Secia de Comunicare i Relaii Publice
Lect. univ. dr. Cristian Radu
Teorii ale limbajului
2
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Cristian RADU
Telefon: 0264-431505
Fax: 0264-406054
E-mail: cristian.radu@fspac.ro
Date de identificare curs i contact tutori:
Numele cursului: Teorii ale limbajului
Codul cursului: ULR4520
Nr credite: 6
3
Introducere
Reflecia asupra semnelor i asupra proceselor de semnificare are o istorie
îndelungat, care se confund pân de curând cu aceea a filozofiei i a lingvisticii.
Aceasta, întrucât cercetarea mecanismelor limbajului i ale cunoaterii atinge
inevitabil i în mod consistent chestiuni ce in de teoria semnului. De aproximativ un
secol semiotica s-a constituit ca disciplin autonom, sub influena mai ales a
contribuiilor lui Charles Peirce i Ferdinand de Saussure. Autonomizarea acestei
discipline i interesul crescând cu care e privit n-au presupus îns i o delimitare
ferm fa de alte discipline ale cror preocupri se suprapun prin fora împrejurrilor.
Definirea ferm a disciplinei i implicit a domeniului i a obiectului de studiu
rmân aadar chestiuni în discuie. Definiia cea mai larg rspândit este aceea care
privete semiotica drept „studiul general al semnelor” sau „teoria semnelor”. 1 Sunt
oarecum definiii nesatisfctoare, cât timp noiunea de semn i sintagma studiu
general nu sunt suficient de precise. În Cursul de lingvistic general (1916) Saussure
propune definiia: „tiina care studiaz viaa semnelor în centrul vieii sociale”,
sugerând c regulile descoperite de semiotic sunt cele care guverneaz totalitatea
fenomenelor umane. Definiia rmâne la fel de vag (cu termeni imprecii ca viaa
semnelor, viaa social) singura certitudine fiind importana pe care o aloc acestei
discipline, rolul ei central în studiul tuturor fenomenelor sociale. i aceast certitudine
este înc risipit de o alt afirmaie în care semiotica este subordonat psihologiei.
Definiia lui Peirce, preluat de Charles Morris i de Umberto Eco, pare cea mai
acceptabil: tiina ce are ca obiect de studiu semioza, aceasta din urm îneleas ca
proces de construire i transmitere a semnificaiei. Dincolo de gradul ridicat de
generalitate implicat i în aceast definiie, se impune observaia c delimitarea ferm
de cercetrile lingvistice i epistemologice este imposibil cât timp acestea vizeaz la
rândul lor aspectele menionate. Apropierea de epistemologie este accentuat în
concepia lui Ernst Cassirer sau John Deely, care privesc semiotica drept un
metadiscurs tiinific, „o matrice a tuturor tiinelor”, respectiv „a oricrui demers
4
cognitiv”. Dificultile sunt sporite de accepiunea foarte larg, de polisemantismul
cuvântului semn. O prim problem este aceea de a stabili condiiile ce asigur unui
obiect oarecare statutul de semn; în ce msur acest statut depinde de intenia celui ce
creeaz semnul, respectiv de intenia de interpretare; nu în ultimul rând se nate
întrebarea dac semiotica trebuie s îi limiteze preocuprile la sfera culturii umane
sau s le extind asupra naturii întregi. i în acest sens rspunsurile sunt variate, unii
autori considerând activitatea simbolic proprie exclusiv omului, pe când alii o
identific i în lumea animal.
Toate acestea sunt chestiuni pe care cursul de fa îi propune s le elucideze
în msura în care acest lucru e posibil. Acolo unde elucidarea e incompatibil cu
natura chestiunii vom cuta cel puin o delimitare teoretic, o încadrare cât mai ferm
a chestiunii, pentru a sugera mcar direcia în care trebuie cutat rspunsul.
Anticipând acum, în ce privete statutul disciplinei vom adopta poziia lui
Umberto Eco, potrivit creia orice teorie semiotic include o teorie a codurilor i o
teorie a produciei de semne 2 . Semiotica este aadar preocupat, deopotriv, de
procesele de producere a semnificaiei i de condiiile de vehiculare a acesteia prin
comunicare. Este un aspect ce ne determin s considerm c, dac statutul de
disciplin autonom al semioticii este controversat, putem în schimb accepta fr
rezerve faptul c ea ofer un punct de vedere, o perspectiv fertil asupra proceselor
cognitive i comunicative. În ultim instan, vorbind despre producia de semne i
despre coduri (reguli ce guverneaz producia de semne) semiotica propune o discuie
asupra modalitilor de manifestare a naturii noastre eseniale i asupra limitelor
naturale i convenionale impuse acestei manifestri. Ofer altfel spus, o perspectiv
nou asupra dialecticii libertate/constrângere ce marcheaz activitatea de cunoatere i
de comunicare.
1 Dicionarul explicativ al limbii române, respectiv Dicionar de filzofie i logic, Humanitas,
Bucureti, 1996
contientizarea conexiunilor dintre filozofia limbajului i studiul semnelor;
cunoaterea unor contribuii eseniale, care au facilitat constituirea disciplinei.
Concepte-cheie: semn, simbol, semne transpuse, semnificant, semnificat,
limb, vorbire
Cercetrile de filozofie a limbajului, epistemologie sau logic au inclus inevitabil
aspecte ce pot fi revendicate de semiotic, lista precursorilor posibili ai acestei
discipline putând fi, la limit, extins considerabil. Ne vom opri îns doar la trei
contribuii însemnate, selectate atât pentru importana lor indiscutabil cât i pentru
faptul c anticip în bun msur perspectivele actuale, definind semnul în termeni
relaionali i privind limbajul în dimensiunea lui procesual.
1. Aristotel (384-322 î. Ch.)
(Nscut la Stagira, în Grecia Antic, i numit de aceea frecvent Stagiritul.
Discipol al lui Platon, de concepia cruia se va delimita ulterior constituindu-i
propriul sistem filozofic. Este o prere general aceea c, alturi de opera lui Platon,
opera sa, foarte vast i divers, constituie piatra de temelie a culturii Occidentale.)
Este cel dintâi care ofer o cercetare sistematic asupra limbii, asociind-o net
cu nzuina spre cunoatere, proprie naturii umane. În ce privete domeniul de care ne
ocupm, esenial este un pasaj din Despre interpretare (16 a): „Sunetele emise de
voce sunt simboluri ale strilor sufleteti, iar cuvintele scrise, simbolurile cuvintelor
emise de voce. i la fel precum scrisul nu e aidoma la toi oamenii, cuvintele rostite
nu sunt nici ele aceleai, dei strile sufleteti, crora aceste expresii le sunt semne
nemijlocite, sunt identice la toi, aa cum identice sunt i lucrurile ale cror imagini
sunt aceste stri.” 3
2 Umberto Eco. O teorie a semnelor, Bucureti, Meridiane, 2003
3 Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului, traducere de Mihai Murgu, prefa de Maria Carpov,
Univers, Bucureti, p. 27
6
Observaii:
1. Termenii de simbol i semn sunt numii explicit cu o accepiune echivalent, din
câte se poate deduce.
2. Paragraful se refer exclusiv la simbolurile verbale care sunt asociate cu strile
sufleteti. Prin urmare,
3. Cuvintele nu denumesc obiecte, ci stri sufleteti, adic reprezentarea subiectiv a
obiectelor. Suntem îndreptii s vedem aici o anticipare a modelului lui Peirce,
simbolul fiind constituit ca o relaie ternar, chiar dac nu e numit explicit aa:
sunete – stri sufleteti – lucruri.
categorii sunt privite din perspectiva logicii, ca silogisme trunchiate: „fiina a crei
existen se produce antreneaz existena sau producerea unui alt lucru, fie anterior,
fie posterior, este semnul producerii sau al existenei celuilalt lucru” (Analitice prime,
70a). 4
Datorm lui Aristotel i o prim clasificare, e adevrat rudimentar, a
semnelor. Astfel, semnele se împart în nume (semne cu semnificaie convenional) i
semne naturale. Exist îns i o a treia categorie de semne considerate de Aristotel ca
o specie aparte de cuvinte: metaforele, caracterizate prin faptul c semnificatul e altul
decât cel obinuit. Sunt, pe scurt, semne transpuse: „transpunerea este trecerea unui
nume de la un obiect la alt obiect” (Poetica, 1457b). 5
2. Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus) – (354-430 î. Ch.)
