1 Despre libertatea de exprimare

“Poate că detest ceea ce spui, dar voi apăra cu preţul vieţii mele dreptul tău de a o spune”-

Voltaire.

În contextul actual al societăţii interne şi internaţionale, se pune foarte mult accentul pe

drepturile şi libertăţile oamenilor întrucât sunt o parte foarte importantă, atât a dezvoltării fiinţei

umane, cât şi a progresului social, cultural, artistic şi ştiinţific. Trăim într-o eră în care suntem,

practic, nevoiţi să respectăm drepturile noastre şi ale celorlalţi, fiind, în caz contrar, pedepsiţi de

legile pe care noi le-am impus. Din fericire, acesta este unul dintre subiectele despre care, în ceea

ce ne priveşte, nu putem afirma că ne-a fost impus. Mai mult, înafară de a ne bucura de ele,

trebuie să protejăm aceste drepturi şi libertăţi şi să le îmbrăţişăm atât pentru noi, cât şi pentru

semenii noştrii.

În condiţiile complexe oferite de noile direcţii şi ritmuri de dezvoltare economică, socială,

politică, culturală şi militară ale lumii la începutul mileniului III, drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului sunt, nu numai o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane

progresiste şi democratice, ele sunt acel ceva ce avem cu toţii în comun. În prezent, drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului se află într-o continuă dezvoltare şi transformare în

concordanţă cu realitatea lumii contemporane când, paradoxal, asistăm la o intensitate a

problematicii drepturilor omului, la amploarea pe care a luat-o fenomenul de cercetare,

promovare şi protecţie a lor, la ample şi aprige dispute pe plan intern şi internaţional1.

Fiecare dintre noi trebuie să se bucure, să promoveze şi să apere drepturile care îi sunt date de

Constituţia ţării sale de domiciliu şi de tratatele internaţionale. Omul trebuie, la rândul său,

ocrotit şi respectat prin drepturi şi libertăţi cetaţeneşti democratice şi, în special, prin garantarea

dreptului la exprimare aşa cum ar trebui să fie acesta: cu puţine limitări, de strictă interpretare şi

prevăzute de lege.

1 Adrian Bogdan, “Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 5-6

2 Despre libertatea de exprimare

Putem afirma că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor,

esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

fiinţei umane, stabilite şi garantate prin Constituţie. Libertăţile fundamentale sunt “puteri de

autodeterminare care îi recunosc omului, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea de a-şi

alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv care le acordă o protecţie

sporită şi le ridică la nivel constituţional în dreptul intern, iar în dreptul european la nivel

supralegislativ”2.

Făcând o analiză generală a sistemului juridic român, putem afirma că libertăţile

fundamentale sunt apărate prin interferenţa anumitor texte de lege şi prin intermediul controlului

constituţionalităţii legilor, efectuat de Curtea Constituţională, pentru ca legiuitorul să nu încalce

sau îngrădească drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, înscrise şi garantate de

Constituţie3. Un fapt ce aduce dublă protecţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale este acela

că, începând din 1994, România este parte din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 20 din Constituţie, judecătorul are posibilitatea şi obligaţia de a aplica direct

Convenţia deoarece face parte din dreptul intern şi, de asemenea, cetăţenii români au

posibilitatea de a acţiona în faţa CEDO în cazul în care consideră că le-au fost încălcate

drepturile şi libertăţile de către statul român sau de orice semnatar al CEDO. “Curtea Europeană

a Drepturilor Omului nu urmăreşte a se substitui sistemelor naţionale de control în domeniul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci de a furniza o garanţie internaţională suplimentară,

deoarece mecanismul internaţional de control nu intervine decât în cazul unui eşec al garanţiei

naţionale”4. Astfel, rolul Curţii în exercitarea puterii sale de control, nu are ca sarcină sa se

substituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al articolului 10

deciziile pronunţate de acestea în baza puterii lor de apreciere. În consecinţă, Curtea nu se poate

limita doar la a cerceta dacă statul pârât şi-a folosit puterea cu bună credinţă, cu grijă şi în mod

rezonabil, ci trebuie să analizeze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului circumstanţelor

cauzei, inclusiv tonul afirmaţiilor reproşate reclamanţilor şi contextul în care acestea au fost

făcute. Ei îi revine sarcina de a determina dacă ingerinţa atacată în faţa sa rămâne „proporţională

scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de instanţe pentru a o justifica apar ca fiind

pertinente şi suficiente. Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile interne au aplicat

