UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:

Lect. Univ. Dr.

VLĂDUŢ Alina Ştefania

Absolvent:

CODIŢOIU Claudiu Marian

CRAIOVA

-2011-

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

„IMPACTUL SECETEI ASUPRA AGRICULTURII ÎN JUDEŢUL

GORJ“ ÎN PERIOADA 1980-2009

Coordonator ştiinţific:

Lect. Univ. Dr.

VLĂDUŢ Alina Ştefania

Absolvent:

CODIŢOIU Claudiu Marian

CRAIOVA

-2011-

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………...

CAPITOLUL I

1.1 Aşezare şi limite ……………………............................

1.2 Caracteristici fizico-geografice……………………….

1.3 Clima…………………………………………………..

1.4 Reţeaua hidrografică…………………………………

1.5 Solurile………………………………………………...

1.6 Flora şi Fauna...............................................................

CAPITOLUL II

2.1 Resursele pedologice în Judeţul Gorj

2.1.1 Definiţia şi rolul pedologiei………………………..

2.1.2 Fertilitatea solului.....................................................

2.1.3 Fertilitatea naturală a solului………………………

2.1.4 Fertilitatea efectivă a solului……………………….

2.1.5 Fertilitatea economică………………………………

2.2 Modul de utilizare al terenurilor

CAPITOLUL III

3. Principalele plante de cultură

3.1 Porumbul caracteristici generale................................

3.2 Grâul şi secară caracteristici generale………………

3.2.1 Grâul ……………………………………..

3.2.2 Secară……………………………………..

3.3 Orzul şi orzoaica caracteristici generale…………....

3.3.1 Orz………………………………………..

3.3.2 Orzoaică…………………………………..

3.4 Cartoful caracteristici generale……………………..

3.5 Floarea-soarelui caracteristici generale……….........

3.6 Sfecla de zahăr caracteristici generale………………

3

CAPITOLUL IV

4. Fenomenul de secetă. Regimul precipitaţiilor atmosferice

4.1 Fenomenul de secetă ..........................................................................

4.2 Regimul precipitaţiilor atmosferice....................................................

CAPITOLUL V

5. Impactul regimului precipitaţiilor asupra principalelor culturii agricole

5.1 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii porumbului

5.2 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii grâului şi secarei

5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii orzului şi orzoaicei

5.4 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii cartofului

5.5 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de floarea-soarelui

5.6 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii sfeclei de zahăr

4

INTRODUCERE

Lucrarea de licenţă are ca obiectiv studiul fenomenului de secetă în judeţul Gorj şi

impactul pe care acesta îl are asupra culturilor agricole. Alegerea temei are o motivaţie

ştiinţifică datorită rolului pe care judeţul Gorj îl are în agricultura ţării noastre. Alături de

resursele solului (fertilitatea solurilor) precipitaţiile, ca resursă hidrică formează resursele

agrometeorologice, a căror importanţă este majoră în condiţiile utilizării irigaţiilor doar pe

suprafeţe restrânse.

Lucrarea este structurată în cinci capitole fiind premearsă de o introducere în care este

argumentată alegerea temei.

În capitolul 1 sunt prezentate aspecte generale privind caracteristicile fizico-

geografiece ale judeţului Gorj.

Pe parcursul capitolului 2 sunt analizate resursele pedologice, precum şi tipurile de

soluri specifice şi prezentări referitoare la modul de utilizare al terenurilor pe teritoriul

judeţului Gorj.

Capitolul 3 expune principalele plante cultivate (grâu de toamnă, porumb, orz şi

orzoaică, floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi cartof) şi condiţiile de vegetaţie ale acestora.

Capitolul 4 prezintă fenomenul de secetă si date privind regimul precipitaţiilor atmosferice,

potrivit staţiilor meteorologice de la Tîrgu-Jiu, Polovragi, Apa Neagră, Tîrgu Longreşti.

În ultimul capitol, capitolul V, este analizat impactul regimului precipitaţiilor asupra

principalelor cultuti agricole (grâu de toamnă, porumb, orz şi orzoaică, floarea soarelui, sfeclă

de zahăr şi cartof).

Sursele bibliografice utilizate se referă la judeţul Gorj, precum şi surse geografice

referitoare regiunea Oltenia. De asemenea, o parte importantă o reprezintă observaţiile şi

investigaţiile proprii pe teren. Pentru elaborarea acestei lucrări am folosit date referitoare la

impactul secetei aspura principalelor culturi agricole (cereale pentru boabe, sfeclă de zahăr,

floarea-soarelui) şi a suprafeţelor cultivate pe teritoriul judetului Gorj.

Metodele de cercetare au costat în: metode de prelucrare şi interpretare a datelor

statistice preluate de la Institutul Judetean de Statistică din Tâegu-Jiu şi metode de

reprezentare grafică a datelor climatologice. Metodele de prelucrare a datelor au constat în

metode de calculare a mediilor, cantităţilor medii anuale de precipitaţii caracteristici anilor

agricoli etc. Pentru reprezentările grafice am folosit: graficele regimului anual şi lunar al

precipitaţiilor, diagramele cantitative şi diagrame evolutive a indicatorului observat, hărţi cu

izohiete.5

IMPACTUL SECETEI ASUPRA AGRICULTURI ÎN JUDEŢUL GORJ a fost

elaborată sub conducerea ştiinţifică şi îndrumarea competentă a doamnei lector universitar

doctor Vlăduţ Alina Ştefania, căreia îi aduc pe această cale mulţumirile mele pentru sprijin şi

încurajări, precum şi pentru faptul că a acceptat să-mi împărtăşească din tainele ştiinţei şi

cunoaşterii cercetării ştiinţifice

6

CAPITOLUL I

1.1 Aşezare şi limite

Teritoriul judeţului Gorj (fig. 1), este situat în partea de sud-vest a ţării, în nordul

Olteniei, pe cursul mijlociu al Jiului, fiind limitat la nord de paralela de 45° 38´ latitudine

nordică în vârful Parângul Mare şi la sud de paralela de 44° 58´ latitudine nordică în apropiere

de localitatea Ţânţăreni. Limita estică se află în apropierea localităţilor Alimpeşti şi Polovragi,

pe lângă care trece meridianul 23° 39´ lobgitudine estică, iar limita vestică e reprezentată de

Vf. Dorbu din Munţii Godeanu, situat pe meridianul de 22° 6´ longitudine estică. Se

învecinează la nord cu judeţul Hunedoara, la est cu judeţul Vâlcea, la sud cu judeţul Dolj, la

sud-vest cu judeţul Mehedinţi, iar la vest cu judeţul Caraş-Severin.

Judeţul Gorj a oferit condiţii favorabile de locuit şi de evoluţie a comunităţilor omeneşti

încă din cele mai vechi timpuri. Este cunoscut şi ca o bogată şi autentică zonă folclorică fiind

păstrătorul unor obiceiuri şi tradiţii ce se pierd în istorie şi a unei arhitecturi în lemn de o

autentică valoare (Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, 1980).

Fig. 1 Harta Judeţului Gorj

7

1.2 Caracteristici fizico-geografice

Pe teritoriul judeţului Gorj îşi fac simţită prezenţa trei mari unităţi morfologice ale

reliefului, care coboară în trepte de la nord la sud: Carpaţii Meridionali, reprezentaţi prin

versanţi sudici ai Munţilor Godeanu, Vâlcan şi Parâng, Subcarpaţii Getici, partea dintre Motru

şi Olteţ şi dealurile colinare din jumătatea sudică a judeţului aparţinând Podişului Getic.

Sub aspect evolutiv, relieful judeţului Gorj se suprapune peste două unităţi structurale:

geosinclinalul carpatic şi depresiunea precarpatică, format încă din carboniferul superior, în

urma mişcărilor hercinice, sau în cretacicul superior în timpul fazei laramice a orogenezei

alpine.

Zona montană reprezintă 30% din suprafaţa judeţului şi ocupă partea de nord a acestuia,

evoluţia ei încadrându-se în cea a Carpaţilor Meridionali, din care face parte. Structura

petrografică este în parte evidenţiată de prezenţa rocilor dure, a şisturilor cristaline şi a rocilor

eruptive granitul şi dioritul. În partea sudică a munţilor apare o bară continuă alcătuită din

calcare jurasice.

Subcarpaţii Getici, situaţi între Motru şi Olteţ sunt formaţi din două şiruri de dealuri

paralele cu lanţul muntos din nord, dublate de două şiruri de depresiuni. Originea acestor

dealuri este tectono-erozivă fiind cutată în timpul orogenezei valahe.

Dealuri colinare din sudul judeţului aparţin Podişului Getic, fiind formate din depozite

monoclinale cu structură orizontală. În aceste structuri îşi fac apariţia diverse bogăţii ale

subsolului, cele mai importante fiind lignitul, petrolul şi gazele (Judeţele Patriei- GORJ-

Monografie, 1980).

1.3 Clima

Clima judeţului Gorj se caracterizează printr-o varietate pronunţată de nuanţe

determinate de complexitatea reliefului, precum şi printr-o diversitate a proceselor

atmosferice, condiţionate de poziţia geografică a judeţului faţă de principalele componente ale

circulaţiei generale ale atmosferei. În general, clima este temperat continental cu influenţe

submediteraneene în partea de nor-vest şi nord-est.

Temperatura minimă absolută (istorică) înregistrată la Tg. Jiu este –31º C (înregistrată

la 24.01.1942), iar maxima absolută (istorică), +40.7º C (înregistrată la 24.06.2007),

amplitudinea medie multianuală fiind 23.9.

Temperatura medie anuală în întreaga zonă a judeţului decreşte de la sud la nord având

valori medii de 10-11°C în zona dealurilor colinare şi dealirlor subcarpatice, iar în zona

8

muntoasă, temperaturile medii anuale descresc de la poale spre vârf, fiind de 17° C la 600m

altitudine şi de -2°C la peste 2480 m altitudine.

Valoarea medie anuală a precipitaţiilor este de 800 mm în zona depresionară şi de 1200

mm in zona muntoasă

Excepţie au facut anii secetoşi 1983, 1992, 1993, 2000, când cantitatea de precipitaţii a

fost sub 600 mm.

Vânturile caracteristice sunt cele fönice în depresiune, care provoacă pagube când se

dezlănţuie mai ales vara, şi brize de munte, care bat în timpul verii în zona muntoasă şi

vecinătăţi.

Direcţia predominantă a vânturilor este dinspre nord pe culmile înalte, iar în zonele

depresionare predomină vânturile dinspre sud şi sud-vest, în general frecvenţa şi intensitatea

lor crescând pe măsură ce ne deplasăm spre nord (Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, 1980).

1.4 Reţeaua hidrografică

Reţeaua hidrografică a judeţului Gorj aparţine în majoritate unui singur bazin colector,

Jiul, care adună apele mai multor afluenţi (Gilort, Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa, Tismana şi Motru )

au debite medii anuale importante, cu apă de foarte bună calitate întrucât suprafeţele bazinale

aferente nu sunt afectate de activităţi umane.

Excepţie fac extremităţile NE şi NV ale judeţului, care sunt drenate de cursurile

superioare ale Olteţului (în judeţul Gorj cu o suprafaţă de bazin de 130 kmp şi o lungime de

30 km) şi Cernei (în judeţul Gorj cu o suprafaţă de bazin de 230 kmp şi o lungime de 24 km).

Pentru jumătatea de est a judeţului un mare potenţial în alimentarea cu apă potabilă îl

reprezintă râul Gilort care la ieşirea din munte are un debit multianual de 4,53 mc/s şi o apă de

foarte bună calitate.

Judeţul Gorj dispune de un număr mic de lacuri natural, acestea fiind reprezentate de

lacurile glaciare din Munţii Parâng şi Godeanu, dintre care mai mari cu apă permanentă sunt :

Câlcescu (S = 3 ha, ad. max. = 9.3 m) (fig. 2), Slăveiu ( S = 0.25 ha, ad. max. = 2.8 m) , Mija

şi Pasărea (S = 0.3 ha, ad. max. = 3 m).

9

Fig. 2 Lacul glaciar Câlcescu ( www.apmvalcea.dasoft.ro)

Intervenţia omului asupra reţelei hidrografice va duce la apariţia unor lacuri de baraj

hidroenergetice, Cerna (sau Valea lui Iovan) (fig. 3) şi Lacul Motru. Ambele lacuri fac

parte din Complexul hidrotehnic şi energetic Cerna – Motru –Tismana. La acestea se adaugă

lacurile Vâja şi Clocotiş.

