Lichidarea societăţilor comerciale

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Consideraţii introductive………………………….....…...4 1.1. Crearea societăţilor comerciale……………………………………….…..4

1.2.Noţiunea societăţilor comerciale…………………………………….….….61.3.Societatea civilă şi societatea comercială…………………………….….....61.4.Natura juridică a societăţii comerciale……………………………….….…8

Capitolul II. Dizolvarea societăţilor comerciale….………………....9 2.1. Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale……………………………...9 2.2. Căile dizolvării societăţilor comerciale………………….…………….......15 2.3. Dizolvarea de drept a societăţii………………………………….………... 15 2.4. Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor……………………….…...….16 2.5. Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească…………………………...…..17 2.6. Efectele dizolvării societăţilor comerciale……………………………...….17

Capitolul III. Lichidarea societăţilor comerciale….………………...19 3.1. Noţiunea de lichidare a societăţilor comerciale……………………………..19 3.2. Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale…………………...19 3.3. Personalitatea juridcă a societăţii subzidă pentru nevoile lichidării………...20 3.4. Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor………………………...20 3.5. Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă…………………….21

Capitolul IV. Procedura lichidării………...…………………………….22 4.1. Modificările produse de trecerea la faza de lichidare.....................................22 4.2. Modicarea obiectului şi scopului societăţii………………………………….22 4.3. Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii………………………..22 4.4. Predarea gestiunii societăţii………………………………………………….23 4.5. Statutul lichidatorilor………………………………………………………...24 4.6. Lichidarea patrimoniului societăţii…………………………………………..27 4.7. Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale…………31 4.8. Închiderea lichidării societăţii comerciale…………………………………..33

Capitolul V. Studiu de caz.........................................................................37

Concluzii.........................................................................................................44

Bibliografie....................................................................................................48

1

Introducere

În lucrarea de faţă subiectul pe care vreau să-l abordez este legat de lichidarea societăţilor comerciale. Punctul de plecare ce m-a determinat să aleg această temă a fost acela că prezintă un subiect de actualitate în dezbaterile legate de situaţia actuală şi de viitor a societăţilor comerciale. Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui act constitutiv, beneficiind de personalitate juridică, în care societarii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate. Societăţile comerciale parcurg de la înfiinţarea lor un proces normal de existenţă, perioadă în care îşi desfăşoară obiectul său de activitate. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare. Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. Datorită faptului că o societate comercială dispare ca entitate economică, socială şi juridică odată cu dizolvarea şi lichidarea ei este foarte importantă studierea acestei teme, datorită consecinţelor pe care le atrag, atât din punct de vedere juridic cât si din punct de vedere economic. Lichidarea este o consecinţă a dizolvării societăţilor comerciale. Operaţiunile de lichidare a societăţilor comerciale sunt reglementate de art.252-270 din Legea nr.31/1990, republicată în M.O. nr.1066/17.11.2004 şi de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în acelaşi M.O nr.359/21.04.2006. În ceea ce priveşte structura acestei lucrări am decis să o împart în patru capitole, în care am încercat prin tematica lor o abordare cât mai completă a problematicii supuse cercetării. În prezent societăţile comerciale reprezintă cea mai însemnată categorie de persoane juridice din economia mondială. Pentru a-şi îndeplini rolul economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică. Lichidarea societăţi comerciale constă dintr-un ansamblu de operaţiuni care, după dizolvarea societăţii au ca obiect realizarea obiectelor de activ şi plata creditorilor în vederea partajului activului net rămas între asociaţi.

2

Dizolvarea si lichidarea societăţilor comerciale sunt două noţiuni diferite, dar ambele se referă la acelaşi proces economic de încetare a activităţii societăţilor comerciale.

Cap. I Consideraţii introductive

1.1. Crearea societăţilor comerciale Viaţa şi existenţa întregii societăţi umane este – în primă şi ultimă analiză – comercială. Căci istoria întregii societăţi omeneşti nu este, în esenţa sa, decât însăşi istoria evoluţiei sale comerciale. Nu există ştiinţă sau vreun domeniu de activitate care să nu implice, până la urmă, interes comercial. Tocmai de aceea, primele graniţe desfiinţate între state şi naţiuni au fost cele comerciale1. Interesul schimburilor comerciale a tins totdeauna spre unificare şi globalizare, chiar şi între ţări conflictual – adverse. Orice restricţii şi embargouri comerciale s-au dovedit efemere şi caduce. Pentru că dintre toate activităţile sociale, cele comerciale au stimulat în cel mai înalt grad toate celelalte domenii de activitate, acestea determină atât gradul de civilizaţie şi confort, cât şi de prosperitate al unui popor sau altul2. Astfel, încă din societatea primitivă, de la schimbul de mărfuri în natură, continuând cu societăţile: sclavagistă, feudală, capitalistă, socialistă şi cea actuală, de tranziţie spre societatea hipercibernetizată a liberului schimb de valori materiale şi umane într-un sistem pragmatic tot mai global şi independent deci, pe întreg parcursul evoluţiei lor istorice, oamenii şi societăţile create de ei, ca să existe şi să se dezvolte, au făcut şi va trebui să facă o activitate de comerţ. Însă, acest comerţ nu trebuie desfăşurat oricum şi cu orice preţ, ci conform unor reguli şi obiceiuri devenite “norme”, scrise sau împământenite, statornicite de-a lungul timpului în “codice” sau “pravile”, “codex-uri” sau “coduri”, mai mult sau mai puţin generale sau specializate, conforme cu nevoile şi nivelul de civilizaţie al celor care le-au creat, adoptat sau impus. Au rămas astfel celebre: Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa în 1901; vestitele codex-uri şi codice romane; Codul civil francez din 1804, promulgat sub domnia lui Napoleon Bonaparte, în vigoare în bună parte şi azi, care a servit drept model pentru elaborarea codurilor din numeroase ţări, inclusiv pentru Codul civil român din 1864.

1 S.D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, (citat în continuare “Drept comercial”), Ed. All, Bucureşti, 1998, pag. 133.2 R. Petrescu, “Drept comercial român”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, pag. 189.

3

Poartă între Occident şi Orient, ţara noastră a suscitat dintotdeauna un interes activ şi multiplu – nu numai din punct de vedere geo-strategic, ci şi economic – al schimburilor comerciale3. În raport cu dinamica dezvoltării vieţii economice şi a cerinţelor comerciale proprii, în România apar şi sunt cunoscute o serie întreagă de coduri şi regulamente organice, cum sunt: Codul Calimach al Moldovei din 1817; Codul Caragea al Munteniei din 1819; Regulamentul Organic pentru Muntenia şi, respectiv, pentru Moldova, care pun bazele unui regim de drept organizat după model francez, creându-se şi “judecătorii de comerţ” în Bucureşti şi Craiova, precum şi un Tribunal de comerţ la Galaţi. Cu privire la judecarea pricinilor comerciale, aceste reglementări prevedeau că se vor judeca “după condica de Comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească”4. Regulamentele Organice pun şi bazele codificării comerciale. Astfel, primul cod comercial român apare în Muntenia în 1840. Dezvoltarea rapidă a vieţii economice româneşti şi progresul mereu crescând al activităţii noastre comerciale au cerut modificarea primului cod de comerţ şi adaptarea lui la noile raporturi de drept bazate pe schimburile comerciale. În acest scop a fost întocmit un nou cod comercial care avea la bază Codul italian din 18825. El este şi azi în vigoare, cu unele modificări. Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi6. O acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate7. Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică8. Societăţile comerciale s-au înfiinţat pentru a opera un câştig – dorit cât mai mare – de care să beneficieze toţi membrii, în anumite proporţii, deci în vederea unui scop lucrativ şi nu social – caritativ, cum este cazul la cele mai multe societăţi de ordin public.

3 C. Tomulescu,“Drept privat roman”, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, pag. 292.4 Acest fapt l-a determinat pe I.L. Georgescu să afirme că Regulamentele Organice ne-au călăuzit paşii spre legislaţia franceză. A se vedea S.D. Cărpenaru, “Grigore Maniu şi C.N. Toneanu, primii comentatori ai Codului comercial român”, în R.D.C. nr. 1/1994, pag. 117.5 Codul comercial a fost promulgat la 10 mai 1887 şi pus în aplicare la 1 septembrie 1887 (Monitorul Oficial din 10 mai 1887).6 A se vedea O. Căpăţână, “Societăţile comerciale”, (citat în continuare “Societăţile”), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 45.7 V. Popa, “Drept roman privat”, (citat în continuare “Drept roman”), Ed. Signata, Timişoara, 1991, pag. 108.8 R.P. Vonica, “Dreptul societăţilor comerciale”, (citat în continuare “Dreptul”), Ed. Holding Reporter şi Albastră, Bucureşti, 1998, pag. 5.

4

Dezvoltându-se, societăţile comerciale s-au manifestat ca factorul cel mai puternic al întregii economii naţionale. Ceva mai mult, ele au imprimat economiilor naţionale direcţii noi de dezvoltare: cu ajutorul lor formele primitive ale economiei au fost înlocuite cu formele rafinate ale economiei băneşti şi de credit9. Societăţile comerciale sunt o creaţie a comerţului. Ele nu s-au putut dezvolta decât după ce comerţul însuşi a ieşit din primele începuturi ale dezvoltării sale. Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentu realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor10.

1.2. Noţiunea societăţilor comerciale1.3. Societatea civilă şi societatea comercială. Abreviativ, se afirmă adesea că societatea comercială este o formă de organizare a întreprinderii. Această prezentare sumară, cu accent pe latura economică, fără să fie eronată, trebuie întregită. Nici Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, nici Codul comercial nu cuprind o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează societatea civilă11. Accepţiunea clasică a societăţii izvorăşte din art. 1491 C. civ., care prevede că “societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”12. Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie să fie reunite cumulativ pentru existenţa valabilă a unei asemenea entităţi. În primul rând este necesară încheierea unui contract, denumit adesea şi “pact societar”. Se cere apoi să se constituie un fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor. În fine, noţiunea implică scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei. Textul art. 1491 C. civ. omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic, în concepţia pe care o promovează, şi anume voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Affectio societatis întregeşte, cu alte cuvinte, notele specifice enumerate expres de legiuitor13. Trăsăturile evocate sunt folosite, printr-o interpretare extensivă, în lipsa unei alte definiţii legale, şi pentru caracterizarea societăţilor comerciale. Transpunerea nu poate fi totuşi operată tale quale, deoarece definiţia din art. 1491 C. civ. convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică. Spre deosebire de acestea, categoria

9 V. Popa, R.I. Motica, D.A. Crăciunescu, “Societăţile comerciale – instituţii ale noului drept comercial”, Ed. Helicon, Timişoara, 1994, pag. 45. 10 C. Bîrsan, V. Dobrinoiu, A. Ţiclea, M. Toma, C. Tufan, “Societăţile comerciale”, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1995, pag. 4-16.11 În acest sens, a se vedea: I.N. Finţescu, “Curs de drept comercial”, (citat în continuare “Curs”), Ed. Naţională, Bucureşti, 1929, pag. 178; C.A. Stoeanovici, “Curs de drept comercial”, Curierul judiciar, Bucureşti, 1926, pag. 8.12 Noţiunea de societate provine de la cuvântul latinesc “societas”, care înseamnă întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire.13 I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, “Drept civil român”, (citat în continuare “Drept”), Ed. Naţională, Bucureşti, 1943, pag. 1100.13

5

celor care dobândesc calitatea de subiect autonom de drepturi include în mod necesar o notă distinctivă adiţională – personalitatea juridică – pe care textul menţionat nu o enunţă. Definiţia legiuitorului civil nu epuizează, cu alte cuvinte, sfera societăţilor comerciale. În completarea definiţiei din art. 1491 C. civ., societatea comercială cu personalitate juridică se identifică, în mod uzual, atât prin natura ei instituţională, cât şi prin trăsăturile care o deosebesc de societatea civilă. Legiuitorul comercial înţelege să asigure instituţionalizarea anumitor tipuri de societăţi comerciale, atribuindu-le explicit, în condiţii determinate, personalitate juridică. Această calitate le fusese recunoscută expres de art. 77 al. final C. com., reconfirmată de art. 1 al. 2 din Legea nr. 31/1990. Literatura de specialitate, la rândul ei, subliniază această trăsătură fundamentală: “Societatea comercială, considerată ca organism propriu, este o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-un contract de societate, înzestrată cu personalitate juridică de la lege”14. Iniţiată, aşadar, printr-un act juridic – pactul societar – societatea comercială devine, în cadrul Legii nr. 31/1990, un subiect de drepturi şi obligaţii, acţionând în circuitul civil independent de membrii componenţi15. Ea prezintă, cu alte cuvinte, o dublă natură juridică, îmbinând în mod indisolubil atât o latură voliţională (a asociaţilor), cât şi o alta instituţională (ca efect al legii)16. În lumea contemporană, natura instituţională poate fi socotită precumpănitoare. Doctrina subliniază că societatea comercială “continuă să piardă caracterul contractual, în profitul aspectului instituţional”17. Sub cel de-al doilea aspect semnalat, societatea comercială se individualizează prin specificitatea activităţii pe care, potrivit actelor constitutive, o desfăşoară. Prototipul original îl constituie societatea civilă, fără personalitate juridică, provenită din dreptul roman18. Deşi la fel cu societatea civilă, urmăreşte realizarea de “foloase” ce se vor împărţi între membri, câştigul se obţine prin efectuarea unor operaţiuni distincte, substanţial diferite de cele civile. Particularismul constă în funcţia societăţii comerciale de a îndeplini fapte şi acte de comerţ, desigur rentabile19. Instrumentul optim pentru organizarea structurii funcţionale a societăţii comerciale este, aşa cum o demonstreză practica, întreprinderea. Autorii subliniază că, în lumea contemporană, societatea comercială se prezintă, în esenţă, ca “un mod de organizare juridică a întreprinderii”20. Altfel spus, societatea comercială constituie haina juridică pe care o îmbracă întreprinderea.

14 D.D. Gerota, “Curs de societăţi comerciale”, (citat în continuare “Curs”), Ed. Fundaţia Culturală Regele Mihai, Bucureşti, 1928, pag. 12.15 A se vedea E. Safta-Romano, “Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă”, în R.D. nr. 2/1992, pag. 27-29.16 V. Popa, “Drept roman”, op. cit., pag. 118.17 Ibidem, pag. 122.18 V. Hanga, “Drept privat roman”, E.D.P., Bucureşti, 1978, pag. 301-302.18

1919 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, “Drept”, op. cit., pag. 110.20 O. Căpăţână, “Societăţile”, op. cit., pag. 59.2021 Ibidem, pag. 62

6

Din perspectiva menţionată, societatea comercială poate fi definită ca “o întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi fără această însuşire, afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele şi faptele de comerţ specifice obiectului statutar de activitate”21. Alţi autori definesc societatea comercială ca “o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate”22.

