Izvoare codrene nr 4

• Izvoare Codrene nr. 4 •

1

NICOLAE BUD

Tribunul din Băseşti Apropierea zilei de 1 Decembrie mă cheamă totdeauna la Alba Iulia, acolo unde într-un îndepărtat anotimp istoric se dă expresie faptică acelui strigăt de neuitat rostit pe Câmpia Blajului,cândva şi mai demult:Noi vrem să ne unim cu Ţara! La Alba Iulia, în cetate pot fi şi azi auzite glasurile celor o sută de mii de transilvăneni care salutau decizia luată în Sala Casinei militare; Unirea! Au trecut anii. Evenimentele de la 1 decembrie 1918 au fost caligrafiate in fila trăirilor neamului românesc la capitolul de evenimente înălţătoare. Mă întorc adesea înspre acele locuri şi către acel anotimp nepereche pentru mine ca ardelean: pământurile pe care aveam a mă naşte,locuri bătătorite de talpa bunilor şi străbunilor mei se vedeau lipite de trupul Ţării Mamă,de România eternă. Fac aceste întoarceri în timp, dintr-o nevoie ce-o asemăn respiraţiei, fără de care nimic nu este posibil. Din nici-o carte de istorie şi din mintea niciunui român nu ar trebui să lipsească acele pagini clocotitoare care fixează în eternitate emoţionantul eveniment de la Alba Iulia. Au fost de fapt zile şi săptămâni dinainte care au condus la 1 Decembrie. În 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida Voievod citea în Parlamentul de la Budapesta Declaraţia redactată de Consiliul Naţional Român cu câteva zile înainte în casa "unionistului" Aurel Lazăr din Oradea. Peste nici două săptămâni în casa lui Ştefan Cicio Pop este creat Consiliul Naţional Român-cu vocaţia de a reprezenta românii de dincolo de munţi. Pe 21 noiembrie publicaţia "Românul" chema pe români la Alba. Vor fi acolo, pe Câmpul lui Horea, pentru a proba cu bătaia inimii aşteptarea Unirii cu Ţara. Reprezentanţii,cu documentul în


2

mâna, a 27 de comitate -1228 de delegaţi s-au dus în Sala Casinei. Ei,ceilalţi, veniţi din târguri şi din sate s-au răspândit în întinderea pajiştei în aşteptarea veştilor. Consider că a sosit vremea să vorbesc despre Tribunul din Băseşti. Îl ştiu din acea fotografie a Memorandiştilor. Sta alături, într-o grupare de lideri ai mişcării de Ioan Raţiu,Vasile Lucaciu,Septimiu Albini. Ceruseră prin Memorandum autonomia Transilvaniei, drepturi pentru românii din Transilvania. S-au ales cu chemarea în proces şi cu trimiterea în puşcărie. Era născut în 1 august 1835 în satul al cărui nume şi l-a lipit de cel încredinţat de părinţi. Va face gimnaziul la Baia Mare şi liceul la Oradea. Va studia dreptul la Academia din Oradea. Se va şi fixa în oraşul de pe Criş pentru a lucra în administraţie. Ajunge deputat în Parlamentul de la Budapesta. Se naşte,din iniţiativa lui, Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria. Este o vreme vicepreşedinte al acestei formaţiuni, ca apoi să fie ales preşedintele ei. Gheorghe Pop de Băseşti va intra în istorie ca preşedinte al Adunării de la Alba Iulia. Se va sfârşi din viaţă nedrept de repede după acest eveniment memorabil ca să mai poată trăi cu intensitate schimbările din viaţa ţării şi vulcanismul lor interior. Se apropia de 84 de ani. Părăsea acest tărâm cu mulţumirea sufletească a visului împlinit. "Pohtise" alături de milioanele de români ardeleni alipirea la Patria Mumă a teritoriilor arate si semănate de contemporanii lui Decebal, de urmaşii şi urmaşii urmaşilor lor. Apucase să contemple cum apele, codrii şi dealurile transilvane schimbă bineţe cu podişuri şi câmpii dincolo de Carpaţi. Fusese răzbunat pentru toate câte îndurase ca român traitor printre străini. A murit printre ai lui. De 1 Decembrie, în clipele noastre de trăire şi simţire românească, să nu uităm a aprinde o candelă cu gândul de a-şi trăi adierea diafană la căpătâiul Tribunului din Băseşti.


3

VASILE DAN MARCHIŞ

Revista “Izvoare Codrene” şi-a dobândit “identitatea” culturală la Mireşu Mare

Este un caz fără precedent faptul că în comuna Mireşu Mare, Maramureş, s-a lansat prima revistă de cultură, literatură şi artă din Ţara Codrului numită “Izvoare Codrene”. Acest eveniment desfăşurat în prezenţa domnului deputat Nicolae Bud şi a soţiei dânsului, cunoscuta scriitoare Florica Bud, a primarului comunei menţionate domnul Virgil Prună şi a domnului Ioan Dragoş, director executiv în cadrul Consiliului Judeţean Maramureş, a atras scriitori, profesori, clerici, ingineri şi alte categorii de funcţionari de la instituţii de seamă din judeţ şi chiar de nivel naţional. Am reuşit să realizăm acest lucru prin faptul că actuala conducere a Primăriei comunei Mireşu Mare în frunte cu domnul primar Virgil Prună au sprijinit integral tipărirea numărului 3 al revistei “Izvoare Codrene” şi ne-a pus la dispoziţie frumoasa sală a Bibliotecii Comunale. Pentru aceste acte culturale de excepţie le transmit în mod public respectuoase mulţumiri. Pe lângă aceste evenimente, un impresionant şi neprevăzut fenomen cultural pe plan “codrenesc” şi chiar judeţean este că domnul deputat Nicolae Bud s-a oferit să sprijine tipărirea numărului 4 al revistei “Izvoare Codrene”. Pentru asta îi transmit în mod public toată consideraţia mea şi respectuoase mulţumiri. În calitate de fondator al acestei reviste, menţionez că publicaţia respectivă s-a născut la Asuaju de Sus, dar şi-a dobândit “identitatea” culturală la Mireşu Mare. Chiar dacă există în “Ţara Codrului” localităţi în care nu ai cu cine discuta despre literatură şi artă, revista “Izvoare Codrene” şi-a asigurat


4

drumul prin faptul că unii iubitori de cultură şi-au dat acordul de a sprijini de acum înainte publicaţia noastră (ca aceasta să apară în cât mai multe numere). Revista “Izvoare Codrene” va ţine cont întotdeauna de opţiunile celor care vor contribui cu texte, cu un oarecare aport financiar sau prin alte mijloace prin care publicaţia noastră ţine “concurenţa” cu revistele de la oraş, aşa cum a afirmat marele poet trecut acum câteva săptămâni în lumea umbrelor, Ion Burnar, fost fidel colaborator al revistei “Izvoare Codrene”.

FLORICA BUD

Pthita noastră cea de toate zilele/ Bucatele copilariei

Poate că voroava (cuvântul) pthită, scrisă în acest fel, nu pare a fi un cuvânt românesc. Dar, altfel nu pot să o scriu, ca să se înţeleagă diferenţa între pthită, aşa cum îl pronunţam noi şi… pită. Ţăranii adevăraţi spuneau pthită. Domnii spuneau pâine şi domniscarăşii (nici domni, nici ţărani) spuneau pită. Când eram copii, oamenii din sat îi caracterizau cu vorbe şugubeţe pe cei ce pronunţau pită sau tină – în loc de pthită sau thină (noroi)… de aici şi versurile… „O găină rouzosină / a pthicat asară-n thină”. Vezi bine, respectivii ar vrea să facă pe domnii, dar nu ştiau cum. Acum cuvântul pită nu mai spune nimic. Ironia sorţii este că viaţa a făcut din noi nişte domniscarăşi, ce îşi merită soarta… după cum este numele domnit, intrat în uz, aşa este şi calitatea alimentului (pâine), pe care îl denumeşte! Dar să revin la pthita noastră cea de toate zilele, din acele vremuri idilice, când ţăranul era ţăran şi domnul era domn, iar pthita era zâna cea bună a fărinii, zână care ne aducea bucurie nouă, copthiilor de atunci. Sâmbăta era ziua când se frământa pthita şi apoi se cocea în cuptor. Pe atunci, cuptorul se


5

mai afla în cohea (bucătăria de vară), bucătărie ce fusese clădită de către bunicii paterni – Victor (Victoru’ lu’ Hedeş) şi Valeria Trif – din vaioaje (cărămidă nearsă). Cu timpul, mamica i-a purtat pică şi, într-o zi, s-a hotărât să îl dărâme. Apoi, el a fost reclădit în grădiniţa de legume, unde se află şi în ziua de azi. Cu făcutul pâinii era un ritual lung, început de sâmbăta, dis-de-dimineaţă. Într-un vailing (castron) mare se punea făina măcinată la moara din Ulmeni. În mijloc se făcea un cuib în care se punea o bucată de elestău (drojdie de bere) şi sare. Peste drojdie se pthicura (picura) puţină apă călduţă. Se învălea (acoperea) vailingul cu un dosoi sau ştergură (ştergar), ţesute în casă de către mamica. După ce aloatul dosthea (dospea), bunica sau mamica turnau restul de făină, atât cât simţeau mânurile (mâinile) lor pricepute că ar fi nevoie. Se rupthia (rupea) din aluat câte o bucată şi pe un curpător (fund de lemn), se asoga (se lucra) aluatul, până avea forma şi consistenţa dorită. Apoi, se aşeza în tepşi (tăvi) confecţionate de către ţigani, din badoc (tablă). Viitoarele pthite se lăsau la dosthit (dospit), acoperite fiecare cu un dosoi. Dacă era perioada de post şi femeile casei făceau sucituri (cozonaci) din aluatul de pthită, atunci eu şi sora mea le ungeam cu un gălbinuş (gălbenuş) de ău (ou) bătut. Bunica Valeria aţâţa (aprindea) focul în cuptor. Când din lemnele de foc rămâneau doar cărbunii, ea îi scotea, cu ajutorul cociorvei, la gura cuptorului. Aceşti cărbuni erau utilizaţi şi la încălzirea thiclăzăului (călcătorului). Cociorva era un instrument special pentru cuptor, confecţionat din metal şi lemn. Se aşeza pe rând fiecare tepşe pe o lopată din lemn, anume făcută pentru aşa ceva. Vara, când varza avea deja vojoi (căpăţână), bunica sau mamica făceau pâini rotunde, coapte pe frunză de varză. O astfel de specialitate era una dintre cele mai gustoase produse. Pentru noi, copiii, se făceau cocuţi din aluat de pâine, copţi direct pe vatră. Din acelaşi aluat de pâine se făceau şi vărzarele, adică plăcintele cu lobode, ceapă verde şi


6

mărar, sau păscuţele cu brânză, suciturile de post, cu mere şi moşii cu coarne… dar despre ei veţi afla în viitorul apropiat! FLORICA BUD Dulce-nedulce cu silvoiţ

Sâmbetele obişnuite, care nu erau precedate de duminici importante, nu rezonau numai cu pâinea şi cu moşocoarnele înecate în groşthior (smântână), ci şi cu alte bunătăţuri... nu prea pretenţioase, aşa cum erau cele preparate cu ocazia marilor sărbători. Toate acestea erau făcături pe care le suporta săptămânal cuptorul din grădină. Pentru aceasta, bunica sau mamica frământau sucitura (cozonacul) din aloat (aluat) de pâine, acel aluat fără ouă, zahăr, vanilie sau ţitrom (lămâie), doar cu fărină şi elestău (drojdie). El era umplut, de către una dintre socăciţele casei, cu măr, cu un amestec de cacao şi aluat, cu varză călită sau brânză de vaci. Acest cozonac de post era un dulce-nedulce foarte gustos. Preferatul verii era fie cel cu mere, fie cel cu silvoiţ, după toanele noastre, ale copiilor casei. Minunate vremi, ce s-au dus luând cu ele şi pernele aferente pe care ne cocoţasem fără griji!

Eu şi sora mea ne rugam de bunica Valeria, ea fiind călcâiul lui Achile în tandemul socăţiţelor casei, ca să ne facă şi sucitură cu silvoiţ şi sucitură cu măr, deşi ele hotărâseră altceva. Uitam că asta ar fi înseamnat ca noi să alegem dintre poamele pthicate pe cele mai puţin gustate de viermi. Merele copilăriei noastre erau cele şohar, ionatan şi parmenul auriu, care erau preferatele sorei mele, poreclită de mine Ita, din motive de... economie verbală. Este singura persoană pe care am diminuat-o, mie plăcându-mi numele întregi. Poamele, odată sortate, le corăţam de coji şi de sămânţe. Le hronjneam pe hroşnar şi le puneam în laboş (cratiţă), pe şpor (maşina de gătit). Peste merele călite se presăra fohoi (scorţişoară). Sucitura cu silvoiţ


7

era mai simplu de preparat. Mâna supremă întindea pătura de aluat. Într-o ulcea de pământ se frământa silvoiţul cu un deţ de apă – fireşte, scoasă proaspăt din fântâna cu furcă – în care se dizolvase o măsură de mniere (zahăr) şi praful de fohoi. Apoi, se întindea făcătura peste foaia de aluat şi se răsucea cu multă îndemânare. Astfel se încheia cu brio participaţiunea noastră din acea sâmbătă la încropirea... coptăturilor. Noi, fetele, treceam la o altă activitate de sâmbăta, spălatul părului. De obicei îl spălam cu apă de ploaie, pe care o păstram în ciubere de lemn, sau cu apă rezultată din topirea zăpezii, îndesată într-un laboş mare aşezat pe şpor. Încă din vremea aceea păstrez un adevărat cult al părului. Dar... din păcate, atunci am ajuns la concluzia că nu îmi stă bine cu părul lung. De aceea, după examenul de admitere la liceu, m-am tuns băieţeşte, supărându-i pe ai mei, deşi cel mai mult am suferit eu, fiindcă, fără îndoială, fac parte din categoria femeilor cu părul lung. Şi uite aşa se face că... m-am autopedepsit şi, în anii cei mai frumoşi, am purtat părul scurt. Iar din cauza poluării apei din Baia Mare, mi-am pierdut, în timpul liceului, nuanţa aurie pe care soarele verii mi-o oferea cu dărnicie în vacanţele petrecute acasă. În mod curent fierbeam rădăcină de brusture şi frunze de urzică, iar cu fiertura rezultată ne limpezeam părul, întărindu-i astfel rădăcina. Eu foloseam şi ceai de muşeţel, iar Ita, ceai din frunze de nuc, ce imprima o nuanţă roşcată părului său, uşor ondulat. Pentru a ne putea descâlci, pe vremea aceea mai erau pthieptene de os, puneam puţin oţet în apa de limpezit. Făceam toate aceste operaţiuni vesele la gândul că se termina saptămâna de lucru pentru toţi ai casei... iar amninosurile ce veneau dinspre cuptor ne motivau şi mai mult elanul. Ce mai tura-vura? Parcă ne creşteau aripi de zmei!