(Crescut în tradiia pgân, se convertete la 33 de ani i devine episcop de
Hippona. Dup moarte este canonizat. Opera sa a contribuit decisiv la constituirea
dogmei catolice. Preocuprile sale sunt eminamente de ordin teologic, dar
subordoneaz numeroase alte aspecte, între care i problema limbajului.)
Preocuprile constante pentru natura i tipologia semnelor, fac s fie privit ca
precursor al semioticii sau, potrivit unora, chiar cel dintâi mare semiotician, dei
obiectivele majore ale meditaiilor sale erau de natur religioas.
4 ibidem, p. 33
5 ibidem, p. 41
7
Premiza de la care pleac este aceea a existenei unei semnificaii imanente, de
ordin divin, asociate oricrui obiect, semnificaie perceptibil doar cu spiritul i
imposibil de reprodus cu ajutorul vorbirii, dar posibil de aproximat. Finalitatea
autentic a limbajului este aadar, aceea de a aproxima în msur cât mai mare esena
fenomenelor, de a se apropia de acele semnificaii imanente ce justific existena
oricrui lucru. Dincolo de aceast abordare, inerent unei perspective religioase,
concepia sa o continu pe a lui Aristotel i o anticip la rândul ei pe a lui Peirce.
„Semnul este ceea ce se arat pe sine însui sensului, i care, în afar de sine, mai
arat spiritului înc ceva. A vorbi înseamn s dai un semn cu ajutorul unui sunet
articulat.” ; „Semnul este un lucru care ne face s ne gândim la ceva dincolo de
impresia pe care lucrul însui o face asupra simurilor noastre.” 6 Reinem aici faptul
c cuvintele nu sunt decât o specie a semnelor. În al doilea rând, mai ales cea de-a
doua definiie citat accentueaz asupra relaiei mediate dintre semn i obiect. Semnul
este pus în relaie cu „impresia” creat în contiin de obiectul desemnat, fapt ce ne
pune înaintea unei scheme triadice aproape identice cu cea a lui Peirce: semn –
impresie – obiect.
Tipologia semnului
Expus în doctrina cretin, este surprinztor de complex i de riguroas.
Semnele sunt clasificate în funcie de patru criterii:
a. Dup modul de transmitere:
- vizuale
- fonice
- semne proprii
6 ibidem, p. 51, respectiv 57
8
d. Dup natura desemnatului:
- semne ce desemneaz lucruri
- semne ce desemneaz alte semne. E vorba de cazul utilizrii metalingvistice a
limbajului, când limbajul se refer la el însui i nu la un referent exterior, ca în
exemplul: „Cuvântul civilizaie are urmtoarele accepiuni...”.
Preocuprile sale privind natura semnului i raiunile actului de semnificare au
condus în acelai timp spre schiarea unei teorii a comunicrii. În concepia Sfântului
Augustin, limbajul are dou funcii fundamentale, indisolubil legate: aceea de
instrument al gândirii i aceea de instrument al comunicrii: „Singura noastr raiune
de a semnifica, adic de a face semne, este de a pune în lumin i de a trece în spiritul
altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul.” 7 Reinem aici formularea aparent
paradoxal care vorbete de o singur raiune, care const îns în a pune în lumin i
a trece.... Este vorba de un paradox aparent, întrucât justificarea aciunii semnificante
include dou aspecte complementare: clarificarea mental (materializarea lingvistic a
gândurilor) exprimat prin „a pune în lumin” i transmiterea spre interlocutor,
exprimat prin „a trece în spiritul altcuiva”. Semnele verbale sunt, deopotriv cele
care îmbrac materia gândirii, oferindu-i consisten, i cele care o transport spre un
alt spirit, constituind astfel suportul nu doar al comunicrii, ci i al comuniunii între
oameni.
3. Ferdinand de Saussure (1857-1913)
(Este cu certitudine un lingvist de prim rang, cu o influen hotrâtoare în
istoria disciplinei i, în acelai timp, e considerat alturi de Peirce unul din fondatorii
semioticii. În ciuda activitii tiinifice remarcabile, nu a publicat nimic în timpul
vieii. Lucrarea fundamental, Curs de lingvistic general, a fost editat de discipolii
si i publicat în 1916, dup moartea autorului.)
Statutul su de întemeietor al semioticii este discutabil, deoarece preocuprile
sale au vizat în proporie covâritoare, ca în cazul oricrui lingvist, limbajul i
unitile constitutive ale acestuia. Este adevrat, a tratat cuvintele sub aspectul lor de
semne îns, cum am vzut, acest lucru s-a întâmplat cu mult timp înainte, la Aristotel
9
i la Sfântul Augustin. Este de asemenea adevrat c a dat numele semiologiei,
vzând-o ca pe o tiin „care studiaz viaa semnelor în centrul vieii sociale” 8 i este
cel dintâi care a inclus lingvistica în acest domeniu mai larg al semiologiei. Dar, în
acelai timp, a subordonat semiologia psihologiei sociale. În plus, optica sa pare s
înregistreze un uor regres, cel puin într-o anume privin, în raport cu concepiile
anterioare: nu e vorba atât de faptul c modelul semnului este unul binar, cât de
accepiunea static a acestuia, definirea substanial proprie abordrii structuraliste,
fa de o definire în termeni relaionali cum am vzut c sugerau antecesorii si. Sunt
argumente care ne-au determinat s-i includem contribuia între cele premergtoare
constituirii semioticii ca disciplin autonom, fr ca prin aceasta s contestm rolul
su în istoria lingviticii.
- definirea semiologiei
- definirea semnului ca reuniune dintre un semnificant i un semnificat, sau dintre o
imagine acustic i un concept. Reamintim c definiia se refer exclusiv la semnele
verbale. Spre deosebire de precedentele definiii i de modelul lui Peirce, avem de-a
face cu un model binar, îns diferena nu e una de ordin esenial, cât timp relaia este
între semn i conceptul ce îi este asociat, referentul fiind subîneles.
- stabilirea proprietilor semnului lingvistic:
- arbitrar: nu exist o legtur necesar între semnificat i semnificant
- convenional: legtura dintre semnificat i semnificant este stabilit prin
convenii
- linear
- are o valoare relativ, asigurat de raportarea la sistemul limbii. Este de
reinut aici distincia pe care Saussure o face între semnificaie i valoare lingvistic.
Semnificaia este dat de relaia abstract dintre semnificat i semnificant, în vreme ce
valoarea este dat de relaia cu celelalte elemente ale sistemului.
În ce privete relaia dintre limb i gândire, se înscrie ferm în linia lui
Aristotel i a Sfântului Augustin: „Din punct de vedere psihologic, dac facem
7 ibidem, p. 58
8 Ferdinand de Saussure. Cours de linguistique générale, Paris, 1969, reprodus în Antologie de texte de
lingvistic structural, Univers, Bucureti, 1977, p. 10
10
abstracie de expresia ei prin cuvinte, gândirea noastr este o mas amorf i
indistinct. Filozofi i lingviti au recunoscut întotdeauna c fr ajutorul semnelor
am fi incapabili s distingem dou idei într-un mod clar i constant. Considerat în
sine, gândirea este ca o nebuloas în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu
exist idei prestabilite i nimic nu este distinct înainte de apariia limbii.” 9 Limbajul în
sine este considerat un fenomen de natur psihic având un caracter eterogen ce face
foarte dificil sarcina definirii sale. Important rmâne îns precizarea celor dou
dimnensiuni ale limbajului: limba i vorbirea.
