UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”DEPARTAMENTUL OPERAŢII ÎNTRUNITE, STUDII STRATEGICE ŞI DE

SECURITATE MASTER MANAGEMENTUL CRIZELOR ȘI PREVENIREA CONFLICTELOR

LUCRARE DE DISERTAŢIE

CRIZA REPUBLICII DEMOCRATE CONGO

Conducător ştiinţific:Locotenent colonel lect. univ. dr. Daniel GHIBA

Absolvent Sorinel SAVU

BUCUREŞTI, 2013

NECLASIFICAT

Pagină albă

NECLASIFICAT2 din 46

NECLASIFICAT

C U P R I N S

INTRODUCERE …………………………………………………………………………. 5

CAPITOLUL I: Prerogativele ONU in solutionarea crizelor....... 7

1.1. ONU - repere istorice 7

1.2. ONU - structură și organizare1.3. Mecanismul decizional in cadrul ONU1.4 Implicarea ONU in soluționarea crizelor la nivel mondial.

CAPITOLUL II: Criza din Congo............................................................................. 9

2.1. Context istorico-politic ……......................……... 10

2.2 Desfasurare ..................... 11

2.3 Implicatiile internationale ale crizei..............................…………………… 11

2.4. Congo sub influența colonizării belgiene.................……………. 15

2.5. Frământări sociale și crize politice................................................. 16

2.6. Zair... același Congo........................................................................ 18

2.7. Republica Democratică Congo, teatru important în perioada post- războiului rece............................................................................... 19

CAPITOLUL III: ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN RD CONGO 21

CAPITOLUL IV: PROIECTUL DDR......…...………………...........………… 23

3.1. Ce este DDR.................................................................................. 25

3.2.Accesul copiilor la programele DDR............................................. 26CONCLUZII ............................................................................................................................. 27BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 29

NECLASIFICAT3 din 46

NECLASIFICAT

Pagină albă

NECLASIFICAT4 din 46

NECLASIFICAT

INTRODUCERE

Motto:

„Unele cuceriri ale națiilor puternice se numesc oficial încercări de a le ajuta pe cele slabe…”

(AUTORUL)

Voi încerca în lucrarea de faţă să analizez cursul crizei din Republica

Democrată Congo din perspectiva implicării, în vederea limitării efectelor acesteia

sau chiar a eliminării, a Organizației Națiunilor Unite, prin cea mai mare misiune

desfășurată vreodată, la nivel mondial. De asemenea, pe parcursul cercetării traseului

urmărilor acțiunilor până la scopul prestabilit, de stingere a crizei, vom parcurge o

prezentare istorică, politică, militară, economică, culturală şi religioasă, a unui stat în

care au fost şi din nefericire încă sunt prezente violenţe inimaginabile, uneori pacea

(de multe ori numai aparentă) fiind prezentă doar pentru scurte perioade.

Africa este cel mai vechi teritoriu locuit din lume, aici avandu-și originea și

specia umana. Printre civilizațiile care s-au făcut remarcate pe teritoriul african,

putem aminti de Egipt, sau de Cartagina, ambele localizate în nordul continentului.

Explorarea acestui continent de către europeni a început înca din perioada romanilor

și a grecilor, aceștia având numeroase colonii pe coasta nordică a Africii. În secolul

VII, califatul arab și-a extins influența și țn continentul african, tot în partea de nord,

apoi și în regiunea sub-sahariană. Africa pre-colonială conținea peste 10000 de state

diferite sau triburi, caracterizate de organizări politice diverse. Sclavia este una dintre

lucrurile care au zbuciumat intens Africa, între secolele VII și XX, mai mult de 18

milioane de locuitori fiind lăsați fără libertate. La sfârșitul secolului XIX, statele

europene s-au întrecut în colonizarea spațiului african, ocupând majoritatea

teritoriului, și lăsând doar două state independente: Etiopia si Liberia. Procesul de

decolonizare a început după cel de-al doilea război mondial. 

NECLASIFICAT5 din 46

NECLASIFICAT

Republica Democratică Congo, încă de la începutul secolului al XIX-lea, a

făcut obiectul unei importante surse de crize şi conflicte, care au avut repercursiuni

grave asupra populaţiei din această zonă.

În demersul nostru am schiţat în primul capitol, câteva noţinui privind

definiţiile şi caracteristicile : crizei, conflictului, violenţei, pentru a putea caracteriza

situaţia din Republica Democratică Congo.

Capitolul II cuprinde o scurtă istorie privind formarea Republicii Democratice

Congo, pentru a înţelege mai bine mentalitatea, modul de viaţă şi relaţiiile cu celelalte

state.

Capitolul III face referire la modul în care Organizația Națiunilor Unite

desfășoară încă o misiune, de cea mai mare anvergură, în Republica Democratică

Congo.

Ultimul capitol face obiectul cercetării personale asupra unui important proiect

desfășurat în cadrul misiunii, proiect care implică aportul a mai mult de trei națiuni,

toate trei având de asemenea aport și la începerea unei părți importante a crizei din

Republica Democratică Congo.

NECLASIFICAT6 din 46

NECLASIFICAT

CAPITOLUL I

PREROGATIVELE ONU ÎN SOLUȚIONAREA CRIZELOR

1.1. ONU – REPERE ISTORICE

NECLASIFICAT7 din 46

NECLASIFICAT

Jean Jacques Babel, om de știință elvețian, a stabilit că în ultimii 5600 de ani

omenirea a purtat 14500 de războaie, în care au murit 3 miliarde și jumătate de

oameni. Această cifră reprezintă jumătate din populația globului. În 1991 s-au

înregistrat, spre exemplu, 52 războaie, respectiv, 52 focare de război pe acest pământ.

În secolul nostru putem număra 104 ideologii contradictorii care se combat și care

justifică omorârea altor milioane de oameni. Ne intrebăm care este scopul războaielor

pentru omenire? Filozofii și organizațiile pacifiste au constatat că, din când în când,

aproape toate viețuitoarele pământului se luptă pentru hrană și pentru teritorii. Dar

purtarea agresivă a animalelor nu poate fi acceptată la oameni, aceștia din urmă,

având inteligență, conștiință și etică. Știm că, în Roma Antică, luptele puteau folosi

drept amuzament, cănd gladiatorii erau puși să se lupte pentru a distrage plebea de la

problemele ei. În zilele noastre, aceste lupte s-au transformat, practic, in mass-media,

care are rolul ascuns de a menține omul permanent sustras. De ce? Ce ar putea omul

să afle sau să descopere dacă nu și-ar păstra atenția îndreptată către mass-media?

Poate ar descoperi sensul zicalei ,,Cand doi se cearta, al treilea castiga”, aplicată în

cazul razboaielor. Cum se explica ea in acest sens? Simplu: de exemplu, un sistem

bancar care a acordat un credit unei țări ce poarta un razboi, este desigur foarte

interesat ca acesta sa nu se termine repede. Prin război și situații care creează

neliniște, națiunile pot fi aduse in situația să accepte intrarea in NATO, in ONU, lucru

pe care nu l-ar fi facut in conditii normale, de liniște.

Pentru majoritatea celor neinteresați de mersul istoriei nu este vizibilă o coerență

între ultimele războaie ale secolului nostru. Poate ca războaiele, în afara industriei de

armament, aduc si altcuiva un folos? Sunt intr-adevar numai motive ideologice ale

unor grupuri care dezlănțuie conflicte sau se află poate altcineva în culise? Cine poate

fi a treia pesoana sau al treilea grup? De unde provin imaginile dușmănoase de care

suntem infiltrate cu ajutorul religiei, cartilor sau mass-media? Cine poate profita de

ura si degenerarea oamenilor?

NECLASIFICAT8 din 46

NECLASIFICAT

In anul 1773, intr-o strada evreiasca din Frankfurt s-au planuit, in mare secret,

trei razboaie mondiale care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui

guvern mondial pana la sfarsitul anului 2000. Ideea de a instaura un guvern mondial

nu este noua. Vaticanul a incercat pana in zilele noastre, sa faca din omenire o lume

catolica, in acest scop sacrificand milioane de oameni. Islamul si-a pus, de asemenea,

acest tel, iar prin faptul ca are cea mai numeroasa si mai fanatica religie din lume, are

si cele mai mari sanse de succes.

In cele ce urmeaza, voi da un scurt răspuns întrebarii anterioare. Cei care ar

putea profita de ura și degenerarea oamenilor sunt personae absolut independente de

orice religie si nu apartin nici unei natiuni. Ei nu sunt nici de dreapta nici de stanga,

nici liberali, dar folosesc toate institutiile pentru scopurile lor. Sunt membrii ale unor

arganizatii, dar numai pentru a ingreuna orice investigatie, de a produce deruta printre

cei “curiosi” si a-i aduce pe o filiera gresita. Ei se folosesc de crestini ca si de evrei,

de fascisti ca si de comunisti, de sionisti ca si de mormoni, de ateisti ca si de satanisti,

de ce bogati ca si de cei saraci….de toti! Acesti oameni mai sunt numiti, in cercurile

lor, “iluminati”, “big brother”, “guvern din umbra”, “eminenta cenusie”, “guvern

shadow “, “guvern secret”.