8

prof. AURORA PUŞCAŞ, preşedinta Fundaţiei "Sfântul Anton de Padua" Ulmeni

Ulmeni – locul unde

s-a născut învăţământul liceal

particular

Ulmeniul a fost cunoscut dintotdeauna ca "o mică capitală administrativă, economică şi culturală" a zonei Someş – Codru. Demult, la Căminul cultural, locuitorii de aici erau fermecaţi de arcuşul lui Emil Gavriş şi fascinaţi de povestirile lui Petre Dulfu – fii ai locului. Administraţia în timpul primarilor Ulmeanu şi Cristea era înfloritoare, iar Fabrica de sticlă a funcţionat, şi în timpul războiului, spun bătrânii. Tot la Ulmeni au văzut lumina zilei, au copilărit şi s-au hrănit spiritual Florian C. Ulmeanu – întemeietorul medicinii sportive, poeţii Florica Bud, Vasile Morar, Radu Ulmeanu, - prozatorul Milian Oros – membrii ai Uniunii Scriitorilor din România. Numai aici, la Ulmeni în acest colţ de rai, al Ţării Codrului, binecuvântat cu atâtea personalităţi, nu departe de Băseştiul lui Badea George, s-a putut naşte ideea înfiinţării învăţământului liceal particular, ca o alternativă şi o completare a învăţământului de stat. Fiind strănepoata, pe linie maternă, de-a lui George Pop de Băseşti, marele patriot, care a luptat atât de mult, pentru drepturile şi emanciparea neamului românesc, am considerat o datorie sacră de a înfiinţa şcoli, care să-i poarte numele. Venind în întâmpinarea cetăţenilor din zonă, care doreau să-şi continue studiile liceale, în anul 1998 am înfiinţat Liceul Particular "George Pop de Băseşti" Ulmeni patronat de Fundaţia "Sfântul Anton de Padua" Ulmeni.


9

Cei doi mentori spirituali, mari învăţaţi ai vremurilor lor, dar şi luminători de conştiinţe ne-au fost un model în realizarea ţelului propus.

Astăzi Liceul "George Pop de Băseşti" Ulmeni, este o instituţie de învăţământ acreditată prin Ordinul Ministrului Educaţiei şi se bucură de stimă şi aprecierea elevilor, a părinţilor, a întregii comunităţi, fiind un lăcaş de cultură emblematic pentru învăţământul maramureşean. Dascăli cu mult suflet şi cu o pregătire profesională de excepţie au ştiut să câştige, an de an, încrederea unui număr tot mai mare de elevi şi să ofere o gamă de specializări care se numără printre preferinţele elevilor: filologie, educator – învăţător, matematică – informatică, tehnician în turism, în activităţi economice, în administraţie, în silvicultură, în agricultură ecologică, în industria alimentară.

Elevii de la învăţământul de zi beneficiază de burse de studii, de merit, de pregătiri suplimentare în vederea participării la olimpiade, la concursuri şcolare, la sesiuni de comunicări ştiinţifice judeţene şi naţionale, unde au obţinut premii şi menţiuni. De asemenea participă la centrele de excelenţă organizate la nivel judeţean, unde s-au remarcat prin calitatea pregătirii lor.

Fundaţia "Sfântul Anton de Padua" Ulmeni a oferit elevilor merituoşi la învăţătură, cât şi celor, care s-au remarcat la activităţile extraşcolare, anual, câte 2 excursii gratuite în ţară (Peştera Urşilor, Oradea, Nordul Moldovei, Târgu Mureş – Sighişoara – Braşov – Sinaia – Castelul Bran – Sibiu – Alba Iulia) şi în străinătate (Padova, Veneţia, Verona, Viena, Budapesta) considerând excursiile documentare un bun prilej de a cunoaşte cultura şi civilizaţia românească şi europeană.


10

An de an, în luna decembrie, la Ulmeni se organizează un tradiţional concert de colinde, la care participă toate Liceele "George Pop de Băseşti" din oraşele Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Târgu Lăpuş şi Satu Mare cât şi elevi de la licee partenere în educaţie.

Grupul vocal "Armonia" a liceului a obţinut în 2010 locul I la nivel judeţean, fiind prezent şi în emisiuni televizate. Absolvenţii liceului, majoritatea au urmat cursuri universitare şi sunt oameni realizaţi profesional şi social, medici, profesori, avocaţi, ingineri, manageri, primari, viceprimari şi consilieri, fiind mesagerii actului educaţional, care se realizează la liceul particular din Ulmeni. Excelenţa Sa, Domnul Ministru al Educaţiei, prof. dr. Daniel Funeriu, cu ocazia vizitei din luna septembrie 2010, la Ulmeni, a apreciat oportunitatea existenţei învăţământului particular, exprimându-şi încrederea în calitatea învăţământului particular preuniversitar. După doisprezece ani de existenţă, avem datoria gândului împlinit şi satisfacţia de a oferi o alternativă educaţională viabilă la noi, la fel ca în întreaga Europă şi în lume – învăţământul privat – şi de a dura o instituţie de învăţământ vrednică de patronul său spiritual "Geoge Pop de Băseşti". Prof. MARIANA DAN Grupul Scolar Industrial,,Dr. Florian Ulmeanu" – centru de cultura a zonei Someş - Codru

Şcoala nu este un institut de învăţătură, ci un templu ai cărui preoţi sunt profesorii.

(Regele Carol al II-lea) În urmă cu câţiva ani ia fiinţă noua unitate

administrativ-teritorială, punct de referinţă a zonei Someş-Codru - Oraşul Ulmeni, care se dezvoltă pe vechea structură a


11

comunei .Situat pe malul stâng al râului Someş, este primul oraş pe care acest râu îl străbate în judeţul Maramureş.

Un important rol în dezvoltarea urbei l-a avut şi îl are ŞCOALA. Istoria actualului local de şcoala debutează în anul 1919. În anul 2004 a început modernizarea unităţii noastre de

învățământ, care, prin spiritul managerial de mare clasă al conducerii ei, profesor Leta Carmen - director şi prof. Puşcaş Aurora - director adjunct, a devenit un etalon al tuturor unităților de

învățământ din întreaga țară. Acest fapt a fost evidențiat de către fiecare oficialitate care a vizitat Ulmeniul. Ne mândrim că avem referințe pozitive din partea reprezentanților marcanți ai sistemului de învățământ românesc şi nu numai.

Prezența Domnului Ministru al Educației, Daniel Funeriu, în luna septembrie 2010, la Ulmeni a fost un prilej de exceptie, fiind onorați de aprecierile Excelenţei Sale în urma vizitării lăcaşului nostru de educație: ,, Aveţi cu adevarat o şcoala europeană, modernă <<SE VEDE CA OMUL SFINŢEŞTE LOCUL>>” au fost cuvintele Domniei Sale. Liceul nostru este o carte de vizită pentru întreaga comunitate şi constituie o amprentă a educației primite de către fiecare ins care participă la scrierea unei alte pagini din viața unui lăcaş al spiritului și sufletului său. Printre dotările de care dispune noua şcoală se numără:14 săli de clasă dotate cu mobilier nou, trei cabinete informatizate cu reţea de calculatoare AEL, laborator de chimie şi biologie, laborator de fizica şi mecatronică, bibliotecă, cabinet de asistenţă psihopedagogică şi consiliere, două ateliere - profil mecanic, teren de sport şi pistă de alergare.

Profesia de dascăl este una dătătoare de satisfacţii, fie şi numai la gândul că ai privilegiul de a ţine în palmele tale

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Some%C8%99


12

sufletul unui copil, că eşti important în viaţa lui, că poţi să-l influenţezi în devenirea lui. Corpul profesoral care luminează minţile copiilor este format din 32 de profesori, 12 învăţători,2 maiştri instructori, 9 didactic auxiliar, 8 angajaţi personal nedidactic.

Satisfacţiile morale, pe care le oferă calitatea de profesor, sunt atât de mari, încât compensează eforturile şi dificultăţile întâmpinate. Nimic nu este prea greu când trăieşti bucuria succesului elevilor tăi la examene şi concursuri, care este şi succesul tău de profesor, când poţi câştiga stima, dragostea şi recunoştinţa lor. Drept dovadă sunt rezultatele obţinute de elevii noştri la olimpiade, concursuri de specialitate si examene naţionale.

Rezultatele deosebite sunt rodul unei munci asidue şi perpetue. Printre cele mai importante premii obţinute de elevii noştri, în ultimul an şcolar, amintim: Groza Diana, cl.. a XI - a , Concursul de matematică „Adolf Haimovici” - Premiul III- faza naţională-2009 (prof. Chiriac Nicolae);Topan Teodora,cl.aVIII-a, "Cangurul lingvist" – secţiunea Lb. Franceză - Premiul III- faza naţională (prof. Dan Mariana); Pinte Bogdan, cl. aV-a, Concursul de matematică ,,Euclid”- Premiul I – faza judeţeană (prof. Olăhut Alexandru); Evaluare în educaţie, concurs naţional - Informatică - Premiul I- faza judeţeană; Concurs judeţean ,,Alfa&Omega”- Informatică - Premiul I- faza judeţeană (prof. Koncz Maria); Lb. româna - Olimpiada "George Călinescu"(V-VIII), Premiul III- faza judeţeană (prof. Dan Mariana); Lenghel Tania, cl. aVI-a, Olimpiada de Religie - Premiul I- faza judeţeană; Sav Nadina, cl. aV-a, Olimpiada de Religie - Premiul II- faza judeţeană; Topan Daiana,cl. aV-a, Olimpiada de Religie - Premiul II- faza judeţeană; Nagy Carla, cl. aVII-a, Olimpiada de Religie - Premiul II- faza judeţeană (Botiş Sorina); Homorodan Paula cl. aXII-a, Concursul de matematică „Adolf Haimovici” - Premiul II- faza judeţeană (prof. Chiriac Nicolae); Săplăcan Georgiana, cl. aV-a, Lb. româna - Olimpiada "George


13

Călinescu"(V-VIII), Premiul II - faza judeţeană (prof. Dan Mariana); Corul liceului a obţinut locul II pe judeţ in 2010 (prof. Preot, Tohatan Cosmin).

Satisfacţia de a contribui la formarea unor buni specialişti şi buni cetăţeni, la ale căror succese te simţi şi tu părtaş, nu poate fi egalată.

Porțile Grupului Școlar Industrial „Dr. Florian Ulmeanu” au rămas deschise tuturor „însetaților” de necunoscut, tuturor „căutătorilor” de sensuri noi sau de găsire a menirii ca entitate umană, încă din momentul înființării lui. În urmă cu trei ani, în aplauzele tuturor cadrelor didactice, ale elevilor ,ale părinţilor şi ale întregii comunități - Primăria si Consiliul Local Ulmeni, acest moment „al porților deschise” s-a materializat prin marcarea festivă a existenței factorului de educație, cultură și civilizație în localitatea Ulmeni. „Zilele liceului” este un prilej de a sărbători, cu mare fast, în fiecare an evidențierea strădaniilor depuse de către elevi, sub îndrumarea mentorilor lor spirituali, profesorii. Printre activităţile desfăşurate în parteneriat cu Liceul ,,George Pop de Băseşti” Ulmeni, liceu care vine în sprijinul elevilor cu activităţi extraşcolare şi extracurriculare, amintim: lecţii susţinute de elevi,expoziţii de desene, concurs de creaţie literară, prezentarea excursiilor oferite de Fundaţia ,,Sfântul Anton de Padua” Ulmeni elevilor liceelor partenere ,,George Pop de Băseşti” din localităţile Ulmeni, Baia Mare,Vişeu de Sus, Sighetu-Marmaţiei , Târgu Lăpuş şi Satu Mare, campionate de tenis de masă şi şah, dezbateri cu tematică europeană, susţinere de referate pe teme culturale, istorice şi de civilizaţie în parteneriat cu elevii liceelor ,,George Pop de Băseşti” Ulmeni şi Baia Mare, Balul Bobocilor, ,,Student pentru o zi” şi întâlniri cu scriitori şi cu alţi foşti elevi ai şcolii.

Alături de şcoală, familia este unul din factorii care se preocupă de educația fiecărui om. Familia exercită o influență profundă asupra copiilor. Gradul de implicare al părinților şi al


14

familiilor elevilor Grupului Școlar Industrial „Dr. Florian Ulmeanu” s-a concretizat atât prin înființarea Parteniatului cu părinții, cât şi a ,,Asociației părinților”, care vine mereu în sprijinul şcolii.

Profesiunea de dascăl te menţine mereu tânăr sufleteşte, în mijlocul tinereţii care te înconjoară.

Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri, fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el se bucură şi oamenii, şi Dumnezeu.(Sf. Ioan Gură de Aur) GELU DRAGOŞ Ion Burnar – in memoriam Ce rău îmi pare că din motive profesionale nu am putut participa alături de prietenii săi la Biblioteca Judeţeană când poetul Ion Burnar a împlinit vârsta de 60 de ani! La ce condiţie fizică avea atunci şi ce tonus, credeam că va ajunge suta de ani asemeni strămoşilor săi din os domnesc din Dragomireşti. Dar Creatorul şi l-a dorit la el şi astăzi, 23 octombrie 2010, ne-am întâlnit pentru ultima dată. Erai modelul de urmat. Recunosc public că m-ai învăţat să fiu răbdător, ascultător, altruist, să răspund doar cu binele, m-ai învăţat să caut frumosul din jurul meu. Cuvintele mele sunt sărace pentru ceea ce aş dori eu să scriu despre Omul, Poetul, Profesorul, Animatorul vieţii culturale maramureşene, ION BURNAR, aşa că am să citez pe alţii care au spus-o mult mai bine decât mine: „La auzul tristei veşti că poetul şi prietenul Ion Burnar şi-a dăruit ultima respiraţie Cosmosului m-a cuprins jele omenească şi m-am gândit la plânsul transfigurat care poate învinge durerea. Se prelinge în iubirea grăitoare când moartea se preface în nuntă. Această întrupare rară purta şi numele poetului


15

născut în Dragomireşti. Era chiar izvorul poeziei lui. Îşi purta cultura cu discreţie, prefăcând-o în metaforă.” (Gheorghe Pârja) „Pe prietenul meu Ion Burnar il revăd pe o pagina din “Luceafarul”, având sub braţ “Istoria…” lui Călinescu, retipărită în ‘82, un Premiu obţinut de poetul nostru, premiu cu care foarte puţini se pot lăuda. Şi nu este singura sa distincţie. Omenia, gândul atent şi bucuria de-a te bucura sincer de izbânzile aproapelui au făcut din Ion Burnar un model.”(Gavril Ciuban) „Pana unui voievod al Cuvântului a devenit dintr-o dată un zbor singuratic! Lumea literară a Maramureşului a fost în aceste zile înfiorată de ştirea trecerii dincolo a poetului Ion Burnar!Ion Burnar s-a strămutat undeva în lumea fără de întoarcere! A plecat lăsându-ne nouă o cutremurare cernită!” (Echim Vancea) „L-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani. Purta un pardesiu burduşit cu poezie. L-am revăzut de atunci de nu puţine ori, însă doar în Maramureş. Părea că nu-l interesează să coboare în lume. Îi era a lui destulă. Pardesiul poetului Ion Burnar a devenit, în timp, un soi de brand al Festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei şi al Serilor de poezie de la Deseşti.” (Lucian Vasilescu) „De la Ion Burnar aveai parte întotdeauna de un sfat înţelept, un sprijin dezinteresat şi o bună caramaderie. Într-o lume plină de goliciune, rămânem fără de cel pe care valoarea de om şi scriitor l-a ridicat deasupra relelor existenţei, în societatea aparte a aristologiei.” (Mihai Cozma). „Ion Burnar a fost primul mare poet care m-a chemat alături de dânsul la masa literaţilor!Prin asta eu îl consider „Părintele meu spiritual”şi o să-i păstrez vie amintirea!”(Vasile Dan Marchiş). „Aşa cum l-aţi văzut pe Burnar: surd, insignifiant, umblând de la un ziar la altul pentru a aduna oarece leuţi să trăiască, să-şi poată plăti votca la OJT, omul acesta mi-a spus ceva incredibil: Nimeni nu-i profet în cetatea lui, Doruţule, mai


16

bine ai pleca, ceea ce am şi făcut. Odihnească-te Dumnezeu în pace, bun părinte al meu care mi-ai spus: Ăştia îs ca şi cânii, te-or mânca de ziu!” (Ştefan Doru Dăncuş) „Ce şoc! El s-a născut in 24.10.1947. Peste câteva zile ar fi împlinit 63 de ani. Mie îmi spunea ca vrea sa facă 69! Am sunat şi - ce credeţi? – la celălalt capăt al firului mi-a raspuns… liniştea. Cea despre care, de atâtea ori si el si eu am scris! Deci, poate ca mâine aşa veţi afla si despre mine ca am… fost! Să ne trăieşti, Ioane, sa ne trăieşti! Dumnezeu să-l odihnească!” (Ioan Romeo Roşiianu) „Într-adevăr, Ion Burnar s-a născut poet, nu a devenit poet. În viaţa lui de artist al cuvântului nu există devenire. El a fost permanent egal cu sine însuşi, a scris la fel şi la 20 de ani ca şi la 60. Poetul Ion Burnar mai avea încă o calitate rară: ştia să tacă. Pentru că este o ştiinţă şi asta. Ştia să tacă semnificativ, o tăcere deplină, la fel ca pauza dintre sunete în materie de muzică. Uneori tăcea adânc, precum marii poeţi. La fel şi Ion Burnar, în anumite momente de euforie, însingurare şi visare, deschidea gura, parcă vrând să spună ceva, dar până la urmă renunţa să mai vorbească şi dădea din mână a zădărnicie.” (Nicolae Iuga) „Cu el în Baia Mare mă simţeam mai puternic, deşi era subţire ca frunza-n vânt. Avea o tenacitate nemaipomenită, os de voievod, cum îi plăcea să spună. Dincolo de glumă, Ion Burnar era un om cult şi instruit, se ştia la literatură, dar spunea că la vârsta lui nu mai suportă să aibă şefi. Dovada – era şef la toate organizaţiile. Neplătite, bineînţeles.” (Ştefan Jurcă) „A făcut de toate. A lansat scriitori tineri, a tăiat moţul unora care vroiau să pară mai mari decât sunt, a criticat cu decenţă întotdeauna scriitura şi nu autorul, dar mai ales a sfătuit, a îndreptat, a promovat şi încurajat valoarea, chiar şi în starea ei incipientă, dacă o detecta.” (Dragomir Ignat)


17

„Discret, ieşea în evidenţă prin ţinuta lui, uşor extravagantă, era tot timpul îmbrăcat cu costum (sau pantaloni şi sacou) la care asorta o pereche de adidaşi. Aşa îi erau şi poeziile, speech-urile ţinute la lansări de carte sau la şedinţe de cenaclu, replicile rigide (potrivite cu solemnitatea momentului) erau cuplate cu unele hazoase sau acide dar, oricât de rău era lovit cel ce era vizat, nimeni nu se putea supăra pe el. Ion Burnar avea dreptate, cuvântul lui era preţuit, opera sa îl îndreptăţea să îşi dea cu părerea despre scriitura unuia sau altuia dintre cei care băteau la porţile poeziei.”(Ioan Buda Ţeţu) „A murit Ion Burnar. A murit Ionu Împăratului... Dar împăraţii, regii nu pot muri niciodată. Împărăţia lor continuă până la sfârşitul timpurilor. Ion Burnar trăieşte azi la ape de odihnă în minunatul Regat al poemelor lui nepieritoare. Ion Burnar trăieşte în inimile noastre, trăieşte în fiul său Bogdan... Domnul îl iubeşte azi pe „Ionu nost” în eternitate, aşa cum l-a iubit şi pe Pământ, aşa cum Ion Burnar a iubit şi a preţuit oamenii.” (Paul Ladislau Beldi) „În propria-ţi creaţie poetică ai ales proba maratonului. A alergătorului de cursă lungă, adică. Prin Memorandum liric, ai izbutit legământul definitiv – până la Cruce, cum se spune - cu Marea Poezie. Rămâi, aşadar, un reprezentant cheie ai generaţiei 80. Cu toate acestea, ai rămas modest până peste. Nu ai râvnit câtuşi de puţin la vreo funcţie şi demnitate. Ai rămas discret. Şi, dimpotrivă, ai slujit numai şi numai Creaţia şi, în aceeaşi măsură, Prietenia... Consider întru totul întemeiată propunerea ca de acuma Cenaclul Scriitorilor din Maramureş să se numească ION BURNAR, iar Marele premiu de la Festivalul Naţional de poezie „Vasile Lucaciu”, la fel să-i poarte Numele.” (Valeriu Sabău) Închei spunând Dumnezeu să te aibă în grija Lui! Să-ţi fie ţărâna uşoară şi amintirea neştearsă câtă vreme va fi viaţă pe Pământ!


18

EMIL DOMUŢA Haiducul Asuajelor De când m-am deşteptat către lume,

am tot auzit de nişte locuri de pe hotarul satelor Asuaj: „Coastea Haiducului”, „Dealul Haiducului”, „La Haiduc”. M-am tot întrebat de unde pot să fi fost aşa denumite. De bună seamă, m-am gândit că se leagă de oarece personaj al satului ce a umblat ca haiduc, adică fugar în codru... Şi cu greu am aflat povestea. V-o spun şi v-o scriu pe scurt.

Multă vreme feciorii satelor din Ardeal, aflate sub stăpânire împărătească austriacă, fugeau de la armată (îi mai acoperea cu scriptele popa satului, că numai la parohie se aflau înscrisurile în matricolă), mai fugeau ei la codru verde, unde urma li se pierde...

Se întâmplă că unul dintre aiştea, pe nume Grigorie Cupşa din Asuaju de Sus, să-şi salveze şi el tinereţele, că era gata de însurătoare, ori armata împărătească însemna şi peste 20 de ani, se face fugar călare în pădurile satului şi în codri pustii. Numai că momentul a fost din cale afară de periculos; era anul Domnului 1784, când în inima Ardealului, în „Ţara Moţilor” marele român Horea, ajutat de alţi doi Cloşca şi Crişan, au ridicat românimea la răzvrătire. De aici au urmat încurcăturile pentru fugarul nostru; a fost bănuit că are legături cu răsculaţii din „Ţara Moţilor” şi că pregăteşte o răzvrătire şi aici „Sub Codru”. L-au căutat şi urmărit „cătanele cele împărăteşti”, luni de zile, cu poruncă să-l prindă cu orice preţ. N-au izbândit, nici măcar cu trădări. Îi erau cunoscute drumurile prin Codru şi prietenii. Au recurs însă la o ciudată stratagemă, care numai la vânatul primitiv s-a aplicat; pe drumul de Codru ştiut, pe unde umbla călare, i-au săpat o groapă adâncă, rămasă până astăzi în memoria asuăjenilor sub numele de „Groapa Cupşii” şi într-o


19

bună sau rea zi, aşa călare, a picat în capcană şi a fost luat în prinsoare.

Pe drum, către locul judecăţii (nu putea fi altul decât Cehu Silvaniei) se spune că jandarmii împărăteşti care îl duceau legat, au oprit la un han de răscruce (probabil la „Moara Florei”) şi stând la oarece mâncare şi băutură ei, haiducul nostru şi-a zis horea lui, din care ne mai aducem aminte câteva versuri:

„Făgădău de la montău* Spune tu la neamul meu Că io, Cupşa Grigorie Lăsu-mi ţara pe vecie Că m-o afumat cu lemn şi iască Şi-mi lăs ţara şi pe-o maică Şi m-o afumat cu lemn de brad Că şi-mi lăs sătucul drag.” Era mai lungă horea de supărare a haiducului Grigorie,

dar cam atâta a rămas în memoria colectivă, dar locurile de pe hotar şi mai cu seamă „Groapa Cupşii” îi păstrează memoria. Iată iubite cetitoriule, că nici pe aste meleaguri nu am fost pe dinafara istoriei. Montău= răscruce de uliţi (regionalism)

FELICIA OŞAN 1 Decembrie – Ziua nemuririi noastre!

Împlinirea la 1 Decembrie 2010 a

92 de ani de la făurirea statului naţional unitar român, constituie un fericit prilej de a reflecta asupra acestui eveniment fundamental din istoria românilor. Marea Unire din 1918 a fost pregătită de întreaga evoluţie istorică a poporului român, de îndelungata sa luptă pentru existenţă, pentru a trăi în graniţele unuia şi acelaşi stat. Putem să amintim că în


20

toate localităţile ţării s-au format gărzi şi consilii naţionale pentru pregătirea evenimentului de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

La Asuaju de Sus se constituie Consiliul naţional comunal şi o Gardă naţională comunală formată din 64 de gardişti. La Asuaju de Jos se constituie o Gardă naţională comunală formată din 88 gardişti. Preşedinte al Consiliului Naţional comunal este ales Alexiu Varna, paroh-protopop, vicepreşedinte Gheorghe Şimonca, iar notar Emil Şimonca. Ca delegat pentru a participa la Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost paroh-protopop Alexiu Varna.

Alegerea oraşului Alba Iulia nu a fost întâmplătoare, deoarece devenise oraşul simbol al luptei românilor pentru unitate şi dreptate. A fost unul dintre cele mai înfloritoare oraşe ale Daciei Române, Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul în 1600, de martirii Horea, Cloşca şi Crişan, de Avram Iancu, toate figuri legendare ale poporului român.

Această zi de 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri trebuie să rămână mereu vie în inimile românilor,pentru că a fost voinţa tuturor românilor. Iar noi şi urmaşii noştri trebuie să ştim să cinstim pe acei care au suferit şi s-au luptat pentru că erau români şi vroiau să rămână români. Steagul românesc nu-l va mai putea smulge nimenea din locul unde a fost înfipt în pământul care a fost udat de sângele ostaşilor români.

Un cuvânt de încheiere: „SĂ FIM VREDNICI DE CE AVEM!”

Prof. ION ACHIM

1 decembrie 1918: Arc de triumf

peste istoria neamului românesc Motto:”Fapta mea poate însemna: progresul,

stagnarea sau decăderea naţiunii mele şi a omenirii.” Naţiunea română a fost binecuvântată de Providenţă cu

un teritoriu unic în lume, putem spune, pe care marele poet


21

Lucian Blaga l-a numit „Spaţiul mioritic”. Acesta , afirma el a generat cultura românească, un „Infinit ondulat” gnoseologic şi axiologic, care are în centru „doina”, replica în plan muzical a alte nuanţe: deal-vale. Poporul român, ca şi poporul ales al Creatorului a traversat istoria pe un drum de calvar, şi până la urmă a triumfat. Ziua de 1 Decembrie 1918 e ziua triumfului.

