MANA DE DMINEAŢĂ

1 IULIE

Fapt. Ap. 24:16 „De aceea mă deprind să am totdeauna o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor."Cînd pacea domneşte în conştiinţă, totdeauna este putere asupra păcatului. Pacea este ca un paznic care păzeşte uşa inimii, dacă paznicul nu este la post, ori zbuciumul lăuntric înăbuşe glasul Duhului, ori glasul Lui nu este auzit din pricina tăcerii de moarte a cugetului adormit.O conştiinţă vinovată este una din armele cele mai eficace ale lui Satan împotriva copiilor lui Dumnezeu: credinţa poate fi îndrăzneaţă numai cînd cugetul este curat. Pentru un credincios nu este un proces lăuntric mai dureros ca atunci cînd are un cuget vinovat: dar credinţa biruieşte şi conştiinţa se linişteşte cînd realizează că vina este înlăturată de sîngele ispăşitor al Domnului Hristos. O foarte mică pată pe cuget, face o largă spărtură în părtăşia noastră cu Dumnezeu.Dacă avem vreo îndoială pe conştiinţa noastră cu privire la orice lucru ar fi, să mergem direct la Domnul Isus ca s-o rezolvăm cu El. Dragostea noastră faţă de El detestă un drum încurcat. Dacă cugetul nu se lasă instruit de Duhul Sfint devine o unealtă pentru Satan şi dacă pacea conştiinţei este falsă, închipuită, aduce ruină. Iar dacă nu este nici vorbă de pace, cugetul devine chinuitor, un călău. Niciodată să nu tratăm cu uşurătate şoaptele unei conştiinţe care ne osîndeşte fie chiar şi în cel mai mic lucru, după măsura noastră. Lipsa noastră de umblare în Duhul, adesea îi influenţează pe alţii la acelaşi fel de vieţuire. Ce mare binecuvîntare este un cuget sensibil şi delicat. Cînd un astfel de cuget are de a face cu un păcat cît de mic, imediat îl va face să spună: „Cercetează-mă Doamne". Avînd o astfel de stare noi, nu numai că ne întristăm şi pentru un gînd mînios sau o izbucnire a temperamentului, dar chiar şi pentru un gînd de necredinţă care ne-ar trece prin minte. Iertarea unui păcat care ne-a afectat cugetul, întăreşte sufletul pentru părtăşia cu Dumnezeu, înlătură de atunci înainte, orice învinuire a conştiinţei şi redă pacea care fusese pierdută. Ce dulce este mîngîierea pe care ne-o dă astfel Cuvînlul lui Dumnezeu: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor: pe Isus Hristos Cel neprihănit. El este ispăşirea pentru păcatele noastre." - 1 Ioan 2:1,2. Cu cît mai mult sîngele lui Hristos, vă curăţeşte conştiinţa de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu." - Evrei 9:14

2 IULIE

Fapt. Ap. 17:30-31

„Dumnezeu deci, trecînd cu vedera timpurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rînduit o zi în care va judeca după dreptate, pămîntul locuit"Însăşi porunca lui Dumnezeu către oameni să se pocăiască, ne îndreaptă privirile către o nouă ordine a timpului şi evenimentelor care depăşesc perioada legii, avînd ca temelie harul care sălăşluieşte în inima lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu ar fi fost iertare la El, nu ar fi fost porunca de pocăinţă. Dreptatea lui Dumnezeu a fost slăvită de condamnarea şi crucificarea Domnului Isus şi aceeaşi dreptate a fost slăvită prin salvarea de la pierzare a milioane de suflete. Omul firesc nu înţelege Evanghelia. Strigătul lui este mereu: „Ce trebuie să fac eu ?" Omul a lucrat perfect în ce priveşte distrugerea lui însuşi. El este cu totul înclinat spre rău, este ruinat în întregime. Prin urmare, el este foarte potrivit pentru Evanghelia lui Dumnezeu.Este cea mai înaltă sfidare de care se poate face vinovat un păcătos împotriva lui Dumnezeu, cînd, fără a avea conştiinţa spălată în sîngele Domnului Isus, el, în aşa zisa lui închinare, îl numeşte pe Dumnezeu, Tatăl lui.Nici un pahar de otravă nu este aşa de mortal ca paharul în care se amestecă Legea şi Harul, a faptelor şi a credinţei, în locul Evangheliei harului lui Dumnezeu. Totuşi, vai ! oamenii bucuroşi primesc paharul acesta cu otravă, căutînd să-şi mulţumească conştiinţa prin ce pot face ei.A încerca să vindeci un suflet de vina pe care o are faţă de Dumnezeu, prin orice altă cale decît sîngele lui Hristos, înseamnă a lua otravă ca să vindeci boala, a relua falimentul Legii ca să înlocuieşti Harul.„Harul se aplică la orice păcat şi la orice rău care este in noi, dar el este descoperirea preţioasă a faptului că, prin Isus, acest păcat şi rău a fost ridicat de pe cugetele noastre. Un singur păcat la un copil al lui Dumnezeu este mai oribil în ochii lui Dumnezeu decît toate păcatele lumii întregi. Totuşi, avînd cea mai deplină cunoştinţă a stării noastre, lui Dumnezeu îi place să nu fie faţă de noi decît un singur lucru: DRAGOSTE !" „A rămîne în prezenţa lui Dumnezeu în simţămîntul harului este tot secretul sfinţeniei, a păcii şi a odihnei inimii. Nu putem să avem idei corecte despre HAR mai înainte de a fi în mod permanent stabiliţi pe marea Sa temelie: Darul pe care ni l-a făcut Dumnezeu în Domnul Isus Hristos." - J.N.D.

3 IULIE

Proverbe 3:5-6„Increde-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările,"Totdeauna, în orice moment şi în orice împrejurare, noi avem de a face cu Dumnezeu. Oamenii care se uită la alte cauze, sînt împinşi în mod sigur spre

necredincioşie, Şi aşa se poate să fie, într-o oarecare măsură, şi cu un sfînt al lui Dumnezeu: dacă se opreşte la împrejurări, el pierde sensul că are de-a face cu Dumnezeu. O dată ce am ajuns să cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu, îl cunoaştem ca Dragoste. Apoi ştiind că totul vine de la El, le interpretăm pe toate prin prisma dragostei Lui. Se poate să ni se dea să trecem prin durere, amărăciune şi încercare, ca făcînd parte din disciplina Lui, dar ştiu că totul vine de la Dumnezeu în care am încredere. Privesc la împrejurări, prin El, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea Lui.Nu este adevărat că ne oprim adeseori asupra împrejurărilor în care ne găsim plasaţi şi reflectăm la ceea ce credem noi despre ele şi că ne gîndim şi la judecată ? Noi trebuie să fim ocupaţi nu cu împrejurările ci cu intenţia pe care o are Dumnezeu prin ele. Poate că este vreun rău ascuns care lucrează în inima mea şi totuşi, eu nu-mi dau seama de el. Ei bine, Dumnezeu trimite unele împrejurări care îmi descoperă răul ca să-1 pot înlătura. Nu este aceasta o binecuvîntare ? Împrejurarea acţionează asupra a ceea ce este în inima mea şi dă la iveală tot. Astfel, răul fiind descoperit, împrejurările sînt uitate toate - numai lucrarea lui Dumnezeu se vede şi efectul binecuvîntat pe care l-au adus.Dacă sînt împrejurări care ne apasă şi ne tulbură inimile, să spunem doar atît: „Dumnezeu este Cel cu care am de-a face", şi „Oare ce are El de lucru cu mine ?" în momentul cînd inima mea este adusă să recunoască prezenţa lui Dumnezeu, totul este în regulă - inima mea se supune. Sufletul se află în părtăşie cu El şi în aceste împrejurări oricare ar fi ele.Dacă sîntem deci în părtăşie cu Dumnezeu, fiecare greutate devine un prilej de manifestare a slavei Sale. Împrejurările nu au o putere negativă asupra celui credincios care face voia lui Dumnezeu în toate împrejurările. Cînd ne plîngem de împrejurări, murmurăm împotriva lui Dumnezeu care le dirijează. În momentul cînd ne dăm seama de dragostea care le-a ordonat şi de mîna care le-a dirijat nu putem decît să-I mulţumim. - J.N.D

4 IULIE

Fapt. Ap. 20:32„Şi acum, vă încredinţez în mîna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său".Pavel încredinţează pe bătrînii din Efes lui Dumnezeu şi Cuvîntului harului Său. El nu-i încredinţează unei anumite clase de oameni, nici chiar apostolilor sau urmaşilor lor, sau unor consilii generale, sau părinţilor cu tradiţiile lor sau învăţătorilor cu dogmele lor. O, nu, niciunul din aceştia nu le-ar fi putut fi de folos în prezenţa unor „lupi răpitori", care erau gata să pătrundă între ei, nici împotriva „lucrurilor stricăcioase" pe care unii dintre oamenii din Efes, s-au ridicat ca să le înveţe (versetele 29,30). Nimic nu poate sta în picioare în ziua cea rea, nimic nu poate să întărească un suflet în astfel de situaţii, decît Dumnezeu însuşi şi Cuvîntul harului Său.Deşi s-ar putea ca noi să nu avem de întîmpinat chiar astfel de lucruri Care îi aşteptau pe efeseni, totuşi, noi trebuie să ştim bine că niciodată nu vom putea să înaintăm pe cale, fără a avea ca autoritate Cuvîntul lui Dumnezeu şi

prezenţa Lui ca putere . Niciodată, poate, de cînd există Creştinătatea, n-a fost o vreme ca acum, în care să fie imperios de necesar ca sufletul nostru să aibe de a face cu Dumnezeu şi adevărurile Lui, în modul cel mai direct şi personal. Nu se face, nu trebuie ca cineva să-şi agate credinţa de mîneca altuia. Chiar acum, în vremea noastră, se va face cunoscut într-un fel cu totul deosebit, a cui credinţă se bazează numai pe puterea şi abilitatea oamenilor şi a cui se bazează pe puterea lui Dumnezeu. Ce lucru trist este să vezi pe mulţi credincioşi sinceri, că aleargă după predicatori buni, după învăţături mai originale, după diferite forme de confesiune şi nu după Hristos şi Cuvîntul Lui.Să cîntărim adînc astfel de situaţii şi să fim convinşi că ne cere o serioasă atenţie. Să fim siguri că sufletul nostru este întemeiat pe temelia solidă a Cuvîntului lui Dumnezeu, că avem autoritatea Lui directă şi clară cu privire la ce facem şi la locul unde ne aflăm. Să fim deasemenea siguri că avem mereu cu noi Prezenţa Sa divină. Aceste două lucruri vor aduce o pace dulce sufletului nostru, şi o statornicie sfîntă, orice s-ar întîmpla, orice vremuri vor veni.„Nici o împrejurare nu a putut vreodată să împiedice puterea harului din inima OMULUI din cer, ca să vină în ajutorul celor care ar avea nevoie de El". - J.N.D.

