Istoria Romei antice

ISTORIA ROMEI ANTICE

conform programului de studiu, prevăzut pentru anul I al facultăţilor de istorie, Istoria Romei constituie ultima parte a cursului de Istorie antică universală, anul 476 - căderea cetăţii ~ marcând simbolic trecerea de la antichitate la evul mediu. Dorindu-se a fi, astfel o completare a sintezelor apărute până acum. Istoria Orientului antic (1999) şi Istoria Greciei antice (2003), editate în cadrul Universităţii Spiru Haret, Istoria Romei îşi propune elucidarea situaţiei lingvistico-demografice a Peninsulei Italice si a realităţilor arheologice din epoca bronzului şi din cea a fierului, contactele romanilor si ale celorlalţi latini cu popoarele vecine, în special cu etruscii şi grecii, dar şi cu cartaginezii; reperele socio-econornice şi politice ale unei civilizaţii, care a reuşit o evoluţie inegalabilă în istoria omenirii, de la o apariţie aproape neobservată (mica Romă) la cetatea universală. Etapele parcurse de populus romanus, creatorul miracolului latin, se constituie într-un proces complicat de afirmare, jalonat nu numai de răsunătoare victorii militare, care au marcat transformarea Romei în imperiu, ci si de schimbarea mentalului colectiv, a structurilor politice, sociale şi economice. Evoluţiei acestora le-au fost alocate spaţii largi, pentru a putea înţelege mecanismul unor transformări, care la prima vedere ar părea paradoxale.

Şi pentru că istoria unei civilizaţii se compune din ,, istorii particulare", un capitol din această lucrare se referă la cultură romană, cu toate aspectele definitorii ale acesteia - credinţe religioase, istoria literaturii, a ştiinţelor si a artelor - care o particularizează ca pe un fenomen spiritual distinct, cu adânci implicaţii în dezvoltarea patrimoniului cultural european, înţelegerea universului spiritual roman, cu toate formele creaţiei pe care le-a îmbrăţişat, fie din raţiuni pragmatice, fie urmând calea unor cerinţe estetice, este în măsură să explice şi să motiveze un anumit tip de comportament, pentru care idealul de libertas avea să echivaleze cu raţionamentul de a fi

Apelul la informaţia literară şi cea arheologică, coroborată cu datele epigrafice şi numismatice, imprimă acestui curs caracterul unui instrument de studiu, în pofida redactării sale sintetice.

Am elaborat această lucrare împreună cu prof.univ. dr. Ligia Bârzu, cu care am avut onoarea să colaborăm şi în cazul celorlalte manuale apărute la Editura Fundaţiei România de Mâine.

Prin prestanţa lucrărilor pe care le-a semnat, Ligia Bârzu a oferit un exemplu de angajament total şi respect pentru fiecare subiect tratat. Cunoscătorii lucrărilor sale ne vor da dreptate, ca şi în cazul devotamentului cu care şi-a dedicat întreaga viaţă muncii de instruire. Nu numai pentru generaţiile de studenţi, dar mai ales pentru colegii săi mai tineri a fost dintotdeauna un sprijin, mai mult chiar, un punct de referinţă, care nu a ezitat să ajute pe oricare dintre cei care i-au cerut sfatul.

Aceste rânduri, care-i sunt dedicate, nu ar fi putut fi scrise în timpul vieţii. Nu ar fi acceptat să i se aducă elogii sub nici o formă. A fost suficient să se ştie împăcată cu propria-i conştiinţă. Şi totuşi, le-am scris. Pentru că, din păcate, nu ne este dat să întâlnim prea des în viaţă oameni ca Ligia Bârzu.

Rodica Ursu Naniu Florica Bohîlţea Mihuţ

I ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Spre deosebire de Grecia, Roma, la origine, reprezintă o foarte minusculă aşezare instalată într-o zonă destul de puţin favorabilă vieţii - câteva coline şi mlaştini situate în Latium, pe cursul mijlociu al Tibrului, un fluviu navigabil doar pentru ambarcaţiuni uşoare, spre deosebire de restul Latium-ului cuprins între Tibru şi Munţii Albani. Natura terenului nu făcea posibilă o prezenţă umană mai substanţială. Oricum este vorba de o aşezare continentală.

Cât priveşte restul Italiei, trebuie notat că dezvoltarea istorică a fost condiţionată de trei axe principale - Munţii Albani care au reprezentat o slabă barieră pentru legăturile cu neamurile transalpine. Prin cele două extremităţi - orientală şi occidentală - au putut să se producă mişcări de populaţie spre Italia. Al doilea ax îl reprezintă cursul Fadului care separă nu numai prin traseul său, ci şi prin zona mlăştinoasă care-1 însoţea. Italia centrală de câmpia transpadană. In sfârşit, şira spinării Peninsulei Italice este formată de Munţii Apenini care despart, de ţărmuri, mici câmpii şi zone colinare. Cea mai importantă câmpie rămâne Campania deschisă spre Marea Tireniană. Cât priveşte ţărmurile şi porturile naturale este de menţionat că aria cea mai propice rămâne golful tarentin. Litoralul vestic este mai puţin fericit din acest punct de vedere. Aici. în afară de golful Genoa şi Campania au apărut unele cetăţi maritime doar pe teritoriul toscan. Cât priveşte Ostia, este de amintit că dezvoltarea ei a fost favorizată nu de condiţiile naturale, ci de construirea unui port artificial la iniţiativele împăraţilor Claudiu şi Nero.

Judecând după natura terenului şi după tradiţia istoriografică teritoriul rural al Romei a fost foarte mic. Extinderea Romei dincolo de Tibru şi chiar extinderea locuirii în aria iniţială a presupus lucrări hidraulice care sunt de asociat cu regii etrusci şi chiar cu perioada republicană.

Sigur, este necesar să se găsească o explicaţie pentru creşterea puterii romane. Nu trebuie uitat niciodată însă că este vorba, în realitate, de o foarte lungă perioadă de timp care merge chiar până în adoua jumătate a secolului al Ill-lea î.Hr. Abia atunci, mai exact la 241 î.Hr., Sardinia devine prima provincie romană extraitalică. Iar traversarea strâmtorii Messinei şi cucerirea Siciliei se produc abia în ultima decadă a secolului, adică la 211 î.Hr. Cât priveşte regiunea transpadanăvaceasta va reveni Romei după victoria lui Flamininus, la 225 î.Hr. între aceste limite cronologice se înscrie cucerirea Campaniei, în urma războaielor cu samniţii, şi a Tarentului, ceea ce echivalează cu supunerea de către Roma a ceea ce s-a numit Magna Grecia. Este necesar să se adauge că victoriile militare şi alianţele nu au însemnat şi uniformizarea lingvistică şi culturală a Italiei. Abia în Principat, civilizaţia romană va câştiga teren în întreaga Peninsulă.II. LIMBI ŞI POPULAŢII ÎN ITALIASpre deosebire de Grecia, Italia se particularizează printr-o foarte mare diversitate etnolingvistică şi culturală. Această diversitate se explică prin capacitatea de supravieţuire a unor locuitori străvechi ai peninsulei. Este vorba de liguri care şi-au păstrat limba şi modul de viaţă mult după cucerirea romană şi care fac parte din fondul preitalic. Cea de-a doua grupă este formată din populaţia unor oraşe-state constituite în Toscana (pe litoral şi în interior). Este vorba de etrusci, creatorii unei civilizaţii particulare având ca centru provincia italiană amintită. Nu există nici o siguranţă şi nici o opinie definitivă în legătură cu apartenenţa etnolingvistică a acestora. Deja din antichitate au circulat două variante. Cea a lui Herodot care-i aducea pe etrusci din Asia Mică, via Insula Lemnos, s-a bucurat de o foarte mare credibilitate în istoriografia modernă. Apariţia între «popoarele mării» a unuia cu numele egiptean de Turshena, natura orientalizantă a civilizaţiei etrusce, legăturile evidente cu tradiţii spirituale hittite, contactele cu Egiptul au făcut ca ideea instalării pe coastele toscane a unui grup de «rătăcitori» să capete consistenţă. Fără nici o îndoială că lumea etruscă are o importantă componentă orientală. Problema este dacă este o componentă moştenită sau este vorba de preluări din contactul cu alte civilizaţii, respectiv cu cea greacă aflată ea însăşi în perioada stilului orientalizant şi cu cea cartagineză. Din păcate, limba estruscă a rămas necunoscută în ciuda faptului că există un număr destul de mare de texte notate în alfabet grec, deci descifrabile. Unele dintre aceste inscripţii sunt chiar foarte lungi. Este cazul textelor ritualice de la Zagreb şi Capua, un cippus de la Perusia, textele de pe lamele de aur de la Pyrgi, alte inscripţii votive, funerare, stâlpi de hotar etc.

Pornind de la aceste texte s-au putut acumula nişte cunoştinţe -nume de persoane, elemente de toponimie, formule ritualice stereo-tipe. Dar nu se poate spune mare lucru cu privire la societate, gândire, mentalitate, obiceiuri, fapte istorice.

Trebuie să se precizeze că primele texte scrise nu sunt anterioare secolului al Vll-lea î.Hr. şi sunt expresia preluării alfabetului grec(modelul chalcido-eubeic). Sigur că această preluare a însemnat şi interferenţe, dar şi modificări. Unele indicii, cum sunt absenţa vocalei o şi a, a consoanelor b, g, d, baza

comună a substantivelor şi verbelor, formarea derivatelor cu ajutorul sufixelor de tip na, x, ur, nediferen-ţierea între masculin şi feminin, pluralul nedistinctiv, formarea genitivului prin sufixe, etc., sunt indicii, dar nu sunt suficiente pentru a clasifica limba etruscă.

Devoto opta pentru formula de limbă preindoeuropeană (deci conţinând şi elemente indoeuropene şi preindoeuropene datorită unui contact geografic străvechi). In realitate nu se poate afirma mare lucru despre limba etruscă, decât, cel mult, că pe parcursul unei evoluţii lungi s-ar fi putut forma un koiné lingvistic etrusco-greco-italic (crede M. Pallottino).

Grupele mari, aparţinând stratului indoeuropean. sunt formate din italici, celţi, illiri sau messapi şi greci. Primele trei grupe au pătruns în cursul mai multor migraţii. Ultimul - în cadrul procesului marii colonizări greceşti.

în ceea ce-i priveşte pe italici, care reprezintă populaţia majoritară în epoca istorică aceştia se particularizează printr-o mare diversitate dialectală. Din nou trebuie făcută precizarea că nu sunt cunoscute la fel de bine toate dialectele prin texte scrise de o oarecare amploare.

Doar pentru umbriană, oscă şi venetă şi, evident, latină există un număr de inscripţii. Pentru venetă, umbriană şi oscă este vorba de inscripţii în quasitotalitate conţinând texte religioase. Este de notat, de asemenea, problema momentului în care vorbitorii diferitelor dialecte au coborât la sud de Alpi, calea pe care au urmat-o şi dacă a existat o singură migraţie sau mai multe şi eventual care a fost patria de pornire. Lingviştii vorbesc de două valuri de migraţie. Arheologii admit existenţa unui prim val legat de expansiunea culturii Unetice când ar fi pătruns prolatinii (siculi, latini, falisci, veneţi). Cel de-al doilea val ar fi legat de expansiunea culturii cu câmpuri de urne funerare (bronz târziu şi epoca timpurie a fierului). Atunci ar fi ajuns în Italia grupul Umbro-sabelic (umbrii, osci, samniţi, marsii, volsci. lucani, bruţii, picenii). în ambele situaţii patria de plecare rămâne Europa centrală. Există un detaliu interesant în ceea ce priveşte dialectul osco-umbrian. Este vorba de faptul că, din punctul de vedere al vocabularului, osco-umbriana este mai aproape de limba greacă, ceea ce sugerează că cele două grupe de vorbitori provin fie dintr-un loc arhaic comun, fie dintr-un areal geografic apropiat. Sigure sunt câteva lucruri. Cele mai timpurii culturi ale epocii bronzului (Gaudo-

12

Certona-Rinaldone) nu evoluează izolat. Descoperirile de piese cre-tane, cipriote sau egeene în contexte Castellucio, Gaudo-Rinaldone confirmă legături cu lumea de dincolo de Adriatica şi Marea Ionică. Deci există o evoluţie paralelă cu spaţiul egeo-mediteraneean, în asemenea măsură încât, despre cultura Castellucio s-a afirmat că este o creaţie cipriotă. Pe de altă parte, în epoca bronzului recent cultura Terramare, prin ritul şi ritualul funerar, sugerează că, cel puţin nordul Italiei merge mai bine cu Europa centrală. Chiar şi pentru ceea ce s-a numit cultura Este, aparţinând primei epoci a fierului, legăturile cele mai bune sunt tot cu zona transalpină, mai exact cu Austria-Slovenia. Aceste observaţii vin, pe de o parte, să explice vechimea legăturilor cu lumea balcanică, pe de altă parte, obligă la considerarea Europei centrale drept patrie a italicilor.

Există un aspect care nu poate fi neglijat. Este vorba de deose-birile de rit şi ritual funerar în comunităţi contemporane. De pildă, Villanova, Este, cultura laţială practică incineraţia în urne. Diferenţele culturale sunt evidente în alegerea tipului de urnă (vas bitronconic decorat, de regulă cu crucea gamată în Villanova, situlă în Este, urna sub formă de cabană în civilizaţia laţială). în vreme ce în Campania sunt tipice mormintele de înhumaţie în groapă simplă. Poate este vorba aici de o moştenire a culturii appeninice. De asemenea, există diferenţe notabile în ceea ce priveşte principalele divinităţi adorate. Astfel, în vreme ce la Iguvium (Umbria) beneficiază de ofrande speciale trei divinităţi luus, Vofonio, Mart (considerate de G. Dumézil că ar corespunde triadei precapitoline), în Campania, Lucania, Bruttium sunt venerate cu precădere, divinităţi legate de ape (guri de vărsare, izvoare, ape termale sau vindecătoare, ape care se pierd în gura peşterilor, mlaştini) şi de pădure (în general asociate cu ideea de sălbăticie) precum Diana Trivia / Trifatrina, Feronia, Marica şi Mefite. De notat că, în mod normal, lăcaşurile lor sunt amplasate în zone liminare sau în zone considerate ca loc de trecere între lumi (mlaş-tina), ele au şi funcţie oraculară şi sunt legate de tabu-uri rituale.

Fără nici o îndoială că apa joacă un rol universal în toate religiile. Dar nicăieri nu apar elemente identice cu cele întâlnite în spaţiul osco-umbrian. Sub influenţă greacă şi romană se va ajunge la asocierea lor cu divinităţi din panteonul tradiţional.

In zona piceniană există un element de legătură cu tradiţia sacrificiului calului practicat la fiecare 15 octombrie la Roma (Strabon, V, l, 8-9).

13

Aceste câteva exemple sugerează că ideea valurilor de migraţie a italicilor îşi găseşte o fundamentare şi în unele deosebiri culturale explicabile prin tradiţii particulare şi prin cronologia mişcărilor.

Cât priveşte grupele dialectale italice distingem între:1) Latina cu variante locale - Roma, praenestina, falisca şi ve-

neta; umbriana, osca (vorbită de samniţi, lucani, bruţii, sabini, marsi,volsci, picenieni). Este de presupus că sicula era mai aproape delatină. Diferenţele majore sunt între oscă şi latină, umbriana fiind maiaproape de latină. Trebuie adăugat că dialectele principale ne suntcunoscute graţiei epigrafiei. Devoto, Pallottino vorbesc de o italicăoccidentală, una latină, şi una orientală sau osco-umbriana.

2) Un al doilea mare grup italic este reprezentat de celţii pătrunşiîn Italia în cursul a două migraţii. Cea mai veche, asociată cu Latène B,a atins Roma (cea. 390 î.Hr.), dar celţii respinşi s-au instalat la nord dePad, acolo unde mai târziu vom găsi provincia Galia Cisalpina. Cehii aupresat spre est pe veneţi şi pe liguri spre vest-nord-vest. în zonatranspadană celţii nu au rămas nestânjeniţi, întrucât etruscii au încercato expansiune înspre nord. Al doilea grup de celţi - gallii senoni - s-auinstalat ceva mai târziu pe o porţiune din litoralul adriatic.