Spaţiul geopolitic extrem de glisant a determinat tragismul istoriei noastre. Am supravieţuit şi am suferit, sub privirea ocrotitoare a Creatorului. Suferinţa şi supravieţuirea poporului român e un tot, pe care Adrian Păunescu îl numeşte Româniada. Credinţa, cultura şi Carpaţii sunt cei trei stâlpi ai supravieţuirii. Lăcomia marilor imperii ne-au dezvoltat simţul abilităţii, pe care elitele neamului nostru l-au promovat de-a lungul întregii istorii. Dar un edificiu, îndeosebi edificiul naţional trebuie clădit cu sacrificii. Elitele ne-au chemat la sacrificiu, unele chiar au dat exemplu de jertfă, poporul le-a urmat, înţelegând nevoia lui. Noi, cei de azi, stăm, metaforic vorbind, pe muntele de oase şi pe oceanul de sânge al înaintaşilor noştri, care s-au sacrificat pentru noi. Îmi vine în minte poezia lui Ion Caraion „Omul profilat pe cer”. Acest om ar putea constitui emblema neamului românesc.

Eminescu în acelaşi sens evidenţiază tragismul istoriei noastre în poezia „Doină”:

„De la Nistru pân’ la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate...” Suferinţa e laitmotivul existenţei neamului românesc,

asemănându-ne cu Domnul Isus, despre care Isaia spune că „e om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Realitatea suferinţei neamului nostru îl exprimă şi Mihai Eminescu.

Făurirea statului naţional evidenţiază dramatismul, chiar tragismul istoriei noastre. Mihai Viteazul, la anul 1600, a realizat Prima Unire a celor trei Ţări Române: Transilvania,


22

Ţara Românească şi Moldova, folosindu-se cu multă abilitate de rivalitatea dintre Imperiului Austriac şi Poarta otomană. Dar invidia habsburgică a dus la moartea tragică a marelui voievod, în 1601. La 15 august 1714, exact în ziua în care împlinea 60 de ani, Constantin Brâncoveanu şi cei 4 fii ai săi, pentru faptul că nu s-a lepădat de Domnul Isus.

Horea, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu au plătit cu vieţile lor dorinţa de libertate. Elitele de la 1848, anul „primăverii popoarelor”, aveau să împlinească, tot prin jertfele lor, idealul de unire al tuturor românilor într-un stat naţional. Revoluţia română de la 1848 a fost o repetiţie exemplară pentru ceea ce va urma. Folosindu-se de dezbinarea dintre marile puteri, iluminaţii generaţiei paşoptiste au realizat temelia edificiului naţional, prin dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, la 5 şi respectiv 24 Ianuarie 1859. Domnia lui Cuza de 7 ani a fost un cadru favorabil în care prin reformele care s-au înfăptuit s-au pus bazele României moderne. Nu după multă vreme, în urma războiului ruso-româno-turc, 1877-1878, România Mică devine Stat independent, recunoscut de marile puteri prin Congresul de la Berlin. Tot acum România încorporează Dobrogea, teritoriu aflat sub stăpânire otomană vreme de 461 de ani. faptele de arme, vitejia, eroismul, sacrificiile ostaşilor români au fost glorificate de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc prin poeziile lor.

În anul 1913, după al doilea război balcanic, România a devenit Regat din 1881 prin încoronarea lui Carol I 1866-1914. Primul război mondial, 1914-1918, a determinat România să intre în război alături de Antanta: Anglia, Franţa, Rusia, care a promis sprijin în opera de edificare a statului naţional. Armata română s-a acoperit de glorie în toate bătăliile din acest război, plătind un greu tribut de sânge. Rămân celebre bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz desfăşurate în vara anului 1917, în care s-a afirmat plenar o tânără asemeni Ioanei d’Arc şi anume Ecaterina Teodoroiu.


23

Anul 1918 este anul de vârf în istoria naţiunii române. Ultimele trei teritorii româneşti aflate până acum în afara trupului României, intră în mădularele acesteia: Basarabia, Bucovina, Transilvania se unesc cu patria-mamă România.

La 24 martie 1918, Sfatul Ţării, întrunit la Chişinău, votează Unirea Basarabiei cu România. La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi votează Unirea Bucovinei cu România. Peste numai trei zile, Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia, unde a intrat şi Mihai Viteazul în noiembrie 1599, compusă din 1228 de delegaţi veniţi din toată Transilvania, votează în unanimitate Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România, citită de Vasile Goldiş. Rezoluţia prevede instaurarea unui regim democratic. S-a cântat marşul revoluţionarilor români ardeleni de la 1848, „Un răsunet”, compus de Andrei Mureşanu, pe care Bălcescu îl numeşte Marseilleza românească, devenit acum Imn naţional.

Unirea celor trei teritorii româneşti cu România a fost recunoscută de marile puteri în cadrul Conferinţei de la Versailles, 1919-1920. În Monitorul Oficial nr. 212, din 29 decembrie 1918 apare Decretul regal care sancţionează Unirea, adică o confirmă. Constituţia din 1923, Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, Legea administraţiei, amândouă adoptate în 1925 au aşezat definitiv edificiul statului naţional România Mare.

Datori suntem noi cei de azi să fim recunoscători faţă de înaintaşi, să le urmăm faptele, să fim la înălţimea lor. Altfel suntem vrednici de pedeapsă. Să nu uităm ideea Motto-ului menţionat la început: „Fapta mea, în contextul globalizării poate însemna progresul, stagnarea sau chiar decăderea naţiunii mele şi a omenirii.”

Să nu uităm celebra afirmaţie a preşedintelui SUA John Kennedy: „Nu aştepta ca patria să facă ceva pentru tine, fă tu ceva pentru ea.” De Ziua naţională urez statului român să rămână neclintit în credinţă, să fie neprihănit şi răbdător ca Iov,


24

înţelept ca Solomon, să aibă scara axiologică a ciobanului mioritic. Dumnezeu să binecuvânteze naţiunea română! preot MIHAI GHIŢ

Ortodoxia – cu paşi lenţi – printre

milenii (II) (Extinderea creştinismului)

După ce a fost condamnat la moarte, bătut şi batjocorit, Sfântul Arhidiacon Ştefan a văzut „cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”(F. Apostolilor 7,56). Moartea în chinuri groaznice a acestui sfânt a influenţat pozitiv pe iudeii din jurul său încât unii au acceptat creştinismul. Chiar şi Saul, un tânăr şcolit la şcoala lui Gamaliei, care păzea hainele martorilor care-l acuzau pe Ştefan, mai târziu a acceptat creştinismul, devenind un înfocat propovăduitor, după întâlnirea miraculoasă cu lumina lui Iisus Hristos pe drumul Damascului. Moartea Sfântului Ştefan a determinat pe mulţi creştini să fugă din zona Ierusalimului din cauza primejdiei vieţii şi s-au împrăştiat prin zonele Iudeii şi Samariei propovăduind pe Iisus cu minunile şi predicile sale precum şi cruda moarte a Sf. Ştefan. Petru şi Ioan s-au dus în Samaria şi propovăduiau învăţături cu privire la forţa sfinţitoare a Sfântului Duh, unii find botezaţi cu Duhul Sfânt. Apostolul Filip propovăduia în jurul Gazei de azi ( la sud de Aşchelare). Acolo a întâlnit pe vistierul împărătesei Etiopiei pe care l-a botezat. Apostolul Petru a predicat în zona Cezareea, capitala politică ridicată de Irod cel Mare. Acolo a botezat pe sutaşul Corneliu împreună „cu toată casa lui” uimind pe evrei, căci era un păgân. Acest caz e unul revoluţionar: se bazează pe un principiu care deschide o nouă perspectivă, adică primirea neamurilor, adică a credincioşilor celorlalte religii în Biserică, direct, prin botezul creştin, nu prin circumcizia mozaică.


25

În Antiohia a predicat Barnava care a avut un mare succes, mai ales după ce a fost ajutat şi de Pavel, care L-a acceptat pe Iisus şi creştinismul (Faptele Apostolilor 9). În Antiohia ucenicii s-au numit pentru prima dată „creştini ai lui Hristos”. Altă comunitate creştină apare la Damasc, prin influenţa şi propovăduirea galileenilor din nord. Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, propovăduia în Ierusalim şi în împrejurimi, devenind primul Apostol martir sub Irod Agripa în anul 44. În anul 50 are loc Sinodul Apostolic la Ierusalim care a luat anumite măsuri de organizare privitor la zonele de propovăduire, modul cum să boteze, problema căsătoriilor creştine, relaţiile dintre creştini şi iudei, problema frângerii pâinii, rugăciunilor şi a martirajului. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea susţine că Apostolul Toma a predicat la Parţi, în Persia şi India. Ioan în Asia, Bartolomeu în India şi în Armenia, Matei printre iudei şi la „alte neamuri”, Sfântul Petru a predicat şi în Macedonia şi la Corint (1 Corinteni 1; 12-13). Sfântul Petru a murit ca martir la Roma în timpul lui Nero în anul 67. A fost răstignit între două borne din Circul lui Nero cu capul în jos şi a fost îngropat la Roma, în Vatican, lângă Calea triumfală, bucurându-se de o mare cinstire în lumea creştină. Nu a fost episcop nici papă, pentru că Apostolii pregăteau episcopii şi-i aşezau în cetăţi unde erau comunităţile creştine: demnitatea de Apostol era superioară demnităţii de episcop. Apostolul Ioan a trebuit să rămână la Ierusalim până la moartea Sfintei Fecioare Maria pe care Mântuitorul a lăsat-o în grija lui. A predicat în Asia şi în oraşul Efes şi a întemeiat biserici în multe cetăţi (Apocalipsa cap.2 şi 3). Este exilat în insula Patmos (Marea Egee) în anul 96 şi în anul 100 moare... Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat în Sciţia prin care poate fi înţeleasă regiunea de la nordul Mării Negre, numit Scyţia Major sau Dacia Pontică (Dobrogea) şi cetăţile Histria,


26

Tomis (Constanţa), Calatis (Mangalia). Tradiţia spune că a murit în oraşul Petras, ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost mulţi. Cei 70 de ucenici ai Domnului Iisus mergeau la păgâni, alţii însoţeau pe Apostoli. Şi Sfântul Pavel a avut colaboratori: medicul Luca, Sila (Silvan), Timotei, Tit precum şi unele femei care au adus misiunii creştine preţioase servicii! FELICIA OŞAN Fostu-ni-o datina frumoasă În cadrul sărbătorilor de iarnă, colindatul ocupă un loc principal, reprezentând o serbare care cuprinde toată suflarea sătească. Pregătirea pentru primirea colindătorilor au loc cu o săptămână înaintea sărbătorilor şi constau în procurarea alimentelor tradiţionale sărbătorilor de iarnă şi împodobirea interiorului locuinţei.

Pe timpul sărbătorilor de iarnă obiectul care imprima strălucirea interiorului casei era pomul Crăciunului. La noi,pe vremuri pomul de Crăciun era pomul de fasole sau pomul din paie (care se mai numeau şi candele). Înaintea apariţiei colindătorilor era „gătirea” mesei cu daruri. Pe masă se punea faţă de masă cu ciucalăi, iar pe mijlocul mesei se pune colacul Crăciunului, care era înstruţat cu băniţă sau hârtie creponată colorată. Pe masă se mai pune sticla cu vin, sticla cu ţuică şi farfurii cu prăjituri: sucituri (cozonac) şi pancove (gogoşi). Colindătorii se grupau în funcţie de vârstă şi erau mai multe rânduri (grupuri) de feciori care umblau şi colindau fetele până dimineaţa sau chiar până începea liturghia la biserică. Straiele purtate de feciori la colindat erau cele de sărbătoare: cioareci, gubă, opinci şi căciulă. Ora de începere a colindatului era de la ora 19,00,când începeau cei mai tineri care erau cu colinda


27

„Viflaimul”. Din fericire pentru noi mai păstrăm acest obicei, numai că copiii îi zic colinda lui Irod.

Rândurile de feciori încep colindatul afară la uşa fetei cu colinda :”Pune colacu pe masă/ Că vă vin colindători/ Şi la fiică peţitori.../”, iar gazda deschide uşa şi îi poftea în casă. După ce terminau colinda se începea tărostirea colacului. După tărostirea colacului se începea colinda„Cel domn bun se veseleşte/Mândră masă împodobeşte.../”. Unul dintre feciori închină fetei cu un pahar cu ţuică, iar fata trebuia să le mulţumească.

Câteva mulţămituri am să scriu şi eu, culese de la femei mai bătrâne din Asuaju de Jos:

1)Io cu drag ţi-aş mulţămi Da mă tem că nu ţi-oi şti Că-s o gură singurea Şi mă tem că nu ţi-oi putea. Da mulţumească-ţi mai cu foc Firuţul de busuioc, Mulţumească-ţi încă-odată Frunzuliţa de muşcată Că-s tânără nemăritată. Da mulţumească-ţi mai cu chin Firuţul de rozmarin Că-i cu frunzuliţa deasă, Ieguţa-i plină pe masă Eu vă închin la toţi din casă: Hristos în mijlocul nostru! 2) Pe cel deal cu viorele Cântă două păsărele Ele cântă-n glasul lor, Mulţumesc feciorilor! Ele cântă-n voie bună Vă mulţumesc la toţi împreună. Hristos în mijlocul nostru! 3) Aţi venit a colinda


28

Mulţumita vi-oi da. Trandafir de lângă curte Nu voi spune feciori multe Ci voi spune mai puţine Precum aşa se cuvine. În această seară mare Noi ţinem o sărbătoare. Seara asta de Crăciun Ziua lui Hristos cel bun Ziua lui noi o cinstim Naşterea i-o preamărim. Eu vă doresc de-acum-nainte Zile multe fericite! La mulţi ani să trăiţi! Pe la noi să mai veniţi! Pe la case să umblaţi Şi frumos să-i colindaţi! Hristos în mijlocul nostru! După ce se colindă vreo 2-3 colinzi, feciorii se ridică şi

pleacă cu colinda: „De la masă ne sculăm/Şi la gazdă ne-nchinăm...”