Fig. 3 Valea lui Iovan (http://mw2.google.com)

Bogat în ape subterane, ape de cars, provenite din bordura calcaroasă montană sudică

unde s-a realizat şi captarea celor două izbucuri la Runcu şi Izvarna. Ape freatice la adancimi

mici de 2-3 m se află în depresiunile subcarpatice şi în luncile râurilor din zona piemontană,

folosite de locuitori prin captări în puţuri (Program integrat de gestionare a calitaţii aerului

2010-2013, Judeţul Gorj).

1.5 Solurile

Prin poziţia s-a geografică, judeţul Gorj se găseşte la interferenţa a două mari domenii

fizico-geografice, fapt care determină existenţa unor soluri caracteristice acestor domenii

geografice (Eutricambosol, specifice Europei Centrale şi Preluvosoluri specifice regiunilor

Mediteranei).

10

Condiţiile pedoclimatice şi de substrat geologic diferenţiază două zone cu soluri

diferite: Piemontul Getic şi Dealurile şi depresiunile Subcarpaţilor Getici.

Solurile Piemontului Getic, în cea mai mare parte a lor se caracterizează prin procese de

alterare cu formare de argilă acumulată în orizontul B şi silice, acumulată rezidual în

orizonturile A₂ şi A₁ şi în orizontul de humus.

Conform Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor, 2003, solurile judeţului Gorj

aparţin următoarelor clase de soluri:

1. Solurile zonale – sunt cele mai frecvent întâlnite şi sunt specifice condiţiilor naturale

în judeţul Gorj. Acestea se încadrează în următoarele clase: 

Clasa Luvisolurilor (LUV), cu solurile: Preluvisol (EL), Luvisol (LV), Planosol

(PL), Alosol (AL).

Clasa Umbrisolurilor (UMB): Nigrosol (NS), Humosiosol (HS).

2. Soluri intra zonale:

Clasa Cambisolurilor (CAM): Eutricambosol (EC), Districambosol (DC)

Clasa Hidrosoluri (HID): Gleisol (GS), Stagnosol (SG)

3. Soluri neevoluate:

Clasa Protosolurior (PRO): Litosol (LS), Regosol (RS), Alevisol (AS),

Entriantroposol (ET) ( Pedologie note de curs, 2011).

1.6 Flora şi Fauna

În funcţie de condiţiile fizico-geografice pe teritoriul judeţului Gorj, se găsesc

concentrate un număr mare de ecosisteme. În structura biocenozelor din aceste ecosisteme se

remarcă o floră si faună sălbatică bogată.

Vegetaţia naturală: din acest punct de vedere, cea mai mare parte a judeţului Gorj se

încadrează în zona de pădure, zonă care la rândul ei se etajează pe specii dominante: subzona

pădurilor de Quercineae, subzona fagului si subzona pădurilor de conifere. Pe formele cele

mai înalte, la peste 1.800 m altitudine întâlnim zona pădurilor alpine. Din punct de vedere al

vegetaţiei naturale ierboase, predomină speciile mezofite acidofile. 

Vegetaţia cultivată: este de o mare diversitate, datorită condiţiilor climaterice care

permit acest lucru. Exceptând zona de munte, în judeţul Gorj se cultivă pe arii extinse plante

cerealiere, legume, plante tehnice, specii pomicole, viţa de vie, inclusiv unele specii de climă

caldă. 

11

Zona alpină cuprinsă între 1600 şi 2518 m, cuprinde o subzonă alpină inferioară între

limita superioară a pădurii şi 1200-2200 m şi o subzonă alpină superioară situata între 2100-

2200 m şi 2518m altitudine maximă a Vârfului Parângul Mare.

Subzona alpina superioară caracterizată prin ierni geroase cu zăpezi mari şi veri scurte

şi relativ călduroase, vânturi aproape permanente. Vegetaţia lemnoasa se compune din Salix

retusa (sălcii pitice), Vaccinium myrtullus (afin), Vaccinium vitis idaea (merisor) etc. Covorul

plantelor erbacee este presarat cu: Seslaria disticha (coada iepurelui), Dianthus gelidua (garofita

de munte), Primula minima (ochiul gainii) s.a.

Subzona alpina inferioara se caracterizează prin formaţiuni lemnoase arbustive de Pinus

mughus (jepi), Uniperus sibirica (ienupăr pitic), Vaccinium vitis idaea (merişor), Agrostis

rupestra (iarba mieilor, alături de Gentiana lutea (ghinţură galbenă), - monument al naturii,

Polygonum viviparum (iarba şopîrlelor) ş.a. Dintre puţinele insecte care s-au încumetat să ocupe

nişa ecologică amintim formele endemice de fluturi Erebia laptim sau gândacul Cicindela

silvicola .Batracienii şi reptilele ajung numai întâmplător si nu depăşesc niciodată altitudinea de

2200 m. Pasările au şi ele câteva specii care rămân şi cuibăresc în zona alpină: Anthus spinoletta

(cocoşul de munte) . Capra neagră (Rupicapra rupicapra) monument al naturii ca relict glaciar se

află în câteva porţiuni din cresta principală a Parângului.

Subzona forestieră cuprinde în ordinea coborârii altitudinale subzona coniferelor,

subzona fagului si sub zona stejarului.

Subzona fagului are o mare amplitudine altitudinală 600-1.700 m., având interferări cu

subzonele învecinate stejarului si coniferelor.

Aici întâlnim plante lemnoase: Pinus silvestris (pinul), Castanea sativa (castanul),

Carpinus betulus (carpenul), Betula montana (mesteacanul), Ulmus montana (ulmul), Salix

caprea (salcia căprească). Stratul ierbaceu al pădurilor de fag cuprinde printre alte plante

speciile: Helleborus purpurascens (spânzul), Hepatica nobilis (popilnic iepuresc), Dentaria

bulbifera (colţişorul).

Numărul animalelor este determinat şi de condiţiile climatice astfel aici se regăsesc un

număr mare de specii. Majoritatea insectelor, batracienilor, reptilelor, pasărilor si mamiferelor se

găsesc în această subzonă.

Subzona coniferelor reprezentată printr-o bandă îngustă de păduri de molid si brad, care

de multe ori este întreruptă de pădurile de fag ce urca până la golurile alpine. Vegetaţia lemnoasă

cuprinde molidul, bradul, fagul, arinul de munte, socul roşu, caprifoiul, smeurul. Ca plante

ierboase întâlnim: Dryopteris filix mas (feriga), Festuca rubra (păiuşul roşu) etc. În compoziţia

pajiştilor se întâlnesc speciile: Nardus stricta, Agrostis tenuis (păiuşul). În raport cu zona alpină

numărul plantelor şi animalelor care trăiesc în această subzonă este mai mare, datorită condiţiilor

12

climatice mai propice. Dintre insectele întâlnite amintim în special lepidopterele: Acherontia

atropus (fluturele cap de mort), Lymantria monacha (omida păroasa a molidului). Batracienii

ajung în această subzonă prin Salamandra salamandra (salamandra), Bufo bufo (broasca

râioasa), iar dintre reptile Lacerta vivipara (şopârla de munte), Vipera berus (vipera). Păsările

acestor zone sunt: Parus aster (piţigoiul de brădet), Parus cristatus (piţigoiul moţat), Parus

montana (piţigoiul de munte), Corvus corax (corbul), Tetrao urogalus (cocoşul de munte). Un

locuitor tipic al acestor păduri este Ursus arctos (ursul cafeniu).

Subzona stejarului cuprinde pădurile de gorun (Q. petraea), în depresiunile Novaci,

Crasna se întâlnesc şi păduri de Q.robur, pe lângă acestea se găsesc si specii forestiere : Ulmus

montana (ulm), Malus silvestris ( mărul pădureţ), Sorbus terminalis (scoruşul de munte). Aici se

găsesc de asemenea o mare varietate de plante si o mulţime de specii de animale . Mamiferele

sunt reprezentate de Vulpes vulpes (vulpea), Canis lupus (lupul), Capreolus capreolus

(căpriorul), Sus scrofa (mistreţul) (Program integrat de gestionare a calitaţii aerului 2010-2013,

Judeţul Gorj).

13

CAPITOLUL II

2. Resursele pedologice în Judeţul Gorj

2.1.Definiţia şi rolul pedologiei

Pedologia este ştiinţa care cercetează formarea, evoluţia, însuşirile, clasificarea,

răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Termenul pedologie este de origine greacă şi vine

de la cuvintele pedon care înseamnă teren, ogor sau sol şi de la logos care înseamnă ştiinţă,

cuvântare, discurs.

Solul, ca obiect de studiu al pedologiei este definit ca un corp natural ce corespunde

stratului superior, afânat al litosferei. Acesta este format dintr-o succesiune de straturi sau

orizonturi care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi a

materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, la zona

de contact dintre atmosferă şi litosferă.

Ocupându-se cu studiul solului, care este mediul de viaţă al plantelor şi a altor

vieţuitoare pedologia are un rol important în dezvoltarea producţiei agricole, fiind

indispensabilă specialiştilor ce se ocupă cu aspecte de natură economică sau socială ale

economiei naţionale. Printre acestea:

evidenţa fondului funciar unic al ţării şi împărţirea lui în fond funciar agricol, silvic,

al apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al drumurilor;

evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pe moduri de folosinţă:

arabil (culturi de câmp şi legume), păşuni şi fâneţe naturale, pomi şi viţă de vie;

stabilirea, la nivelul teritoriilor administrative, a arealelor cele mai indicate pentru

diverse specii de plante cultivate, soiuri şi hibrizi;

fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului (asolamente,

lucrări ale solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor agrochimice (utilizarea

îngrăşămintelor, a amendamentelor etc.) şi a lucrărilor hidroameliorative (irigaţii, desecări,

drenaje, îndiguiri);

prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de eroziune,

salinizare secundară, înmlăştinire, poluare etc.;

organizarea teritoriilor agricole;

creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor terenuri

nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi);

14

recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a aşezărilor

omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite in exploatările curente

(Pedologie note de curs, 2011)

2.2.Fertilitatea solului

În momentul luării sale în cultură, solul a devenit teren agricol. Acesta a dispus de la

început de o fertilitate naturală sau originală, care provine de la natură şi este determinată de

condiţiile naturale în care s-a format solul. Dacă se face abstracţie de condiţiile climatice,

deosebirea între terenuri în ce priveşte fertilitate naturală a acestora constă în diferenţa de

compoziţie chimică a stratului lor superior, adică în diferenţa cu privire la conţinutul în

materii nutritive necesare plantelor ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).

2.3.Fertilitatea naturală a solului

Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul însuşirilor fizice, chimice şi

biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date. Fertilitatea

naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit a un corp natural în sensul

definiţiei dată de Docuceaev ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).

2.4.Fertilitatea efectivă a solului

Două suprafeţe de teren cu aceleaşi însuşiri chimice, care au aceeaşi fertilitate

naturală, pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că materiile

nutritive din acestea ce pot fi valorificate imediat de către plante se găsesc sub forme diferite

de accesibilitate. Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în

agricultură.

În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin

investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la

aşa-numita fertilitate artificială. Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri:

potenţată şi de tranziţie.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor agricole ca

rezultat al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază posibilitatea maximă de

creştere a producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole

aplicate integral în producţie. Ea reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp

15

indică drumul, şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim

permis de cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii producţiei agricole

pe un anumit tip de sol.

Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii potenţate

determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori de intensificare, pentru

creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei economice a producţiei agricole. Fiecare nouă

alocare de factori de producţie determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea

potenţată. Cu cât gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de tranziţie

se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când suprafaţa agricolă ce revine pe

locuitor este relativ mai mică.

Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite,

formând astfel un tot unitar numit fertilitate economic ( Oanea N., Alexandra Radu, 2003).

2.5.Fertilitatea economic

A solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca

fertilitatea naturală a solului să fie imediat folosită.

Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a

societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată ca un moment al fertilităţii

naturale.

Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea pământului

deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele

nutritive din sol.

Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia

chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie poate fi favorabilă pentru o

anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.

Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii

efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului.

Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte:

Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului datorită

factorilor de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar, iar

fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu numai

creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii

costurilor pe unitatea de produs, adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei

respective de plante.

16

Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată

indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.