2 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 14-15 3 Idem, p. 18-194 Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 45, 47, p. 67-69

3 Despre libertatea de exprimare

reguli conforme principiilor consacrate de articolul 10 bazându-se pe o apreciere acceptabilă a

faptelor pertinente5. 

Trebuie precizat că, corelaţia reglementărilor interne cu cele internaţionale nu schimbă şi

nu diminuează rolul major al legislaţiei interne în promovarea şi încurajarea drepturilor omului,

în general, şi este nevoie de o permanentă perfecţionare a reglementărilor juridice interne în

acord cu cele internaţionale din domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale

omului.

Libertatea de exprimare este una dintre cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, cu un conţinut

juridic complex, fiind una dintre condiţiile existenţei unei societăţi democratice. Proclamată atât

în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional, este strâns legată de libertatea de opinie, de

libertatea gândirii şi de cea a constiinţei, fiind consacrată prin articolul 30 din Constituţia

României şi prin art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, pornind

de la ideea că toţi oamenii sunt membri ai unei familii, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului prevede că aceştia se nasc liberi şi egali ca demnitate şi ca drepturi şi că fiecare se poate

prevala de toate drepturile “fără nicio deosebire, în special de rasă, sex, religie, naţionalitate…

sau în orice altă situaţie”6. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, în

articolul 19, faptul că "orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei; acest drept

include libertatea de a susţine propriile opinii, fără interferenţe, libertatea de a căuta, primi şi

răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi fără frontiere". Aşa cum s-a menţionat în

literatura juridică străină de specialitate, libertatea de expresie enunţată în acest articol constituie

“un drept neobişnuit: deopotrivă un drept în sine şi un drept indispensabil sau prejudiciabil

pentru realizarea altor drepturi (astfel, libertatea de expresie şi de informare este necesară

libertăţii de întrunire, dar constituie o ameninţare la adresa dreptului la respectarea vieţii private);

deopotrivă un drept individual, ce ţine de libertatea spirituală a fiecărei persoane, şi un drept

colectiv, sau mai degrabă convivial, permiţând comunicarea cu ceilalţi”7.

5 Bogdan Dragoş, Analiza jurisprudenţei CEDO, articol, sursă online.6 Dr. Marin Voicu, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului - Teorie şi Jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 67

4 Despre libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin

scris, prin imagini, prin sunete sau alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,

credinţele religioase şi creaţiile culturale de orice fel8. Această formulare largă defineşte ce

anume se poate exprima şi prin ce mijloace poate fi realizat un asemenea lucru. Libertatea de

exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, în sensul strict al

termenului, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare pentru care proba verităţii nu

se poate aplica, deoarece nu se poate demonstra adevărul unei opinii din punct de vedere

judiciar, ci numai adevărul unor fapte afirmate. Gândurile, credinţele religioase, creaţiile

spirituale intră în circuitul juridic, numai dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Atât

timp cât ele rămân în universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de ceilalţi.

Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi

democratic. În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o

obligaţie generală negativă de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii pozitive

de acţiune. Astfel, statul trebuie să asigure libera circulaţie a informaţiilor, să vegheze la

menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia trebuie asigurată prin toate

mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de expresie9.

Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a

subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul de

informare. De asemenea, posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este

o componentă esenţială a unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale

progresului ei10. Dreptul la libera exprimare este prevăzut în art. 10 al Convenţiei Europene şi

presupune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, ce cuprinde libertatea de

opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii “fără a exista vreo ingerinţă din partea

autorităţii publice şi fără a ţine cont de frontiere”. De asemenea, “exercitarea acestor libertăţi ce

implică datorii şi responsabilităţi poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau

sancţiuni prevăzute de lege, ce constituie măsuri necesare într-o societate democratică, siguranţei

naţionale, integrităţii teritoriale sau siguranţei morale, protejării reputaţiei sau a drepturilor

semenilor, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale ori pentru a garanta

8 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 369 Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 16110

5 Despre libertatea de exprimare

autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”11. Cu toate acestea unele tipuri de exprimare nu

cad sub protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garandy c. Franţei, Curtea a arătat că negarea

holocaustului şi a atrocităţilor naziste nu sunt forme de exprimare ocrotite de art. 10. Este

necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte interese şi valori,

astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat12.

Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare, astfel încât aceasta

nu include numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau

prezintă o informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a

informaţiei sau expresiei precum publicaţii, televiziune, sisteme de informare electronică.

Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al libertătii de

exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la Strasbourg, dreptul de a

avea acces la orice informaţie şi nici acela de a căuta astfel de informaţii. Curtea a arătat că statul

are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la informaţii disponibile care nu sunt confidenţiale

sau secrete13.

Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, în istoria lor ca drepturi umane

fundamentale, a dus la formularea a trei mari reguli: libertatea de exprimare, interzicerea

cenzurii, responsabilitatea. Aceste reguli au avut o istorie aparte, forţa libertătii de exprimare

(mai ales libertatea presei) fiind din păcate deseori contracarată nu prin inteligenţă, ci prin

cenzura severă şi răspundere exagerată. Cu toate ca prin Constituţia României este interzisă

cenzura, de orice fel ar fi aceasta, ca şi suprimarea publicaţiilor, Constituţia actuală a României,

spre deosebire de cea din 1923, nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Prin urmare, libertatea

de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă

libertatea de expresie, în general, şi libertatea presei, în special, nu pot exista fără anumite limite

prevăzute de lege. Libertatea presei a dobândit, în acest context, o importanţă deosebită, fiind

mediul cel mai larg de circulaţie al informaţiilor şi ideilor. În opinia Curţii, libertatea presei

constituie unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii

despre ideile si atitudinile conducătorilor politici14. Contrar acestei idei, luăm exemplul unui caz

de natură internă. Reclamantul Ion Dalban, director al unui săptămânal local, publică două

11 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, art. 10, alin. 2;12 Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 161-16213 Săndulescu-Nicolau Ingrid, “Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 72-7314 Ibidem;

6 Despre libertatea de exprimare

articole pe care, în baza unor acte întocmite de organele de control ale statului, pune în cauză pe

directorul unei societăţi comerciale cu capital de stat şi pe un senator, membru în organul de

decizie al respectivei societăţi comerciale. Aceste două persoane fac plangere penală, iar

instanţele judecătoreşti, prin hotărâre definitivă, îl condamnă pe ziarist, pentru săvârşirea

infracţiunii de calomnie, la 3 luni de închisoare cu suspendare şi la plata de despăgubiri civile

către părţile civile. În cursul procedurii în faţa organelor de la Strasbourg, înainte de pronunţarea

hotărârii CEDO asupra fondului, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiţie, introduce un recurs în anulare în favoarea condamnatului, între timp decedat. Curtea

Supremă de Justiţie admite recursul în anulare şi, cu privire la săvârşirea infracţiunii de calomnie

faţă de directorul societăţii comerciale, îl achită pe ziarist, iar cu privire la săvârşirea infracţiunii

de calomnie faţă de senator, constatând că fapta constituie infracţiunea de calomnie şi că

pedeapsa a fost legal aplicată(a acţionat cu scopul de a-l prejudicia fără a verifica informaţiile

înainte de apariţia articolelor incriminate), dispune încetarea procesului penal ca urmare a

decesului înfăptuitorului. Se hotărăşte că nu există aici nici o recunoaştere explicită sau implicită

a autorităţilor naţionale a violării art. 10.15

Până în prezent, dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, a

fost invocat în mai puţin de 10 % din hotărârile adoptate de Curte16. Structura art. 10 diferă

radical de cea a dispoziţiei corespunzătoare ce figurează în constituţiile anumitor state membre

ale Consiliului Europei şi în primul amendament la Constituţia Americană. Aceste texte nu

conţin nimic comparabil cu al doilea paragraf ce precizează dacă pot fi impuse restricţii la

libertatea de exprimare şi, în caz afirmativ, în ce condiţii. Spre deosebire de Curtea Europeană,