1.4. Natura juridică a societăţii comerciale. Persoana fizică devine comerciant, în înţelesul C. com. (art. 7), atunci când aceasta exercită “fapte de comerţ” şi are “comerţul” ca profesiune obişnuită. Când aceleaşi fapte se exercită tot ca profesie, dar de o colectivitate de persoane în care elementul “individ” dispare şi este înlocuit cu un subiect de drept “diferit de membrii săi componenţi”, ne aflăm în faţa unei “societăţi comerciale”. Acest organism se înfăţişează sub forma unei “persoane juridice”, care are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca ale comerciantului – persoană fizică, constituind totodată un important instrument de progres economic, dacă scopul său este de stimulare a forţelor productive. Datorită acestei vocaţii, societatea comercială este superioară comerciantului – persoană fizică. După o expresie plastică a profesorului Cesare Vivante, aceasta este “o fiinţă nouă care zboară cu propriile ei aripi, neîntrerupt, spre acelaşi ţel”23.

Toţi autorii sunt de acord că la originea oricărei societăţi se află consimţământul individual al asociaţilor. Voinţa acestora joacă un rol important la constituirea societăţii.

Participarea la societate este prin excelenţă voluntară; asociaţii convin cu privire la bunurile pe care le pun în comun, asupra activităţii ce urmează să o realizeze împreună şi în legătură cu împărţirea beneficiilor. Având posibilitatea să aleagă forma juridică a societăţii comerciale, asociaţii vor decide, în condiţiile legii, asupra organizării şi funcţionării acesteia.

Din moment ce, îndeplinindu-se formalităţile cerute de lege, societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinţei asociaţilor se estompează. Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, graţie personalităţii juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Asociaţii păstreză însă dreptul de decide, în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea prevederilor legii, asupra societăţii, putând modifica actul constitutiv ori chiar dizolva societatea.

De aici rezultă natura contractuală a societăţii. Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este şi o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală, care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi asupra organizării şi funcţionării ei.Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial, Cartea I, Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”. Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr.

2122 Stanciu D. Cărpenaru, “Drept comercial”, op. cit., pag. 14322

23 D.D. Gerota, “Curs”, op. cit., pag. 28.

7

31/1990 privind societăţile comeciale. Legea 31/1990 reglementează următoarele forme juridice de societate comercială: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată.24

Cap. II Dizolvarea societăţilor comerciale

2.1. Noţiunea de dizolvare a societăţilor comerciale. Societatea comecială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata de timp stabilită în actul constitutiv. Durata societăţii se poate prelungi chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar, orice societate comercială va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare. Încetarea existenţei unei societăţi comerciale cârmuite de prevederile Legii nr. 31/1990, privind societăţile comeciale25, se realizează prin intermediul unei proceduri care străbate, în mod normal, “două faze distincte, cea a dizolvării, urmată de lichidare”, aşa cum a precizat Curtea Supremă de Justiţie26. Într-adevăr, în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societăţii comerciale este reglementată în Titlul VI (art. 222-232), iar lichidarea în Titlul VII (art. 246-264), deci distinct şi subsecvent dizolvării. S-a pus problema dacă nu s-ar putea realiza încetarea existenţei societăţii comerciale printr-o procedură simplificată, în sensul contopirii celor două faze. O astfel de cerinţă s-ar impune în acele cazuri când societatea nu a avut activitate ori aceasta a fost redusă, iar asociaţii ar cădea de acord cu privire la lichidarea activului şi pasivului societăţii. Soluţia a fost consacrată în actuala formă a Legii 31/1990. Art. 230 din lege prevede că, în societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, odată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii. O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociaţii sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.

24 Marian Bratiş – Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti 200825 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990. Legea nr. 31/1990 a fost substanţial modificată şi completată prin prin O.G. nr. 32/1997 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997), aprobată prin Legea nr. 195/1997 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997). În temeiul art. X din O.G. nr. 32/1997, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost republicată, cu o nouă numerotare a textelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Legea nr. 31/1990 republicată a mai fost modificată prin Titlul III din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999).26 C.S.J., sec. com., dec. nr.359 din 21 octombrie 1993, în “Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1993”, pag. 232.

8

Hotărârea privind dizolvarea şi lichidarea societăţii trebuie luată în condiţiile de cvorum şi de majoritate prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată. Legea permite însă asociaţilor ca în actul constitutiv să prevadă “modul de dizolvarea şi lichidarea a societăţii” (art. 7 şi art. 8 din lege). Prin dizolvarea27 societăţii comerciale se înţelege desfiinţarea ei, ca persoană juridică, încetarea existenţei ei şi nu numai a contractului de societate sau a statutului societăţii28. Dizolvarea nu trebuie, însă, înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidare a patrimoniului dobândit în timpul existenţei sale. Dizolvarea are, ca efect imediat, numai încetarea raporturilor dintre asociaţi, născute din contractul de societate. Dizolvarea societăţii priveşte, astfel, acele operaţiuni care declanşează procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale şi asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea adunării generale sau a instanţei judecătoreşti de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi. Excepţional, dizolvarea se poate produce şi în temeiul legii.

Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţilor comerciale este pricinuită de cauze care survin, de regulă, în cursul funcţionării comerciale sau la expirarea datei convenite, în mod voluntar sau pe cale judiciară. Aceste cauze de dizolvare sunt prevăzute de art. 222-224 şi art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale, aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate29. Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată)30. Potrivit art. 222 al. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale sunt:

- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea

acestuia;- declararea nulităţii societăţii;- hotărârea adunării generale;

27 Cuvântul “dizolvare” vine de la verbul latin: dissolvo – dissolutum – dissolvare, cu semnificaţia de a despărţi, a desface. 28 A se vedea R.P. Vonica, “Dreptul”, op. cit., pag. 99. 29 O analiză amplă a cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale este realizată de I.L. Georgescu, “Drept comercial român”, (citat în continuare “Drept comercial”), vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1946, pag. 702-720.30 Ibidem, pag. 708-709. În sensul că asociaţii ar putea conveni şi alte cauze de dizolvare prin contractul de societate şi statutul societăţii, a se vedea V. Roş, “Dizolvarea societăţii comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării”, (citat în continuare “Dizolvarea societăţilor comerciale”), în R.D.C. nr. 1/1996, pag. 56.

9

- hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;

- falimentul societăţii;- alte cauze prevăzute de lege sau de actul costitutiv al societăţii.

În cele ce urmează voi examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca cele speciale să fie analizate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de societate comercială31.

Împlinirea termenului stabilit pentru durata societăţii. Societatea comercială se dizolvă la expirarea timpului stabilit pentru durata societăţii (art. 222 lit.a din Legea nr. 31/1990 republicată). Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”. De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii, înseamnă că la expirarea termenului contractual, societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia voinţei asociaţilor privind soarta societăţii32. Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Efectul dizolvării societăţii, ca urmare a expirării termenului stabilit pentru durata societăţii, poate fi înlăturat prin prelungirea duratei societăţii, în condiţiile art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată. Astfel, cererea de înscriere de menţiuni cu privire la prelungirea duratei de funcţionare a societăţii nu poate fi admisă dacă, la data la care adunarea generală a hotărât prelungirea, expirase durata de funcţionare, societatea fiind de drept dizolvată. În speţă, s-a reţinut că apelul formulat împotriva încheierii pronunţată de Oficiul Registrului Comerţului, în data de 20 mai 1996, este nefondat33. Prin încheierea atacată s-a reţinut corect că, potrivit actului constitutiv al societăţii, durata acesteia este de 5 ani, începând de la data înregistrării societăţii la Ministerul Finanţelor. Tot astfel, corect s-a reţinut că durata putea fi prelungită în temeiul unei hotărâri a adunării generale, adoptată cu cel puţin 6 luni înaintea expirării termenului stabilit; însă, la data la care adunarea generală a hotărât prelungirea duratei de funcţionare, societatea era de drept dizolvată. Deci, tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul. Ca o măsură preventivă, art. 222 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune că asociaţii trebuie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă administratorii societăţii nu organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.

31 A se vedea A. Gheorghe, L.N. Pîrvu, D.M. Tăbăltoc, “Contribuţii la clarificarea unor probleme ivite în aplicarea de către instanţele judecătoreşti a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993, pag. 109-116.32 Dacă în contractul de societate nu s-a prevăzut durata societăţii, oricare asociat poate cere dizolvarea societăţii, care se consideră neregulat constituită. (I.N. Finţescu, “Curs”, op. cit., vol. I, pag. 289). Concluzia este prea categorică; societatea se poate constitui şi pe o durată nedeterminată.33 Trib. mun. Buc., sec. com., dec. nr. 5 din 13 ianuarie 1997, în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 707.

10

Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată). Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societăţii. Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus, evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societăţii, cât şi în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc34. În speţă s-a constatat că, prin înscrisurile existente la dosar, se face dovada că obiectul pentru care s-a constituit societatea comercială a devenit imposibil de realizat, datorită atitudinii pârâtului, că, datorită acestui lucru, s-a ajuns şi la rezilierea contractului de locaţiune pentru magazinul care a constituit sediul social, instanţa apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată. Pârâtul nu a depus la dosar acte din care să rezulte contrariul, şi anume că s-ar fi executat obiectul de activitate prevăzut de actul constitutiv35. Faţă de cele de mai sus, tribunalul va respinge apelul, ca nefondat. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii şi realizarea obiectului sunt chestiuni de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea societăţii.

Declararea nulităţii societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei (art. 222 lit.c din Legea nr. 31/1990 republicată). Nerespectarea condiţiilor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii36. Cazurile de nulitate sunt limitativ prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată. Potrivit art. 56 din lege, nulitatea unei societăţi înmatriculate în Registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai atunci când: lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică; toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii; obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii; lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii; actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris; s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat; nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege. Aceste prevederi sunt în conformitate cu directivele Comunităţii Economice Europene, care limitează organizarea regimului nulităţilor societăţilor din statele membre.

34 Pentru a ilustra aceste situaţii, art.191 pct. 2 C. com. (în prezent abrogat), se referea la “lipsa sau desfiinţarea obiectului societăţii”.35 Trib. mun. Buc., sec. com., dec. nr. 558 din 30 octombrie 1994, în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 709.36 Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.

11

Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea acesteia.

Hotărârea adunării asociaţilor. Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială37. Adunarea asociaţilor poate hotărî dizolvarea societăţii în toate cazurile impuse de interesele asociaţilor. Într-adevăr, întrucât legea nu limitează cazurile în care societatea poate fi dizolvată prin hotărârea adunării asociaţilor, înseamnă că asociaţii sunt liberi să aprecieze motivele de dizolvare a societăţii. Un caz de dizolvare a societăţii de către adunarea asociaţilor, care este reglementat de lege, priveşte dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii. O asemenea măsură de excepţie, care intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata statutară a societăţii comerciale, este posibilă în condiţiile prevăzute de art. 229, coroborat cu art. 32 din Legea nr. 31/1990 republicată. Efectele unei astfel de decizii faţă de terţi se produc numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial38. Printre terţii care pot fi prejudiciaţi figurează şi fondatorii societăţii comerciale. În ceea ce-i priveşte, art. 32 dispune că ei au dreptul, în caz de dizolvare anticipată, să ceară daune de la societatea în cauză, dacă dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Acţiunea în justiţie poate fi introdusă în cursul unui termen de 6 luni, fixat de art. 33. Termenul începe să curgă de la data adunării generale a acţionarilor, care a hotărât dizolvarea anticipată. O asemenea desfiinţare a societăţii comerciale, înainte de expirarea duratei statutare convenite, ridică problema dacă dizolvarea poate sau nu să fie contopită cu faza lichidării, prin derogare de la dreptul comun, care disociază cele două momente39. Convocarea adunării generale numai în prezenţa reprezentanţilor legali are loc numai dacă toţi asociaţii au fost legal convocaţi, aflându-se în ţară la acea dată, iar adunarea generală se desfăşoară datorită refuzului nejustificat al acestora de a se prezenta40.

37 Decizia privind dizolvarea societăţii nu poate fi luată de consiliul de administraţie al societăţii. A se vedea Trib. Ilfov, dec. civ. nr. 324 din 29 noiembrie 1928, în R.D.C., 1929, pag. 18. 38 Decalarea efectelor pe timpul arătat are ca finalitate “proteguirea intereselor terţilor, aceştia având dreptul să facă opoziţie împotriva dizolvării societăţii, caz în care executarea hotărârii adunării generale de dizolvare este suspendată până la soluţionarea opoziţiei printr-o sentinţă definitivă a instanţei” (C.S.J., sec. com., dec. nr. 359 din 21 octombrie 1993, în “Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1993”, pag. 232).39 În sensul admisibilităţii unei asemenea contopiri a opinat Comisia de drept comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin Avizul nr.1 din 23 martie 1993, publicat în R.D.C. nr. 3/1993, pag. 130. Soluţia contopirii celor două faze prezintă, potrivit acestui aviz, avantajul de a suprima dublele formalităţi de publicare şi de înregistrare la Registrul Comerţului (atât pentru dizolvare, cât şi pentru lichidare), reprezentând o simplificare utilă.

12

Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condiţiile legii (art. 222 lit.e din Legea nr. 31/1990 republicată). Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale. Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru “motive temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Gravele neînţelegeri între asociaţi “pun în imposibilitate continuarea activităţii unei societăţi în nume colectiv şi fac o piedică serioasă realizării scopului ei, având drept consecinţă de neînlăturat dizolvarea şi lichidarea societăţii”41.

Falimentul societăţii. O altă cauză generală, care atrage dizolvarea societăţii comerciale, o constituie falimentul, instituţie juridică reglementată de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare42, cu scopul de a asigura administrarea şi lichidarea – în interesul creditorilor comuni – a patrimoniului unei societăţi comerciale care se află în imposibilitatea de a-şi plăti datoriile asumate în legătură cu actele de comerţ încheiate în nume propriu. Prin lege se prevede mai întâi o procedură de salvare preventivă. Este ceea ce se cheamă “redresare economică şi financiară a întreprinderii”, redresare ce se face pe baza unui plan care va cuprinde măsuri organizatorice, economice, financiare, juridice menite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi, implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata datoriilor faţă de creditori. În cazul societăţilor comerciale, Legea nr. 64/1995 recunoaşte dreptul de a propune un astfel de plan asociaţilor societăţii, în condiţii diferite: asociaţii cu răspundere limitată, fără condiţii; acţionarii, dacă sunt titularii a cel puţin unei treimi din capitalul social al societăţii pe acţiuni; nu au dreptul să propună un plan asociaţii din societatea cu răspundere limitată.