Zona dealurilor Piemontului Getic (partea sudică a judeţului Gorj), puternic

împădurită până în timpul regimului Comunist, când terenul agricol a avut o extindere

semnificativă, prezintă aproape toate varietăţile de soluri de pădure. Se mai întâlnesc soluri în

diverse grade de podzolire, iar în luncile râurilor şi pe terase soluri aluvionare aflate în diferite

grade de solidificare (Oanea N., Alexandra Radu, 2003).

Solurile din zona dealurilor subcarpatice se încadrează în provinicia danubiană-getică,

caracterizată prin manifestarea influenţelor sudice premediteraneene, care se resimt în

condiţiile climatice prin ierni relative blănde dar umede, veri călduroase şi umede doar în

prima parte a lor, în ultima parte devenind foarte secetoase.

În condiţiile pedologice consemnate mai sus, solurile din judeţul Gorj, favorizează

cultivarea cerealelor, mai ales în zpnele depresionare , pomii fructiferi şi viţa de vie, în zona

de dealuri, legumele şi zarzavaturile în lunci. Pe colinele piemontane se cultivă şi plante de

câmp, dar sunt prevăzite păşunile şi fâneţele natural.

Solurile în judeţul Gorj sunt repartizate în funcţie de relief, de reţeaua hidrografica şi

de fauna locala care a influenţa de-a lungul timpului proprietăţile şi textura solului (Judeţele

Patriei, 1980).

În judeţul Gorj întâlnim urmatoarele tipuri de soluri:

- Solurile brune de pădure slab şi moderat erodate. Sunt dezvoltate pe argile. Aceste soluri

au un conţinut moderat de humus şi azot, fiind însă insuficient dotate cu fosfor şi potasiu

mobil. Se întâlnesc pe interfluvii, ca de exemplu pe interfluviul valea Galbenulvalean

Olteţului şi interfluviul valea Gilortului-valea Jiului şi deşi sunt ocupate cu pomi fructiferi

solurile necesită amendamente cu îngrăşăminte chimice.

-Solul brun de pădure, puternic erodat şi gleizat. Acest tip de sol se dezvoltă pe pante mai

mari, ceea ce conduce la o puternică spălare a orizontului A. Solul are o reacţie acidă, fiind

sărac în humus şi azot. Ca şi precedentul sol descris, şi acesta este slab aprovizionat cu

potasiu şi fosfor mobil.

-Solurile deluviale şi deluvio-coluviale. Se subîmpart în tipul deluvial brun şi deluvio-

coluvial mediu adânc. Ocupă toate poalele dealurilor piemontane, fiindu-le caracteristice

pantele mici. Se caracterizează prin conţinut sărac în humus, având însă un conţinut mijlociu

de azot total.

- Solurile podzolice secundare. Ocupă terasele superioare de 8-10 m, precum şi spinările

netede ale interfluviilor. Au un conţinut redus în humus şi reacţie acidă.

17

-Solurile aluvionare nisipo-argiloase. Se întâlnesc pe toate văile râurilor, având o dezvoltare

mai mare în lunca Jiului, Olteţului, Gilortului şi Motrului. În orizontul A apare acumularea de

humus, în mai mică sau mai mare măsură, în funcţie de evoluţia solului, ceea ce este specific

acestor soluri. Sunt frecvente procesele de levigare parţială a carbonaţilor care coboară spre

orizonturile inferioare. În zona dealurilor subcarpatice, solurile au o caracteristică

pedogenetică net deosebită faţă de solurile munţilor de la nord, cât şi faţă de cele ale

Piemontului Getic din sud. Cercetările şi cartările detaliate ale acestora au scos în evidenţă

următoarele tipuri de soluri :

- Solurile silvestre podzolice gălbui. Ocupă de obicei suprafeţele plane de pe gruiurile

piemontane şi de pe terasele vechi.

- Solurile silvestre brune-gălbui podzolite. Sunt răspândite în condiţii de relief, rocă şi

vegetaţie apropiate solurilor podzolice .

- Solurile silvestre podzolice şi solurile silvestre brune podzolite. Sunt înrudite cu cele

anterioare, găsindu-se pe pantele accentuate. Din cauza levigărilor orizonturile superioare, în

unele cazuri lipsesc.

-Solurile semigleice. Ocupă o bună parte din conurile de dejecţie formate de Gilort la Novaci,

de Şuşiţa Verde la Vălari, de Galbenul la Baia de Fier, de Jiu la Bumbeşti, de Tismana la

Tismana şi de Motru la Padeş.

- Solurile pseudorendzinice. Sunt caracteristice dealurilor subcarpatice interne şi apar de

obicei în complexe cu soluri pseudorendzinice levigate sau cu soluri silvestre brune. (Schemă

cu riscurile de competenţă a I.S.U-Gorj).

3. Modul de utilizare al terenurilor

Stabilirea modului de utilizare a terenurilor se face în funcţie de condiţiile naturale şi de

interesele economiei naţionale. Analiza pe categorii de folosinţă a terenurilor agricole, (tab. nr.1)

evidenţiază că în judeţul Gorj terenurile arabile au valori destul de ridicate pe toată perioada

1990-2009.

Suprafaţa fondului funciar al judeţului Gorj suferă modificării pe parcursul perioadei

analizate, încă din anul 1992 când cantităţile de precipitaţii au fost foarte reduse în comparaţie cu

anul precedent, anul 2000 fiind cel mai secetos an din perioada analizată. Astfel, în anul 2000

suprafaţa agricolă este de 250271 ha şi scade semnificativ în fiecare an, ajungând în anul în anul

2009 la 242749 ha, această suprafaţă fiind cea mai mică de pe parcursul perioadei analizate. (fig.

nr.4) (*Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).

18

Tabelul. 1 Fondul funciar în judeţul Gorj

Anii Suprafaţa

totală

Suprafaţa

agricolă

din care, pe categorii de folosinţă (ha):

Arabilă Păşuni Fâneţe Vii  Livezi 

1990 560174 250776 102803 85750 40577 8433 13213

1995 560174 250204 103234 84784 40518 8399 13266

2000 560174 250271 103410 85124 40559 8236 12942

2005 560174 243740 99149 88654 42542 4434 8961

2009 560174 242749 99284 88559 42326 4241 8375

Sursă: Institutul de Statistică Judeţeană Gorj

1990 1995 2000 2005 2009238000

240000

242000

244000

246000

248000

250000

252000

ha

Ani

Fig. nr. 4. Suprafaţa terenului agricol în perioada 1990-2009

Cea mai mare suprafaţă din structura terenului agricol, revine terenului arabil, 124.371

ha în anul 1988. Începând cu anul 1989 se constată o scădere a suprafeţei agricole ajungând la

106.077 ha, cu 18.294 ha mai mic faţă de anul 1988. Anul 2007 are o suprafaţă arabilă de

84.543 ha, fiind anul cu cea mai mică valoare, având o scădere cu circa 8.772 ha faţă de anul

precedent. Anul 1988 deţine apogeul acestei perioade analizate ajungând la 124.371 ha, cu

39828 ha mai mare faţă de anul 2007 (fig. nr. 5) ( Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).

19

1990 1995 2000 2005 200997000

98000

99000

100000

101000

102000

103000

104000ha

Ani

Fig. nr. 5: Suprafaţa terenului arabil în perioada 1990-2009

Suprafaţa păşunilor atinge un maxim încă din anul 1990 de 85.750 ha, însă în timp

suprafaţa păsunilor fluctuează ajungând în 1995 la o suprafaţa de 84.784 ha . Suprafaţa

păşunilor în anul 2005 are valoarea cea mai mare, respectiv 88.654 ha, având o creştere de

aproximativ 3.800 ha.

Arealul fâneţelor înregistrează pentru anul 1990 o suprafaţă de 40.577 ha, iar cel mai

mic areal ocupat de acestea este înregistrat în anul 1995, având doar 40.518 ha. După anul

2003, suprafaţa fâneţelor creşte în mod constant ajungând în anul 2005 la 42.542 ha. În anii

2008 şi 2009 suprafaţa rămâne constantă 42.326 ha.

Viile şi pepinierele viticole înregistrează în anul 1990 o suprafaţă de 8.433 ha. În

următorii ani se înregistreaza pierderi semnificative din suprafaţa viticolă ajungând în 2009 la

doar 4.241 ha.

În cazul livezilor şi pepinierelor pomicole suprafaţa acestora este într-o continuă

scădere încă din anul 1990, de la 13.213 ha la 8.016 ha în anul 2008. În anul 2009 se

înregistrează o crestere de aproximativ 350 ha (fig.6). (Institutul de Statistică Judeţeană Gorj).

20

1990 1995 2000 2005 20090

20000

40000

60000

80000

100000

120000

102803 103234 10341099149 99284

85750 84784 8512488654 88559

40577 40518 40559 42542 42326

8433 8399 82364434 4241

13213 13266 129428961 8375

ArabilăPăşuniFâneţeVii Livezi 

ha

Ani

Fig. nr. 6: Evolutia situţiei funciare între 1990-2009

21

CAPITOLUL III

3. PRINCIPALELE PLANTE DE CULTURĂ

Cea mai mare parte a terenurilor arabile sunt cultivate cu cereale pentru boabe,

pondere mare având porumbul. Pe suprafeţe mari se cultivă grâul şi secara, iar din categoria

plantelor oleaginoase, se remarcă floarea soarelui. Pe arii mai restrânse se cultivă sfecla de

zahăr şi cartoful. Din punct de vedere economic, aceste sunt cele mai importante plante

cultivate în perimetrul Gorjului.

3.1 Porumbul caracteristici generale:

Porumbul - este utilizat în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca materie

primă pentru diferite industrii.

În alimentaţia omului, porumbul se utilizează sub formă de mălai (făină) din care se

prepară mămăliga sau diferite peparate de patiserie, fulgi de porumb, porumb zaharat

conservat sub formă de boabe sau ştiuleţi pentru salate şi garnituri, porumb fiert sau copt,

popcorn.

În furajarea animalelor, boabele de porumb constituie furajul concentrat de bază

pentru toate speciile de animale.

Porumbul prezintă o serie de particularităţi, care justifică importanţa sa deosebită în rândul

plantelor de cultură, şi anume:

prezintă o mare plasticitate ecologică, cultivându-se pe terenuri şi în condiţii climatice

foarte diferite;

fiind o plantă unisexuat-monoică, se obţine cu uşurinţă hibrizi, în prezent la porumb

cultivându-se numai hibrizi;

prezintă o bună rezistenţă la secetă şi arşiţă;

are un număr redus de boli şi dăunători;

se poate cultiva fără probleme deosebite în monocultură mai mulţi ani;

este o plantă prăsitoare care lasă terenul relativ curat de buruieni, fiind o bună

premergătoare pentru majoritatea culturilor;

valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, precum şi apa de irigaţie;

poate fi semănat ca a doua cultură, după plantele cu recoltare timpurie;

22

cultura poate fi mecanizată în întregime;

recoltarea se face fără pericol de scuturare;

are un coeficient mare de înmulţire, realizând producţii mari

recolta are posibilităţile foarte variate de valorificare. ( Viorel ION, Fitotehnie, 2010).

Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând, după datele

statistice din 1998, suprafaţa de 137,4 mil. ha. Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în

SUA 29,3 mil. ha, după care urmează China (24 mil. ha), Brazilia (10,5 mil. ha), Mexic 7,4

mil. ha), India (6,2 mil. ha). Producţia medie mondială este cuprinsă între 4000 – 4400kg/ha.

Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În anul 1998 s-

a cultivat pe 3.085.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut de numai 2.795 kg/ha

(Buletin FAO, 1998).

Cerinţe faţă de sol

Porumbul asigură cele mai mari producţii pe solurile fertile, adânci, luto-nisipoase,

care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să aprovizioneze în optim

planta cu apă şi elemente nutritive.

Producţiile cele mai mari se obţin pe solurile lutoase şi luto-nisipoase, cu 3-5%

humus, peste 8 mg P₂O şi peste 20 mg K₂O/100 kg sol, gradul de saturaţie în baze de 75-90 %

şi pH de 6,5-7,5.

Solurile nisipoase pot fi valorificate de porumb prin fertilizare şi irigare, dar solurile

argiloase, care reţin umiditatea, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupând rădăcinile

plantelor, fiind mai puţin indicate. De asemenea, rezultate slabe se obţin pe solurile tasate şi

compacte (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de căldură

Seminţele de porumb germinează la 8-10°C. La temperaturi mai scăzute în sol, ca

urmare a atacului ciupercilor saprofite boabele putrezesc.

Dacă umiditatea solului este suficientă pentru germinare, răsărirea porumbului are loc

în 16-20 zile la temperaturi de 10-12°C, în 13-15 zile la temperaturi de 12-15°C, în 8-10 zile

la temperaturi de 15-18°C şi în 5-6 zile la temperatura de 21°C.