Curtea Supremă a Statelor Unite s-a confruntat cu anumite dificultăţi, fiind împărţită, pe de o

parte, între teoria protecţiei absolute a oricărui gen de exprimare ce ţine de noţiunea “libertate de

expresie” şi, pe de altă parte, de necesitatea de a pune la punct, fără a beneficia de directive

constituţionale, un mecanism ce menţine echilibrul între libertatea de exprimare şi alte interese

imperioase. Astfel, Curtea Europeană va trebui să ezite mai puţin în ceea ce priveşte domeniul de

aplicare a art. 10 întrucât Convenţia admite chiar atingerile aduse unei forme protejate de

expresie ce se pot justifica faţă de art. 2. Spre exemplu, în cazul Voght c. Germania, plângerea

privea concedierea unui professor titular de la un colegiu, ca urmare a activităţilor sale politice în

15 Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 1-7;16 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 243;

7 Despre libertatea de exprimare

calitate de membru al Partidului Comunist German. Această situaţie a fost diferită de alte cazuri

întrucât sancţiunea aplicată acestei profesoare - pierderea slujbei, era riguroasă în ciuda faptului

ca ea nu îşi îndoctrinase elevii, nici nu făcuse vreo declaraţie contrară Constituţiei, nici nu

adoptase o atitudine anticonstituţională şi nici nu luase parte la vreo activitate politica ilegală.

Curtea a concluzionat că această concediere era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi

că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie17.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor să participe la viaţa politică, socială şi

culturală, dar această libertate nu poate fi absolută şi este supusă unor limite juridice, limitele

sale fiind prevăzute la nivel intern, în art. 30 alin. 6 si 7, dar şi la nivel internaţional. Pactul

internaţional privitor la drepturile civile şi politice prin art. 19 alin. 3 stabileşte că exerciţiul

libertăţii de exprimare presupune îndatoriri şi responsabilităţi speciale şi că pot exista anumite

restricţii. Aceste coordonate juridice trebuie însă expres prevăzute de lege, fiind necesare

ocrotirii unor valori politice, economice, sociale, umane. Altfel, atingerea adusă acestei libertăţi

prejudiciază art. 10 din Convenţie dacă ea nu este prevazută de lege, dacă nu vizează unul sau

mai multe din scopurile legitime evocate în art. 2 din această dispoziţie sau dacă nu este necesară

într-o societate democratică pentru atingerea acestui/acestor obiectiv/obiective18. Excepţiile de la

regula ce protejează libertatea de exprimare trebuie să primească o interpretare restrictivă, iar

necesitatea unor limite să fie stabilită într-un mod convingător. Curtea trebuie să privească în

ansamblu un anumit caz şi să decidă dacă ingerinţa a fost proporţională cu scopul legitim vizat şi

dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente.

În acest context, dreptul a consacrat două categorii principale de limite aduse libertăţii de

exprimare şi anume, limite impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi limite

impuse de apărarea interesului public19.

În ceea ce priveşte prima categorie de limite, Constituţia României menţionează expres

în art. 30 aliniatul 6, că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa

particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Astfel, prevederile contituţionale asupra

infracţiunii de insultă (art. 205) şi a infracţiunii de calomnie (art. 206) sunt consacrate de către

Codul Penal. De asemenea, limite ale libertăţii de exprimare sunt stabilite şi în art. 10 aliniatul 2

din CEDO cu privire la apărarea reputaţiei sau a drepturilor altuia. De aceea, persoanele care

17 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 244-245;18 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 24619 Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005, p. 38

8 Despre libertatea de exprimare

practică anumite profesii, precum avocaţii, notarii, medicii şi preoţii, sunt nevoite să semneze un

pact de confidenţialitate în legatură cu informaţiile privitoare la viaţa privată a clienţilor lor.