5 IULIE

2 Timotei 2:15,21,24 |„Un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine." „...Un vas de cinste". „Un rob ...blînd cu toţi".Iată trei însuşiri de seamă pe care trebuie să le aibe orice copil al lui Dumnezeu, care este un lucrător împreună cu El. Nu este deci vorba aici numai de aceia care conduc o adunare ci de orice credincios care doreşte să-I slujească lui Dumnezeu cu toată inima.- Un lucrător, indiferent în lucrurile mari ca şi în cele mici, trebuie să fie aprobat înaintea lui Dumnezeu. Această aprobare nu înseamnă o investiţie specială, ci doar aceea pe care o avem cu toţii „acceptaţi în Preaiubitul" (Evrei 1:6 ) şi aceasta se referă la marele dar pe care Tatăl nostru ni 1-a dat în Preaiubitul Său Fiu. Deşi în poziţia aceasta noi nu avem nici un merit personal, ea totuşi implică şi mai mare răspundere, de a fi separaţi de orice lucru incompatibil cu această favoare înaltă. De aceea spune apostolul: „un lucrător care să nu-i fie ruşine" şi care pentru a fi colaborator al lui Dumnezeu, trebuie să cunoască bine voia Lui şi aceasta printr-o temeinică cunoaştere a Cuvîntului Lui. Numai în condiţia aceasta el poate „să împartă drept Cuvîntul adevărului".- Un vas care să aibe neapărat aceste trei însuşiri: de cinste, sfinţit şi folositor. Ce înseamnă un vas de cinste sau de onoare ? Lucrul acesta îl determină scopul pentru care a fost făcut. Fără-ndoială este vasul care va aduce cinste Celui ce 1-a făcut. Un astfel de vas trebuie să fie curat şi pentru că aici este vorba de un vas pentru lucrarea lui Dumnezeu, el trebuie să fie curăţit de orice învăţături false care aduc nu numai confuzie în cercurile

creştine dar, vai, şi multă dezonoare a Numelui Domnului Isus. Un astfel de vas trebuie să fie „pregătit pentru orice lucrare bună" printr-o stăruitoare cercetare a Cuvîntului lui Dumnezeu.- Un rob presupune pe cineva care are un Stăpîn sau Domn şi care este totdeauna gata şi doritor să facă voia Lui nu din obligaţie, nu din frică, ci din dragoste şi recunoştinţă pentru El care 1-a cumpărat cu un preţ aşa de mare: sîngele Lui. Şi în acest verset se arată că robul trebuie să aibe trei caracteristici: să fie blînd; să fie capabil să înveţe, să aibe o îngăduinţă răbdătoare. Evanghelia după Marcu ni-1 prezintă pe Domnul Isus ca pe modelul de Rob desăvîrşit şi noi sîntem chemaţi să-I urmăm pilda. Noi putem uşor aluneca într-o atitudine rigidă, de superioritate şi legalistă, dar dacă urmăm pilda Modelului nostru, vom avea totdeauna o atitudine de blîndeţe şi răbdare faţă de oameni şi numai atunci putem avea nădejdea că „Dumnezeu le va da pocăinţa".

6 IULIE

Matei 6:8„...Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să-I cereţi voi." 4În inimile noastre trebuie să fie o vie încredinţare că, înainte chiar de a începe să ne rugăm, Tatăl ceresc cunoaşte situaţia şi trebuinţele copilului Său. Deci, chiar dacă noi nu înţelegem căile Lui pe care ne trece, să ne apropiem cu încredere de El care ştie tot şi poate totul: El vrea să ne pună în aplicare credinţa noastră şi să ne inspire duhul, pentru ca rugăciunea pe care I-o adresăm să respire o totală încredere în El şi o deplină părtăşie cu El Tatăl nostru ceresc. În felul acesta, orice duh de formalism şi legalism fiind îndepărtat, cerurile se deschid ca să trimită răspunsul binecuvîntat pe care îl aşteptăm.Se întîmplă ca Dumnezeu să aştepte pînă cînd copilul Său să ştie că numai Tatăl său ceresc poate interveni şi pînă cînd el să înţeleagă că orice efort al înţelepciunii proprii trebuie să înceteze. Cînd vom recunoaşte că am ajuns la capătul posibilităţilor noastre şi că toate resursele noastre sînt epuizate, izvoarele lui Dumnezeu încep să ţîşnească de sus. Dumnezeu priveşte din cer şi cînd ne vede că sîntem într-o stare plăcută Lui, ne face să vedem strălucirea slavei Sale, şi astfel, copii Săi, să-L poată cunoaşte mai bine.La versetul 6, Domnul Isus spune: „Dar tu, cînd te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti". Ce îndemn minunat pentru a avea o viaţă de rugăciune susţinută. Ne luăm noi timp pentru a intra în odăiţă ? Dăm noi importanţă rugăciunii pentru ca să închidem uşa ? Şi negreşit, lăsăm noi afară orice gînd şi activitate firească, fie ea şi cea mai legitimă ? Dacă da, vom face marea descoperire că Tatăl nostru este acolo, cu noi, în locul tainic al rugăciunii. Şi atunci, vom putea să ne vărsăm inimile înaintea Lui, să-I spunem tot, absolut tot ce ne apasă, şi să fim siguri că Cel care vede în ascuns ne va asculta. Cererile noastre personale cît şi mijlocirea noastră

pentru alţii vor ajunge înaintea Lui şi Tatăl nostru ne va răsplăti cu răspunsurile îndurării Lui.

7 IULIE

Filipeni 4:7 „Pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus".Cuvintele acestea sînt adresate celor ce se îngrijorează din diferite pricini şi din nefericire, sînt atîtea lucruri, mai ales în aceste zile din urmă, care aduc atîta îngrijorare şi apăsare sufletească, chiar şi unor scumpi copii ai lui Dumnezeu. De aceea Sfînta Scriptură este plină, pe de o parte, de exemple de oameni ai" lui Dumnezeu care au trecut prin multe necazuri, dar care au primit ajutorul Lui, iar pe de altă parte, sînt nenumărate îndemnurile şi încurajările care ne sînt date în Ea pentru ca să căpătăm putere şi har, ca să nu cădem de oboseală. De aceea este bine să ni le însemnăm nu numai în Biblie, dar şi săpate în inimile noastre, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.Pacea lui Dumnezeu, pe care o primeşte păcătosul iertat împreună cu mîntuirea în Domnul Isus, este una, şi cea de care vorbeşte textul nostru, este alta. Prima are o bază juridică: decretul de iertare dat de Dumnezeu pe temeiul sîngelui vărsat pe cruce al Mielului lui Dumnezeu, iar a doua este efectul practic al prezenţei Domnului Hristos în inima şi viaţa celui credincios. Această pace, a lui Dumnezeu, spune textul „care întrece orice pricepere" nu depinde niciodată de împrejurări, ci dimpotrivă, se manifestă foarte adesea în mijlocul necazurilor şi al împotrivirilor de tot felul. Viaţa celor care cunosc această pace este presărată de greutăţi şi lupte, dar în inima şi duhul lor sălăşluieşte seninătatea şi liniştea de sus. Această odihnă a sufletului care rămîne statornic, cînd totul se clatină, nu se explică; ea întrece orice pricepere pentru că este cu totul opusă gîndirii şi logicii omeneşti; fiindcă acastă pace nu este de pe pămînt, ci este cerească.Cum să nu ne bucurăm de pacea aceasta şi s-o avem totdeauna, fiind în armonie cu Dumnezeu şi cu voia Sa, umblînd în lumina Lui şi dorind întodeuna să-L ascultăm. Aşa a trăit Domnul Isus, de aceea El era plin de pace şi în împrejurările cele mai ostile şi mai ales cînd era pe cruce.Pacea aceasta, care întrece orice pricepere, este exact ceea ce avem nevoie astgzi pentru că necazurile, mizeria, luptele şi suferinţele trupeşti şi sufleteşti fac parte integrantă din viaţa de pe pămîntul acesta blestemat. Să ne păstrăm deci neîntrerupt în prezenţa lui Dumnezeu şi atunci pacea noastră va fi neîntreruptă şi ne va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus. Totuşi nu în ascultarea noastră de acum înainte găsim pacea, ci în ascultarea pe care Domnul Hristos a arătat-o la cruce. Temelia cea mai sigură a păcii noastre este prezenţa Domnului Isus la Dreapta lui Dumnezeu. Este Cineva pentru mine la dreapta Măririi. Ce mîngîiere!

8 IULIE

Apocalipsa 21:21„Cele douăspezece porţi erau douăsprezece perle. Fiecare poartă era o perlă."Orice poartă este simbolul unei intrări. Deşi în descrierea lui Ioan, aceste 12 porţi se referă la cele 12 seminţii a lui Israel, nu-i mai puţin adevărat că ele sînt şi simbolul unei intrări libere în cer pentru toţi care 1 au fost sfinţiţi prin sîngele Domnului Isus. Tot Israelul adevărat, sau cum îl numeşte Pavel „Israelul lui Dumnezeu" (Galateni 6:16), va intra în Noul Ierusalim. De ce sînt porţile de perle ? Ce este o perlă ? O rană s-a făcut în scoică prin pătrunderea înăuntrul ei a unui grăunte de nisip, apoi scoica imediat secretă sideful organic peste care se aşează o materie organică formîndu-se o mică sferă. Perla este simbolul purităţii şi este de mare preţ. Ea ne mai vorbeşte de Biserică, despre Mireasa cumpărată de Domnul Hristos (Matei 13:45-46), pentru care El a suferit nu o rană uşoară, ci chiar moartea cu care a plătit această scumpă „Perlă". Ea înseamnă caracterul deosebit, unic pe care îl are Biserica în ochii Domnului Isus. Formarea perlei se poate însă aplica şi în vieţile credincioşilor. O nenorocire poate fi transformată în binecuvîntări, rănile sufleteşti pot fi transformate în adevărate perle în aceia care nu murmură, nu se plîng, ci suferă în tăcere ca scoica rănită de bobul de nisip, dar care produce o perlă de mare preţ. O, suferinţele în tăcere ale Domnului Isus, ce „Perlă de mare preţ" au produs. Tăcem şi noi ca El ? „Fiecare poartă era o perlă". Fiecare necaz, orice suferinţă trupească, orice pagubă sau pierdere, poate să fie transformată într-o „perlă", perla primirii cu evlavie a căilor lui Dumnezeu. Dumnezeu are puterea de a transforma toate nenorocirile în viaţa copiilor Lui în adevărate imagini ale Fiului Său. Şi ce mare binecuvîntare este o astfel de transformare pentru toţi cei din jurul nostru. Procesul acesta al transformării noastre dealungul vieţii în chipul Domnului Isus, necesită în mîinile Marelui Sculptor, o daltă şi un ciocan. Dacă bucata de marmură ar avea glas, ar putea spune ce înseamnă fiecare lovitură de ciocan, dar, la urmă iese acea operă desăvârşită şi admirată de toţi. Dar ea a tăcut şi rezultatul a fost o capodoperă. Nu vom fi noi, fiecare în parte, o lucrare de artă desăvârşită avînd chipul Domnului Hristos în noi ? Nu vom împodobi noi cerul spre slava Aceluia care a suferit, cum nu ne putem da seama, ca să scoată din noi acea „Perlă de mare preţ ?"„După ce a făcut prin El însuşi curăţirea păcatelor mele, Hristos S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, în locurile cereşti. El nu s-a aşezat acolo înainte de a termina lucrarea; şi acum singura întrebare este: Ce valoare are lucrarea Lui ?" - J.N.D. Răspunsul este: Valoarea unei Perle De Mare Preţ.