Când coleoptilul este încă sub suprafaţa solului, porumbul poate suporta îngheţuri

nocturne de până la –6°C (chiar –8°C). După răsărire, creşterea încetează la temperatura de 4-

5°C, brumele târzii distrug frunzele, iar temperatura de -4°C distruge complet planta de

porumb. Dacă meristemul de creştere este în sol atunci când intervin aceste temperaturi,

planta poate regenera ulterior.

23

Creşterea porumbului se desfăşoară în condiţii bune atunci când temperaturile medii

nu scad sub 13°C în luna mai şi sub 18°C în lunile iulie şi august. Rata de creştere cea mai

ridicată se înregistrează la temperaturi cuprinse între 24 şi 30°C.

În faza de înflorirea, temperatura optimă este cuprinsă între 18 şi 24°C. Temperaturile

mai ridicate determină un decalaj între apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor, accentuând

fenomenul de protandrie1, iar temperaturile de 28-30°C, precum şi oscilaţiile mari de

temperaturi de la zi la noapte scad viabilitatea polenului, ceea cedetermină un procent ridicat

de sterilitate şi scăderea producţiei.

De la fecundare până la coacerea în ceară, planta de porumb necesită temperaturi

moderate şi fără oscilaţii, care să permită funcţionarea aparatului fotosintetic pe o perioadă cât

mai lungă, astfel încât să se asigure umplerea boabelor.

După maturitatea în ceară, porumbul necesită temperaturi ridicate şi un climat uscat,

care să permită o pierdere rapidă a apei din bob (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de umiditate

Porumbul are o rezistă bună la secetă, în mod deosebit în prima parte a perioadei de

vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, coeficientului de transpiraţie redus

(cuprins între 246 şi 589) şi caracterului xerofitic al părţii aeriene (capacitatea de reducere a

suprafeţei foliare prin uscarea frunzelor bazale şi răsucirea limbului foliar).

Pentru a germina, boabele de porumb absorb 27-34% apă din greutatea lor la

temperatura de 8-10°C.

Perioada critică pentru apă este între 10-20 iunie şi 10-20 august, respectiv înaintea

apariţiei paniculelor şi până la maturitatea în lapte. În această perioadă, solul trebuie să aibă

60 - 80% apă din capacitatea de câmp. În faza de umplere a boabelor, lipsa de umiditate

provoacă şiştăvirea acestora. În condiţiile din ţara noastră, producţiile de porumb sunt peste

medie atunci când precipitaţiile sunt de peste 40 mm în luna mai, 60 mm în iunie, 60 mm în

iulie şi sub 80 mm în august. Repartizarea optimă a precipitaţiilor este următoarea: 60-80 mm

în luna mai, 100-120 mm în iunie, 100-120 mm în iulie şi 20-60 mm în august (Humlum J.,

1942, citat de Bîlteanu Gh., 1998).

Porumbul găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie atunci când precipitaţiile anuale

sunt de peste 500 mm, precipitaţiile căzute între 1 ianuarie şi 31 august sunt de peste 350 mm

sau precipitaţiile căzute între 1 mai şi 31 august sunt de peste 250 mm (Safta I., citat de

Bîlteanu Gh., 1998).

Grindina produce pagube importante atunci când aceasta cade în faze mai avansate de

vegetaţie a porumbului, în special după înspicat. Până în faza de 6-8 frunze, planta de porumb

24

se reface în scurt timp. Apa freatică este în optim pentru porumb dacă se găseşte la 1,5-3,5m

adâncime (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

3.2 Grâul şi secară caracteristici generale:

3.2.1Grâul

Este cea mai importantă plantă cultivată, din care se obţine în principal pâine, aliment

de bază pentru cca. 40% din populaţia globului. Prin măcinare, din boabele de grâu se obţine

făina care este utilizată pentru prepararea de diferite produse de panificaţie şi patiserie,

fabricarea de paste făinoase, etc. Boabele de grâu intră în alcătuirea amestecurilor de cereale

prentru micul dejun.

Boabele de grâu se utilizează în hrana animalelor ca atare sau măcinate. De asemenea,

în furajarea animalelor se utilizează şi tărâţa rezultată ca subprodus în urma procesului de

măcinare, aceasta fiind bogată în proteine, lipide şi săruri minerale.

Boabele de grâu servesc ca materie primă în diferite industrii, pentru obţinerea de

amidon, gluten, spirt, băuturi spirtoase (vodcă, wisky), bere, biocarburburant (bioethanol).

Paiele au utilizări multiple, precum: materie primă în industria celulozei şi hârtiei;

aşternut pentru animale; furaj grosier; îngrăşământ organic prin încorporare în sol după

recoltare sau prin compostare; producerea de energie termină prin arderea în arzătoare cu

recuperare de căldură.

Germenii de grâu rezultaţi în urma procesului de măcinare sunt utilizaţi în hrana omului ca

produse energizante (germeni consumaţi cu lapte sau miere de albine), ca adaus în diferite

produse de panificaţie, sau pentru obţinerea de ulei foarte apreciat în industria cosmetică.

Cultura grâului oferă următoarele avantaje:

boabele au un conţinut ridicat în glucide şi proteine, corespunzător cerinţelor

organismului uman;

boabele au o bună conservabilitate pe perioade mari de timp;

boabele se transportă cu uşurinţă pe distanţe mari;

boabele de grâu au diferite alternative de valorificare;

boabele de grâu reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale pe piaţa

mondială;

grâul se poate cultiva în diferite condiţii pedoclimatice, asigurând producţii

satisfăcătoare peste tot unde se cultivă;

tehnologia de cultivare este complet mecanizată şi bine pusă la punct, fără probleme

deosebite;

25

grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură;

după soiurile timpurii de grâu pot fi semănate culturi succesive, mai ales dacă sunt

condiţii de irigare.

Răspândire

Grâul se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea îi permite să fie

cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi 45° latitudine sudică, de la

nivelul marii şi până la 3.000 – 3.500 m altitudine (zona Ecuatorului).

În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în

ultimele decenii. Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut semnificativ între

anii 1938 (963kg/ha) şi 1979 – 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat), după care s-au

menţinut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul rând în funcţie de

gradul de favorabilitate al condiţiilor meteorologice ale anilor de cultivare (Viorel Ion,

Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de climă şi sol

Grâul se cultivă pe glob între paralelele de 30-60° latitudine nordică şi 25-40°

latitudine sudică, ceea ce face ca în fiecare lună a anului undeva pe glob să se recolteze grâu.

În condiţiile din ţara noastră, perioada de vegetaţie a grâului de toamnă se încadrează, în

general, între 270 şi 290 zile (cca. 9 luni), în funcţie de soi şi condiţiile în care se cultivă

(Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de căldură

Temperatura minimă de germinare a boabelor de grâu este de 1-3°C. De obicei, în

momentul semănatului grâului de toamnă temperatura este de cca. 15°C în sol, procesul de

germinaţie nefiind afectat de temperatură. Pentru răsărire, grâul necesită o sumă de

temperaturi biologic active (TBA, cu temperatura de bază de 0°C) de 100-140°C.

Înfrăţirea grâului începe după 12-15 zile de la răsărire şi se desfăşoară în condiţii

optime la temperatura de 8-10°C, procesul continuând până ce temperatura scade sub 5°C.

Plantele de grâu formează 2-3 fraţi în toamnă, ceea ce asigură o rezistenţă maximă la iernare,

dacă se realizează o sumă a temperaturilor biologic active (TBA, cu temperatura de bază de

0°C) de cca. 500°C.

În toamnă, plantele de grâu se adaptează pentru a rezista gerurilor din timpul iernii,

proces numit „călire”, care se desfăşoară în două faze:

26

prima fază (15-20 zile) se parcurge în condiţii de zile însorite şi calde, la temperaturi

de 10-15°C în timpul zilei şi 0-6°C în timpul nopţii;

faza a doua (17-28 zile), în care se realizează deshidratarea celulelor şi concentrarea

sucului celular la temperaturi de cca. 0°C.

Grâul de toamnă bine călit rezistă la îngheţuri de până la –20°C la nivelul nodului de

înfrăţire.

În primăvară, temperaturile favorabile plantelor pentru alungirea paiului sunt de 14-

18°C, pentru înspicat de 16-18°C, pentru înflorit de 18-20°C, iar pentru formarea, umplerea şi

coacerea bobului de 20°C (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de umiditate

În zona de cultură a grâului, se consideră că este necesar să cadă o cantitate de

precipitaţii de cel puţin 225 mm, cantitatea optimă fiind de 600 mm.

Coeficientul de transpiraţie al grâului este cuprins între 350 şi 400 (Roman Gh.V.,

2006). Pentru germinaţie, boabele de grâu absorb o cantitate de apă echivalentă cu 40-50 %

din greutatea lor.

Răsăritul are loc în condiţii optime la o umiditate a solului de 70-80% din capacitatea

totală pentru apă, limita inferioară fiind de 40% din capacitatea totală pentru apă.

În condiţiile din ţara noastră, toamnele sunt în mod frecvent secetoase, ceea ce face ca

germinarea şi răsăritul culturilor de grâu să fie întârziate şi culturile să fie neuniforme.

În primăvară, cerinţele faţă de umiditate cresc continuu, fiind maxime în perioadele de

înspicare, înflorire şi umplere a boabelor.

Deficitul hidric în primăvară are o influenţă negativă asupra alungirii paiului, dar mai

ales asupra procesului de organogeneză, ceea ce face ca spicul format în asemenea condiţii să

aibă un număr mic de spiculeţe, iar spiculeţele să aibă un număr mic de flori fertile.

Excesul de umiditate în primăvară favorizează dezvoltarea bolilor foliare.

În faza de umplere a boabelor, vremea uscată şi călduroasă determină un dezechilibru

între pierderea apei prin procesul de transpiraţie şi absorţia acesteia din sol, ceea ce duce la

apariţia fenomenului de şiştăvire. Acest fenomen împiedică transportul substanţelor asimilate

din frunze în bob, motiv pentru care boabele se opresc din dezvoltare, pierd apă şi se

încreţesc, devenind şiştave. În ţara noastră, fenomenul de şiştăvire este mai frecvent în zona

de sud-est (Bărăgan şi Dobrogea) (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

27

Cerinţe faţă de sol

Grâul dă rezultate bune pe soluri mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare

de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH între 6 şi 7,5).

Sunt neindicate pentru grâu solurile impermeabile, pe care stagnează apa, plantele de grâu pe

aceste soluri fiind expuse la fenomenul de asfixiere. Nu sunt favorabile nici solurile uşoare,

deoarece plantele pot suferi de secetă. De asemenea, nu sunt indicate nici solurile prea acide

sau prea alcaline (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

3.2.2Secară

Secara se utilizează la fabricarea pâinii. Pâinea de secară este mai utilă decât cea de

grâu comun, are un gust plăcut, o aromă deosebită şi a devenit un tip principal de pâine

intermediară.

Boabele de secară şi deşeurile de la prelucrarea ei se utilizează ca furaj concentrat

pentru sectorul zootehnic.

Secara are şi importanţă agrotehnică: valorifică terenurile slab fertile, are sistemul

radicular bine dezvoltat şi poate fi folosită în asolamentele antierozionale, părăseşte devreme

câmpul şi este o bună premergătoare pentru majoritatea speciilor de primăvară, în unele cazuri

şi pentru cerealele de toamnă. Secara are o creştere iniţială intensivă, este mai rezistentă la

boli şi dăunători, înăbuşă buruienile şi favorizează protecţia mediului ambient (Victor

Starodub, Tehnologii în fitotehnie, Chişinău 2008).

Cerinţe faţă de climă şi sol

Secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol, fapt

pentru care ea se cultivă până la 70o latitudine nordică (în Europa) şi până la altitudine de

1800 m. În condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie este la secara de toamnă de 270 - 280

zile, necesitând o sumă a gradelor de temperatură de 2000 - 2200oC. Temperatura minimă de

germinare a boabelor de secară este de 1 - 2oC, iar la 12 - 14oC în sol secara răsare în 5 - 6

zile de la semănat. Dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta geruri

de până la –25oC şi chiar până la –35oC (temperaturi ale aerului). La nivelul nodului de

înfrăţire, suportă temperaturi de până la –18oC, –20oC. Din această cauză la noi în ţară,

cultura secarei se poate lua în calcul cu rezultate bune până la 1300 m altitudine. Având o

creştere puternică în timpul toamnei, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din

această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă mai puţin la fenomene de

28

asfixiere, este atacată de mucegaiul de zăpadă). De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai

aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă decât grâul de toamnă la fenomenul de

descălţare. În primăvară creşte mai viguros şi repede datorită puterii mari de absorbţie şi

coeficientului de evapotranspiraţie mic. În perioada înfloritului, cere timp frumos şi potrivit

de cald (17 - 20oC). Timpul ploios şi rece, ca şi cel uscat şi foarte cald influenţează

nefavorabil polenizarea şi fecundarea florilor rezultând spice „ştirbe“. În timpul umplerii

boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea substanţelor în

boabe, rezultând boabe şiştave.