Limba este definit ca sistem de semne, produs social al facultii limbajului i
ansamblu de convenii adoptate de grupul social pentru a permite exercitarea acestei
faculti. Este un sistem abstract, achiziionat prin educaie i constituit într-un tipar ce
modeleaz manifestrile particulare ale facultii limbajului.
Vorbirea: este un act individual de utilizare a sistemului limbii. Presupune
procese de selecie i combinaie, determinate de voina i inteligena individului.
Teme de evaluare:
1. Artai, într-un referat, punctele de convergen între concepia lui
Aristotel i a Sfântului Augustin.
2. Precizai contribuia lui F. de Saussure în domeniul semioticii i al
lingvisticii.
Contribuia lui Charles Peirce
Obiective: asimilarea, în linii mari, a pespectivei teoretice a lui Ch. Peice,
întemeietorul semioticii ca disciplin autonom; cunoaterea definiiei i a tipologiei
semnului; cunoaterea, în linii mari, a contribuiei descendenilor lui Peice: Ch.
Morris i Th. Sebeok
indice, icon, vehiculul semnului, designatum, sintax, semantic, pragmatic.
Charles Peirce (1839-1914)
(Absolvent al Universitii Harvard în 1859. Membru fondator al „Clubului
Metafizic”, care a dat natere pragmatismului ca orientare filozofic. Opera sa,
publicat postum, cuprinde opt volume în care au fost adunate eseurile, articolele i
corespondena.)
Considerat pe bun dreptate întemeietor al semioticii ca disciplin autonom,
este cel care a definit ferm obiectul acestei discipline i a teoretizat natura i tipologia
semnelor. Preocuprile din domeniul semioticii sunt strâns legate de cele filozofice în
care meditaia asupra gândirii i cunoaterii ocup un loc central.
Ca premise fundamentale ale pragmatismului sunt de subliniat: existena unui
sim istoric redus, respingerea speculaiei gratuite, preferina pentru soluiile
practice i eficiente i încrederea în capacitatea omului de a înfptui.
Principalele teze ale lui Peirce referitoare la procesul gândirii i al cunoaterii
ar fi urmtoarele: gândirea este echivalat cu aciunea; cercetarea este vzut
ca un demers de stabilire a convingerii; convingerea este un proces de
instituire a unui mod de comportament; adevrul e subordonat utilului.
Actul gândirii i al cunoaterii este condiionat, în opinia lui Peirce, de patru
propoziii negative:
„1. Nu avem capacitate de introspecie, ci întreaga cunoatere a lumii interne este
derivat prin raionare ipotetic din cunoaterea pe care o avem despre faptele externe.
12
2. Nu avem capacitate de intuiie, ci orice cunotin este determinat logic de
cunotine anterioare.
3. Nu avem capacitatea de a gândi fr semne.
4. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut.” 10
Cea de-a treia dintre aceste propoziii trimite spre perspectiva semiotic, a
crei premis fundamental postuleaz limbajul ca pe o condiionare transcendental a
cunaterii.
Definiia semnului.
„Un semn sau representamen este ceva care ine locul a ceva, pentru cineva,
în anumite privine sau în virtutea anumitor însuiri. El se adreseaz cuiva, creând în
mintea acestuia un semn echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta
pe care îl creeaz îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ine locul a ceva,
anume al obiectului su.” 11
„Un semn sau representamen este un prim care întreine cu un secund, numit
obiectul su, o relaie triadic atât de autentic, încât ea poate determina un ter,
numit interpretantul su, s întrein cu obiectul aceeai relaie triadic pe care o
întreine el însui cu acelai obiect. Relaia triadic e autentic, adic cei trei membri
ai si sunt legai împreun într-un mod ireductibil la vreun complex de relaii
diadice.” 12
1. Semnul este echivalat cu un representamen, accentuându-se astfel asupra
caracterului su dinamic, adic asupra faptului c îndeplinete aciunea de a
re-prezenta.
2. Este subliniat înc din definiie dimensiunea comunicativ a semiozei, prin
menirea semnului de a fi „adresat cuiva”.
10
Charles S. Peirce. Semnificaie i aciune, prefa de Andrei Marga, selecia textelor i traducerea,
Delia Marga, Humanitas, Bucureti, 1990, pp. 69-70 11
ibidem, p. 269 12
13
3. Este subliniat ferm natura triadic a semnului i, prin urmare, rolul decisiv al
interpretantului, îneles ca reprezentare mental, în alctuirea semnului
autentic.
4. Interpretantul este definit ca un semn echivalent, fapt ce evideniaz rolul activ
al receptorului, importana aciunii sale interpretative în actul comunicrii.
(Deschiderile teoretice ale acestor definiii sunt dintre cele mai ample. Le vom
detalia în capitolul urmtor, în conexiune cu perspectivele teoretice ale altor autori
cum sunt John Deely i Umberto Eco.)
Tipologia semnului.
1. Simbolul: este în accepiunea lui Peirce unicul tip de semn autentic, cel a
crui relaie cu obiectul este mediat de interpretant i stabilit în virtutea unei
convenii. Ca exemple putem cita, în primul rând, semnele verbale apoi altele cum ar
fi culorile semaforului, semnele matematice.
În cazul celorlalte dou tipuri de semn avem de-a face, spune Peirce, cu o
relaie „degenerat”:
2. Indice: caracterizat printr-o relaie direct, fizic între semn i obiect, ca în
cazul urmei lsate de picior în noroi, al fumului, al unei rni etc.
3. Iconul: relaia dintre semn i obiect este una de asemnare, ca în cazul unei
fotografii de exemplu sau al unei hri.
Charles Morris i Thomas Sebeok se situeaz în descendena lui Peirce cu
unele modificri de nuan fa de contribuia acestuia.
Charles Morris (1901-1976) reformuleaz definiia semiozei ca „luare în
seam mediat” 13
interpretant, adugând un al patrulea termen, oricum subîneles: interpretul.
Contribuia sa însemnat se concretizeaz în delimitarea celor trei dimensiuni
ale semnului, respectiv a celor trei discipline subordonate semioticii:
13
Cluj, 2003, p. 22
- pragmatica: studiaz relaia dintre semne i interprei.
- sintaxa: studiaz relaia dintre un semn i alte semne.
Thomas Sebeok (1920-2001) extinde definiia semiozei: „capacitatea
instinctiv a tuturor organismelor vii de a produce i înelege semne” 14
. Spre a face
diferena între om i animal, introduce distincia între semioz, definit ca actul
producerii i al înelegerii semnelor i reprezentarea – utilizarea semnelor pentru a
cunoate. 15
Sunt afirmaii discutabile a cror justificare va fi dezbtut ulterior pe marginea
noiunilor de fiziosemioz, fitosemioz i zoosemioz.
La fel de discutabil se arat a fi i tipologia semnelor, de asemenea extins
fa de cea a lui Peirce:
1. Semnalul: declaneaz natural sau convenional o reacie din partea receptorului.
Putem observa c, dac este vorba de o relaie natural avem de-a face de fapt
cu un indice, respectiv, dac e vorba de o relaie convenional avem de-a face cu un
simbol.
Este vorba iari evident, de indicele din tipologia lui Peirce.
3. Iconul: definit la fel ca în tipologia lui Peirce.
4. Index: definit la fel ca indicele din tipologia lui Peirce.
5. Simbolul: este de asemenea caracterizat de o relaie convenional între semn i
obiect. Sebeok distinge, în mod oarecum nejustificat, uzând de criterii imprecise, o
serie de subspecii ale simbolului, cum ar fi: alegoria, însemnul, marca, insigna etc.
6. Numele: specie a simbolului caracterizat prin existena unui singur denotat.
14
Thomas Sebeok. Semnele: o introducere în semiotic, traducere de Sorin Mrculescu, Bucureti,
Humanitas, 2002, p. 19 15
Ibidem, p. 25
Teme de evaluare:
1. Parcurgei paginile, din volumul lui Ch. Peirce, indicate la notele de subsol i
precizai concepia sa privind natura semnului i a semiozei.
