.A.B

. 7.6

2 M

tr.

T.A

.B. 1

4.5

A.G

.-7

Ar.

Cal

. 82

mm

A.G

.-9

FA

GO

T

1. Comanda Cp. I. 1 1 - - - - - - - - -2. Plutonul1 infanterie - 5 - 1 - - - - - - -3. Plutonul2 infanterie - 2 1 - - 1 1 - - - -4. Plutonul3 infanterie 1 1 - 1 - - - 1 - - -5. Pluton Ar.82mm - 4 - - - - - - 1 - -6. Pluton A.T. mixt - 2 - - - - - - - 2 17. Grupă lunetişti - - - - - - - - - -Total pierderi (lipsuri) 2 15 1 2 - 1 1 1 1 2 1

Tabelul nr.3.8i. Pierderi (lipsuri) în armament (forţele opuse)

Nr. crt.Elemente

de structură

ARMAMENT

Pis

tol T

.T.

P.m

.

P.M

tr.

Mtr

.

P.L

un

.

Mtr

. T

.A.B

. 7.6

2 M

tr.

T.A

.B. 1

4.5

A.G

.-7

Ar.

Cal

. 82

mm

A.G

.-9

FA

GO

T

1. Comanda Cp. I. 1 1 - - - - - - - - -2. Plutonul1 infanterie - 5 - 1 - - - - - - -3. Plutonul2 infanterie - 2 1 - - 1 1 - - - -4. Plutonul3 infanterie 1 1 - 1 - - - 1 - - -5. Plutonul 1Ar.82mm - 4 - - - - - - 1 - -6. Plutonul 2 Ar.82mm - - - - - - - - 1 - -7. Pluton A.T. mixt - 2 - - - - - - - 2 18. Grupă lunetişti - - - - - - - - - -Total pierderi (lipsuri) 2 15 1 2 - 1 1 1 2 2 1

* Gradul de asigurare cu muniţii, materiale, carburanţi-lubrifianţi, mijloace

şi materiale specifice asigurării tehnice este diminuat astfel:

- la muniţii de toate tipurile - 20% ;

- la materiale - 30%;

- la mijloace şi materiale specifice asigurării tehnice - 50%.

c) Conţinutul fişelor individuale ale militarilor din cadrul companiei

(nivelul pregătirii de luptă şi starea psihosocială) centralizat pe subunităţi

Tabelul nr. 3.9.

Nr.crt. Elemente de structură Calificative (note)

73

E. F.B. B. C. M. N. Total

1. Comanda companiei 1 1 7 - - - 9

2. Plutonul 1 infanterie - 10 5 4 9 1 29

3. Plutonul 2 infanterie - 9 8 7 2 3 29

4. Plutonul 3 infanterie 1 15 7 6 - - 29

5. Plutonul Ar.82mm - 10 6 - - 1 17

6. Plutonul A.T. mixt - 17 10 4 - - 31

7. Grupă lunetişti 3 4 - - - - 7

8. Calificativ companie FOARTE BUN

d) Scenariul în care acţionează compania de infanterie

Forţele opuse: Compania 3 infanterie, din cadrul Batalionului 237

infanterie, se află în ofensivă pe direcţia Podul Olt – Sibiu – Mediaş, cu misiunea

de a crea o breşă în dispozitivul propriu. Compania 3 infanterie are în sprijin un

pluton de aruncătoare cal. 82 mm.

Forţele proprii:

Strategia 1: Compania 1 infanterie, din cadrul Batalionului 811 infanterie,

ocupă o poziţie de apărare în zona de S-E a localităţii Sibiu, între stânga – Piaţa

Rahovei, dreapta, aproximativ 150 m, supermarketul Univers All, cu misiunea de a

opri acţiunile ofensive ale inamicului.

Strategia 2: Compania 1 infanterie, din cadrul Batalionului 811 infanterie,

ocupă o poziţie de apărare în afara localităţii Sibiu, aproximativ 100 m, între

stânga – grupul de mărăcini, dreapta – stâna de oi, cu misiunea de a opri acţiunile

ofensive ale inamicului. De pe această poziţie Compania 1 infanterie poate executa

manevra de învăluire prin dreapta.