9 IULIE

Geneza 45:24„Sa nu va certati pe drum” Iosif avea să se facă cunoscut fraţilor lui în împrejurări atât de deosebite pe care ni le istoriseşte capitolul acesta. El le dăduse binecuvântarea sa şi ei

văzuseră toată slava lui în Egipt. Îmbărbătaţi de iertarea lui, îmbogăţiţi de cadourile lui, ei aveau să plece să aducă pe bătrânul lor tată la Iosif. Ei aveau deci tot ce le trebuia pentru această călătorie. Dar Iosif cunoştea pe fraţii lui, ştia de ce fuseseră capabili cu privire la el. Iată-i deci uşuraţi în conştiinţa lor şi încărcaţi de bunătăţi. Dar când erau gata de plecare, recomandarea fratelui le-a sunat în urechi: "Să nu vă certaţi pe drum!". Oh! ce mult ne spune nouă astăzi vorba aceasta, nouă care am primit şi ne bucurăm enorm de iertarea Lui Dumnezeu, de curăţirea păcatelor noastre prin credinţa în jertfa Domnului Isus. Domnul ne-a vorbit de Slava Lui viitoare, de manifestarea Lui curândă ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, care va aduce un sfârşit la toată trena de nenorociri de pe pământul acesta. Dar şi El ne cunoaşte bine! Ştie de ce suntem în stare şi în aşteptarea întoarcerii Lui, El ne spune prin gura apostolului Pavel: "Trăiţi în pace între voi". Atât de uşor este distrusă unitatea dintre fraţi printr-un gând manifestat de apărare, printr-un cuvânt inutil, ca să nu mai spunem de minciuni, insulte , defăimări, acuzaţii nedrepte cu privire la un frate sau o sora. Poate că în unele cazuri, lucrul acesta s-a întâmplat în trecut şi gândim că s-a uitat totul, dar Dumnezeu nu le-a uitat. Dacă am fi luat ca un îndemn personal aceste cuvinte: "Să nu vă certaţi între voi!", câte lucruri rele , câte răniri, câte despărţiri triste ar fi fost evitate, dar câtă dezonoare a Domnului Isus ar fi fost de asemenea evitată şi ce efect binecuvântat ar fi unitatea frăţească. Să fim cuprinşi nu numai de realitatea chemării cereşti a Lui Dumnezeu, pe care ne-a dat-o în Domnul Hristos, dar şi de marea răspundere pe care o avem de a menţine şi manifesta slava Lui între noi. Să trăim deci ca oameni care nu numai că posedăm iertarea Lui Dumnezeu şi suntem inundaţi de bogăţiile Harului Său, dar şi ca credincioşi care, trăind din iertare şi bucurându-ne de ea, să fim gata să iertăm pe cei care ne-au greşit, ca să nu spun care chiar ne-au rănit adânc; să ne pregătim împreună ca să slăvim pe Prea iubitul nostru Mântuitor ca să fim şi slăviţi împreună cu El. Să fim siguri că în firea noastră nu valorăm mai mult ca fraţii lui Iosif! Dar noi avem cu mult mai mult decât ei, Îl avem în noi pe Domnul Isus. "Să nu vă certaţi între voi!"

10 IULIE

Luca 17:33 „Cine va căuta să-şi scape (salveze) viaţa o va pierde şi cine o va pierde o va păstra."„Cuvintele acestea, spuse de Domnul Isus, se referă la Ierusalim a cărei grijă era de a scăpa de judecată... împotriva lui, pentru că L-a respins. Atunci ar fi mai bine să piardă tot, chiar viaţa, mai degrabă decît să se unească cineva cu aceia care aveau să fie judecaţi." (Darby) Pentru noi însă, cei credincioşi, cuvintele acestea au un înţeles mult mai adînc. Nu stă, în nici un caz în puterea unui credincios să-şi salveze viaţa, nici să şi-o piardă, nici să-o păstreze, astfel harul n-ar mai fi har. Sensul, pentru noi, al acestor cuvinte, este de a înţelege să ne purtăm la înălţimea chemării pe care am primit-o. Dacă un copil al lui Dumnezeu încearcă să-şi scape viaţa de incovenienţele

unei vieţi cu adevărat creştine - şi cîte sînt ca: evitarea prigonirii, a batjocorei, a ruşinii de oameni, a pierderilor materiale, etc. - el îşi va pierde viaţa de biruinţă şi posibilitatea de a slăvi pe Domnul Isus, de a avea o scumpă legătură cu El. Ce pierdere enormă! Dar a pierde viaţa, zi după zi, pentru El renunţînd la noi înşine, ceas după ceas, urmîndu-L oriunde ne conduce El şi în orice situaţie, oricît ne-ar costa, aceasta este într-adevăr, nu o pierdere, ci un mare cîştig. Căci noi sîntem chemaţi să-1 urmăm în felul acesta, nu ca nişte mercenari, ci din dragoste pentru El care nu Şi-a scăpat viaţa Lui de la moarte, pentru ca S-o scape pe a noastră de la pierzare şi chin veşnic. În măsura în care vom renunţa la noi înşine, pierzîndu-ne felul de viaţă inutil şi fără nici o slavă, pentru Domnul nostru, vom descoperi că abia atunci am regăsit-o; da, o viaţă abundentă în Har şi mai ales în părtăşia noastră cu El. Cînd viaţa noastră va fi cu adevărat dăruită Lui, cînd vom fi conştienţi de a face orice sacrificiu pe care ni l-ar cere El, mai ales viaţa proprie, atunci se deschide între noi şi Mîntuitorul nostru, un curent de legătură nebănuit de minunat care se va arăta în viaţa noastră, atunci ne vom regăsi şi viaţa de aici de pe pămînt, nu numai aceea de mai tîrziu din cer. Şi cîtă nevoie avem să ne regăsim această adevărată viaţă aici, recîştigînd în acelaşi timp, vremea pe care am pierdut-o, chiar ca credincioşi, pentru atîtea lucruri şi activităţi fără nici o valoare în lumina veşniciei ! Ne vom regăsi deci viata aici, pe pămînt, prin fiecare act prin care Domnul Isus este slăvit, măcar de acum înainte. A ne pierde deci viaţa în contextul acestui verset, nu numai că nu este o pierdere, chiar dacă într-adevăr, am pierdut rude, prieteni, poziţii sociale, bunuri materiale şi orice ar mai fi faptul că le-am pierdut pentru Scumpul nostru Mîntuitor, este pentru noi cel mai mare cîştig. „Cu cît un creştin se află legat de lume, cu atît mai mult are de pierdut şi de suferit. El nu se poate bucura aici cu lumea care a omorît pe Domnul lui.

11 IULIE

Ioan 6:66„De atunci, mulţi din ucenicii Lui, s-au retras şi nu mai umblau cu El."Credinciosul devotat şi stăruitor nu este scutit de piedici, ispite şi atracţii de tot felul, dar el le biruieşte prin credinţă în Omul care a biruit orice situaţie prin ascultarea şi dependenţa de Tatăl său. Creştinul superficial însă, chiar dacă nu le poate birui, el nu renunţă totuşi la creştinismul lui cu numele exterior, ci pur şi simplu, se retrage şi nu mai merge cu Domnul. El leapădă astfel chemarea pe care şi-a însuşit-o la început, pentru ca să urmeze pe o cale mai largă şi să aleagă o viaţă mai uşoară. Şi totuşi, slava credinciosului adevărat este de a purta dispreţul Domnului său şi de a împărtăşi ocara Sa, pe cînd creştinul cu numele le evită. Cînd un astfel de creştin abandonează drumul strîmt şi drept, nu devine neapărat un necredincios, dar caută să meargă pe un drum alăturat, el renunţă la cele două condiţii pe care Domnul Isus le cere acelora care vor să meargă după El: să se lepede de sine şi să-şi ia crucea. Cauzele cele mai obişnuite ale acestei abandonări sînt:

Viaţa proprie, egoistă, fără simţul răspunderii pe care o avem ca creştini; în ea se găseşte totdeauna terenul propice pentru tot felul de necredincioşii faţă de adevăr, de neascultări faţă de Dumnezeu şi apoi urmează o retragere, la început aproape neobservată, dar care încetul cu încetul devine o robie vizibilă sau ascunsă. Ce uşor ne putem lăsa să alunecăm pe un drum mai larg, într-o viaţă mai lejeră. Curentul de care ne-am lăsat prinşi sfîrşeşte prin a ne lua cu totul şi a ne face inutili pentru Dumnezeu iar „în ziua aceea": paie, fin, trestie !A doua cauză este că am încetat să mai veghem asupra pericolelor, chemărilor lumii, asupra influeneţelor din afară, am părăsit grija ca „nimeni să nu ne ia cununa". Drumul este în adevăr strîmt; lingă viaţa Duhului nu este loc pentru viaţa proprie. Drumul este îngust; nu se poate să pretinzi adevărul şi să-1 trîmbiţezi fâcînd totuşi în viaţă compromisuri cu lumea şi cu păcatul. Şi dacă cineva este pe punctul de a se îndepărta, de a se retrage, ca acei ucenici şi a nu mai umbla cu Domnul Isus, să se oprească şi să-şi mărturisească starea înaintea lui Dumnezeu, înainte de a fi prea tîrziu, ajungînd să piardă favoarea de a trăi şi lucra pentru El şi să-şi piardă cununa şi orice răsplată. Cît despre un astfel de om, dacă a fost născut din nou, va fi mîntuit, dar ca prin foc. Şi focul în Scriptură închipuie judecata lui Dumnezeu. Domnul să ne ajute să nu ajungem aici.

12 IULIE

Isaia 45:3„îţi voi da comorile întunerecului şi bogăţii ascunse în locuri tăinuite, ca să ştii că Eu sînt Domnul care te chem pe nume."Copil al lui Dumnezeu care faci voia Lui şi cauţi slava Sa, şi care nu poţi înţelege ce ţi se întîmplă acum, nu te alarma, aşteaptă şi vei vedea izbăvirea Lui. Domnul a zis odinioară: „Ce fac Eu tu nu pricepi acum dar vei înţelege după aceea." - Ioan 13:7Ţi se pare că întunerecul care te înconjoară este de nepătruns şi prea dens pentru a putea vedea lumina, dar să ai curaj; chiar din întunerecul acesta, Dumnezeu, va face să iasă comori pentru tine. Vei fi îmbogăţit cu El însuşi şi binecuvîntat cu dragostea Lui nemărginită. „Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său ? Cine umblă în întunerec şi n-are lumină să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui." Isaia 50:10Dumnezeu îşi are planurile Sale. El ştie să conducă pe ai Săi pe un drum pe care ei nu-l cunosc, dar ce este necunoscut pentru ei, Lui îi este cunoscut. El este Acela care va avea ultimul cuvînt, chiar dacă se pare că vrăjmaşul triumfă acum; nu este El începutul şi Sfîrşitul ? Dumnezeu a ascuns pentru noi bogăţii nespuse în acest întunerec trecător şi ni le va descoperi la timpul

Său. El are cheia pentru ieşirea din închisoarea întunecoasă a necazurilor de orice fel. El este Acela care le controlează şi le stăpîneşte, El Supremul Stăpîn. Să nu ne îndoim de El, sâ aşteptăm cu încredere; să ştim să deosebim glasul Lui de Tată care ne îndeamnă să răbdăm şi să nu ne clătinam, căci este scris: „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întunerec". - Psalmul 58:10Dumnezeu are în vedere sfinţirea şi educarea noastră. El vrea să trecem prin această şcoală necunoscută şi plină de temeri cu scopul de a ne disciplina ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui şi posesorii „bogăţiilor nepătrunse a lui Hristos."Poate că cineva va zice în sinea lui: „e uşor a scrie versuri cînd nimic nu ai a spune."; e uşor să dai sfaturi dacă n-ai trecut pe drumul meu, dar cel ce scrie rîndurile aceastea trece printr-o perioadă de întunerec, de mai bine de şasesprezece ani, nu un întunerec moral sau spiritual, ci necazuri care ne silesc să atîrnăm numai de îndurarea Lui şi să trăim de la o zi la alta numai prin Har. Nu, nu trebuie să deznădăjduim, ci să ne punem toată nădejdea în Dumnezeul oricărei îndurări căci, întunerecul se împrăştie şi lumina adevărată chiar străluceşte acum. „Domnul Isus este lumina noastră."