Colindatul cu toate obiceiurile sărbătorilor de iarnă a fost conservat mai bine ca alte obiceiuri dar totuşi azi parcă a luat calea unui accentuat proces de dezagregare. O serie de obiceiuri frumoase, cum era începerea ritualică a colacului nu se mai practică, colindatul feciorilor s-a simplificat reducându-se mai mult la petrecere cu mâncare şi băutură, dar şi mai trist este că populaţia Asuajului de Jos a scăzut foarte mult, doar o comparaţie, în anul 1910 erau 1033 de locuitori iar azi în 2010 sunt abia 310 locuitori.

Procesul de dispariţie treptată a obiceiurilor se datorează mutaţiilor profunde petrecute în viaţa materială şi spirituală de astăzi a oamenilor care trăiesc la sat.


29

IONEL POP Din popor: 25 August – Ziua Vartolomeilor Potrivit tradiţiei populare, din această zi nu mai cântă cucul. Tot de atunci (Vartolomeu = învârtire) se spune că ziua începe să scadă, în timp ce noaptea începe să crească. La sate oamenii nu se apucă de nici un lucru sau altă treabă din casă sau gospodărie care se face prin sucire sau învârtire. Astfel ei nu torc ca să nu se sucească vitele la cap; nu fac mămăligă, de teamă ca oile să nu căpieze înainte de a se întoarce de la stână. Tot în această perioadă se formează primele şiruri de cocori şi stoluri de rândunele care pleacă spre ţările calde. Sfântul Ierarh Nicolae

„Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător

înfrânării, te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor.” A trăit în timpul tiranilor împăraţi Diocleţian şi

Maximilian (284-305), a ieşit în evidenţă prin bunătatea lui nemărginită, a cinstit creştinătatea, a propovăduit cu îndrăzneală despre credinţa creştină, motiv pentru care a fost întemniţat împreună cu alţi creştini.

După ce Constantin (280-337) ajunge împărat al Imperiului Roman, Nicolae este eliberat şi merge la Mira, iar la scurt timp participă la primul Sinod de la Niceea în anul 325 d. Hristos.

I-a fost dăruit de Dumnezeu harul facerii de minuni. A fost recunoscut ca Sfânt în sec. al VI-lea, lui i se atribuie 21 de minuni. Este patronul marinarilor şi al călătorilor, al celor acuzaţi pe nedrept, al fetelor nemăritate, al mireselor, dar mai ales al copiilor.


30

Este prima sărbătoare de iarnă, cea mai aşteptată de copiii cuminţi, cărora Sfântul le aduce daruri îmbelşugate şi câte o nuieluşă.

Din 9 mai 1087, moaştele Sfântului Nicolae se află la Bari, pentru a nu cădea în mâna musulmanilor. Acolo sunt cinstite şi iubite de toţi creştinii din lumea-ntreagă. Au scris pe tricolor „Unire” La 1 Noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Şelimbăr îşi face o intrare triumfală în cetatea Alba Iulia în fruntea unui mândru alai. Cetatea va deveni pentru un scurt timp – cetatea capitală a domnitorului - ce avea să sărbătorească pentru prima dată „Cea dintâi Unire a Ţărilor Române”. La 27 Martie 1918 – „Sfatul Ţării” votează în unanimitate Unirea Basarabiei – teritoriul românesc dintre Nistru şi Prut – cu România. La ceasurile 12,00 din ziua de „1 Decembrie” prin vot, rezultă Unirea Transilvaniei cu România. Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut sub deviza unei mari sărbători. Au venit delegaţi (1228) din toate regiunile transilvane, episcopi, consilieri ai societăţii culturale şi sociale. Dar pe lângă aceştia a venit Poporul. Din toate colţurile ţării, de peste Carpaţi, veneau cu trenul, cu căruţe, călare, pe jos, îmbrăcaţi în straie mândre de sărbătoare, cu steaguri tricolore – în cânt şi voie bună. Marea Adunare (peste 100 000 de oameni au decretat Unirea românilor transilvăneni şi a tuturor teritoriilor locuite de ei cu România. Printre capii Marii Uniri şi înfăptuirea marelui ideal român s-a aflat şi George Pop de Băseşti, fost preşedinte al Partidului Naţional Român şi al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, numit de Nicolae Iorga „Bătrânul Naţiei”. În timpul de după Unire, codrenii nu s-au lăsat biruiţi nici de durerea celui de-al doilea război mondial, comunismul ce i-a


31

urmat, alte dificultăţi ce-au apărut în acest timp, asigurând cu drag de neam, o continuitate istorică. Naşii mei – oameni de seamă – din Ţara Codrului au fost nepoţii şi fiii acelor mari oameni ce au scris cu sângele lor „Unirea Tuturor Românilor” într-o mare zi, pe un mare ger într-o zi din luna lui gerar.

VASILE DAN MARCHIŞ

Unde se mai poate dormi...

A rămas peste zi în oraş pentru a-şi rezolva unele

probleme personale. Deşi îi era nespus de somn din cauză că a fost de serviciu pe schimbul III, de la 22 la 6 dimineaţa, nu mai putea să bea nici măcar o cafea. A băut vreo 4 sau 5 căni pe parcursul întregii nopţi. În dimineaţa aceea a început să-şi facă planuri unde să se odihnească măcar două ore. Cu toate că avea domiciliul la nici 20 km de Baia Mare nu s-a încumetat să plece acasă deoarece era planificat peste câteva ore la o consultaţie medicală. Nu dorea să doarmă pe la nu ştiu cine, să nu deranjeze, spunea el, cu toate că avea doi fraţi, veri şi alte rudenii în oraşul respectiv.

Asta s-a întâmplat prin anii 1988. S-a tot gândit îndelung ce să facă. I-a venit ideea să doarmă la cinematograf. Şi-a cumpărat un bilet pentru filmul care a rulat la ora respectivă. S-a aşezat în sală pe un scaun oarecare. A tras un pui de somn pe tot parcursul cât a rulat filmul.

La un moment dat a fost trezit de o persoană ce făcea parte dintre angajaţii acelui cinematograf:

- Domnule, s-a terminat filmul! Tânărul şi-a privit atunci ceasul, dar a considerat că este

o oră „timpurie” pentru a pleca în altă parte, apoi a grăit către cel ce l-a trezit:

- Poftiţi încă 6 lei, preţul difuzării filmului următor, vreau


32

să mai rămân. - Vreţi să revedeţi acelaşi film? a întrebat bărbatul pe

tânăr. Toată săptămâna va rula acelaşi film care este consemnat pe afiş.

- Nu, domnule, am mai văzut de patru ori acest film, dar mi-e tare somn. Până ajung acasă mi-este de pornit înapoi. Unde să dorm în alt loc, la teatru? Acolo îi greu să dormi că se aplaudă...

Obiectele de artă tradiţională „Moda” nouă a făcut ca picturile aplicate direct pe perete

sau pe pânză, icoanele pe lemn sau pe sticlă, ştergarele de perete, carpetele şi alte obiecte de artă tradiţională să dispară din multe case codreneşti. Nimic nu arătăm spunând că „ne-am modernizat” când de fapt camerele noastre „etalează” în locul unor elemente menţionate mai sus, pereţii goi.

În satele codreneşti rar se pot vedea obiecte de artă tradiţională amintite mai sus şi pentru că unii cetăţeni le-au dosit prin poduri, magazii sau le-au „înstrăinat” sau vândut comercianţilor ambulanţi care au umblat prin toate satele pentru a achiziţiona lucruri de acest gen pe bani mărunţi. Nu putem spune că „moda” pe care o abordăm azi referitor la acest aspect merge pas în pas cu arta, când pereţii interiori din casele noastre „etalează” în locul acestor elemente artistice doar zugrăveala şi oxizi fără alte lucruri ce ne pot decora pe plan artistic locuinţele.

DORIN AL. COSMUŢA

Mai avem suflet? Se spune că nimic nu e mai frumos pe

lume decât zâmbetul unui copil. Îţi luminează viaţa, îţi încălzeşte inima, te face


33

să simţi că trăieşti… că mai bine decât atât nu are cum să fie. Ei bine, în cazul unor copii speciali, cum sunt cei care au tulburări din spectrul autismului, un zâmbet se obţine doar după ani grei de terapie.

Părinţii sunt adesea stresaţi atunci când primesc un bileţel de la şcoală în care scrie despre copilul lor că nu ascultă dascălul sau produce tulburări în clasă. Un motiv posibil pentru un asemenea comportament este deficitul de atenţie sau tulburarea de tip hiperactiv, numită ADHD.

Se poate vorbi despre povestea unor copii care fără vina lor sau a părinţiilor s-au născut fără drepturi…

Este povestea disperării multor părinţi care trăiesc într-o confuzie şi lipsă de informare, uitându-şi visele, abandonându-şi carierele, umilindu-se de multe ori la cei bogaţi pentru a-şi salva copiii.

Povestea unor mame fără vină, dar măcinate de vinovăţia şi de ruşinea de a fi dat naştere unor copii care trăiesc cu minţile lor într-o altă lume…motiv pentru care li s-a lipit în frunte eticheta de ”mame de handicapaţi” sau mama acelui copil… Aceşti părinţi se chinuiesc să învingă cinismul sistemului, nepăsarea autorităţilor şi mentalităţile celor mai mulţi dintre noi…

Dar cum să învingi atitudinea societăţii care caută modele, omul perfect la care să se raporteze şi în acelaşi timp îşi arată respingerea faţă de cei cu diferite deficienţe…? Ne irită la culme reacţia primitivă a unora, care îşi manifestă dezgustul şi nepăsarea faţă de persoane, cu astfel de probleme. Auzim mereu rostindu-se cu dispreţ cuvântul ”handicapat”, fiind folosit în context negativ, cu sensul de inapt, neadaptat, antisocial. Suntem destul de brutali în a-i eticheta pe alţii, uneori fără să gândim. Din păcate în multe situaţii copiii sunt educaţi în spiritul acesta, inoculându-li-se încă de acasă o atitudine distantă faţă de cei care nu sunt perfecţi, lipsa celor "şapte ani de acasa", şi prin asta spun lipsa de educaţie. Discriminăm pe aceste


34

criterii. Un copil cu deficienţe va fi greu acceptat de către orice dascăl. Un angajator va elimina din start persoanele cu deficienţe. Statele occidentale tratează cu seriozitate problema aceasta. E un sistem care funcţionează în sprijinul acestor persoane iar atitudinea societăţii faţă de ei e cu totul alta. În Occident, dacă eşti o persoană cu deficienţe eşti tratat cu foarte multă grijă şi cu respect încât să-ţi poţi păstra demnitatea umană. La noi lucrurile stau invers, dacă ai astfel de probleme, în cel mai bun caz, eşti invizibil pentru cei din jur. Dar dacă eşti remarcat cu siguranţă devi ţinta bătăii de joc a unora, eşti subiectul de bârfă bun de ”mestecat” de unele gospodine între două telenovele, eşti respins şi tratat de cunoscuţi sau necunoscuţi, de la o distanţă enormă. Ne pretindem umani, credincioşi, interesaţi de problemele societăţii dar picăm mereu la acest simplu şi banal test. Mă întreb când o să învăţăm cu adevărat să fim oameni cu un bun suflet?

Prof. EMILIA POP

Păstrarea tradiţiilor…neglijenţă sau…uitare !!!

Transilvania, pământ binecuvântat de Dumnezeu şi de aceea jinduit de-a lungul timpului de numeroase popoare mai mult sau mai puţin nomade, a fost locuit de români încă de la apariţia lor. Avându-i pe daci şi pe romani părinţi iluştri, în urma unei alchimii divine, a apărut poporul român, popor mândru , muncitor şi creativ. În negura veacurilor, prin putere şi nemernicie, s-au statornicit pe pământul răbdător al Transilvaniei şi alte naţii, înrobindu-i pe întâi stătătorii locului, aducându-i într-o jalnică sărăcie şi cruntă mizerie materială. Cu cât sărăcia era mai mare, cu atât creştea bogăţia spiritului românesc; cu cât dorinţa străinilor de a transforma românii în


35

vorbitori de alte limbi era mai acerbă, cu atât înflorea limba română. Încercarea de deznaţionalizare nu a avut efect, ea neputând trece peste cuvintele rostite de români de-a lungul veacului: „am fost şi-om fi!”. La acest final de veac şi început de mileniu încercăm cu toţii o anumită "nostalgie a originilor", ca să folosim o expresie dragă lui Mircea Eliade. Nemultumiţi parcă de ritmul monoton al vieţii pe care o trăim, între o zi de lucru şi cealaltă, între o săptămână şi alta, între o lună şi cealaltă, avem impresia că cei dinaintea noastră îşi înscriau existenţa mult mai armonios decât noi, în timp şi spaţiu. De aici o anumită ispita a contemporanilor de a căuta cu insistenţă "armoniile pierdute" dintre om şi cosmos, dintre om şi natură, dintre om şi oameni. Dorinţa de a cunoaşte secretul "ritmurilor vitale" ce reglau existenţa în timp şi spaţiu a comunităţilor umane de altă dată, continuă să incite astăzi imaginaţia omului modern de pe întreg mapamondul. Această "nostalgie a originilor" justifică în bună parte dimensiunile fenomenului actual al turismului cultural care a reuşit să înroleze oamenii în multiple tipuri de pelerinaj spre diverse "oaze de spiritualitate străveche".

Folclorul este o carte a vieţii poporului, o istorie a sa; necunoscându-l, ne vor lipsi câteva din acele rădăcini adânci prin care, pentru a fi puternic, trebuie să aduni seva pământului în care te-ai născut, iar cunoscându-l avem sentimentul că ne aflăm în faţa stejarului autentic, viguros, puternic implantat în pământul strămoşesc din care îşi soarbe puterea şi parfumul. Timpul istoric pe care-l trăim a făcut însă ca multe forme tradiţionale de viaţă comunitară, consacrate ca semnificative pentru respectivele comunităţi, să fie tot mai rar întâlnite în majoritatea civilizaţiilor post-industriale ale secolului-XX. În perimetrul geografic al Europei de sud-est, din care România face parte integrantă, numeroase manifestări comunitare de tip tradiţional s-au păstrat în mod aproape miraculos, împreună cu o importanţă încărcătură de semnificaţii arhaice.