2. Dai exemple de simboluri, indici i iconi.
3. Parcurgei volumul lui Ch. Morris i al lui Th. Sebeok, indicate în bibliografie
i artai punctele de convergen, respectiv, punctele de divergen cu
concepia lui Peirce.
Semnificaie i cunoatere
Obiective: aceast seciune a cursului propune o abordare a problemei
cunoaterii din perspectiva semioticii. Din aceast perspectiv, activitatea de
cunoatere a realitii devine o form de învestire cu sens i de structurare a acesteia.
Activitatea cognitiv, ca manifestare a funciei semiotice, confer obiectelor realitii
statut de semn i le integreaz în reele de semnificaii care circumscriu realitatea,
justificând noiunea de semiosfer. În acelai timp, propunem o scurt discuie asupra
limitelor posibile care cenzureaz cunoaterea.
Concepte-cheie: realism-idealism, lucru-obiect- semn, relaii fizice-obiective-
transcendentale, Umwelt, semiosfer.
Fr doar i poate, în schema triadic a semnului interpretantul este elementul
decisiv. Reamintim, este definit ca reprezentare mental a obiectului, respectiv stare
sufleteasc în termenii lui Aristotel sau impresie la Sfântul Augustin. Întrebarea care
se impune imediat vizeaz legtura dintre aceast reprezentare mental i natura
esenial a obiectului, presupunând, aa cum fcea Sfântul Augustin, c exist o astfel
de natur esenial prestabilit a oricrui obiect. Mai precis, avem a ne întreba dac
interpretantul instituie o semnificaie sau caut s aproximeze o semnificaie
preexistent.
Pentru foarte mult timp, cunoaterea a fost vzut de ctre filozofi ca o
încercare de a accede la nivelul esenial al realitii, de a cuta justificri de ordinul
cel mai subtil, care preexist obiectelor. Într-o asfel de perspectiv obiectele ar avea
evident statut de semn, al crui semnificat e unul transcendent, asigurat în virtutea
unor principii imuabile ce organizeaz întreaga realitate. Pe de o parte îns,
schimbrile de paradigm înregistrate în ultimele decenii tind s nege sau s ignore
existena unui nivel al esenialitii i s fac prin urmare inutil încercarea de a-l
cuta prin cunoatere. Pe de alt parte, acceptând caracterul decisiv al interpretantului,
existena unui sens prestabilit care justific existena oricrui obiect devine o
chestiune secundar. Aceasta, întrucât sensul este instituit prin însui procesul de
17
semnificare, gestionat de om, care îi asum astfel statutul de interpret al lumii. Vom
gsi un sprijin consistent pentru a lmuri o astfel de perspectiv în volumul lui John
Deely, Bazele semioticii.
permite degajarea unor ipoteze (postulate) ce rein
imediat atenia. Este adevrat, sunt prezentate într-un limbaj nu foarte accesibil i într-
o form oarecum nesistematic. Le-am sistematizat îns i le-am reformulat dup cum
urmeaz:
1. O prim ipotez subliniaz natura eminamente narativ a fiinelor umane. Este
sugerat astfel rolul universal al naraiunii ca factor de transmitere a culturii, naraiunea
fiind definit ca form de organizare epic a experienei, ca manifestare a impulsului
de reordonare a realitii.
2. Distincia foarte veche i aparent reductibil dintre realism i idealism este
nerelevant din punctul de vedere al semioticii. Chiar dac autorul nu precizeaz, se
subînelege c cei doi termeni ai distinciei au în text accepiunea cea mai general:
realismul – viziune filozofic prin care se atribuie realitii existen obiectiv,
independent de subiect; idealismul – orientare ce neag existena obiectiv a
realitii, care nu este altceva decât o creaie a spiritului. Sugestia autorului este aceea
c funcia semiotic, inerent naturii umane se manifest printr-o permanent tendin
de formare (sau de-formare) a realitii, astfel încât aceasta, fie c are sau nu existen
obiectiv, rmâne inaccesibil. În termeni simpli, lumea este aa cum o cunoatem,
cum o percepe spiritul uman, incapabil de a cunoate în mod obiectiv, incapabil adic
de a reprima manifestarea funciei semiotice.
3. Autorul introduce o distincie fertil între: lucru, definit ca o entitate cu simpl
existen fizic; obiect – entitate a crei existen fizic este perceput de un subiect;
semn – obiect pus în relaie cu o idee sau cu alte obiecte prin intermediul unei idei.
Exemplul pe care îl d autorul este acela al unei fosile care are statut de lucru cât timp
exist fr a fi descoperit, devine obiect dac e descoperit de un necunosctor i, în
sfârit, devine semn abia sub ochii unui paleontolog. Aceast distincie subliniaz o
16
John Deely. Bazele semioticii, traducere de Mariana Ne, Bucureti, All, 1997
18
idee pe care am formulat-o anterior, anume aceea c aciunea interpretului confer
justificare deplin realitii.
4. Aceeai idee este sugerat de altfel i de urmtoarea distincie pe care o opereaz
autorul între: relaii fizice – relaii naturale, legate de existena fizic a obiectului;
relaii obiective – relaii fizice a cror existen e perceput de subiect; relaii
transcendentale – sunt stabilite în virtutea unor proprieti extrinseci, atribuite de
subiect i presupun integrarea obiectului într-o reea de semnificaii. Instituirea de
relaii transcendentale este echivalent cu valorificarea semiotic a obiectului, cruia i
se atribuie proprieti extrinseci (altele decât cele care îi sunt inerente) i care este
pus în relaie cu alte obiecte prin integrarea lui într-o reea de semnificaii mai ample.
Practic ni se reamintete astfel c, voluntar sau nu, contient sau nu, investind de
fiecare dat obiectele pe care le întâlnim cu semnificaii subiective, c suntem, iari,
incapabili s facem abstracie de funcia semiotic, privind lucrurile în mod obiectiv.
Concluziile ce decurg din acceptarea acestor ipoteze pun în eviden impulsul
specific uman de învestire cu sens i structurare a realitii. Altfel spus, prin
construcie, spiritul e incapabil s perceap obiectele luate în sine (exclusiv cu
proprietile lor intrinseci) i în mod izolat (neintegrate într-o reea de relaii
transcendentale, instituite de subiect). Activitatea semiotic, concretizat în tendina
spre semnificare (atribuirea de proprieti extrinseci) i spre textualizare (integrarea
obiectelor în structuri de semnificaii) este inerent naturii umane, astfel încât eticheta
de animal symbolicum pe care Ernst Cassirer o atribuie omului se arat cât se poate de
îndreptit.
Întreg volumul lui Cassirer, Eseu despre om, pledeaz pentru justificarea
sintagmei amintite mai sus. „Omul nu se poate sustrage propriei împliniri. El nu poate
decât s adopte condiiile propriei viei. Omul nu mai triete într-un univers pur fizic,
el triete într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta i religia sunt pri ale
acestui univers. Ele sunt firele diferite care es reeaua simbolic, estura încâlcit a
19
experienei umane. Întregul progres uman în gândire i experien speculeaz asupra
acestei reele i o întrete.” 17
Pentru a ajunge la astfel de concluzii, autorul pleac de la concepia lui
Johannes von Uexküll care definete noiunea de Umwelt, artând c aceasta nu este
echivalent cu mediul fizic, ci cu mediul reconstituit selectiv i organizat în funcie de
nevoi i interese. Mediul ambiant este aadar, alctuit din informaiile care sunt
percepute i utilizate i sunt de menionat diferenele nete dintre Umwelt-ul animal i
cel uman. Cel dintâi este unul restrâns, incontient, cuprinde informaii disparate, este
necodificat, neverbalizabil i constituit din semne univoce. Cel de-al doilea este
extins, contient, organizat ca o reea, codificat, verbalizabil i constituit din semne
plurivoce. Este subliniat astfel diferena radical dintre o lume închis, rigid i
constrângtoare i o alt lume, deschis, elastic i în permanent expansiune sub
presiunea activitii cunoasctoare a omului. Aceast activitatea este cea care
genereaz universul simbolic care circumscrie realitatea, formând-o i conferindu-i
semnificaie. Cassirer se va simi aadar îndreptit s aeze raionalitatea pe un loc
secund între caracteristicile omului, activitatea simbolic fiind investit cu rolul
primordial. „De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui s îl
definim ca animal simbolic. Prin aceasta putem desemna diferena lui specific i
putem înelege noua cale deschis omului – calea spre civilizaie.” 18
În acelai sens se îndreapt i concepia lui Umberto Eco, expus în volumul
Le signe 19
. Una din ideile majore ale acestui volum afirm c activitatea simbolic a
aprut înaintea fabricrii primelor unelte,funcia semiotic fiind cea responsabil
pentru naterea speciei umane. cu ajutorul simbolurilor, omul se smulge dintr-o natur
strin i ostil pentru a se introduce în universul culturii pe care el însui îl creeaz i
care devine astfel, lumea libertii sale. Limbajele de orice fel (reprezentrile
simbolice) au aadar funcie vital, susine Eco, i aceasta e de fapt semnificaia
comportamentelor magice ale primitivilor, concretizate în celebrele picturi rupestre.