13 IULIE1 Tesaloniceni 1:9-10„...V-aţi întors la Dumnezeu... ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi ca să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mînia viitoare."Biblia ne vorbeşte de suferinţele ispăşitoare ale Mielului pentru toţi cei care cred, dar ea ne vorbeşte şi de „mînia Mielului" faţă de aceia care L-au respins, Apoculipsa 6:16. Dacă credinţa se bazează pe lucrarea pe care a împlinit-o Domnul Isus, ea ştie şi că cel credincios a scăpat de judecata lui Dumnezeu numai datorită Mîntuitorului înviat.„Mînia care va veni" devine un lucru tot mai clar în lumina evenimentelor care se desfăşoară în jurul nostru. Nelegiuirile comise fără ruşine pe plan internaţional, ca şi răul şi păcatul în care oamenii se tăvălesc din ce în ce mai mult şi în mod deschis în viaţa lor, toate acestea cer în mod normal o încheiere a socotelilor de la urmă. Şi noi, cei credincioşi, sîntem chemaţi să slujim lui Dumnezeu în astfel de împrejurări !Dumnezeu a înviat pe Fiul Său dintre cei morţi pentru ca slujirea noastră să se împlinească în puterea învierii Lui şi astfel să beneficiem de autoritatea şi viaţa dumnezeiască a Unui Mîntuitor înviat. Sîntem înştiinţaţi de lucrurile care se vor întîmplă în curînd. Pentru credincios va fi „scaunul de judecată a lui Hristos" - 1 Corinteni 3:10-15. Se va face atunci o triere între ceea ce este un formalism, o slujire cu buzele, şi slujirea pe care Dumnezeu o acceptă, pentru că ea este născută din părtăşia suferinţelor Domnului Hristos şi a renunţării de sine însuşi.Lumea şi-a făcut alegerea. Dar lumea trebuie să ştie că singurul remediu al tuturor relelor în viaţa oamenilor este întoarcerea adevărată la Dumnezeu.

Sîntem noi întorşi la El cu adevărat ? Am întors noi spatele în mod hotărît la toate cerinţele vieţii proprii ? Dovedim noi că slujim în adevăr Dumnezeului Cel viu ? Aşteptăm noi cu adevărat pe Acela care va veni în curînd cum spune Cuvîntul lui Dumnezeu ? Iată nişte întrebări pe care trebie să ni le punem cu toată seriozitatea. Domnul Isus spune unora care pretindeau că au lucrat în Numele Lui: „Niciodată nu v-am cunoscut", sau nu v-am recunoscut ca fii ai Mei. Fie ca învierea Domnului Isus să fie pentru noi acea putere care să opereze în noi o adevărată întoarcere la Dumnezeu care să fie neapărat precedată de o adevărată şi adîncă pocăinţă. Domnul Hristos şi-a început lucrarea misionară pe pămînt cu aceste cuvinte: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." El vine curînd. Eşti tu gata ?

14 IULIE

Ioan 12:3„Maria, deci, luînd un litru cu parfum de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul capului ei."Maria nu a venit ca să audă o predică, deşi Cel mai mare dintre învăţători era acolo. Scopul ei acum nu era de a sta la picioarele Lui ca să audă cuvîntul Lui (Luca 10:39) oricît de binecuvîntat şi necesar ar fi el. Ea nu a venit nici să-şi aducă cererile ei pe care El le cunoştea deja. A fost şi lucrul acesta, nu cu mult timp înainte cînd a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu." Nu era deci acum intenţia ei de a-şi vărsa inima înaintea Lui. Ea nu a venit să întîlnească pe sfinţii scumpi care erau acolo, oricît de binecuvîntată era această întîlnire care desigur se întîmpla des. Părtăşia cu ei nu era obiectivul ei acum.Dar ea a venit la cel mai potrivit moment, cînd lumea îşi exprimase cea mai adîncă ură faţă de El. Da, ea a venit ca să-şi exprime adînca ei iubire care contrasta aşa de mult cu ura lumii şi să verse ce avea mai de preţ peste picioarele Aceluia a cărui dragoste i-a cucerit inima şi i-a absorbit întreaga ei afecţiune. Ea nu s-a gîndit la Simon leprosul, a trecut pe lîngă ucenici, fratele ei care a fost înviat şi sora ei nu i-au oprit atenţia, ci numai la Domnul Isus se gîndea, la El care i-a umplut sufletul; ochii ei erau la El; inima ei bătea, în adevăr, numai pentru El şi în adînca ei admiraţie şi adorare, a vărsat parfumul peste picioarele Lui şi I le-a şters cu părul capului ei. Ce neobişnuită exprimare a unei dragoste şi adorări faţă de Acela care singur este vrednic de toată dragostea şi adorarea noastră. Maria nu se gîndea, desigur, la semnificaţia pe care a dat-o Domnul Isus, gestului ei, ea a făcut tot cea putut ca să-I arate cît de mult îl iubea şi cît de multă recunoştiinţă îi purta. Adorarea, cinstea, închinarea şi lauda au fost singurul ei gînd şi aceasta în onoarea Aceluia care era totul pentru ea. De sigur, o astfel de închinare a fost cea mai înviorătoare pentru Domnul Isus înainte de suprema jertfă pe care o avea de adus la cruce.Putem şi trebuie să preţuim strîngerea noastră laolaltă, putem şi trebuie să preţuim Cuvîntul pe care îl auzim, putem şi trebuie să preţuim legătura

noastră frăţească şi prin toate acestea, fară-ndoială să-L cinstim pe Domnul Isus Hristos, dar mai presus de orice, este bine să avem starea de suflet pe care a avut-o Măria faţă de „Domnul ei." Ea a iubit mult pentru că i s-a iertat mult. Trebuie ca gîndurile şi inimile noastre să fie în cer unde este Domnul şi Prietenul nostru.

15 IULIE

2 Corinteni 2:14„Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne conduce totdeauna în carul Iui de biruinţă în Hristos."Un tînăr s-a dus o dată la un bătrîn credincios şi 1-a rugat să se roage pentru el, spunîndu-i: „Mă găsesc mereu într-o stare de nerăbdare. A-ţi vrea, vă rog, să vă rugaţi pentru mine ca să fiu mai răbdător ? Bătrînul a fost de acord şi au îngenunchiat împreună, iar omul lui Dumnezeu a început să se roage: „Doamne, trimite-i acestui tînăr necaz de dimineaţă, trimite-i necaz şi după amiază..." Tînărul i-a dat cu cotul şi i-a spus: „Nu, nu necaz, ci răbdare !" Dar bătrînul i-a spus: „necazul este acela care lucrează răbdare !" Dacă vrei să cunoşti răbdarea, trebuie să ai necaz. Dacă vrei să cunoşti biruinţa, trebuie să ai luptă; este ridicol ca cineva să vorbească de biruinţă fără să fi fost vreodată în luptă. Trebuie să fii pregătit să intri în arenă cu Domnul Isus Hristos însuşi şi El te va învăţa cum să lupţi şi cum să cîştigi biruinţa zi după zi, dar te avertizez că va trebui să fii pregătit să plăteşti preţul. Nimeni nu poate să aibe bucuria unei biruinţe fără să plătească un preţ. Exemplul perfect îl avem în Domnul Isus. Numai o persoană răstignită poate avea părtăşie cu un Domn răstignit. Domnul Hristos a cîştigat o minunată biruinţă pe drumul Crucii: Deci numai pe drumul Crucii, tu şi eu putem experimenta biruinţa." Da, acesta este preţul: răstignirea eului, a vieţii proprii, lepădarea de sine şi mersul pe urmele paşilor Domnului Isus, căci numai de la El putem, învăţa totul. Ce răbdare a manifestat El totdeauna cînd a fost pe pămînt în învinuiri, în insulte şi dispreţ, El a păstrat mereu acelaşi calm şi răbdare dumnezeiască şi plină de demnitate. „Cînd era insultat, nu răspundea cu insulte, cînd suferea nu ameninţa, ci se încredinţa în mîinile Celui care judecă drept." - 1 Petru 2:23Dar chiar şi acum cînd este în cer şi nu mai este obiectul hărţuielilor oamenilor, El îşi continuă excercitarea răbdării Lui faţă de noi care îl supărăm atît de des. Dragostea nespusă pe care o are pentru noi este sursa îndelungei Lui răbdări faţă de noi. Am învăţat şi noi de la El răbdarea adevărată ?„Răbdarea cere o totală încredere în Dumnezeu în timp ce îşi face lucrarea ei. Noi trebuie s-o urmăm, nu să mergem înaintea ei. Dacă răbdarea îşi face lucrarea desăvîrşită, în sufletele noastre renaşte primăvara." - J.N.D.

16 IULIE

Iacov 1:22

„Fiţi împlinitori ai Cuvîntului, nu numai ascultători."Iată un îndemn solemn pe care l-am citit de nenumărate ori, dar pe care l-am nesocotit poate tot de atîtea ori. Ne place să auzim şi să citim cuvîntul lui Dumnezeu, dar îl socotim noi ca pe autoritatea supremă pentru vieţile noastre ? îl lăsăm noi să pătrundă în adîncul fiinţei noastre încît: „să despartă sufleul şi duhul, încheieturile şi măduva ?", adică să controleze fiinţa noastră pînă în cele mai mici amănunte judecind şi gîndurile şi simţirile noastre ? Dacă nu am pornit pe drumul acesta îngust, dar care duce la viaţă, avînd drept autoritate şi călăuză, acest Sfînt Cuvînt al lui Dumnezeu, dacă îl nesocotim, permiţîndu-ne adeseori să trecem peste ce este scris, nesocotim de-a dreptul pe Dumnezeu care ni L-a dat. Textul de astăzi ne atrage atenţia asupra gravei situaţii de a nu pune în practică ce citim sau auzim din Cuvîntul lui Dumnezeu. Ne lăsăm uşor emoţionaţi de Cuvîntul pe care-1 auzim sau citim, dar fără ca viaţa noastră să fie adusă în mod practic sub controlul şi autoritatea Lui. Acumulăm multe cunoştinţe sfinte şi bune, fără însă ca inima şi cugetul nostru să fie trezite şi puse în alertă, cercetîndu-ne în lumina acestor cunoştinţe şi ascultînd imediat de ce ne spune Dumnezeu.Să-1 luăm şi în privinţa aceasta ca pildă pe Domnul Isus care a ascultat şi a pus în practică Cuvîntul lui Dumnezeu. „Este scris." a fost pentru El mijlocul de a lupta şi a combate pe Cel Rău cu insinuările şi minciunile lui.Ce aşteptăm atunci ? Cultul de duminica viitoare cînd noi nu am trăit ce am auzit, citit şi învăţat din Sfînta Scriptură ?Ce aşteptăm atunci ? O trezire generală cînd noi personal nu ne supunem cerinţelor unei astfel de treziri ? Ea trebuie să înceapă cu trezirea personală a noastră.Ce aşteptăm apoi ? împăcarea copiilor lui Dumnezeu, cînd noi nu am pus în ordine cu fratele nostru ceea ce numai noi putem aranja între noi ?Ce aşteptăm deci ? Binecuvîntarea asupra vieţii noastre sau a familiei noastre cînd, prin neascultarea de Cuvînt noi n-am trăit cu recunoştiinţă pentru binecuvînţăriile primite ?Ce aşteptăm în sfirşit ? întoarcerea Domnului Isus ca să vină să ne ia cu El şi să ne pună în posesia slavei şi fericirilor din cer cînd noi am nesocotit de atîtea ori Cuvîntul Lui ? Ne putem noi aştepta la cuvintele „Bine rob bun şi credincios, intră în bucuria Stăpînului tău." ? Să ne mărturisim deschis înaintea lui Dumnezeu neascultarea, nerespectarea, nesocotirea autorităţii Cuvîntului Lui şi să-L rugăm să ne izbăvească de această atitudine gravă. „Cine nesocoteşte Cuvîntul Domnului, se pierde" - Proverbe 13:13„Marele mijloc de a profita de Cuvînt este de a veghea mult asupra sufletelor voastre înaintea lui Dumnezeu." - J.N.D.