În legătură cu a doua categorie de limite, se interzice prin art. 30 din Constituţia

României, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la războiul de agresiune, la ura naţională,

rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă

publică şi manifestări obsecene, contrare bunelor moravuri. Astfel, prin Codul Penal se

pedepseşte propaganda în favorizarea statului totalitar (art. 166), comunicarea de informaţii false

(art. 168), ofensa adusă unor însemne (art. 236), ultrajul (art. 239), propaganda naţionalist-şovină

(art. 317), instigarea publică şi apologia infracţiunii (art. 324), răspândirea de materiale obscene

(art. 325) şi propaganda pentru război (art. 356)20. Anumite excepţii sunt consacrate şi de CEDO

în art. 10 privind apărarea unui interes general, derogări în vederea protejării securităţii naţionale,

integrităţii teritoriale, a siguranţei publice, sănătăţii sau moralei21.

Bineînţeles, există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare care, însă, nu

se încadrează neapărat într-una din cele două categorii deja menţionate. Astfel, în art. 10, CEDO

prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de exprimare de către state pentru garantarea autorităţii

şi imparţialităţii puterii judiciare. Se face referire directă la aparatul judiciar precum şi la

judecători în calitatea lor oficială.

O altă limită a libertăţii de exprimare este prevăzută în Convenţie şi se referă la

posibilitatea pe care o au statele de a supune societăţile de radio şi televiziune la un regim de

autorizaţii prealabile, dar nu pentru a proteja un interes public sau privat, ci din constrângeri

tehnice. De altfel, în scopul limitării unui interes public sau privat, Convenţia prevede obligaţia

funcţionarilor publici de a se abţine de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor

politice.22 Abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice,

aceasta putând fi de natură civilă sau penală.

CEDO face câteva referiri asupra libertăţii de exprimare sub forma unor definiri. Se

menţionează că libertatea de exprimare este una dintre condiţiile esenţiale ale progresului şi ale

dezvoltării fiecăruia şi un fundament esenţial al unei societăţi democratice. Pluralismul, toleranţa

şi spiritul de deschidere fără de care nu poate exista o societate democratică, presupun şi

vehicularea unor idei care nu sunt acceptate cu uşurinţă de către majoritate. Libertatea de

20 Codul Penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 121-122, 162, 165, 175-17721 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 36-3722 Pirnac Iulian Liviu, op. cit., p. 39

9 Despre libertatea de exprimare

exprimare trebuie interpretată în mod extensiv în subiectele de interes public, general, iar

ingerinţa, în mod proporţional cu scopul legitim urmărit. De asemenea, se stipulează că limitele

criticii admisibile sunt mult mai largi, mai tolerante când e vorba de guvernanţi sau de un om

politic cu menţiunea că imperativele reputaţiei lor trebuie pusă în balanţă cu interesul public,

general, pentru discutarea liberă a tuturor chestiunilor politice. În final, este exprimată

necesitatea de a se analiza atât ansamblul împrejurărilor în care s-a produs un eventual exces al

libertăţii de exprimare, cât şi contextul cauzei23. De exemplu, reclamantul Mihail Constantinescu,

preşedinte al unui sindicat al cadrelor didactice, afirma despre foştii lideri ai respectivului

sindicat că sunt delapidatori şi că şi-au însuşit sume de bani aparţinând sindicatului.

În urma plângerii penale formulate de respectivele persoane împotriva reclamantului, acesta este

achitat în primă instanţă, dar condamnat definitiv de instanţa de recurs, pentru săvârşirea

infracţiunii de calomnie, la o amendă penală şi la despăgubiri faţă de parţile civile. CEDO a

arătat că, din cauza faptului că reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile desemnând

persoanele condamnate de infracţiunea de delapidare, “delapidatori”, este de natură să le

ofenseze întrucât nu au fost condamnate de o instanţă judecătorească. Astfel, la recursul

reclamantului se decide că nu a existat violarea art.10 din Convenţie24.

În baza prevederilor art. 30 din Constituţia României, putem spune că există o strânsă

legatură între libertatea de opinie şi de exprimare şi libertatea de creaţie intelectuală, în domeniul

literar, artistic sau stiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de

exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.