Faţă de umiditate, secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale. Aceasta pe

de o parte, se datoreşte sistemului radicular puternic dezvoltat şi profund al plantelor de

secară, iar pe de altă parte, faptului că pornind primăvara devreme în vegetaţie, îşi alungeşte

paiul foarte repede, valorificând foarte bine apa acumulată în sol în timpul iernii şi din ploile

care cad în această perioadă, scăpând astfel de perioadele de secetă de mai târziu. Nu suportă

umiditatea prea mare în sol. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în

perioada înspicării, determină căderea plantelor, producţia fiind astfel diminuată.

Solul. Faţă de sol, secara are de asemenea cerinţe reduse, datorită sistemului său

radicular profund şi cu o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive

din compuşii mai greu solubili. Datorită acestui fapt, secara este capabilă să dea producţii

bune şi pe terenurile cu fertilitate scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH = 4) sau alcalină (pH

= 8), cum sunt sărăturile, solurile mlăştinoase sau nisipoase etc. Din această cauză, în zona de

cultură a grâului de toamnă, terenurile necorespunzătoare se însămânţează cu secară.

Producţiile însă cele mai mari se obţin la secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în

condiţiile aplicării îngrăşămintelor (Ştefan Marin, Fitotehnie I-II, Craiova 2011).

3.3 Orzul şi orzoaica caracteristici generale:

3.3.1 Orzul

Este utilizat în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi ca materie primă pentru

diferite industrii.

În alimentaţia omului, făina de orz este utilizată în diferite zone ale lumii pentru

obţinerea de pâine, care are o calitate mai slabă comparativ cu cea de grâu, fiind sfărâmicioasă

şi necrescută. De asemenea, făina de orz se folosesc în hrana sugarilor şi pentru prepararea

unor specialităţi

29

În furajarea animalelor, boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o bună

digestibilitate, fiind comparabile cu valoarea furajeră a boabelor de porumb.

Boabele de orz sunt utilizate ca materie primă pentru fabricarea berii, acestea având

următoarele avantaje faţă de alte boabe de cereale: prin germinarea boabelor de orz, în

germeni apar în cantitate mai mare enzimele alfa şi beta-amilaza, ceea ce asigură o mai bună

hidrolizare a amidonului din endorperm în glucide simple, fermentescibile; paleele care

acoperă boabele le protejează de eventualele vătămări mecanice în timpul diverselor

manipulări, care ar putea efecta germinaţia, şi deci calitatea malţului; plevele care îmbracă

bobul au rol filtrant pentru separarea substanţelor solubile în timpul procesului de fabricare a

berii (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

3.3.2 Orzoaica

Are o calitate superioară pentru bere compartiv cu orzul furajer din următoarele

motive: boabele de orzoaică sunt mai mari şi mai uniforme, producând un malţ de o calitate

mai bună, pe lângă conţinutul mai redus de proteină şi mai ridicat de amidon, trebuie să aibă

boabe mari (MMB 40 - 48 g), cu grosimea mai mare de 2,5 mm, uniforme, cu energie

germinativă mare şi încolţire uniformă (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de climă şi sol

Orzul se cultivă până la latitudini de 70 grade, iar ca altitudine până la 1.900 m în

Alpi, 2.700 m în Caucaz şi 4.700 m în Tibet.

În condiţiile din ţara noastră, orzul de toamnă are perioada de vegetaţie mai scurtă cu

7-10 zile decât grâul de toamnă, iar orzul de primăvară are perioada de vegetaţie cuprinsă

între 90 şi 120 de zile (Viorel Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de căldură

Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2°C, iar răsărirea are loc în condiţii

optime la temperatura de 15-20°C.

Pentru răsărire, orzul necesită o sumă a temperaturilor biologic active de 110-130°C.

Până la intrarea în iarnă, orzul are nevoie de o sumă a temperaturilor biologic active (sumă a

temperaturilor mai mari de 0°C) de 500 – 550°C.

Pentru a junge la maturitate, orzul de toamnă necesită o sumă a temperaturilor biologic

active (sumă a temperaturilor mai mari de 0°C) de 1700-2100°C, iar orzul şi orzoaica de

primăvară necesită 1200-1800°C.

30

Pentru ca plantele de orz să treacă din etape vegetativă în etapa reproductivă (pentru

realizarea inducţiei florale), respectiv pentru ca planta să capete capacitatea de a forma paiul

şi spicul, acestea trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare, care constă dintr-o perioadă de

35-45 zile, la 1-3°C. La formele „umblătoare” de orz (care pot fi semănate atât toamna, cât şi

primăvara), vernalizarea se parcurge într-un timp mai scurt, de 15-20 zile, la temperatura de

2-4°C. La formele de orz de primăvară, durata vernalizării este de 10-15 zile, la temperaturi

de 3-5°C.

Orzul de toamnă este mai sensibil la condiţiile de iernare comparativ cu grâul sau

secara de toamnă, acesta rezistând până la -15°C.

Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate comparativ cu grâul, secara şi ovăzul (Viorel

Ion, Fitotehnie, 2010 ).

Cerinţe faţă de umiditate

Pentru a germina, boabele de orz absorb circa 48% apă din masa lor.

Orzul are cerinţe mai reduse faţă de umiditate, comparativ cu grâul, secara şi ovăzul.

Coeficientul de transpiraţie este de 300 – 400.

Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare (cerinţe

similare cu ale grâului). Totuşi, la acelaşi regim de umiditate, orzul realizează producţii cu 20-

25% mai mari decât grâul (Bîlteanu Gh., 1989).

Având perioada de vegetaţie mai scurtă, de obicei orzul evită seceta de la începutul

verii. Ca atare, orzul este mai puţin afectat de fenomenul de şiştăvire comparativ cu grâul.

Totuşi, dacă seceta se manifestă mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, datorită

sistemului radicular mai puţin dezvoltat şi mai superficial.

Cerinţe faţă de sol

Orzul este mai pretenţios faţă de sol comparativ cu grâul, având un sistem radicular cu

o capacitate mai redusă de absorbţie a elementelor nutritive şi o perioadă de vegetaţie mai

scurtă. Solurile cele mai favorabile pentru orz sunt cele fertile, cu textură mijlocie, permeabile

şi cu un pH cuprins între 6,5 şi 7,5.

Orzoaica este mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul, în special faţă de textura

acestuia.

Pentru orz şi orzoaică sunt contraindicate solurile sărăturoase şi cele prea uşoare (Viorel Ion,

Fitotehnie, 2010 ).

31

3.4 Cartoful caracteristici generale:

Cartoful Sub aspect agrofitotehnic, cartoful este o bună plantă premergătoare, care

valorifică bine unele soluri slab productive (nisipurile, cenuşile de termocentrală, haldele de

steril); favorizează eşalonarea lucrărilor agricole (soiuri diferite ca perioadă de vegetaţie);

foloseşte fertilizanţii organici, minerali şi apa de irigaţie foarte eficient.

Cultura cartofului prezintă şi unele inconveniente cum ar fi:

tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiți periodic, pentru a se înlătura efectul

dăunător al degenerării;

mana cartofului şi gândacul din Colorado pot produce pagube însemnate economic şi

chiar compromite cultura;

materialul de plantare solicită condiţii speciale de obţinere, păstrare, pregătire;

se utilizează cantităţi mari de tuberculi pentru plantare (cheltuieli mari);

cartoful este sensibil la transport (rănindu-se cu uşurinţă), la lovire şi la temperaturi

scăzute;

mecanizarea integrală ridică unele probleme dificile.

Pentru realizarea de producţii constant - ridicate, în ţara noastră sunt necesare unele

măsuri menite să conducă la realizarea acestui obiectiv, cum ar fi:

stabilirea unei zonări îmbunătăţite a cartofului, prin care să se valorifice mai bine

condiţiile naturale şi să se reducă corespunzător transportul de tuberculi dintr-o

regiune în alta;

introducerea în cultură de noi soiuri, caracterizate prin productivitate, calitate

superioară, rezistenţă la boli, secetă, temperaturi scăzute;

folosirea de material pentru plantare, liber de viroze;

organizarea de unităţi agricole specializate pentru producerea materialului de plantare

valoros;

asigurarea necesarului de: îngrăşăminte (conform producţiei planificate şi consumului

specific); insecto - fungicide; erbicide; apa de irigaţie; maşini agricole; construirea

unor depozite moderne, dotate cu utilaje mecanice pentru preluare, sortare, păstrare,

ambalare (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Deşi este o plantă originară din zona cu climat răcoros şi umed, în Europa, cartoful se

cultivă mai ales în partea centrală şi nordică, unde climatul este temperat şi umed. Se poate

extinde şi în exteriorul climatului temperat, apropiindu-se de poli - paralela 70° latitudine

nordică (Laponia) şi 50° latitudine sudică (Noua Zeelandă). Ca altitudine se cultivă de la 1000

la 4000 m. Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Temperatura minimă pentru

32

germinare a tuberculilor este de 7° C, iar cea optimă de răsărire este de 12 - 15° C. Când

temperatura scade sub 0° C, toate organele plantei încep să sufere. Tuberculii se îndulcesc, iar

vrejul se vestejeşte. Plantele mature se distrug la - 3° C; plantele tinere la - 2° C; tuberculii la -

1° C; colţii la – 0,8° C, frunzele la - 0,5° C. Rădăcinile cartofului cresc şi la 4 - 5° C, dacă a

fost încolţit şi dacă are ,,puncte,, radiculare labaza colţilor. Temperatura optimă de creştere a

tulpinilor şi frunzelor este de 19 - 21° C. Vrejii pot rezista până la 42° C. Pe măsură însă ce

creşte temperatura, vrejii se alungesc, cad, suprafaţa foliară rămâne mică, iar producţia scade.

La înflorit, temperatura medie zilnică trebuie să fie în jur de 16° C. Temperatura optimă

de creştere a tuberculilor este de 17° C, cu variaţii între 15 şi 18° C. Tuberculii nu se mai

formează la 25° C. Temperatura de peste 29° C, în sol determină încetarea creşterii

tuberculilor, iar substanţele nutritive elaborate se orientează către organele de creştere aeriene.

Temperatura ridicată determină şi obţinerea unui material biologic degenerat (Ştefan Marin,

Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Umiditatea

Chiar dacă are un consum specific redus (167 - 659), cartoful manifestă cerinţe mari

faţă de umiditate (250 - 550 mm precipitaţii pe solurile luto - nisipoase şi nisipo - lutoase).

Variaţia mare a coeficientului de transpiraţie se datorează următoarelor cauze:

• aria de cultură extinsă;

• condiţii climatice diferite;

• particularităţi biologice diferenţiate ale soiurilor.

Umiditatea optimă din sol este de 70 % din capacitatea solului pentru apă, iar umiditatea

optimă atmosferică este de 80 %.

Apa influenţează negativ atât prin exces cât şi prin deficit astfel:

insuficienţa în perioada de formare a tuberculilor determină formarea unui număr

redus de tuberculi, tuberculi de diferite vârste, neuniformitatea fierberii, scăderea

producţiei;

insuficienţa apei după tuberizare determină apariţia fenomenului de puire, distrugerea

tuberculilor tineri şi a stolonilor, moartea frunzelor inferioare, reducerea calităţii şi

cantităţii producţiei;

excesul de apă imediat după plantare determină împiedicarea răsăririi şi putrezirea

tuberculilor;

33

excesul de apă între răsărit şi tuberizare, plus azot în doze mari determină creşterea

luxuriantă a tulpinilor aeriene, reducerea respiraţiei prin evacuarea aerului, stânjenirea

tuberizării;

excesul de apă după formarea tuberculilor stânjeneşte creşterea tuberculilor,

favorizează putrezirea tuberculilor, imprimă un gust neplăcut, iar coaja devine rugoasă

( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

3.5 Floarea-soarelui caracteristici generale:

Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante surse de ulei vegetal, fiind cea

mai importantă plantă uleioasă din România şi una dintre cele mai valoroase plante uleioase

din lume, se cultivă în principal pentru obţinerea de ulei rafinat, care se utilizează în

alimentaţia omului, având culoare, gust şi miros plăcute. Uleiul de floarea-soarelui este

utilizat în industria conservelor şi a margarinei, la obţinerea lecitinei, fosfolipidelor, iar

datorită conţinutului ridicat în vitamine se foloseşte in cosmetică şi în medicina populară.