3) Una dintre problemele complicate este legată de messapi care ocupă partea sudică a litoralului iono-adriatic. Din nou ne găsim în prezenţa unei zone relativ bine cunoscute prin inscripţii (cea. 300) în messapică, cu alfabet grecesc preluat de la Tarent, inscripţii care datează începând cu secolul al VI-lea î.Hr. Dar locurile de cult în care au fost descoperite merg înapoi până în secolul al VIII-lea î.Hr. Problema este dacă messapii reprezintă un grup etnolingvistic de sine stătător sau trebuie să fie integraţi între illyri reprezentând, eventual, ramura occidentală a acestora.

Şluşanschi şi Wald cred că messapii divizaţi în mai multe grupe (sallentini, iapygi, Paediculi, Peuceti) descind dintr-un fond protoilliric fără ca această concluzie să poată fi pe deplin confirmată.

In afară de liguri care reprezintă o populaţie istoriceşte cunos-cută, autorii greci folosesc pentru a desemna populaţiile pe care le-au găsit în Italia şi Sicilia cu numele de sicani (Sicilia). ausoni, italoi/viteloi. Unele dintre aceste denumiri sunt pur literare şi au fost extinse, de către greci, la toţi locuitorii dintr-o zonă sau alta a Italiei fără nici o distincţie lingvistică. Pornind de la aceste nume s-au inventat şi cele două formule prin care întreaga peninsulă era cunoscută - Ausonia/Aenotria/Italia. După cum se poate observa doar una dintre variante a supravieţuit.

14

ffl. CULTURI PREISTORICE ÎN ITALIA

Când este vorba de preistoria Italiei şi a zonelor imediat înve-cinate (Sicilia, Sardinia şi Corsica) este necesar să se facă precizarea că perioadele cele mai importante din punctul de vedere al implica-ţiilor istorico-lingvistice şi culturale sunt neoliticul târziu (de pe coasta adriatică) prin culturile Molfeta şi Matera, Chalcoliticul şi bronzul timpuriu prin culturile Remedello-Gaudo-Rinaldone (în peninsulă), Castelluccio (Sicilia), bronzul târziu prin culturile Terramare şi appeninică, ca şi culturile hallstattiene (Vilanova, Este, laţială).

Trei curente sunt vizibile în toate culturile amintite. Pe de o parte, componentele continentale şi nord-vest balcanice care afectează culturile chalcolitice, ale bronzului târziu şi ale Hallstatt-ului prin pătrunderi ale purtătorilor culturilor Vucedol, Unetice şi Urnenfel-derkultur. Este o trăsătură care poate fi, eventual, corelată cu migrarea celor două valuri de vorbitori de limbi italice.

Cel de-al doilea curent este balcanic şi este, fără îndoială, cel mai timpuriu sesizabil. Mai exact, încă din neolitic prin culturile Molfeta-Matera care^ vădesc strânse analogii cu neoliticul Thessalian (Sesklo şi Dimini). într-o perioadă ceva mai recentă - chalcolitic şi bronzul timpuriu - spaţiul balcanic este dublat de Ciclade şi Creta, piese de aramă ca şi reproducerile lor în silex trimiţând la această ultimă zonă. Din bronzul târziu contactele cu Grecia Continentală şi insule devin o constantă şi capătă o oarecare reciprocitate.

Pe de o parte, devine evident că Sicilia, Italia, poate şi Sardinia, au constituit zone de interes pentru micenieni. Astfel, în mai multe puncte de pe coasta Mării Tireniene a fost descoperită ceramică miceniană (chiar din faza Myc. III A). Este vorba de Paestum. Ischia, Monte Rovello, Munţii Tolfa şi, mai ales, la Uni sul Mignone, în Toscana. Fenomenul are paralele în Sicilia şi ceva mai târziu, pe coasta adriatică, la Scoglio del Tonne (în apropiere de Tarent). Chiar ultimul punct menţionat sugerează o prezenţă substanţială chiar şi în perioada Myc. III C. Contactele cu spaţiul italic nu se reduc la zonele

15

de coastă şi la cele mai sudice. Sunt dovedibile legăturile cu cultura Terramare. Astfel, pe palafita de la Peschiera a fost descoperit un pumnal caracteristic pentru epoca miceniană târzie. In aceeaşi cultură a fost identificat şi un fragment ceramic micenian în vreme ce fibulele de tip Peschiera sau «în formă de arcuş de vioară» provin din contexte funerare miceniene. Aceste legături sunt datate cu aproximaţie între 1300-1200 î.Hr. Dar datarea poate fi modificată în raport cu noua cronologie a micenianului târziu.

Cât priveşte legăturile cu Cipru, aşa cum s-a amintit mai sus, Sicilia pare să fi jucat un rol foarte important. Este vorba de cultura Castelluccio particularizată printr-o ceramică pictată de tip egeo-cipriot. Nu este exclus ca interesul pentru zonă să fie legat de exploatarea sulfului, un mineral folosit pentru practici lustrale şi scopuri terapeutice. Această idee este sugerată de descoperirea unor arii sacre, poate chiar sanctuare, cum sunt cele de la Monte Grande (zona Palma di Montechiaro şi Agrigente) şi la Ustica. La monte Grande a fost descoperit un spaţiu circular delimitat de ziduri megalitice în interiorul cărora se aflau mici platforme de lut ars (= altare sacrificiale) şi ofrande (coarne de lut, modele de temple, pirostrii). Ceramica şi unele ofrande (coarnele) duc spre Mxc. Timpuriu I/II, Cipru şi Minoicul mijlociu. Prezenţa locurilor sacre este explicată prin faptul că staţiunea este legată de extragerea şi rafinarea sulfului. Contactele cu Cipru şi Creta ar reprezenta cel de-al treilea curent cultural care afectează Mediterana centrală.

Dacă se are în vedere complexitatea şi continuitatea legăturilor cu lumea egeo-mediteraneeană (continentală şi insulară) se conferă o mai mare consistenţă istorică unor mituri sau legende prin care aceste lumi sunt integrate, în consecinţă, călătoriile lui Ulisse şi ale lui Enea şi amintirea, de către Strabo, a sacrificiului calului în onoarea Iui Diomede la picenieni nu ne mai apar ca nişte construcţii foarte târzii elaborate în mediile greceşti, ci se poate presupune că fac parte din moştenirea spirituală a lumii italice.

Este important de menţionat măsura în care între culturile italice din epoca metalelor există elemente de continuitate, nu numai o succe-siune cronologică. După cum s-a arătat, cultura Terramare are ca arie centrală de răspândire regiunea mlăştinoasă a Fadului şi anume provinciile Modena, Reggio, Parma, Piacenţa cu extensiuni spre Emilia nord-vestică. Numai că în apropierea Bologniei au fost identifi-cate două-aşezări - una aparţinând culturii appeninice, alta - culturii Terramare. Este posibil ca, pe acest fond, să se fi format, prin

16

parcurgerea unei perioade de tranziţie (faza protovillanova, cunoscută de la Ortucchio, Tolfa şi Milazzo), cultura Villanova. Legătura cea mai importantă poate fi presupusă a fi cea cu Terramare, având în vedere exclusivitatea ritului incineraţiei şi obiceiul înmormântărilor în câmpuri de urne în primele două faze ale culturii Villanova (Benacci I si U). Alte aspecte ale culturii par să fie moştenite din cultura âppeninică. De pildă, vasul bitronconic care a servit ca urnă în fazele Sân Vitale, Benacci I şi Benacci II vine din aria âppeninică, ca şi obiceiul depunerii urnei într-o groapă simplă. Poate că abandonarea incineraţiei şi adoptarea înhumaţiei în ultima fază a culturii Villanova, şi anume Arnoaldi, se petrece tot sub influenţă âppeninică. Trebuie adăugat că, spre deosebire de Terramare, care are o distribuţie geografică mai restrânsă, cultura Villanova cuprinde, în afara zonei Bologniei şi a Etruriei (inclusiv Etruria meridională), care reprezintă aria ei de formare, şi regiuni mai sudice, chiar şi în Latium, chiar şi la Roma. După cum elemente ale culturii appeninice au fost decoperite la Sân Omobono (Forum Boarium). Aceste urne se datează în faza târzie şi finală a epocii bronzului (secolul XI-X î.Hr.), adică în fazele definite ca subappeninice sau protovillanova. Descoperirea de la Sân Omobono se înscrie într-o evoluţie generală care a afectat, mai întâi, Latium. Descoperiri ca cele de la Plombară, Sabina, Allumiere şi Sasso di Furbala o confirmă. Paralel cu această pătrundere se dezvoltă grupul incinérant laţial datat în secolul al VlII-lea î.Hr. prin descoperirile de la Munţii Albani (Marino, Campofattore, Grottaferrata, Boschetto, San Lorenzo Vecchio). Quasi-contemporane sunt descoperirile de locuinţe şi morminte de la Roma (pe Palatin, în for. sub templul lui Caesar), etc. Nu trebuie uitat, însă, nici un moment că faptele arheologice sunt destul de derutante. La Roma chiar, pe Quirinal, a fost descoperit un cimitir de înhumaţie aproximativ contemporan cu cele mai timpurii urne laţiale şi care datorită ritului a fost atribuit unui grup sabin. Deci, nici Roma, nici Latium nu aparţin unui areal cultural unic. Ca şi în restul Italiei se asistă la o destul de mare fragmentare culturală.

In secolul al VlII-lea î.Hr. se înregistrează o serie de fenomene culturale interesante. Cea mai spectaculoasă evoluţie se produce în Toscana unde, pe fondul Villanova pe care s-au altoit influente greceşti şi orientalizante (după opinia celor mai mulţi arheologi italieni), se structurează civilizaţia etruscă. Nu contează, în acest context, măsura în care un grup de rătăcitori s-a instalat pe ţărmul toscan.

17

Pe de altă parte, crearea celor mai timpurii colonii greceşti în Italia şi Sicilia au determinat schimbări spectaculoase şi au favorizat diferenţierea unei aristocraţii locale. O atare dezvoltare a fost pusă în lumină de descoperirile din Campania (v. necropola de la Pontecagnano) şi de creşterea ponderii importurilor greceşti, inclusiv prezenţa lor în spaţii de cult şi transformarea unor produse precum ceramica chalcidică, euboică sau protocorinthică în echivalent de schimb (atât în Italia, cât şi în Sicilia).

Construirea oraşului-stat Roma nu poate fi disociată de acest proces, chiar dacă, din motive încă insuficient de clare, evoluţia ei a fost mai lentă decât a oraşelor-state etrusce, a celor din restul Latium-ului şi din Campania.

Cât priveşte Sardinia trebuie să se atragă atenţia asupra faptului că ea face parte din arealul megalitic, că de aici se cunosc, din epoca metalelor, monumente faimoase de tip nuraghi (a căror funcţie reală nu este stabilită) şi că insula s-a aflat, de timpuriu, în sfera de influenţă feniciano-punică. Se poate adăuga perpetuarea unor tradiţii foarte arhaice consemnate până târziu. Este vorba, între altele, de practica sacrificării persoanelor în vârstă sau a sinuciderii lor.

18

IV. FUNDAREA ROMEI

Aşa cum s-a mai amintit în treacăt şi mai înainte, Roma s-a structurat ca oraş-stat mai târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia istorică aminteşte un mare număr de asemenea formaţiuni precum şi constituirea timpurie a unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar federal. Se presupune că acest proces este urmarea dezvoltării agricul-turii şi a restrângerii importanţei pâstoritului în Latium, a creşterii importurilor, mai ales a celor greceşti, a unor schimbări în obiceiurile funerare, dar şi a adâncirii diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani (Satricum, Anzio, Ardea, Lanivium, Praeneste, etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria dell'Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia. Satricum, Cassino) oferă informaţii numeroase despre această lume latină. Centrul acestei lumi vor continua să rămână munţii Albani, zonă în jurul căreia se va organiza liga latină, în acest areal un loc de prim ordin îl vor deţine Tusculum, Aricia, Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de maximă înflorire a zonei se întinde din sec. VI11-VI1 î.Hr. (poate şi sec. al IX-lea î.Hr.) până în secolul al IV-lea când Roma controlează absolut întregul Latium, inclusiv, dizolvă liga latină. Notăm că această alianţă bazată pe unfoedus latinum nu era iniţial controlată de Roma. ci de un concilium laîinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat dădea, pe rând. un comandant militar. Chiar dacă acest comandant venea de la Roma. acţiunile lui erau întreprinse în numele ligii. Altă dovadă a preeminenţei ligii asupra Romei o constituie amplasarea sanctuarului federal. Trecerea în prim plan a Romei se exprimă, între altele, prin transferul centrului religios al ligii în templul Dianei de pe Aventin, eveniment care a putut avea loc pe la cea. 456 î.Hr.

începuturile Romei sunt legate, potrivit tradiţiei, de Alba Longa.In legătură cu întemeierea oraşului se pun o serie de probleme.

Mai întâi, este vorba de măsura în care tradiţia istoriografi c ă romană este credibilă sau nu în reconstituirea de fapte (inclusiv întemeierea

19

romuleană) şi precizarea etapelor ei de evoluţie. Mai exact, stabilirea cum când şi în ce împrejurări s-a făcut saltul enorm de la o aşezare modestă la un centru de prim ordin, care a realizat, este drept, într-o foarte lungă durată, (456-cca. 225 î.Hr.) dominaţia asupra întregii peninsule, inclusiv subordonarea coloniilor greceşti.

Cea de-a doua problemă priveşte măsura în care localizarea geografică a Romei arhaice într-un punct nodal al acelei uia salaria a favorizat această creştere uluitoare, în ce măsură interesele etrusce şi cucerirea etruscă efectivă au determinat transformarea unei aşezări proto-urbane într-un oraş propriu-zis constituie altă întrebare. Şi nu în ultimul rând, dacă anumite particularităţi ale modului de viaţă arhaic roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat prin elogiul sobrietăţii şi al muncii, ataşamentul la valorile tradiţionale (religioase, rituale, de ex. riturile legate de confarreatio, morale), importanţa acordată forţei fizice şi valorilor militare, subordonarea absolută a intereselor individuale faţă de interesul comun, respingerea împrumutului cultural, a bogăţiei mobiliare, ca şi a ideii de etalare a ei au jucat vreun rol în succesele în plan politic, în mod sigur aceste trăsături explică lunga supravieţuire a acestor valori tradiţionale şi lentoarea cu care s-au produs modificări în modul de viaţă roman.

Problema esenţială rămâne câtă credibilitate poate fi acordată tradiţiei privind întemeierea Romei (aşa cum este narată de Plutarh în Viaţa lui Romulus) şi dacă evoluţia Romei, în prima perioadă din istoria sa, a urmat schema pe care o cunoaştem prin istoriografia latină: o succesiune a două serii de regi («naţionali» şi etrusci), eveni-mente asociabile cu fiecare din cei şapte regi, alungarea ultimului rege etrusc, instaurarea republicii şi desemnarea celor dintâi magistraţi republicam (consulii).

Fără a se intra în prea multe detalii este necesar să se sublinieze că istoriografia modernă a depăşit faza hipercriticistă inaugurată de Mommsen şi Ettore Pais. Şi că operând cu mai multe surse şi metode de cercetare - analiza comparată a religiei, identificarea unor fapte materiale care să confirme marea vechime a legăturilor cu lumea egeană, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei graţie descoperirilor arheologice din Roma, Latium şi restul Italiei centrale -s-a putut ajunge la un consens aproape unanim în ceea ce priveşte autenticitatea şi istoricitatea tradiţiei. Fără nici o îndoială - cu retuşările de rigoare.