40 Trib. mun. Buc., sec. com., dec. nr. 524 din 21 octombrie 1994, în “Culegere de practică judiciară comercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 567. În speţă, tribunalul constatând că adunarea generală a avut loc în lipsa reclamanţilor – în condiţiile în care ei nu se aflau în ţară şi pârâţii aveau cunoştinţă de acest lucru - şi că procedura de citare a reclamanţilor nu s-a făcut conform prevederilor statutare şi nici chiar printr-un alt mod, a admis acţiunea.41 V. Pătulea, C. Turianu, “Drept economic şi comercial. Instituţii şi practică jurisdicţională”, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996, pag. 403. 42 Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995. Ulterior legea a fost modificată prin O.G. nr. 38 din 28 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 30 august 1996), prin O.G. nr. 58 din 27 septembrie 1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997) – astfel că în prezent legea se numeşte “Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului” – şi prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999).

13

Doar în situaţia în care planul de redresare se dovedeşte a fi irealizabil sau nu este executat, se va constata starea de dificultate în care se află întreprinderea, aplicându-se procedura falimentului, care va avea ca efect dizolvarea societăţii în cauză. Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii. Societatea comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv (art. 222 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată). Art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:

- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;- societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil sau alte acte

care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;- societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au

dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţă cunoscută. Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani (art. 232 al. 2 din legea nr. 31/1990 republicată);

- nerespectarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 32/1997 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 195/1997), de către societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată pentru majorarea capitalului social la cuantumul prevăzut de art.10 al.1 (25.000.000 lei pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni) şi de art.11 (2.000.000 lei pentru societăţile cu răspundere limitată). La cererea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate, tribunalul, prin hotărâre, va dispune dizolvarea societăţii comerciale aflate într-una din cauzele prevăzute de art. 232 din Legea nr. 31/1990 republicată. Hotărârea tribunalului, prin care s-a pronunţat dizolvarea, se publică în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, şi într-un ziar de largă răspândire, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putându-se îndrepta împotriva societăţii. Împotriva hotărârii, orice persoană interesată, poate face apel în termen de 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României. Societatea va fi radiată din registrul comeţului, din oficiu, după rămânerea definitivă a hotărârii de dizolvare, în afară de cazul în care prin hotărârea tribunalului s-a dispus altfel.

2.2. Căile dizolvării societăţilor comerciale Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute de lege.

2.3. Dizolvarea de drept a societăţii. Legea consacră un singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului. Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţă a asociaţilor şi nici îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. Voinţa asociaţilor a fost exprimată prin actul constitutiv şi, dacă nu s-a hotărât prelungirea duratei societăţii, ea îşi produce efectul.

14

O publicitate prin menţiune în registrul comeţului şi publicare în Monitorul Oficial al României este inutilă, de vreme ce prin publicitatea actului constitutiv, făcută cu ocazia constituirii societăţii, terţii au luat la cunoştinţă de durata societăţii43. În caz de litigiu, orice persoană interesată poate cere tribunalului constatarea dizolvării societăţii. Instanţa nu pronunţă dizolvarea, ci constată că, fiind îndeplinită cerinţa legii, dizolvarea a operat în puterea legii.

2.4. Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Societatea comercială se poate dizova prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale. Pentru dizolvarea societăţii pe această cale trebuie respectate condiţiile stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art.199 din Legea nr. 31/1990 republicată). Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară44. Actul care constată hotărârea privind dizolvarea societăţii comerciale, în formă autentică, se depune la Oficiul registrului comerţului pentru a se face menţiunea în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare. În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea asupra hotărârii privind dizolvarea societăţii. Această revenire trebuie hotărâtă în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este permisă numai dacă nu s-a făcut nici o repartiţie de activ între asociaţi. Noua hotărâre se va menţiona în registrul comerţului, de unde va fi trimisă Monitorului Oficial spre publicare. Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziţie, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990 republicată45. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, în condiţiile cerute pentru modificarea actului constitutiv, odată cu dizolvarea şi modul de lichidare a societăţii. Legea cere ca asociaţii să fie de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi să asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui cu consimţământul creditorilor (art. 230 din Legea nr. 31/1990 republicată).

43 S.D. Cărpenaru, “Drept comercial “, op. cit., pag. 248.44 Legea nr. 31/1990 prevede în art.115 că pentru validitatea deliberărilor adunărilor generale extraordinare sunt necesare: la prima convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; iar la convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social. 45 Opoziţia se face în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, dacă legea nu prevede un alt termen. Ea se depune la oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile de la data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta tribunalului sediului societăţii.

15

2.5. Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului. În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul învestit cu procedura falimentului (art. 227 al. 3 din Lega nr. 31/1990 republicată). Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Se înţelege că, dacă datorită neînţelegerilor dintre asociaţi, se crează un blocaj care face imposibilă desfăşurarea activităţii, singura soluţie este dizolvarea şi lichidarea societăţii. Dreptul de a cere dizolvarea societăţii comerciale prin hotărâre judecătorească – în cazul nerealizării unui consens între asociaţi – aparţine numai asociaţilor, oricare din ei având posibilitatea sesizării instanţei. În speţă, instanţa a reţinut, întemeiat, în raport cu actul constitutiv al societăţii, că reclamantul nu a avut calitatea de asociat, astfel încât cererea sa pentru dizolvarea unei societăţi de care este străin este inadmisibilă. Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorescă a devenit irevocabilă.

2.6. Efectele dizolvării societăţilor comerciale Măsura dizolvării societăţii comerciale, indiferent de modul în care se realizează, produce anumite efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a societăţii. Ca persoană juridică, societatea continuă să existe, având însă cu totul alte atribuţii. Aceste atribuţii sunt exercitate de lichidatorii desemnaţi în acest scop. Toată activitatea pe care o vor desfăşura lichidatorii este destinată transformării patrimoniului societăţii în numerar pentru plata datoriilor şi împărţirea activului între asociaţi. Perioada care începe odată cu dizolvarea societăţii comerciale şi se întinde până la împărţirea activului între asociaţi este denumită “perioada lichidării”, astfel că singurele operaţiuni permise sunt cele specifice scopului urmărit, societatea nemaiputând exercita în mod legal nici un act de activitate comercială. Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Ca urmare a deschiderii acestei proceduri, administratorii au obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea lichidatorilor. În anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 228 din lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţii comerciale. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art. 228 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni”. Această interdicţie impusă administratorilor, de a angaja operaţiuni comerciale noi, se explică prin starea în care se află societatea. Prin dizolvare s-a consumat prima fază a procedurii care are drept rezultat final încetarea existenţei societăţii comerciale. Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizarea operaţiunilor

16

comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţii noi. Activitatea societăţii nu mai este o activitate normală, care să urmărească realizarea de beneficii, ci este o activitate orientată spre lichidare. Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse. Legea stabileşte că interdicţia unor operaţiuni comerciale noi se aplică, după caz, din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor sau declarată prin hotărâre judecătorească (art. 228 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cap. III Lichidarea societăţilor comerciale

17

3.1. Noţiunea de lichidare a societăţilor comerciale Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică a societăţii. Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de persoane anume învestite - lichidatorii. În faza lichidării societăţii, instanţa judecătorească are un rol redus; intervenţia sa are un caracter excepţional şi se produce în cazurile prevăzute de lege46. Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Dar operaţiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie finalizate. Aceasta înseamnă că societatea trebuie să-şi execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor raporturile juridice încheiate anterior dizolvării. Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanţelor creditorilor, bunurile societăţii sunt prefăcute în bani, pe calea licitaţiei publice. Eventualul activ net va fi împărţit între asociaţi potrivit drepturilor lor. Aşadar, lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi. Lichidarea societăţilor comerciale constituie “ un ansamblu de operaţiuni, având ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare la data dizolvării societăţii, transformarea activului în numerar şi împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor”47. Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile şi regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată)48.

3.2. Principiile generale ale lichidării societăţilor comerciale Lichidarea societăţii, ca o fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este guvernată de anumite principii. În această fază, societatea comercială continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării. 49 Aceste principii definesc statutul juridic al societăţii aflate în lichidare.

46 V. Roş, “Dizolvarea societăţilor comerciale”, op. cit., în R.D.C. nr.1/1996, pag. 70-71.47 E. Cârcei, “Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni”, (citat în continuare “Constituirea”), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 391.48 A se vedea I.N. Finţescu, “Curs”, op. cit., vol. I, pag. 301.49 C. M. Letea, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 258.

18

Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt următoarele: personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării; lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor; lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă50.

3.3. Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. În mod logic, din moment ce societatea comercială a fost dizolvată, indiferent de cauză, ea încetează să mai existe ca persoană juridică. Cu toate acestea, nevoile lichidării patrimoniului societăţii şi ale ocrotirii drepturilor asociaţilor şi creditorilor impun necesitatea menţinerii personalităţii juridice51. Deci, în faza lichidării, societatea comercială continuă să beneficieze de personalitate juridică, dar numai pentru nevoile lichidării. În actuala sa formă, Legea nr. 31/1990 consacră expres acest principiu, astfel: “societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia"”(art. 228 al. 4 din lege). Menţinerea personalităţii juridice a societăţii are anumite consecinţe. Astfel, societatea comercială îşi conservă atributele de identificare; ea îşi păstreză firma, sediul social şi naţionalitatea. Apoi, patrimoniul societăţii continuă să aparţină acesteia, ca subiect de drept distinct. Patrimoniul social constituie, şi după dizolvarea societăţii, gajul general al creditorilor sociali. Aşadar, lichidarea societăţii nu aduce modificări raporturilor juridice dintre societate şi creditorii săi. Aceştia îşi pot valorifica drepturile lor împotriva societăţii, care va răspunde cu patrimoniul său. În sfârşit, în faza lichidării, organele societăţii nu îşi încetează activitatea. Adunarea asociaţilor numeşte lichidatorii şi stabileşte puterile lor pentru realizarea operaţiunilor de lichidare (art. 256 şi art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată)52. Administratorii societăţii continuă mandatul lor până la intrarea în funcţie a lichidatorilor (art. 246 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată). Sunt interzise însă, din momentul dizolvării societăţii, operaţiunile comerciale noi. Cenzorii societăţii îşi continuă activitatea lor de control asupra gestiunii societăţii. Potrivit legii, cenzorii exercită controlul asupra activităţii lichidatorilor, care organizează şi conduc operaţiunile de lichidare a societăţii (art. 247 al. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.4. Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor. Lichidarea societăţii, ca urmare a dizolvării ei, se face, în principal, în interesul asociaţilor. Fireşte, prin reglementarea lichidării sunt avute în vedere şi interesele creditorilor societăţii, dar numai în mod secundar; asociaţii neputând primi nici o sumă de

50 R.P. Vonica, în “Dreptul”, op. cit., pag. 103, menţioneză şi un alt principiu, conform căruia “societatea dizolvată poate continua afacerile în curs şi chiar iniţia noi afaceri, în măsura în care acestea servesc scopului lichidării”. 51 O. Căpăţână, “Societăţile”, op. cit., pag. 378. Pe întreaga durată a lichidării, personalitatea juridică a societăţii comerciale în cauză subzistă intactă. Ca atare, entitatea colectivă foloseşte în continuare firma înregistrată. Singura restricţie pe care o impune art. 246 al. 5 din Legea nr. 31/1990, constă în obligaţia ca toate actele emanând de la societate să arate că aceasta este în lichidare.52 Întrucât activitatea societăţii este subordonată lichidării, excluderea unui asociat nu mai este posibilă (C.S.J., sec. com., dec. nr. 1054 din 18 septembrie 1997, în R.D. nr. 4/1998, pag. 109).

19

bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creanţelor creditorilor societăţii, conform art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată. Interesul asociaţilor imprimă specificitatea acestei lichidări şi o deosebeşte de procedura falimentului, care este menită să ocrotească doar interesele creditorilor53. Lichidarea unei societăţi comerciale constituie o procedură care poate fi pusă în mişcare numai la cererea asociaţilor. Implicit, se exclude dreptul creditorilor societăţii de a provoca o asemenea măsură. Asociaţii constituiţi în adunarea asociaţilor sunt în drept să numească pe lichidatori şi să stabilească puterile acestora. Procedura fiind instituită în favoarea asociaţilor, legea permite acestora să stabilească prin actul constitutiv condiţiile lichidării societăţii. Regulile stabilite prin actul constitutiv se aplică în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 246 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.5. Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă. În doctrina dreptului comercial s-a discutat dacă lichidarea societăţii are un caracter obligatoriu ori facultativ. Într-o opinie s-a susţinut că, întrucât dizolvarea societăţii nu este un scop în sine, ea trebuie să fie urmată, în mod obligatoriu, de lichidarea societăţii54. În altă opinie, lichidarea societăţii este considerată facultativă, iar nu obligatorie55. Această opinie se bazează pe faptul că, potrivit legii, fiecare asociat are dreptul să ceară lichidarea societăţii, dacă aceasta s-a dizolvat datorită cauzelor stabilite de lege. În plus, lichidarea ar putea fi înlăturată, dacă asociaţii hotărăsc fuziunea societăţii cu o altă societate sau divizarea societăţii. Având în vedere că, potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, deduc, în mod logic, că lichidarea este obligatorie. De la această regulă există unele excepţii, prevăzute tot de art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, care statornicesc faptul că în cazul fuziunii şi divizării societăţii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, dizolvarea are loc fără lichidare.

Cap. IV Procedura lichidării

53 S.D. Cărpenaru, “Drept comercial”, op. cit., pag. 252. 54 E. Cârcei, “Constituirea”, op. cit., pag. 406.55 I.N. Finţescu, “Curs”, op. cit., vol. I, pag. 299. Asociaţii sunt liberi să renunţe la lichidare, adică asociaţii, de comun acord, pot statornici un alt mod de a ajunge la împărţirea patrimoniului social. Asociaţii, de exemplu, pot statornici ca întreg patrimoniul să fie vândut în bloc unei alte societăţi sau unui particular şi preţul obţinut din vânzare să fie împărţit de ei.

20

4.1. Modificările produse de trecerea la faza de lichidare Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra acesteia. Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării. Apoi, administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de administrare a societăţii. În sfârşit, gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea aflată în lichidare.