Din punct de vedere agronomic, floarea-soarelui are o mare importanţă în alcătuirea

asolamentelor, prezentând următoarele avantaje:

este prăşitoare, contribuind în felul acesta la reducerea gradului de îmburuienare prin

lucrările de îngrijire efectuate;

se poate cultiva în zone mai secetoase, unde alte plante nu reuşesc;

eliberează terenul relativ devreme (august-septembrie);

calendarul lucrărilor agricole nu se suprapune peste cel al celorlalte culturi agricole

importante de la noi din ţară:

starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este bună, aceasta

fiind o

plantă bună premergătoare pentru grâul de toamnă (este mai bună decât porumbul);

are cerinţe moderate faţă de fertilizarea cu azot şi fosfor, dar are cerinţe mari faţă de

potasiu;

tehnologia de cultură este mecanizată în întregime şi nu pune probleme deosebite

cultivatorului.

Dintre inconvenientele culturii de floarea-soarelui pot fi menţionate următoarele:

sensibilitatea la boli, ceea ce implică o rotaţie de cel puţin 5 - 6 ani, excluzând

monocultura;

amplasarea după multe plante de cultură este restricţionată, datorită bolilor şi

dăunătorilor

34

comuni (soia, rapiţa, cartof);

lasă solul mai sărac în apă şi potasiu (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie

III-IV, Craiova 2011).

Răspândire

Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi,

Ialomiţa, Teleorman, Timiş, Dolj, fiecare cultivând peste 50 000 ha, dar în ultimul timp,

cultura s-a extins şi în judeţele din Transilvania şi Moldova ( Ştefan Marin, Constantinescu

Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Relaţii plantǎ - factori de vegetaţie

Floarea-soarelui este în general pretenţioasă la temperatură, umiditate, lumină şi

fertilitatea solului, dar prezintă şi o mare plasticitate ecologică, datorită căreia se adaptează

relativ uşor la oscilaţii însemnate de temperatură, mai ales în prima parte a vegetaţiei.

Deoarece suportă destul de bine seceta, floarea-soarelui ocupă un mare areal ( Ştefan Marin,

Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Cerinţe faţă de temperatură

Suma temperaturilor biologic active, cu pragul biologic de 7°C, pe perioada semănat-

maturitate este la majoritatea hibrizilor de floarea-soarelui cuprinsă între 1450 - 1650° C.

Temperatura minimă de germinaţie este de 4 - 5° C, dar procesul germinativ se desfăşoară

normal începând cu temperatura de 7 - 8° C. La temperatura solului de 12 - 14° C, plantele de

floarea-soarelui răsărind în 10 - 14 zile. Dacă în sol la semănat, temperatura este mai mică de

4° C, floarea-soarelui germinează şi răsare greu. Răsare şi se dezvoltă bine în anii cu izoterma

lunii aprilie mai mare de 6° C. Temperatura optimă de germinaţie la floarea-soarelui este de

25° C. Hibrizii de floarea-soarelui suportă oscilaţii termice de la 13 - 17° C până la 25 - 30°

C. Până la apariţia inflorescenţelor, plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine la

temperaturi de 14 - 16° C, însă iniţierea florilor are loc foarte bine la temperaturi de 17 - 18°

C ziua şi 8 - 9° C noaptea ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova

2011).

Cerinţe faţă de umiditate

35

Deşi se numără printre plantele mari consumatoare de apă, coeficientul de transpiraţie

oscilând între 209 - 705 (după Bâlteanu Gh., 1993), între 390 - 765 (Bărnaure V., 1991), iar

după Canţăr F., 1965, între 470 - 570, floarea-soarelui rezistă destul de bine la secetă, mult

mai bine decât porumbul. Această rezistenţă mărită la secetă a florii-soarelui se datorează

sistemului radicular bine dezvoltat, prezenţei perişorilor protectori pe frunze şi tulpini,

măduvei din interiorul tulpinii, care înmagazinează anumite cantităţi de apă şi reducerii

suprafeţei foliare în perioadele de secetă şi arşiţă atmosferică, prin autoeliminarea frunzelor

din partea bazală a tulpinii. Excesul de umiditate şi temperaturile scăzute din timpul

înfloritului reduc rezistenţa plantelor la boli şi împiedică zborul insectelor polenizatoare, cu

consecinţe negative asupra producţiei şi a conţinutului de ulei. La maturitate, umiditatea

relativă a aerului trebuie sa fie între 75 - 80 % ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia,

Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Cerinţe faţă de sol

Floarea-soarelui se încadrează în grupa plantelor de cultură cu cerinţe ridicate faţă de

sol, preferând solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase, fertile, bine aprovizionate

cu nitraţi, fosfor mobil (peste 15 ppm P2O5), potasiu mobil (peste 130 ppm K2O), cu

capacitate mare de înmagazinare a apei, bogate în materie organică, cu apa freatică la mică

adâncime şi reacţie neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2). Cele mai indicate

soluri pentru cultura florii-soarelui sunt cernoziomurile (mai ales cele levigate), solurile

aluvionale cu o bună permeabilitate, solurile brun - roşcate şi brune. Floarea-soarelui nu

trebuie cultivată pe solurile argiloase (> 35 % argilă), pe solurile grele, compacte, reci, prea

umede, acide sau prea alcaline, pe solurile nisipoase sau erodate (Ştefan Marin,

Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

3.6 Sfecla de zahăr caracteristici generale:

Din rădăcinile de sfeclă se extrage zahărul, care reprezintă 30 % din producţia

mondială. Pe lângă alimentaţie, zahărul constituie materie primă pentru: obţinerea glicerinei şi

levulozei; producerea de alcool etilic; obţinerea acizilor lactic, glutamic şi citric; obţinerea

carburanţilor speciali; realizarea lactoprenului şi dextranului; se foloseşte ca mediu de cultură

pentru obţinerea penicilinei; în industria spirtului.

Frunzele şi coletele se utilizează ca furaj verde, murat sau uscat, în alimentaţia

taurinelor, având o valoare furajeră apropiată de cea a porumbului pentru masă verde sau a

orzului.

36

Melasa -ce rezultă sub forma unui lichid vâscos, de culoare brună, se foloseşte pentru

extragerea în continuare a zahărului sau pentru fabricarea alcoolului etilic, a butanolului, a

acetonei, a drojdiei alimentare, acidului citric ori în producerea industrială a furajelor

concentrate.

Tăiţeii rezultaţi după extragerea sucului dulce, proaspeţi, muraţi sau uscati, completaţi

cu proteină reprezintă un furaj valoros pentru tineretul pus la îngrăşat şi pentru vacile în

lactaţie ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Temperatura

Sfecla pentru zahăr este o plantă de climat temperat, cu veri calde şi cu umiditate

suficientă, condiţii întâlnite între paralelele 40° (Spania) şi 60° latitudine nordică (Finlanda).

Manifestă o plasticitate ecologică accentuată. Suma gradelor de temperatură la care se obţin

producţii normale de rădăcini : 2400 - 2900° C, pentru primul an de vegetaţie şi de 1800° C în

anul al doilea. Pe faze de vegetaţie se prezintă astfel:

de la răsărit la începerea îngroşării rădăcinii = 650° C;

de la începerea îngroşării tulpinii până la acumularea zahărului = 1150° C

acumularea zahărului - recoltare = 1000° C.

Temperatura minimă pentru germinare a seminţelor este de 3 - 4° C (răsare după 20-30

zile), iar cea optimă de răsărire este de 25° C. Germinarea are loc în 4 - 7 zile la temperatura

de 15 - 16° C şi în 9 zile, când temperatura este de 9 - 10° C.

Plantele rezistă la temperaturi de - 8° C în faza de 6 - 12 perechi de frunze. Încetinirea

ritmului de creştere şi acumularea zahărului se produc când temperatura scade la 5 - 6° C.

Fenomenul de ,,invertire a zahărului’’ şi scăderea randamentului de extracţie sunt determinate

de alternanţa temperaturilor scăzute cu cele ridicate, semnalată către sfârşitul campaniei de

recoltare ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

Umiditatea

Chiar dacă are un consum specific moderat (350 - 500), sfecla pentru zahăr manifestă

cerinţe mari faţă de umiditate, pe fenofaze de vegetaţie astfel: 240 mm precipitaţii, în perioada

de acumulare în iarnă; în aprilie 40 mm (când se formează primele frunze); în mai 50 - 60

mm; în iunie 70 mm, (în vederea formării unei mase foliare bogate); în iulie 80 mm; în august

70 mm, pentru creşterea rădăcinii (perioada tuberizării intense), iar în septembrie de numai 40

mm, în vederea acumulării zahărului. În anul II de vegetaţie se înregistrează un consum

ridicat în fazele de lăstărire şi înflorire ( Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-

IV, Craiova 2011).

37

Solul

Sfecla pentru zahăr solicită soluri cu o bună stare de afânare deoarece: manifestă o

intensitate ridicată de respiraţie a rădăcinilor tuberizate; are un sistem radicular profund. În sol

neafânat, compactat, rădăcinile rămân mici, cu deformaţii pronunţate şi abateri de la forma

caracteristică. Din punct de vedere textural, cele mai indicate soluri sunt solurile luto -

nisipoase, permeabile pentru aer şi apă, bogate în substanţe nutritive, cu pânza de apă freatică

la 2 - 4 m adâncime. Cu cât regimul pluviometric este mai bogat şi temperatura mai scăzută,

cu atât solul trebuie să fie mai uşor, pentru a se zvânta, aera şi încălzi mai repede, fără să se

compacteze. Foarte bune sunt solurile cu expoziţie sudică, cernoziomurile, aluviunile luto –

nisipoase (Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011).

38

CAPITOLUL IV

4. Fenomenul de secetă. Regimul precipitaţiilor atmosferice

4.1 Fenomenul de secetă

Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin

scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor

subterane de apă, care determină un deficit mare de umezeală în aer şi în sol cu efecte directe

asupra mediului şi în primul rând asupra culturilor agricole.

În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai mult despre fenomenul încalzirii globale, despre

scăderea stratului de ozon, despre efectul de seră, despre secetă şi depsre urmările catastrofale

pe care aceste perturbaţii le au asupra naturii şi asupra omului. Specialiştii apreciază că

secetele şi fenomenele generate de acestea sunt cauzate atât de modificări în circulaţia

generală a atmosferei, determinate de manifestarea efectului de seră cât şi de anumite cauze

antropice, datorate utilizării neraţionale, defrişărilor sau modificărilor de peisaj cu efecte

negative asupra bilanţului apei. Seceta se produce datorită discontinuităţilor survenite in

funcţionarea normală a sistemului de curenţi atmosferici.

Selectând anii secetoşi şi anii ploioşi se constată o interesantă succesiune de an

secetos şi an ploios: 1983/1984; 1991/1992 si 1999/2000. Pe parcursul unui an întâlnim

perioade îndelungate fără precipitaţii sau cu precipitaţii foarte puţine dar şi intervale cu cantităţi

foarte mari de precipitaţii.

Seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani in ţara

noastră a afectat 2,6 milioane hectare şi a produs pagube evaluate la 6500 miliarde de lei. În

ţara noastră, secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase fiind la

sfarşitul verii şi începutul toamnei.

În condiţiile lipsei precipitaţiilor, pentru un anumit interval de timp, se înstalează seceta

atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitaţiilor determină uscarea profundă a solului şi

instalarea secetei pedologice. Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor

subterane de apă determină apariţia secetei agricole care duce la reducerea culturilor agricole,

a calităţii şi existenţei apei de băut, precum şi a rezervelor de hrană.

Dacă seceta va continua, culturile vor fi afectate nu doar cantitativ ci şi calitativ. La nivel

local seceta afectează degradarea stării mediului înconjurător.

Seceta are atât efecte directe cât şi indirecte asupra sănătăţii.

39

Efecte directe:

Temperaturile ridicate facilitează concentrarea ozonului la nivelul solului sporind astfel

problemele poluării aerului.