36

Fiecare om, fiecare loc e o poveste. Povestea unei vieţi, un poem nescris, dar plin de atâtea înţelesuri şi de-atâta înţelepciune pe care fiecare din noi am adunat-o în sufletul, inima şi gândul nostru. Şi-mi vin în minte cuvintele lui Constantin Noica; “ Mai adânc decât mine, în mine însu-mi, este gândul. El îmi dă bucuria, dacă mi-o poate da ceva.”

Pentru unii, care s-au depărtat fizic, prin strămutarea într-o altă zonă de un alt farmec aparte, a ramas doar dorul şi gândul. Acestea ne fac să aparţinem trecutului şi în acelaşi timp, prezentului, atât cât ne dorim să facem parte din el, prezenţă fizică sau spirituală, atât cât vrem să ne implicăm. Cuvântul si gândul le-am împletit împreună cu dorul şi ... amintirile păstrate ca pe-o comoară nepreţuită, într-o ladă de zestre a sufletului meu se aştern...

E uşor să. descrii ceva atunci când ţi-e la îndemână. Stai şi priveşti, trăieşti acel moment cu toată fiinţa, trăieşti ceva ce vine din adâncul fiinţei tale, te bucuri, doreşti să-l păstrezi, îl retrăieşti ori de câte ori ai ocazia, odată cu sosirea primăverii, sosirea reînvierii naturii şi a sentimentelor ce te animă şi se înlănţuie, anotimp după anotimp. Uneori mă gândesc la obiceiurile ce nu s-au păstrat decât, poate, numai în sufletul oamenilor, în adâncul fiinţei lor. M-am gândit să aştern aici, câte ceva din obiceiul local de nuntă, cerutul miresei. Oraţia este spusă de starostele satului.

“Ia-ţi mireasă ziua bună!” “Onorată adunare, De la mic până la mare, Vă rugăm de puţână ascultare. Vă rugăm tare fierbinte, Să luaţ’ puţân aminte, La vo două tri cuvinte. Tânăru nost crăişor, Plin de pară şi de dor,


37

Dimineaţă s-o sculat Şi la Dumnezău s-o rugat Dumnezău i-o dat, Ceas de căsătorie Şi de bucurie! Noi am auzit o veste, Că în curţâle aieste, Este-o floare înflorită, De ochi părinteşti iubită. Iar al nostru crăişor Plin de pară şi de dor, Vre s-o ducă s-o sădească S-o ducă-n a lui grădină, Ca să prindă rădăcină. Şi-o duce cu jurământ, Pân-or merge în mormânt. ....................................... Şi acum vă socotiţi, Cu mnireasa ne cinstiţ’! Că n-om be şi n-om mânca Până mnirii mâna şi-or da, Amândoi s-or săruta Muzica ne-a cânta, Şi cu tăţ’ ne/om bucura. Ş-acum avem o rugare Cei mai buni de picioare Dacă nu vă supăraţ’ Mnireasa să ni-uă daţ’!” După ce sunt aduse două-trei fetiţe, care sunt refuzate de către mire, dar în cuvinte de laudă, este adusă cea adevărată, căreia starostele îi spune: “ Mnireasă, tu mândră floare,


38

Înainte de plecare, Mi te-ntoarce cătă soare Stăi în loc şi ie-ţ’ iertare De la flori din grădinucă, De la dulcea ta mămucă. De la florile de fag, De la tatăl tău cel drag. De la florile de tei De la frăţiorii tăi. De la floarea ce din vale De la surorile tale. ..................................... Soarele-i la asfinţât A tău mnire te-o răpit. Jele-mi de ce mni de ce mni jele, De-al tău păr cu floricele, Astăz’ îl pui su cunună Trece viaţa ta cea bună! Mnireasă, până la prânz Cred că ti hrăni de plâns. Care bine l-ai avut Altu’ nu le-ave mai mult! Ia-ţ’ mnireasă zua bună, De la stele, de la lună, De la mama ta ce bună. De la uşă, de la prag De la tatăl tău cel drag! De la fraţ’, de la surori De la grădina cu flori! De la păru cel cu pere De la veri şi de la vere! De la nucu cel cu nuci De la scumpii tăi bunici!


39

De la unchi de la mătuşi Că îndată ieşi pă uşi! De la pietrele din vale, De la vecinele tale! De-o fost bune, De-o fost răle, Ai trăit în sat cu ele! Plângi fiică, plângi Şi suspină, ………………………. Ia-ţ’ mnireasă zua bună De la struţ de busuioc, De la feciorii din joc, De la merii cei gutâi De la drăguţu di-ntâi! Hie-ţ’ gându la bărbat, Că cu el te-ai măritat!” FLORICA BUD Războiul mamicelor şulmedhene În fiecare iarnă, în concurenţă cu alte femei din bătrânul Şulmedh, războiul de ţesut era instalat în casă şi cât era iarna de lungă mamica ţesea fie pânză din cânepă groasă numită dosoi, fie pânză subţire de in. Din pânză se coseau cămeşi (cămăşi pentru bărbaţi) şi spăcele (cămăşi pentru femei), feţe de masă, lipidee (cearşafuri) de pat şi şterguri (ştergare) de toată ziua şi de sărbătoare, pentru zestrea noastră, a celor două fete. Dar până să ajungă firul de tort în războiul de ţesut, curgea destulă apă pe Someş! După ce se smulgeau firele de cânepă, se legau în snopi, care se puneau la topit în Someş, câteva zile bune. Se scoteau şi se întindeau la uscat. Urma meliţatul, bineînţeles cu ajutorul unor meliţe. Fuiorul brut


40

rezultat se trecea prin hecelă, rezultând produsele: fuior propriu-zis, bărdie şi canuri... Fuiorul rezultat urma să fie tors pe fus cu ajutorul furcii de tors fuior. De pe fus se răşthia pe răşthitor, rezultând jirebdhiile. Ele se spălau în ciubere cu ajutorul cenuşei. Se uscau la soare, se dăpânau cu ajutorul vârtelniţei, rezultând un dhem de tort. De pe dhemul de tort cu ajutorul socalei se făceau ţedhile, care se puneau în suveică. Firul de tort se urzea pe urzoi, apoi pe iţe şi pe spată... Cu ajutorul brâglelor se bătea în război firul de tort şi în final rezulta pânza. După materialele folosite ea putea să fie: din tort curat, în combinaţie cu bumbac sau cu lână. Făcând faţă cu brio concurenţei celorlalte mamici din sat, mamica mai ţesea şi ţoale (cuverturi) pentru pat, din lână colorată, cu motive florale. Pe aceleaşi iţe, schimbând firul din suveică, ţesea şi pănură pentru zadia (năframa) din cap şi zadia dinainte (şorţ). Când pânzăturile erau gata, războiul era lăsat la vatră şi era chemată la luptă bătrâna maşina de cusut Singer, ce îşi făcea datoria sub mâinile harnice ale celor două femei, mamica şi bunica Valeria. Moşina (maşina) de cusut era a bunicii, aceasta suplinind dorinţa ei neîmplinită de a-şi contiuna studiile. Bunica Valeria s-a specializat în cusutul lenjeriei de pat, cu modele complicate, pentru zestrea mireselor. Când cele două găzdoaie (gospodine) nu ţeseau şi nu coseau la maşina Singer, făceau cipcă (dantelă), neţ (plasă) pentru perdele. Tot la maşina de cusut meştereau ciur cu moşina (broderie). Dacă războiul era prezent în casă, însemna că era deja iarnă. Dacă era iarnă, era şi săniuş şi oameni de zăpadă. Dar era şi vremea... gomboţilor (găluşte) cu prune. Gomboţii cu prune erau de fapt cu silvoiţ, fiind şi mâncarea mea preferată. Se fierbeau cartofii în coajă. Se curăţau, se răzăleau. Apoi se adăuga fărina de grâu, cât era nevoie. Altceva nu se punea... nici ouă, nici vanilie, fiindcă le schimba gustul, rezultând nişte gomboţuri cu... pretenţii. Se întindea aluatul cu sucitoarea, rezultând o foaie mai groasă. Se


41

tăia cu un cuţit în pătrate potrivit de mari. Noi, copiii, mai adăugam silvoiţ, dacă eram prezenţi la locul faptei. Se făceau rotocoale. Printre gomboţii cu silvoiţ se fierbeau şi nudli, ce se făceau din aceeaşi cocă. Se răsucea bucata de aloat până ajungea subţire ca o indre de croşetat, mărimea unsprezece. Apoi se tăiau după preferinţe şi se aruncau în... oala cu gomboţi. Apa pentru scăldătoarea gomboţilor dădea în clocot exact când ei erau gata. Se fierbeau până ieşeau la suprafaţă. Se pescuiau cu lingura de lemn, punându-se în strecurătoare. Între timp se pregătea prisli (pesmet). Se prăjea, în ulei încins, griz (griş) sau pesmet făcut în casă, din pthită mai veche. Gomboţii cu prune... spaima fiarei (colecistului) buclucaşe! GHERASIM SOLOVESTRU DOMIDE De la Izvorul Someşului la Izvorul Senei

Jurnal de călătorie Din când în când rememorez drumurile copilăriei. Refac traseele din jurul casei, cele din jurul comunei şi ajung la zborul din cuibul localităţii natale, zbor petrecut cu peste treizeci de ani în urmă. De atunci am plecat în repetate rânduri de acasă, sau dintr-un anumit loc pe care periodic îl numeşti ACASĂ. După drumurile în ţară, au urmat drumurile în străinătate. Primul, în Franţa. Şi cu cât mă apropiam de Franţa începeau să se deruleze în mintea mea amintirea primelor texte de la orele de limba franceză din şcoala generală. Cel mai bine îmi aminteam din manualul de limba franceză textul „Le jarden de Touileries”, dar în locurile invocate în manualul din şcoala generală am ajuns cu câţiva ani mai târziu.... Ca om matur, când mă depărtez de casă, şi când distanţa nu mai este de ordinul sutelor de kilometri, ci de ordinul miilor,


42

n-o mai măsor de acolo de unde-mi este locul la plecare. O măsor pornind de la “casa copilăriei”. “Acasa copilăriei mele ” este la poalele Munţilor Rodnei, la izvoarele Someşului Mare. În vara anului 1975, mai mulţi elevi rodneni am luat parte la câteva expediţii pe munte în cadrul unui program naţional intitulat “Asaltul Carpaţilor”. Era un bun prilej pentru a ne familiariza pe viu cu muntele, cu formele de relief desenate în caietele de geografie. În una dintre aceste expediţii montane, conduşi de către inimoşii dascăli rodneni Leontin Silvestru Mureşianu şi Florea Bureacă am pornit spre Izvoarele Someşului Mare, vârful Ineu şi lacul Lala. A fost prima dată când am depăşit limitele mejdiilor de fâneţe cunoscute din verile anterioare la Rodna. A urmat apoi întâlnirea cu jnepenişul montan, cu petele de rododendron înflorit care parcă aprindeau muntele.... Îmi amintesc cu emoţie întâlnirea cu izvoarele râului Someş, cu apa aceea sfântă şi rece ca gheaţa care izbucnea din adancul Muntilor Rodnei. Mi-am amintit de Izvorul Someşului în vara anului 2005, când prezent fiind pentru câteva zile în centrul universitar francez Dijon am remarcat indicatoarele turistice care menţionau în apropiere Izvorul Senei. Am plecat în căutarea lui având în suflet emoţia descoperirii Izvorului Someşului din copilărie. Căutarea a fost uşoară. N-am mai avut în spate rucsacul greu de echipament montan şi provizii ca acum treizeci de ani la Izvorul Someşului din Munţii Rodnei. Am mers cu autoturismul până la 100 de metri de Izvorul Senei. Acesta se află în nord-vestul oraşului Dijon, în provincia Burgundia, la o altitudine de 470 m. În apropiere de izvor se află urmele unui templu galo-roman unde era venerată Dea Sequana una din zeiţele apelor. În prezent este construită o grotă artificială de protecţie a izvorului principal şi statuia unei nimfe. Este important de remarcat că Izvorul Senei a aparţinut aproape o suta de ani Parisului. De la izvor Sena se îndreaptă spre Canalul Mânecii. În buclele şi meandrele ei, Sena are o lungime de 776 km şi este navigabilă pe o distanţă de 120


43

km pentru vasele mari. Traversează oraşe importante, Troyes, Rouen şi Paris fiind unele dintre acestea. Mici ori mai mari, localităţile din apropierea izvorului poartă mândre numele „sur Seine”. Astfel până la Chatillon sur Seine, mai avem Aisey sur Seine, St. Marc sur Seine. Asta mă duce cu gândul la faptul că în România, unele dintre localităţile noastre legate de Someş, sunt menţionate doar pe indicativele şi hărţile de cale ferată. Aşa întâlnim şi la noi oraşul Beclean cu gara CFR Beclean pe Someş în Bistriţa-Năsăud. Amintim şi satul Remeţi pe Someş, aparţinător comunei Mireşul Mare, la graniţa dintre Sălaj şi Maramureş. Vremea plăcută de iunie ne-a dat prilejul să vizităm cu maşina, ori la pas de plimbare şi alte obiective turistice reprezentative din jurul Izvorului Senei. La 6 km de drumul principal care face legătura cu autostrada A6 Paris-Marseille vizităm mănăstirea cisterciană Abbaye Fontenay. Mănăstirea a fost fondată în anul 1118 de către Bernard de Clairvaux. Amplul complex cu o vechime de nouă secole, prezintă viaţa monahală a unei colectivităţi foarte active de călugări. Atât biserica, dar şi celelalte construcţii ale acestui ansamblu arhitectonic medieval sunt exemplul simplităţii ordinului religios cistercian, care se prezintă într-o manieră pioasa şi, de-a lungul timpului, dând aspectul unei înfăţişări grandioase. Din anul 1981 complexul monahal face parte din obiectivele Patrimoniului Mondial UNESCO. La noi în ţară întâlnim, pe malul stâng al Oltului, între localităţile Sibiu şi Făgăraş, mănăstirea Câlţa, fondată, conform documentelor istorice existente, între anii 1202-1206. În aceeaşi perioadă este atestată documentar prezenţa unui abate al ordinului cistercian în acea zonă. Din documentele istorice ale vremii rezultă că abaţia cisterciană de la Câlţa a deţinut un rol important în istoria politico-economică şi culturală a Transilvaniei medievale. Documentându-mă mai mult aveam să aflu că elevi şi