Activitatea acestor “iluminati” a inceput inca demult in Mesopotamia, sub

numele de “fratia sarpelui”, iar daca vrem sa integram undeva sistemul lor de

activitate si de gandire, atunci, cel mai potrivit ar fi machiavelismul, o politica ce nu

respecta normele etice: o politica fara scrupule. Un exemplu, cu privire la bani: in

razboiul de secesiune American (1861-1865) au luptat statele din Nord (care erau

impotriva sclavagismului) si statele din Sud (care erau ptr sclavagism). Inainte de

razboi, agentii familiei Rotschild au dus o mare propaganda “Pentru Uniune” in

statele din Nord. In acelasi timp, alti agenti ai aceleiasi familii , duceau o campanile

“Contra Uniunii” in statele din Sud. La izbucnirea razboiului, Banca Rotschild din

Londra a finantat razboiul in statele din Nord, iar Banca Rotscihld din Paris a finanta

statele din Sud. Singurii care au castigat razboiul au fost numai membrii familiei

Rotschild.

NECLASIFICAT9 din 46

NECLASIFICAT

Pe scurt, principiile sistemului numit machiavelism, erau urmatoarele: -- de a

crea conflicte in care oamenii lupta unii contra altora si nu contra adevaratei cauza a

conflictului; -- de a nu aparea la vedere ca adevarat autor al conflictului; -- de a

sustine cu bani toate partile beligerante; -- de a aparea ca o instanta impaciuitoare,

care doreste terminarea conflictului.

Iluminatii doresc stapanirea lumii si atunci trebuie sa provoace cat mai multa

neintelegere intre popoare, acestea fiind cat mai incurcate in plasa dezinformarii.

Mijloacele cele mai puternice prin care iluminatii raspandesc neintelegerea intre

oameni sunt aceste “organizatii secrete internationale”. Instanta “impaciuitoare” va fi

chemata sa aplaneze conflictul, iar daca va intrebati care ar fi aceasta, raspunsul este

bineinteles, O.N.U.

În august 1941 ..., preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi premierul

britanic Winston Churchill s-au întâlnit în Insulele Bermude pentru a-şi stabili

obiectivele postbelice. Cu toate că, în urma atacării, de către Germania, a Uniunii

Sovietice - în iunie 1941 - Moscova şi Londra încheiaseră un acord de aliere,

intrunire la care nu a participat şi conducerea sovietică. Rezultatele discuţiilor au fost

fixate într-o declaraţie comună – “Carta Atlantică”. Cele două state au recunoscut,

printre altele, şi dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum şi libertatea

comerţului mondial şi cooperarea economică, renunţarea la uzul de violenţă şi crearea

unui sistem de securitate comun. Ei au subliniat la sfârşit că până la crearea unui alt

sistem de durată de securitate internaţională este necesară dezarmarea statelor

atacatoare, fapt ce părea să anunţe deja înfiinţarea unei noi organizaţii internaţionale.

Atât Roosevelt cât şi Churchill s-au arătat iniţial puţin interesaţi să implice şi alte

state în problema principală de asigurare a păcii internaţionale. Acest lucru s-a

schimbat doar după atacul japonez asupra Pearl Harbour şi intrarea în război a SUA.

Oamenii politici au înţeles că o pace de durată nu putea fi realizată decât prin

implicarea unei coaliţii de state pe bază largă şi mai ales prin implicarea Uniunii

Sovietice.

NECLASIFICAT10 din 46

NECLASIFICAT

La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii şi Chinei, 26

de state aliate au semnat “Declaraţia Naţiunilor Unite”, prin care se obligau să

continue, cu toate mijloacele, lupta împotriva Axei - şi mai ales împotriva Reich-ului

German, Italiei şi Japoniei - până la victoria totală. Totodată, ele au aderat şi la

principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea postbelică şi,

prin acestea, la constituirea unui sistem de securitate internaţională de durată. Până la

sfârşitul războiului, alte 21 de state au semnat această Declaraţie.

La iniţiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei organizaţii

internaţionale au început să se contureze rapid. Astfel, SUA au prezentat încă din

1943 un prim proiect de statut. În octombrie 1943, miniştri de externe ai SUA, URSS,

ai Marii Britanii şi ai Chinei au căzut de acord la Conferinţa de la Moscova să creeze

cât mai curând posibil o organizaţie internaţională pentru pace şi securitate. Puteau

deveni membri ai acestei organizaţii (în spiritul universalităţii) toate statele suverane

şi paşnice (fapt care excludea la început “statele duşmane” din al Doilea Război

Mondial). Cele patru puteri şi-au rezervat însă încă de la forma de concept o putere

de decizie importantă: acestea doreau să participe la menţinerea păcii ca “poliţişti

mondiali”, cu trupe proprii, în vreme ce toate celelalte state - supravegheate de o

Comisie neutră - urmau a se dezarma. La Conferinţa de la Teheran din noiembrie

1943, acest concept a fost reiterat. Experţii din rândul celor patru mari puteri au

preluat încă o dată procesul de elaborare a principiilor şi structurii viitoarei

organizaţii mondiale,  având grijă să repare deficitele Uniunii Popoarelor.

La Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi Stalin au

căzut în fine de acord asupra ultimelor puncte disputate. Aici era vorba mai ales

despre modalităţile de votare în cel mai important for al viitoarei organizaţii,

Consiliul de Securitate. La cererea URSS, membrii permanenţi ai Consiliului de

Securitate - URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China - urma să deţină drept de

veto în toate chestiunile importante, fapt care a constituit multă vreme o piedică

serioasă pentru activităţile organizaţiei. Fără acest compromis nu s-ar fi putut ajunge

însă nicăieri.

NECLASIFICAT11 din 46

NECLASIFICAT

Încă dinaintea sfârşitului războiului, cele patru puteri au invitat toate statele care

semnaseră până la acea vreme Declaraţia Naţiunilor Unite, la Opera din San

Francisco, pentru a-şi prezenta proiectul de statut. La această Conferinţă, care s-a

întins între lunile aprilie şi iunie 1945, cele 50 de state participante au introdus peste

1.000 de modificări. Şi chiar dacă acest concept de “poliţişti mondiali” din varianta

iniţială nu a putut fi realizat, statele mici şi mijlocii nu au reuşit să desfiinţeze statutul

privilegiat al marilor puteri. Participanţii la Conferinţă au adoptat aşadar Carta, în

unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse participa mai înainte la lucrări,

a semnat şi ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator. Astfel s-a născut

Organizaţia Naţiunilor Unite (United Nations Organization - UNO), iar după ce

numărul necesar de state a ratificat tratatul, Carta a intrat în vigoare la data de 24

octombrie 1945.

Carta Natiunilor Unite

NECLASIFICAT12 din 46

NECLASIFICAT

Noi, Popoarele Natiunilor Unite, hotarâte să izbavim generatiile viitoare ale

flagelului razboiului care, de două ori în cursul unei vieti de om, a provocat omenirii

suferinte de nespus, să ne reafirmăm credinta în drepturile fundamentale ale omului,

în demnitatea si valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbatilor si a

femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, să creăm conditiile necesare mentinerii

justitiei si respectării obligatiunilor decurgând din tratate si alte izvoare ale dreptului

international, să promovam progresul social si conditii mai bune de trai într-o mai

mare libertate, si în aceste scopuri să practicăm toleranta si să trăim în pace unul cu

celălalt, ca buni vecini, să ne unim fortele pentru mentinerea păcii si securitătii

internationale, să acceptăm principii si să instituim metode care să garanteze ca forta

armată nu va fi folosită decât în interesul comun, să folosim institutiile internationale

pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor, Am hotarât

sa ne unim eforturile pentru înfaptuirea acestor obiective Drept urmare, guvernele

noastre, prin reprezentantii lor, reuniti în orasul San Francisco si având depline puteri,

recunoscute ca valabile si date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Carta a

Natiunilor Unite si înfiintează prin aceasta o organizatie internatională care se va

numi Natiunile Unite.

Carta Natiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la

încheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia internatională si a intrat în

vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curtii Internationale de Justitie face parte

integrantă din Carta.

NECLASIFICAT13 din 46

NECLASIFICAT

Amendamentele la Articolele 23, 27 si 61 ale Cartei au fost adoptate de

Adunarea Generală la 17 decembrie 1963 si au intrat în vigoare la 31 august 1965.

Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generală la 20

decembrie 1971 si a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973. Amendamentul la

Articolul 109, adoptat de Adunarea Generală la 20 decembrie 1965, a intrat în

vigoare la 12 iunie 1968. Amendamentul la Articolul 23 sporeste de la unsprezece la

cincisprezece numarul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la

Articolul 27 dispune ca hotarârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură

să fie luate cu votul afirmativ a nouă membri (anterior sapte), iar hotarârile sale

asupra oricaror alte chestiuni să fie luate cu votul afirmativ a noua membri (anterior

sapte), cuprinzând si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai

Consiliului. Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august 1965,

sporeste de la optsprezece la douăzeci si sapte numărul membrilor Consiliului

Economic si Social. Următorul amendament la acest articol, care a intrat în vigoare la

24 septembrie 1973, sporeste de la douazeci si sapte la cincizeci si patru numărul

membrilor Consiliului Amendamentul la Articolul 109, care priveste paragraful 1 al

articolului, prevede ca o conferintă generală a Membrilor Natiunilor Unite având

drept scop revizuirea Cartei va putea fi reunită la locul si data care vor fi fixate prin

votul a două treimi din membrii Adunării Generale si prin votul oricăror nouă

(anterior sapte) membri ai Consiliului de Securitate. Paragraful 3 al Articolului 109,

potrivit căruia Adunarea Generală trebuia, la cea de a zecea sesiune ordinară, să

examineze chestiunea convocarii unei conferinte de revizuire a Cartei, a fost păstrată

în forma sa originală.