17
Ernst Cassirer. Eseu despre om, traducere de Constantin Coman, Humanitas, Bucureti, 1994, p. 43 18
ibidem, p. 45 19
Umberto Eco. Le signe, trad. Jean-Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1990
20
, aceast noiune este în fond
coincident cu aceea de univers simbolic a lui Cassirer: „acest spaiu de mediere
simbolic sau semiotic msoar libertatea noastr uman, chiar dac este în acelai
timp o lume a codului i a conveniei. Semiosfera este asemenea unei dig ridicat în
faa brutalitii lucrurilor; cu cât trim mai mult în lumea semnelor, cu atât suntem
mai protejai împotriva agresiunii realului. [...] Semnele nu sunt inerte, ele ne ajut s
stpânim realul...” 21
Acelai John Deely ofer o perspectiv ce poate lmuri sensurile acestei
noiuni. În capitolul 6 al volumului su, Bazele semioticii, ia în discuie noiunile de
fiziosemioz i fitosemioz, întrebându-se în ce msur elementele regnului mineral i
ale celui vegetal au statut de semn. Rspunsul pe care îl sugereaz autorul este c
aceste elemente sunt caracterizate de relaii efectiv diadice i doar virtual triadice. În
termenii uneia dintre ipotezele prezentate anterior, au în mod efectiv doar statut de
lucru, calitatea de semn fiind doar potenial. Avem prezena unui interpretant, adic
intervenia interpretului actualizeaz aceast calitate, învestind cu semnificaie
obiectele realitii. Statutul omului va fi aadar acela de interpret al unei lumi care
abia astfel, prin actul interpretrii, dobândete deplin justificare.
Inevitabil, în acest punct al discuiei se impune o întrebare referitoare la gradul
de libertate ce însoete acest act al intrepretrii. În ali termeni, întrebarea privete
existena limitelor ce îngrdesc manifestarea funciei semiotice i rigiditatea acestor
limite. Fr îndoial, exist o serie întreag de coduri care organizeaz i implicit
limiteaz manifestrile umane. un prim cod e constituit de legile fizice ce guverneaz
structura i evoluia realitii; avem apoi coduri sociale i culturale, achiziionate prin
educaie i experien, conferind o anumit valoare obiectelor i fenomenelor realitii
sau comportamentelor umane. Este în fond, o chestiune de infrmaii stocate în intelect
i ordonate în coduri tiinifice, religioase, sociale, profesionale etc. Pentru un cretin,
de pild, Biblia va constitui un „mare cod” ce orienteaz decisiv modul de
reprezentare a lumii: cstoria va fi privit ca o instituie sfânt, copiii – daruri divine,
20
Iai, 2000, pp. 48-50 21
ibidem, p. 49
21
infertilitatea este dimpotriv o pedeaps, bogia e mai degrab un lucru duntor etc.
Evident c, interpretate într-un alt cod, tiinific sau social bunoar, aceste aspecte
pot dobândi o cu totul alt valoare.
Aceste consideraii genereaz cu necesitate întrebarea capital dac exist un
„cod suprem”, o sum de principii imuabile, care ordoneaz realitatea, impunând o
anumit semnificaie i numai una fiecruia dintre obiectele realitii sau dac,
dimpotriv, învestirea cu semnificaie a obiectelor lumii rmâne un atribut al omului.
Este o întrebare asupra creia ne-am oprit i anterior: cunoaterea trebuie vzut ca un
demers de aproximare a unui cod prestabilit, ascuns în complexitatea lumii sau este o
încercare de creare a unui cod care s dea seama de complexitatea lumii?
O abordare semiotic pare s ofere o soluie acestei dileme, soluie sugerat de
Peirce printr-o afirmaie aparent paradoxal, potrivit creia „omul i semnele se educ
reciproc” 22
. Paradoxul este îns anulat dac acceptm o alt afirmaie, a lui John
Deely de data aceasta, care privete întreaga experien uman ca pe o „structur
interpretativ mediat de semne i bazat pe acestea” 23
. Suntem, altfel spus, consituii
din semnele pe care noi înine le constituim, idee pe care o subliniaz în ali termeni i
Umberto Eco. „În acest sens, subiectul e vorbit de limbaje (verbal sau nu), de reeaua
semnificant, de dinamica funciei semiotice. Noi suntem ca subieci ceea ce forma
lumii produs de semne ne face s fim.” 24
Observaia imediat consecutiv este îns aceea c aceast „form a lumii” e un
produs al activitii spiritului, cât timp acesta confer obiectelor statut de semn i le
ordoneaz în structuri semnificative. Codurile pot fi vzute, e adevrat ca limitri ale
actului interpretativ, dar în fond, sunt i ele creaii omeneti. Apoi, ele sunt acceptate
i utilizate potrivit voinei i inteligenei umane. În sfârit, chiar dac acceptm
existena unei forme prestabilite a realitii, funcia semiotic ce definete în mod
esenial natura uman va remodela aceast form redefinindu-i valoarea simbolic.
Toate acestea însoesc inevitabil statutul de „interpret al lumii” pe care omul are
privilegiul i obligaia de a-l asuma.
22
John Deely. op. cit., p. 5 24
Umberto Eco. Sémiotique et philosophie de langage, PUF, Paris, 1988, p. 61
22
Semiosfera este, în ultim analiz, constituit din aceast form a lumii pe care
omul o construiete prin activitatea simbolic. Este rspunsul omului la provocarea
permanent pe care lumea, ca un nesfârit câmp de semne virtuale, o adreseaz
omului, invitându-l s-i actualizeze sensurile, pentru a o aduce abia astfel la nivelul
deplinei fiinri.
1. Comentai, într-un referat, ipotezele teoretice ale lui John Deely.
2. Citii capitolul O cheie pentru natura omului-simbolul, din volumul lui Ernst
Cassirer i comentai concepia autorului, într-un scurt eseu.
3. Alctuii, pe baza bibliografiei indicate, un eseu pe marginea noiunii de
semiosfer.
23
Semnificaie i comunicare
Obiective: propunem o abordare, din punctul de vedere al semioticii, a
procesului comunicrii. Acesta va fi definit ca proces de creare de semnificaii,
respectiv, proces de interpretare sau de re-creare de semnificaii. Apelând, apoi, la o
teorie a lui Umberto Eco, vom arta c utilizarea limbii presupune, deopotriv,
competen lingvistic i „competen enciclopedic”, subliniind astfel complexitatea
inerent procesului comunicrii.
„gramatic”, „enciclopedie”.
Premise:
1. Înc la Sfântul Augustin, am vzut c aciunea semnificant avea dou justificri
complementare: creare de semnificaii i vehiculare de semnificaii. Alturi de
gândire, comunicarea, îneleas ca vehiculare de semnificaii, este definit ca
manifestare a funciei semiotice.