Beneficiind de libertatea de exprimare, individul care devine autorul unei opere originale

de creaţie intelectuală, are drepturi morale asupra operei sale care nu pot face obiectul vreunei

renunţări sau înstrăinări: dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când opera sa va fi adusă la

cunoştintă publică, dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, de a pretinde

respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificării, de a retracta opera.

În ceea ce priveşte tipurile de subiecte care au fost prezentate Curţii în contextul libertăţii

de exprimare, acestea se regăsesc în special în domeniile: discursuri şi dezbateri politice asupra

chestiunilor de interes general, ultraj adus justiţiei şi probleme similare, publicitate comercială,

divulgarea secretelor de stat şi protejarea intereselor de siguranţă naţională, libertatea de 23 Pîrnac Iulian Liviu, op. cit., p. 41-4224 Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 18-22;

10 Despre libertatea de exprimare

exprimare şi protecţia morală, cuvinte cu caracter defăimator, cuvinte cu caracter rasist şi

radiodifuziune.

Controlul exercitat de Curte a fost adâncit în mod deosebit în ceea ce priveşte restricţiile

impuse discursului politic şi comentariilor asupra chestiunilor de interes general. Este

fundamental, într-o societate democratică, să fie protejată desfăşurarea liberă a dezbaterilor

politice. Curtea acordă cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare în contextul dezbaterii

politice şi consideră că nu s-ar putea aduce restricţii unui discurs politic fără motive imperioase.

A permite restrângerea libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic într-un caz sau altul

ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare în general în statul vizat. În materie de

exprimare politică, dăm exemplu cazul Lingens c. Austria. Ziaristul reclamant a fost condamnat

penal la plata unei amenzi pentru că, în două articole publicate într-o revistă cu profil politic, l-a

criticat pe domnul Kreisky pentru că a protejat un fost membru al SS, la acea vreme cancelar al

Austriei şi lider al partidului Socialist Austriac. Motivele pentru care acesta l-ar fi protejat pe

fostul membru SS sunt de natură politică, dl. Kreisky fiind criticat pentru atitudinea sa

conciliantă faţă de un fost nazist şi mijloacele politice austriece. Articolele au fost publicate în

contextul unei controverse politice postelectorale, dl. Lingens folosind în scrierile sale expresii

precum “oportunismul cel mai detestabil”, îndreptate împotriva domnului Kreisky în persoană.

Curtea de la Strasbourg a subliniat că limitele criticii admisibile sunt mult mai largi faţă de un

om politic decât pentru un simplu cetăţean, primul fiind mult mai expus unui control atent al

faptelor şi gesturilor sale. El are, desigur, dreptul la protejarea reputaţiei sale, chiar în afara

cadrului vieţii sale private, dar imperativele acestei protecţii trebuie să fie puse în balanţă cu

interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepţiile la libertatea de exprimare impunând

o interpretare restrictivă. Cu toate acestea, pasajele ziaristului erau hotărâri de valoare a caror

exactitate era imposibil de demonstrat, iar dreptul austriac nu permitea invocarea veridicităţii lor

pentru a se apăra. Faptele pe care pârâtul şi-a întemeiat argumentele de valoare erau de

necontestat, ca şi buna sa credinţă, Curtea concluzionând în unanimitate, că ingerinţa în cauză nu

era necesară “protejării reputaţiei semenilor noştrii şi deci că a avut loc încălcarea art. 10 din

Convenţie.25

25 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 248

11 Despre libertatea de exprimare

Curtea a adoptat o atitudine mult mai diferită în cazurile de ultraj adus justiţiei, proces

prin intermediul presei. Privind restricţiile libertăţii de exprimare în interiorul justiţiei, exemplul

cel mai relevant este cazul The Sunday Times c. Regatul Unit al Marii Britanii. Acesta privea

interdicţia de a publica un articol în care Sunday Times acuza de neglijenţă compania Distillers.

Compania respectivă a produs şi comercializat un medicament pe bază de thalidomide care, fiind

luat în număr mare de femeile însărcinate, a provocat naşterea unor copii cu malformaţii grave.