Dovezile cele mai substanţiale rămân cele arheologice. Care sunt principalele câştiguri bazate pe aceste observaţii, ca şi principalele critici aduse tradiţiei se va vedea mai încolo.20

Unul dintre câştigurile esenţiale rămâne apartenenţa unei părţi din populaţia romană la lumea laţială. fapt confirmat prin tipologia urnelor identificată pe Palatium. Germai şi în for. Prin aceasta se dă substanţă legendei care leagă Roma de Alba Longa. Datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. a celor mai timpurii resturi de aşezare şi morminte adiacente justifică funcţia esenţială a Palatinului în viaţa religioasă şi politică romană, aici păstrându-se până în perioadă imperială «coliba» lui Romulus în care se afla cel mai important obiect ritualic de care numele lui era asociat - toiagul de augur - cu care a trasat conturul Romei.

Elementul de noutate pe care 1-a adus cercetarea arheologică se referă, în primul rând. la demonstrarea simultaneităţii evoluţiei Romei şi Latium-ului. amândouă zonele intrând în aria de difuziune a civilizaţiei subappeninice şi protovillanova. Pe de altă parte, s-a confirmat datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. (după tradiţie se oscilează între 750-753 î.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai consistente. De aici concluzia că veacul al VIII-lea î.Hr. rămâne un moment crucial în istoria Romei. Fără ca aceasta să însemne că avem de a face cu o cetate întemeiată în conformitate cu un ritual pe care romanii 1-au conservat până la Constantin cel Mare. Dimpotrivă, faptele arheologice au dovedit că Roma nu a avut un început care să justifice puterea şi strălucirea de mai târziu, ci a evoluat, ca toate statele de tip polis, de la structuri rurale la o aşezare protourbană şi urbană. A reieşit, tară nici un dubiu, că prezenţa etruscă şi creşterea importanţei influenţei greceşti au fost esenţiale şi din punct de vedere urbanistic şi arhitectonic şi din punct de vedere administrativ, în creşterea Romei. De altfel, cel mai vechi zid de incintă identificat, construit din tuf vulcanic, este de epocă serviană (adică cel mult de la sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.). S-a confirmat şi modalitatea prefigurată de tradiţie că Roma a parcurs aceleaşi etape general cunoscute, şi anume asocierea, (sinoekism) într-o aşezare nouă, a mai multor sate. Descoperirea necropolei de înhumaţie de pe Quirinal a confirmat polietnismul populaţiei romane fondatoare. Din această perspectivă originea latină şi sabină a regilor zişi «naţionali» nu are de ce să şocheze. Ea aparţine realităţii intrinseci a Romei arhaice. Cât priveşte durata perioadei regale (753-509 î.Hr.), numărul regilor (7) şi modalitatea de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea istoricităţii regilor (Mommsen, Et. Pais) la recunoaşterea a 6 regi (cu excepţia lui Romulus), chiar la acceptarea că nu este exclus ca cei ' regi să fie doar aceia ale căror nume tradiţia le-a păstrat, dar că, în realitate, au fost mai mulţi. Au existat şi încercări de a vedea în

21

funcţiile primilor patru regi o proiecţie mitică a funcţiilor zeilor suverani din vechiul panteon indoeuropean: Romulus prin accesele de violenţă ar fi proiecţia lui Varuna, Numa Pompiliu ar desfăşura acte asemănătoare cu funcţiile lui Mithra (dătător de legi, creator de stare de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiecţie a lui Indra, în vreme ce Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefăcători Asvin. Această tentativă rămâne o pură speculaţie după cum împingerea într-un trecut nedefmibil a regalităţii romane nu se poate demonstra prin fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul artificial rămâne durata perioadei regale (753-509 î.Hr.) şi numărul de ani acordat fiecărei domnii - cea. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere că vârsta de 35 de ani pare să fi jucat o funcţie magică în regalităţi le indoeuropene (v. arieni, hittiţi, micenieni). După cum nu se pot exclude din judecată sfârşitul nebulos al unor domnii (v. Romulus), ca şi ceremonialul par-ticular de întronare, rolul jucat de oracole în proceduri speciale, în ceea ce priveşte «dinastia etruscă» mai buna cunoaştere a civilizaţiei toscane a dovedit că nu se poate vorbi de etrusci în general. Că regii etrusci nu se constituie, în realitate, într-o dinastie şi că fiecare «suveran» în parte reprezintă eventual interesele uniri alt oraş-stat etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere). Este necesar să se adauge aici şi o opinie mai nouă (Ella Hermon. 2001) în legătură cu regii etrusci de la Roma. Această opinie este construită pe o idee perfect valabilă şi anume pe valoarea personală a luptătorului şi pe relaţia specială dintre căpetenie şi suita sa. De aici impresia că regii etrusci de la Roma nu sunt neapărat exponenţii cetăţilor lor de baştină, ci sunt în realitate «condottieri» care şi-au asumat un risc. în nume şi în folos proprii.

In general sunt asociate cu prezenţa etruscă o serie de transfor-mări importante. Se crede că din sec. VII-VI î.Hr. Roma se transformă într-un veritabil centru urban, adică încetează funcţia funerară a forului, loc destinat acum vieţii publice şi economice, cu temple dedicate unor divinităţi poliade (v. templul Capitolin). cu o structură administrativă în care elementele etnice şi de descendenţă familială îşi pierd importanţa în favoarea repartiţiei în funcţie de domiciliu şi poate şi de tipuri de activităţi economice desfăşurate. Poate că o polarizare ocupaţională se adânceşte prin această nouă structurare administrativă atribuită, de tradiţie, lui Servius Tullius (= Mastarna).

R. Bloch. unul din istoricii care acordă o foarte mare greutate tradiţiei, crede că de aceeaşi perioadă pot fi legate şi alte opere de urbanistică: realizarea de lucrări edilitare, în principal, lucrări hidraulice, apariţia decoraţiei monumentale, etc. Şi tot R. Bloch crede

22

ca poate dovedi că tema periplului lui Enea ar data cel puţin din secolul al VI-lea î.Hr. Legăturile neîntrerupte cu Egeea justifică ideea |ui Bloch. Cred că există şi o mare doză de optimism în afirmaţiile lui Bloch. Sigur, nu se poate contesta că de perioada regalităţii etrusce se leagă construirea primului zid de incintă al oraşului, pavarea forului, construirea templului dedicat Triadei capitolinei şi templul Dianei de pe Aventin. că apar unele rudimente de lucrări hidraulice şi sunt folosite antefixele pentru decorarea faţadelor unor monumente. Nu trebuie să uităm însă că nu numai la începutul secolului al Il-lea î. Hr, dar chiar şi în Roma lui Nero, oraşul era departe de a avea un aspect spectaculos: străzile erau înguste, şerpuitoare şi nepavate, casele erau construite, fără să se respecte vreo regulă urbanistică, din materiale inflamabile. Cât priveşte construcţiile hidraulice acestea sunt legate de un moment târziu, mai exact de numele lui Appius Claudius. Dacă adăugăm şi amănuntul că romanii nu au bătut monedă proprie până în a doua jumătate a secolului al 111-lea î.Hr., că din aceeaşi vreme datează o serie de interdicţii privind desfăşurarea activităţilor comer-ciale de către senatori, că prin legea celor XII Table era interzisă etalarea bogăţiei şi stocarea metalului preţios se poate realiza măsura în care cele trei domnii etrusce au transformat o aşezare în care menta-lităţile arhaice prevalau, într-un oraş cu o viaţă economică tumultoasă. în care principiile de urbanistică erau la mare preţ.

Este necesar să se sublinieze că o serie de arheologi (Modestov, Boni, Pinza, Peroni, Miiller-Karpe, Gjerstad), istorici (Pallottino, R. Bloch, Păreţi) şi istorici ai religiilor (Dumézil) au contribuit la mai buna luminare şi înţelegere a tradiţiilor istoriografiei antice cu privire la întemeierea Romei, structura Romei primitive, rolul celor două serii de regi şi natura polietnică a celor dintâi locuitori ai oraşului - latini, sabini şi etmsci. Şi aceasta în pofida faptului că atitudinea sceptică nu a fost abandonată cu totul, ultimul nume de anvergură care o îmbrăţişează fiind acela al unui mare romanist - A. Alfôldi.

A

întrebări recapitulative:1. Particularităţile geo-climaterice ale Romei.2. Tradiţiile etno-lingvistice din spaţiul italic. Contribuţia lor la

formarea civilizaţiei romane.

Propuneri de referate:1. Mitul fondării Romei între tradiţia istoriografică latină şi

cercetarea arheologică.2. Enigmele civilizaţiei etrusce.

23

V. ROMA ÎN EPOCA REGALA

Aşa cum s-a putut vedea în capitolul precedent există suficiente similitudini între Roma şi alte state de tip polis constituite în bazinul egeo-mediteraneean: natura polietnică a populaţiei, lunga durată de timp scursă între modul rural de existenţă şi formarea statului, modalitatea de apariţie (fuziunea mai multor sate) şi gruparea vieţii sociale, politice şi religioase în jurul unui loc încărcat de tradiţie şi de sacralitate prin marea vechime care-i era atribuită, vechime pe care au probat-o şi cercetările arheologice.

Şi în ceea ce priveşte succesiunea formelor de guvernare se constată aceeaşi identitate de evoluţie. Toate statele au parcurs o fază a regalităţii arhaice şi, ca şi în lumea greacă termenul de rex a supra-vieţuit instituţiei. După cum. în toate cazurile, regalitatea a fost urmată de regimuri oligarhice indiferent de modalităţile de marcare a poziţiei sociale a categoriilor privilegiate - naştere, avere şi natura ei (imobilă şi mobilă), ca şi de maniera de a o obţine. După cum, peste tot. nu se constată vreo abatere de la principiul că dreptul de a conduce este rezervat elitelor.

In ceea ce priveşte regalitatea romană, trebuie spus că aceasta nu reprezintă un fenomen singular în Italia. Forma de guvernare monar-hică este caracteristică şi pentru etrusci şi nu este exclusă nici în căzui altor neamuri italice. De altfel, tradiţia pomeneşte alţi regi în Latium (v. Lavinium şi Alba Longa, ca şi la sabini).

Problemele cele mai complicate sunt legate de cronologia perioadei regale, originea etnică a regilor, titulatură şi mod de desemnare şi funcţiile sau atribuţiile ce le revin şi. în ce măsură faptele ce le sunt atribuite de tradiţia istoriografică le aparţin şi, nu în ultimul rând, numărul real şi autenticitatea numelor lor.

In ceea ce priveşte cronologia, discuţia se poartă între adepţii datelor tradiţionale şi anume 753 î.Hr. pentru întemeierea Romei şi deci pentru începuturile domniei lui Romulus, 616 Î.Hr. pentru începutul domniei celui dintâi rege etrusc (Tarquinius Superbus),

24

578 î.Hr. pentru începutul domniei lui Servius Tullius şi 509 î.Hr. pentru alungarea lui Tarquinius Superbus.

M. Pallotino, R. Bloch, Heurgon, P. Martin sunt dispuşi să acorde o foarte mare credibilitate calculelor tradiţionale, în vreme ce Gjerstad (Early Rome) optează pentru o cronologie scurtă corelativ cu eliminarea din lista regilor autentici a lui Romulus şi Titus Tatius. Acest istoric redactează prima etapă a regalităţii romane între 575- 530 î.Hr., domnia lui Tarquinius Priscus o începe la 530 î.Hr., a lui Servius Tullius o împinge la începutul secolului al V-lea î.Hr., iar începutul erei republicane este datat la 450 î.Hr.

Trebuie subliniat că în afară de Gjerstad această cronologie excesiv de scurtă nu a fost acceptată de nici un istoric.

în ceea ce priveşte originea etnică a regilor nu există nici o îndoială că la Roma nu se poate vorbi de o regalitate naţională, eventual de o dinastie latină, una sabină de sine stătătoare şi alta etruscă cum crede Gjerstad. Cel mult se poate face o distincţie între o perioadă mai timpurie în care domnesc în succesiune sau în asociere regi de origine latină şi regi de origine sabină şi perioada regalităţii etrusce cu precizarea că, în acest caz, nu se poate vorbi de o dinastie, ci de regi care provin dintr-o cetate etruscă sau alta interesată de controlul Romei.

Cât priveşte numărul real al regilor şi autenticitatea numelor lor este interesant de semnalat faptul că istoriografia contemporană oscilează între trei construcţii. Nici unul dintre regi nu este real. Toţi sau măcar regii primei faze sunt expresia unei proiecţii mitice a celor trei funcţii care particularizează gândirea protoindoeuropeană. Cu alte cuvinte reprezintă personalizări ale acestor puteri şi funcţii. Cea de-a treia alternativă este cea oferită de Gjerstad care admite existenţa a două serii de regi: unii preurbani şi alţii urbani, din ultimul grup fiind excluşi Romulus şi Titus Tatius, consideraţi neistorici, în legătură cu acest punct de vedere trebuie menţionat că tradiţia (autentică sau versiunile ei) nu oferă decât o listă unică, cel puţin pentru prima etapă a regalităţii romane. Pornind de la această constatare şi de la împrejurarea că întemeietorul dinastiei romane descinde, prin regii de la Alba Longa, din Enea, s-a consolidat ideea că numele, modalitatea de accedere la domnie, criteriile avute în vedere, funcţiile şi atribuţiile sunt autentice. Singurele dubii sunt provocate de faptul că unele evenimente sunt antedatate. Este cazul unor succese militare care sunt atribuite unor regi şi care în realitate sunt asociabile erei republicane. După cum există tendinţa de a suprapune într-o singură operaţie evenimentele care, în realitate, s-au desfăşurat în mai multe etape (v. constituţia serviană).

25

în ceea ce priveşte titulatura există o unanimitate în legătură cu foarte marea vechime a titlului de rex cu analogii foarte bune în lumea ariană. Acest detaliu subliniază şi marea vechime a instituţiei ca atare. Cât priveşte natura puterii regale, toate elementele sunt în favoarea ideii că cei care acced la acest titlu sunt recunoscuţi ca purtători ai unui har aparte. Acest har este legat, pe de o parte, de o naştere miraculoasă, în unele dintre cazurile cunoscute (care sunt cele ale lui Romuius, Servius Tuliius şi Silvius-rege în Alba Longa) frapează faptul că apar ca rezultând dintr-o relaţie specială între o muritoare (dar nu orice fel de muritoare - o preoteasă, o nobilă, o regină) şi o divinitate masculină (Marte/Zeul focului). Să nu uităm că o asemenea construcţie specială îi priveşte doar pe regii fondatori (Romulus) sau refondatori (Servius Tuliius). Această naştere miraculoasă nu era suficientă, însă, pentru a justifica accederea la putere. Trecerea unor probe, în general, asociate cu sălbăticia - apă. foc. pădure, fiară, mod de viaţă rustic - garanta charismatismul persoanei. Aceasta înseamnă că naşterea, în sine, nu asigura preluarea puterii, în consecinţă, se poate afirma că, în afara unor construcţii de tipul ascendenţă din Enea, regalitatea nu era ereditară. De altfel, este evident că alte criterii erau mai importante decât ereditatea. Nici un fiu sau o altă rudă de sânge nu succede, ci doar «asociaţii» şi «aleşii». După cum nu era nici naţională întrucât, la Roma, regii provin din cele trei neamuri care, după tradiţie, au format populus romanus.

Cât priveşte lista celor 7 regi - Romulus. Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Superbus, Servius Tuliius - este necesar să se facă unele observaţii, în primul rând. că cifra (poate cu conotaţii magice) este epurată întrucât există domnii duble (Romulus şi Titus Tatius, de exemplu), în al doilea rând. pentru că între primii patru regi figurează o persoană care pare să fie «inserată» sau «intercalată». Este vorba de Tullus Hostilius singurul rege care nu urmează modelul «clasic» de asociere la putere. Nici nu este asociat predecesorului, nici nu asociază pe nimeni. Explicaţia este anevoie de găsit.