17 IULIE

Fapt. Ap. 27:13„Sufla un vînt uşor de miazăzi, şi ca unii care se credeau stăpîni pe ţintă, au ridicat ancorele..."

Un vînt uşor, plăcut, care te poate face să gîndeşti că eşti stăpîn pe soartă, este adesea primul semn al furtunei distrugătoare care vine peste cei care ascultă mai de grabă de ce spun „cîrmacii" decît de ce spune Dumnezeu în Cuvîntul Său. Să fim atenţi la acest vînt uşor, ori din ce direcţie ar veni ! Dumnezeu v-a vorbit, dar voi n-aţi vrut să luaţi seama la înştiinţarea Lui şi se pare că totul merge liniştit în viaţa voastră. Dar divolul este pe cale de a vă hrăni cu o închipuire din care vă veţi trezi, cînd va fi poate prea tîrziu. Este un lucru extrem de solemn să ascultăm de Dumnezeu, căci lucrul acesta nu va rămînea nepedepsit. În curînd vîntul furtunos va începe să sufle şi veţi vedea atunci ce înseamnă să vă sustrageţi de la ascultarea de voia şi Cuvîntul Lui.Sau poate aţi mers împreună cu Domnul Isus, aţi ascultat şi aţi avut experienţe binecuvîntate cu El, dar ispita a venit, chemarea voastră a fost pusă la încercare şi cineva s-a interpus ca „cîrmaci" între voi şi El. L-aţi ascultat şi v-aţi abătut de pe drumul corect. Cu acel cîrmaci pe care l-aţi acceptat, aţi experimentat poate un fel de bucurie şi de exuberanţă (vioiciune), gîndind că era o binecuvântare a lui Dumnezeu dar, neîntrebîndu-1 pe El cu privire la acel „cîrmaci", v-aţi aşezat singuri în faţa unui naufragiu.Metoda lui Satan, este de a vă pune înainte nişte „cîrmaci" care pretind că ştiu mai bine decît Dumnezeu. Oh, aceşti cîrmaci care sînt cauza naufragiului atîtor credincioşi care au început bine, dar care la urmă va duce negreşit la pierderea cununilor ! Să nu ne încredem în aceste vînturi uşoare care bat azi din toate părţile; vor fi fără-ndoială, urmate de furtună şi de dezastru. La început este plăcut, ne încîntă şi ne transportă în irealitate, dar trezirea din ea va fi dureroasă. În vremurile acestea din urmă sînt multe glasuri atrăgătoare, dar înşelătoare căci Satan, ca să înşele pe oameni, „se transformă în înger de lumină". Să ascultăm numai de glasul Bunului Păstor. Să nu ridicăm niciodată ancora fără a fi siguri de voia lui Dumnezeu şi să nu acceptăm alt traseu pentru vieţile noastre decît cel stabilit de El. Vîntul uşor este înşelător ! El începe cu o uşoară neascultare de Dumnezeu, dar va duce sigur la naufragiu şi la pierderea a tot, afară de vieţile noastre. Să căutăm prin citirea Cuvîntului şi prin rugăciune să cunoaştem voia lui Dumnezeu.„Dumnezeu ne dă suficientă lumină ca să deosebim voia Lui, dar apoi, El aşteaptă ca să o ascultăm. Cînd am ascultat, tot El ne va face să vedem rezultatele binecuvîntate." - J.N.D. În ascultarea strictă de Cuvîntul Lui, nu este naufragiu, nu este nici o pagubă, ci numai o cunună care ne aşteaptă.

18 IULIE

Marcu 9:36„Şi luînd un copilaş l-a aşezat în mijlocul lor."Domnul Isus a coborît de pe muntele schimbării la faţă împreună cu ucenicii Săi. Ajuns la Capernaum, El aşteaptă un prilej în casă, ca să-i întrebe depre ce vorbeau între ei pe drum, căci urechile Lui aud totul. El ştie ce-şi spun ucenicii între ei, El ştie chiar ce gîndesc „Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine dintre ei este mai mare." Tăcerea lor era jenantă; era un contrast aşa de mare ! Domnul Isus de abia le vorbise despre

patima Sa şi ei... în mod egoist n-aveau alt gînd decît să se valorifice în proprii lor ochi !Dorinţa de a fi cel mai mare, de a avea primul loc şi de a fi băgat în seamă, este cauza multor situaţii neplăcute, care dezonorează pe Dumnezeu. Ambiţii personale şi rivalităţi se ascund cu greu sub activităţi şi lucrări, aşa zise făcute pentru Dumnezeu.Domnul a scutit pe ucenicii Săi de ruşinea în public, a unei astfel de conversaţii dintre El şi ucenici; De aceea i-a făcut să intre în casă unde a avut loc această scenă solemnă. Le prezintă un copilaş pe care-1 pune în mijlocul lor apoi, luîndu-1 în braţe cu gingăşie, El se identifică cu această fiinţă mică. „Oricine primeşte pe unul din aceşti copilaşi, în Numele Meu, Mă primeşte pe mine..." Ce lecţie ! S-o lăsăm să pătrundă în inimile noastre. Privirea Domnului să dea la iveală rădăcinile acestui rău în fundul fiinţei noastre: mîndrie, deşertăciune, ambiţii personale şi „Eul" care nu este niciodată potolit, şi niciodată atît de periculos, ca atunci cînd lucrează sub adăpostul „lucrurilor sfinte" şi al presupusei lucrări pentru Dumnezeu.Şi Domnul continuă: „Şi cine vrea să fie cel dintîi să fie cel din urmă şi servitorul tuturor." Matei adaugă un îndemn: „De aceea orişicine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în împărăţia Cerurilor." Atunci cînd acceptăm să fim ca un copilaş, ambiţiile şi pretenţiile noastre personale, îşi pierd importanţa şi, fiind în braţele Sale, nu-L mai vedem decît pe El care este, blînd şi smerit cu inima, pe Domnul şi învăţătorul nostru şi asta ne va fi cu totul de ajuns. Ce loc întîi să mai căutăm ? Poate fi un loc mai sigur şi mai minunat decît în braţele Lui ? „Păstraţi-vă în micime, dacă vreţi să fiţi fericiţi şi binecuvîntaţi. Rămîneţi în prezenţa lui Dumnezeu, şi veţi fi ţinuţi în micime!" - J.N.D.

19 IULIE

Evrei 11:1„Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decît a lui Cain. Prin ea a primit el mărturie că este neprihănit"Deşi sînt aşa de multe religii în lume, în realitate ele sînt numai două: religia lui Cain şi religia lui Abel.Religia lui Cain declară că eu trebuie să aduc lui Dumnezeu ceva din ce am produs eu pentru ca să mă poată primi. Religia lui Cain poate fi văzută în diferitele religii din toată lumea, încluzînd din nefericire, o bună parte din cele care se numesc creştine. Oricine crede că va fi primit şi va căpăta trecere înaintea lui Dumnezeu pentru ce face sau dă el, aparţine religiei lui Cain. O astfel de religie este o urîciune pentru Dumnezeu.Religia lui Abel pe de altă parte este efectiv mult mai mult decît o religie. Este viaţă. Abel a jertfit un miel lui Dumnezeu, recunoscînd prin aceasta că era un păcătos şi că poate fi primit de Dumnezeu -prin moartea unei victime nevinovate. Mielul lui Abel, închipuieşte pe Domnul Isus Hristos, Acela care a venit în lume ca să salveze pe păcătoşi, astfel încît orice persoană poate veni

la Dumnezeu şi să spună: „Sînt un păcătos vrednic de moarte. Nu am nimic de adus. Nu am nimic de oferit. Dar vin în virtutea sîngelui lui Hristos care s-a vărsat pentru mine. Jertfa adusă de Abel nu i-a obţinut numai acceptarea lui de către Dumnezeu, dar ea mărturiseşte şi că era neprihănit. Neprihănit în el însuşi ? Nicidecum ! El era un păcătos ca şi Cain. El a căpătat neprihănirea prin jertfa pe care a oferit-o. Numai aceasta i-a procurat neprihănirea înaintea lui Dumnezeu.Presupunem că o fată săracă dintr-o familie fără bani, fără poziţie socială se căsătoreşte cu un om foarte bogat. Cu bărbatul ei bogat, ea acum se poate prezenta oriunde în societate şi oamenii ar trata-o ca pe o regină. Cu cîteva luni înaintea căsătoriei ei, lumea ar fi tratat-o ca pe o scamă pe o haină. De ce ? Pentru că înainte ea se putea prezenta numai în ce era ea însăşi. Dar acum ea se prezintă nu în ce este ea însăşi, ci în ceea ce este în virtutea relaţiei ei de soţie a acestui soţ foarte bogat.Şi tu şi eu putem deasemenea să căpătăm mărturia înaintea lui Dumnezeu că sîntem socotiţi neprihăniţi, nu în noi înşine, nu prin faptele noastre ci în neprihănirea Domnului Hristos cum spune la 1 Corinteni 1:30. „Legea şi harul sînt amîndouă perfect de drepte şi au ca Autor pe Dumnezeu. Dar ele sînt irecociliabile în principiile lor, în raţiunea lor de a fi. Una pretinde dreptatea omului, cealaltă o descoperă pe aceea a lui Dumnezeu cînd omul este un păcătos pierdut." - J.N.D.