2. În schema peirceean a semnului, interpretantul, îneles ca reprezentare mental a
obiectului, este elementul decisiv, în absena acestuia semnul fiind considerat
“degenerat”
3. Interpretantul este vzut, la rându-I, ca un semn generat de semnul-stimul. Dac
producerea acestuia din urm este în sarcina emitorului, cel dintâi e creat de
receptor ca rspuns la mesajul emitorului.
4. În cazul semnelor verbale, interpretantul nu are o valoare stabil, ci una variabil
în funcie de inteniile vorbitorilor i de contextul enunrii.
Sunt premise care ne îndrum suficient de ferm spre a defini actul comunicrii ca
pe un proces de creare, respectiv, re-creare de semnificaii. Ultima din afirmaiile de
mai sus ne reamintete c vorbirea nu exploateaz înelesul de dicionar al cuvintelor;
24
acest îneles, ca element al codului, este doar suport al acordului posibil dintre
interlocutori. Exist, putem spune, un interpretant abstract, standardizat, al fiecrui
semn, prescris de codul limbii, dar vorbirea presupune de fiecare dat o distanare
variabil fa de acesta, creând un interpretant concret, cu o valoare definit
individual, conjunctural i contextual. (Aici, dihotomia introdus de Saussure între
limb, ca sistem abstract de semne i de reguli de utilizare, i vorbire, ca act
individual de întrebuinare a sistemului limbii, este foarte relevant)
De altfel, Thomas Sebeok 25
numete, între proprietile semnului, capacitatea de a
avea un referent primar, echivalent cu denotaia, i refereni secundari, echivaleni cu
conotaiile posibile ale cuvintelor. Algirdas Greimas definete, la rândul su, conotaia
ca pe o semnificaie secund, a crei valoare poate fi determinat: a) social; b)
cultural; c) individual; d) conjunctural 26
. Mai poate fi amintit Roland Barthes, care
distinge dou niveluri de semnificare a limbii: cel dintâi este cel al denotaiei, adic al
relaiei dintre semn i referentul abstract; cel de-al doilea este nivelul conotaiei, al
mitului i al metaforei, conotaia fiind justificat de intervenia unor factori de natur
subiectiv sau cultural asupra sensului.
În sfârit, Anne Reboul i Jacques Moeschler 27
atrag atenia asupra distinciei
dintre întrebuinarea literal i cea nonliteral a limbajului, distincie care vizeaz
nivelul enunurilor, de data aceasta. Autorii îi citeaz pe Sperber i Wilson, care, spre
deosebire de retorica clasic, neag existena unei limite precise între literalitate i
nonliteralitate, artând c este vorba de un continuum care merge de la literalitatea
total la nonliteralitate. Sperber i Wilson adaug c literalitatea i nonliteralitatea nu
se definesc la modul absolut, ci relativ la gândul pe care vrea s-l transmit vorbitorul.
Gradul de asemnare mai mare sau mai mic dintre acest gând i enun confer gradul
de literalitate a enunului. Gradul de asemnare “este în funcie de numrul de
implicaii contextuale pe care le produc forma propoziional a enunului i gândul
(sub form propoziional) în momentul în care sunt confruntate cu acelai context.”
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat c literalitatea sau nonliteralitatea nu sunt
proprieti ale frazei, ci ale enunului. Se mai poate aduga c retorica clasic distinge
25
Th. Sebeok. op. cit., p. 24 26
Algirdas J. Greimas. Despre sens, traducere de Maria Carpov, Univers, Bucureti, 1975 27
Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica, azi, traducere de Liana Pop, Echinox, Cluj, 2001, pp.
163-182
25
dou mari categorii de construcii lingvistice care in de nonliteralitate: figurile de stil
(metafora, metonimia, sinecdoca etc.) i figurile de gândire, cum ar fi ironia,
echivocul intenionat, eufemismul etc. În general, caracterul nonliteral al unui enun
este semnalat prin mijloace nonverbale sau este detectabil logic, cu ajutorul
contextului.
Toate acestea îndrum spre constatarea c, dac sistemul limbii este abstract i
independent de individ, utlizarea limbii, vorbirea, este un act individual de creaie de
sens, iar receptarea este interpretare, adic proces de re-creare a sensului. Din punctul
de vedere al locutorului, modul specific de utilizare a limbii, distana pe care o
introduce fa de sensurile “de dicionar” ale cuvintelor i mrcile nonliteralitii
împreun cu mijloacele paraverbale i nonverbale care sprijin expresia sunt
concretizarea stilului individual. “Dac exist un oarecare acord asupra coninutului
noiunilor pe care le exprim unitile lexicale, acesta se limiteaz la sfera denotaiei,
singura, de altfel, pe care încearc s o circumscrie definiiile din dicionar. Dar
nesfâritele nunane în care se coloreaz cuvintele ca urmare a irului irepetabil de
întâlniri cu ele, ale fiecrui vorbitor, constituie un patrimoniu netransmisibil, o
propiretate exclusiv pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îngduie s o
transferm minii i sensibilitii interlocutorilor […]. Idiolectul despre care ne
vorbesc socio-lingvitii, nu const atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care
dispune un locutor particular, cât în înelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în
acel moment. 28
Asumarea unei astfel de perspective oblig evident vorbitorii s
acorde maxim atenie exprimrii verbale proprii, care nu poate fi altfel privit decât
ca reflectare fidel a personalitii individuale, a competenei lingvistice, a inteligenei
i a culturii fiecruia. Noiunea de idiolect din citatul de mai sus presupune, în fond,
tocmai aceast idee a existenei unui mod specific de vorbire al fiecrui individ i
subliniaz ideea pe care am mai enunat-o: aceea c vorbirea este un proces de creaie
a sensului, c utilizarea limbii, selectarea i combinarea cuvintelor, încrcarea lor cu
conotaii subiective se costituie de fiecare dat într-un act profund original. “Pe cât de
frecvent, pe atît de fals este prerea c aceeai idee poate fi exprimat în mai multe
feluri. Vorbirea nu este o hain aruncat peste nuditatea unei idei care vrea s ias în
26
lume. Vorba este însui trupul ideii. […] Vorbirea particip nemijlocit la cristalizarea
tririlor în idei. Vorbirea nu este doar un mijloc de comunicare a ideilor, ci i
principalul instrument de formare a lor.” “Stilul nu const în libertatea de a spune
altfel, ci în libertatea de a spune altceva” 29
Judecând în aceti termeni, unele tendine ce pot fi identificate la tot mai numeroi
vorbitori sunt oarecum îngrijortoare. Ne referim aici la vocabularul activ tot mai
redus al majoritii, la avalana de cliee verbale sau la snobismul lingvistic,
fenomene care, în fond, presupun renunarea la libertatea de a-i exprima prin limbaj
personalitatea sau, mai grav, absena unei personaliti deplin cristalizate, respectiv,
absena independenei intelectuale.
În ce privete interlocutorul, receptarea presupune în mod necesar un act de
interpretare, de re-creare a sensului, cum spuneam. Dialogul, comunicarea va trebui
privit , prin urmare, ca un proces dinamic de negociere permanent a sensului,
guvernat de un principiu al cooperrii ce trebuie asumat ca atare de ambele pri.
Evident, cazul ideal este acela al interpretrii corecte, al unei apropieri maxime între
mesajele create i cele re-create, al unei “traduceri” cât mai fidele operate de cei care
îi asum succesiv rolul de receptor.