Modelul general practicat este acela de a desemna un succesor prin asociere (v. Romulus/Titus Tatius/Numa sau Numa /Ancus Marcius sau Ancus Marcius/Tarquinius Priscus sau Tarquinius Priscus/Servius Tuliius). După cum se vede singurele neregularităţi sunt reprezentate de Tullus Hostilius şi Tarquinius Superbus. Şi aceasta în condiţiile în care există fii şi nepoţi. Se pare că formula de asociere era căsătoria cu o fiică, ceea ce favorizează pe gineri şi ceea ce sugerează o oarecare prevalentă a principiului utérin în «legea» succesorală.

26

Relativ la tipul de putere este necesar să se atragă atenţia că regii romani deţin o autoritate împărţită cu senatul (consiliul) şi un magistrat important (praetor maximus). în acelaşi timp desfăşurarea ceremonialului de învestitură sugerează că puterea reală aparţine senatului care-şi manifestă preeminenţa prin interregnum şi prin recunoaşterea succesorului, în vreme ce comitia curtata acordă doar învestitura celui desemnat de către senat.

în ceea ce priveşte funcţiile, pare să rezulte din ceea ce s-a menţionat mai înainte că atribuţiile de natură religioasă trebuie menţionate în primul rând. Fără nici o îndoială că, între acestea, organizarea vieţii religioase rămâne una din cele mai importante şi este interesant din acest punct de vedere că numele cele mai reprezentative sunt cele ale regilor care, într-o formă sau alta, pot fi consideraţi fondatori. Nu în sensul îngust de erou fondator, ci într-o accepţiune mai largă de «creator de stare nouă»: crearea de sacerdoţi! (Flamen Dialis), crearea de colegii (vestale), elaborarea de legi sacre (chiar prin consultarea unor divinităţi, v. descrierea din Fastele lui Ovidiu a condiţiilor în care Numa a stabilit natura sacrificiilor), introducerea de culte sabine, etrusce, greceşti, dedicarea de temple, spunerea calendarului (describere annum), organizarea jocurilor, îndeplinirea riturilor de război, consultarea augurilor. celebrarea unor ceremonii care invocă evenimente istorice (v. Consualia în amintirea răpirii sabinelor). De atribuţiile religioase ale regilor trebuie să fie legat dreptul de a acorda asylum, drept amintit în legătură cu Romulus şi Ancus Marcius. Acest drept funcţionează în condiţiile în care trebuie să se găsească o soluţie la un fenomen aparte - mici strămutări de populaţie sau micromigraţii petrecute în cadrul unui ceremonial special - uer sacrum - care presupune oferirea unui grup ales de tineri, ca jertfa, unui zeu. Grupul de ofrandă călăuzit de un animal trebuie să-şi întemeieze un nou cămin. Este formula rituală de creare a unei asezări-fiice. Probabil că sabinii s-au instalat la Roma în cadrul unei asemenea proceduri. După cum alţi străini puteau beneficia de acest drept de asylum şi se puteau instala la Roma. Ca şi dreptul de a judeca procese în care vina are o conotaţie religioasă şi presupune aplicarea pedepsei cu moartea. Este vorba de procesele de tip perduellio (încălcare unui tabu religios, v. vestalele păcătoase) şi parricidum,

A doua funcţie importantă sugerată de însăşi natura charismatică a puterii este cea militară cu tot ceea ce presupune ea: organizarea armatei (după tradiţie opera a trei regi. respectiv a lui Romulus. Tullus Hostilius şi Servais Tullius), dreptul de a declara război şi de a încheia

pace. reglarea prin război sau duel a conflictelor, încheierea de alianţe. De notat că un rege nu putea purta decât războaie victorioase. Această atribuţie adaugă la titlul de rex pe acela de dux.

A treia funcţie este juridico-legislativă. Ea se justifică pe un principiu fundamental şi anume acela că regele este dreptul, face dreptul şi spune dreptul. De notat că nu este vorba de legi scrise şi afişate, ci de un sistem de norme juridice în baza cărora se dau sentinţe, pe temeiul cărora se structurează principalele instituţii (senat, comiţii, numite după cele două funcţii - curiate şi calate - la care se adaugă, de la Servius Tullius. comitia centuriata}, este creat dreptul familial (tip de căsătorie, dreptul succesoral, adopţii, obligaţii faţă de rudele defuncte etc.).

Cât priveşte alte instituţii decât cea monarhică sunt de amintit, în primul rând, senatul (după tradiţie format în trei etape - Romulus, Numa, Tarquinius Superbus). Din păcate nu se pot da nici un fel de date sigure în legătură cu numărul de membri şi funcţiile îndeplinite. Doar procedurile de interregnum şi de desemnare a noului rege sunt evidente.

Cea de-a doua instituţie este reprezentată de comitia curiata, poate o instituţie moştenită din epoca prestatală. cu o foarte puternică încărcătură religioasă în funcţionarea şi atribuţiile ei. De numele lui Servius Tullius este legată crearea unor comiţii paralele, cu mod de constituire, loc de adunare şi funcţii total diferite. Fără nici o îndoială, în cazul comiţiei centuriate funcţiile fiscale şi militare au prevalat asupra celor religioase, în legătură cu reforma centuriata. se constată, ca şi în cazul acţiunilor militare atribuite regilor, un fenomen de telescopare. Nu numai la Titus Livius (I. 43). dar şi la Dionysios din Halicamas (IV. 6) apar o serie de nepotriviri între epoca în care sistemul nou a fost creat şi modalitatea de structurare a claselor, ca şi numărul lor. Ambii istorici menţionează împărţirea cetăţenilor în cinci clase, în funcţie de averea bănească (calculată în aşi) cu favorizarea cavalerilor şi a indivizilor încadraţi în prima clasă. Anacronismul cel mai grav priveşte estimarea bogăţiei în bani câtă vreme primele emisiuni monetare la Roma nu sunt anterioare secolului al lll-lea î.Hr. De asemenea, nici moneda nu pare să fie cea reală, primele emisiuni monetare fiind sesterţii, nu aşii care merg mai bine cu sfârşitul republicii romane.

Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că şi în acest caz avem de-a face cu un sistem perfecţionat treptat. Ceea ce poate fi proiectat cu siguranţă în sec. VII-VI î.Hr.. adică în timpul lui Servius Tullius, este: 1) introducerea criteriului valorii averii în organizarea corpului cetăţenesc; 2) distribuţia obligaţiilor militare şi fiscale în

28

funcţie de avere şi de domiciliu şi nu de naştere: 3) egalizarea statutului juridic al locuitorilor Romei în funcţie de contribuţia reală la bunul mers al cetăţii, cu alte cuvinte, recunoaşterea plebei ca parte a corpului cetăţenesc.

Este obligatoriu să se facă precizarea că modalitatea de stabilire a averii şi deci a clasei de recrutare nu reprezintă unicul anacronism le^at de această reformă. Funcţia reală militară este şi ea de analizat. Dacă se porneşte de la ideea că în epoca regală la Roma. ca şi în alte structuri din Italia, căpetenia şi suita sa (formată din rude şi aliaţi) îşi asumă misiunile de «război» şi dacă Servius Tullius (=Mastarna) avea un comportament similar în Vulci natal este de presupus că acţiunea lui. după instalarea la Roma. viza lărgirea bazei de recrutare. Mai exact, adăugarea, la suita personală, a unui corp de hopliţi. In această perspectivă, ipoteza mai veche a lui Laet, că iniţial a existat o singură clasă, devine credibilă. Se poate adăuga că în secolele V-IV î.Hr. asumarea unor riscuri militare de către un grup de rude încă funcţionează. Cazul atât de frecvent citat al cuceririi ultimului centru etrusc - Veii (477 î.Hr.) - de către ginta Fabia, constituie un argument fundamental în această privinţă. Sigur nu este vorba numai strict de rude, ci şi de clienţii dependenţi de o gintă.

Nu ştim în ce măsură, chiar de la început, comitia centuriata a îndeplinit şi funcţii politice. Mai curând este de crezut că nu poate fi vorba de aşa ceva. De asemenea, se poate bănui că o parte din funcţiile politice şi legislative au fost transferate spre comitia centuriata pe tot parcursul erei republicane.

în sfârşit, trebuie menţionaţi doi magistraţi care au funcţionat în epocă regală. Este vorba de praetor maximus şi poate de un praefectus Urbi. A

In ceea ce priveşte expulzarea lui Tarquinius Superbus şi instituirea unei noi forme de guvernare problemele care se pun sunt: a) data când a avut loc; b) titlul şi numărul magistraţilor care 1-au substituit pe rege; c) în favoarea cărui corp social s-a produs această răsturnare, în ceea ce priveşte data, o serie de indicii, cum sunt lista magistraţilor eponimi reconstituită şi completată după incendiul gallic din 390 î.Hr., reforma calendarului, ca şi sursele greceşti (Aristodemos din Cumae), fac ca data de 503/501 î.Hr. să devină plauzibilă, în consecinţă data tradiţională (509 î.Hr.) nu ne mai apare ca exagerată. Oricum este vorba de ultimul deceniu al secolului al VI-lea î.Hr. Această dată este confirmată şi de momentul dedicării templului Triadei Capitoline. După cum par să fie sigure şi numele unora dintre dedicanţi şi anume M. Horatius Palvillus şi P. Valerius Publicola. Nu

29

este sigur că a existat un M. lunius Brutus, cu atât mai mult cu cât acest nume lipseşte din întreaga listă a magistraţilor dintre 505/501 şi 450 î.Hr. Sigur şi aici este vorba de o intervenţie târzie. Acesta este şi motivul pentru care se poate accepta opinia lui P. Martin care crede că titlul primului magistrat republican trebuie să ţină de o moştenire a epocii regale. Este vorba de praetor maximus. Cât priveşte numele, acesta este înscris în Faste, este singular şi corespunde, parţial, tradi-ţiei. Când a fost creat consulatul şi în ce durată de timp s-au structurat principiile de funcţionare a acestei magistraturi reprezintă un subiect de discuţie. Oricum, ar trebui să se adauge şi faptul că expulzarea lui Tarquinius Superbus a marcat o victorie a patriciatului latino-sabino-etrusc^şi un recul al plebei bogate în viaţa politică romană.

în încheierea acestui capitol mai este necesar să se adauge câteva aspecte interesante. Există tot mereu o tendinţă de a supraevalua rolul jucat de etrusci în urbanizarea Romei. Se uită sau se neglijează un fapt la fel de important. Este vorba de factorul sabin a cărui însemnătate rezultă din întreaga istoriografie privind epoca regală şi primele secole ale republicii. Epigrafia şi tradiţia au confirmat însemnătatea unor regi (Nurna. Ancus Marcius) sau magistraţi în structurarea instituţiilor religioase şi politice romane, în dezvoltarea oraşului însuşi. Două ginţi par să fi jucat un rol excepţional. Este vorba de ginta Valeria care a dat. conform tradiţiei, mai mulţi consuli (între care şi primul consul după expulzarea lui Tarquinius Superbus), un dictator şi un decemvir numai în perioada de până la 450 î.Hr. Originea sabină a ginţii Valeria pare să fi fost confirmată de descoperirea, de la Satricum, a unei inscripţii (lapis Satricanus) care conţine o dedicaţie către Marte, a unui Publius Valesius care a fost identificat cu primul consul al erei republicane - Publius Valerius Publicola. considerat şi fondatorul gintei Valeria. Cea de-a doua mare gintă sabină este Claudia, având drept întemeietor pe Attus Clausus (dux Sabinorum). Din nou este vorba de personaje extrem de active în viaţa publică romană încă de la sfârşitul secolului al Vl-lea şi care au dat organizatori desăvârşiţi (v. Appius Claudius) şi foarte buni cunoscători ai ritualului (v. restaurarea cultului C\ belei de către împăratul Claudiu).

Va fi necesară, în viitor, o evaluare mai fină a contribuţiei celor trei elemente etnice la conturarea Romei regale şi republicane.

întrebări recapitulative:1. începuturile Romei. Repere cronologice.2. Particularităţile instituţiei resale la Roma.

Propunere de referat:1. Studiu comparativ al regalităţii în lumea greco-romană.

30

VI. ETRUSCII

Există o realitate până acum nedezminţită că în Italia au evoluat două civilizaţii timpurii. Una este rezultatul unui transplant datorat fenomenului marii colonizări greceşti. De acest fenomen se leagă apariţia oraşelor-state în întreaga zonă costală din Campania până în golful Tarentului. In legătură cu cea de-a doua civilizaţie - cea etruscă - chiar dacă se acceptă ideea unor migraţii nu se poate contesta faptul că, cel puţin din secolul al Vlll-lea î.Hr.. dacă nu cumva şi ceva mai devreme, aceasta s-a dezvoltat între Tibru şi Arno şi a constituit principalul obstacol în înaintarea grecilor în jumătatea nordică a ţărmului tirenian al Italiei, ca şi în unele din insulele mai apropiate -în principal, Corsica şi Elba.

Trebuie să se sublinieze că în ciuda unei ostilităţi marcată de participarea în lupta de la Alalia (537 î.Hr.) şi de presiunea crescândă asupra coloniilor din Campania, ostilitate care a făcut ca lumea etruscă să prefere o alianţă cu Cartagina, în plan cultura! nu se poate minimaliza influenţa greacă. Această influenţă nu se reduce doar la importurile de bunuri materiale, ci a însemnat adoptarea stilului orientalizant şi a alfabetului grec. ca şi o prezenţă efectivă dovedită de menţionarea unor nume greceşti (v. Demaratus, tatăl lui Tarquinius Priscus^şi a lui Rutile Hipukrater (într-o inscripţie din secolul al VI-lea î.Hr.). înainte de a marca câteva elemente de istorie şi civilizaţie etruscă sunt necesare câteva precizări privitoare la izvoarele care permit reconstituirea acestei lumi.

Primul element care trebuie subliniat este faptul că, deşi civilizaţia etruscă este o civilizaţie scrisă şi a lăsat un număr foarte mare de inscripţii, utilizarea lor, ca sursă istorică, nu este posibilă, în primul rând, pentru că, deşi alfabetul este cunoscut, limba etruscă continuă să fie o enigmă, în al doilea rând. pentru că prin conţinutul lor aceste inscripţii (ex-vota, inscripţii funerare sau rituale) nu ne dezvăluie decât o infimă parte din spiritualitatea creatorilor culturii respective. Se poate adăuga şi o altă explicaţie. Soarta lumii etrusce nu

31

pare să se diferenţieze de cea a Cartaginei. Şi, în acest caz, faptul că din punct de vedere militar şi politic etruscii au pierdut în faţa Romei, faptul că. în ciuda moştenirii extraordinare s-a lăsat în cele din urmă absorbită de civilizaţia romană explică şi o oarecare ostilitate şi lipsă de interes pentru faptul istoric pur. Aşa se explică de ce recuperarea lumii etrusce nu se poate face decât folosind informaţiile filtrate de istoriografia romană. Şi de ce lumea etruscă este tratată mai curând ca un fapt de civilizaţie decât de istorie. Pe de altă parte, nu se poate tăgădui că etruscii i-au fascinat pe romani prin arta stăpânirii unor ritualuri speciale. Le sunt atribuite mai multe opere legate de ritual (libri haruspicini, libri fulgurates, libri rituale s, libri fatales) şi sunt amintiţi, în această calitate specială, de V. Flaccus, Varro. Cicero. Pliniu cel Bătrân, Seneca, Servius).

în ceea ce priveşte originea etruscilor trebuie menţionat că încă din antichitate au fost desemnaţi cu nume diferite. Herodot (IV, 140). Tucidide (IV, 109), Tacit (Annales, IV, 55) folosesc denumirea de tirenieni sau tyrsenoi, şi-i aduc. via insula Lemnos, din Asia Mică, mai exact, din Lidia, în cadrul unui proces de migraţie. In vreme ce Dionysios din Halicarnas îi numeşte rasena/rasna şi-i apropie de reţi şi de lumea nord-alpinâ.