20 IULIE

Galateni 6:2„Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos."Din cuvîntul acesta emană o adiere de sus, un parfum ceresc, ceva din frumuseţea Celui Veşnic. Căci dacă legea ne face să ne concentrăm asupra noastră înşine, Harul lui Dumnezeu ne face să ne gîndim la alţii, ne izbăveşte de robia de noi înşine şi de căutarea goală a intereselor personale.Dacă Duhul Sfînt lucrează în vieţile noastre vom fi o binecuvântare pentru cei din jurul nostru şi le vom putea aduce ceva din Domnul Isus. Vom putea, în felul acesta să ne dăruim lor fără să auzim strigătul, nevoia lor pentru ajutor. Dragostea are ochi să vadă ceea ce nu văd alţii care se gîndesc numai la ei. Dar această dragoste nu poate fi comunicată unei inimi de piatră ci unei inimi de carne care înţelege, are milă şi este totdeauna gata să facă ceva pentru alţii, deci pentru Domnul.Cîte vieţi poartă sarcini zdrobitoare şi nimeni nu este prezent ca să ajute cu ceva. O mîngîiere, un cuvînt ales din Scriptură, un ajutor material, o dragoste reală. Cîţi „creştini" ar şti s-o facă în adevăr dacă, în loc să se complacă în activităţile lor religioase, ar şti să împărtăşească sarcinile acelora care sînt obosiţi şi deznădăjduiţi. în loc de a-şi etala evlavia lor, care adesea este fără o valoare cerească, ar putea să ajute într-un mod discret şi ascuns pe fraţii şi surorile lor în credinţă şi să poarte împreună cu ei, tot ce-i apasă.Cîţi bărbaţi şi femei sînt încovoiaţi de sarcini grele pe care nimeni nu le vede nici nu le cunoaşte. Dar din viaţa celui credincios, ascunsă cu Hristos în

Dumnezeu, emană un parfum de har care deschide inimile şi pune în mişcare pe aceia care vor să asculte de îndemnul care ni se dă în textul de care ne ocupăm. Şi astfel, sarcinile sînt împărtăşite cu aceia care aproape au căzut sub greutatea lor. Să recunoaştem însă că sîntem adesea prea subjugaţi de problemele noastre ca să le putem descoperi pe ale altora şi prea ocupaţi, ca să le dăm atenţie. În jurul nostru inimi împovărate şi deznădăjduite zadarnic aşteaptă un ajutor. Dumnezeu să ne deschidă ochii să vedem, şi inimile ca să înţelegem amărăciunea care ne încojoară. El să ne înveţe cum să împlinim cu adevărat legea lui Hristos adică, legea dragostei şi a altruismului. Atunci, în loc să fim o sarcină pentru alţii, vom fi în stare să le purtăm şi pe ale lor.

21 IULIE

Ieremia 6:16 „Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sînt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea..."Calea credinţei nu este o cale nouă: ea este tot atît de veche ca adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi împrejurările se schimbă întruna şi deşi părerile şi năzuinţele sînt nestatornice ca vînturile schimbătoare, totuşi adevărul lui Dumnezeu odată dat sfinţilor Săi, rămîne acelaşi neschimbat, întreg şi vrednic de încredere.Domnul putea să ceară lui Israel să stea şi să observe şi să întrebe cărările vechi, căci Israel s-a abătut de la ele şi şi-a ales cărări nesigure şi strîmbe umblînd într-o totală dezorientare. Cărările vechi nu erau numai acelea a părinţilor şi străbunicilor lor, ci acelea stabilite în lege cînd Israel a ieşit la început din Egipt, dar pe care ei le-au călcat şi le-au înlocuit chiar cu urîciuni satanice de tot felul, idolatre, care plăceau firii, căci nu îi oboseau cu cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu.Biserica este bîntuită astăzi de glasuri şi învăţături care chipurile, încearcă să îmbunătăţască falimentul ei prin introducerea de soluţii noi, dar ele de fapt sînt tot atît de vechi ca şi minciuna lui Satan din Eden. Răspunsul este simplu; să întrebăm mai de grabă în mod cinstit, de cărările, acelea introduse de Domnul Isus şi apostolii Lui, la începutul Bisericii. Evangheliile şi Epistolele ne procură o deplină înţelegere şi învăţătură cu privire la calea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru poporul Său dealungul acestei întregi dispensaţiuni a Harului. Să căutăm adevărul cu toată inima în izvorul curat al adevărului Cuvîntului lui Dumnezeu. Aici, şi numai aici, vom găsi siguranţă şi stabilitate Har şi pace, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos. - 2 Petru 1:2„Inimile noastre sînt mici şi foarte înguste. Ce le-ar putea lărgi altceva decît comunicarea pe care ne-o face Dumnezeu cu privire la gîndurile Sale, cînd ne descoperă ce este în inima Sa, ca să ne facă să cunoaştem tot ce depăşeşte orice cunoştinţă. Căci dacă aceste gînduri ale lui Dumnezeu n-ar trece peste priceperea noastră, Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Sîntem însă astfel introduşi în infinit prin Duhul Său. Nu pot să le măsor cu mintea mea, nu pot

să le ating limitele, dar sînt în ele şi mulţumesc lui Dumnezeu, n-am să ies niciodată din ele." - J.N.D.

22 IULIE

Proverbe 24:10 „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea."Cînd crucea Domnului Isus Hristos este în centrul unei vieţi, cînd lucrul pentru El este făcut cu rîvnă şi evlavie, viaţa celui credincios întîmpină greutăţi şi împotrivire. Dar Cuvîntul ne spune că pentru fiecare ispită, Domnul a şi pregătit harul izbăvirii. El este Acela care are soluţia pentru greutăţile noastre şi tot El este Acela, care dă biruinţă în împotrivire şi în orice ispită. El le îngăduieşte pentru a întări credinţa copiilor Săi şi pentru a le da prilejul de a merge mai departe cu El şi mai adînc în El. Cuvîntul divin ne învaţă să privim viaţa în această lumină şi cînd copilul Său o înţelege, el vede cum i se măreşte puterea în timpul mersului. El ştie că pericolul de a slăbi este prezent, dar prin Har, el este biruitor. Sînteţi voi deja slăbiţi ?Sînteţi cuprinşi de un sentiment de nelinişte ? Viaţa se scurge, picioarele se îndoaie, mîinile cad fără putere. N-aţi făcut voi experienţa aceasta în domneniul spiritual ? Cîţi credincioşi au tendinţa de a slăbi în faţa greutăţilor şi necazurilor din vremea de acum ! Glasul slăbeşte, mersul dă înapoi, braţele se încrucişează şi puţin cîte puţin, iată-i epuizaţi sub presiunea împrejurărilor prin care trec. Dumnezeu să ne ajute, să ne facă atenţi la acest pericol şi să ne păstreze ! Lumea are nevoie de creştini hotărîţi, de braţe puternice, în stare să „izbăvească pe cei tîrîţi la moarte" cum spune versetul următor. Sînt suflete care au nevoia de a fi salvate; sînt fraţi şi surori care au nevoie de îmbărbătare şi îndemn, de a fi sănătos zidiţi sufleteşte şi aceasta o poate face fiecare din noi. O caldă strîngere de mînă, o vorbă dulce, o vizită acasă şi orice am putea face pentru a ne purta în adevăr sarcinile unii altora. Şi noi care am putea să facem această lucrare, sîntem slăbiţi, obosiţi, descurajaţi, pierzînd interesul pentru orice am putea şi ar trebui să facem pentru Domnul nostru. Şi aceasta pentru că ne-am lăsat doborîţi de necazurile personale şi de aversiunea şi lipsa de dragoste pe care am întîmpinat-o.Să încetăm de a mai privi la noi înşine şi la împrejurări; Să cerem lui Dumnezeu să ne facă în stare să realizăm tragedia vieţii de acum, fie în lume, fie poate în adunare sau chiar în familie. Să venim la Domul Isus, izvorul nesecat de viaţă şi putere, de dragoste şi de rîvnă, şi El să ne ajute să trăim viaţa Lui de înviere.

23 IULIE

Isaia 42:19„Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimit ?"Viaţa creştină este asemuită cu o alergare în care alergătorul se aruncă, fără să-i pese de ce se întîmplă la dreapta sau la stînga lui. Pentru cel ce vrea să

cîştige premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Isus Hristos, alergarea este înconjurată de ispite de tot felul; el este tentat să asculte ce spun unii, să privească ce fac alţii şi apoi şi mai rău, să se aşeze şi să comenteze toate acestea nescăpînd, fără ndoială şansa de a-şi încărca cugetul. În adevăr, ce ispită mare este să asculţi ce spun cei ce privesc alergarea noastră, chiar şi atunci cînd ei poate o laudă sau o apreciază, cu toate că lucrul acesta e mai grav decît o critică. Cînd alergătorul se lasă influenţat de părerea vreunuia care nu este pe pista de alergare, efortul lui este slăbit, încetinat şi poate pierde din vedere ţinta şi poate pierde chiar cununa, negreşit însă nu mîntuirea.Dar solul Domnului este surd; urechile lui sînt deschise numai la îndrumările lui Dumnezeu şi închise la influenţele înconjurătoare. Cîţi martori s-au oprit de a da o bună mărturie, cîţi creştini sînt paralizaţi de la trăirea unei vieţi de alergător pentru că au plecat urechea la: „se zice că..." şi s-au lăsat astfel abătuţi de la alergare pentru că n-au mai avut înainte ţinta alergării; pe Domnul Isus.„Cine este orb dacă nu robul meu ?" Una din ispitele cele mai obişnuite şi cele mai periculoase ale slujitorului lui Dumnezeu, care vrea să-şi împlinească sarcina cu smerenie şi credincioşie, este de a privi la ce fac alţii de a se lăsa chiar impresionaţi de succesele lor aparente. Credinciosul care cedează în privinţa aceasta nici nu realizează că s-a oprit din alergare, pentru că el lucrează, el este activ, cu toate că el deja este alături de pista pe care Dumnezeu a ales-o pentru el. Căzînd astfel în ispită, el a trecut de la slujba în Duhul la slujba sprijinită pe puterile lui proprii; a trecut deci de la ce este dumnezeiesc la ceea ce este religios şi imitaţie. El a uitat că pista de alergare spre cer este îngustă şi necesită o cruce. Numai cînd ochii noştri privesc la ţintă, adică la iubitul nostru Mîntuitor vom realiza o alergare fără încetinire sau chiar oprire, primind la sfîrşitul ei „Cununa care nu se poate veşteji, a slavei." Dar şi dacă n-ar fi o cunună, prezenţa Domnului Isus este mai presus de orice răsplată.

24 IULIE

Ioan 20:19„în seara aceleaşi zile, cea dintîi a săptămînii, pe cînd uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă”Ucenicii aveau în urma lor toată groaza Golgotei şi sufereau de un gol şi un zbucium cauzat de absenţa învăţătorului lor care le-a fost smuls de mîini josnice. În urechile lor încă mai răsuna strigătul tulburător: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ?" Cu toată mărturia femeilor şi a ucenicilor din Emaus, ei erau pradă lacrimilor, necredinţei, deznădejdii, a luptelor din lăuntru şi din afară. Cît priveşte viitorul, nici nu îndrăzneau să se gîndească la el, căci împietrirea inimii lor îi împiedeca încă să înţeleagă Scripturile. Dar iată, cu toate uşile închise, Domnul Isus se prezintă de odată

în mijlocul lor şi le spune: „Pace vouă !" Oh, cîtă nevoie avem şi noi să auzim astăzi aceste cuvinte mîngîietoare: PACE VOUĂ !Acesta este pentru ei şi pentru noi primul mesaj al învierii ! Cum putem noi să facem faţă vieţii acesteia, să cinstim Numele pe care îl purtăm, cînd inima noastră este plină de tulburare, de griji, de nelinişti şi de temeri cu privire la viitor ? În situaţia aceasta nu putem trăi ca nişte copii ai luminii, ca nişte martori ai învierii. Să mărturisim deci lui Dumnezeu că aceasta este starea noastră. Să nu uităm că dacă nu ne putem compara cu apostolii, este totuşi o mare asemănare între ei şi noi în ce priveşte greutatea lor de a pricepe, după înviere, privilegiile duhovniceşti care le erau destinate.Ca şi ei, şi noi am trăit aproape de Domnul, am cunoscut ajutorul Lui şi am mărturisit că îi sîntem devotaţi, consacraţi. În realitate însă, am trăit ca şi cum El n-ar fi înviat cu adevărat, ca şi cum puterea învierii Lui nu era la dispoziţia noastră. Şi totuşi, Domnul este prezent, El aşteaptă, El Cel înviat, ca noi să ne lăsăm ajutaţi, izbăviţi şi mîngîiaţi.Pacea aceasta le-a fost dată ucenicilor nu numai cînd le-a spus: „Pace vouă" ci, mai ales cînd le-a arătat mîinile şi coasta Sa. Pacea aceasta dulce şi plină de siguranţă emană direct din rănile Lui, dîndu-ne putere, curaj inspiraţie în tot ce avem de făcut, pentru a-I sluji cu credinţă. Să lăsăm deci ca pacea Lui dumnezeiască să pătrundă şi să îmbrace întreaga noastră fiinţă !„Rămînînd în Domnul Hristos, credinciosul primeşte în inimă Duhul de pace şi de calm. Dumnezeu este Dumnezeul păcii şi pacea Lui ne păzeşte duhurile şi inimile." - J.N.D. „Dumnezeul păcii să fie cu voi." - Romani 15:33