Ordinul se baza pe ideea că publicarea articolului ar prejudicia soluţia litigiului în curs în faţa

jurisdicţiilor naţionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că interdicţia implica

violarea art. 10 din Convenţie faţă de editor, redactorul şef şi faţă de un grup de ziarişti de la The

Sunday Times. Ordinul nu răspundea unei nevoi sociale imperioase pentru a-l impune interesului

general în cazul libertăţii de exprimare. Rigoarea şi inflexibilitatea dreptului ce interzicea

“procesul în presă” nu permiteau menţinerea unui echilibru just între interesele democratice

cerute de art. 10 şi art. 2. În urma acestei hotărâri, legislaţia Regatului Unit a fost amendată de

legea din 1981 asupra ultrajului adus justiţiei.26

În rarele cauze privitoare la restricţiile impuse declaraţiilor făcute în public de persoane

cu profesii liberale, Curtea a adoptat o linie de conduită mult diferită de cea urmată în cazul

discursului politic. Aceasta trebuie să determine dacă ingerinţa incriminată corespunde unei

„nevoi sociale imperioase”, dacă este proportională cu scopul legitim vizat şi dacă motivele

invocate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. Pentru a decide asupra existenţei

unor asemenea elemente şi asupra mijloacelor de acţiune ce trebuie adoptate, statele contractante

se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoţită de un control european

ce priveşte atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar şi când acestea provin de la o instanţă

independentă. Curtea are deci competenţa de a decide în ultimă instanţă, dacă o „restricţie”

încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10. Astfel, Curtea a pus accentul pe

“marja de apreciere” pe care aceasta o consideră esenţială în domenii atât de complexe şi

fluctuante: etica profesională şi concurenţa neloială27. Atunci când libertatea de exprimare a

presei este în joc, autorităţile naţionale nu dispun decât de o marjă de apreciere restrânsă pentru a

determina existenţa unei „nevoi sociale imperioase” de a lua măsura respectivă împotriva

reclamantului. Spre exemplu, în cazul Jacubowsky c. Germania, Curtea nu a constatat o încălcare

a art. 10 din Convenţie în ce priveşte ordinul ce interzicea reclamantului să continue difuzarea

26 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 250-25127 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 254

12 Despre libertatea de exprimare

unei circulare prin care era criticat fostul său angajator, ţinând cont de faptul că scopul esenţial

vizat de reclamant era acela de promovare a poziţiei concurenţiale proprii şi că el îşi păstra

dreptul de a se exprima şi a se apăra prin orice alt mijloc28.

În ceea ce priveşte hotărârile asupra secretelor de stat şi protecţia siguranţei naţionale,

relevant este cazul The Observer and Guardian şi The Sunday Times c. Regatul Unit al Marii

Britanii. Acesta privea ordinele ce interziceau ziarelor britanice să publice copii de pe o lucrare

intitulată “Spycatcher” sau memoriile lui Peter Wright, fost agent al Serviciilor Britanice de

Securitate, în care erau relatate activităţi pretins ilegale ale lui M15. Refuzul de a ridica

restricţiile asupra publicării a împiedicat ziarele să-şi exercite dreptul şi să-şi îndeplinească

datoria, aceea de a oferi informaţii(deja accesibile) asupra unui domeniu de interes public. Curtea

a concluzionat, în cele două cazuri, că a avut loc încălcarea art. 10 din Convenţie.29

De altfel, Curtea a avut de examinat în nenumărate rânduri, interzicerea unor publicaţii cu

caracter obscen. În cazul Muller şi alţii c. Elveţia, reclamanţii, un pictor şi organizatorii unei

expoziţii de artă, au fost gasiţi vinovaţi şi condamnaţi la plata unor amenzi pentru a fi expus trei

tablouri considerate obscene. Concluzionând pentru neviolarea art. 10, Curtea a confiscat operele

de artă şi a subliniat faptul că tablourile prezentau explicit relaţiile sexuale, mai ales între oameni

şi animale30.