44

profesori din Franţa, Germania, Cehia şi România (din judetul Suceava) şi-au propus să reconstruiască la mănăstirea cisterciana Abbaye Fontenay un ciocan de forjă după modelul celui din seculul al XII-lea, cu respectarea documentelor istorice care stau le stau mărturie în arhiva mănăstirii. Proiectul este condus şi supervizat de profesorul Paul Benoit de la Universitatea Paris-Sorbona. Dar despre aceasta şi despre alte drumuri europene în alte pagini de jurnal.... Mi-am amintit de Izvorul Someşului şi într-o frumoasă sâmbătă de toamnă 2010 când am răspuns inviaţiei inimoşilor dascăli Gelu DRAGOŞ şi Vasile Dan MARCHIŞ de a fi prezent la Mireşul Mare. Ducând cu mine mesajul redactorilor revistei “Cetatea Rodnei”, am participat în sălile Bibliotecii Comunale din Mireşul Mare, la lansarea revistei “IZVOARE CODRENE”, a unor cărti de poezie şi la vernisajul unei interesante expoziţii de pictură a dascălului şi poetului Ion GEORGESCU. Manifestări similare au avut loc în acest an şi la Rodna. Iată două comune RODNA şi MIREŞU MARE, legate între ele prin cei aproape două sute de kilometri din parcursul râului Someş, care azi se aseamănă şi se înfrăţesc prin acte de cultură. VASILE DAN MARCHIŞ Întrebările şi răspunsurile anului la revista Izvoare Codrene Interviu imaginar cu Ştefan Enoriaşu, viitor proprietar de biserici Reporterul de serviciu ( nu neapărat în biserică): Domnule Enoriaşu, ce ne puteţi spune în general despre unele biserici sau unii enoriaşi? Ştefan Enoriaşu: Mai nou sunt şi enoriaşi fără biserică. Ba mai mult, sunt şi biserici fără enoriaşi.


45

Reporterul: Vă rog să daţi detalii în legătură cu acest aspect. Enoriaşu: Sunt enoriaşi care s-au născut în religia pentru care nu există biserică în satul lor (aici nu-i o problemă fiindcă aceştia pot trece din oficiu la care biserică de altă religie vor, în cazul în care au discernământ). Însă cea mai gravă problemă, poate imposibil de rezolvat este pentru cei care având, să zicem, religia greco-catolică la care au trecut cu voia şi nesiliţi de nimeni de la religia ortodoxă, pentru ei sigur nu există biserică, dacă nu preferă altă variantă pe care sigur o au zi de zi la dispoziţie (bisericile de altă religie).Referitor la asta vreau să spun că şi eu sunt momentan un enoriaş fără biserică, dar sunt în tratative cu cineva de la Direcţia de Culte şi Patrimoniu în vederea cumpărării unei biserici – monument istoric. Reporterul: este un caz fără precedent faptul că edificiul pe care îl veţi cumpăra este biserică şi în acelaşi timp şi monument istoric. Referitor la asta vreau să vă spun că într-un oarecare articol de lege scrie că timp de cinci ani nu aveţi voie să schimbaţi profilul acelui edificiu. Enoriaşu: La ce profil vă referiţi? Reporterul: ...E biserică – monument istoric. Enoriaşu: Aşa este, dar în obiectivul respectiv nu s-a desfăşurat nicio activitate de ani de zile decât că a servit turiştilor drept muzeu. Pe lângă asta eu nu vreau să-i schimb profilul ci să-l îmbunătăţesc. Reporterul: Adică? Enoriaşu: Biserica respectivă deserveşte pe cei ce o vizitează doar sub aspectul că oferă la vedere sub formă de expoziţie unele icoane, picturi şi alte elemente sacre ca un muzeu oarecare, Eu mai mult voi îmbunătăţi profilul acestei biserici, după cum am spus, adică voi încadra aici un preot care să oficieze slujbe în funcţie de dimensiunea sărbătorilor de peste an şi a cerinţei enoriaşilor. Astfel biserica respectivă nu va deservi pe enoriaşi numai sub aspectul „expoziţional” ci le va da


46

ocazia să asiste în acelaşi timp şi la slujbele care se oficiază duminica şi în sărbătorile de peste an sau în funcţie de cerinţele enoriaşilor. Reporterul: În asemenea situaţie obiectivul respectiv va deveni la propriu cât şi la figurat prima biserică cu un enoriaş adevărat... IOAN DRAGOŞ Treptele „...mai avem merinde ascunsă” (Ieremia; 41,8) trei dimineţi la rând am fost căutat de o imagine coboram la întâlnirea cu luna octombrie şi am văzut-o pe salomeea dansând pentru cuminţenia pământului înfloritoare îţi aduci aminte zilele în care înfulecam destinul nu te mire aşa rămâne timpul vânzător a toţi şi a toate în palma ta şi în palma mea rodeşte încă acelaşi îndurător popas eşti acolo în puterea deplină a adevărului departe de înfricoşata podoabă de frig pe treptele melcului aşezăm fructele anului ce va veni


47

pictori naivi ne pregătesc anotimpurile Ţinta silit sunt de puterile ce-ndrumă lumea toate cuvintele într-o singură ţintă iată gândul tău stăpân peste marele ordin dumnezeu închide pe unde treci cărările urii sunt secunda cu care timpul te minte între cuvinte e-un trai îmbelşugat minunata viclenie s-a cheltuit vei gusta felia cea mare chiar dacă semnul n-o să se mai repete Mărturisirea arunci piaptănul arunci piatra dar pădurea nu creşte în urmă anii au plecat îmi spui s-au dus trâmbiţând porţile chiar şi îngerii se aşează la start trupul tău de mult şi-a luat zborul sub praful oraşului încărunţeşte lumina uşă închisă cenuşa unei sărbători


48

m-ai scos din timp din vis n-am mai ieşit de atunci mulţimea faptelor pe care nu le-am săvârşit mi-au adus liniştea şi umilinţa pe care nu o pot mărturisi de a nu te putea împărţi cu nimeni nici măcar cu aceste cuvinte lângă care spaima este neputincioasă DRAGOMIR IGNAT Măsurare imposibilă Cum ninge peste noi ca-ntr-o poveste De iarnă mirosind a cozonaci, Visam maiestre năvăliri ecvestre Şi abur cald din suflete de maci. Ierarhizează vremea năzuinţe Uitate-n vechi desagi din tinereţe Într-o coloana lungă de seminţe Ascunse sub zăpezi să nu îngheţe. Noi mai rotim o data pe sub soare Ca globurile mici de papadie Şi visul vine ca să ne măsoare Momentul trecerii în veşnicie!


49

Invocatio Doamne cun se-abate a pustiu Într-un biblioraft cu sentimente, Dorul românesc pe care-scriu Na-şteva metafore latente. Fi-va iar un veac pe care noi Îl vom croşeta pe veşnicie Îmbrăcat în cearcăne de ploi Şi născut din crez de păpădie. Fie dar acest născut din lut Zămislirea altui cerc de ape, Precum un perpetuu început, Din aproape înspre mai aproape. Călător În gara vieţii,călător stingher Îngemănând vecia cu momentul, Pun amanet felia mea de cer Spre a cerşi vieţii doar prezentul. Când zgribuliţi coboară călătorii Din trenul gâfâind de cale lungă Dau la o parte zariştea şi norii, Lumina veşniciei să m-ajungă. Miresme poartă în rafale vântul, Din alte lumi care ne fac ocheade, Mă urc în tren, bilet îmi e cuvântul Şi cade pulbere din cer, tot cade...


50

VASILE DAN MARCHIŞ Bilanţ În timpul în care a consumat o sută de pâini un mare poet a scris o poezie apoi a mai scris peste o sută de poezii de dorul pâinii. Tristeţea cea mai mare Tristeţea cea mai mare este a acelui vultur condamnat pe viaţă să zboare numai cu avionul... Doar la adresa păsărilor captive cum este acel vultur nu pentru cele libere şi apte de zbor se folosesc întrebări de felul: „Cu ce ai zburat până aici sau până acolo... Vulturul acela uitându-se la mine, suspect părea de parcă şi-ar fi dorit să-şi dea aripile în schimbul mâinilor mele... Din vol. în curs de apariţie„Aripi în schimbul mâinilor mele”


51

ION GEORGESCU

Mulţumire

O, ce plin de bunătate-ai fost cu mine, Doamne!

M-ai ales ca pe bobul cel bun şi m-ai pus deoparte

Am putut să cad de-atâtea ori,dar m-ai ţinut pe palme!

O, Domnul meu, purtarea Ta de grijă şi mila, şi-ndurarea!

Ce mândru sunt privind în urmă la viaţa mea trecută!

Tot ce-a fost bun, ce-a fost izbândă e numai darul Tău!

A mea a fost doar teama, prostia, laşitatea…

Mă duc prin lume cu un dor de noi prietenii

Şi am credinţa că în cale Tu-mi semeni oameni buni!

O, Domnul meu, Stăpânul vieţii mele – izvorul iubirii

Să-mi curgă mai departe prin valea cu flori a privirii!

Fantezii

Conducta apei, la etajul trei Trece prin dreptul vocii tale somnoroase

Iar când o beau eu la etajul cinci Se lasă-o linişte şi un fior în oase


52

Ai grijă mare, vana de la baie s-o goleşti Să nu se scalde nimeni după tine

Acolo e profilul tău mototolit în unde Şi s-ar putea ca tu să uiţi de mine

La viaţa ei, mama a tors în neştire Lâna alba de la sute de oi

De la un timp, a tors şi zăpadă Ca să scurteze iarna de la noi

Alunii Alunii, chiar de n-au alune,

Au şoapte din copilărie, Au umbre moi cu amintire

Şi-un lunecuş spre ghiduşie… De ai de gând să mă aduni

Din lumi de vise, din genuni – Mă caută-n poteci suinde

Prin verde crângul de aluni… Aşa te-am întâlnit în lume – Cu rouă fragedă-n privire…

Şi te-am iubit, cum eu iubesc anume Alunii, chiar de n-au alune.


53

VASILE MORAR Ca limbile pe un cadran de ceas În cuiburile sutienului de ceară să trecem noaptea lămpilor subţiri cât încă-s noi veşmintele de miri şi luna cade-n geamuri ca o gheară La lumânarea cărnii tale sfinte sângele meu se roagă cu glas stins, iubita mea, ca un magnoliu nins umbrele noastre plâng peste morminte. Pe sub obrazul albelor prosoape în sănii noi trec alţi nuntaşi spre rai, hamul ca frunza tremură pe cai Zăpezile nu mai încap sub pleoape. Iubito, numai noi am mai rămas ca limbile pe un cadran de ceas. Zăpada se ascunde în gaură de şarpe Iubito, iarna asta-i ca un tratat de pace semnat cu pastă groasă de marile puteri, un flutura cât palma stă prins în patru ace, ca un salcâm pe coala-ierbar al unei veri; Oglinzile transpiră când părul tău sub perii, oftează, ca o frunză de plop în univers, zăpezile coboară pe stinsele imperii- copertă peste şina de plumb al unui vers;


54

Eu îţi mai scriu răvaşe pe colile de gheaţă cu dalta de lumină furată dintr-un tei şi bat pe fiecare ştampilele de ceaţă, Iar nasturii cămăşii noaptea-i deschid cu chei zăpada se ascunde în gaură de şarpe, vine căldura moale cântând la şapte harpe. Într-o bibliotecă din Nord Într-o noapte luminos ca un tub de neon a intrat în poemul la care lucram tatăl meu, ţăranul Morar V. Ion, câmpia trăgând-o după el ca pe-un ham. Gânditor a pipăit fiecare cuvânt- ca la târg când cumperi o căciulă de miel- aşezat pe un vers ca pe un prag de pământ azvârlea cu lopata lumină pe el. A doua zi dimineaţa, mai alb ca un crin, cu un secol de ierni purtându-le-n spate hainele mirosindu-i a căpiţe de fân. Puse pe colinele căii ferate, caldă vară peste noi ca un tainic fior tata-i plecat într-o bibliotecă din Nord. GELU DRAGOŞ Corăbii de cuvinte Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” (Lucian Blaga) Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii


55

pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii. Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine, imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe. Când poezia şi poetul devin o osie de lemn în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga. Perpetuum mobile Un clopot ce veghează schitul, Un val tăcut ce-mbrăţişează Marea, Un stol de pescăruşi ce întretaie zarea Şi tu, femeia mea, cu ademeniri deşarte. Un baldachin ce ne invită-ntr-însul, Un Soare cald ce ne surâde galeş, Un ropot scurt de ploaie ce ne înfăşoară Şi tu, femeia mea, cu unduiri fecioare. Un asfinţit de mai ce ne cuprinde, O lună ce ne umple de iubire, Un cer înfloritor de stele, Şi tu femeie, pântec de dumnezeire. Zăpezi de camuflaj Sunt hăituit, un anotimp întreg, îmi trage lanţul ploilor în pleoape străin, în Galaxia Gutemberg


56

voi scufunda păduri întregi de ape. Ferestrele de apă s-au prelins vântul plezneşte-n oase de zăpadă, pe frunze reci, rugina s-a întins şi iarna curge-n zdrenţe de paradă... DOREL MACARIE proxenetism cu neruşinare se împerechează fata morgana cu linia orizontului şi nasc apoi manechine maternităţi cu amintiri vieţile noastre se burzuluiesc anotimpurile să-şi ţină rândul unele se umflă şi crapă în cioburi amestecate şi colorate urnă cu bilete pe care scrie doar semnul mirării vitraliu spart pe făraş tinereţea parfum de manechin mă calci pe convingerea mea de familist unduios apăsat ca un manechin la prezentarea de modă se aud tocurile cum bat cizmele plutonierului ieşit la raport nările mi se umflă ca broscoii gata să orăcăie


57

Kalasnikovuri parcă se descarcă-n stomac în urma ta efectul Coandă un martor perfid parfumată dâră de fum departe tu avionul ce zburase demult căutarea preţului vizuina lui are fiecare lucru o placentă dialectică mohorâtă în care scormonim mereu şi cearcăne largi facem în jurul luminii animaţie în frac prin saloane în căutarea preţului vizită continuă până cădem în tăcere ca-ntr-un tufiş de mărăcini o vagă trimitere la subsol IOAN CĂLĂUZ Parodie Ca farmecul întâiului fruct copt într-un pom crud Ca deşteptările cu zvonirea livezii şi zorii la fereastră Ca înălţimea de zbor a cerului, Ca salturile lungi ale dealurilor gonite de vânătoarea cerească a soarelui. Uluitoare parodie a fericirii!...