4.2. Modificarea obiectului şi scopului societăţii. Din momentul în care societatea dizolvată a intrat în lichidare, activitatea ei nu se mai poate desfăşura în condiţiile iniţiale stabilite prin actul constitutiv. Activitatea pe care o va desfăşura societatea în continuare va fi subordonată exigenţelor lichidării56. Obiectul activităţii societăţii se restrânge, activitatea societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării societăţii57. Legea interzice administratorilor să întreprindă operaţiuni noi, iar dacă angajează asemenea operaţiuni, ei răspund personal şi solidar (art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată). Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se află societatea, legea prevede că toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare. De vreme ce obiectul societăţii se restrânge, înseamnă că şi scopul societăţii suferă anumite modificări; prin desfăşurarea activităţii societăţii nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii şi împărţirea lor între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării societăţii, adică asigurarea plăţii creditorilor societăţii şi satisfacerea drepturilor asociaţilor.

4.3. Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii. Odată dizolvată, societatea intră în lichidare. Potrivit legii, operaţiunile de lichidare a societăţii şi, în general, administrarea societăţii în lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori. După numirea lor, în condiţiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori. Deci, lichidatorii vor organiza şi conduce operaţiunile de lichidare şi repartizare a patrimoniului social între asociaţi; ei intrând în funcţie numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege (art. 246 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată), pe care le voi preciza în secţiunea referitoare la numirea lichidatorilor.

4.4. Predarea gestiunii societăţii.

56 S.D. Cărpenaru, “Drept comercial”, op. cit., pag. 253.56 Ibidem, pag. 256.57

21

Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societăţii către aceştia din urmă. În acest scop, administratorii şi lichidatorii trebuie să întocmească anumite documente de predare-primire. Potrivit regimului general, instituit de art. 247 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, predarea gestiunii se realizează în temeiul inventarului şi bilanţului. Aceste documente trebuie să constate situaţia exactă atât a activului, cât şi a pasivului societăţii, pe această bază realizându-se operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii. Documentele menţionate trebuie semnate de către lichidatori şi administratori. Dispoziţiile legale au omis să reglementeze cazul unor neînţelegeri care s-ar ivi între administratori şi lichidatori. Prin analogie cu art. 259 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, ar fi normal să se recunoască lichidatorilor dreptul “să susţină eventualele contestaţii” cu privire la aceste documente58. În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede o obligaţie specială a administratorilor. Aceştia trebuie să prezinte lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între data ultimului bilanţ aprobat şi data începerii lichidării (art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată). În măsura în care sunt de acord cu conţinutul dării de seamă, lichidatorii au dreptul să o aprobe. În caz contrar, pot să facă ori să susţină contestaţii la instanţa judecătorească. În cazul în care unul sau mai mulţi administratori sunt numiţi lichidatori, art. 260 din Legea nr. 31/1990 republicată instituie un regim special de control al dării de seamă menţionate. Spre a se asigura o verificare imparţială, darea de seamă urmează să fie examinată în acest caz de acţionari59. În acest scop, darea de seamă se va depune la Oficiul registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial, ca anexă la bilanţul întocmit de lichidatori – fie primul bilanţ, dacă gestiunea dureză mai mult de un exerciţiu financiar, fie bilanţul final, dacă lichidarea se încheie în cursul aceluiaşi exerciţiu – şi prezentat adunării generale. Orice acţionar poate, în termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial, să facă opoziţie la instanţa judecătorească. În cazul societăţilor comerciale a căror activitate s-a desfăşurat în baza unei autorizaţii de mediu, lichidatorii sunt obligaţi să ia măsuri pentru efectuarea bilanţului de mediu, prevăzut de Legea nr. 137/1995, privind protecţia mediului şi să comunice rezultatele agenţiei teritoriale pentru protecţia mediului (art. 248 din Legea nr. 31/1990 republicată)60. În temeiul inventarului şi bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi actele societăţii. Pentru asigurarea unei evidenţe a operaţiunilor de lichidare, legea impune lichidatorilor obligaţia de a ţine un registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate operaţiile lichidării (art. 247 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

58 O. Căpăţână, “Societăţile”, op. cit., pag. 380.59 Aprobarea provenită de la lichidatori a fost considerată ca insuficientă, din moment ce unii dintre ei se identifică, cu foştii administratori.60 Bilanţul de mediu reprezintă procedura de a obţine informaţii importante asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate – anterioare şi anticipate – care fac parte din acţiunea de evaluare a impactului activităţii societăţii comerciale respective asupra mediului.

22

4.5. Statutul lichidatorilor Lichidatorii sunt, în principiu, persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale. Gestiunea lichidatorilor se poate, eventual, prelungi peste durata anului în care a avut loc numirea lor. În acest caz, potrivit art. 261 din Legea nr. 31/1990 republicată, ei “sunt obligaţi să întocmească bilanţul contabil anual, conformându-se dispoziţiilor legii şi actului constitutiv”61. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea societăţii aflate în lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor, puterile şi răspunderea lor. Încetarea existenţei societăţii comerciale presupune efectuarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului acesteia, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. 62 Societatea comercială continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.63

Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Potrivit art. 247 al.1 din Legea nr. 31/1990 republicată, lichidatorul persoană fizică, precum şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii. Numirea lichidatorilor. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv (condiţiile prevăzute de art.115 din Legea nr. 31/1990 republicată pentru adunarea generală extraordinară). În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi. Pentru a decide, instanţa trebuie să asculte pe toţi asociaţii şi administratorii societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată64. În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni este suficientă citarea persoanelor care au solicitat numirea lichidatorilor, cât şi a societăţii comerciale dizolvate. În cauză, se constată, pe de o parte, că nu s-a realizat unanimitatea voturilor celor trei asociate cu privire la persoana lichidatorului, iar, pe de altă parte, că una dintre asociate s-a opus, constant, la numirea lichidatorului. În situaţia dată, numirea lichidatorului este

61 Deşi, formal, reglementarea citată priveşte numai societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, această soluţie poate fi extinsă în orice categorie de societăţi comerciale, în măsura în care lichidarea nu se termină în primul exerciţiu financiar.62 St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 6-a, Ed. All Beck, 2007, p. 27363 C. M. Letea, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 25864 Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii (C.S.J., sec. com., dec. nr.1277 din 26 martie 1998, în Şt. Crişu, “Jurisprudenţă comercială”, (citat în continuare “Jurisprudenţă”), Ed. Argessis, Argeş, 1999, pag. 82.

23

contrară spiritului legii, instanţa neputând impune uneia dintre părţi preferinţele celorlalte65. Împotriva hotărârii instanţei se poate declara recurs de către asociaţi sau administratori în termen de 15 zile de la pronunţare. Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie să fie depuse, prin grija lichidatorilor, la registrul comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial, conform art. 246 al.1 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată. După îndeplinirea formalităţilor menţionate, lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerţului şi vor intra în funcţie. Din momentul intrării în funcţie a lichidatorilor, nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor. Orice act ulterior, care va aduce schimbări în persoana lichidatorilor, trebuie să respecte cerinţele prevăzute de lege pentru numirea lichidatorilor. Până la intrarea în funcţie a lichidatorilor, administratorii sunt obligaţi, potrivit art. 246 al.1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, să-şi continue mandatul, însă fără dreptul de a întreprinde noi operaţii în numele societăţii comerciale. Art. 247 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că “lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii”; potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, în concepţia legii, lichidatorii sunt consideraţi mandatari ai societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate . Anumite puteri ale lichidatorilor sunt conferite de asociaţi, cu aceeaşi majoritate cerută pentru numirea lor (art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată). Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor societăţii (art. 247 al. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată). Se înţelege că, în societăţile în care nu există cenzori, dreptul de control aparţine asociaţilor.

Puterile lichidatorilor. Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede şi alte puteri ale lichidatorilor. Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare. În desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au atât drepturi cât şi obligaţii.66 Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării. Dacă se angajează asemenea operaţiuni, lichidatorii răspund personal şi solidar de executarea lor. În acest fel, legiuitorul restrânge, prin norme imperative, obiectul gestiunii pe care o exercită lichidatorii. Lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Dacă este necesar, lichidatorii trebuie să-i urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanţelor societăţii. În cazul în care debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare şi

65 C.S.J., sec. com., dec. nr.1570 din 26 martie 1996, în V. Pătulea, “Practică judiciară adnotată”, (citat în continuare “Practică…”), Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 52366 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 214

24

a falimentului, lichidatorii trebuie să declare creanţele societăţii şi vor participa la această procedură. Pentru creanţele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanţă. Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii67. Sumele obţinute din valorificarea bunurilor societăţii, ca şi cele provenite din valorificarea creanţelor societăţii, sunt destinate satisfacerii creditorilor societăţii, iar restul satisfacerii drepturilor cuvenite asociaţilor. Potrivit legii, lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii (art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată). Lichidatorii pot să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Legea are în vedere numai asumarea de obligaţii care servesc scopului lichidării şi care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul societăţii aflate în lichidare. Bunurile societăţii vor putea fi ipotecate dacă există dispoziţii în acest sens în actul constitutiv, sau în actul de numire a lichidatorilor. În absenţa unor asemenea dispoziţii, ipotecarea bunurilor societăţii se poate face cu avizul cenzorilor şi autorizaţia instanţei judecătoreşti. Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării. Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data intrării în funcţie a lichidatorilor, nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor (art. 246 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată). Participând la soluţionarea litigiilor privind societatea în lichidare, lichidatorii sunt îndreptăţiţi să facă tranzacţii, în condiţiile legii.

Răspunderea lichidatorilor. Art. 247 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii societăţii. Având în vedere dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, care se aplică în mod corespunzător, lichidatorii răspund personal şi solidar pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din împuternicirea asociaţilor (răspundere civilă contractuală), precum şi pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite de Legea nr. 31/1990 republicată (răspundere civilă delictuală sau răspundere penală)68. Răspunderea lichidatorilor pentru nerespectarea obligaţiilor rezultate din puterile conferite lor de către asociaţi sau a obligaţiilor stabilite de legea societăţilor comerciale, se angajează, ca şi răspunderea administratorilor, în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile. Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa lichidatorului. Conduita lichidatorului în îndeplinirea obligaţiilor trebuie apreciată pe baza dispoziţiilor Codului civil. Potrivit art.1080 C. civ., care se aplică în mod corespunzator lichidatorilor, diligenţa ce trebuie să depună lichidatorul în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin, este aceea a unui bun lichidator. Altfel spus, lichidatorul trebuie să asigure o bună desfăşurare a lichidarii, care să ducă la realizarea scopului acesteia.

67 Legea cere ca vânzarea să aibă ca obiect bunurile “ut singuli”, cu interzicerea vânzării în bloc a bunurilor societăţii.68 S.D. Cărpenaru, “Drept comercial”, op. cit., pag. 257.

25

Acţiunea în răspundere împotriva lichidatorilor este o acţiune socială; ea aparţine adunării generale şi se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum si majoritate prevăzute de lege pentru luarea hotărârilor de către acest organ al societăţii. Ca efect al deciziei privind pornirea acţiunii în răspundere contra unui lichidator, mandatul acestuia încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui. Acţiunea în justiţie împotriva lichidatorilor poate avea un temei contractual sau delictual, după caz. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, unele fapte săvârşite de lichidatori sunt încriminate şi pedepsite ca infracţiuni69. Acţiunea penală nu poate aparţine adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art. 264 C.proc. pen.).

4.6. Lichidarea patrimoniului societăţii Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi pasivului societăţii. Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor societăţii. Eventualul activ net se repartizează asociaţilor.

Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.

Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se realizează pe calea licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele si orice avere mobiliară a societăţii (art. 249 al.1 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată)70. Ca măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea acestor bunuri pe un preţ global. Deci, fiecare bun care se vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual. Problema care se pune este aceea de a şti dacă este sau nu obligatorie vânzarea la licitaţie a tuturor bunurilor societăţii. S-a decis că, dacă o construcţie a fost adusă ca aport, cu păstrarea dreptului de proprietate pentru asociat, ea nu figureză în activul societăţii şi, ca atare, nu va fi cuprinsă în bilanţul lichidării71. Din dispoziţiile legii pare să rezulte că toate bunurile societăţii trebuie prefăcute în bani, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor sociali şi împărţirii restului între asociaţi. Această concluzie se poate întemeia şi pe faptul că legea nu reglementează partajul bunurilor societăţii între asociaţi. Anumite bunuri ale societăţii ar putea fi sustrase vânzării la licitaţie, dacă prin actul constitutiv s-a stabilit că bunurile în cauză vor reveni, în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, asociaţilor care le-au adus ca aport în societate72.

69 În Titlul VIII al Legii nr. 31/1990 (art. 265-276) sunt prevăzute infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare.70 A se vedea P. Perju, “Sinteză din practica secţiei civile a Tribunalului judeţean Suceava”, în R.D. nr. 10/1992, pag. 66.71 C.S.J., sec. com., dec. nr. 476/1995, în R.D. nr. 3/1996, pag.107.

26

O asemenea soluţie se întemeiază pe dispoziţiile art. 246 al 4 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd dreptul asociaţilor de a hotarî, prin actul constitutiv, regulile de lichidare a societăţii.

Încasarea creanţelor. Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii. Această operaţiune se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate. Soluţia are la bază faptul că starea de lichidare a societăţii nu are nici o consecinţa asupra raporturilor juridice ale societăţii cu debitorii săi.

Acţiunile lichidatorilor. Legea reglementează calea de urmat în cazul când fondurile societăţii, realizate din vinderea la licitaţie a bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor acesteia, nu sunt îndestulatoare pentru plata creditorilor societăţii. Art. 251 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea bilanţului, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi să le procure, după forma societăţii, sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociaţi. Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru realizarea fondurilor necesare pot fi urmariţi asociaţii care răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale sau asociaţii care datorează societăţii anumite sume de bani cu titlu de aport. Cu toate că legea reglementează o soluţie alternativă, mai potrivită ar fi stabilirea unei ordini de urmărire, în sensul de a fi urmăriţi mai întâi asociaţii restanţieri (care sunt debitori ai societăţii pentru vărsămintele neefectuate) şi abia după aceea asociaţii care au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale73. Urmărirea asociaţilor care nu şi-au completat valoarea aportului este conditionată, în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, de punerea lor în întârziere (art. 217 al.1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată), iar în societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni de o invitaţie adresată prin somaţie colectivă, publicată de doua ori la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial şi într-un ziar răspândit, cu aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 66 din Legea nr. 31/1990 republicată, în caz de neexecutare.