Istoric

Statele membere, in ordinea aderarii:

NECLASIFICAT14 din 46

NECLASIFICAT

1920: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând

portile unei noi organizatii: Liga Natiunilor, formată prin pacea decisă după discutiile

dintre tări.

1920-1933: Fără să fi primit o influentă mai mare, Liga Natiunilor este un fiasco.

1933-1945: Izbucneste Al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de

Nord, si Pacific.

24 octombrie 1945: Se înfiintează Organizatia Natiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia,

Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, China, Danemarca, Ecuador, Egipt,

El Salvador, Etiopia, Filipine, Franta, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India,

Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia,

Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,

Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia,

Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946: Liga Natiunilor este desfiintată oficial. Afganistan, Islanda, Suedia si

Thailanda aderă la ONU.

1947: Pakistan si Yemen devin membri.

1948: Birmania devine membră.

1949: Israel aderă.

1950: Indonezia aderă.

1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania,

Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.NECLASIFICAT

15 din 46

NECLASIFICAT

1956: Japonia, Maroc, Sudan si Tunisia aderă.

1957: Ghana si Malaezia aderă.

1958: Guineea aderă.

1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad,

Coasta de fildes, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo, Madagascar, Mali,

Nigeria, Niger, Senegal, Somalia si Togo.

1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone si Tanzania.

1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago si

Uganda.

1963: Kenia si Kuweit aderă.

1964: Malawi, Malta si Zambia aderă.

1965: Gambia, Maldivele si Singapore aderă.

1966: Barbados, Botswana, Guyana si Lesotho aderă.

1967: Yemen aderă.

1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius si Swaziland aderă.

1970: Fiji aderă.

1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman si Emiratele Arabe Unite aderă.

1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.

1973: Bahamas si Germania (atât de est cât si de vest) aderă.

1974: Bangladesh, Grenada si Guineea-Bissau aderă.

1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee,

São Tomé si Príncipe si Suriname.

1976: Angola, Samoa si Seychelles aderă.

1977: Djibouti si Vietnam aderă.

1978: Dominica si Insulele Solomon aderă.

1979: Sfânta Lucia aderă.

1980: Sfântul Vincent si Grenadine si Zimbabwe aderă.

1981: Antigua si Barbuda, Belize si Vanuatu aderă.

1983: Sfântul Kitts si Nevis aderă.

1984: Brunei aderă.NECLASIFICAT

16 din 46

NECLASIFICAT

1990: Liechtenstein si Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei

cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.

1991: URSS dispare, Rusia mosteneste locul de membru permanent în Consiliul

de Securitate. Sapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall,

Micronezia, Coreea de Nord si Coreea de Sud.

1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia si Hertegovina, Georgia,

Kazahstan, Kârgâzstan, Croatia, Republica Moldova, San Marino, Slovenia,

Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan.

1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco si

Slovacia.

1994: Palau aderă.

1999: Kiribati, Nauru si Togo aderă.

2000: Tuvalu aderă.

2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primeste Premiul Nobel pentru

Pace.

2002: ONU se extinde prin aderarea Timorului de Est. Elvetia aderă de

asemenea.

2006: Muntenegru aderă.

2011: Sudanul de Sud aderă.

Secretari generali ai ONU:

1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)

1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)

1961-1971 U Thant (Birmania)

1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)

1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)

1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)

1997-2006 Kofi Annan (Ghana)

2007 - Ban Ki-moon (Coreea de Sud)

NECLASIFICAT17 din 46

NECLASIFICAT

1.2. ONU - structură și organizare

Naţiunile Unite este o organizaţie internaţională de state naţionale, bazată

pe egalitatea suverană a membrilor săi. Rolul său este de a menţine pacea şi

securitatea internaţională; de a dezvolta relaţiile de prietenie între naţiuni; de a realiza

cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale sau

umanitare, şi de a încuraja respectul pentru drepturile omului şi pentru libertăţile

fundamentale ale acestuia.

Organizaţia Naţiunilor Unite este succesoarea “Ligii Naţiunilor”,

organizaţia internaţională formată după primul război mondial. Oricum, Liga a eşuat

în a menţine pacea şi nu a fost capabilă să prevină al doilea război mondial.

Primul angajament pentru stabilirea unei noi organizaţii internaţionale a fost

semnat prin ,,Carta Atlanticului”, de către preşedintele Franklin D.Roosevelt din

partea Statelor Unite şi Primul Ministru Winston Churchill din partea Marii Britanii,

în 14 August 1941.

Ei au promis să stabilească ,,un sistem deschis şi permanent pentru

securitate” şi şi-au exprimat dorinţa de ,,a determina toate naţiunile să colaboreze în

domeniul economic”. Principiile din Carta Atlanticului au fost acceptate în Declaraţia

Natiunilor Unite semnată pe 1 Ianuarie 1942 de reprezentanţii a 26 naţiuni aliate care

s-au luptat împotriva puterilor Axei în timpul celui de-al doilea război mondial. În

acest document termenul de ,,Naţiunile Unite”, sugerat de Roosevelt, a fost pentru

prima dată utilizat în mod formal.

Acţiunea directă de a forma o nouă organizaţie a avut loc la conferinţa din

1943 de la Moscova. Pe 30 Octombrie reprezentanţii URSS, Marii Britanii, Chinei şi

Statelor Unite, au semnat o declaraţie în care au recunoscut necesitatea stabilirii unei

noi organizaţii internaţionale cât mai curând. Întâlnindu-se la Teheran, Iran, o lună

mai târziu, Roosevelt, Churchill şi premierul sovietic Joseph Stalin au

reafirmat ,,responsabilitatea supremă pe care o avem noi şi toate naţiunile unite de a

face pace care va …izgoni teroarea războiului”.

NECLASIFICAT18 din 46

NECLASIFICAT

Reprezentanţii celor patru puteri s-au întâlnit în 1944 la Dumbarton Oaks în

Washington D.C. , pentru a lucra la o serie de propuneri pentru organizaţia

internaţională. Ei au căzut de acord asupra unei schiţe de cartă care specifica scopul,

structura şi metodele de operare, dar nu s-au putut înţelege asupra metodei de vot în

Consiliul de Securitate, care trebuia să aibă principala responsabilitate pentru pace şi

securitate.

Pe 25 Aprilie 1945, delegaţii a 50 de naţiuni s-au întâlnit în San Francisco,

pentru ceea ce a fost oficial recunoscut ca ,,Conferinţa Naţiunilor Unite asupra

Organizaţiei Internaţionale”. În timpul a două luni, ei au completat o Cartă constând

în 111 articole pe baza schiţei elaborate la Dumbarton Oaks. Carta a fost aprobată pe

25 Iunie şi semnată a doua zi; a devenit efectivă pe 24 Octombrie, după ratificarea

majorităţii semnatarilor. În Decembrie 1945 Congresul Statelor Unite a invitat ONU

să-şi stabilească sediul în SUA. ONU a acceptat şi în August 1946 s-a mutat

provizoriu în Lake Success, New York. Mai târziu, în acel an, a fost achiziţionat un

loc de pe malul East River în New York City şi au demarat planurile pentru

construirea unui sediu permanent. Complexul a fost terminat la mijlocul anului 1952.

Conform Cartei sale, ONU este deschisă tuturor statelor ,,iubitoare de pace”

care acceptă obligaţiile organizaţiei. Cele 50 de naţiuni ce au luat parte la conferinţa

de la San Francisco împreună cu Polonia au devenit membre fondatoare a Naţiunilor

Unite.

Din 1945 numărul membrilor a crescut mereu, ajungând până la 185 (Mai

1995).

Carta ONU prevedea constituirea a şase organisme principale, care aveau să

asigure funcţionarea organizaţiei şi care există până azi: Adunarea Generală,

Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea

Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

Toate statele membre sunt reprezentate în Adunarea Generală care este

principalul organ deliberativ al ONU. Adunarea Generală se întruneşte anual în

sesiuni obişnuite sau în sesiuni speciale la cererea majorităţii membrilor sau a

Consiliului de Securitate. Adunarea nu are autoritate de decretare; rezoluţiile sale NECLASIFICAT

19 din 46

NECLASIFICAT

sunt recomandate statelor membre dar nu pot fi impuse. Carta permite adunării să

stabilească programe pentru îndeplinirea recomandărilor sale; printre cele mai

importante dintre acestea sunt: Programul de Dezvoltare a ONU (UNDP), Fondul

ONU pentru copii (UNICEF), Înaltul Comisariat pentru refugiaţi (UNHCR). În 1993

a fost creat Comisariatul pentru Drepturile Omului, având sediul la Geneva.

Adunarea Generală aprobă bugetul ONU. Fondurile de funcţionare a ONU

reprezintă contribuţia statelor membre. Programele speciale cum sunt UNICEF şi

UNDP sunt uzual finanţate prin contribuţii voluntare.

Consiliul de Securitate, care este în sesiune continuă, este organismul

central al ONU pentru menţinerea păcii. Consiliul are 15 membri, dintre care 5 –

China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite, au statut permanent. Membrii

nepermanenţi sunt aleşi la câte 2 ani dintre membrii ONU. Deciziile consiliului

necesită 9 voturi; oricare dintre cei 5 membri permanenţi au drept de veto.