Istoricii moderni au adoptat, cu o destul de largă majoritate, teza migraţiei şi a originii lor microasiatice. Mai multe argumente au fost aduse în susţinerea acestei idei. în primul rând. prevalenta trăsăturilor orientalizante ale civilizaţiei lor. între acestea, de o foarte mare importanţă a fost descoperirea, în mediu hittit. a unui model de ficat destinat formării haruspicilor. piesa fiind identică cu una etruscă, în al doilea rând, s-a acordat o valoare excepţională unui vas purtând cartuşul unui rege egiptean din cea de-a lî-a perioadă intermediară -Bochoris (un faraon din dinastia a XXIV-a). S-a considerat că această piesă confirmă contactele cu Orientul şi le situează la o dată foarte timpurie care poate împinge spre secolul al IX-lea începutul acestei civilizaţii. Este bine să se atragă atenţia, chiar aici. că prezenţa acestei piese nu presupune un raport de contemporaneitate absolută şi nici nu conferă textului o vechime foarte mare. Mai întâi, pentru că anii de domnie a lui Bochoris au fost modificaţi în raport cu datele expan-siunii asiriene spre Palestina şi Egipt. Deci merg spre sfârşitul secolului al VllI-lea î.Hr.. chiar mai recent. Pe de altă parte, piesa, în sine, putea să ajungă în Etruria mult mai târziu, tară nici o îndoială pe filieră cartagineze. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere cronologic, nu ne oferă o prea mare siguranţă. Important este

32

contextul cultural care este integrat, dacă acel context este timpuriu sau nu. Un argument mai substanţial rămâne identificarea, printre «popoarele mării» înfrânte de Ramses al Ill-lea a unuia pe care egiptenii îl numesc Tursha sau Turnesha. De aici ideea. că odată ce a fost stopată tentativa de a se instala în Egipt, aceşti tuesha sau turrusha sau turshena au hălăduit ca piraţi, în apele Mediteranei centrale, după care s-au instalat pe coastele Toscanei.

Arheologii şi etruscologii italieni separă idea de migraţie. pe care nu o exclud cu totul, dar a cărei importanţă o diminuează substan-ţial, de formarea civilizaţiei etrusce, pe care o consideră ca rezultat al unei evoluţii locale. Mai exact, se consideră că civilizaţia etruscă s-a format pe fond Villanova şi subappeninic peste care s-au suprapus elemente orientalizante pătrunse, în principal, pe filieră greacă în secolele VIII-VII î.Hr. într-o vreme când lumea greacă este în plin stil orientalizant (motive decorative în ceramică, stilul fideşilor, orfevrărie). Fără nici o îndoială aici este vorba de contacte directe cu coloniile greceşti. Nu este exclus ca unele elemente orientale, chiar egiptene, să fi venit prin cartaginezi, deja prezenţi în vestul Siciliei şi în Sardinia. Chiar şi în această ipoteză se admite eventuala supra -punere peste populaţia locală a unui mic grup de rătăcitori pe mare. Ideea originii nordalpine nu are nici o bază pentru a fi susţinută.

Dincolo de aceste discuţii rămân două lucruri esenţiale. Cea mai veche civilizaţie italică este cea etruscă. Este cea mai timpurie civili-zaţie, comparabilă ca ritm de evoluţie cu cea greacă şi cea cartagineză, cele trei lumi intersectându-se în Mediterana centrală şi occidentală. Se poate adăuga că. dincolo de o serie de influenţe, civilizaţia etruscă este marcată de originalitate vizibilă în arhitectură şi artă, toreutică, orfevrărie, ceramică, religie şi obiceiuri funerare.

Din punctul de vedere al structurii politice lumea etruscă a evoluat similar cu ceea ce se întâlneşte în restul Mediteranei. Este vorba de existenţa autonomă a mai multor oraşe-state. Tradiţia menţionează un număr de douăsprezece asemenea formaţiuni, între care trebuie amintite Tarquinia, Populonia, Vulci, Veii, Chiusi, etc. Ocazional unele dintre aceste cetăţi au exercitat hegemonia. Ca şi în alte părţi, şi aici a existat o fază în care autoritatea era deţinută de un rege (lauchme/lucumo), după care au fost instaurate regimuri oligarhice tipice pentru o societate atât de polarizată cum era cea etruscă. Se cunosc titlurile unor magistraţi de epocă republicană cum este acela de zilath şi de maru.

Trebuie să se menţioneze politica externă activă direcţionată spre: a) controlul unui segment din Marea Tireniană; eliminarea

33

l

grecilor din Corsica le-a asigurat acest control; b) asigurarea drumului spre Campania. Este o înstăpânire în etape, care a presupus şi insta-larea unui rege etrusc la Roma. Această operaţie este plasată, de tradiţie, în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr. întemeierea oraşului Capua şi controlul asupra coloniei Cumae marchează punctul final al acestei operaţii: c) expansiunea spre câmpia padană unde au fost întemeiate asemenea aşezări cum este cea identificată la Marzabotto şi care datează începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr.

Din păcate această putere nu a avut capacitatea de a supravieţui, în primul rând datorită faptului că succesele militare, de moment, nu au fost rezultatul unui efort comun, ci al unei iniţiative particulare. Chiar şi la Roma ştim că regii din «dinastia» etruscă provin din oraşe diferite (Tarquinia şi Vulci) şi^ că o tentativă nereuşită, cea a lui Porsenna este legată de Chiusi. în al doilea rând. pentru că etruscii nu au fost capabili să opună o rezistenţă militară de durată. Pierd câmpia padană în favoarea cehilor, restul posesiunilor din Italia, inclusiv propriile patrii, în favoarea romanilor.

In ceea ce priveşte civilizaţia etruscă, este necesar să se reamin-tească că ea ne este cunoscută mai ales prin necropole, mai puţin prin aşezări (singura aşezare cercetată integral fiind cea de la Marzabotto) şi cu tot ceea ce reprezintă moştenirea etruscă în lumea romană.

în general, se susţine că una din aceste moşteniri priveşte ritualul de fundare al oraşelor şi castrelor. inclusiv al Romei. Este vorba de orientarea cardinală a celor două axe principale şi fixarea porţilor în raport de cele patrii puncte cardinale. Este adevărat că aşezarea de la Marzabotto prezintă o asemenea structură. Nu trebuie uitat, însă, că în Tabulele Iguuinae, care provin dintr-un mediu umbrian, se menţio-nează poziţia cardinală a celor patru porţi, divinităţile cu care sunt asociate şi tipul de ritual prescris pentru fiecare poartă în parte. Cât priveşte orientarea cardinală a aşezărilor, aceasta a fost recunoscută la nivelul culturii Terramare. Aceste detalii sugerează că ritualul de fundaţie al aşezărilor este. mai curând, o moştenire italică şi poate a fost transmisă, prin Villanova. etruscilor.

Sigur, nu se poate contesta faptul că în secolul al VI-lea, la Roma, începe să se dezvolte o arhitectură urbană şi au loc primele amenajări urbanistice: ridicarea incintei din tuf vulcanic, pavarea forului şi înălţarea templului dedicat triadei capitoline. un templu tripartit după model etrusc, apar primele elemente de decoraţie monumentală, poate şi primele statui din bronz. De asemenea, se fac

34

progrese în ceea ce priveşte structurile administrative şi în organizarea unei armate de hopliţi (prin reformele lui Servius Tullius). Este foarte posibil ca şi în ceea ce priveşte ritualul, mai ales organizarea colegiu-lui haruspicilor, organizarea unor ceremonii religioase (v. jocurile seculare), eventual transferul cărţilor sibiline să se fi produs tot acum.

Pe de altă parte, este de necontestat că, paralel cu aceste transformări se înregistrează un progres economic, prin încurajarea comerţului şi meşteşugurilor, ca şi în sporirea populaţiei prin atragerea străinilor legaţi de aceste tipuri de ocupaţii mai puţin familiare romanilor, în sfârşit, chiar dacă regii etrusci au fost expulzaţi, romanii au conservat unele dintre însemnele autorităţii politice: sella curulis, sceptrul cu vulturul, mantia şi tunica, lictorii purtători de fascii.

în rest, este de notat o foarte mare rezistenţă în ceea ce priveşte puritatea limbii latine, păstrarea obiceiurilor şi a unui mod de viaţă eminamente rural, care au particularizat lumea romană până târziu, în secolul al !I-lea î.Hr. Chiar până la victoria asupra Cartaginei, cuce-rirea Macedoniei şi Greciei şi până la constituirea primelor provincii orientale.

întrebări recapitulative:1. Originea etruscilor: repere istoriografice.2. Cercetarea arheologică şi teoria migraţiei microasiatice.3. Structura politică a lumii etrusce.

Propuneri de referat:1. Rit şi ritual funerar în lumea etruscă.2. Contribuţia civilizaţiei etrusce la crearea şi evoluţia culturii

romane.

35

VII INSTAURAREA REPUBLICII. STRUCTURI ECONOMICE ŞI SOCIALE

Aşa cum s-a subliniat, momentul instaurării unui regim repu-blican la Roma este legat de alungarea ultimului rege etrusc, Tarquinius Superbus şi plasat în ultimul deceniu al veacului al VI-lea î.Hr. în legătură cu această dată (de 510 sau 509) au fost formulate reticenţe din partea istoricilor, care considerau datarea „un împrumut grecesc" (legat de alungarea tiranilor pisistratizi de la Athena), aceasta şi datorită faptului că împrejurările demiterii lui Tarquinius Superbus (în urma abuzurilor politice şi de comportament asupra Lucretiei Collatinus) sunt foarte asemănătoare cu cele petrecute în timpul alungării fiilor lui Pisistrates (Hippias - ce practica un regim de conducere arbitrar, accentuat după asasinarea fratelui său, Hipparchos, în urma unei aventuri idilice). S-a văzut că o mai atentă analiză a surselor nu poate elimina definitiv această datare. Oricum este un fapt cert că substituirea monarhiei cu un regim oligarhic la Roma nu este un fenomen singular în Italia la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. înlocuirea regimului monarhic nu s-a soldat, pe de o parte, cu dispariţia termenului de rex, el se va păstra în vocabularul latin chiar şi în perioada republicană şi va fi ataşat competenţelor religioase (reminiscenţă a atribuţiilor regale în acest domeniu). Pe de altă parte, momentul 509 nu a însemnat ruperea definitivă a relaţiilor cu civilizaţia etruscă. Sub aspect politic independenţa Romei se impune definitiv, chiar după încercările eşuate ale familiei Tarquinilor de a reveni la putere şi după eşecul regelui Lars Porsenna de a dobândi controlul cetăţii celor şapte coline, în celelalte domenii ale vieţii romanilor, însă, se simte prezenţa factorului etrusc, uneori chiar într-o manieră consistentă (este vorba de experienţa etruscă în domeniul construcţiilor şi al urbanizării pe care Roma nu o abandonează, foarte posibil este ca împrumuturile să continue şi după 509 î.Hr., sau despre meşteşugul citirii măruntaielor victimelor sacrificiale, la care s-a apelat până în Imperiul Târziu). Evoluţia istorică a cetăţii fondată cândva, potrivit tradiţiei, de Romulus nu poate fi ruptă de evoluţia celorlalte zone vecine italice.

36

Sub aspect economic, cea mai importantă activitate, care este într-un fel definitorie pentru societatea romană (istoricul R. Bloch vorbeşte chiar de „seva rurală a Romei"), este cea agricolă. Principalele culturi sunt cele cerealiere, atestate arheologic încă de timpuriu. Este vorba despre palafitele de la Lagazza, la sud-vest de lacul Maggiore sau colibele de piatră de pe Monte Loppa, din regiunea Veronei, terramarele de la Castellucio şi de la Casale, precum şi despre vestigiile descoperite în mormintele^ de pe Septimontium, databile anterior epocii de fondarea a cetăţii, în epoca clasică cel mai bun grâu este cel cultivat în Etruria, mai cu seamă în zona rurală a Clusium-ului, în timp ce în Umbria se cultivă alacul, o specie de grâu rezistentă la climatul montan. Vinul ocupă un loc aparte, atât din punctul de vedere al consumului cât şi sub aspect religios (fiind folosit la libaţii). Tehnica de lucru a pământului, cu ajutorul plugului cu brăzdar (îmbunătăţit prin adăugarea urechilor ce răsturnau brazda la dreapta şi la stânga), atestată încă din epoca neolitică, avea un randament destul de slab şi rămâne aproape neschimbată în întreaga perioadă de existenţă a statului roman. Inovaţiile sunt puţine, ele se referă mai mult la alternarea culturilor şi la sistemul de irigaţii (la mai vechile canale şi mori de apă se adaugă, în veacurile II-I î.Hr., morile de vânt).

în veacul I î.Hr., cultura viţei de vie se extinde, iar în nordul peninsulei se ia măsura agăţării pe arbori sau bolţi a corzilor de viţă pentru ca însorirea să fie optimă. Apar şi legile „protecţioniste", din dorinţa de se proteja producţia locală a cărei tehnologie şi modalitate de depozitare ne sunt pe larg transmise de lucrările agronomilor (Cato cel Bătrân, TerentiusVarro, Columella), dar şi de Vitruvius în lucrarea sa Despre Arhitectură. Dacă la Cato viticultura ocupa primul loc, pentru Varro ea se situează abia pe locul al patrulea.

La fel de importantă este cultura măslinului, utilizat în alimentaţie, iluminat, medicină, ca element de cult. Se pare că importurile de măslin vin pe filieră greacă (unde pătrunsese pe direcţia Orient-Asia Mică) şi că primii care au cunoscut cultura măslinului sunt etruscii. în veacul al V-lea î.Hr., Agrigentul şi Crotona aveau ramura de măslin pe monedele lor. Pentru Plinius cel Bătrân (Istoria Naturală) măslinul pătrunde în Latium la începutul republicii: după bătălia de la Lacul Regillus, latinii intră în Roma cu o ramură de măslin. In secolul al II-lea î.Hr. se vorbea de cea. 10 specii de măslin aclimatizate (Cato cel Bătrân), iar Cicero amintea de „prea marea folosire şi uzare" a teascurilor, folosite la obţinerea uleiului.

37

l

Creşterea animalelor este amplu argumentată de textele antice, mai cu seamă de cele de factură religioasă, în care sunt pomenite sacrificii de porci (ritul feţialilor, dar şi în legenda ce-1 călăuzeşte pe Aeneas, de pildă), capre (care apar şi în legende şi toponime), bovine, cai, cornute mici. La acestea se adaugă precizările juridice privind pedepsele pentru sacrificarea animalelor altuia sau a vătămării lor. Există zone de specializare economică, de pildă, spre finele republicii, Lucania se caracterizează mai mult prin activitatea de creştere animalieră.

Este semnificativ pentru importanţa pe care o avea lucrul pă-mântului faptul că deţinerea unui lot în proprietate privată (heredium) este condiţia de bază a cetăţeniei romane. Mai mult. respectarea acestei tradiţii, amplu valorificată de sursele antice (de pildă, Cincinnatus este chemat să salveze Roma, luat fiind de la coarnele plugului), apare şi în textele juridice. La finele secolului al Ill-lea î.Hr., senatorii erau obligaţi să rămână în câmpul activităţilor agrare, interzicându-li-se practicarea comerţului, înfiinţarea de ateliere sau operaţiile de tip bancar (lex Claudia din 218 î.Hr.). în afară de proprietatea particulară, pământul dobândit prin cuceriri alcătuieşte ogorul public (ager publicus) pe care statul îl concéda, sub forma unor parcele, cetăţenilor ei. în funcţie de aportul adus de aceştia la actul dobândirii (de regulă cei care îl vor ocupa sunt elitele politice).