Atât timp cât interpretantul e vzut ca un semn echivalent, ideea de a asemna
actul receptrii cu acela al traducerii nu poate prea surprinztoare. Ea a fost, de altfel
subliniat apsat de acelai Henri Wald, în capitolul Traductibilitatea în aceeai
limb, din volumul amintit anterior. George Steiner este, de fapt, cel care a impus
ideea c înelegerea presupune un proces de traducere, condiionat de abilitile
receptorului, de relaia acestuia cu emitorul i de conjuncturile actului de
comunicare. “Procesul de traducere […] din interiorul limbii noastre materne este atât
de constant, îl executm fr s ne dm seama, încât rareori ne oprim, un moment fie,
pentru a remarca complexitatea sa formal ori rolul decisiv pe care îl joac în însi
existena civilizaiei” 30
. Sunt chestiuni pentru a cror lmurire Umberto Eco ofer o
perspectiv edificatoare.
Henri Wald. Expresivitatea ideilor. Cartea Româneasc, Bucureti, 1986, p. 66, respectiv, p. 128 30
George Steiner. Dup Babel, traducere de Valentin Negoi i tefan Avdanei, prefa de tefan
Avdanei, Univers, Bucureti, 1983, p. 54
27
Umberto Eco. Dicionar, gramatic i enciclopedie
(Nscut în 1932, Umberto Eco este fr îndoial cel mai important semiotician
actual. A contribuit decisiv la clarificarea conceptelor fundamentale ale semioticii, la
definirea statutului i la consolidarea prestigiului acestei discipline. Opera sa,
impresionant prin dimensiuni i complexitate, reunete volume de semiotic (Tratat
de semiotic general, Semnul, Semiotic i filosofie a limbajului etc), volume de
teorie literar (Opera aperta, Lector in fabula . a.) i romane de indiscutabil valoare,
cum ar fi Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault.)
În volumul Sémiotique et philosophie du langage, stabilete ferm ca obiect al
semioticii semioza, luând ca premise, pe de o parte faptul c, de la Humboldt încoace,
limbajul este definit ca energeia, i nu ca ergon i, pe de alt parte, faptul c Peirce
neag definirea semnului ca entitate biplan, înlocuind-o cu aceea de representamen
(care îndeplinete aciunea de a re-prezenta). Artând c noiunea de semn este aadar
intim legat de cea de interpretare, Eco va cuta apoi s traseze limitele, foarte
elastice, ale aciunii interpretative. Sunt de subliniat urmtoarele aspecte teoretice 31
:
1. În opinia lui Gilbert Harman, exist trei direcii posibile pentru actul interpretrii:
-semnificaia intenional (intended meaning)
-reprezentarea pictural
Altfel spus, un semn poate fi interpretat în sensul vizat de emitor, în sensul
pe care i-l confer receptorul sau în mod obiectiv, prin prisma semnificaiilor ce-i sunt
inerente.
2. Distincia dintre semnificat i denotaie. Denotaia este definit ca asociere dintre
intensiune (suma proprietilor care circumscriu obiectul) i extensiune (clasa tuturor
obiectelor la care se refer semnul). Denotaia este deci prestabilit, printr-o relaie
abstract i convenional, ce aparine codului, în timp ce semnificatul este
reprezentare a obiectului concret, numit în actul vorbirii.
3. Distincia dintre semnificatul lexical i semnificatul textual. Se atrage astfel atenia
asupra faptului c sensul textual sau contextul lingvistic acioneaz, într-o msur mai
mic sau mai mare, asupra semnificatului, modificându-i valoarea.
31
Umberto Eco. Sémiotique et philosophie du langage, PUF, Paris, 1988, chap. Signe et sujet
28
larg, asupra semnificaiei cuvintelor.
5. Distincia dintre semantic i pragmatic. Sunt, reamintim, dou dintre cele trei
discipline ale semioticii pe care le-a stabilit Ch. Morris. Semantica se ocup cu relaia
abstract, codificat, a semnului cu referentul generic, în timp ce pragmatica studiaz
semnele în actul viu al vorbirii, incluzând relaia semnului cu contextul i cu
utilizatorii si.
Toate acestea evideniaz complexitatea inerent comunicrii, caracterul
dinamic i profund subiectiv al oricrui act de utilizare a limbajului. Umberto Eco
menioneaz, la rândul su, importana noiunii de interpretant, care retraduce semnul
i lrgete comprehensiunea, trimiând dincolo de sine, cât timp se constituie el însui
într-un semn.
În urma acestor consideraii, autorul arat c nu este doar codul lingvistic cel
care normeaz utilizarea limbii, dat fiind faptul c vorbirea, cum am artat, presupune
de fiecare dat o distanare fa de prevederile stricte ale codului. Altfel spus, limba,
ca fenomen viu, conine, pe lâng reguli de semnificare, de selecie i de combinaie a
semnelor verbale, i instruciuni pragmatice, instituite de tradiia cultural, de
mentalitate i de experiena personal. Competena lingvistic include, aadar, i o
aa-numit competen enciclopedic, aceasta din urm cluzind interpretarea spre
unul sau altul din sectoarele experienei sau ale culturii. Limba, conchide Eco, este
constituit din: cod (care include un dicionar i o gramatic) i enciclopedie, vzut
ca o sum de norme culturale, care orienteaz pragmatic interpretarea, deviind-o de la
sensul literal ce aparine doar dicionarului.
Teme de evaluare:
semnificat lexical/semnificat textual, semnificat lexical/semnificat situaional.
2. Comentai, într-un referat, chestiunea stilului individual i a „competenei
enciclopedice”, plecând de la opiniile teoretice prezentate în curs.
29
Unitatea V: Elemente de teorie a textului
Obiective: definirea noiunii de text i prezentarea tendinelor majore care au
orientat teoria limbii spre accepiunea actual; definirea coeziunii textuale i
precizarea mijloacelor de realizare a acesteia; sublinierea importanei ce trebuie
acordat oricrui tip de construcie textual.
Concepte-cheie: text, coeziune textual, conectori textuali, pro-forme,
recuren.
Teoria textului este domeniul care subliniaz, prin însi existena lui, conexiunile
eseniale dintre semiotic i filozofia limbajului. (De altminteri, Umberto Eco vede
semiotica drept o „form desvârit a filozofiei limbajului”. 32
) Semioticienii au
asumat aadar contribuiile lingvisticii, plecând de la premisa c limbajul verbal este
tiparul fundamental care modeleaz sau la care se raporteaz orice alt form de
exercitare a funciei semiotice. În consecin, studierea textului, mai precis, a
mecanismelor de producere a sensului în actele de limbaj este prioritar pentru
semiotic. Lingvistica, la rândul ei, a evoluat inevitabil spre studiul limbajului în
dimensiunea lui dinamic, procesual, ca activitate de producere, vehiculare i
interpretare a semnificaiei. Tendinele majore care au marcat evoluia lingvisticii
sunt foarte relevante în acest sens 33
:
1. Accentul a fost deplasat de pe studiul limbii ca sistem pe cercetarea
mecanismelor comunicrii verbale.
2. O atenie tot mai mare a fost acordat pragmaticii, disciplin care studiaz
dimensiunea comunicativ a limbajului. Aceast disciplin i-a asumat studiul
enunrii, ca fenomen distinct, dar constitutiv enunului i studiul acelor relaii
dintre limbaj i context care sunt concretizate lingvistic.
32
Sistematizarea acestor tendine este preluat dup: Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esenial a
textului, Dacia, Cluj, 1995
3. În ceea ce privete problematica sensului: dac lingvistica tradiional analiza
elementele componente ale enunului i modul în care adiiunea acestora
produce sens, lingvistica actual consider c nu adiiunea de semne produce
sensul, ci, dimpotriv, sensul global este cel care se realizeaz i se divide în
semne particulare.
4. Fa de nivelele clasice ale limbii, apare nivelul transfrastic (superior frazei)
5. A fost preluat i consacrat distincia operat de Eco între semnificaia
lexical i cea textual-discursiv. Aceasta se refer la acele situaii când exist
o discordan vizibil între sensul textual i semnificaia unitilor constitutive
(ca în cazul ironiei, al unor proverbe sau expresii idiomatice)
6. Relaia dintre emitor i receptor nu mai este privit unidirecional, ci ca
proces de determinare reciproc. Receptorul este vzut ca factor activ, ca
instan ce condiioneaz însui procesul de producere a textului.