72 Legea nr. 31/1990 republicată nu a mai reprodus dispoziţiile art. 217 C. com., care prevedeau că: “În nici un caz societarul sau acţionarul, pentru porţiunea ce i s-ar cuveni, nu va putea lua în proprietate o parte sau totalitatea imobilului ce ar aparţine societăţii, ci împărţirea imobilelor se va face prin licitaţie publică”. 73 O. Căpăţână, “Societăţile”, op. cit., pag. 382. Nu ar fi logic să se pretindă contribuţia asociaţilor care au efectuat integral vărsământul aportului subscris (numai fiindcă răspund nemărginit pentru datoriile sociale), înainte ca fondul comun să fie întregit prin exercitarea constrângerii împotriva restanţierilor, spre a-şi executa obligaţiile asumate şi neonorate.

27

Asociaţii urmăriţi nu vor putea să invoce compensaţia sumelor datorate societăţii cu sumele ce li s-ar cuveni din lichidare, deoarece s-ar încălca dispoziţiile art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd că asociaţii nu pot primi nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii. Fondurile necesare plăţii creanţelor societăţii pot fi asigurate şi prin contractarea de împrumuturi neipotecare şi de obligaţii cambiale, în condiţiile prevăzute de art. 249 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi. Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori, în condiţiile stabilite de lege. Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului societăţii. Pentru stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale, pot face împrumuturi neipotecare şi pot îndeplini orice alte acte necesare, inclusiv încheierea de tranzacţii. Totuşi, lichidatorii nu pot, în lipsă de dispoziţie specială în actul constitutiv al societăţii sau în actul de numire a lor, să constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor (desigur, în societăţile a căror structură include acest organ de control). Legiuitorul nu precizează natura actului jurisdicţional prin care instanţa are căderea să autorizeze un împrumut ipotecar74. În scopul stingerii datoriilor sociale, art. 252 din Legea nr. 31/1990 republicată îngăduie lichidatorilor să le achite şi “cu proprii lor bani”. Însă, lichidatorii nu pot “să exercite împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi”. Rezultă, aşa cum a reţinut în mod justificat Curtea Supremă de Justiţie, că “în reglementarea Legii nr. 31/1990, activitatea de lichidare şi de repartizare a patrimoniului social – cu atribuţiile prevăzute de art. 249 – este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea directă a instanţei judecătoreşti în operaţiunea de lichidare este greşită”75. În completare, Curtea Supremă de Justiţie a mai precizat următoarele: “Competenţa instanţei de judecată în faza lichidării societăţii comerciale (în speţă S.R.L.) este strict reglementată de Legea nr. 31/1990 în două cazuri: formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, în situaţia în care nu se poate întruni unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora şi în cazul formulării unei opoziţii de către asociaţi la bilanţul de lichidare întocmit de lichidatori. Instanţa nu are competenţa de a se subroga în atribuţiile lichidatorilor, ci, sesizată fiind, va soluţiona opoziţiile formulate de asociaţi sau creditori la bilanţul de lichidare şi propunerile de repartizare a activului între asociaţi”.

Drepturile creditorilor sociali. Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura în mod prioritar stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii comerciale sunt ei înşişi în măsură să-şi valorifice drepturile

74 Ţinând seama de urgenţa măsurii, încuviinţarea judecătorească urmează să fie dată prin ordonanţă preşedinţială, aşa cum arată art. 581-582 C. proc. civ.75 C.S.J., sec. com., dec. nr. 359 din 21 octombrie 1993, în “Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1993”, pag. 232.

28

corespunzătoare. În definitiv, lichidarea se face în interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditor76. În acest sens, art. 254 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că “lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii”. Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea consacră anumite acţiuni prin care aceştia îşi pot valorifica drepturile lor. În primul rând, creditorii societăţii au dreptul, potrivit art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată, de a exercita contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen. Dar, posibilitatea urmăririi este mărginită numai până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii. Deci, potrivit regulilor generale, creditorii societăţii care nu au fost satisfăcuţi în drepturile lor, pot acţiona societatea, prin lichidatori, pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social. Apoi, în subsidiar, creditorii societăţii pot să se îndrepte împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul societăţii. Această acţiune are ca obiect plata sumelor de bani datorate ca aport de către asociaţi. Recunoaşterea unei asemenea acţiuni directe a creditorilor sociali împotriva asociaţilor constituie o măsură excepţională de favoare pentru creditorii sociali. Suntem în prezenţa unei derogări de la regimul juridic general care se aplică în materie – regimul juridic al acţiunii oblice reglementate de art. 974 C. civ. Într-adevăr, pe toată durata existenţei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a fost predat integral) să-şi îndeplinească obligaţia asumată aparţine administratorilor şi lichidatorilor. Totuşi, în faza finală, care se deschide prin actul de dizolvare a societăţii, imperativul de întregire a capitalului social devenind stringent, explică această măsură de favoare pentru creditorii sociali. Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată nu menţionează şi dreptul creditorilor sociali de a acţiona pe asociaţii care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Tăcerea este cu atât mai greu de explicat, cu cât art. 208 C. com.77 adaugă, în mod firesc, acţiunea personală contra asociaţilor care, după felul societăţii, şi-au luat o răspundere solidară şi nemărginită. Ce semnificaţie poate avea nereproducerea părţii finale din art. 208 C.com., în art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată? La prima vedere, din compararea celor două texte, s-ar deduce că Legea nr. 31/1990 republicată a înţeles să restrângă drepturile creditorilor sociali, din moment ce nu a vrut să le specifice. O asemenea interpretare nu ar fi plauzibilă, deoarece ar contrazice art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, text fundamental, care instituie răspunderea nemărginită, pentru datoriile sociale, a asociaţilor din societatea în nume colectiv, precum şi a comanditaţilor din societatea în comandită simplă şi pe acţiuni78. Deci, regimul răspunderii, instituit de art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, ar trebui să prevaleze, fiind subînţeles şi în cadrul art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată, chiar dacă litera acestui din urmă articol ar conduce la un punct de vedere diferit; sistemul general al Legii nr. 31/1990 republicată impunând o soluţie concordantă.

76 I.N. Finţescu, “Curs”, op. cit., vol. I, pag. 308.77 Text reprodus, dar numai parţial de art. 253 din Legea nr. 31/1990 şi care în prezent este abrogat.78 O. Căpăţână, “Societăţile”, op. cit., pag. 385.

29

4.7. Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale La încetarea existenţei societăţii, ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social, precum şi să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ. Uneori, activul societăţii este suficient de mare faţă de pasivul societăţii, încât lichidatorii pot plăti asociaţilor anumite sume de bani în contul drepturilor care li se cuvin, chiar înainte de a încheia operaţiunile de lichidare. Însă, cel mai adesea, numai la terminarea operaţiunilor de lichidare, lichidatorii pot constata dacă există un activ net care urmează să fie împărţit între asociaţi. În acest scop, lichidatorii sunt obligaţi să încheie bilanţul final şi, dacă este cazul, să facă propuneri pentru împărţirea între asociaţi a activului net.

Plăţile anticipate în contul părţilor cuvenite asociaţilor din lichidare. Art. 250 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii”. Prin derogare de la această interdicţie, legea prevede că asociaţii vor putea cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operaţiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni ori la administraţia financiară şi să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau părţilor sociale, chiar în timpul lichidării. O asemenea cerere a asociaţilor poate fi satisfăcută numai dacă, afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii – scadente sau care vor ajunge la scadenţă – mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul sumelor depuse. Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizează astfel asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa competentă (tribunalul sediului societăţii), în termen de 30 de zile de la data deciziei. Lichidatorii care fac plăţi asociaţilor cu nesocotirea acestor dispoziţii legale sunt sancţionaţi penal, în condiţiile art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată79.

Întocmirea bilanţului final şi repartizarea activului net între asociaţi. Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie, potrivit art. 257 şi art. 262 din Legea nr. 31/1990 republicată, prin întocmirea bilanţului final. Acesta consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din vânzarea la licitaţie publică a bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor societăţii şi, pe de altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societăţii. Totodată, bilanţul constată eventualul activ net, ca diferenţă între activul şi pasivul societăţii. S-a stabilit că bilanţul final trebuie să aibă la bază rezultatele financiar-contabile de la data dizolvării societăţii comerciale şi nu pe cele dintr-un an anterior dizolvării80.

79 Pedeapsa prevăzută de art. 272 din Legea nr. 31/1990 este închisoare de la o lună la un an sau amendă de la 250.000 lei la 15.000.000 lei.

80 C.S.J., sec. com., dec. nr. 333 din 29 ianuarie 1998, în Şt. Crişu, “Jurisprudenţă”, op. cit., pag. 91.

30

Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor rezultate din lichidare. În mod normal, activul net ar trebui să servească pentru rambursarea valorii aporturilor asociaţilor, iar restul care reprezintă beneficiul net, să fie repartizat între asociaţi proporţional cu participarea la capitalul social. Pentru simplificare, cele două operaţiuni sunt contopite şi întreg activul net este repartizat asociaţilor. În acest scop, legea prevede că lichidatorii trebuie să propună “repartizarea activului între asociaţi”, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, respectiv “partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii”, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni (art. 257 şi art. 262 din Legea nr. 31/1990 republicată). Bilanţul final de lichidare şi proiectul de repartizare întocmite şi semnate de lichidatori trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin formalităţile prevăzute de lege. În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, bilanţul final şi proiectul de repartizare se notifică asociaţilor prin intermediul executorilor judecătoreşti (art. 257 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, bilanţul final, însoţit de raportul cenzorilor, se va depune, pentru a fi menţionat, la registrul comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial (art. 262 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată)81. Indiferent de forma societăţii, asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva bilanţului final de lichidare şi proiectului de repartizare. Opoziţia se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, a bilanţului final şi a proiectului de repartizare. Dacă mai mulţi asociaţi fac opoziţie, toate opoziţiile vor fi conexate pentru a fi soluţionate printr-o singură hotărâre judecătorească. Potrivit legii, pentru soluţionarea opoziţiei, problemele referitoare la bilanţul final al lichidării vor fi separate de cele care privesc proiectul de repartizare, faţă de care lichidatorii pot rămâne străini (art. 257 al. 3 dinLegea nr. 31/1990 republicată). După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziţie sau după ce hotărârea asupra opoziţiei a rămas irevocabilă, bilanţul final de lichidare şi propunerile de repartizare a activului net între asociaţi se consideră aprobate. Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociaţii vor încasa sumele de bani care li se cuvin, în schimbul unei chitanţe de primire82. Dacă sumele cuvenite acţionarilor nu au fost încasate în termen de două luni de la publicarea bilanţului final de lichidare, ele trebuie depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, cu arătarea numelui şi prenumelui acţionarului, în cazul acţiunilor nominative, sau a numerelor acţiunilor, în cazul acţiunilor la purtător. Plata se face persoanei arătate sau posesorului acţiunilor, reţinându-se titlul în cauză. În cazul în care au fost efectuate plăţi înaintea expirării termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziţie, chitanţa de primire a celei din urmă repartiţii ţine loc de aprobare a bilanţului şi a repartizării făcute fiecărui asociat (art. 263 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

81 Proiectul de repartizare, prin care se propune partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului net al societăţii, trebuie supus aceloraşi formalităţi, deşi legea nu o arată în mod expres. 82 Chitanţa de primire se aplică în orice categorie de societăţi comerciale.

31

Prin aprobarea bilanţului final al lichidării şi repartizarea activului net între asociaţi, lichidatorii sunt liberaţi. Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată prin O.G. nr. 32/1997, a instituit un termen limită de 3 ani pentru efectuarea lichidării societăţii, care curge de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art. 254 din lege).

Partajul bunurilor societăţii între asociaţi. În principiu, problema partajului bunurilor societăţii între asociaţi nu se pune în practică. Acest lucru se explică prin aceea că, în concepţia legii, toate bunurile societăţii sunt prefăcute în bani, prin vânzarea la licitaţie publică; sumele de bani obţinute vor servi pentru plata creditorilor sociali, iar restul va fi repartizat între asociaţi. De aceea, Legea nr. 31/1990 republicată nu reglementează partajul bunurilor societăţii. În mod excepţional, se pot ivi cazuri când bunuri ale societăţii trebuie împărţite între asociaţi. Este vorba de acele cazuri în care asociaţii, stabilind regulile lichidării (prin actul constitutiv), au convenit ca anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării pe calea licitaţiei publice. În absenţa unei reglementări a partajului bunurilor societăţii în Legea nr. 31/1990, trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de societate83. Potrivit art.1531 din C. civ., dispoziţiile referitoare la contractul de societate se aplică şi societăţilor comerciale, în măsura în care nu sunt contrare legilor şi uzurilor comerciale. Cu privire la încetarea societăţii, art.1530 C. civ. prevede: “La împărţirea averii societăţii între asociaţi se aplică regulile relative la împărţirea eredităţii, la forma acestei împărţiri şi la obligaţiile ce rezultă între erezi”. În aplicarea acestei reglementări trebuie să se ţină seama şi de regulile stabilite de legea societăţilor comerciale privitoare la repartizarea activului net între asociaţi.

4.8. Închidarea lichidării societăţii comerciale După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale societăţii. Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii, ca persoană juridică, pune şi problema răspunderii pentru eventualele creanţe ale creditorilor sociali, care nu au fost satisfăcute în cursul lichidării.

Radierea societăţii din registrul comerţului. Conform art. 254 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art.1 din Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului84, prevede obligaţia comerciantului ca la încetarea

83 D.D. Gerota, “Curs”, op. cit., pag. 191.84 Legea nr. 26/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990, a fost modificată şi completată prin Legea nr. 12/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998) şi republicată în

32

comerţului să ceară oficiului registrului comerţului radierea înmatriculării societăţii comerciale din registrul comerţului. Radierea societăţii trebuie cerută în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi. Radierea se poate face şi din oficiu. Radierea din registrul comerţului produce un efect simetric, invers înmatriculării societăţii comerciale. Într-adevăr, de la data îndeplinirii acestei formalităţi, personalitatea juridică a societăţii încetează, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi faţă de terţele persoane. În speţă, reclamanta a introdus acţiune la o dată anterioară radierii societăţii comerciale pârâte. În această situaţie, pârâta trebuie să fie reprezentată în proces prin continuatorii săi, care sunt lichidatorii; personalitatea juridică a societăţii încetând doar din momentul radierii. Ca urmare, instanţa de apel a menţinut, greşit, sentinţa instanţei de fond de anulare a acţiunii, pe motiv că pârâta ar fi fost radiată din registrul comerţului şi că nu ar mai avea personalitate juridică. În sensul arătat, Curtea Supremă de Justiţie a precizat că “radierea din registrul comerţului a unei societăţi comerciale echivalează cu încetarea existenţei sale ca persoană juridică”. Ca atare, s-a reţinut, cu deplină temeinicie, că radierea nu se justifică spre a sancţiona refuzul unui asociat de a preda altuia, pe bază de bilanţ, partea ce i se cuvenea în calitate de succesor al cooperativei reorganizate prin divizare, măsura radierii fiind un fapt de natură să afecteze grav interesele unui mare număr de acţionari85.