Pentru romani activitatea agricolă reprezintă cel mai cinstit mod de a trăi, dar proprietatea funciară nu a dat niciodată dreptul direct de conducere, ea se încadrează într-un ansamblu de norme socio-politice şi religioase care oferă ierarhii civice. Raportul între proprietatea individuală şi cea colectivă, cel între puterea materială a unui cetăţean şi posibilitatea de a se impune pe plan public sunt foarte complexe şi implica intervenţia, în egală măsură, a lui ius naturale, a conceptelor de aequitas şi consensus. Relaţia între bunurile materiale ale unui cetăţean roman şi cetate este conţinuta de conceptul de cens (census) prin care indivizii sunt plasaţi injusta lor categorie socială ţinându-se cont şi de locul naşterii (locus), origine (origo) şi comportamentul lor moral (tradiţiile sau moravurile -mores), în funcţie de acest plasament se gândeşte regimul fiscal cu o dublă aplicabilitate: impozitele directe (tributa) şi cele indirecte (percepute pe utilizarea unui teren în posesie, pentru dreptul de păşunat. vămi). Impozitarea directă a cetăţenilor romani în epoca Republicii este una extraordinară, ea intervine numai în momentele dificile ale statului sau cu ocazia echipării unei armate şi are titlul de împrumut acordat statului de către cetăţeni, urmând ca.

38

după rezolvarea crizei sau terminarea războiului, statul să returneze cetăţenilor sumele acordate. De aceea participarea la distribuţiile veniturilor statului şi a prăzii de război (pământ şi alte resurse, inclusiv umane) este direct proporţională cu cuantumul tributului ( împrumutului") acordat. Această justeţe (aequitas) dă posibilitate celor cu averi mari să beneficieze de o poziţie publică importantă, Roma nu şi-a plătit niciodată cetăţenii pentru ca aceştia să participe la organizarea şi conducerea cetăţii, ci le-a permis s-o facă dacă ei acţionau în interesul colectiv punându-şi resursele şi energia în slujba Republicii, a colectivităţii.

Alte activităţi economice se încadrează într-un registru relativ marginal, ele includ meşteşugurile, mineritul şi activitatea comercială. Respectul tradiţiei, adică prezervarea pentru categoriile politice impor-tante a activităţilor agrare, a determinat direcţionarea către aceste activităţi a unor segmente sociale noi: noii cetăţeni, categoria cavale-rilor rezultaţi în urma evoluţiei politico-militare a cetăţii, străinii; mai mult. se iau măsuri care interzic senatorilor activităţile comerciale, prin impunerea restricţiilor privind numărul şi capacitatea corăbiilor pe care un senator le putea deţine, (lex Claudia din 218 î.Hr. permitea un număr şi o capacitate de transport echivalente cu producţia agricolă realizată pe proprietatea individuală). Totuşi o relativă organizare a meşteşugurilor este atestată încă din epoca regală (Plutarh îi atribuie regelui Muma Pompilius gruparea meşteşugarilor în corporaţii: trâmbi-ţaşii, azrarii. zidarii, vopsitorii, tăbăcarii, cizmarii, bronzării, olarii şi pe ceilalţi într-o secţiune aparte). Este de semnalat că producerea lânii şi confecţionarea veşmintelor trec drept activităţi tradiţionale şi casnice, definind condiţia de soţie. Din veacul al II-lea î. Hr. apar şi atelierele specializate: Canusium, Luceria, Tarent, Parma, Padua, Modena, Aquileia. Alături de produsele italice circulă importurile (spre pildă, lâna din Tyr). Inul este atestat de Plinius cel Bătrân, care vorbeşte de folosirea lui la fabricarea pânzelor de corăbii. In conflictele lor cu romanii, samniţii sunt îmbrăcaţi, potrivit mărturiilor literare, cu tunici din in. Nu lipsesc importurile din Spania. Gallia şi Egipt. Din veacul al II-lea î.Hr., se aducea mătasea din Cos. Pielăria este un meşteşug cunoscut încă din epoca regală, sandalele senatorilor din piele fiind un semn de distincţie socială. Din punctul de vedere al olăritului. Roma rămâne mult în urma Campaniei, Etruriei sau cetăţii Arezzo. In legătură cu metalurgia, se cuvine amintită extracţia din zonele peninsulare (Campiglia. Val Cecina - cupru; Campiglia şi Montierii - argintul) sau insulare (Sardinia şi Elba - fier şi cupru), la

39

care se vor adăuga resursele extraitalice, după cuceririle militare (din Spania, fier, cupru, aur, argint; din Britannia, cositor).

Transporturile se realizau atât pe uscat (drumurile fiind construite prin împrumuturi de tehnici etrusce şi greceşti) cât şi pe apă (căile fluviale, prin amenajările de pe cursul Tibrului. sau maritime, abia după cucerirea Italiei).

Multiplicarea relaţiilor politice şi comerciale cu lumea est-mediteraneeană determină o scurgere de produse către Roma, inclusn de produse agricole, cu importante consecinţe pentru economia Italiei:

- atenţia acordată valorificării pământurilor de acasă scade.- mica proprietate ţărănească intră într-o criză profundă.- creşte concurenţa dintre produsele meşteşugăreşti extra-italice

pe pieţele din Roma.- statul roman adoptă atitudinea de a aproviziona Roma şi pe

cetăţenii săi - mai ales armata şi plebea - fără a fi preocupată deinvestiţii în interior, exemplul cel mai elocvent îl constituie aprovizionarea cu grâne, rol jucat mai întâi de Sicilia, apoi de Egipt.

- acest aflux de venituri întrerupe perceperea impozitului direct- după preluarea tezaurului regilor macedoneni în 167 î.Hr., practic.Roma încetează să mai ceară împrumut cetăţenilor până în 43 a.Hr.când triumvirii au de înfruntat o reală opoziţie civică în faţa acesteimăsuri, de altfel, tradiţionale dar care ieşise din uz.

- inovaţiile în domeniul tehnicii economice lipsesc aproapecomplet.

Dezbaterile privind existenţa unor teorii economice la nivelul societăţilor antice încep încă din Evul Mediu, mai exact în epoca Renaşterii (J. Bodin, G. Budé^ când debutează discuţiile (caracte-rizate printr-o mare discursivitate) despre moneda, tributurile şi veniturile popoarelor antice. Secolul al XVII-lea se preocupă de comerţul şi navigaţia Antichităţii - prilej cu care Roma era blamată şi catalogată ca ignorantă. După încercarea de tipologizare, din veacul al XVIII-lea (Savary de Brûlons) a tipului de comportament politico-economic propriu Antichităţii, în urma căruia se disting colonii de populare (proprii grecilor) şi colonii de cucerire (ale romanilor). revoluţia franceză aduce o schimbare de optică, în sensul încercării de a decela existenţa unor teorii economice specifice anticilor. Rezultatul acestei preocupări arunca o lumină sceptică asupra întregului demers prin postularea inexistenţei unei teorii economice antice care să poată oferi datele necesare unei cercetări pertinente. Singura cale de a descoperi comportamentul economic al romanilor (şi

40

implicit al grecilor) era de accepta un demers centrat pe practica şi nu pe teoria economică (A. Blanqui). Secolul al XIX-lea debutează cu o conturare a legitimităţii unei istorii economice a Antichităţii prin apelul la documente şi concepte, iar sfârşitul veacului va introduce un nou concept. ..economia urbană'" folosit mai întâi pentru epoca medievală (în care oraşul era privit deopotrivă ca producător şi consumator) si, apoi, extins la nivelul Antichităţii. Şcoala germană instituie acceptarea unei diversităţi de concepţie economică şi implicit a unei inexistente privind legi economice universale. Bruno Hildebrand oferă o nouă tipologie: economia naturală, economia monetară şi economia de credit, în vreme ce Th. Mommsen foloseşte conceptul de „capitalism roman", în secolul al XX-lea istoricii nu mai neagă pertinenţa unei analize a Antichităţii din punct de vedere economic, cu condiţia ca aceasta să apeleze la mentalitatea şi uzajul conceptual propriu popoarelor antice, în consecinţă, comportamentul economic al Romei este căutat (R. Bloch, CI. Nicolet) în instituţiile acesteia, în morala categoriilor sociale conducătoare, în concepţiile filosofice:

Cât priveşte concepţia proprie a romanilor despre activităţile loi-lucrative, la finele Republicii romane, Lucretius (De rerum natura] şi Cicero (De natura deorum şi De republica) se fac exponenţii celor două curente de gândire, preluate din lumea greacă: epicureismul şi. respectiv, stoicismul. Dacă Lucretius (De rerum natura, V, 1410 sq.) cataloghează, ca o adevărată înţelepciune, modestia şi lipsa preocu-pării pentru îmbogăţire prin meşteşuguri şi comerţ, Cicero (moştenind modelele lui Platon şi Aristotel) acceptă progresul şi tehnica, dar susţine că acestea nu sunt singurele lianturi ale unei societăţi (De natura deorum, II. 150-7), căci reuniunea într-o societate este dată de slăbiciunea oamenilor şi de nevoia de a găsi parteneri asemenea - fuga de singurătate (De republica, I, 39). Astfel stoicismul oferă o morală economică, tradusă în practici economice, pornind de la criteriul că interesul individual şi colectiv sunt legitime dacă nu implică injusteţe faţă de alţii. Chrematistica (arta înavuţirii) trebuia aprobată de colectivitate, iar activitatea economică se traduce de fapt prin luarea în stăpânire a naturii.

Principalele categorii sociale sunt, la începutul republiciiromane, patricienii şi plebeii, cu un statut juridic, religios şi politic

ne definit. Este incorectă o delimitare materială dintre aceste douăcategorii, cu alte cuvinte este eronat a se afirma că diferenţa dintrepatricieni şi plebei este una materială, care să depindă de deţinerea sau

41

nu a unui lot funciar şi de mărimea acestuia. Ceea ce le deosebea era. în principal, raportarea lor la actul fondator al Romei. Patricienii sunt vechii cetăţeni, al căror destin se leagă de întemeierea cetăţii, în vreme ce plebeii sunt cetăţenii „adăugaţi" în timpul procesului de constituire a oraşului şi de unire a spaţiilor colinare şi apoi a unor regiuni din Laţium. Aşadar, un complex de factori religios, tradiţii proprii şi rol politic reprezintă fundamentala deosebire dintre cele două grupuri socio-juridice. Destul de frecvent, valoarea puterii materială a anumitor familii plebeiene depăşea pe aceea a unora dintre familiile patri-ciene. în timpul republicii, ca urmare a evoluţiei instituţiilor şi a societăţii în ansamblul ei. distincţiile fundamentale (adică politice, juridice şi religioase) dintre patricieni si plebei se micşorează vizibil. La finele republicii această distincţie devine absolut inoperantă. Totuşi rămân unele deosebiri: chiar până la finele republicii, un patrician nu avea dreptul de a fi ales ca tribun al plebei decât printr-un artificiu juridic (adopţia într-o familie plebee - transitio adjjlebem); doar un patrician putea fi numit interrex şi princeps senatus. In anumite posturi sacerdotale (flaminii majori, regele sacrificiilor, colegiul preoţilor salieni) se admit doar patricieni. Mai trebuie adăugat că numărul ginţilor patriciene, deci fondatoare ale Romei (la început alcătuite doar din Tities, Ramnes şi Luceres). se va mări prin cooptarea a şase ginţi albane (Cioclii, Curiati, Geganii, lulii, Quintilii, Servilii) şi a gintei sabine Claudia. Plebeii reprezentau la origine categoria numeroasă a clienţilor pe care treptat, în cadrul epocii regale, cetatea îi acceptă ca cetăţeni. Ei alcătuiesc, iniţial, aşa-numitele genres minores, locuitoare ale colinelor de pe Quirinal şi Viminal. în interiorul fiecărui grup exista, aşadar, o repartiţie pe ginţi (gentes), care nu reprezintă decât grupuri socio-juridice şi religioase şi nicidecum entităţi poliţico-miliţare.

In interiorul acestor două categorii sociale, care alcătuiau poporul roman, fiind, deci, beneficiare ale dreptului de cetăţenie, există anumite raporturi de dependenţă personală arhaică (despre care M. Crawford afirmă că reprezintă elementul cel mai contrastant faţă de lumea greacă, iar E. Badian vede în concretizarea acestor dependenţe stabilirea de statute inferioare), care alcătuiesc instituţia clientelei. Mecanismul clientelar este definitoriu pentru relaţiile sociale romane, el însemna punerea cuiva „fără mijloace substanţiale" economice şi politice sub protecţia altui personaj, mai potent, în schimbul anumitor servicii reciproce. Cele mai importante erau susţinerile în plan electoral-politic al patronilor de către clienţii lor, asistarea în instanţe a clienţilor de către patroni, dar şi susţinerea

42

(eventual prin depunerea mărturiilor) patronilor de către clienţi. Acuzarea reciprocă sau mărturia potrivnică nu sunt permise. Nu lipsesc cazurile în care un client împrumută sau sprijină pe patronul său aflat într-un anume moment la strâmtoare. De regulă, însă, zilnic, clienţii erau cei care se deplasau în faţa casei patronului, pentru salutul cotidian, purtând coşuleţul numit sportula, ce urma a fi umplut de darurile patronului. Numărul clienţilor din faţa locuinţei unui aristocrat dădea măsura puterii sale reale în cetate. Se observă că relaţiile clientelare au o mare doză de reciprocitate. Ele se transmit şi moştenitorilor, aşa încât fiul unui patron important dobândeşte la moartea tatălui său întreaga reţea clientelară. In cursul republicii târzii schimbările dese de alianţe politice determină şi numeroase modificări ale relaţiilor de dependenţă fără ca aceasta să ducă la o afectare a instituţiei clientelare, în această perioadă, mai cu seamă după reforma militară a lui C. Marius (107 î.Hr.), clientela se întăreşte, căpătând chiar un caracter tot mai militar (ca de altfel întreaga structură socio-politică a statului roman).

Alături de cetăţenii, romani la Roma locuiesc străini şi sclavi (al căror număr va creşte o dată cu cuceririle romane).

Un fenomen care însoţeşte evoluţia militară a Romei este extinderea dreptului de cetăţenie şi la alte categorii sociale, printr-un mecanism colectiv, când o cetate cu care romanii se aflau în raporturi de alianţă, primeşte, cel mai adesea, cetăţenia, dar fără drepturi politice (sine suffragio). La aceasta se adaugă faptul că întemeierea de colonii militare (cetăţile de drept roman) este răspunzătoare de popularea cu cetăţeni romani şi a altor zone din afara Latium-ului.

întrebări recapitulative:1. Instaurarea Republicii - discuţii istoriografice.2. Diferenţele dintre patricieni şi plebei.

Propunere de referat:1. Viziunea lui T. Livius despre instaurarea conducerii de tip

republican la Roma.

43

VIE. INSTITUŢII POLITICE. CONFLICTELE DINTRE PATRICIENI ŞI PLEBEI

înainte de a analiza fiecare palier instituţional, trebuie spus că funcţionarea acestor instituţii este mai bine cunoscută pentru ultimele trei secole republicane (mai ales în ceea ce priveşte adunarea poporului şi sistemul electoral) aşa încât împingerea acestor caracteristici spre epoca republicană timpurie are o valoare ipotetică. Principalele instituţii politice ale statului roman republican, care se vor perpetua (cu modificări) şi în epoca imperială, sunt adunarea poporului, senatul şi magistraturile. Descrierea acestor instituţii de către Polybios (în cartea a Vl-a a Istoriilor sale) şi, apoi, de către T. Livius (în lucrarea De la Fundarea Romei) şi Dionysios din Hallicarnas (Antichităţi romane) reliefează faptul că cele trei categorii instituţionale funcţionează de o manieră interdependentă. Această interdependenţă este unanim acceptată de către romani, fapt confirmat, între altele, şi de utilizarea înaintea rostirii unei hotărâri mai importante a sintagmei „Senatul şi poporul roman" (Senatus Populusque Romanus - prescurtat SPQR, siglă care apare frecvent pe edificiile publice). Nu există o separaţie a puterilor în stat, chiar dacă. din raţiuni didactice şi metodologice, aspectele executive, legislative şi judecătoreşti vor fi tratate individualizat.

a. Adunarea poporului este alcătuită din toţi bărbaţii-cetăţeni şi are ca atribuţii principale votarea legilor (propuse de senat sau de anumiţi magistraţi), alegerea magistraţilor, unele sarcini adminis-trative, juridice şi religioase. Hotărârile poporului erau luate prin vot. iar calcularea rezultatului votului se făcea în funcţie de grupuri (curii-triburi, centurii) şi nu în funcţie de indivizi. Adunările în care se dezbat anumite probleme se deosebesc de comiţii (tipurile de adunări populare) şi se numesc contiones. Există trei tipuri de adunări ale poporului: comiţiile curiate (comitia cariate), comiţiile tribute (comitia tributa) şi comiţiile centuriate (comitia centuriata), care nu reprezintă trei segmente diferite ale ansamblului de cetăţeni, ci trei modalităţi de adunare a aceluiaşi popor în funcţie de anumite criterii.