Conform Cartei, Consiliul de Securitate este principalul responsabil pentru

menţinerea păcii şi securităţii. Articolele 33 până la 38 din Cartă autorizează

Consiliul de Securitate să încurajeze naţiunile aflate în litigiu să-şi rezolve

problemele prin mijloace paşnice incluzând negocieri, medieri, concilieri, arbitraj sau

judecată. Consiliul poate delega reprezentanţi sau poate înfiinţa comitete speciale

pentru a investiga disputele şi recomanda modul de rezolvare.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), care se întruneşte annual, are 54

de membri; 18 membri sunt aleşi în fiecare an de Adunarea Generală pentru o

perioadă de 3 ani. ECOSOC coordonează activităţile economice şi sociale ale ONU.

ECOSOC studiază şi recomandă acţiunile asupra unor subiecte internaţionale cum ar

fi: medicină, educaţie, economie şi necesităţi sociale. ECOSOC stabileşte de

asemenea agenţii specializate cum sunt: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO);

Organizaţia Educaţională, Ştiinţifică şi Culturală a ONU (UNESCO); Organizaţia

Internaţională a Muncii (ILO).

Consiliul de Tutelă supraveghea iniţial regimul şi tratamentul aplicat în

colonii de către puterile coloniale. Rolul său a scăzut pe măsura dispariţiei coloniilor.

NECLASIFICAT20 din 46

NECLASIFICAT

Curtea Internaţională de Justiţie, situată la Haga, este organismul judiciar

al ONU. Curtea este formată din 15 judecători, care sunt aleşi pe 9 ani de către

Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Curtea rezolvă numai litigii dintre

state, pe baza consimţământului prealabil al părţilor, şi dă avize cu caracter

consultativ în probleme de interes internaţional.

Secretariatul serveşte celelalte organisme ale ONU şi asigură funcţionarea

lui din punct de vedere administrativ. Secretariatul este condus de un Secretar

General numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate

având mandatul de 5 ani.

Scurt timp după al doilea război mondial şi înfiinţarea ONU, cooperarea

politică dintre puterile principale şi în special între SUA şi URSS, s-au degradat şi

lumea a intrat în perioada Războiului Rece. Astfel abilitatea ONU de amenţine pacea

a fost limitată. Aceste limite au dispărut în 1991 când URSS s-a divizat şi Rusia şi-a

preluat locul permanent în Consiliul de Securitate. Contradicţiile dintre aliaţii din

timpul războiului mondial (URSS, Marea Britanie, SUA) rămâneau nerezolvate.

Numeroase antagonisme îi despărţeau: problema frontierelor, regimurile politice din

teritoriile eliberate, situaţia Germaniei, a Poloniei etc. În repetate rânduri, din cauza

unor interese distincte, SUA şi URSS sunt la un pas de confruntare. Aceasta se

manifestă prin: formarea a două blocuri politico – militare; cursa înarmărilor;

competiţia pentru cucerirea spaţiului cosmic. Mai multe crize zguduie lumea.

Contradicţiilor dintre Marile Puteri li se caută o rezolvare. O direcţie este

ONU, al cărei rol creşte. “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” pune bazele

unei dezvoltări libere, egale şi democratice, indiferent de sistemul politic. O altă

direcţie priveşte raporturile dintre state, în contextul unui sistem de dezarmare şi

securitate colectivă. Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, de la

Helsinki, din august 1975, pune bazele relansării dialogului şi cooperării

internaţionale Colapsul comunismului în estul Europei şi URSS între 1989 şi 1991, a

deschis noi posibilităţi şi oportunităţi pentru ONU. Sfârşitul rivalităţii dintre SUA şi

URSS a permis ONU să-şi asume un rol mult mai activ în rezolvarea disputelor din

Cambodgia şi Golful Persic.NECLASIFICAT

21 din 46

NECLASIFICAT

Trupe internaţionale, sub steagul ONU, au fost trimise pentru a opri

conflictele interne din Cipru (1974) şi Liban (1978) sau agresiunea Irakului asupra

Kuweitului (1990).

În perioada tensiunilor americano – sovietice, SUA nu au reuşit să obţină

decât o singură dată, din partea Consiliului de Securitate, trimiterea de trupe ONU

împotriva unei agresiuni comuniste. Aceasta s-a întâmplat în 1950, când Coreea de

Nord (comunistă) a atacat Coreea de Sud. Lucrul a fost posibil doar pentru că URSS

absenta la acea dată de la lucrările Consiliului, datorită neînţelegerilor sale cu Statele

Unite.

ONU nu este un guvern mondial; mai curând este un instrument flexibil

prin care naţiunile pot coopera pentru a-şi rezolva problemele comune.

Organizatiile Speciale

Organizaţiile speciale nu au fost create de ONU. În acest caz este vorba de

organizaţii internaţionale cu statut juridic propriu, care cooperează cu Naţiunile Unite

pe baza unor acorduri (acorduri speciale conform articolului 63 din Carta ONU).

Unele dintre aceste organizaţii speciale - ca de exemplu Uniunea Poştală Mondială,

înfiinţată în 1874 - existau cu mult înainte de a se fi constituit Organizaţia Naţiunilor

Unite .

Organizaţiile speciale activează în parte în aceleaşi domenii ca şi organele

speciale, fapt care a atras deseori critici la adresa ONU în ceea ce privea eficienţa şi

coordonarea activităţilor sale. Din punct de vedere formal, ele sunt instituţii

interstatale, constituite pe baza unor tratate ancorate în legile proprii, cu structuri

organizatorice şi de membri proprii şi cu bugete proprii. Ele sunt legate de ONU prin

acorduri încheiate cu Consiliul Economic si Social şi care trebuie să primească avizul

Adunarii Generale.

CRIZELE POLITICO-MILITARE

NECLASIFICAT22 din 46

NECLASIFICAT

1.1. Criza ca bază a conflictelor

Studiul crizelor internaţionale sub forma unei discipline – managementul

crizelor apărea acum aproape jumătate de secol începând nu numai să definească

criza politico-militară, dar să şi urmărească evoluţia conceptului de criză şi să

sublinieze caracteristicile acesteia.

În Dicţionarul Enciclopedic, definiţia cuvântului conflict este următoarea:

neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism, ceartă, discuţie (violentă),

iar dacă ne orientăm pentru explicarea unei situaţii internaţionale: diferend între două

sau mai multe state, care poate să fie armat: ciocnire între forţele armate ale unor

state, război; de frontieră: ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza graniţei

între două state; de competenţă; de legi, dar preluată şi în sens literar şi psihologic:

ciocnire între ideile, interesele sau sentimentele personajelor unei opere literare sau

formă a relaţiilor interpersonală generată de interese divergente ale indivizilor1.

Etimologic, termenul conflict înseamnă înfruntare, dezacord, lovire reciprocă

și este o caracteristică a relațiilor sociale, automat fiind o caracteristică de grup.

Termenul de conflict este folosit pe scară largă atât în concepţia europeană, ca

„opoziţie deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi state

cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau

incompatibile, având efecte distructive asupra interacţiunilor sociale” sau în

concepţia asiatică, ca „natura include inevitabile diferenţe de opinie si interese, deci,

certitudinea conflictului. Conflictul este întuneric si lumină, pericol si şansă,

stabilitate si schimbare, putere şi slăbiciune. Toate conflictele conţin în ele germenii

“creaţiei si ai distrugerii”.

Conceptul de criză în teoria occidentală este perceput ca o situaţie naţională

sau internaţională, caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor,

intereselor sau valorilor prioritare ale părţilor implicate2. Criza poate fi: politică,

1 ***Dicţionar Encilopedic,vol.III, Bucureşti, Editura Enciclopedică,2006, p. 2452 Daniel,Ghiba, Managementul crizelor( note de curs), Bucureşti,Editura Universităţii de Apărare „Carol I”,2011, p. 3

NECLASIFICAT23 din 46

NECLASIFICAT

economică, socială, culturală, demografică, ecologică, militară, etc. Criza se poate

manifesta diferit în funcţie de situaţia existentă şi de domeniul în care ea a apărut. De

asemenea gestionarea ei se face în mod diferit în funcţie de tipul ei şi caracteristicile

pe care le prezintă.

Unele crize nu parcurg toate ciclurile, altele da, însă cele mai dăunătoare sunt

cele religioase sau etnice, deoarece din experienţa istorică sunt greu de rezolvat sau

de nerezolvat.

Competiţia reprezintă o formă a interacţiunii dintre persoane, grupuri, unităţi

populaţionale mari, constând din eforturile acestora de a atinge un scop, un beneficiu,

ce este indivizibil sau despe care se crede ca atare.(...) nu presupune elaborarea unei

strategii din partea competitorului, care doreşte să limiteze acţiunile celorlalţi3.

CAPITOLUL II

REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO ÎN PRISMA ISTORIEI

3 Daniel, Ghiba, op.cit., p.10

NECLASIFICAT24 din 46

NECLASIFICAT

Republica Democratică Congo este al doilea stat ca mărime al celui de-al

doilea continent, la rândul lui ca mărime, Africa.

Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și

originea pe acest continent. Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul

secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența

în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei

preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri

de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți

și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în

Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai

veche limbă ce a supraviețuit până azi.