Depunerea registrelor societăţii pentru păstrare. După aprobarea socotelilor şi terminarea repartizării activului net între asociaţi, registrele şi actele societăţii comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condiţiile stabilite de lege (art. 255 din Legea nr. 31/1990 republicată). În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, registrele şi actele societăţii se depun pentru păstrare la unul dintre asociaţi, desemnat prin votul majorităţii asociaţilor. Dacă registrele şi actele societăţii sunt necesare unuia dintre asociaţi, ele se vor preda acestui asociat. În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, registrele şi actele societăţii vor fi depuse pentru păstrare la oficiul registrului comerţului. Potrivit legii, registrele şi actele societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni depuse la registrul comerţului vor putea fi consultate de orice persoană interesată, cu autorizaţia instanţei judecătoreşti86. Registrele şi actele tuturor societăţilor comerciale trebuie păstrate timp de 5 ani de la data depunerii lor (art. 255 al. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998. Prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999) au fost aduse noi modificări Legii nr. 26/1990.85 C.S.J., sec. com., dec. nr. 176 din 21 ianuarie 1993, în R.D. nr. 8/1994, pag. 89.

86 Cerinţa autorizaţiei judecătoreşti este exagerată, fiind suficientă autorizaţia judecătorului delegat pe lângă oficiul registrului comerţului

33

Răspunderea pentru plata creanţelor creditorilor sociali după lichidarea societăţii. Este posibil ca, după ce societatea a fost lichidată şi s-a operat radierea ei în registrul comerţului, să se ivească un creditor social a cărui creanţă nu a fost valorificată în cursul lichidării societăţii. Problema care apare aici este aceea de a şti dacă, după încetarea existenţei societăţii, mai există sau nu vreo răspundere pentru datoriile societăţii. Potrvit art. 254 al. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată, lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii falimentului faţă de societate. Din textul legii nu rezultă cu claritate dacă el se referă la o societate care a fost lichidată şi radiată din registrul comerţului sau la o societate aflată în curs de lichidare. Se pare că legea are în vedere o societate lichidată, care şi-a încetat existenţa ca persoană juridică. Această concluzie se bazează pe faptul că dispoziţiile citate urmează dispoziţiilor art. 254 al. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, care prevăd că, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Cât priveşte răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale, chiar după încetarea existenţei societăţii, aceasta este pe deplin explicabilă, dar ea operează numai în condiţiile legii. O asemenea răspundere incumbă numai asociaţilor care, potrivit legii, răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale. Este cazul asociaţilor din societatea în nume colectiv şi al asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită. Problema răspunderii societăţii, după ce personalitatea ei juridică a dispărut, a constituit obiectul unor discuţii în doctrina dreptului comercial. Într-o opinie s-a susţinut că lichidarea nu poate fi definitiv încheiată dacă nu au fost satisfăcuţi toţi creditorii societăţii. În consecinţă, dacă apare un nou creditor, va răspunde societatea – ca subiect de drept, iar nu asociaţii87. În altă opinie s-a considerat că, prin terminarea lichidării, personalitatea juridică a dispărut şi, drept urmare, societatea nu mai poate fi urmărită, ci numai asociaţii88. În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată, după lichidarea societăţii şi radierea ei din registrul comerţului, creditorii sociali pot urmări numai pe asociaţii care au o răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale. Deci, referirea art. 254 din Legea nr. 31/1990 republicată la posibilitatea aplicării procedurii falimentului priveşte societatea aflată în faza lichidării, iar nu o societate lichidată, care şi-a încetat existenţa ca persoană juridică.

87 Cas. III, dec. din 7 iulie 1938, în R.D.C., 1938, pag. 610.88 Cas. III, dec. din 24 martie 1942, în R.D.C., 1942, pag. 545.

34

Cap. V Studiu de caz

Parmalat

5.1. Scurt istoric al firmei Parmalat Începuturile Parmalat-ului datează din anul 1961, mai exact din data de 15.04.1961, fondatorul fiind Calisto Tanzi, un tânăr întreprinzător. Avea numai 22 de ani când după moartea tatălui său a moştenit compania “Tanzi Calisto e Figli-Salumi e Conserve”. Dar vocaţia pe care o simţea tânărul nu putea fi complet satisfăcută numai de producţia mică şi sezonieră de prosciutti, acesta hotărându-se să producă o nouă gamă de produse cu care să se impună pe piaţă şi să se constituie o ramură distinctivă. El construieşte în micuţul oraş Collechio o fabrică de lactate cu scopul de a asigura lapte proaspăt oraşului Parma şi împrejurimilor, care în scurt timp va deveni o marcă.

35

Cunoscând o dezvoltare continuă, Parmalat a ajuns să deţină peste 30 de mărci de produse alimentare, cele mai cunoscute fiind: laptele Parmalat, ceaiurile şi iaurturile Parmalat, untul şi brânza Parmalat, snacks-urile şi biscuiţii Parmalat, biscuiţii Grisbi, produsele de panificaţie şi pastele Parmalat, sucurile naturale de fructe Santal, deserturile Santal, cremele şi sosurile de gătit Panna Chef, supele vegetale Pais, sucul de roşii Pomi, apa minerală Aqua Santal, iaurturile Kyr, laptele Omega 3. Sucurile naturale de fructe SANTAL sunt comercializate în România începând cu anul 1991 - importate - pentru ca, începând cu anul 1996, Parmalat S.p.A. Italia să pună bazele unei linii de producţie a acestor sucuri în România. La nivel mondial, marca SANTAL este prezentă în cel puţin acelaşi număr de ţări cu cel al companiei Parmalat - fără a ţine cont de importuri - fiind unul dintre produsele cu notorietatea cea mai ridicată din portofoliu. Din punctul de vedere al consumatorului român, sucurile SANTAL sunt considerate a fi de cea mai bună calitate, moderne, de încredere, sănătoase, nutritive şi care se pretează ocaziilor speciale. Este sucul cel mai folosit pentru prepararea cocktail-urilor, fiind recomandat de calitatea sa. Domeniul de activitate constă în producţia laptelui, a sucurilor naturale şi a produselor alimentare de înaltă calitate cu rădăcini într-o tradiţie îndelungată. Calitatea alături de inovaţie trebuie să satisfacă necesităţile unei societăţi în continuă evoluţie. Cunoscând importanţa imaginii, Parmalatul nu separă calitatea de comunicare. Calitatea trebuie comunicată şi în ea trebuie să te regaseşti. Filozofia Parmalat are in vedere creşterea bazată pe competenţă deoarece numai prin creştere, dezvoltare se poate depăşi şi suprima competiţia. Investiţiile în cercetare şi dezvoltare sunt priorităţi pentru a putea fi competitivi.

5.2. Misiunea „Darul vieţii este cel mai preţios. De aceea la Parmalat am decis sa o hrănim. A o hrăni înseamnă a o susţine, a o proteja şi a o face să înflorească. Datorită experienţei, cercetării şi inovaţiei constante, toate produsele Parmalat întrunesc cerinţele nutriţionale cele mai simple si naturale, astfel garantăm mereu o calitate superioară. Facem acest lucru pentru binele consumatorilor noştri, pentru ca ei sa obţina tot ce e mai bun de la viată,în fiecare zi.”

Sistemul de valori al organizaţiei Valorile reprezintă maniere de interpretare a ceea ce este bine, adevărat sau de dorit pentru organizaţie. Sistemul de valori al grupului Parmalat este dat de comunicare şi inovaţie.

Comunicarea  Firma Parmalat are în vedere comunicarea notorietăţii şi distincţiei Parmalat, a mărcilor grupului. Societatea se bazează pe orientarea spre comunicare, încredere şi respect. Încrederea reciprocă între colaboratori dar şi între subordonaţi şi şefi ierarhici, precum şi respectul faţă de opiniile celorlalţi indiferent de funcţia lor şi poziţia în ierarhie, reprezintă două puncte forte ale companiei. Se urmăreşte comunicarea către public a valorii adăugate din fiecare produs, a calităţii superioare. Aceste obiective reprezintă direcţia principală a politicii de comunicare a grupului Parmalat, atât la nivel

36

local cât şi global. Sportul este un bun mesager al mărcii. Relaţiile publice contribuie la înţelegerea imaginii corporaţiei. Publicitatea comunică şi ea calitatea. De restul se ocupă produsele.

Inovaţia  Grupul Parmalat a fost mereu un inovator al pieţei alimentare şi a celei de produse lactate. Pricipalul obiectiv al Parmalat este acela de a produce lactate şi alimente de calitate superioară. Obiectivul calităţii este atins prin intermediul cercetării şi prin inovaţie, urmărind astfel satisfacerea cerinţelor unor consumatori diverşi şi oferind pieţei noi produse într-o societate în care schimbarea rapidă este o constantă. Conştient de rolul imaginii, Parmalat se axează şi pe calitatea comunicării. Calitatea există atât timp cât ea este percepută. Astfel apare rolul mărcii în misiunea Parmalat. Calitatea trebuie să fie comunicată iar identitatea sa trebuie să se regăsească în marcă. Filosofia este aceea a "creşterii prin calitate".

Calitatea Calitatea reprezintă pentru Parmalat valoarea totală, este căutată şi atinsă atât în fiecare fază a producţiei cât şi în afara liniei de fabricaţie. Pentru Parmalat, calitatea reprezintă un răspuns la cerinţele clienţilor; selecţia celor mai bune materii prime; respectarea celor mai înalte standarde de igienă; respectarea valorilor nutriţionale şi a caracteristicilor autentice ale materiilor prime; reprezintă o organizare eficientă a tuturor activităţilor companiei. La Parmalat calitatea se regăseşte în propriile mărci, preferate în fiecare zi de milioane de consumatori. Laptele UHT, ce permite o perioadă lungă de depozitare, a fost creat acum 40 de ani de departamentul de cercetare al Parmalat. De atunci inovaţia a caracterizat mereu realizarea tuturor produselor Parmalat, definind fiecare fază a dezvoltării companiei şi implicând fiecare nivel al procesului de producţie. Astăzi, datorită investiţiilor în Cercetare şi Dezvoltare, grupul Parmalat oferă produse care răspund cerinţelor consumatorilor moderni în ceea ce priveşte gustul şi valorile nutriţionale – produse care îşi aduc contribuţia la fiecare etapă a vieţii. Acest obiectiv este realizat datorită analizei sistematice a pieţei precum şi constantei actualizări şi îmbunătăţiri a metodelor şi tehnologiei, folosind experienţa Parmalat. Parmalatul se bazează şi pe respectarea normelor, ţinând cont că regulile de conduită descriu ce ar trebui făcut în diferite situaţii organizaţionale. Pentru buna desfăşurare a activităţii trebuie respectate atât ordinea, disciplina cât şi procedurile în raport cu valorile stabilite de societate. La nivelul fiecărui salariat şi al organizaţiei în ansamblu trebuie să existe comportament etic şi integritate. Salariaţii trebuie să fie preocupaţi pentru profitabilitatea întreprinderii, să-şi orienteze munca spre o inovare continuă şi spre îmbunătăţirea continuă a procedurilor.

Prezentarea elementelor vizibile ale culturii Elementele vizibile ale culturii organizaţionale sunt reprezentate de : oameni, marcă, eroi, slogan şi simbol.

Oamenii 

37

Angajaţii Parmalat sunt, în ultima instanţă, certitudinea că misiunea şi valorile companiei se transformă în realitate. Misiunea, valorile, planurile nu sunt suficiente - crearea unui viitor pentru Parmalat înseamnă investiţii adecvate în resursele umane şi dezvoltarea abilităţilor angajaţilor prin politici corecte. Organizarea, pregătirea şi comunicarea, atât în interiorul companiei cât şi în afara ei, sunt instrumente care apropie grupul de ţelul său declarat. De-a lungul anilor, angajaţii Parmalat şi-au dezvoltat abilităţi specifice şi distincte. Prezenţa mondială a întărit atitudinea pozitivă iar expunerea la diferite culturi a permis Parmalat - atât în trecut cât şi în viitor - să-şi îmbunătăţească produsele calitativ, menţinându-se mereu cu un pas înaintea cerinţelor consumatorilor.

Marca  Există deja multe ţări în lume în care marca Parmalat este echivalentă în mintea cosumatorilor cu produse alimentare de calitate superioară. Lactatele au reprezentat mereu produsul principal al grupului: aşa cum laptele aduce viaţa, el aduce şi Parmalat clienţilor. Globalizarea pieţelor mondiale a condus grupul către diversitate şi achiziţionarea de noi centre de producţie. Totuşi acest lucru nu a afectat filosofia conform căreia marca reprezintă prima şi cea mai vizibilă garanţie a calităţii.

Eroi  Firma Parmalat îşi alege personalităţi importante ale căror trăsături de caracter corespund celor mai puternice atribute ale culturii organizaţionale ca eroi. Eroii sunt modele pentru salariaţi şi, de obicei, fac parte dintre persoanele reale, precum fondatorii firmei sau alte personalităţi importante. Eroul firmei Parmalat este întreprinzatorul acestei companii, Calisto Tanzi.

Slogan Parmalat “ Nourishes Life “ reprezintă sloganul firmei şi defineste esenţa culturii organizaţionale. Produsele Parmalat îmbunătăţesc viaţa de zi cu zi prin conţinutul bogat în vitamine şi prin calitatea produsului.

Simbol

Simbolul Parmalat cuprinde culori vii ca portocaliu, verde, albastru, roşu, galben. Aceste culori sunt folosite pentru a capta atenţia.