Acţiunile de luptă se duc în următoarele condiţii:

-zonă urbană (strategia 1);

-vară temperată;

- teren plat mixt (strategia 2);

-vreme uscată, luminoasă, temperată;

-surprinderea inamicului este substanţială;

-egalitate aeriană;

74

-distanţa din raionul de concentrare până la poziţiile de apărare este de 15 km;

-viteza de deplasare pe T.A.B. este de 5 km/h;

-distanţa din raionul de staţionare până pe aliniamentul de plecare la atac este de

20 km ;

-viteza de deplasare pe T.A.B. este de 15 km/h;

-moralul luptătorilor este foarte bun.

Până în prezent Compania 1 infanterie şi-a îndeplinit complet misiunile primite.

3.1.2. Determinarea nivelului puterii de luptă potenţiale a Cp.I

1. Analiza şi modul de apreciere a indicatorilor analitici (Iij) şi de stare (Ii)

a) Gradul de încadrare cu personal

Tabelul nr. 3.10. (forţele proprii)

Nr.crt.Elemente

de structură

Pierderi în personal şi valoarea

ponderată a acestora

Rămas/Element de structură

Pondere în cadrul

companiei

Gradul de încadrare cu

personal a elem. de structură ponderate pe

cp.

1.Comanda companiei

- 1 0.08(1 x 0.08)

0.08

2.Plutonul 1 infanterie

2cdt.gr.=0.063mec.cond.=0.048

3sold.=0.027Total:0.255

(1-0.255)0.745

0.13(0.745x0.13)

0.096

3.Plutonul 2 infanterie

cdt.pl.=0.1sold.=0.027Total:0.127

(1-0.127)0.873

0.13(0.873x0.13)

0.113

4.Plutonul 3 infanterie

cdt.gr.=0.063sold.=0.027Total:0.225

(1-0.225)0.775

0.13(0.775x0.13)

0.1

5.Plutonul Ar.82mm

2sold.=0.027Total:0.0097

(1-0.0097)0.9903

0.18(0.9903x0.18)

0.178

6.Plutonul

A.T. mixtcdt.gr.=0.063Total:0.0113

(1-0.0113)0.9886

0.18(0.9886x0.18)

0.177

7.Grupă

lunetişti3sold.=0.13Total:0.0585

(1-0.0585)0.9415

0.15(0.9415x0.15)

0.141

TOTAL Cp.1I I1=0.885

Tabelul nr. 3.10i. (forţele opuse)

Nr.crt.Elemente

de Pierderi în personal şi

Rămas/Element de structură

Pondere în cadrul

Gradul de încadrare cu

75

structurăvaloarea

ponderată a acestora

companieipersonal a elem.

de structură ponderate pe cp.

1.Comanda companiei

- 1 0.08(1 x 0.08)

0.08

2.Plutonul 1 infanterie

cdt.pl.=0.1sold.=0.027Total:0.127

(1-0.127)0.873

0.13(0.873x0.13)

0.113

3.Plutonul 2 infanterie

cdt.gr.=0.063sold.=0.027Total:0.225

(1-0.225)0.775

0.13(0.775x0.13)

0.1

4.Plutonul 3 infanterie

2cdt.gr.=0.063mec.cond.=0.048

3sold.=0.027Total:0.255

(1-0.255)0.745 0.13

(0.745x0.13)0.096

5.Plutonul Ar.82mm

2sold.=0.027Total:0.0097

(1-0.0097)0.9903

0.18(0.9903x0.18)

0.178

6.Plutonul Ar.82mm

cdt.gr.=0.063Total:0.0113

(1-0.0113)0.9886

0.18(0.9886x0.18)

0.177

7.Plutonul

A.T. mixtcdt.gr.=0.063Total:0.0113

(1-0.0113)0.9886

0.18(0.9886x0.18)

0.177

8.Grupă

lunetişti2sold.=0.13Total:0.0585

(1-0.039)0.961

0.15(0.961x0.15)

0.144

TOTAL Cp.1I I1i=1.05b) Starea de sănătate a personalului (I2)

Din baza de date rezultă că numărul militarilor bolnavi uşor pe perioadă

scurtă este de 4%. Deci, I2 = 1.

c) Starea psihologică I3 şi nivelul pregătirii de luptă I4 pe companie este

foarte bună. Acest lucru rezultă din conţinutul fişelor individuale ale militarilor

din cadrul companiei. Deci, I3 = 0.8 şi I4 = 0.8.

d) Gradul de asigurare cu armament a forţelor proprii (I5)

Armament de infanterie (I5.1)

Pistol T.T.