Efecte indirecte

Deterioarerea mediului înconjurător.

Resursele restrânse sau degradate de apă şi de hrană vor avea efecte negative asupra

alimentaţiei umane datorită pierderii de terenuri agricole sau a altor consecinţe.

Influenţa organismelor biologice şi a proceselor legate de proliferarea bolilor infecţioase

transmise de cele dăunătoare.

4.2 Regimul precipitaţiilor atmosferice

Precipitaţiile reprezintă elementul component al climei care se reflectă în cea mai mare

măsură în peisajul geografic şi în economia agricolă a fiecărei regiuni.

Analiza cantitatiilor anuale de precipitatii cazute in judetul Gorj in ultimii 25 de ani

(exceptând zona montana unde nu exist a posturi pluviometrice) arata o medie de 685.3 l/m2 ,

valoare foarte apropiata de media multianuala a depresiuni Tg-Jiu.

Pe teritoriul judeţului Gorj, cantităţile medii lunare de precipitaţii variază de la 40 mm în partea

vestică până la peste 70 mm în localităţile din extremitatea nord-estică. În cea mai mare parte a judeţului

se înregistrează între 65-75 mm, iar la Târgu Jiu cad între 50-70 mm (fig. 7).

În timpul unui an, cele mai multe precipitaţii se înregistrează în perioada caldă,

însumând 2/3 din cantitatea medie anuală, restul, de 1/3 se înregistrează în perioada rece a

anului (tab. 2). De la un an la altul cantitatea de precipitaţii variază amplu.

Pe anotimpuri, în perioada analizată, se remarcă că cele mai mici valori se

înregistrează în anotimpul rece cu 30.9 l/m2 la Târgul Longreşti, în luna ianuarie, respectiv 37

l/m2 la Polovragi în luna februarie, iar în luna martie se înregistrează cele mai mici valori la

Târgu-Jiu (38,9 l/m2 ) şi Apa Neagră (50,1 l/m2), iar cele mai mari valori se înregistrează în

perioada caldă, cantitatea medie lunară ajungând la 91,7 l/m2 la Târgu-Jiu, 95,3 l/m2 la

Polovragi, 87,2 l/m2 la Apa Neagră şi 77,6 l/m2 la Târgu Longreşti (tab.3, tab.4, tab.5, tab.6).

Analizate lunar, cantităţile de precipitaţii se caracterizează printr-o creştere semnificativă

în lunile mai-iulie faţă de celelalte intervale şi printr-o scădere bruscă la începutul toamnei

sumele lunare reducându-se sub 50 l/m2 în special la staţia meteorologică Târgu Longreşti

(tab. 6).

În general, pe perioada de vegetaţie (aprilie-septembrie) cad cea. 55-60% din sumele

medii multianuale, iar precipitaţiile solide, numai 40-45% din cantitatea anuală.

40

Analiza resurselor hidrice în perioada 1980-2009 a scos în evidenţă că regimul

pluviometric este moderat, ceea ce arată că necesarul de apă al culturilor agricole în perioada

de vegetaţie a fost asigurat apoximativ în totalitate.

În perioada 1980-2009, cel mai ploios an a fost 2005, când s-au înregistrat cantităţi

medii anuale de 950,4 mm/an. În aceeaşi perioadă cea mai mică cantitate de precipitaţii a fost

înregistrată în anul 2000, de doar 270,4 mm/an, acest an fiind cel mai secetos din ultimele trei

decenii (tab. nr. 5, fig. nr. 8). Cantităţi însemnate s-au înregistrat şi în anul 1980 atingând

valori de 798,3 mm.

Luna I II III IV V VI VII VII IX X XI XII Anuală

mm 42,8 44,6 41,8 63,9 81,1 85,2 75,5 61,4 59,5 51,4 57,6 62,4 727,2

Tabel 2. Cantităţi lunare medii de precipitaţii judeţul Gorj (mm/m²)

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

l/m

²

Luna

Figura 7. Cantităţi lunare medii de precipitaţii în judeţul Gorj

Prin caracterul lor genetic, precipitaţiile se produc neregulat în timp şi spaţiu. Aceasta

se datorează dependenţei lor de circulaţia generală a atmosferei şi a interfeţei ei cu suprafaţa

activă. Aşa se explică faptul că există ani ploioşi şi ani secetoşi.

Tabel 3. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu-Jiu

Luna I F M A M I I A S O N D Anuala

Cantitate 44,8 47,2 38,9 63,9 73,5 91,7 75,6 60,4 55,3 46,1 57,8 60,7 715,9

41

I F M A M I I A S O N D0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

l/m

²

Luna

Figura 8. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu-Jiu

Din   analiza   cantităţilor   plurianuale   de   precipitaţii   la   staţiile   meteorologice  Târgu-jiu, 

Polovragi, Apa Neagră, Târgu Longreşti (tab.3, tab.4, tab.5, tab.6 şi fig.8, fig.9, fig.10, fig.11) rezultă 

pentru regiunea studiată existenţa unei perioade de uscăciune în a doua parte a verii. De aici putem 

concluziona că ploile abundente din anotimpul cald şi perioadele de tranziţie nu reuşesc să asigure 

tot necesarul de umiditate în a doua jumătate a sezonului cald  fiind necesare irigaţiile. 

Tabel 4. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Polovragi

Luna I F M A M I I A S O N D Anuala

Cantitate 38,8 37 41,1 69,4 85,7 95,3 83,9 75,5 59,8 62,6 53,6 62,6 764,9

42

   

I F M A M I I A S O N D0

20

40

60

80

100

120

Luna

l/m²

Figura 9. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Polovragi

Tabel 5. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Apa Neagră

Luna I F M A M I I A S O N D Anuala

Cantitate 53,6 53,6 50,1 70,1 87,2 84,7 83,4 56,4 63,6 57,7 78,6 75,6 813,5

I F M A M I I A S O N D0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

l/m

²

Luna

Figura 10. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Apa Neagră

43

Tabel 6. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu Longreşti

Luna I F M A M I I A S O N D Anuala

Cantitate 30,9 40,6 37 52,3 77,6 38,9 60 53,3 39,2 40,3 48,5 51 601,4

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

l/m

²

Luna

Figura 11. Cantităţi lunare medii de precipitaţii staţia meteo Târgu Longreşti

În perioada 1980-2009, cel mai ploios an a fost 1980, când s-au înregistrat cantităţi

medii anuale de 927,5 mm/an. În aceeaşi perioadă cea mai mică cantitate de precipitaţii a fost

înregistrată în anul 2000, de doar 347,3 mm/an, acest an fiind cel mai secetos din ultimele trei

decenii (tab.7, fig.12). Cantităţi însemnate s-au înregistrat şi în anul 1995 atingând valori de

8132,8 mm/an.

Tabel 7. Cantităţile medii anuale de precipitaţii în judeţul Gorj

Anul 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2006

Cantitate 927,5 719,2 629,7 813,8 347,3 721,2 655,1

44

0.0

100.0

200.0

300.0

400.0

500.0

600.0

700.0

800.0

900.0

1000.0l/m

²

Luna

Figura 12. Cantităţile medii anuale de precipitaţii în judeţul Gorj

45

CAPITOLUL V

5. Impactul regimului precipitaţiilor asupra principalelor cultuti agricole

Condiţiile agrometeorologice se caracterizează prin acţiunea combinată a factorilor de

stres termic (arşiţe) şi hidric (deficite de precipitaţii şi secete pedologice), respectiv

temperaturile maxime situate peste pragul biologic critic sunt asociate cu deficite de

precipitaţii sub cerinţele optime faţă de apă ale plantelor şi determină scăderea rezervelor de

apă în sol până la limita coeficientului de ofilire , condiţii care favorizează apariţia

fenomenului de degenerare a boabelor cu consecinţe semnificative asupra potenţialului

productiv al plantelor şi soiurilor cultivate. Un model conceptual utilizat pentru proiectarea

sistemelor de culturi, în care este inclus şi factorul uman poate anticipa producţiile vegetale şi

impactul asupra mediului după cum se poate observa în fig.13

Precipitaţiile atmosferice constituie principala sursă de aprovizionare cu apă a solului

şi a plantelor. Plantele de cultură nu se pot dezvolta optim dacă nu dispun de o cantitate de

precipitaţii favorabilă cuprinsă între anumite limite şi care cad într-un anumit interval. Astfel,

procesul de germinare nu poate avea loc în lipsa apei din sol sau în condiţiile unor cantităţi

insuficiente. Ploile abundente din timpul înfloritului împiedică fecundarea, iar maturizarea

plantelor este întârziată în cazul ploilor de lungă durată. Ploile cu caracter torenţial pot scutura

florile, fructele şi seminţele, mai ales dacă sunt însoţite de grindină. Precipitaţiile sub formă

de zăpadă contribuie la formarea rezervelor de apă în sol, apă necesară în primele faze de

vegetaţie a plantelor. Stratul de zăpadă exercită rol protector pentru plante, protecţie care

depinde de grosimea şi densitatea stratului de zăpadă. Zăpada proaspătă, afânată, este cel mai

bun termoizolant, dar topirea bruscă a zăpezii determină asfixierea plantelor.

Fluctuaţia anuală a factorilor climatici determină variaţii semnificative ale producţiilor

agricole de la un an la altul. Fluctuaţia mare a producţiilor de cereale de la un an la altul s-a

datorat, în principal, influenţei factorilor climatici, seceta provocând cele mai mari diminuări

ale recoltelor. Ca urmare, producţia medie la principalele culturi a înregistrat, în unii ani,

valori extrem de scăzute.

Astfel, în decurs de 13 ani (1990 – 2002), producţia medie la grâu a fost cuprinsă

între 2420 kg/ha, în 1990 şi 1012 kg/ha, în 2002. La porumb, această producţie a atins o

valoare maximă de 4719 kg/ha, în 1997, dar şi valori foarte mici, care s-au cifrat la 1182

kg/ha, în 2000.

Datele statistice puse la dispoziţie de Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală

Gorj, privind situaţia pe localităţi a suprafeţelor de grâu, secară şi porumb afectate de seceta

46

din vara anului 2002, scot şi mai bine în evidenţă impactul fenomenului de uscăciune în

această parte a ţării.

Astfel, la grâu şi secară, din suprafaţa de 14947 ha semănate, s-a recoltate numai o

producţie medie de 1012 kg/ha. În aceste condiţii producţia de grâu şi secară a judeţului Gorj,

în anul 2002, s-a cifrat la doar 15128 t, fiind cea mai scăzută din întreaga perioadă de după

1990 (Dumitru Chiriac, 2004).

Figura 13: Model conceptual de utilizare a terenului (după Riebsame şi colaboratorii,

1994)

47

5.1 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii porumbului.

Porumbul este o plantă rezistentă la secetă, însuşire asigurată de un consum de apă

redus, sistem radicular foarte dezvoltat şi profund, capacitatea plantei de a se adapta la

condiţii de secetă (Bîlteanu, 1998).

În unele zone de cultură, îndeosebi cele secetoase, porumbul este însă puternic afectat

de apariţia condiţiilor de stres termic şi hidric, diminuarea producţiilor fiind semnificativă şi

direct proporţională cu intensitatea şi durata factorilor perturbatori produşi pe parcursul

fazelor de creştere şi dezvoltare sau întreg sezonul de vegetaţie.

Cerinţele porumbului faţă de umiditate sunt diferite de-a lungul perioadei de vegetaţie

a plantei. Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară la semănatul porumbului este un

element de bază în stabilirea densităţii plantelor la hectar, important component Ie producţie

şi care se diferenţiază în funcţie de gradul de asigurare cu apă al plantelor pe tot parcursul

vegetaţiei. În anii cu deficit mare de apă în perioada semănatului, ploile care cad ulterior în

vegetaţie nu pot compensa în totalitate acest deficit acumulat şi producţiile se reduc foarte

mult.

Perioada consumului maxim faţă de apă al plantelor de porumb durează 50 de zile şi

se înregistrează la apariţia inflorescenţei mascule, respectiv perioada dinaintea înspicatului şi

până la începutul fazei de coacere în ceară, umiditatea solului din această perioadă asigurând

fecundarea şi formarea bobului, migrarea substanţelor asimilate din frunze spre bob,

aprovizionarea plantei în cele mai bune condiţii cu substanţe minerale (Bîlteanu, 1998).