Prezentarea relaţiilor existente între elementele vizibile şi sistemul de valori

38

Sistemul de valori este pus în evidenţă prin elementele vizibile ale culturii organizaţionale. Misiunea şi valorile companiei sunt realizate prin intermediul angajaţilor Parmalat. Societatea a investit mult în resursele umane şi dezvoltarea abilităţilor angajaţilor prin politici corecte. Organizarea, pregătirea şi comunicarea, atât la nivel local cât şi la nivel global sunt instrumente care apropie grupul de obiectivele urmărite. Experienţa angajaţilor le-a permis îmbunătăţirea produselor calitativ menţinându-se în topul preferinţelor consumatorilor. Emblema Parmalat evidenţiază calitatea muncii. Grupul Parmalat reprezintă un inovator al pieţei alimentare şi al celor de produse lactate bazată pe calitate superioară. Conştientă de rolul imaginii, societatea se axează şi pe calitatea comunicării, calitatea trebuie să fie comunicată iar identitatea sa trebuie să se regăseacă în marcă. Firma Parmalat se bazează pe orientarea spre comunicare, încredere, inovaţie şi nu în ultimul rând pe respect, de aceea ne străduim să facem tot posibilul pentru a exista o legătură strânsă între noi şi clienţii noştri prin diferite elemente cum ar fi îmbunătăţirea permanentă a calităţii produselor Parmalat, menţinându-ne mereu cu un pas înaintea cerinţelor consumatorilor. Grupul Parmalat a fost mereu un inovator al pieţei alimentare, obiectivul principal fiind acela de a produce lactate şi alimente de calitate superioară, obiectiv atins prin cercetare şi inovaţie. Noi considerăm că pentru o mai bună calitate a produselor noastre avem nevoie în primul rând de angajaţii noştri care reprezintă certitudinea că misiunea şi valorile companiei se transformă în realitate. Comunicarea cu oamenii noştri este unul din instrumentele care face ca obiectivul grupului să fie atins. Pentru o mai bună comunicare noi organizăm adesea ceremonii sau evenimente la care participă de regulă toţi salariaţii firmei noastre împreună cu familiile lor, iar o dată pe an acordăm premii pentru salariaţii care au avut o activitate productivă. Un alt instrument ar fi modelul ales de noi pentru angajaţii firmei, un erou demn de urmat, în cazul nostru Calisto Tanzi, cel care a înfiinţat grupul Parmalat. Prin comunicarea cu oamenii noştri cosiderăm că putem ajunge la performanţele dorite, şi anume produse de o calitate superioară care să satisfacă nevoile consumatorului.

FalimentulPrăbuşirea companiei italiene Parmalat reprezintă cel mai recent faliment răsunător

din Europa. La sfârşitul lui februarie 2003, o emisiune de obligaţiuni Parmalat, în valoare de 300 milioane euro, a eşuat pe piaţa bursieră, din cauza lipsei de transparenţă a grupului emitent. Nu a fost decât un semnal, aparând pentru prima oara suspiciuni legate de stabilitatea firmei. Dupa anunţul emisiunii de bonduri, observatorii financiari au ciulit urechile: de ce o societate multinatională in al carei bilanţ sînt trecute enorme lichiditaţi emite bonduri pe bursă? Era primul semnal al crizei care urma sa lovească imperiul familiei Tanzi. Cu toate acestea, în lunile următoare au fost emise alte doua serii de bonduri, de mai multe sute de milioane de euro, cumpărate de Banca Intesa şi Deutsche Bank si plasate imediat la investitori. Se apropia insă scadenţa pentru răscumpărarea unei emisiuni de bonduri de 150 milioane euro. Nimic nu indica faptul că o societate de asemenea dimensiuni ca Parmalat ar fi avut probleme cu rambursarea a 150 milioane euro. In noiembrie 2003, Consob a cerut grupului clarificări cu privire la felul în care va rambursa bondurile. Răspunsul Parmalat a fost următorul: “Vom lichida cota din fondul

39

Epicurum, fond de investiţii cu sediul în insulele Cayman”. Valoarea cotei: 590 milioane dolari. Dar au trecut zilele, si banii din Cayman întârziau. Lucrurile au început să se precipite: firma de audit Deloitte & Touche şi-a exprimat dubiile cu privire la investiţia în Epicurum, iar agenţia de rating Standard & Poor’s (S&P) a dat un creditwatch negativ tuturor ratingurilor atribuite acţiunilor Parmalat, pentru ca ulterior S&P să declanşeze bondurile Parmalat la nivelul de junk bond .

Intemeietorul ingineriei Parmalat,Calisto Tanzi este principalul răspunzător pentru situaţia de criză în care se afla firma.

Pentru îmbunataţirea situaţiei financiare, Calisto Tanzi i-a cedat şefia lui Enrico Bondi, un specialist în finanţe care a reuşit să redreseze alte mari grupuri industriale italiene cu probleme.

Lovitura de graţie a venit pe 19 decembrie, când Bank of America a negat că deţine în conturi suma de 4 miliarde euro, care ar fi fost depusă de Bonlat, o societate din Insulele Cayman controlată de Parmalat. Suma figura în ultimul bilanţ al grupului Parmalat şi era certificată printr-un document datat 6 martie 2003. Documentul a fost catalogat ca “un fals grosolan”, fiind, de fapt, o fotocopie pe care era adăugat antetul BoA (Bank of America). Concernul a recunoscut însă că era de fapt un truc, menit să garanteze marile sale împrumuturi. Incredibil este faptul că o astfel de hârtie a fost de ajuns pentru a înşela auditori precum cei de la Grant Thornton sau Deloitte. Aşa s-a aflat de prima “gaura” de 4 miliarde de euro, care a inspăimântat piaţa financiară italiană si cea mondială, având în vedere că acţiunile şi bondurile Parmalat erau tranzacţionate pe toate marile pieţe bursiere ale lumii.

Alte falsuri au început să iasă la iveala, cu toate că, înainte de percheziţiile poliţiei italiene, contabilii grupului primiseră ordin să elimine toate datele din computere. Pentru siguranţă, câteva computere au fost distruse cu ciocanul. Seful contabil al Parmalat, Fausto Tonna, a fost invitat la sediul Parchetului din Milano. Se contura deja infracţiunea de fals în bilanţ şi escrocherie. Au urmat percheziţii la locuintele membrilor familiei Tanzi, la sediile societăţilor din grupul Parmalat şi la sediile firmelor de audit Grant Thornton si Deloitte & Touche.

Pe 26 decembrie, Parmalat a fost declarată oficial în faliment. Rezultatul: peste 100.000 de investitori au fost escrocati, în timp ce împrumuturi de peste 16 miliarde de dolari au ramas neacoperite.

A ieşit deodată la iveală că aparenţa soliditate financiară a firmei era construită pe nisipul unor pierderi uriaşe, disimulate în mod sistematic într-o reţea amplă de conturi în bănci din Caraibe şi America de Sud. Datoriile sale însumau aproape 14 miliarde de euro.

Singurul mod în care s-a menţinut pe linia de plutire a fost prin ademenirea cât mai multor investitori care să cumpere acţiunile sale. Numai că un mare număr dintre ei erau italieni care au pompat în acest mod în firma agoniseala lor de-o viată, ramânând practic cu nimic.

Pretinzând că dispune de fonduri pe care de fapt nu le avea, Parmalat reuşea să păcălească pieţele financiare, obţinând noi si noi împrumuturi.

Profesorul Marco Arnado, de la o universitate din Milano, explică cum s-a putut ajunge la o asemenea stare de lucruri: "Problemele au apărut din cauza faptului că singurul care controla managementul companiei era tocmai Calisto Tanzi. El dispunea de

40

un control total, iar managerii de sub el precum şi directorii îi erau devotati în intregime lui, şi nu investitorilor care băgaseră bani în firmă", spune el.

Unul din mării artizani ai acestor învârteli este Fausto Tonna, fostul director în probleme financiare, condamnat la sfârşitul lui iunie 2006, alături de alte 10 persoane, la pedepse de pană la doi ani şi jumătate închisoare.

Grupul italian de produse lactate Parmalat a fost declarat insolvabil la sfârşitul lunii decembrie 2004, însă iţele afacerii rămân încurcate. Autorităţile italiene care anchetează prăbuşirea companiei sperficari.

Anchetatorii au fost uimiti de metodele rudimentare folosite pentru a ascunde fraudele din ultimii ani ca documentele confiscate de la sediul unei divizii a acesteia vor aduce mai multe clarificari. "Şi un novice şi-ar fi dat seama ce se petrece", a declarat un procuror care anchetează cazul.

Deşi au existat transferuri complexe de fonduri, acestea au fost susţinute prin tehnici foarte simple. Timp de mai multi ani, documentele erau falsificate prin scanare, iar apoi erau trimise prin fax de mai multe ori, pentru a părea autentice.

Procurorii care investighează cazul Parmalat au cerut trimiterea în judecată a patru bănci importante pentru rolul jucat de acestea în falimentul grupului producător de produse lactate. Cele patru bănci sunt Citigroup si Morgan Stanley din Statele Unite, banca germaă Deutsche Bank şi cea elveţiană UBS.

Magistraţii au solicitat de asemenea ca 13 bancheri şi o firmă italiană de administrare a activelor să fie aduşi în faţă justiţiei pentru că au ajutat grupul să înşele investitorii. Firma încriminată este fondul de administrare a activelor Nextra, pe care Banca Intesa îl vinde băncii franceze Credit Agricole. Cererea pentru trimitere în judecată este cea mai recentă acţiune legală în cadrul unui scandal care a generat mai multe procese.

Solicitarea era asteptată şi este considerată o evoluţie de natură tehnică, dupa ce procuratura a nominalizat acuzaţiile, în luna martie. Audierile în legatură cu cererea procuraturii vor avea loc în luna septembrie. Băncile au negat anterior că ar fi avut un comportament necorespunzător în privinţa falimentului grupului Parmalat, iar reprezentanţii acestora au refuzat să comenteze situaţia.

Cei 13 bancheri nominalizaţi care fac parte din cele cinci instituţii încriminate, cu excepţia unui angajat de la Credit Suisse First Boston au fost acuzaţi de procuratură că au încălcat legislaţia italiană referitoare la pieţele de capital. Emiterea de informaţii false care afectează preţul obligaţiunilor sau al acţiunilor poate atrage o pedeapsă de până la cinci ani de închisoare, care, în unele cazuri, poate fi chiar mai mare. Potrivit legislaţiei italiene, companiile pot suferi penalităţi legale, de la amenzi şi până la închiderea temporară.

Separat, Parmalat a intentat o plângere penală împotriva firmei Standard & Poor's care a acordat un rating ce nu a reflectat starea finanţelor companiei. S&P a refuzat să comenteze plângerea.

Compania Parmalat a intrat în faliment în anul 2003, în urma unor datorii de14 milliarde de euro. Acestea au dus firma la prăbuşire, investitorii rămânând în posesia unor creanţe fără valoare. Grupul producător de lactate urmează să fie relistat la bursa

41

spre sfârşitul anului, după un schimb, datorii contra acţiuni, în valoare de 12 miliarde de euro.

Procesul

Primul proces în dosarul Parmalat, unul dintre cele mai mari scandaluri financiare europene, a început în data de 28 septembrie 2005 la Milano. El are ca acuzaţie că a înşelat pieţele financiare. Peste câteva luni va avea loc un altul, la Parma, sub acuza de fraudă.

La aproape doi ani după cel mai important crash financiar italian, care a provocat o pierdere de 14,3 milioane de euro grupului Parmalat, fondatorul grupului Calisto Tanzi va fi judecat împreună cu alte cincisprezece persoane fizice şi trei juridice. Calisto Tanzi şi cei 15 complici ai săi - directori, avocaţi, contabili - sunt acuzaţi de întocmire de contabilitate falsă, comunicare de informaţii financiare false şi înşelătorie la adresa autorităţilor.

Audierea, care va fi consacrată unor probleme de procedură, s-a deschis cu întârziere, într-o sală plină cu jurnalişti, avocaţi ai unor păgubiţi.

Calisto Tanzi a decis să nu fie prezent la audiere. Potrivit declaraţiilor unuia dintre avocaţii săi, Tanzi nu intenţionează „să atace, ci să-şi asume responsabilitatea şi să lămurească contextul în care s-au produs faptele contestate“. Dar totuşi dă vina pe consilierii săi, susţinând că personal nu cunoştea adevărata stare de lucruri din interiorul concernului.

După trei ore consacrate chestiunilor de procedură, magistraţii au decis următorul termen, pentru 2 decembrie. Se aşteaptă ca procesul de la Milano să dureze mai multe luni.

Pe banca acuzării se află însă şi trei companii - filiala pe care o are în Italia Bank of America precum şi firmele de contabilitate Deloitte & Touche şi Grant Thornton. Toate sunt acuzate că au ajutat la disimularea situaţiei financiare reale a concernului. Bank of America si Deloitte au negat acuzaţiile.

Deloitte Touche Tohmatsu a căzut de acord să plătească companiei Parmalat 149 mil. dolari (114,87 mil. euro) pentru a închide procesul prin care firma de audit a fost acuzată că a ajutat fostul manager al Parmalat, să-şi ascundă adevăratele bilanţuri contabile înainte de falimentul din 2003. "Atât Parmalat, cât şi Deloitte s-au declarat satisfăcute de modul în care se va rezolva această problemă", a declarat compania italiană.

Parmalat a demarat operaţiunile de intrare în faliment în Italia pe 24 decembrie 2003. În timpul procesului, directorul executiv, Enrico Bondi, a declarat că firmele de audit au permis Parmalat să ascundă datorii de 10 mld.

Alături de el sunt judecaţi o serie de alţi foşti directori, contabili, avocaţi şi consilieri.

Procesul a fost suspendat temporar, deoarece tribunalul va analiza în perioada următoare dacă va include în acelaşi dosar şi procesele civile ale investitorilor care şi-au pierdut banii prin falimentul Parmalat.

42

Concluzii

Peste 100.000 de investitori escrocaţi. Ultimele estimări ale debitului colosului alimentar Parmalat - credite luate din bănci şi bonduri emise pe piaţă - ajung la 13 miliarde euro, dar există ipoteze potrivit cărora el ar atinge 16 miliarde euro. Sub acuzaţie sunt acum şi mari grupuri bancare americane, cum ar fi Citigroup, JP Morgan sau Bank of America, dar şi bănci europene, precum Deutsche Bank sau elveţiană UBS, plus câteva zeci de bănci italiene, fără de care “pirateria” Parmalat nu ar fi fost posibilă. Însă principalii vinovaţi par a fi societăţile de audit care au aprobat şi certificat bilanţurile false. Peste 100.000 de investitori - persoane fizice şi investitori instituţionali - au fost escrocaţi. Guvernul italian a emis un decret pentru salvarea locurilor de muncă şi a cerut UE recunoaşterea stării de criză a sectorului italian de producţie de lapte. Potrivit “Financial Times”, cazul Parmalat “ridică mari întrebări cu privire la sistemul de control financiar din această ţară”. Nu există controale eficiente, iar guvernul Berlusconi - care de curând a depenalizat infracţiunea de fals în bilanţ - este acuzat că încurajează escrocheriile. În prezent, există mai multe anchete, la Milano şi Brescia, împotriva falsificatorilor de la Parmalat, la care se adaugă o anchetă a Parchetului din New York cu privire la plasarea pe piaţa americană a unor bonduri Parmalat în valoare de 1,5 miliarde dolari .