I5.1.1 = I5.1.1 =

Pistol mitralieră

I5.1.2 = I5.1.2 =

Puşcă mitralieră

I5.1.3 = I5.1.3 =

76

Mitralieră

I5.1.4 = I5.1.4 =

Puşcă cu lunetă

I5.1.5 = I5.1.5 =

Mitraliera cal. 7.62 mm de pe T.A.B.

I5.1.6 = I5.1.6 =

Mitraliera cal. 14.5 mm de pe T.A.B.

I5.1.7 = I5.1.7 =

Aruncător de grenade antitanc portativ A.G.-7

I5.1.8 = I5.1.8 =

I5.1 = I5.1 = 0.023 + 0.06 + 0.089 + 0.088 + 0.09 + 0.131 + 0.177

+ 0.24 = 0.898

Armament antitanc (I5.2)

Aruncător de grenade A.G.-9

I5.2.1 = I5.2.1 =

Instalaţie rachete FAGOT

I5.2.2 = I5.2.2 =

Aruncător cal. 82 mm

I5.2.3 = I5.2.3 =

I5.2 = I5.2 = 0.107 + 0.24 + 0.214 = 0.561

I5 = I5.1 x K1 + I5.2 x K2

I5 = 0.898 x 0.4 + 0.561 x 0.6

I5 = 0.3592 + 0.3366

77

I5 = 0.6958 ≈ 0.70

e) Gradul de asigurare cu armament a forţelor opuse (I5i)

Armament de infanterie (I5.1i)

Pistol T.T.

I5.1.1i = I5.1.1i =

Pistol mitralieră

I5.1.2i = I5.1.2i =

Puşcă mitralieră

I5.1.3i = I5.1.3i =

Mitralieră

I5.1.4i = I5.1.4i =

Puşcă cu lunetă

I5.1.5i = I5.1.5i =

Mitraliera cal. 7.62 mm de pe T.A.B.

I5.1.6i = I5.1.6i =

Mitraliera cal. 14.5 mm de pe T.A.B.

I5.1.7i = I5.1.7i =

Aruncător de grenade antitanc portativ A.G.-7

I5.1.8i = I5.1.8i =

I5.1i = I5.1i = 0.022 + 0.061 + 0.089 + 0.088 + 0.09 + 0.123 +

0.166 + 0.24 = 0.88

Armament antitanc (I5.2i)

Aruncător de grenade A.G.-9

78

I5.2.1i = I5.2.1i =

Instalaţie rachete FAGOT

I5.2.2i = I5.2.2i =

Aruncător cal. 82 mm

I5.2.3i = I5.2.3i =

I5.2i = I5.2i = 0.107 + 0.24 + 0.214 = 0.561

I5i = I5.1i x K1 + I5.2i x K2

I5 = 0.88 x 0.4 + 0.561 x 0.6

I5 = 0.352 + 0.3366

I5 = 0.688 ≈ 0.70

f) Calităţile profesionale, psihomorale şi de personalitate ale cadrelor din

Compania 1I, respectiv 3I (I7).

Din conţinutul fişelor individuale ale cadrelor din Cp. 1I, respectiv 3I

rezultă că acest indicator are valoarea 0.9.

g) Gradul de închegare a comandamentului (I9) este foarte bun, deci,

I9=1.0.

h) Gradul de asigurare cu muniţie (I10), materiale (I11), carburanţi-

lubrifianţi (I12) şi mijloace şi materiale specifice asigurării tehnice (I14) este realizat

în felul următor: I10 - 80% (0.8); I11 - 70% (0.7); I12 - 100% (1.0); I14 - 50% (0.5).

2. Stabilirea criteriilor de apreciere şi ponderea acestora

Forţele proprii

După determinarea indicatorilor de stare, calculăm nivelul puterii de luptă

potenţiale în funcţie de criteriile stabilite şi ponderile acestora.

; unde:

Ku = 0.4; n = 4; I1 = 0.885; I2 = 1.0; I3 = 0.8; I4 = 0.8.