58

Dor Mi-e dor de mine cu sufletul tău. Simplu ca înfăţişarea luminii sau a apelor limpezi. Sunt alungat din mine!... Ca un castel cu turnuri negre numele tău creşte uriaş în noaptea necunoscută. Şi nici o poartă nu se închide în urma mea. Seară Seara când se învăluie umbrele Croncănitul ciorilor inundă orizontul. Toate fug de marginea privirii rănite Iar zâmbetul mării geme. E multă linişte în zare Doar vântul murmură printre aripi de înger. Melancolice amintiri ale copilăriei Dezvăluie faţa palidă a dealurilor tomnatice. Peste câmpul acesta mirific Va creşte odată cimitirul. IOAN VOICU Baladă de moarte până dincolo de dor coborât-am ca să mor


59

de tristeţe să mă-nchid într-o lacrimă de frig până dincolo de fir m-am aplecat să mă mir şi-am văzut cum mă miram într-o margine muream până dincolo de mine am plecat cu nu ştiu cine şi-am tăcut şi mă visam într-o lacrimă muream până dincolo de lume să mă pot din nou ascunde până dincolo de dor coborât-am ca să mor. Balada Uitării e atât de greu să uiţi iubito când urcă umbra pe statui încât acoperişul nostru se surpă-n urma nimănui aşa cum cade seara aceasta printre marame reci de ploi întreaga taină ce ne leagă se prăbuşeşte între noi sunt nevoit să te aştept pân;la răcoarea ce mă doare nisip acum e ochiul lumii rostogolit ca o cântare...


60

Baladă la o istorie în iarbă cruci negre, sfinxuri zidite-n pământ de nume de bărbaţi cu sângele mereu uscat răsuciţi în fire de iarbă într-o noapte sau într-o zi vor străjui plopii amurgului. VASILE MUREŞAN Eu, te-am iubit. Şi tu n-ai vrut, Iubirii să te dăruieşti; De-acuma poţi să spui aşa: „A fost odată ca-n poveşti...” N-aş fi vrut să-mi scrii ceva, Dar voiam să-mi spui aşa: „Pleacă! Nu mă căuta. Nu te vreau în viaţa mea.” Când flori vor cade peste anii-ţi Cei plini de chin şi nenoroc, Degeaba-i vrea să întorci timpul, Iubire şi fericire, tu n-ai vrut să-ţi dau deloc. N-am să fug după nălucă, Să-mi pierd timpul în zadar, Ai fost fata mea Morgana, N-ai vrut fericirea-n dar. Oh! Rămâi în zări, departe,


61

Tu, cu alte idealuri, Fericirea pentru tine, Pleacă acum pe alte valuri. Nu căta în idealuri Fericirea ta, iubito! Ai avut-o chiar în braţe, Singură ţi-ai năruit-o. Ai vrea Tu vrei iubire să primeşti? Dar dragoste nu dai în schimb; E greu să ai ce nu poţi da, Oriunde,oricum şi oricând. Nu ţi-am cerut nemărginirea, Nu ţi-am cerut ce nu poţi da, Voiam în schimb, să-mi dai puţin Din dragostea-ţi. Atât aş vrea. Fiinţă ce pluteşti prin lume, Mai mult sau mai puţin uşor, Gândeşte că ţi-am vrut doar bine. Asta-ţi doream în viitor. Aş vrea palate să-ţi ofer, Aş vrea ca s-ai de toate, Şi pentru toate-ţi cer atât: Iubire doar! Dacă se poate! Când Când Cerul se va rupe-n două,


62

Când oceanele-or fi roua, Când Soare n-a răsări Şi atunci te voi iubi. Ce ai vrea oare să ştii? Că trăind printre cei vii, Eşti iubită şi dorită Şi poţi fii şi fericită. Nu căta în prea departe Ale tale idealuri, Când iubire de la mine, Vine pe-ale vieţii valuri. Şi pluteşte o cupolă Asupra fiinţei tale. Las-o ca să-ţi intre-suflet Şi-o să simţi iubirea mare. N-a fost clipă mai frumoasă Şi mai dragă-n viaţa mea, Ca şi când te-am strâns în braţe Şi ai fost numai a mea. NICOLAE PĂUNA SCHEIANU Fă Doamne să nu moară Păunescu! În vremurile în care nu mai găsim firescul Şi ţara parcă e bolnavă de o boală gravă Fă,doamne să nu moară Păunescu Şi lecuieşte-i inima bolnavă ! Şi lecuieşte-ne pe noi odată-n ţara asta Şi dă-ne din înaltul tău firescul,


63

Îndepărtează Doamne de la noi năpasta Şi fă minunea să nu moară Păunescu ! GAVRIL CIUBAN Acolo in memoriam Ion Burnar Poemul acesta umbla pe jos Nici carutas nu mai are Ci mult intuneric la indemana. Carul de altadata Se apropie singur Loitrele-l poarta peste hartoape. Pana la ceruri e fanul dintr-nsul. Copiii nu pica de-acolo, nu - ci ingerii clatina stelele-n leagan – tinutul de neatins al lui Dumnezeu. Mirare < cum nu se-mburda carul strabun? Poemul acesta umbla pe jos Si oarecand va ajunge acolo. IOAN ROMEO ROŞIIANU De dragul poeţilor Se dedică maestrului Adrian Păunescu Ne mor Poeţii, Doamne, ce se-ntâmplă? De ce ne faci pe lume-atâta rău? Prefer pistolul, Doamne, pus la tâmplă Decât să mă transformi într-un ecou.


64

Prefer să uit că viaţa se trăieşte Pe cimitire-nfipte-ntr-un maidan, Decât să uit că Scribul vieţuieşte Jignit, uitat de semeni, fără bani! De-aceea-aş vrea o adormire, În neguri de tăcere să mă-nfoi, Decât să-l scoţi din lumea ta pe Mire, Să nu-i laşi, Doamne, viaţa pentru noi! Aş prefera să-mi numeri, Doamne, anii, Pe umeri de-ntuneric să-mi rănesc Lumina cenzurată de castanii Sub care viaţa-mi cheltuiesc; Să-mi faci neliniştea să cânte, Nebunii toţi să mă lovească, În suflet moartea să mi-o-mplânte Şi-n inima de cremene o iască! Tu spune-mi, Doamne, unde se-ntretaie Tăcerea mea cu visul Tău de taină, De ce în pulberi sufletul se-ndoaie? De ce sunt vierme-n mărul de pe masă? De ce nu pot opri Blestemul Pe care-l suferă de-acum Poetul? De ce a Cruce ne miroase Lemnul Când trupul cere vremilor stiletul? Ne mor Poeţii, Doamne, ce se-ntâmplă? De ce ni-i lumea asta fără suflet? Aştept pistolul morţii lângă tâmplă Decât să mai aud că se întâmplă!


65

EMIL DOMUŢA Închinătura feciorului la fată fecioară în Seara Crăciunului Dar în ist cornuţ de masă Ce iagă mândră, frumoasă Acoperită, neacoperită cu flori de mac Parcă-i bună şi de leac Dar dacă n-o descoperim De mirosul ei tot ne topim. „Să trăieşti, tu, dalbă coconiţă Cu-n struţ mândru la băniţă Dumnezeu te ducă-n rai Cu tot neamul care-l ai Şi pe mine, lângă tine Dacă noi ne-om ave bine Păstă munţi în alte curţi La părinţi necunoscuţi Unde a vedea rât cu flori Gândi-oa că i-s surori Unde-a vede gard cu spini Gândi-oa că is vecini.” Urmează mulţămitura fetei şi apoi o corindă anume menită: Cel domn bun să-nveseleşte Mândră masă-mpodobeşte Dar pe masă ce daruri sântui Sântu-i sânt colaci de grâu-i Dar pântre colaci de grâu Sântu-i sânt cupe de vin Sântu-i sunt păhare pline Jumătate-s de vin bunu


66

Jumătate-s de d` auru Tu domn bun, pă cine aştepţi? Io-l aştept pe Dumnezeu Să-l cinstim, să-l preamărim Până-n Poarta Raiului Unde-s pomii înfloriţi Iară la toamnă rodiţi.” Refren: “Corindenu-i Doamne corinzi” Ştiute de la Ştefan Domuţa „Corinda Sânicorii” Vine Crăciunul cu zare La tăt omu-i praznic mare Vin feciorii la fereastră Corindând corinzi frumoasă Intră-n casă corindând După masă tăt cântând Şi-şi cântă cântările Şi-şi ştirbă inelile Găzdoaia mândru se gată Cu-n brâu verde de mătasă Şi meargă nănaşe mare La fata birăului Din „Poiana Mărului”. Auzită de la Ana Domuţa „Corindă din bătrâni” Pomuţ rămurat De poame-ncărcat Sfinţi le culegere Şi le trimitere Pe-o uşă de rai


67

La fată de crai Luna-n drum le-o stat Mândru i-o-ntrebat De unde le-aduceţi De la Sfânta Lună Cu rugare bună De la Sfântul Soare Cu mare rugare. Auzită de la Viorica Domuţa Agenda culturală codrenească Martie 21. 1957 la Ulmeni Maramureş s-a născut Florica Bud, poet, prozator, autoare a numeroase cărţi de poezie şi proză. Distinsă pe plan naţional cu numeroase premii la diferite concursuri şi festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Mai 2010 Apare prima revistă de cultură din Ţara Codrului numită „Izvoare Codrene”, fondată de poetul Vasile Dan Marchiş din Asuaju de Sus, Maramureş. Iulie 2010 Apare numărul 2 al revistei „Izvoare Codrene”. 13 septembrie 1955 în Lucăceşti, Maramureş s-a născut Ioan Dragoş, poet, autor a treisprezece volume de versuri, laureat cu numeroase premii la diferite concursuri şi festivaluri naţionale de poezie. 2 octombrie 2010, în comuna Mireşu Mare se lansează numărul 3 al revistei „Izvoare Codrene”. Evenimentul a fost prezentat de scriitorul Gelu Dragoş, coordonator onorific al publicaţiei respective. 2 noiembrie 1994, Chelinţa, Maramureş s-a născut Vasile Morar, poet, prozator. A publicat până în prezent treisprezece cărţi. Distins cu numeroase premii la diferite concursuri şi festivaluri de literatură desfăşurate în ţară şi în străinătate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.


68

Cuprins NICOLAE BUD - Tribunul din Băseşti / 1 VASILE DAN MARCHIŞ - Revista “Izvoare Codrene” şi-a dobândit “identitatea” culturală la Mireşu Mare / 3 FLORICA BUD - Pthita noastră cea de toate zilele, ... / 4 prof. AURORA PUŞCAŞ - Ulmeni: locul unde s-a născut învăţământul liceal particular / 8 Prof. MARIANA DAN - Grupul Scolar Industrial,, Dr. Florian Ulmeanu", centru de cultura a zonei Someş - Codru / 10 GELU DRAGOŞ - Ion Burnar – in memoriam / 14 EMIL DOMUŢA - Haiducul Asuajelor / 18 FELICIA OŞAN - 1 Decembrie – Ziua nemuririi noastre! / 19 Prof. ION ACHIM - 1 decembrie 1918 / 20 preot MIHAI GHIŢ - Ortodoxia – cu paşi lenţi printre milenii (II) / 24 FELICIA OŞAN - Fostu-ni-o datina frumoasă / 26 IONEL POP Din popor: 25 August – Ziua Vartolomeilor, ... / 29 VASILE DAN MARCHIŞ - Unde se mai poate dormi / 31 DORIN AL. COSMUŢA - Mai avem suflet? / 32 Prof. EMILIA POP - Păstrarea tradiţiilor…neglijenţă sau…uitare !!! / 34 FLORICA BUD - Războiul mamicelor şulmedhene / 39 GHERASIM SOLOVESTRU DOMIDE - De la Izvorul Someşului la Izvorul Senei / 41 VASILE DAN MARCHIŞ - Întrebările şi răspunsurile anului la revista Izvoare Codrene / 44 POEME / 46 IOAN DRAGOŞ / 46 DRAGOMIR IGNAT / 48 VASILE DAN MARCHIŞ / 50 ION GEORGESCU / 51 VASILE MORAR / 53 GELU DRAGOŞ / 54 DOREL MACARIE / 56 IOAN CĂLĂUZ / 57 IOAN VOICU / 58 VASILE MUREŞAN / 60 NICOLAE PĂUNA SCHEIANU / 62 GAVRIL CIUBAN / 63 IOAN ROMEO ROŞIIANU / 63 EMIL DOMUŢA/65 Închinătura feciorului la fată fecioară în Seara Crăciunului / 65 „Corinda Sânicorii” / 66 „Corindă din bătrâni” / 67

Documents

Izvoare codrene nr 4