25 IULIE

Romani 1:1 „Pavel, rob al lui Isus Hristos."Iată un cuvînt care se pare că şi astăzi ca întodeauna are un sens negativ şi urît, deşi el are două înţelesuri total deosebite. Cuvîntul de rob implică neapărat şi noţiunea de stăpîn şi din pricina aceasta poate avea fie un înţeles pozitiv, bun, fie unul negativ, rău. De la prima pînă la ultima carte a Bibliei întîlnim acest cuvînt în ambele aspecte. Robul Meu Avraam, robul Meu Moise, robul Tău David, robii Mei proorocii, ROBUL MEU pe care-1 sprijinesc, (Domnul Isus) şi multe alte locuri, în adevăr, este mai mult decît pozitiv de a fi robul lui Dumnezeu, de a avea un Stăpîn atît de măreţ şi bun şi de a-I sluji cu cinste. Dar Scriptura ne vorbeşte şi de robi netrebnici, de robi care au ştiut voia stăpînului lor şi n-au făcut-o (Luca 12-47). Vai de soarta lor ! Versetul de care ne ocupăm azi vorbeşte de înalta stare de a fi robi ai Domnului Isus Hristos. S-ar părea un paradox şi totuşi este cu adevărat minunat, o cinste o favoare de a fi robul unui astfel de Stăpîn care, El însuşi este Robul lui Dumnezeu (Isaia 42:1), iar cînd a fost pe pămînt a fost „ca Unul care slujeşte."Robi ai lui Isus Hristos, purtînd astăzi crucea Lui şi trăind în dispreţul lepădării Lui... Ne dăm noi seama că în lume sînt doi stăpînitori ai sufletelor oemenilor ? Unul este Satan, uzurpatorul, celălalt este Domnul Isus, care a venit în lume, nu numai să ne mîntuiască, ci să facă din robii Lui, nişte

eliberaţi de sub puterea vechiului stăpîn, Satan, pentru a-I sluji Lui, ca martori şi lucrători.Robi ai lui Isus Hristos. înfăţişarea lor nu are nimic care să placă, aşa cum a fost a Domnului lor (Isaia 53:2). Dar în ochii Lui, robii Lui au acum acea frumuseţe a asemănării cu El cînd era pe pămînt, înfăţişare care, prin slujirea şi dăruirea de sine, avea ca rezultat mişcarea celor mai împietrite inimi şi deschiderea lor pentru primirea Domnului Isus ca Mîntuitor. Şi cei care sînt acum robii lumii, vor dori să-şi schimbe stăpînul. Dar frumuseţea înfăţişării noastre ca robi ai Lui, aici pe pămînt în asemănarea cu El, va fi înlocuită mai tîrziu cu asemănarea noastră cu Domnul Isus în slavă.Robi ai lui Isus Hristos. Termenul acesta, poziţia şi cinstea aceasta aparţine unei alte lumi decît cea de acum, ea vine din Locul Prea Sfint, ea aparţine veşniciei, căci atunci, robii lui Isus Hristos vor fi ridicaţi la rangul de împăraţi şi preoţi şi, care în locul suferinţelor pentru El, vor primi o coroană. Iubiţi cititori ai acestei foi simple, îngăduiţi-mi să văîntreb: „Ai cui robi sînteţi ? Biblia ne spune: .....sînteţi robii aceluia de care ascultaţi..." - Romani 6:16. Cine este stăpînul vostru ? Dacă este Domnul Isus, slujiţi-I Lui cu abnegaţie, dar amintiţi-vă ca nu putem sluji la doi stăpîni, şi lui Dumnezeu şi lui Satan. Dar dacă pînâ acum aţi slujit sub asuprirea celuilalt stăpîn, părăsiţi-1 îndală, dăruiţi-vă inima adevăratului Stăpîn care a plătit ca preţ, pentru voi, chiar cu propriul Său sînge.

26 IULIE

Efeseni 1:4,5„El ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi... ne-a predestinat ca să fim înfiaţi prin Isus Hristos."Aceste două cuvinte „ales mai dinainte" şi „predestinat", au în substanţa lor acelaşi înţeles, fiind folosite în Biblie în mod alternativ. Ele împreună constituiesc unul din cele mai dificile subiecte din toată Scriptura pe care vom căuta cu multă grijă să le examinăm cu ajutorul Duhului Sflnt care le-a dictat.Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile mai dinainte şi fiind Suveran în toate acţiunile Sale, a făcut „din veşnicie" un plan cu privire la noi. Cuvîntul de alegere se referă deci la suverana Sa alegere a anumitor persoane pentru a le mîntui......De la început, Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului" (2 Tesaloniceni 2:13). „Aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu." (1 Petru 1:2). Predestinare se referă la hotărîrea lui Dumnezeu ca, aceia pe care i-a ales să fie mintuiţi, să primească în continuare o binecuvântare şi mai înaltă de a deveni fii Lui şi în consecinţă, de-a primi moştenirea Lui. Dumnezeu ar fi putut foarte bine să ne aleagă ca să fim scăpaţi de pedeapsa veşnică şi să trăim totdeauna ca robi ai Lui. Desigur noi am fi bucuroşi şi pentru atît de mult. Dar în suverana Lui dragoste, „după buna plăcere a voiiSale", El ne-a adus într-o mai înaltă şi mai apropiată poziţie faţă de El însuşi „rînduindu-ne mai de dinainte pentru înfiere" (versetul 5) sau aducîndu-ne în starea de fii ai Săi. Astfel predestinarea are acest sens specific de filiaţiune, dat acelora care cred şi a

căror credinţa este tot datorită Harului Său (Efeseni 2:8). Deci, predestinarea şi Harul, aceste două elemente, sînt indisolubil legate, fiind de fapt un singur lucru; marea iubire a Tatălui nostru faţă de nişte bieţi păcătoşi pe care i-a răscumpărat prin credinţa în sîngele Domnului Isus vărsat pentru noi. Sîngele Domnului Hristos, este deci al treilea element care le încheagă pe celelalte două. Dar Duhul Sfînt merge şi mai departe şi la Romani 8:29, găsim că Dumnezeu ne-a predestinat „să fim asemenea chipului Fiului Său". Gîndurile lui Dumnezeu cu privire la noi şi dorinţele Lui pentru noi sînt atît de înalte încît El nu numai că vrea să fim fii Săi, dar să fim şi asemenea chipului Fiului Său. Niciuna din toate făpturile slăvite din cer: „fii lui Dumnezeu" (care ar fi aceia ? Geneza 6:2; Iov 1:6; 38:7; Psalmul 89:7) sau „oştirea cerurilor" (1 împăraţi 22:19); sau „domniile şi stăpînirile" peste care Domnul Isus este „Capul" (Coloscni 2:10), sau îngerii, serafimii şi heruvimii, despre nici unul din toţi aceştia nu ni se spune că vor fi asemenea chipului Fiului slăvit, al lui Dumnezeu cum, vom fi noi, nişte păcătoşi care am fi fost pierduţi fără Harul Alegerii şi Predestinării noastre.„Doamne ! Cine poate să priceapă lucrarea slăvită a Suveranităţii îndurării Tale faţă de nişte fiinţe absolut fără nici un merit, ci dimpotrivă care mertiă osîndă veşnică." „Fiindcă i-a iubit pe ai Săi, i-a iubit pînă la capăt".

27 IULIE

Matei 18:19„Vă spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pămînt să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri."Dacă doi, numai doi ! Totuşi ei erau doisprezece care înconjurau şi urmau pe Domnul lor. Şi cu o altă ocazie, El a trimis să propovăduiască şaptezeci. Şi era numeroasă mulţimea acelora care se numeau ucenicii Săi.Dar evanghelistul Matei, dezvăluie tragedia respingerii Lui de către oameni şi trădarea alor Săi, pentru interese personale. Domnul ştia cît valorează ucenicii Lui dragi. El cunoştea atunci, ca şi acum, ambiţiile lor, slăbiciunile lor, greutatea de a se înţelege între ei. El ştia de ce vorbea de „doi". Dar pentru împlinirea planurilor Lui, El avea nevoie de aceşti doi care să fie de acord, să se învoiască. Deci, El precizează că doi credincioşi, cu adevărat de acord şi într-o legătură neumbrită cu Tatăl ceresc, pot declanşa în lumea aceasta intervenţia Lui puternică în orice situaţie.Aceşti doi, care se învoiesc, nu se separă în rugăciune pentru interese egoiste sau de un interes personal. Nu, ci este vorba de două inimi în care Dumnezeu a pus gîndul Său, interesul Său, şi în care El a pus o sarcină care trebuie dusă la capăt. Această învoire pune deoparte orice lucru personal care nu urmăreşte slava Lui. Este vorba deci de Dumnezeu, de lucrarea Lui în lume, de cinstea Lui printre ai Săi. Numai interesele veşnice, dumnezeieşti, îi insuflă. Este vrednic de observat că Domnul Isus spune cuvintele acestea în mijlocul unei discuţii, şi aceasta nu întîmplător, discuţie din care trei gînduri de seamă ies în evidenţă.

1) Iertarea fratelui care ţi-a greşit dacă te ascultă cînd l-ai mustrat şi aici Domnul Isus implică şi Biserica, ea fiind mediatorul între fraţi. Hotărîrea Bisericii însă, nu afectează relaţia unui suflet cu Dumnezeu ci este numai o acţiune administrativă în disciplină.2) Prezenţa cu adevărat a Domnului Isus în mijlocul a doi sau trei adunaţi în numele Lui şi numai această prezenţă dă autoritatea Bisericii de a lega sau dezlega un lucru pe pămînt. În greceşte, ca şi în englezeşte, verbul „a se aduna" este legat de adverbul „împreună" şi aceasta nu este un pleonasm, ci o întărire a faptului că cei ce se adună să nu fie numai cu trupul, ci şi cu inima. Oare aşa este ?3) Consecinţa teribilă a duhului de neiertare. (versetul 35)Să ne amintim de pilda pe care a dat-o Domnul Isus despre cei doi datornici. Unul din ei avea un duh de neiertare şi nerecunoştinţa. Rezultatul acestui duh de neiertare, nu numai că împiedică hotărît răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune, dar atrage după sine consecinţe teribile.