79

deci: Cu = Cu = 0.34

; unde:

KTh = 0.2; n = 2; I5 = 0.7; I6 = 0.9.

deci: CTh = CTh = 0.15

; unde:

KC = 0.1; n = 2; I7 = 0.9; I8 = 0; I9 = 1.0.

deci: CC = CC = 0.063

; unde:

KLog = 0.3; n = 4; I10 = 0.8; I11 = 0.7; I12 = 1.0; I14 = 0.5;

deci: CLog = CLog = 0.18

Forţele opuse

; unde:

Kui = 0.4; n = 4; I1i = 1.05; I2i = 1.0; I3i = 0.8; I4i = 0.8.

deci: Cui = Cui = 0.365

; unde:

KThi = 0.2; n = 2; I5i = 0.7; I6i = 0.9.

deci: CThi = CThi = 0.15

; unde:

KCi = 0.1; n = 2; I7i = 0.9; I8i = 0; I9i = 1.0.

deci: CCi = CCi = 0.063

; unde:

80

KLogi = 0.3; n = 4; I10i = 0.8; I11i = 0.7; I12i = 1.0; I14i = 0.5;

deci: CLogi = CLogi = 0.18

3. Determinarea nivelului (stării) puterii de luptă potenţiale

Nivelul puterii de luptă potenţiale a companiei se determină cu ajutorul

formulei:

PLp = Cu + CTh + CC + Clog ; unde:

Cu = 0.34; CTh = 0.15; CC = 0.063; CLog = 0.18.

deci, PLp = 0.34 + 0.15 + 0.063 + 0.18 PLp = 0.733

Cui = 0.365; CThi = 0.15; CCi = 0.063; CLogi = 0.18.

deci, PLpi = 0.365 + 0.15 + 0.063 + 0.18 PLpi = 0.76

3.1.3. Determinarea nivelului (stării) puterii de luptă reale a companiei

de infanterie

Plecând de la nivelul (starea) puterii de luptă potenţiale a companiei

(PLp = 0.733) şi luând în calcul valorile din tabelele 1.1 - 1.9 (anexe) referitoare la

funcţiile luptei şi factorii de mediu, vom determina nivelul (starea) puterii de luptă

reale a companiei cu ajutorul formulei:

PLR = PLp x FM x FL;

FM = T x V x A, în care:

T - factorul teren; V - factorul vreme; A - factorul anotimp.

Strategia 1: Forţele proprii acţionează în mediu urban, în timp ce forţele

opuse acţionează în teren plat mixt.

T - mediu urban = 1.4;

V - vreme uscată, luminoasă, temperată = 0.9;

A - vară temperată = 1.1.

deci: FM = 1.4 x 0.9 x 1.1 FM = 1.38

în care: m - factorul mobilitate; M - factorul moral;

Surp. - factorul surprinderii; Vul. - factorul vulnerabilităţii.

Factorul mobilitate (m) se determină cu ajutorul formulei:

81

m = 1-trm xVrm x(1-M); unde:

trm = 0.7; Vrm = 0.8.

V = 5 km/h ; D = 15 km ; Ne = 12 T.A.B.; Nn = 13 T.A.B.; Saer = 1.0.

M = 0.21 x 0.93 x 1.0 M = 0.19

deci: m = 1 - 0.7 x 0.8 x (1 - 0.19) m = 1 – 0.45 m = 0.55

-Factorul moral este foarte bun (M = 0.9) ;

-Factorul surprinderii, pentru surprinderea substanţială a adversarului, este

egal cu 2 (Surp. = 2.0) ;

-Factorul vulnerabilităţii este egal cu 1 (Vul. = 1.0).

deci, FL = 0.55 x 0.9 x 2.0 x 1.0 FL = 0.99

Nivelul (starea) puterii de luptă reale a companiei este:

PLR = 0.73 x 1.38 x 0.99

PLR = 0.997

Constatăm că nivelul (starea) PLR = 0.997, iar nivelul (starea) PLp = 0.733.

Deci, PLp a fost multiplicată de către factorii de mediu şi parte din funcţiile luptei

(cu 0.264 ) în condiţiile date.

Strategia 2: Atât forţele proprii cât şi forţele opuse acţionează în teren plat

mixt.

Forţele proprii: T – plat mixt = 1.2;

V - vreme uscată, luminoasă, temperată = 0.9;

A - vară temperată = 1.1.

deci: FM = 1.2 x 0.9 x 1.1 FM = 1.19

în care: m - factorul mobilitate; M - factorul moral;

Surp. - factorul surprinderii; Vul. - factorul vulnerabilităţii.

Factorul mobilitate (m) se determină cu ajutorul formulei:

m = 1-trm xVrm x(1-M); unde:

82

trm = 0.9; Vrm = 0.8.