Africa este un continent al contrastelor:

- al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri,

în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați, nici un arbore și în care nu cade,

ani în șir, nici o picătura de ploaie;

- al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări

sărace, cu un nivel de trai al populației necorespunzător;

- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile

cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și

strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar

și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și

independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.

- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are

cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor

în totalul populației.

Africa este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea

Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile

continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28000 km.

NECLASIFICAT25 din 46

NECLASIFICAT

Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată

cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în

această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina,

regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.

Primele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de catre

portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul,

mirodeniile și sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt,

această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.

Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile

europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub

stăpânirea Angliei, Franței, Olandei și a celorlalte puteri coloniale.

Statele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX,

astfel că azi în Africa se găsesc 54 de state recunoscute (precum și alte teritorii), ale

căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială.

2.1. Cine este Republica Democrată Congo

Republica Democrată Congo

numită și Congo-Kinshasa este o țară din

centrul Africii, a doua ca suprafață de pe

continent. RD Congo are ca vecini

Republica Centrafricană și Sudanul de

Sud la nord, Uganda, Rwanda, Burundi și

Tanzania la est, Zambia și Angola la sud

și Republica Congo la vest.

Țara are o ieșire îngustă la Oceanul Atlantic. Numele de "Congo" (înseamnă

vânător) provine de la grupul etnic Bakongo, grup ce trăiește în bazinul fluviului

Congo.

NECLASIFICAT26 din 46

NECLASIFICAT

Vecinii RDC

Numele fostei colonii belgiene (Congo Belgian) a fost schimbat după

independență. În 1971 numele a fost schimbat din nou, din Congo-Kinshasa (după

numele capitalei sale; pentru a putea fi deosebit de Republica Congo sau Congo-

Brazzaville) în Zair. La acest nume s-a renunțat în 1997. Din 1998 țara a suferit mult

din cauza celui de-al doilea război din Congo, unul dintre cele mai ucigătoare

conflicte de după al doilea război mondial.

2.2. Istoria veche a Republicii Democrate Congo Congo

Primii locuitori ai zonei au fost triburile de pigmei. Aceste triburi au fost

înlocuite și absorbite de triburile bantu în timpul migrațiilor bantu.

Între 2000 î.Chr. și 500 d.Chr. triburi bantu au pătruns în valuri dinspre nord-

vest pe teritoriul ocupat astăzi de Republica Democrată Congo. Aceste migrații au

dislocat populația pigmee locală spre sudul statului de astăzi. Migrații ale unor

populații din regiunile Darfur și Kordofan din Sudan în zona de nord est precum și

alte migrații dinspre estul Africii spre estul Congo-ului au contribuit și mai mult la

amestecul de populație din Congo.

NECLASIFICAT27 din 46

NECLASIFICAT

Triburile bantu au adus tehnici agricole și tehnici de prelucrare a fierului

dinspre vestul Africii. Ei au stabilit familia de limbi bantu ca principal set de limbi

ale congolezilor.

În secolul al V-lea într-o regiune de aproximativ 200 de km de-a lungul râului

Lualaba (provincia Katanga din prezent) s-a dezvoltat cultura Upemba, ea evoluând

mai târziu în mai evoluatul regat Luba.

Procesul prin care societatea Upemba s-a transformat în regatul Luba a fost

unul gradual și complex. Diverse regate s-au succedat de-a lungul acestui proces de

trecere de la cultura Upemba la regatul Luba. Nivelul de civilizație a acestor grupuri

s-a dezvoltat datorită existenței unor resurse bogate (în special minereuri), datorită

dezvoltării tehnologiilor de prelucrare a fierului și cuprului. La acestea se adăuga

comerțul cu fildeș și alte bunuri. Regatul Luba a stabilit rețele comerciale importante

(legăturile se întindeau pe o distanță de peste 1.500 de km) până la Oceanul Indian. În

secolul al XV-lea regatul ajunsese să aibă o conducere centrală puternică.

2.3. Congo, stat independent

Statul Independent Congo a fost un stat corporatist controlat personal de

regele Leopold al II-lea al Belgienilor printr-un ONG-marionetă, denumit Association

Internationale Africaine. Leopold era unicul acționar și președinte al acestei

organizații care a exploatat resursele de cauciuc, cupru

și alte minerale din bazinul Râului Lualaba. Teritoriul

acestui stat se suprapune peste cel al actualei Republici

Democrate Congo și a existat între 1885 și 1908, când

a fost anexată de guvernul Belgiei. Statul Independent

Congo a căpătat o faimă negativă din cauza maltratării

brutale a populației locale și a jefuirii resurselor

naturale.

Sub administrarea lui Leopold al II-lea, Statul

Independent Congo a devenit locul unuia dintre cele mai mari scandaluri

NECLASIFICAT28 din 46

NECLASIFICAT

internaționale ale secolului al XX-lea. Raportul consulului britanic Roger Casement

privitor la uciderea a cel puțin 122 de congolezi în timpul unei expediții de colectare

a cauciucului din 1903 a dus la arestarea și pedepsirea mai multor oficiali albi

(inclusiv a unui cetățean belgian). În lipsa unui recensământ (primul a fost efectuat în

1924), scăderea demografică este greu de cuantificat. Raportul lui Roger Casement

arată că depopularea este cauzată mai ales de patru factori: „războiul fără

discernământ”, înfometarea, scăderea natalității și bolile tropicale.

Agențiile de presă europene și americane au mediatizat situația Statului Liber

Congo în 1900. Până în 1908, presiunea publică și manevrele diplomatice au dus la

încheierea domniei lui Leopold al II-lea și la anexarea Congoului drept colonie a

Belgiei, sub numele de Congo Belgian.

Statul Independent Congo a fost înființat ca stat suveran independent și

neutru[1] fără vreo referire la locuitorii săi. Până la jumătatea secolului al XIX-lea,

Congo era la marginea Africii neexplorate, europenii rareori aventurându-se în

interior. Pădurile tropicale, mlaștinile și malaria (precum și alte boli cum ar fi boala

somnului) făceau din această țară una dificilă pentru explorare și exploatare, aceasta

neprezentând beneficii economice evidente. În 1876, Leopold al II-lea al Belgiei a

organizat Asociația Internațională Africană cu colaborarea principalilor exploratori ai

Africii și cu susținerea mai multor guverne europene, cu scopul promovării explorării

și colonizării Africii. În 1877, Henry Morton Stanley a atras atenția asupra regiunii

Congo și a fost trimis acolo de asociație, cheltuielile fiind suportate de Leopold 4.

Printr-o serie de tratate semnate cu șefii de trib din zonă, Asociația a obținut

drepturile asupra unei zone largi de-a lungul Râului Congo, și s-au înființat în zonă

posturi militare. Tratatele erau extrem de dezechilibrate în favoarea lui Leopold. În

unele cazuri, șefii de trib nu doar cedau întreaga suprafață de pământ, ci se și angajau

să furnizeze forță de muncă.

Christian de Bonchamps, explorator francez care a lucrat pentru Leopold în

Katanga, a declarat despre aceste tratate: „De altfel, tratatele cu acești tirani africani,

ce constau din patru pagini lungi din care ei cel mai adesea nu înțeleg niciun cuvânt,

4 New International EncyclopediaNECLASIFICAT

29 din 46

NECLASIFICAT

și pe care s-au semnat cu o cruce pentru a avea parte de pace și pentru a primi daruri,

nu sunt probleme serioase decât pentru puterile europene, în cazuri de dispută asupra

teritoriilor. Cât despre suveranul negru care le-a semnat, pe el nu-l privesc niciun

moment”5.

După 1879, lucrările s-au făcut sub auspiciile Comité d'Études du Haut

Congo, care a stat la baza Asociației Internaționale pentru Congo. Această organizație

încerca să combine numeroasele mici teritorii obținute într-un singur stat suveran și

cerea recunoașterea acestui stat de către Puterile Europene. La 22 aprilie 1884, după

ce a decis să recunoască tratatele semnate de șefii de trib localnici, guvernul Statelor

Unite a recunoscut Asociației Internaționale pentru Congo drepturile de stat suveran

sub numele de Statul Independent Congo, exemplu urmat și de Austro-Ungaria,

Franța, Imperiul German, Regatul Unit, Italia, Regatul Țărilor de Jos, Portugalia,

Imperiul Rus, Spania și Suedia. Conferința Internațională privind problemele

africane, întrunită la Berlin, în 1884–85, a determinat statutul interanțional al Statului

Independent Congo.[1]

Regele Leopold a devenit proprietar asupra Congoului prin cooperarea

marilor puteri europene. Profiturile obținute de Leopold în regiune și creșterea

interesului europenilor pentru colonizarea Africii au condus la creșterea concurenței

pe acest continent. Activitatea lui Leopold în Congo îi determinase deja pe francezi

să revendice o regiune (actuala Republica Congo) de pe malul nordic al depresiunii

Pool Malebo. Deși nimeni (în afară de Leopold) dorea în mod deosebit asemenea

colonii nerentabile, celelalte puteri europene nu erau dispuse să stea deoparte și să

vadă cum rivalii lor ocupă teritorii în Africa.

Într-o serie de negocieri, Leopold, sub masca obiectivelor umanitare și în

calitate de președinte al Association Internationale Africaine, a îndreptat rivalii

europeni unii împotriva altora.

Uciderile în masă din Statul Independent Congo au devenit o cause celèbre în

ultimii ani ai secolului al XIX-lea și o mare problemă mediatică nu doar pentru rege,

ci și pentru întreaga Belgie, stat ce se dorea progresist și atent cu drepturile omului.