44

Comiţiile curiate sunt cele mai vechi, instituite după tradiţie de regele legendar Romulus (Dionysios din Hallicarnas, II, 14; T. Livius, I, 3), şi cuprind bărbaţii adulţi din cetate organizaţi pe curii (la origine fiecare dintre cele trei ginţi fondatoare ale Romei, Tities, Ramnes şi Luceres, aveau câte l O curii, aşadar existau în total 30 de curii). Aveau un caracter religios şi aristocratic şi reprezentau instanţa care vota principalele legi ale statului, până la reformele regelui Servius Tullius. In epoca republicană se deschide accesul plebei în această adunare convocată în Forum, de către un lictor curiat, cu scopul de a oferi investitura solemnă anumitor magistraţi imediat după alegerea lor, de a declara războiul şi de a consimţi la semnarea tratatelor de pace. Cu atribuţii strict religioase, curiile sunt convocate pe Capitoliu, unde în prezenţa lui Pontifex Maximus se aduc, la fiecare început de lună, la cunoştinţa tuturor, sărbătorile din luna respectivă. Tot în faţa acestei adunări se oficializează adopţiile. La finele republicii (secolul I Î.Hr.) curiile erau reprezentate doar de 30 de lictori.

După reforma militaro-fiscală atribuită lui Servius Tullius, poporul este organizat în 5 clase cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) şi o clasă cenzitară scutită de obligaţii fiscale, dar şi fără drepturi militare şi politice. Cele cinci clase cenzitare alcătuite din assidui erau organizate în centurii, unităţi militare şi electorale. Adunarea acestora (comiţiile centuriate), adică a poporului înarmat (la adunare se vine cu echipamentul militar propriu) se face în afara incintei sacre (pomoeriuiri) a Romei, pe Câmpul lui Marte (unde azi este amplasat Vaticanul), iar convocarea nu putea fi iniţiată şi condusă decât de un magistrat care are imperium (drept de comandă militară). Atribuţiile centuriilor erau votarea legilor şi alegerea magistraţilor principali ai statului. Apelul la adunare este, în mod teoretic, publicat înainte cu 30 de zile şi afişat în For, existând anumite zile din an când se putea întruni astfel poporul (dies comitiales. în număr de 150 anual).

Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările mai vechi ale plebeilor, care aleg proprii magistraţi ai plebei şi hotărăsc legile valabile pentru plebei. Aceste legi pot fi extinse şi la nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 î.Hr. (lex Hortensia) deciziile plebeilor (plébiscita) au valoare legală recunos-cută Şi fără acordul senatorial. Din acest moment, comiţiile tribute apar mai bine individualizate, ele având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei care nu au imperium), din 104 î.Hr. (lex Domitia) un număr de 27 de triburi trase la sorţi aleg pe Marele Pontif (lege abolită de Sylla, dar restabilită în 69 î.Hr.). De asemenea, până în secolul al ll-lea î.Hr.

45

adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în ultimele secole republicane doar pentru probleme private. Convocarea triburilor trebuia anunţată cu cel puţin 17 zile înainte (interval calculat ca fiind cuprins între trei zile de târg - la fiecare săptămână, care dura 8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar cu cea două săptămâni înainte).

b. în ceea ce priveşte senatul, sursele ne asigură că reprezintă principalul organism de conducere reală a statului. Potrivit afirmaţiilor lui Polybios: «Senatul are dreptul de a dispune de visteria statului. El hotărăşte ceea ce se cheltuie. ( . . .) Orice încălcare a nedreptăţii care s-ar produce în Italia şi ar fi nevoie de o anchetă a autorităţii de stat interesează senatul.(...) In cazul în care este necesar să se trimită soli în afara Italiei, fie pentru a stinge o neînţelegere, fie pentru a cere sau porunci un anumit lucru, fie pentru a primi supunerea unui popor, de toate aceste lucruri se îngrijeşte senatul. Tot el primeşte solii care vin la Roma...» In virtutea autorităţii sale senatul pregătea şedinţele adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viaţa religioasă din stat (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea activitatea preoţilor, structura panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult, raporturile dintre Roma şi cultele străine). Sub aspect juridic, senatul sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţia civilă a Romei. Italiei şi provinciilor ^senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu promagistraţii. în materie legislativă senatul poate decide anumite hotărâri cu valoare de legi (senatus consulta}. Fiscalitatea şi regimul financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice problemă de politică externă. Locurile de adunare ale senatului sunt pe Capitoliu (în Curia Calabra), în Forum (în Comitium), uneori chiar în temple sau teatre (mai ales la primirea ambasadelor străine). Şedinţele senatului ţineau de regulă o zi întreagă (cu posibilitatea prelungirii discuţiilor, în funcţie de gravitatea problemei dezbătute) şi erau precedate de luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie prin afişare publică a datei şedinţei fie prin (cel mai adesea) anunţarea fiecărui senator la domiciliu. Componenţa senatului republican este numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând în general neschimbat (mai puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare parte dintre senatori sunt ucişi pe câmpul de luptă) până în veacul I î.Hr. când Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prin adăugarea unui număr de 300 de senatori dintre cavaleri), iar Caesar îl ridică la 900. Augustus va fixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la statutul de senator (statut teoretic viager, deşi există posibilitatea ca recenzările, care presupuneau şi verificarea moravurilor, să ducă la

46

scoaterea din senat a anumitor persoane cu un comportament deplo-rabil) era asigurată (cel puţin la finele republicii) de îndeplinirea magistraturilor, începând cu cvestura. De aceea din 180 (lex Villia annalis) vârsta minimă a unui senator putea fi 28 de ani (vârstă la care se putea candida pentru cvestura). In timpul republicii nu există un prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie în ultimul secol republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a unui membru al ordinului senatorial (ordin înfiinţat prin legislaţia lui Augustus) la l 000 000 de sesterţi. Lista senatorilor (lectio senatus) era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de către cenzori. Aspectul exterior al demnităţii senatoriale este dat de toga albă cu tiv lat de purpură, sandale speciale, inel de aur masiv. De asemenea senatorii aveau rezervate locuri speciale la spectacolele de teatru şi circ şi la ceremoniile religioase.

c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în momentul instaurării republicii, în epocă regală există, ca magistrat, un personaj, numit de senat, care asigură conducerea cetăţii şi conduce procesul de desemnare a unui nou rege, numit interrex. în timpul republicii magistratul este ales prin votul poporului (spre deosebire de funcţionari, care sunt numiţi şi preoţi care sunt, de regulă, cooptaţi). Se pot deosebi mai multe tipuri de magistraturi, l. După caracterul lor. sunt ordinare (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi extraordinare (dictatura şi comanda cavaleriei subordonată acesteia). 2. După natura organismelor de vot: există magistraturi superioare (obţinute în urma votului centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe triburi). 3. După durata lor. magistraturile sunt anuale (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată bine definită (cenzura -18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei - 6 luni). 4. în funcţie de com-petenţele magistratului, există magistraturi cu imperium - calitate a cărui esenţă este dată de dreptul de comandă militară (dictatura, consulatul, pretura, promagistraturile) sau doar cu potestas.

Instaurarea republicii a însemnat stabilirea a trei principii de bază pentru funcţionarea magistraturilor: anualitatea (mai puţin excepţiile deja menţionate) şi colegialitatea, cel puţin doi (în afară de dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La acestea se adaugă imposibilitatea ocupării aceleiaşi magistraturi doi ani succesivi (principiu care este frecvent încălcat în epoca de criză a republicii). Nici un magistrat nu poate fi demis, înainte de a i se termina perioada mandatului (demiterea este echivalentă cu criza instituţională). Magistraţii care au imperium pot lua auspiciile şi pot convoca

47

l

adunarea poporului. După înfiinţarea tribunalului plebei, tribunii ple-bei puteau convoca adunările plebei şi mai târziu, în comiţiile tribute. Condiţiile de a candida ca magistrat sunt de a avea deplina cetăţenie romană şi de a fi prezent la Roma în momentul depunerii candidaturii, în cursul epocii republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru accederea în diferite magistraturi precum şi succesiunea ascensiunii politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea unei ierarhii stricte de avansare publică - cursus honorum - pe care grecii nu au cunoscut-o niciodată. Astfel, în 180, prin legea Villia un cvestor trebuia să aibă cel puţin 28 de ani. un edil - 34 de ani, un pretor - 38 de ani, iar un consul - minimum 43 de ani. Sylla ia măsura ca nimeni să nu poată candida la consulat dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu a fost edil şi ca edil trebuia să fi fost mai înainte cvestor. Aceste precizări nu sunt respectate, mai ales spre finele republicii. Se ajunge la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din magistratură, la nerespectarea limitelor de vârstă.

Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a lungul unui proces care a durat cel puţin două secole şi care sunt intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza poziţiile politice ale patricienilor. Din 509 întreaga putere, altădată deţinută de rege, în statul roman, era încredinţată unei perechi de consuli care aveau şi împărţeau colegial dreptul de comandă militară (de regulă doar unul din consuli pleca din cetate în fruntea trupelor, celălalt rămânea în Roma pentru a asigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă. conducerea proceselor criminale. Consulii aveau drept de a lua auspiciile şi de a convoca adunarea poporului, aveau drept de a pune în aplicare legile şi de a coordona activitatea fiscală. In probleme edilitare erau ajutaţi de doi edili, iar în materie financiară de doi cvestori. Consulii şi subalternii lui îşi încep activitatea la începutul fiecărui an calendaristic (l martie apoi l ianuarie, din 153 î.Hr.). Competenţele juridice sunt oarecum separate de puterea consulară şi conferite pretorului (în anul 367 î.Hr.). Consulii aveau dreptul de a participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis (scaunul curul), erau însoţiţi de câte 12 lictori purtători de fascii, atunci când se deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 î.Hr.) erau aleşi o dată la cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau recensământul populaţiei, întocmeau listele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. In calitate de cenzori erau aleşi doar cei care fuseseră consuli, în situaţii de criză, ameninţări cu invazie externă era desemnat de către senat un conducător cu puteri extraordinare, dictatorul, pentru 6 luni, cumulând

48

puterile consulare. El era ajutat de comandantul cavaleriei (magister equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de a conduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de fascii) conferă dictatorului un statut deosebit. Pe perioada dictaturii toate celelalte magistraturii (în afară de tribunatul plebei, după 493 î.Hr.) erau suspendate, în veacul I î.Hr., dictatura devine o formă de conducere arbitrară, fiind extinsă pe perioade mai mari de 6 luni. chiar pe viaţă (Sylla, Caesar), în anul 43 î.Hr., la propunerea lui Marcus Antonius, dictatura este desfiinţată.

Alte magistraturi importante sunt pretorul peregrin instituit pentru problemele juridice care interesau aliaţii italici ai Romei, tribunii militari cu competenţe similare consulilor şi decemvirii constituţionali (comisie extraordinară de magistraţi alcătuită pentru elaborarea legilor celor 12 Table între 451-449 î.Hr j.

d. Instituţiile religioase ale Romei erau sub comanda regeluisacrificiilor, apoi a marelui Pontif, dar supravegheate în permanenţăde senat. Exista o serie de colegii de preoţi: flaminii, colegiulpontifilor, ai vestalelor, salienii care celebrau sărbătorile în cinsteazeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia religioasă a«declaraţiei de război» al cărei act central era aruncarea lăncii în terenul duşmanului, lupercii care anual, pe 15 februarie, conduceauceremonia de purificare şi fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pePalatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţi gemenii. La aceştia seadaugă colegiul augurilor cu atribuţia principală de a studia semnelecereşti şi zborul păsărilor (augurii puteau întrerupe orice activitate,inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii suntdefavorabili) si cel al haruspicilor (care interpretau organele interne,mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite, viagere şi ocupateprin cooptare, sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.

e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a Romei. Sistemul moştenit de la reformele lui Servius Tullius (deşi organizareaarmatei depăşeşte pragul cronologic dintre monarhie şi republică) aveam centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă de uncenturion. Şase centurii alcătuiau o cohortă (din două centurii seîncheagă un manipul), iar o legiune are 10 cohorte. Cavalerii suntorganizaţi în turrnae. Fiecare clasă cenzitară avea un nume propriu decenturii pedestre (existau în total 193 de centurii) la care se adăugauj o centurii de cavaleri (iniţial) şi 4 centurii de meşteşugari şimstrumentişti. Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă canumărul soldaţilor dintr-o legiune să fie de cea. 6000) condusă de un

49

consul (sau pretor sau, după caz, dictator). Alături de legiunea de cetă-ţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar după secolul al Ill-lea î.Hr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară, înrolarea cetăţenilor se făcea pe Câmpul lui Marte, fiecare soldat ocupându-se personal, din veniturile proprii de echipamentul său. Abia în anul 107 î.Hr., prin reforma militară a lui C. Marius se renunţă la principiul claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, statul ocupându-se şi de echiparea militarilor şi plata soldelor (din prada de război).

Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile fiecărei unităţi de organizare a poporului (curie, centurie, trib). La finele republicii votul cel mai bine cunoscut este cel dat de comiţiile centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând, începând cu prima clasă cenzitară (care avea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii (18 centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase. Se poate lesne observa că deja după ce prima clasă cenzitară trecea prin faţa urnelor (se votează cu bile sau pietre, în scris abia la finele republicii), amenajate pe o tribună în faţa armatei, se realiza jumătate plus unu (din 193 de centurii, cavalerii şi prima categorie cenzitară aveau 98 de voturi). De aceea, în cazul unanimităţii de decizie la acest nivel nici nu mai contau (şi deci nici nu mai votau) celelalte centurii. Balanţa votului era înclinată de prima centurie, numită şi prerogativa.

Conflictele dintre patricieni şi plebei. Foarte curând, după instaurarea republicii, sursele antice vorbesc despre încercările ple-beilor de a aveau proprii magistraţi. Această luptă debutează în 494-493 î.Hr. când plebeii se retrag pe Aventin (după altă versiune, pe Muntele Sacru) cu scopul de a întemeia propria comunitate (T. Livius). în urma acestei situaţii, ca şi datorită impasului militar pe care îl reprezenta (plecarea din cetate şi refuzul înrolării se petrec în condiţii de ameninţare externă) se acceptă înfiinţarea tribunilor plebei (la început 2, apoi 5, în final numărul lor ajungând la 10) care au o sferă de competenţă exclusiv urbană (numai în interiorul Romei), pot participa în picioare la şedinţele senatului, unde îşi pot exprima opoziţia (dreptul de veto), ori de câte ori consideră lezate interesele plebei, persoana lor fiind considerată sacră. Au drept de iniţiativă legislativă. Tribunii plebei sunt aleşi de adunările plebei, apoi de comiţiile tributa şi au în subordinea lor edili şi cvestori, asemenea consulilor. Următoarea etapă a conflictelor dintre patricieni şi plebei se referă la necesitatea fixării scrise a cutumelor juridice după care funcţiona cetatea Romei. Prin suspendarea magistraturilor în 451 î.Hr. se instituie o comisie de decemviri (din 10 patricieni) care conduc

50

cetatea şi au ca principală atribuţie redactarea scrisă a legislaţiei romane. Cum la terminarea mandatului lor decemvirii refuză să predea puterea, tensiunile din cetate duc la formarea unei alte comisii (de data aceasta alcătuită din 5 patricieni şi 5 plebei) care întocmesc cele 12 pachete de legi (iniţial fuseseră adoptate doar 10). Legile, redactate pe tabule de bronz şi afişate în for. se refereau la normele procedurale de judecată, aspecte private referitoare la moşteniri, aspecte legate de tutelă, datorii, interdicţia înmormântării în interiorul oraşului, cea privind căsătoria dintre patricieni şi plebei. Ultima va fi abolită în 445 î.Hr., prin lex Canuleia.