V = 5 km/h ; D = 15 km ; Ne = 12 T.A.B.; Nn = 13 T.A.B.; Saer = 1.0.

M = 0.21 x 0.93 x 1.0 M = 0.19

deci: m = 1 - 0.9 x 0.8 x (1 - 0.19) m = 1 – 0.58 m = 0.42

-Factorul moral este foarte bun (M = 0.9) ;

-Factorul surprinderii, pentru surprinderea substanţială a adversarului, este

egal cu 2 (Surp. = 2.0) ;

-Factorul vulnerabilităţii este egal cu 1 (Vul. = 1.0).

deci, FL = 0.42 x 0.9 x 2.0 x 1.0 FL = 0.76

Nivelul (starea) puterii de luptă reale a companiei este:

PLR = 0.73 x 1.19 x 0.76

PLR = 0.66

Constatăm că nivelul (starea) PLR = 0.66, iar nivelul (starea) PLp = 0.733.

Deci, PLp s-a micşorat datorită factorilor de mediu şi parte din funcţiile luptei

(cu 0.073 ) în condiţiile date.

Forţele opuse: T – plat mixt = 1.2;

V - vreme uscată, luminoasă, temperată = 0.9;

A - vară temperată = 1.1.

deci: FMi = 1.2 x 0.9 x 1.1 FMi = 1.19

în care: m - factorul mobilitate; M - factorul moral;

Surp. - factorul surprinderii; Vul. - factorul vulnerabilităţii.

Factorul mobilitate (m) se determină cu ajutorul formulei:

Mi = 1-trm xVrm x(1-Mi); unde:

trm = 0.9; Vrm = 0.8.

83

V = 15 km/h ; D = 20 km ; Ne = 12 T.A.B.; Nn = 13 T.A.B.; Saer = 1.0.

Mi = 0.27 x 0.875 x 1.0 Mi = 0.24

deci: mi = 1 - 0.9 x 0.8 x (1 - 0.24) mi = 1 – 0.54 mi = 0.46

-Factorul moral este foarte bun (Mi = 0.9) ;

-Factorul surprinderii, pentru surprinderea substanţială a adversarului, este

egal cu 2 (Surp. = 2.0) ;

-Factorul vulnerabilităţii este egal cu 1 (Vul. = 1.0).

deci, FLi = 0.46 x 0.9 x 2.0 x 1.0 FLi = 0.83

Nivelul (starea) puterii de luptă reale a companiei este:

PLRi = 0.76 x 1.19 x 0.83

PLRi = 0.75

Constatăm că nivelul (starea) PLRi = 0.75, iar nivelul (starea) PLpi = 0.76.

Deci, PLpi s-a micşorat datorită factorilor de mediu şi parte din funcţiile luptei (cu

0.01) în condiţiile date. Modificarea este practic insignifiantă, PLRi fiind

suplimentată de plutonul de aruncătoare cal. 82 mm din sprijin.

3.2. Determinarea duratei conflictului. Alegerea strategiei optime

3.2.1. Calculul probabilităţilor de lovire

Strategia 1: Forţele opuse – se consideră ţinta cap nr.5 (coeficient ţintă k =

0.73, l = 0.5m, h = 0.3m). Se execută foc în serii scurte (c = 1.5); din mişcare (m =

2.5) şi sub un unghi de 300.

;

Datorită unghiului de tragere, probabilităţile de lovire se vor recalcula cu

ajutorul formulelor:

;

Pistol mitralieră

= 0.33

84

= 0.27

= 0.007

Puşcă mitralieră

= 0.18

= 0.20

= 0.016

Mitralieră

= 0.18

= 0.20

= 0.016

Mitraliera 14.5mm

= 0.272

= 0.261

= 0.008

Puşca cu lunetă

= 0.07

= 0.07

= 0.21

A.G.-7

= 0.58

= 0.52

= 0.004

85

Aruncătorul cal.82mm

= 0.0001

A.G.-9

= 0.28

= 0.23

= 0.011

FAGOT

= 0.28

= 0.27

= 0.095

Forţele proprii – se consideră ţinta brâu nr.7 (coeficient ţintă k = 0.8, l =

0.5m, h = 1.0m). Se execută foc în serii scurte (c = 1.5); asupra ţintelor mişcătoare

(n = 3.0) şi sub un unghi de 300.