5 Le Tour du Monde 1892 Edouard ChartonNECLASIFICAT

30 din 46

NECLASIFICAT

Mișcarea pentru Reformă în Congo, care îi avea ca membri pe Mark Twain, Joseph

Conrad, Booker T. Washington și Bertrand Russell, printre alții, a condus o puternică

mișcare internațională împotriva maltratării populației băștinașe din Congo6.

Leopold a propus reformarea regimului, dar puțini l-au luat în serios. Toate

țările căzuseră de acord acum că autoritatea regelui trebuie să ia sfârșit, dar nicio țară

nu era dispusă să-și asume responsibilitatea. Nicio țară nu lua în calcul în mod serios

cedarea controlului asupra pământului populației băștinașe. Belgia era principalul

candidat european pentru preluarea Congoului, dar belgienii nu erau dispuși. Timp de

doi ani, Belgia a dezbătut chestiunea, ținând alegeri în a căror campanie Congo a fost

subiectul principal. Oportunist, Leopold a mărit Domaine de la Couronne pentru a

extrage și ultima picătură posibilă de profit de pe urma coloniei.

2.4. Congo sub influența colonizării belgiene

Parlamentul Belgiei a anexat Statul Independent Congo și i-a preluat

administrația la 15 noiembrie 1908, la patru ani după raportul Casement (Roger

Casement, diplomat britanic) și la șase ani după apariția Inimii întunericului (romanul

lui Joseph Conrad, Inima întunericului, publicat în 1902). Scandalul internațional nu

a fost, însă, o pierdere majoră pentru Leopold sau pentru companiile concesionare din

ceea ce a devenit apoi Congo Belgian. Asia de Sud-Est și America Latină deveniseră

deja producători de cauciuc ieftin. Împreună cu efectele epuizării resurselor din

Congo, prețurile pe piața internațională scăzuseră până la un nivel care făcea

exploatarea în Congo neprofitabilă. Statul a preluat dominionul personal al lui

Leopold și a desființat compania, dar perioada de explozie a prețurilor cauciucului se

terminase.

După ce guvernul belgian a preluat controlul asupra administrației Congo-

ului de la regele Leopold II situația din Congo s-a îmbunătățit. Evoluțiile economice

și sociale au transformat colonia. Au fost construite spitale și școli la care aveau acces

6 The Guardian 13 iulie 2002

NECLASIFICAT31 din 46

NECLASIFICAT

mulți dintre congolezi. Chiar și limbile diverselor etnii erau predate în școli, lucru rar

în colonii. S-au reușit de asemnea victorii împotriva bolii somnului (transmisă de

musca tse-tse). Administrația a continuat reformele economice construind căi ferate,

porturi, drumuri, mine, plantații, zone industriale, etc. În anii '50 speranța de viață era

în jur de 55 de ani; astăzi este de 51. În ciuda acestor evoluții congolezii nu aveau

putere politică. Totul era decis în Leopoldville sau Bruxelles. Secretarul belgian al

coloniei și Guvernatorul-general (conducătorul coloniei) aveau putere absolută;

congolezii nu aveau deloc. Cu timpul a crescut rezistența congolezilor față de această

lipsă de democrație. În 1955 clasa superioară a societății congoleze, așa-numiții

"évolués", a pornit o campanie pentru a pune capăt acestei inegalități.

În timpul celui de-al doilea război mondial armata congoleză a obținut o serie

de victorii împotriva italienilor în nordul Africii. Congo-ul Belgian care era bogat în

depozite de uraniu a furnizat Statelor Unite ale Americii uraniul ce a fost folosit

pentru a construi bombele atomice care au distrus orașele japoneze Hiroșima și

Nagasaki la sfârșitul războiului.

2.5. Frământări sociale și crize politice

În mai 1960 partidul Mouvement National Congolais (MNC), condus de

Patrice Lumumba a câștigat alegerile parlamentare și Lumumba a fost numit prim-

ministru. Joseph Kasavubu (din partea Alliance des Bakongo) a fost ales președinte

de către parlament. Alte partide care au apărut în această perioadă au fost Parti

Solidaire Africain (or PSA, condus de Antoine Gizenga) și Parti National du Peuple

(PNP condus de Albert Delvaux și Laurent Mbariko).

Congo-ul Belgian și-a obținut independența în 30 iunie 1960 sub numele de

Republica Congo (République du Congo). Deoarece și colonia franceză a Congo-ului

de Mijloc (Moyen Congo) și-a ales numele de Republica Congo după ce și-a obținut

independența, cele două țări erau cunoscute sub numele de Congo-Léopoldville și

Congo-Brazzaville, după numele capitalelor lor.

NECLASIFICAT32 din 46

NECLASIFICAT

În zilele care au urmat independenței, forțele de securitate congoleze s-au

revoltat, fiind nemulțumite de faptul că întregul corp al ofițerilor era format din

belgieni, administrația s-a dizolvat și dezordinea a cuprins țara. Belgia a trimis trupe

suplimentare (s-au alăturat trupelor belgiene existente) în Congo fără acordul

guvernului congolez pentru a restaura ordinea și pentru a proteja cetățenii belgieni.

Pentru a recăpăta controlul asupra armatei ce se revoltase, primul ministru a

numit un congolez ca nou comandant al soldaților iar Joseph Mobutu, cel ce va

deveni mai târziu conducătorul acestei țări, a fost numit șef al statului major.

Nemulțumit de toate aceste evenimente, Moise Tshombe, președintele bogatei regiuni

Katanga, a proclamat pe 11 iulie independența acesteia. Și regiunea Kasai de Sud a

intrat într-o luptă de secesiune împotriva noii conduceri. Astfel conflictul din Congo a

devenit în același timp unul internațional (datorat intervenției Belgiei în fosta sa

colonie) cât și unul intern (cauzat de secesiunea unei provincii într-un stat nou). La 12

iulie 1960 guvernul congolez a cerut ONU să intervină militar pentru a proteja

teritoriul național al statului congolez împotriva agresiunii externe (belgiene). ONU a

trimis în Congo misiunea de pace ONUC, cea mai mare de până la acea dată.

Belgienii, dorind să își mențină controlul asupra resurselor minerale ale

statului, au susținut secesiunea Katangăi, deși nu au recunoscut independența

provinciei.

În această situație dificilă evenimentele s-au precipitat ducând la o criză între

președintele Kasavubu și primul ministru Lumumba. Conflictul dintre președinte și

prim ministru s-a dezvoltat, culminând cu decizia președintelui Kasavubu de a-l

demite pe primul ministru Lumumba. Acesta la rândul său l-a demis pe președinte.

Lumumba îl numise pe Joseph Mobutu ca șef al statului major al noii armate

congoleze, Armee Nationale Congolaise (ANC). Profitând de criza dintre Kasavubu

și Lumumba, Mobutu a obținut sprijinul armatei, bucurându-se de sprijinul financiar

al Statelor Unite și al Belgiei. Puterile occidentale se temeau de o creștere a influenței

comuniste în Congo. În schimb Lumumba se bucura de sprijinul Uniunii Sovietice.

Colonelul Mobutu a organizat o lovitură de stat, instaurând un regim care îl sprijinea

pe Kasavubu. Lumumba a fost arestat, mutat în captivitate în diverse locuri și apoi NECLASIFICAT

33 din 46

NECLASIFICAT

trimis în Katanga unde a fost omorât în februarie 1961. După moartea acestuia Congo

s-a împărțit în patru zone: regiunea controlată de guvernul central (provinciile

Leopoldville, Equatorial și Kasai Vest), regiunea controlată de Gizenga, urmașul lui

Lumumba (provinciile Oriental și Kivu), Katanga condusă de Tshombe iar în

provincia Kasai și în nordul Katangăi liderul triburilor Baluba, Albert Kalonji.

Secesiunea Katangăi a fost în cele din urmă înnăbușită de trupele ONU.

Moise Tshombe a fost nevoit să accepte încetarea secesiunii, recunoscând guvernul

central congolez. În urma acestor revolte și a haosului existent a murit un mare număr

de congolezi.

2.6. Zair... același Congo

După 5 ani de instabilitate și conflict, Joseph-Désiré Mobutu l-a răsturnat pe

Kasavubu în 1965 beneficiind se pare și de sprijinul CIA. Mobutu se opunea

comunismului putând fi astfel un aliat important al SUA în zonă. Mobutu a stabilit un

sistem cu un partid unic și s-a declarat șef al statului. El organiza din când în când

alegeri în care era singurul candidat. Deși în țară era pace și o oarecare stabilitate,

Mobutu a fost acuzat de numeroase încălcări ale drepturilor omului, de represiune,

corupție și de construirea unui cult al personalității (toate bancnotele congoleze aveau

imaginea sa, portretul său era prezent în toate clădirile publice, în majoritatea

întreprinderilor, pe panouri). În 1984 se pare că Mobutu avea 4 miliarde de dolari în

conturi personale din bănci elvețiene, o sumă aprope egală cu datoria țării. Într-un

efort de a crește conștiința africană națională, Mobutu a redenumit orașele țării:

Léopoldville a devenit Kinshasa, Stanleyville a devenit Kisangani și Elisabethville a

devenit Lubumbashi. În 1971 el a redenumit țara care se numea acum Republica Zair,

acesta fiind a patra schimbare a numelui în 11 ani. Râul Congo a devenit râul Zair. În

1972 Mobutu și-a schimbat numele în Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za

Banga.