Restricţiile impuse libertăţii de exprimare de mass media electronice nu au fost prezentate

decât rareori în faţa Curţii. Hotărârea Groppera Radio şi alţii c. Elveţia privea interdicţia, făcută

de autorităţile elveţiene unei societăţi, de a retransmite prin cablu în Elveţia, emisiuni radio

difuzate de o staţie amplasată în Italia, în apropierea frontierei elveţiene. Curtea a remarcat că

autorităţile elveţiene nu au bruiat niciodată emisiunile în cauză. Interdicţia viza o societate de

drept elveţiană ai cărei abonaţi îşi aveau reşedinţa pe teritoriul elveţian şi continuau să capteze

programele celorlalţi emiţători. Curtea a concluzionat că nu a avut loc o încălcare a art. 10 din

Convenţie.

28 Ibidem29 Dr. Marin Voicu, op. cit., p. 25530 Idem, pag. 257

13 Despre libertatea de exprimare

Concluzii

Bineînţeles, există o anumită controversă în ceea ce priveşte libertatea de exprimare.

Aceasta este considerată un drept inviolabil pe care îl are omul, în orice domeniu şi circumstanţă.

În acelaşi timp, sunt enunţate anumite limite pe care le întâlneşte libertatea de exprimare.

Controversa constă chiar în ideea că, dacă libertatea de exprimare este un drept cu care ne

naştem şi se aplică tuturor oamenilor, atunci acele restricţii menţionate nu sunt în măsură să

limiteze şi să îngrădeze libertatea de exprimare a celor la care se referă restricţiile respective?

Deşi pare un detaliu, problema este reală. Să luăm exemplu (şi absolut fără nici o implicare

personală în cadrul acestui exemplu) cazul Voght c. Germania, care privea faptul că o profesoară

a fost concediată din cauza activităţilor sale politice în cadrul Partidului Comunist German, fără

ca ea să îşi influenţeze elevii în vreun fel. Întrebarea este următoarea: în calitate de cetăţean care

are parte de drepturi şi libertăţi încă de la naştere, chiar dacă profesoara le vorbea elevilor săi

despre acest subiect, exprimându-şi opiniile şi convingerile, ca apoi să fie condamnată în mod

legal, nu i se îngrădeşte dreptul la libertatea de exprimare? Deşi există răspunsuri pertinente care

ar putea contracara ideea acestei interogaţii datorate legii, punctul de vedere este unul simplu.

Din moment ce toţi oamenii sunt egali în drepturi şi libertăţi încă din naştere, toţi au dreptul la

libertatea de exprimare. Însă controversa apare în momentul în care sunt impuse anumite limite

tocmai pentru a nu-i ofensa pe semenii lor, însă doar în anumite contexte. În acest caz, avem

libertate de exprimare “inviolabila”, aşa cum se susţine, sau doar jumătate din acest drept?

Bibliografie

14 Despre libertatea de exprimare

1. Dr. Voicu, Marin, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului - Teorie şi Jurisprudenţă”,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

2. Pîrnac Iulian Liviu, “Libertatea de opinie şi exprimare”, Ed Tipoalex, Alexandria, 2005;

3. Selejan-Guţan Bianca, “Protecţia Europeană a Drepturilor Omului”, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006;

4. Săndulescu-Nicolau Ingrid, “Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Ed. Europolis,

Constanţa, 2007;

5. Popescu Corneliu Liviu, “Libertatea de exprimare în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului (1999-2002)”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

6. Adrian Bogdan, “Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”, Ed. Universitaria,

Craiova, 2002;

7. Codul Penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

8. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994;

9. Bogdan Dragoş, Analiza jurisprudenţei CEDO, articol, sursa online.

15 Despre libertatea de exprimare

“Libertatea este un bun care permite omului să se bucure

de toate celelalte bunuri ale sale.” Montesquieu

“Libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi

mai buni.” Albert Camus

“Liber este acela ce tine cont de libertatea celor din jur.”

Cristian Teleuca

“Eu am dreptate, tu nu. Dar pentru libertatea ta de a nu

avea dreptate, eu voi lupta pâna la moarte.” Winston

Churchill