28 IULIE

Romani 5:5„însă nădejdea aceasta nu înşală."Pentru cei ce au această nădejde, este totdeauna o uşă deschisă către orice dorinţă bună şi chiar „împotriva oricărei nădejdi" (Romani 4:18), este un drum croit în ciuda greutăţilor, un viitor asigurat cu toate sfidările vrăjmaşului. Nădejdea aceasta este expresia puterii învierii, este izvorîtă din ea şi vine din cer. Este o plantă care încolţeşte într-un sol anumit şi într-un climat anumit: climatul împrejurărilor potrivnice şi solul greutăţilor de tot felul şi al luptelor care nu vor înceta pînă la plecarea noastră de aici.Nădejdea care nu înşală supravieţuieşte cînd totul se năruie. Ea îşi adînceste rădăcinile în terenul solid al crucii fără de care nici credinţa nici nădejdea n-ar exista. Orice se întîmplă în lume şi în viaţă, acela care are această nădejde ştie că Dumnezeu este credincios şi că totul lucrează spre binele său. El este izbăvit de vederi mărginite, de scopuri egoiste, şi de iubirea de sine. Cunoaştem noi această revărsare a puterii învierii în viaţa noastră ? Duhul Sfînt ne-a fost dat pentru ca ea să ns fie transmisă. Acceptaţi ca El să excludă din inimile voastre tot ce nu este de la El şi nădejdea aceasta va creşte în voi şi veţi realiza că ea nu înşeală pe acela care o stăpîneşte şi care este stăpînit de ea !Nădejdea aceasta care nu înşeală va aduce în viaţa voastră marele torent al iubirii Domnului Hristos, care s-a dat în întregime pe El însuşi, pentru ca şi noi să învăţam să ne dăruim Lui pe noi înşine, fără rezerve şi ca urmare, viaţa noastră se va dărui altora, fără condiţii şi cu o rîvnă adevărată pentru mîntuirea sufletelor, cît şi pentru nevoile de orice fel ale sfinţilor şi ale adunării.Această schimbare se poate face în voi chiar acum. Este vorba de o hotărîre de luat: să vă dăruiţi în totul... şi dragostea lui Dumnezeu va fi turnată în inima voastră împreună cu Duhul învierii. O inimă, căreia Duhul lui Dumnezeu îi transmite nădejdea care nu înşală, este ca rouă care vine de sus şi care

este dătătoare de viaţă (Isaia 26:19) „este ca rouă Hermonului,... căci acolo dă Domnul binecuvîntarea, viaţa pentru veşnicie." (Psalmii 133:3). în lupta vieţii, în greutăţi şi împrejurări potrivnice, această rouă de sus, nădejdea care nu înşeală, va dovedi că Dumnezeu este credincios; El „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa,..." - (Romani 15:13).

29 IULIE

Romani 1:16„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelie, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede."Nişte misionari creştini s-au dus să vestească Evanghelia în Groenlanda, unde locuitorii erau tare sălbatici şi înapoiaţi. 'Ei au început să înveţe pe groenlandezi lucrurile de căpătenie ale credinţei, începînd cu cunoaşterea despre Dumnezeu. Dar ei nu înţelegeau şi de la o vreme s-au hotărît să omoare pe misionari. Cîţiva din ei au năvălit în casa unuia dintre misionari pe care l-au găsit scriind o carte.- „Ce este asta ?" a întrebat şeful lor.- „O carte" răspunse misionarul.- „Ce este aia „carte" ? întrebă din nou căpătenia lor.- „Carte este un lucru care vorbeşte".- „Ia fă-o să vorbească".Atunci misionarul a început să citească de la Matei, capitolele 26 şi 27 pe care tocmai le isprăvise de tradus în limba groenlandeză. Cele citite, despre răstignirea Domnului Isus, i-au zdrobit inima căpeteniei groenlandeze, care a crezut în Domnul Isus chiar pe loc. De atunci, o mare trezire creştină s-a făcut în Groenlanda. Ce n-a făcut munca îndelungată cu alte lucruri, a făcut citirea despre suferinţele Domnului Isus.Citiţi Biblia cu interes, căci în adevăr ea are puterea de a zdrobi inima, dar în acelaşi timp, de a o şi mîngîia nespus. Biblia este singura carte din lume care nu flatează pe om, ci îl arată aşa cum este: un păcătos pierdut, dar tot Biblia îl descoperă pe Domnul Isus în toată frumuseţea, bunătatea, gingăşia, slava şi puterea Sa, îl descoperă ca pe Acela care a venit să-1 ridice pe păcătosul pierdut, făcînd din el un păcătos iertat şi fericit, un copil al lui Dumnezeu.Da, Biblia sau Cuvîntul lui Dumnezeu este Cartea cărţilor, este cu adevărat puterea lui Dumnezeu pe care oamenii nu au putut s-o nimicească. Cineva spunea într-o revistă străină, că împotriva Bibliei s-au scris dealungul anilor atîtea cărţi încît, dacă ar fi posibil să se strîngă împreună, ar face un deal de cărţi. Ele toate au dispărut, dar Biblia a rămas în picioare, traversînd veacurile şi cîştigînd suflete cu milioanele, schimbîndu-le viaţa din temelie şi făcînd din ei oameni cu totul noi. Biblia este singura carte din lume care a fost tradusă în peste 1500 de limbi şi dialecte. „Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri, pătrunde

pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, judecă gîndurile şi intenţiile inimii." - Evrei 4:12.

30 IULIE

Ioan 14:2„în casa Tatălui Meu sînt multe locuinţe... Eu Mă duc să vă pregătesc un loc."Locul pe care S;a dus Domnul Isus să ni-L pregătească este locul pe care L-a avut şi îl are ca Fiu. El S-a dus deci acasă la El să ne pregătească acel loc. Ce binecuvîntare nespusă ! Să ne gîndim cum poate să arate o casă care este potrivită cu dorinţa inimii Lui. Apoi spune: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine însumi, ca acolo unde sînt Eu să fiţi şi voi." Nu vă voi chema sus, ci „Eu voi veni." Ce iubire mişcătoare care ar trebui să ne umilească! Deşi El acum S-a aşezat pe tronul Tatălui Său, îl va lăsa pentru puţin, ca să vină personal să ne ia şi să ne ducă chiar în casa Tatălui. Dragostea Lui pentru noi este atît de adîncă, încît El nu este satisfăcut dacă nu vine El însuşi ca să ne ia. El nu va trimite după noi pe vreunul din arhanghelii din cer, ci venirea Lui personală ca să ne iasă înainte, este expresia cea mai duioasă a dragostei adorabilului nostru Mîntuitor. Şi faptul acesta ne arată, în chipul cel mai strălucitor, interesul pe care îl are pentru preiubiţii Lui. De aceea inima noastră este şi mai mult atrasă spre El. Fără-ndoială, este o binecuvîntare nespusă pentru noi, căci prin aceasta El arată în faţa întregului Univers, cît de mult ne preţuieşte. Este cea mai mare revelaţie. Aceasta este sigura nădejde a Bisericii că El va veni din nou ca să ne ia cu El, fiind dezbrăcaţi de trupul acesta şi îmbrăcaţi cu trup slăvit asemănător Lui căci „vom fi ca El pentru că îl vom vedea aşa cum este.’’ Adevărul acesta nu trebuie numai să fie păstrat cu toată credinţa, dar el este esenţial pentru viaţa de fiecare zi a celui credincios. Dacă îl aştept pe Domnul Isus, cu acel dor fierbinte, n-am să doresc să fiu într-un loc sau într-o stare care nu I-ar place Lui. Eu deci trebuie să resping tot ce nu i-ar place Lui sau L-ar dezonora pe Domnul meu. Noi aşteptăm pe Acela care ne doreşte şi care a făcut totul ca să ne poată avea cu El pentru toată veşnicia. Aceasta este dorinţa inimii Lui. Nu casa splendidă pe care ne-a pregătit-o acolo sus, nu frumuseţea şi fericirea, pe care nici cea mai iscusită limbă omenească nu le poate descrie, ci Persoana însăşi a Domnului nostru Isus Hristos şi prezenţa noastră veşnică împreună cu El, iată fericita noastră nădejde. Cum ar trebui să fie viaţa noastră aici pe pămînt, dacă am privi-o în lumina acestei stări glorioase care ne aşteaptă ! Trebuie ca gîndurile şi inimile noastre să fie acolo unde este Domnul, Fratele şi Prietenul nostru. Hristos răstignit şi Hristos nădejdea noastră sînt cele două centre în jurul cărora trebuie să graviteze întreaga noastră viaţă. Fie ca nădejdea noastră fericită să ne deslipească inima de pămînt şi să ne-o lipească de cer, de Tine Doamne Isuse !

31 IULIE

Iuda 20„Rugaţi-vă prin Duhul Sfînt."Cînd Moise îşi lăsa mîinile în jos, toată armata lui Israel era învinsă; cînd şi le ridica, ea era biruitoare. Cînd Biserica era unită ca să se roage pentru Petru, Dumnezeu a făcut minunea şi l-a scos din închisoare. In toată Biblia avem dovada că Dumnezeu aude rugăciunea copiilor Săi şi le răspunde. Şi nu numai că El ascultă, dar El aşteaptă ca să venim la El că să-I adresăm tot felul de rugăciuni şi cereri, după nevoile pe care le avem. Caracterizează rugăciunea viaţa noastră de credincios ?La Ghetsimani ucenicii dormeau în loc să vegheze şi să se roage cu Domnul. Şi venind la ei, le spune: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine ?" Decîte ori ar putea să ne reproşeze şi nouă acelaşi lucru! Un ceas, ce este aceasta în faţa suferinţelor omenirii şi a durerii şi nenorocirilor ei profunde? Şi totuşi cu greu punem deoparte o oră pentru El! Ne este mult mai uşor să participăm la vreo activitate care, chiar dacă nu este vinovată în ea însăşi, nu însemnează însă nimic pentru Dumnezeu. Ba putem să consumăm mai mult decît o oră pentru activităţi religioase în loc să veghem un ceas împreună cu El. O, această sfîntă asociere „împreună cu El." Cîte nevoi, sînt în jurul nostru! Suflete care merg cu grămada spre pierzare, spitalele pline de bolnavi, suferinţe de tot felul, fizice şi sufleteşti, un viitor întunecos şi ameninţător, iată numai cîteva din multe pricini care reclamă cu stăruinţă rugăciunile noastre. Cînd ne vom uita pe noi înşine şi vom trece dincolo de orizontul mărginit şi egoist al rugăciunilor noastre ? Una din legile Duhului de viaţă este că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Dar motivul pentru care ne rugăm atît de puţin este pentru că nu iubim. O rugăciune care nu este născută din iubire pentru alţii, nu este decît o formă goală. Fiind prea ocupaţi de noi înşine, am devenit insensibili la nevoile altora şi apoi dacă îi judecăm şi îi criticăm pe oamneni ne este imposibil să ne mai rugăm pentru ei. Cîte lucruri ar avea Domnul Isus să osîndească şi să critice în noi, şi totuşi El în fiecare zi, fără excepţie, mijloceşte pentru noi. Chiar dacă, am avea motiv să ne plîngem de fraţii sau surorile noastre, îi privim cu totul diferit cînd sîntem pe genunchi. Şi însuşi faptul că ne rugăm pentru ei, ne ajută mult ca să-i iubim.Dumnezeu să ne izbăvească de rugăciunile anemice, formale fără putere, fiincă sînt fără dragoste şi să ne dea numai rugăciunea aceea care este inspirată de Duhul Sfînt aşa cum ne spune şi textul nostru. Dar să nu uităm că nu trebuie să-L întristăm ca să poată „să mijlocească pentru noi cu suspine negrăite." - Romani 8:26