După colapsul Uniunii Sovietice, relațiile dintre SUA și Kinshasa s-au răcit;

Mobutu nu mai era necesar în logica post Război rece. În același timp opoziția din

NECLASIFICAT34 din 46

NECLASIFICAT

interior se întărea, cerând reforme. În această atmosferă Mobutu a proclamat a Treia

Republică în 1990, a cărei constituție trebuia să permită reformele democratice. Dar

aceste reforme au fost mai degrabă cosmetice și Mobutu a rămas la putere până când

a fost nevoit să fugă din Zair în 1997.

2.7. Republica Democratică Congo, teatru important în perioada post-

războiului rece

Din 1994 până în prezent, Congo a fost afectat de conflicte etnice și război

civil cauzate de influxul masiv de refugiați din cauza genocidului din Ruanda.

Guvernul lui Mobutu Sese Seko a fost răsturnat cu sprijinul Ruandei și Ugandei de

Laurent-Désiré Kabila în mai 1997; el a schimbat numele țării înapoi în Republica

Democrată Congo-Kinshasa. Dar foștii lui aliați s-au întors împotriva sa, regimul său

fiind confruntat în august 1998 cu o rebeliune ruandeză și ugandeză. Trupe din

Zimbabwe, Angola, Namibia, Ciad și Sudan au intervenit de partea noului regim de

la Kinshasa. Deși o încetare a focului a fost semnată la 10 iulie 1999, luptele au

continuat în partea estică a țării, fiind finanțate cu venituri provenind din extracția

ilegală de minerale precum coltan, caserită sau diamante. Kabila a fost asasinat în

ianuarie 2001 și fiul său Joseph Kabila a fost numit șef al statului. Noul președinte a

încercat să pună capăt războiului, reușindu-se semnarea unui acord în Africa de Sud

în 2002. În 2003 s-a format un guvern de tranziție, Kabila numind 4 vice-președinți,

dintre care 2 luptaseră împotriva sa. În estul țării situația este volatilă din cauza

conflictului din Ituri și a activității continue în regiunile Kivu a Forțelor Democratice

pentru Eliberarea Ruandei. Războiul din Gongo este cel mai sângeros conflict de

după al Doilea Război Mondial. Datele din 2008 arată că, în ultimul deceniu, 5,4

milioane de oameni și-au pierdut viața din cauza războiului, cei mai mulți din cauza

bolilor și a foametei asociate acestuia. Oficial, conflictul s-a încheiat în 2003, dar

dezastrul continuă să facă victime.

În prezent, Organizația Națiunilor Unite are desfășurată în Congo cea mai

mare misiune de menținere a păcii la moment actual, MONUSCO.NECLASIFICAT

35 din 46

NECLASIFICAT

La 30 iulie 2006 în Congo au avut loc primele alegeri pluri-partidiste de la

dobândirea independenței în 1960. Joseph Kabila a obținut 45% din voturi iar

principalul său oponent Jean-Pierre Bemba a obținut 20%. Ca urmare a acestui

rezultat nedecis pe 20 august 2006 au izbucnit violențe între cele două facțiuni în

capitala țării, Kinshasa. 16 oameni au murit până când misiunea ONU, MONUC, a

preluat controlul orașului. Un nou tur de scrutin între primii doi candidați, Kabila și

Bemba, s-a desfășurat la 29 octombrie 2006.

CAPITOLUL III

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN

REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO

NECLASIFICAT36 din 46

NECLASIFICAT

Opération des Nations Unies au Congo, prescurtată ONUC, (Operațiunea

Naţiunilor Unite în Congo), a fost o forţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite de

menţinere a păcii în Congo, care a fost stabilită după Rezoluţia Consiliului de

Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 143 din 14 iulie 1960. Din 1963

numele a mai fost schimbat în MONUC (franceză: Mission de l'Organisation des

Nations Unies en République démocratique du Congo) iar din iulie 2010 în

MONUSCO, în denumirea misiunii introducându-se termenul de stabilitate, pentru

marcarea unei noi faze a misiunii. Pentru a generaliza, misiunea a fost un răspuns la

criză din Congo în vederea instaurării unui climat social normal, de pace şi

democraţie în această ţară.

După acordul de pace de la Lusaka din 1999, situaţia din RD Congo a evoluat

spre reglementarea diferendelor dar încă se menţineau condiţii pentru escaladarea

conflictelor dintre grupurile de interese.

Astfel în luna iulie 2001, grupurile rebele, sprijinite de Rwanda, s-au întâlnit

pentru a discuta o planificare în vederea unor negocieri asupra conducerii

democratice, iar o delegaţie a Consiliului de Securitate ONU s-a deplasat în regiune,

încercând să reînvie prevederile acordului de pace. Un element cheie al acestuia îl

reprezintă dialogul dintre grupurile rebele, partidele de opoziţie, grupurile civile şi

guvern.

Totodată liderul rebel Ruberwa, aspirant la poziţia de preşedinte, reclamă că, în

cazul în care procesul de pace eşuează, trupele pot acţiona cu efective de peste 40.000

oameni, aflaţi în poziţiile lor de apărare, gata de luptă. Lucrătorii ONU apreciau că

Ruberwsa face promisiuni fără acoperire, deoarece rebelii nu s-au comportat corect

cu populaţia din estul ţării.

O caracteristică a situaţiei din RD Congo la acea dată era faptul că grupuri

rebele erau implicate în exploatarea resurselor naturale ale ţării împreună cu armatele

invadatoare, fapt ce complica foarte mult demersurile generale de stabilizare a

situaţiei. La solicitarea ONU, România a participat la misiunea MONUC cu 24

observatori militari şi ofiţeri de legătură dislocaţi în Kinshasa, Boende, Gemena,

Lisala, Goma, Kindu, Mbandaka şi Lusaka.NECLASIFICAT

37 din 46

NECLASIFICAT

Organizaţia Naţiunilor Unite a folosit ca unul din principalele instrumente

pentru menținerea păcii un program important ce vizează dezarmare, demobilizare şi

reintegrare (DDR) a foştilor combatanţi în situaţii post-conflict de peste cincisprezece

ani împreună cu parteneri bilaterali, agenții non-guvernamentale, departamente ale

Naţiunilor Unite, fonduri şi agenţiile operaţionale în zeci de ţări din întreaga lume.

Activităţile DDR sunt componente esenţiale atât pentru stabilizarea iniţială,

precum şi pentru dezvoltarea pe termen lung. Ca atare, nevoile de dezarmare,

demobilizare şi reintegrare trebuie să fie integrate în procesul de pace, inițial de la

negocierea de pace, până la construcția păcii.

CAPITOLUL IVPROIECTUL DDR

DDR este un proces complex, cu dimensiuni politice, militare, de securitate,

umanitare şi socio-economice. Acesta are ca scop de a rezolva problema de securitate

post-conflict, care apare atunci când ex-combatanţii au rămas fără mijloace de

NECLASIFICAT38 din 46

NECLASIFICAT

existenţă sau de reţele de sprijin, în timpul perioadei de tranziţie, aspect vital pentru

trecerea de la conflict la pace şi dezvoltare. Printr-un proces de eliminare a armelor

din mâinile combatanţilor, luând combatanţi din structurile militare şi ajutându-i să se

integreze social şi economic în societate, DDR urmăreşte să sprijine ex-combatanţii,

astfel încât aceștia să devină participanţi activi în procesul de pace.

În acest sens, DDR pune bazele pentru protejarea şi susţinerea comunităţilor în

care aceste persoane pot trăi ca cetăţeni care respectă legea, în timp ce se

consolidează capacităţi naţionale pe termen lung pentru pace, securitate şi dezvoltare.

Este important să reţineţi că DDR, singur, nu poate rezolva conflictul sau prevenirea

violenţei, cu toate acestea, ajută la stabilirea unui mediu sigur, astfel că alte elemente

de recuperare şi de consolidare a păcii strategice poate continua.

Dezarmarea este colectarea, documentaţia, controlul şi eliminarea armelor de

calibru mic, muniţiilor, explozibililor deținute de către combatanţi şi, de multe ori, de

asemenea, de către populaţia civilă. Dezarmarea include, de asemenea, dezvoltarea de

programe de management responsabile de arme.

Observatori militari și reprezentanți ai forței armate congoleze colectând armeDemobilizarea este activitatea formală desfășurată cu scopul de scoatere a

combatanţilor activi din forţele armate sau din alte grupuri armate. Prima etapă de

demobilizare se poate extinde de la pregătirea combatanţilor individuală în centre

temporare până la masarea acestora în tabere desemnate în acest scop (site-uri

NECLASIFICAT39 din 46

NECLASIFICAT

cantonamente, tabere, zone de campare sau cazărmi). A doua etapă a demobilizării

cuprinde pachetul de sprijin oferit către demobilizaţi, care se numeşte reinserţia.

Observatori militari și reprezentanți ai stafului național primesc pentru demobilizare membri ai unor grupări armate

Reinserţia este asistenţa oferită ex-combatanţilor în timpul demobilizării, dar

înainte de procesul pe termen lung de reintegrare. Reintegrarea este o formă de

asistenţă de tranziţie pentru a ajuta la acoperirea nevoilor de bază ale ex-

combatanţilor şi a familiilor lor şi pot include indemnizaţii tranzitorii de siguranţă,

produse alimentare, haine, adăpost, servicii medicale, de educaţie, formare, ocuparea

forţei de muncă şi de instrumente, pe termen scurt. Reintegrarea în timp ce este pe

termen lung, proces continuu social şi economic al dezvoltării, reinserția este un

material pe termen scurt şi/sau asistenţă financiară pentru a satisface nevoile

imediate, şi poate dura până la un an.