7. Noiunea de context este, la rândul ei reevaluat i privit ca o latur
constitutiv a textului.
În consecin, putem vorbi de o reorientare a lingvisticii dinspre studierea
limbajului vzut ca sistem inert i abstract, guvernat de principii rigide, spre
cercetarea limbii, privit ca exercitare a funciei semiotice. În atari condiii, textul va
deveni o noiune central, care denumete, practic, orice produs al activitii de
semnificare/comunicare. Vom defini, astfel, textul ca pe un produs verbal elaborat,
caracterizat prin prezena sensului textual i a coeziunii textuale i constituit ca o reea
de semnificaii ce include semnele verbale, relaiile dintre acestea i relaiile acestora
cu emitorul i receptorul.
- specificând: „produs verbal elaborat”, eliminm din categoria textelor mesajele
nestructurate, emise involuntar. În rest, statutul de text al unui produs verbal nu este
condiionat de dimensiune sau de caracterul scris sau oral. Condiia esenial rmâne
existena sensului textual i a coeziunii textuale.
- din pespectiv comunicativ, orice clas de obiecte verbale este alctuit din obiecte
textuale. Aceasta înseamn c: a) orice act de comunicare, în accepiune autentic, se
31
constituie în produs textual; b) orice text, în accepiune autentic, este construit ca un
act de comunicare.
- prin text înelegem nu doar produsul verbal, ci i condiiile concrete ale producerii i
receptrii, respectiv procesul însui de producere/receptare a textului. Textul include,
aa cum am spus, semnele verbale i relaiile dintre acestea, precum i relaia acestora
cu utilizatorii lor i cu contextul.
- condiia esenial care asigur unui ir oarecare de afirmaii statut de text este
existena sensului textual i a coeziunii textuale.
Coeziunea textual 34
prezente de a realiza legturi intratextuale de sens.
Mijloacele lingvistice de realizare a coeziunii contextuale sunt urmtoarele
(este vorba de concretizri lingvistice ale relaiilor de natur logic stabilite intre
secvenele textului):
A) Conectori textuali: conjuncii, adverbe sau locuiuni i expresii cu valoare
echivalent, care marcheaz legturi de sens la nivel transfrastic (la un nivel superior
frazei). Iat câteva exemple de astfel de conectori, aa cum îi prezint Lita Lundquist
(L’Analyse textuelle, 1983).
a) aditiv: i, de asemenea, în plus etc.
b) enumerativ: întâi... apoi... în sfârit; în primul rând, în al doilea rând, în al treilea
rând.
e) adversativ: dar, din contr, în contrast.
f) ilustrativ: de exemplu, între altele.
g) concesiv: totui, cu toate acestea etc.
h) conclusiv: deci, prin urmare, asadar.
i) rezumativ: pe scurt.
j) opozitiv-rectificativ: de fapt, în realitate etc.
Aa cum am precizat, rolul acestor conectori este acela de a marca legturi de
sens la un nivel superior frazei, adic între secvenele textului. Practic ei fac vizibile
32
legturile de ordin logic dintre aceste secvene, de aceea utilizarea lor adecvat este
foarte important.
B) Substitute (pro-forme). Sunt cuvinte ce au rolul de a relua alte cuvinte sau
secvene de enun, asigurând prin aceasta, la rândul lor, legturi de sens în interiorul
textului:
b) pro-adverbe: aa, aici, acolo.
Ex: A contestat hotrârea consiliului de a-l suspenda. A procedat aa deoarece…
c) pro-enunuri: (apoziii rezumative)
Ex: A contestat hotrârea cosiliului de a-l suspenda. Aceasta pentru c...
C) Recurena. Repetarea aceluiai cuvânt sau a unuia echivalent, precum i repetarea
unei secvene marcheaz de asemenea legturi de sens în interiorul textului:
a) recurena lexical: presupune repetarea aceluiai cuvânt i este, în general de
evitat.
b) recurena sinonimic: referina la acelai obiect se face prin intermediul
sinonimelor.
Ex. : Senatorii s-au întrunit.........Subiectele dezbtute de ctre demnitari au fost......
c) refrenul: repetarea, atunci când situaia o impune, a unei expresii sau a unei
secvene.
Este evident faptul c modul în care se confer unui text coeziune este
hotrâtor pentru interpretarea textului respectiv, pentru receptarea lui adecvat. În
fond, punând accentul pe dimensiunea comunicativ a limbajului, acceptm implicit
necesitatea orientrii spre receptor a întregii construcii textuale. Or, a asigura
coerena i coeziunea unui text presupune tocmai asumarea acestei orientri necesare,
respectiv, asumarea actului comunicrii ca pe un demers comun de simbolizare. Este
vorba, în ultim instan, de a asuma caracterul oarecum paradoxal al textului, care,
din punctul de vedere al semioticii, are, deopotriv, o dimensiune simbolic i una
34
vezi, i pentru acest subiect, Carmen Vlad. Sensul..., ed. cit.
33
învestire cu semnificaii i ordonare a realitii, toate acestea nefiind altceva decât
expresii ale tendinei de afirmare a propriei individualiti. Cea de-a doua, în schimb,
dimensiunea comunicativ, vorbete despre imperativul socializrii, despre nevoia de
comuniune, în absena creia existena societii în ansamblul ei este de neconceput.
Dac este vorba de un paradox, acela este, fr doar i poate, unul al naturii umane, pe
care limbajul nu face decât s o reflecte în liniile ei eseniale.
Teme de evaluare:
1. Justificai, într-un scurt referat, definirea contextului i a receptorului ca
instane constitutive ale textului.
2. Alctuii un text axat pe o tem liber aleas, în care s utilizai toate formele
de realizare a coeziunii textuale.
34
Bibliografie
1. Bougnoux, Daniel. Introducere în tiinele comunicrii, traducere de Violeta
Vintilescu, Polirom, Iai, 2000
2. Cassirer, Ernst. Eseu despre om, traducere de Constatin Cosman, Humanitas,
Bucureti, 1994
3. Deely, John. Bazele semioticii, traducere de Mariana Ne, All, Bucureti, 1997
4. Eco, Umberto. Tratat de semiotic general, Ed. tiinific si Enciclopedic,
Bucureti, 1982
5. Eco, Umberto. O teorie a semnelor, Meridiane, Bucureti, 2003
6. Eco, Umberto. Le signe, trad. Jean-Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1990
7. Eco, Umberto. Sémiotique et philosophie de langage, PUF, Paris, 1988
8. Greimas, Algirdas. Despre sens- eseuri semiotice, traducere de Maria Carpov,
Bucureti, Univers, 1975
9. Morris, Charles. Fundamentele teoriei semnelor, traducere i Cuvânt înainte:
Delia Marga, EFES, Cluj, 2003
10. Peirce, Charles S.. Semnificaie i aciune, selecie a textelor i traducere de
Delia Marga, prefa de Andrei Marga, Humanitas, Bucureti, 1990
11. Reboul, Anne i Moeschler, Jacques. Pragmatica, azi, traducere de Liana
Pop, Echinox, Cluj, 2001
12. Peirce, Charles. Semnificaie i aciune, Humanitas, Bucureti, 1990
13. Scânteie, Mihaela. Introducere în semiotic, Pitesti, Pygmalion, 1996
14. Sebeok, Thomas, Semnele. O introducere în semiotic, traducere de Sorin
Mrculescu, Humanitas, Bucureti,2002
15. Steiner, George. Dup Babel, traducere de Valentin Negoi i tefan
Avdanei, prefa de tefan Avdanei, Univers, Bucureti, 1983
16. Todorov, Tzvetan. Teorii ale simbolului, traducere de Mihai Murgu, prefa de
Maria Carpov, Univers, Bucureti, 1983
17. Vlad, Carmen. Sensul- dimensiune esenial a textului, Dacia, Cluj, 1994
18. Wald, Henri. Expresivitatea ideilor, Cartea Româneasc, Bucureti, 1986