Analiza influenţei variabilităţii cantităţii de precipitaţii asupra stării de vegetaţie şi

randamentelor la porumb în perioada analizată ne arată o legătură strânsă între precipitaţii şi

producţia de porumb. Astfel, în condiţiile unei cantităţi de precipitaţii de apropiată de media

lunară, în anul 1995 se obţin recolte istorice de 5172 kg/ha. În anii agricoli 1990-2000, cei

mai secetoşi ani pentru agricultură din perioada 1980-2009, producţiile au fost mai mici

comparatic cu anul 1995 care poate fi considerat un an martor, nivelul acestor producţii fiind

determinat de condiţiile limitative (fig.14, fig.15, fig.16). Astfel, în anul 1990 s-au obţinut

producţii de 1859 kg/ha, iar în anul 2000 s-a înregistrat cea mai mică producţie anuală din

perioada 1980-2009 de doar 1182 kg/ha.

48

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 14 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (1980-1989)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

1200

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

5000

5500

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m

²

Figura 15 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (1990-1999)

49

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

1200

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

kg/ha

l/m2

kg/ha

Ani

l/m

²

Figura 16 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de porumb neirigat (2000-2009)

5.2 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii grâului.

Pe parcursul întregului sezon de vegetaţie al grâului condiţiile agrometeorologice au

variat semnificativ de la un an agricol la altul pe faze specifice de creştere şi dezvoltare a

plantelor astfel:

Pregătirea patului germinativ-semănat: septembrie-octombrie;

Perioada de acumulare a apei în sol: noiembrie-martie;

Perioada consumului maxim de apă de către plante: mai-iunie;

Anul agricol în ansamblu: septembrie-august.

Tabel 8. Aportul de precipitaţii în fazele specifice de vegetaţie a grâului (l/m2)

Perioada

agricolă

Faze specifice de vegetaţie

Pregătirea patului

germinativ (IX-X)

-precipitaţii l/m2

Perioada de acumulare

a apei în sol (XI-III) -

precipitaţii l/m2

Perioada consumului

maxim de apă (V-VI) -

precipitaţii l/m2

1980-2006 55,4 51,55 76,7

50

Secetele accentuate produse în perioada de pregătire a patului germinativ-semănat ,

respectiv toamna, nu asigură o pregătire corespunzătoare a terenului şi răsărirea la timp şi

uniformă a grâului în proporţie de 60-70%. Astfel, cea mai mică cantitate de precipitaţii

pentru perioada 1980-2009 s-a înregistrat în anul agricol 2000-2001 când în luna octombrie

nu s-au înregistrat precipitaţii la staţiile meto Târgu-Jiu şi Apa Neagra, iar la statia meteo

Polovragi doar 1,7  l/m2, cantitate insuficientă pentru a asigura germinarea. De aceea faza de

înfrăţire s-a prelungit până în afara limitelor optime sau chiar în primăvară , cu consecinţe

asupra creşterii şi dezvoltării ulterioare a plantelor şi implicit diminuarea substanţială a

producţiei (V.V. Vătămanu, 2004).

Deficitul de precipitaţii din lunile septembrie-octombrie se poate prelungi în sezonul

rece a anului agricol cât şi în sezonul de vegetaţie al anului următor, având în acest sens o

semnificaţie prognostică referitoare la recoltă.

Sezonul rece al anului agricol prezintă condiţii favorabile pentru reluarea vegetaţiei

active în primăvară. În anii analizaţi gradul de aprovizionare cu apă a solurilor a fost optim şi

apropiat de optim, ceea ce înseamnă că recoltele au putut atinge nivelul maxim al

potenţialului biologic al speciilor cultivate.

Cuantumul precipitaţiilor şi distribuţia acestora pe luni şi intervale critice este variabil

de la un an la altul comparativ cu limitele optime specifice fiecărei luni (fig.16, fig.17, fig.18).

Abaterile semnificative în sens negativ au determinat condiţii nefavorabile creşterii şi

dezvoltării plantelor pe parcursul vegetaţiei. În anii cu deficit puternic de precipitaţii 1982-1983,

1991-1992 şi 1999-2000 cantitatea de precipitaţii înregistrată la cele patru staţii meteo (pentru

anii 1999-2000 doar trei staţii, staţia Târgul Longreşti a fost închisă in anul 1999) au fost de

541,7 l/m2 pentru anul agricol 1982-1983, de 507,9 l/m2 pentru anul agricol 1991-1992 şi de

347,3 l/m2 pentru anul agricol 1999-2000. Corelat cu cantitatea de precipitaţii producţia de grâu

şi secară neirigat a fost de 1805 kg/ha pentru anul 1992 şi de 2370 kg/ha pentru anul 2000.

51

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 17 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (1980-1989)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

0

200

400

600

800

1000

1200

kg/hal/m2

l/m²

Ani

kg/h

a

Figura 18 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (1990-1999)

52

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090

200

400

600

800

1000

1200

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 19. Resursele de precipitaţii şi producţiile de grâu şi secară neirigat (2000-2009)

5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de orz şi orzoaică.

În perioada 1980-2009 cea mai mare cantitate de orz şi orzoaică s-au obţinut în anul 1988,

de 4167 kg/ha, care poate fi considerat ca an martor al acestei perioade. De-a lungul perioadei

studiate se remarcă o diminuare a producţiilor de orz şi orzoaică, diminuare care este în

strânsă concordanţă cu cantitatea de precipitaţii. Astfel, anii cu condiţii hidrice normale se

caracterizează prin producţii diferite (fig.20, fig.21, fig.22).

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

4500

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m

²

Figura 20 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat (1980-1989)

53

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

200

400

600

800

1000

1200

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

kg/hal/m2

kg/ha

l/m²

Ani

Figura 21 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat(1990-1999)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090

200400600800

1000120014001600180020002200240026002800300032003400360038004000

0

200

400

600

800

1000

1200

kg/hal/m2

l/m²kg

/ha

Ani

Figura 22 . Resursele de precipitaţii şi producţiile de orz şi orzoaică neirigat(2000-2009)

5.3 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de cartofi.

În ultimii ani suprafeţe tot mai mari sunt ocupate de cultura legumelor practicată atât în

gospodăriile individuale cât şi pe suprafeţe extinse în luncile râurilor.

Pentru cultura de cartof cea mai mică producţie s-a înregistrat în anul 1987, când s-a

obţinut 6558 kg/ha. Cea mai mare cantitate produsă 15430 kg/ha s-a înregistrat în anul 1998. În

54

anul 2000 cantitatea recoltată a fost doar de 7280 kg/ha înregistrând o scadere de aproximativ

50% faţă de anul 1999 ( fig.23, fig.24, fig.25).

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

kg/hal/m2

l/m

²

Ani

kg/ha

Figura 23. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (1980-1989)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 24. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (1990-1999)

55

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090

200

400

600

800

1000

1200

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 25. Resursele de precipitaţii şi producţiile de cartof neirigată (2000-2009)

5.4 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de floarea-soarelui

Pentru floarea-soarelui anul 1981, a fost un an slab în privinţa producţiei obţinandu-

se doar  146 kg/ha. Maximum producţiei a fost atins în anul 1994 când s-au obţinut  1383 

kg/ha. După acest an cantităţile obţinute scad până la  443 kg/ha pentru 2000, iar din anul 

2006 nu s-a mai cultivat (fig. 26, fig.27, fig.28).

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m

²

Figura 26. Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (1980-1989)

56

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

1200

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 27 . Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (1990-1999)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 20090

200

400

600

800

1000

1200

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

1100

1200

kg/hal/m2

kg

/ha

Ani

l/m

²

Figura 28. Resursele de precipitaţii şi producţiile floarea soarelui neirigată (2000-2009)

5.5 Impactul regimului precipitaţiilor asupra culturii de sfeclă de zahăr

Tipurile de sol aflate în judeţul Gorj nu sunt favorabile cultivării sfeclei de zahăr. În

perioada 1980-2009 au fost înregistrate producţi de sfeclă de zahăr doar în 5 ani.

În 1984 şi 1985 când s-a încercat cultivarea sfeclei, dar fără prea mare succes, în anul

1985 înregistrându-se cea mai mică producţie de doar 333 kg/ha. După aceste încercări s-a

renunţat pentru o perioada de 5 ani la cultivarea sfeclei, până în anul 1991.

57

În perioada 1991-1993 cea mai mare cantitate înregistrată a fost de 20000 kg/ha în anul

1993.

În anul 1992 când s-a înregistrat un deficit de precipitaţii cantitatea obţinută a fost 4615 kg/ha, apoximativ de 5 ori mai mică faţă de anul 1993 (fig.29, fig.30). După această ultimă încercare nu a mai fost înregistată nicio producţie.

1980 1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 19890

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1000

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

kg/hal/m2

kg/ha

Ani

l/m²

Figura 29 . Resursele de precipitaţii şi producţiile sfecla de zahar neirigată (1980-1989)

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 19990

100020003000400050006000700080009000

100001100012000130001400015000160001700018000190002000021000

0

200

400

600

800

1000

1200

kg/hal/m2

kg/h

a l/m²

Ani

Figura 30. Resursele de precipitaţii şi producţiile sfecla de zahar neirigată (1990-1999)

58

CONCLUZII

Cunoaşterea impactului fluctuaţiei resurselor hidrice asupra vegetaţiei şi producţiei

agricole are o contribuţie importantă în practicarea unei agriculturi durabile şi evitarea

fenomenului de deşertificare.

Studiul regimului precipitaţiilor de pe teritoriul judeţului Gorj, precum şi a producţiei

vegetale în perioada 1980-2009 a pus în evidenţă următoarele aspecte:

În evoluţia lunară a cantităţilor de precipitaţii se înregistrează un maxim în lunile de

vară şi un minim în lunile de iarnă;

Solurile judeţului Gorj reprezintă o resursă importantă pentru agricultură şi se

încadrează claselor cu fertilitate ridicată;

Principalele plate cultivate sunt cerealele, grâu de toamnă, porumb , orz, orzoică, dar şi

sfeclă de zahăr , floarea soarelui, legume , leguminoase pentru boabe, cartof;

Fluctuaţia cantităţilor de precipitaţii a avut un impact semnificativ asupra producţiei

vegetale în condiţiile absenţei sistemelor de irigaţie în perioadele secetoase;

În concluzie, pe cea mai mare parte din suprafaţa ocupată cu plante de cultură, factorul

limitativ cu cele mai grave consecinţe asupra producţiei îl constituie apa. Extinderea irigaţiilor

constituie măsura de bază pentru asigurarea acestui factor, cu efecte economice incontestabile.

Totuşi, alte măsuri fitotehnice, cultivarea unor soiuri rezistente la secetă, fertilizarea raţională,

constituie măsuri de diminuare a efectului limitativ al apei.

59

BIBLIOGRAFIE

Judeţele Patriei- GORJ- Monografie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980

Program integrat de gestionare a calitaţii aerului 2010-2013, Judeţul Gorj

MARINICĂ Ion (2002) ,FENOMENE METEOROLOGICE EXTREME ÎN OLTENIA ,

Editura Reprograph

MARINICĂ, I. (2006), Fenomene climatice de risc în Oltenia, Editura autograf MJM,

Craiova;

GRIGORAŞ,C., Boengiu, S., Vlăduţ, A., Grigoraş, E.N., Avram, S., (2008),

SOLURILE ROMÂNIEI, Editura Universitaria, Craiova.

Oanea N., Alexandra Radu, Bucureşti 2003- Fertilitatea solurilor

Viorel ION, Fitotehnie, 2010

Safta I., citat de Bîlteanu Gh., 1998

Humlum J., 1942, citat de Bîlteanu Gh., 1998

Victor Starodub, Tehnologii în fitotehnie, Chişinău 2008

Ştefan Marin, Fitotehnie I-II, Craiova 2011

Ştefan Marin, Constantinescu Emilia, Fitotehnie III-IV, Craiova 2011

GRECU Florina (2004), HAZARDE ŞI RISCURI NATURALE,Editura Universitară

Bucureşti.

VĂTĂMANU V.V., Iagăru Gh., Bălănescu D(2001), CLIMA ŞI SOLURILE

JUDEŢULUI Gorj , Editura SITECH , Craiova

ATLASUL CLIMATOLOGIC AL R.S.R , 1966 ,

Schemă cu riscurile de competenţă a I.S.U-Gorj

*Institutul de Statistică Judeţeană Gorj

**date climatologice ale staţiulor meteorologice Tîrgu-Jiu, Polovragi, Apa Neagră,

Tîrgu Longreşti

Buletin FAO, 1998

Pedologie note de curs, 2011

(http://mw2.google.com)

( www.apmvalcea.dasoft.ro)

60

Anexa 1

61

Anexa 2

62