Societăţi-fantomă, cu nume de planete sau uragane. Modul de operare al contabililor Parmalat este de-a dreptul incredibil pentru

anchetatori. Bonlat era alimentată cu toate pierderile grupului Parmalat, care, apoi, erau anulate prin operaţiuni fictive de sens opus. Cum ar fi invesţia în fondul Epicurum din Cayman sau în alte zeci de societăţi-fantomă, majoritatea cu nume de planete sau de uragane tropicale. Pentru “ajustarea” conturilor Bonlat (care constituia baza bilanţului Parmalat), contabilul Tonna deschidea Internetul, lua pixul şi copia conştiincios nume de acţiuni de pe marile burse ale lumii, cu cotaţiile aferente, pe care le trecea “din burtă” în propriul bilanţ. Total 1,5 miliarde euro, după calculul Pricewaterhouse Coopers. Altă găselniţă a fost inventarea unui contract de vînzare a 300.000 de tone de lapte praf către guvernul lui Fidel Castro, pe care Bonlat a “încasat” aproape 300 milioane euro. Ar mai fi de menţionat vînzarea fictivă a mărcii Santal unui misterios cumpărător din SUA, vânzarea de tehnologii de pasteurizare a laptelui, lanţuri de distribuţie comercială inventate, totul culminând cu falsa atestare a 4 miliarde de dolari de la Bank Of America. O parte din bani, susţine Tanzi, au ajuns la grupul turistic Parmatour, care a reuşit să “ardă” peste 2 miliarde de euro, sau spre echipa de fotbal A.C. Parma Calcio, astăzi în pragul falimentului. Toţi responsabilii Parmalat au declarat că au făcut falsurile la indicaţiile patronului Tanzi, fără ca acest lucru să-i salveze însă de la arestare.

Datoriile reale – 14,3 miliarde de euro Noua conducere Parmalat a anunţat că datoria netă a companiei s-a ridicat la peste 14 miliarde de euro (17,6 miliarde de dolari), valoare de aproape opt ori mai mare decât cea indicată de foştii manageri ai grupului agro-alimentar italian, care pentru trimestrul al treilea, prezentaseră valoarea de 1,8 miliarde de euro. Firma de audit PriceWaterhouse Coopers (PWC), angajată să verifice conturile multinaţionalei după scandalul declanşat a mai stabilit că vânzările şi alte rezultate financiare au fost exagerate.

43

35.000 de locuri de muncă riscă sa fie desfiinţate. Problemele Parmalat pun în pericol locurile de muncă a aproape 35.000 de angajaţi din întreaga lume, precum şi o serie de ferme de lapte din Europa şi America Latină. Autorităţile din Brazilia, unde se află una dintre cele mai mari subsidiare Parmalat, au anunţat înfiinţarea unei comisii care va cerceta operaţiunile companiei în America de Sud. Hotărât să ia măsuri, premierul Silvio Berlusconi declară: „Întreaga populaţie este îngrijorată şi oamenii au dreptate. Avem de-a face cu o operă de artă în rândul fraudelor“. Prim-ministrul italian a avertizat, însă, că se poate declanşa o „vânătoare de vrăjitoare“ şi există riscul impunerii unor „măsuri excesive de control“. Criza Parmalat - al optulea mare grup industrial din Italia - a marcat semnificativ economia naţională, determinând scăderea la minime record a încrederii consumatorilor în economie.

Comisia Europeana ia măsuri La rândul său, Comisia Europeană a elaborat o propunere potrivit căreia s-ar putea interzice în UE împărţirea responsabilităţii în privinţa auditului financiar, permisă în cazul Parmalat. De asemenea, potrivit forumului european, firmele de audit ar trebui să răspundă în faţa unor organisme independente. Scandalul declanşat în decembrie la grupul agro-alimentar italian Parmalat a scos la lumină o lacună legislativă care permite auditorului principal al unei companii să delege responsabilitatea dacă apar probleme la o filială pe care nu a examinat-o. Comisia Europeana vizează să pună capăt acestei situaţii prin atribuirea responsabilităţii pentru evidentele contabile consolidate ale unei companii unei singure firme de audit, chiar şi atunci când o parte din activitatea de audit a fost externalizată. Directiva referitoare la audit este elaborată în paralel cu un proiect de reformă a administrării corporatiste, care va aduce ca noutate responsabilitatea colectivă a consiliilor directoare din UE pentru evidentele contabile ale companiei. Toate aceste propuneri sunt promovate în regim de urgenţă.

Soluţia propusă sau realizată de firmă. Compania Parmalat va fi relistată la bursă. Bursa italiană şi-a dat acordul pentru relistarea acţiunilor companiei Parmalat, măsura considerată esenţială pentru redresarea grupului alimentar care a intrat în faliment în 2003, în urma unui scandal legat de raportări contabile incorecte.Acordul survine la mai puţin de două săptămâni după ce Parmalat şi-a revizuit prospectul de relistare, în care a fost inclusă şi aprobarea dată de auditori pentru datele contabile pe 2004, şi creează condiţiile ca grupul să revină pe piaţa bursieră.O dată ce va fi obţinut acceptul asupra prospectului, Parmalat poate solicita creditorilor să aprobe listarea, precum şi un schimb datorii contra acţiuni. Schimbul este considerat un element-cheie pentru continuarea activităţii grupului alimentar, ştergerea unor datorii în valoare de 12 miliarde de dolari şi rambursarea a cel puţin o parte din banii datoraţi foştilor creditori. Parmalat a primit un credit de aproape 106 milioane euro.

44

Parmalat a ajuns la un acord cu 20 de bănci străine şi italiene privind contractarea unui credit de 105,8 milioane de euro, sumă ce va permite fabricilor grupului agro-alimentar să-şi continue activitatea.

Acordul de finanţare, încheiat pentru un an, a fost semnat după două luni de negocieri şi prevede eliberarea fondurilor în două tranşe. Grupul financiar italian UniCredito va administra operaţiunea de finanţare la care participă importante bănci italiene şi Deutsche Bank. Băncile italiene UniCredito, Intesa, San Paolo şi Monte Paschi di Siena au fost de acord să participe cu câte zece milioane de euro fiecare. Valoarea creditului este inferioară finanţării solicitate de administratorul grupului, Enrico Bondi. Bondi a anunţat că Parmalat, care s-a plasat sub protecţia legii falimentului în luna decembrie 2003, risca să se confrunte cu mari dificultăţi financiare la mai multe dintre subsidiarele sale internaţionale. La data solicitării protecţiei faţă de creditori, Parmalat deţinea activităţi în 30 de state, din Brazilia pînă în Australia. Pe de altă parte, Parmalat a încheiat un acord cu patru instituţii financiare, în baza căruia va primi un împrumut de opt milioane de euro pentru divizia de produse lactate Lactis.

Parmalat intenţionează să îşi restrângă portofoliul prin vânzarea de active.Grupul Parmalat va incerca să îşi redreseze activitatea prin vânzarea unor active de interes scăzut şi conversia datoriilor în acţiuni.Noua conducere a grupului Parmalat a anunţat că intenţionează să restrângă portofoliul de la 120 la aproape 30 de mărci, compania urmând să îşi concentreze atenţia asupra sectorului produselor lactate. Parmalat este una dintre cele mai importate grupuri industriale din Italia, cu operaţiuni în 30 de state. Măsurile propuse vor reduce prezenta companiei la nivel internaţional, principalele subsidiare fiind localizate în Italia, Spania, Canada, Australia, Africa de Sud şi Venezuela. Conducerea este optimistă că această nouă orientare ar putea favoriza triplarea marjei operaţionale la 10 la sută, până în 2007. Anul trecut, profitul operaţional inainte de cheltuielile de amortizare (EBITDA) a totalizat 200 de milioane de euro. Cu venituri totale de 5,8 miliarde de euro, marja operaţională a ajuns la 3,4 la sută. Parmalat a anunţat că negociază cu “căteva părţi interesate” vânzarea activelor din Statele Unite, unde este al treilea mare producător de prăjituri. Lista vânzărilor include şi clubul italian de fotbal Parma. Pe de altă parte, conducerea grupului italian a precizat că analizează o serie de măsuri destinate să aducă beneficii creditorilor. Astfel, Parmalat ia în calcul conversia datoriilor în acţiuni, considerând-o “cea mai bună soluţie pentru atingerea obiectivului propus”.O altă modalitate de a obţine banii care trebuie rambursaţi creditorilor ar fi prin intermediul unor “acţiuni legale”.

Soluţia propusă de grup Pentru redresarea Companiei Parmalat cea mai bună soluţie este contractarea unui credit bancar,precum şi listarea acţiunilor firmei la bursă. Ar fi indicată vânzarea firmei unui investitor pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare şi pentru a fi salvată de la faliment. În acest mod angajaţii firmei şi-ar păstra posturile şi acest lucru nu ar avea efecte sociale negative majore.(şomaj,disponibilizări).

Parmalat a reuşit totuşi să evite prăbuşirea totală, graţie sprijinului primit din partea guvernului italian.

45

După ce a făcut cerere de protejare împotriva intrării în faliment, a intrat într-un amplu proces de retructurare, fiind condusă de un administrator numit de stat, Enrico Bondi, care a deschis totodată o serie de procese în instanţă.

Lichidatorul firmei de sucuri şi produse lactate Parmalat Finanziaria SPA, Enrico Bondi, a deschis un proces judiciar împotriva altor două bănci, respectiv Deutsche Bank AG şi UBS, în încercarea de a reface situaţia companiei după scandalul de fraudă din anul 2003, care au dus-o în pragul falimentului. În declaraţii separate, ambele bănci au respins acuzaţiile ce le sunt aduse, respectiv, comiterea de nereguli în operaţiuni financiare ale Parmalat pentru care cere despăgubiri. Associated Press realată că Banca londoneză UBS şi cea germană sunt date in judecată pentru nereguli ce au privat Parmalat de 2,2 miliarde de euro. UBS a precizat, însă, că toate tranzacţiile pe care le-a operat cu Parmalat "au fost valide şi nu au creat nici un fel de daune companiei respective sau creditorilor ei". Din acest motiv, ambele bănci au anunţat că îşi pregătesc apărarea atât a instituţiilor, ca atare, cât şi a angajaţilor lor.

Associated Press reaminteşte că lichidatorul Parmalat a mai dat în judecată, în ultimele luni, câteva bănci italiene şi străine, acuzându-le că au ajutat compania să-şi ascundă adevărata situaţie financiară dezastruoasă.

Ancheta asupra situaţiei financiare a companiei a fost efectuată atât la Milano, "capitala finanţelor italiene", cât şi la Parma, unde se află sediul central al firmei. Toate instituţiile financiare implicate în scandal au susţinut, pe tot parcursul investigaţiei că au fost victimele unor evidente contabile frauduloase ţinute de Parmalat.

Bibliografie

1. Crina Mihaela Letea - Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2008

2. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica - Drept comercial, Ed. C.

H. Beck, Bucureşti, 2008

3. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia stoica – Dizolvarea şi lichidarea

societăţilor comerciale, Ed. Hamnagiu, Bucureşti, 2008

46

4. Marian Bratiş – Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Ed.Hamangiu,

Bucureşti 2008

5. Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, Ed. All Beck, ed. a 6-a, 2007

6. Stanciu D. Cărpenaru, S. David, C. Pedroiu, Gh. Piperea – Legea societăţilor

comerciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

7. E. Cârcei, “Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni”, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1999

8. R. Mihăiescu, “Necesitatea completării capitalului social”, în T.E. nr. 23/1999

9. S.D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, Ed. All, Bucureşti, 1998

10. R.P. Vonica, “Dreptul societăţilor comerciale”, Ed. Holding Reporter şi Albastră,

Bucureşti, 1998

11. O. Căpăţână, “Societăţile comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997

12. R. Petrescu, “Drept comercial român”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996

13. E. Cârcei, “Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni”, în R.D.C. nr.12/1996

14 V. Roş, “Dizolvarea societăţii comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale

judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţei

de judecată în cursul lichidării.”, în R.D.C. nr.1/1996

15. V. Pătulea, C. Turianu, “Drept economic şi comercial. Instituţii şi practică

jurisdicţională”, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996

16. C. Bârsan, V. Dobrinoiu, A. Ţiclea, C. Tufan, “Societăţile comerciale”, Casa de

editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1995

17. V. Popa, R.I. Motica, D.A. Crăciunescu, “Societăţile comerciale – instituţii ale

noului drept comercial”, Ed. Helicon, Timişoara, 1994

18. S.D. Cărpenaru, “Grigore Maniu şi C.N. Toneanu, primii comentatori ai Codului

comercial român”, în R.D.C. nr.1/1994

19. A. Gheorghe, L.N. Pârvu, D.M. Tăbăltoc, “Contribuţii la clarificarea unor

problemeivite în aplicarea de către instanţele judecătoreşti a Legii nr. 31/1990 privind

societăţile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993

20. E. Safta-Romano, “Unele aspecte mai importante ale contractului de societate

civilă”, în R.D. nr. 2/1992

47

21. P. Perju, “Sinteză din practica secţiei civile a Tribunalului judeţean Suceava”, în

R.D. nr.10/1992

22. V. Popa, “Drept roman privat”, Ed. Signata, Timişoara, 1991

23. S. Beligrădeanu, “Derogări de la dreptul comun al muncii, cuprinse în Legea nr.

31/1990 privind societăţile comerciale”, în R.D. nr. 9-12/1990

24. V. Hanga, “Drept privat roman”, E.D.P., Bucureşti, 1978

25. C. Tomulescu, “Drept privat roman”, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972

26. I.L. Georgescu, “Drept comercial român”, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1946

27. I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, “Drept civil român”, Ed. Naţională,

Bucureşti, 1943

28. I.N. Finţescu, “Curs de drept comercial”, vol. I, Ed. Naţională, Bucureşti, 1929

29. D.D. Gerota, “Curs de societăţi comerciale”, Ed. Fundaţia Culturală Regele

Mihai, Bucureşti, 1928

30.C.A. Stoeanovici, “Curs de drept comercial”, Curierul judiciar, Bucureşti, 1926

31.*** - www.rubinian.com

32.*** - www.contzilla.ro

33.*** - www.scritube.com

34.*** - www.contabilul.ro

35.*** - www.juridice.ro

48