Pistol mitralieră

= 0.33

= 0.27

= 0.01

Puşcă mitralieră

= 0.18

= 0.20

= 0.03

Mitralieră

= 0.18

86

= 0.20

= 0.03

Mitraliera 14.5mm

= 0.272

= 0.261

= 0.01

Puşca cu lunetă

= 0.07

= 0.07

= 0.41

A.G.-7

= 0.58

= 0.52

= 0.01

Aruncătorul cal.82mm

= 0.0006

A.G.-9

= 0.28

= 0.23

= 0.04

FAGOT

= 0.28

87

= 0.27

= 0.038

Strategia 2: Forţele opuse – se consideră ţinta cap nr.5 (coeficient ţintă k =

0.73, l = 0.5m, h = 0.3m). Se execută foc în serii scurte (c = 1.5).

Pistol mitralieră

= 0.036

Puşcă mitralieră

= 0.08

Mitralieră

= 0.09

Mitraliera 14.5mm

= 0.04

Puşca cu lunetă

= 0.59

A.G.-7

= 0.02

Aruncătorul cal.82mm

= 0.0001

A.G.-9

= 0.11

FAGOT

88

= 0.09

Forţele proprii–se consideră ţinta brâu nr.7(coeficient ţintă k = 0.8, l = 0.5m, h

= 1.0m). Se execută foc în serii scurte (c = 1.5);asupra ţintelor mişcătoare (n = 3.0).

Pistol mitralieră

= 0.01

Puşcă mitralieră

= 0.03

Mitralieră

= 0.036

Mitraliera 14.5mm

= 0.01

Puşca cu lunetă

= 0.39

A.G.-7

= 0.009

Aruncătorul cal.82mm

= 0.0006

A.G.-9

= 0.05

FAGOT

= 0.04

3.2.2. Determinarea raportului cantitativ, a vitezelor de nimicire şi

aflarea coeficientului de superioritate

89

Raportul cantitativ ( ) se determină astfel:

Conform formulei (1.14), vitezele de nimicire, pe strategii, vor fi:

Strategia 1:

Stra

tegia 2:

Datorită erorilor ce au loc în tragerile directe, vitezele de nimicire se

înmulţesc cu 100; tragerea executându-se în câte 10 serii implică înmulţirea

vitezelor de nimicire cu 10.

Raportul calitativ ( ) se determină astfel:

Strategia 1: Strategia 2:

Coeficientul de superioritate ( ), care va fi considerat drept riscul

din strategii, se determină astfel:

Strategia 1: Strategia 2:

3.2.3. Determinarea duratei conflictului. Alegerea strategiei optime

Strategia 1:

Strategia 2:

90

Alegerea strategiei optime

Valoarea

FactoriCoeficient

Grad de îndeplinire Total S1

Grad de îndeplinire Total S2

PLR 3 2 6 1 3

Risc 3 2 6 1 3

Manevra 2 1 2 2 4

Simplitatea acţiunilor

2 1 2 2 4

Durata conflictului

3 2 6 1 3

Comanda şi controlul

1 1 1 2 2

TOTAL S1 23 S2 19

Acestor factori li s-au alăturat coeficienţi, în funcţie de importanţa lor în

timpul conflictului (de la 1 la 3), iar în funcţie de gradul de îndeplinire, pe cele

două strategii, au fost notaţi (de la 1 la 2). Astfel, înmulţind coeficientul cu nota, se

obţine o valoare, care însumată la rându-i cu celelalte va conduce la realizarea unui

punctaj. Strategia optimă este aceea care obţine cel mai mare punctaj.

3.3. Optimizarea calculelor privind durata conflictului şi alegerea strategiei

optime prin intermediul unor programe specializate

În prezent, în prim-planul progresului tehnic se află dezvoltarea tehnicii

informaticii, adică a mijloacelor pentru stocarea, prelucrarea, transmiterea şi

folosirea informaţiei. Cea mai mare materializare a acestui progres o constituie

inventarea calculatorului electronic – mijloc universal pentru lucrul cu informaţia.

91

În domeniul militar, modelarea matematică a devenit oarecum sinonimă cu

folosirea calculatoarelor în abordarea diferitelor probleme.

Au fost dezvoltate programe care facilitează rezolvarea unor probleme ce

presupun calcule dificile (ecuaţii cu extremi, probleme de maxim şi minim, ecuaţii

diferenţiale, integrale, etc.) precum MATLAB şi MATCAD. De asemenea, sunt

programe capabile să realizeze prelucrări statistice a datelor experimentale precum

SPSS.

92