Reintegrarea este un proces prin care ex-combatanţii dobândesc statutul civil

şi obţin locuri de muncă durabile şi venituri. Reintegrarea este în esenţă un proces

social şi economic, cu importanță în primul rând loc în comunităţile de la nivel local.

Acesta este parte a dezvoltării generale a unei ţări şi o responsabilitate naţională, şi

necesită de multe ori de asistenţă externă pe termen lung.

NECLASIFICAT40 din 46

NECLASIFICAT

Observatori militari și reprezentanți ai stafului național asigurând repatrierea personalului demobilizat

4.1. Ce este DDR

Obiectivul procesului de DDR este de a contribui la securitatea şi stabilitatea

în mediile post-conflict, astfel că recuperarea şi dezvoltarea pot incepe.

Activitățile specifice DDR le putem defini pe scurt astfel:

dezarmare: strângerea, colectarea și depozitarea elementelor de muniție

și a armamentului de orice fel care se află asupra excombatanților;

demobilizare: scoaterea combatanților din rândurile formațiunilor

armate, fie acestea regulate sau nu;

reintegrare: procesul prin care excombatanții, familiile acestora, precum

și alte persoane legate social sau economic de aceștia sunt asimilați într-

o nouă societate sau într-o nouă forță armată, de data aceasta cu statut

legal.

De asemenea, am putea defini, pentru cei nefamiliarizați cu acești termeni

specifici, acest proces de dezarmare, demobilizare și reintegrare ca o multitudine de

activități, desfășurate de secția DDR, ca indivizii care fac parte din diferite grupări

armate ilegale, proveniți pe teritoriul RDC în urma genocidului din Rwanda din 1994,

precum și în urma războiului civil din 1997, să nu mai execute activități ilegale de jaf,

NECLASIFICAT41 din 46

NECLASIFICAT

tâlhărit, furt, viol etc., în urma acestora rezutând vânătoarea acestor indivizi.

Vânătoare care ar avea un sfârșit relativ având în vedere teritoriul vast și acoperit cu

junglă în partea estică a RDC. Prin programul DDR, combatanții care se predau de

bună voie intră în acest program numai dacă aduc asupra lor arme sau elemente de

muniție. Scopul final al acestui proces este reabsorpția acestora de către societate.

4.2. Accesul copiilor la programele DDR

Copiii, în special fete, nu sunt întotdeauna considerați a fi membri cu drepturi

depline ai unei forţe armate sau de grup, şi nici nu există personal DDR instruit

corespunzător pentru a identifica şi a satisface nevoile lor. Ca urmare, copiii nu au

acces la servicii esenţiale. Uneori, copiii înşişi nu doresc să fie identificați ca

provenind de la o forţă armată sau de grup, în scopul evitării discriminării împotriva

lor. Unii poate nu știu că au dreptul de a beneficia de orice fel de suport. Provocarea

este de a încuraja fetele şi băieţii să beneficieze de programele DDR.

Pentru a realiza acest lucru, cei în poziţii de autoritate asupra copiilor (de

exemplu, ministere, organizaţii neguvernamentale şi agenţii childfocused (de

protecţie a copilului), ar trebui să monitorizeze recrutarea de copii, în scopul de a

înţelege modelele de recrutare şi de rolurile jucate de copii, şi pentru a obţine direct şi

gratuit accesul la acestea. Acest lucru este necesar pentru a permite autorităţilor şi

agenţiilor de a colecta informaţii privind eliberarea copilului şi de a pune în aplicare

programe specifice pentru copii. Aceste autorităţi pot ridica semne de conştientizare

în rândul copiilor despre serviciile disponibile şi cum să le acceseze şi să stabilească

proceduri pentru a identifica băieţi şi fete asociați cu forţele armate de orice fel.

Copii înarmați, înrolați în grupuri armate nestatale

NECLASIFICAT42 din 46

NECLASIFICAT

CONCLUZII

În opinia mea, situația din Republica Democrată Congo este o continuă criză,

bazată pe interesele economice ale unor state, paradoxal, de pe alte continente.

Atrocitățile comise nu numai în Congo, ci și în multe alte state ale Africii, se

datorează instrumentarului proiectat de statele prezente cu interese economice în

vederea atingerii scopurilor fiecăruia.

Injecțiile prin diferite servicii ale statelor mai puternice, cu interese în zonă au

concurat chiar la producerea genocidului din Rwanda din anul 1994, produs ca un

război civil, între cele două etnii principale, hutu și tutsi. Diferendeleau fost de

origine socială, tutsi crezându-se superiori rasei hutu, aspect alimentat și de coloniștii

belgieni care au încurajat conflictul oferind slujbe mai bune etniei tutsi.

Cu toate că la acea dată, pe teritoriul Rwandei exista o misiune ONU

(UNAMIR), aproape 1 milion de oameni au fost uciși iar o altă sumă considerabilă au

migrat în țările vecine, mai ales Congo, unde, o parte consistentă au fost atrași în

diferite grupări armate, nestatale.

Pasivitatea comunității internaționale față de acest conflict poate fi considerat

ca un aport al rezultatului final conturat în cele din urmă ca genocid.

Este de luat în calcul faptul că actuala putere din Congo, sub președinția lui

Joseph Kabila, simpatizată sau nu de vreo putere mondială, ea însăși nu respectă

procedeul nu numai al alegerilor pe care, din surse oficiale, le-a cam fraudat de câte

ori a fost cazul, ci chiar aduce un afront populației proprii. Este bine de știut că

valoarea anuală numai a diamantelor ”exportate” este de aproximativ de 55 milioane

da carate, undeva în jur de 45 miliarde de dolari...

Am întâlnit oameni în Congo din diferite pături sociale. Veniturile unora te fac

să înțelegi că te afli în cel mai sărac stat. Un profesor la sat are un salariu de 15 dolari

americani, un polițist la oraș 40, un colonel de armată 80. Ceea ce nu am înțeles, cine

îi subvenționa, acestuia din urmă, chiria unei case pentru care cinci observatori

militari plăteau pentru una identică o chirie de 2000 dolari pe lună?...

NECLASIFICAT43 din 46

NECLASIFICAT

Ca o concluzie finală, prezența ONU în Congo este în folosul populației iar

rezultatele pozitive sunt în progresie. Este efectiv o mare realizare lipsa confruntărilor

armate de orice natură din ultimii ani, fapt datorat altui proiect al ONU ce se ocupă cu

absorbția directă a membrilor grupărilor armate nestatale mai importante de către

armata națională.

Având în vedere că există teritorii de neatins cu piciorul și atâtea zăcăminte

sunt dorite de multe alte economii, oare criza bieților congolezi se va termina? Nu

curând.

NECLASIFICAT44 din 46

NECLASIFICAT

BIBLIOGRAFIE

Legi, instrucţiuni, documente oficiale:

Carta Naţiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html

NATO Chronology Handbook, Bruxelles, 1999

Rezoluţia nr. 181 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind împărţirea Palestinei (Planul de

împărţire) , Washington, noiembrie, 1947

Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949.

Lucrări de specialitate din literatura autohtonă şi literatura străină:

***Atlas de Istorie Universală, vol.I - II, Bucureşti, Editura Rao, 2001

BUŞE, Dorel, Sfârşitul Războiului Rece(1989 -1991),Bucureşti, Editura Universităţi de Apărare”Carol I”, 2007

CASTLEDEN, Rodney, Conflicte care au schimbat lumea, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2011

***Dicţionar Encilopedic,vol.I - VII, Bucureşti, Editura Enciclopedică,2006

FRUNZETI, Teodor, Geostrategie ,Bucureşti, Editura Centrului Tehnic – Teritorial al Armatei, Bucureşti, 2009

FRUNZETI, Teodor, Zodian, Vladimir, (coord.), Lumea 2011.Enciclopedie politică şi militară(studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic – Teritorial al Armatei, 2011

FRUNZETI, Teodor, BUŞE, Dorel, Relaţii Internaţionale, Bucureşri, Editura Universităţii

de Apărare “Carol I”, 2011

FONTAINE, Andre, Istoria Războiului Rece, vol. I – IV, Bucureşti, Editura Militară,1993

GRAY, Colin S., Războiul,pacea şi relaţiile internaţionale,Iaşi, Editura Polirom, 2010

GHIBA, Daniel, Operaţii de menţinere a păcii – obiective, caracteristici, principii, în

volumul sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională Securitate şi apărare

în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

2008.

GHIBA, Daniel, Managementul crizelor ( note de curs), Bucureşti, 2011

GHIBA, Daniel, Operaţii de menţinere a păcii – obiective, caracteristici, principii, în

volumul sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională Securitate şi apărare

în Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

2008.

NECLASIFICAT45 din 46

NECLASIFICAT

Reviste de specialitate:

LUMEA, an 2003 – 2010

ADEVĂRUL, an 2008 -2012

Le Tour du Monde

The Guardian 13 iulie 2002

Pagini web:

www.unddr.org

www.nato.int

www.wikipedia.org

NECLASIFICAT46 din 46