Pasul următor al achiziţiilor plebeilor este accesul la magistraturi (cea mai importantă fiind dobândirea, prin legile Licino - Sextine, în 367 î. Hr., a magistraturii consulare, deşi primul consul plebeu datează din 343 î.Hr., împrejurare în care atribuţiile juridice ale consulilor sunt cincedate pretorului) şi accesul la colegiile sacerdotale (cel al augurilor), prin lex Ogulnia din jurul anului 300 î.Hr. Curând după aceasta, deciziile proprii plebeilor, plebiscitele, capătă valoare de legi (prin legea Hortensia, din 287 î.Hr.) şi devin obligatorii şi fără acceptul senatului pentru patricieni.

La capătul acestor câştiguri se obţine o organizare instituţională extrem de complexă a Romei, un tablou instituţional patriciano-plebeu care are de administrat problemele unei cetăţi care se va angaja pe calea expansiunii în Italia şi bazinul mediteraneean. Aceste instituţii erau însă concepute pentru o structură urbană, de aceea eficienţa lor va fi din ce în ce mai mică spre finele republicii, indiferent de prelungirile de mandat şi competenţe pe care le hotărăsc romanii.

întrebări recapitulative:1. Caracterizaţi instituţiile Romei republicane.2. Analizaţi prerogativele senatului.3. Comparaţi rolul adunării populare la Roma cu cel al eclessiei.

Propunere de referat:l. Cetăţenia romană: definiţii şi evoluţii.

51

K. EXPANSIUNEA ROMANĂ

A. Cucerirea Italiei: 509-272 î.Hr.

Supunerea peninsulei italice, ocupată de populaţii numeroase, cele mai multe vorbitoare de grai indoeuropean, a presupus un lung şir de contacte militare şi de stabilire a unor alianţe, pe care Roma a ştiut, în cele din urmă. să le fructifice în favoarea sa. Cauzele acestei cuceriri, extinsă temporal pe aproape două secole, sunt multiple şi complexe, ele ţin de natura economică a regiunilor cucerite (este vorba de resursele metalifere şi de accesul la sare, în conflictele cu etruscii. de nevoia de a ocupa zone agricole, ogoare şi păşuni, în campaniile contra samniţilor şi a campanienilor), dar au şi un conţinut politic. Acesta din urmă este vizibil în ceea ce priveşte unele atacuri contra cetăţilor etrusce, care sprijineau revenirea la regimul monarhic, abolit în 509, dar şi în legătură cu raporturile dintre Roma şi ceilalţi membri ai Ligii latine. Principalele populaţii cu care Roma s-a confruntat în acest timp au fost, aşadar: etruscii, galii, samniţii, oraşele greceşti.

a. Conflictele cu etruscii

Acestea încep curând după alungarea ultimului rege. In 507. Clusium, oraş etrusc, îşi impune autoritatea asupra Romei, interzicând folosirea fierului, în afara utilizării lui pentru utilajul agricol, şi procedând la confiscări de pământ. Etruscii reuşesc, astfel, să controleze teritoriul până în Campania, unde sunt opriţi de coloniile greceşti. Această dependenţă a romanilor este înlăturată în anul 506. prin victoria de la Aricia. Primul sfert al veacului al V-lea cunoaşte debutul declinului puterii etrusce; este vorba de înfrângerea în faţa tiranului Syracuzei, Hieron I, la Cumae, urmat de diminuarea zonei de control etrusc din nordul Italiei, ca urinare a intervenţiei celţilor. Raporturile militare cu Roma devin defavorabile etruscilor, deşi aceştia din urmă reuşesc să cucerească laniculum; Roma ocupă, însă. Fidenae (veche aliată a oraşului etrusc Veii), în 435. După un îndelung conflict, pe care analistica romană îl prezintă cronologic ca foarte

52

apropiat de războiul troian (prin durata sa de un deceniu: 406-396), Roma se impune în faţa oraşului Veii, prin acţiunea victorioasă a dictatorului M.Furius Camillus. Controlul salinelor de la gurile Tibrului revine acum exclusiv romanilor. Va urma, apoi, supunerea şi altor centre etrusce, dintre care Volsinii, ca centru religios etrusc, capătă valoare de simbol al supremaţiei romane. Ultima ripostă mai semnificativă a etruscilor împotriva Romei este sortită eşecului la lacul Vadimon (310 - în cadrul coaliţiei antiromane din cel de-al II-lea război cu samniţii).

b. Conflictele în Latium

La începutul republicii, sub aspect politico-militar, Roma se afla angajată în coaliţia latină, fiind membră cu drepturi şi obligaţii cel mult egale cu acelea ale celorlalte cetăţi laţiale. Potrivit surselor antice, mai ales analele, Roma se impune treptat ca hegemon al acestei Ligi, pentru ca ulterior să-şi afirme preponderenţa şi asupra altor populaţii vecine Latium-ului. Este, fireşte, o prezentare exagerată a autorilor care doreau, ca, de pildă, T. Livius, să sublinieze începuturile deosebite ale unui oraş ce avea să devină caput mundi. După datele oferite de sursele antice. Roma ar fi înfrânt în mod răsunător, în 496, coaliţia oraşelor latine la Lacul Regillus. Trei ani mai târziu, în 493, se încheie alianţa cvasi-paritară între Roma şi Liga latină, semnându-se un tratat impus latinilor de consulul Spurius Cassius - foedus Cassianum, care prevede: furnizarea contingentelor militare în proporţii egale, împărţirea egală a prăzilor de război şi a pământului. Conducerea acestei coaliţii este asigurată alternativ de Roma şi Liga latină, iar politica externă este stabilită în comun. Este mult mai corect ca victoriile pe care Liga latină şi Roma le-au avut împotriva unor populaţii din afara Latium-ului, hernicii, volscii, equii, în cadrul conflictelor datorate unor factori economici (nevoia de a păstra con-trolul asupra păşunilor, care intrau în circuitul transhumant al populaţiilor montane, fiind situate în drumul acestora spre regiunile joase de la ţărmul mării), să se datoreze unor eforturi comune, ale tuturor membrilor Ligii latine, şi nu doar Romei. Argumentul princi-pal al acestei afirmaţii este faptul că victoriile militare sunt urmate de întemeierea de cetăţi de drept latin, mai cu seamă cele de la graniţa eritoriului dintre latini, pe de o parte şi volsci şi equi, pe de altă parte, ernicii vor adera la tratatul lui Spurius Cassius aproape imediat după ernnarea lui, în vreme ce equii sunt înfrânţi între 418-415, iar cetăţile or

sunt ocupate. Volscii nu sunt uşor de înfrânt, dacă ţinem seamă de

53

l

informaţiile autorilor antici care îl aşează pe Coriolan, în calitate de trădător de patrie, în fruntea unor contingente volsce, în anul 491, sau de faptul că Roma este destul de greu salvată, în 458 şi 431. de efor -turile lui L. Quinctius Cincmnatus şi, respectiv, A. Posthumius. Abia spre finele secolului al V-lea capitala volscă, Terracina, va fi cucerită, iar pe locul ei se va înfiinţa colonia latină de la Circei (în 393).

Relaţiile tensionate dintre membrii ligii latine, mărturisite, printre altele, şi de încercarea de revenire la Roma a familiei ultimului rege etrusc, care găseşte aliaţi printre cetăţile din Latium (T. Livius, II, 21,5), ar fi permis Romei dobândirea unei poziţii preeminente, fără ca aceasta să fie sigură. Manifestarea Romei ca o forţă de prim rang în Latium nu poate fi ruptă, însă, de regresul puterii etrusce şi galice, în veacul al IV-lea relaţiile din coaliţie se deteriorează în mod vizibil, mai ales în timpul celui de-al II-lea război al Romei cu samniţii (343-340). Victoria Romei în 340 asupra samniţilor îi permite o atitudine dură asupra celorlalte cetăţi latine, revoltate imediat după izbucnirea conflictelor cu cetăţile din Samnium. In 338, Liga latină este desfiin -ţată, Roma îşi impune hegemonia asupra oraşelor latine, începând procesul de difuziune a elementelor de drept roman (ius comrnercium şi ius conubium) printre aliaţii ei.

c. Conflictele cu galii (cehii)

Celţii reprezintă ultimul val de populaţie indo-europeană ce coboară în Italia, dinspre nordul peninsulei, încă din antichitate au circulat două tradiţii, ambele transmise şi de T. Livius (V, 34-35). privitoare la aceste populaţii, denumite de izvoarele latine galii. Prima asociază invazia lor cu domnia primului rege etrusc, aşadar la finele secolului al VI-lea, cea de-a doua aminteşte de această invazie pentru sfârşitul secolului al V-lea şi începutul veacului al IV-lea. Sigur este faptul că mişcarea demografică a celţilor va limita stăpânirea etruscă din nordul peninsulei, prin stabilirea lor în Câmpia Fadului, de unde îşi vor începe incursiunile militare înspre centrul şi sudul peninsulei Italia.

Cel mai important atac se consumă între anii 391-390. iar prima cetate afectată este Clusium. Se pare că participarea Fabiilor la rezistenţa contra celţilor, va determina atacul asupra Romei, din anul 390, când cetatea este cucerită (după înfrângerea romanilor în bătălia de pe malul râului Allia, un afluent al Tibrului. de către trupele conduse de celtul Brennus). mai puţin Capitoliul (fortăreţa-aw) ~ asediat timp de 7 luni. La capătul acestei perioade Roma este obligată să-şi răscumpere libertatea, cu preţul a 1000 de livre de aur (T. Livius.

54

Y 37; Diodor din Sicilia. XIV, 114). în retragerea lor, celţii sunt atacaţi şi înfrânţi de către dictatorul M. Furius Camillas, care recuperează prada de război - episodul este însă destul de suspect, părând mai de grabă o inserţie a analiştilor, care doreau să atenueze semnificaţia şi consecinţele invaziei. Timp de aproape o jumătate de secol celţii par destul de liberi în mişcările lor de pradă în partea central-nordică a Italiei, în 367 şi 360 atacă din nou Roma, prin 361-358 ajung în Campania, unde sunt respinşi.

Consecinţele acestor invazii sunt importante pentru Roma prin faptul că ele au reliefat, pe de o parte, slaba organizare defensivă a cetăţii (lipsa unor ziduri capabile să oprească atacuri consistente), precum şi defecţiuni în organizarea trupelor, iar pe de altă parte, aceste invazii au determinat încercări ale unor cetăţi cu care Roma încheiase tratate de alianţă pe picior de inegalitate, de a ieşi din coaliţia romană - este vorba în principal, de etrusci (Falerii, Caere, Tarquinium, Fidenae) şi volei. In legătură cu primul aspect, datele furnizate de izvoarele scrise sunt confirmate de săpăturile arheologice şi evidenţiază un amplu proces de construcţie a unor ziduri de incintă, din piatră. Potrivit mărturiei lui T. Livius: «s-a instituit o jurisdicţie în materie de datorii (...) apoi, noi datorii au fost contractate pentru plata taxei percepute în vederea ridicării zidului din blocuri de piatră, pus în lucru de cenzori» (VI, 32). în ceea ce priveşte organizarea militară, după bătălia de la Allia, se acordă o mai mare atenţie asigurării unei mai mari mobilităţi trupelor terestre, casca din fier este înlocuită cu una din piele, iar scutul este întărit cu lame din bronz. De asemenea, din punctul de vedere al dispoziţiei şi mişcării pe frontul de luptă, se introduc manipulii, formaţiuni mai mici şi mai mobile, în locul falangei grele, iar intrarea în luptă a rândurilor de soldaţi şi utilizarea armamentului lor se succed în valuri. Ca urmare a acestor măsuri (atribuite unor generali romani importanţi: T. Manlius Torquatus, M. Valerius Corvus), romanii reuşesc să restabilească stăpânirea asupra centrelor etrusce revoltate; se fac anexări din teritoriul etrusc şi voise. Cu ajutor samnit Roma reuşeşte să reinstaureze supremaţia în Latium.

d. Cucerirea Campaniei şi conflictele cu samniţii

Triburile samnite, alături de alte triburi sabelice. trăiau reunite mţr-un organism confederativ, în zona central-sudică a Italiei, fiind, în Principal o populaţie de păstori transhumanţi. Din zonele montane ei faversau Campania spre zonele de câmpie litorală, intrând astfel î

in

55

conflict cu cetăţile campaniene. în 343, campanienii sunt înfrânţi de samniţi. şi se retrag în capitala lor Capua. de unde cer ajutor Romei. Această versiune, transmisă de T. Livius (VII, 29-31), aminteşte şi de un refuz iniţial al romanilor de a interveni în acest conflict, din pricina unui acord anterior pe care îl încheiaseră cu samniţii. In faţa acestei atitudini, campanienii ar fi promis Romei o închinare totală, adică cu toate bunurile şi pământurile lor. Prezentarea este scrisă cu vădita intenţie de a explicita atitudinea Romei de după anul 343 în zona Campaniei, căci la acea dată Capua reprezenta un oraş bogat, iar ogoarele fertile vor constitui un important câştig pentru romani. Din punct de vedere strategic, o instalare romană în zonă, ar fi însemnat o încercuire a zonei laţiale şi, deci, o mai eficientă modalitate de a o controla. Campania militară contra samniţilor este de scurtă durată (este ceea ce se numeşte primul război cu samniţii: 343-341) şi se încheie victorios pentru Roma. Prin înfrângerea samniţilor de lângă muntele Gaurus şi de la Suessula, Capua şi Campania trec sub control roman, iar Latiwn-u\ este acum încercuit de garnizoanele romane, prin crearea coloniilor de la Norba şi Setia.

încercarea de recuperare a libertăţii de către oraşele ligii latine (este vorba de revolta dintre 341-338. la care aderă şi mai nou cuceritele oraşe Capua şi Cumae). este sortită eşecului, victoria romană de la Capua din 340 şi apoi cucerirea centrului voise de la Antium, din 338, a marcat instalarea hegemoniei romane în Latium şi Campania de o manieră diferită faţă de perioada anterioară. Practic, tratatul nou semnat conţinea desfiinţarea Ligii Latine, oraşelor latine fiindu-le interzise dreptul de a face comerţ între ele (ius commercii} şi de a încheia căsătorii (ius conubii). Ele îşi păstrau autonomia internă. dar singurele raporturi externe erau cele încheiate cu Roma. Cetăţile latine nu aveau nici un fel de drepturi politice, în raport cu Roma. adică erau ciuitates sine suffragio şi datorau Romei contingente mili-tare, în caz de război, şi contribuţii fiscale. Acelaşi regim este aplicat coloniilor de drept latin care participaseră la revoltă. Aşezările latine din zona munţilor Albani sunt integrate cetăţii celor şapte coline, iar cetăţenii lor sunt înscrişi în rândul ginţilor plebeiene. La capătul acestui conflict Roma întemeiază două colonii de drept roman (după modelul fidel al Romei, populate cu cetăţeni soldaţi, care aveau ca pricipală sarcină apărarea teritoriului vecin cu oraşul lor), la Antium şi Terracina.

Dar noua situaţie politico-militară nu scuteşte Roma de alte conflicte cu populaţiile pastorale samnite, care nu mai puteau folosi

56

drumul spre marea Tireniană, rămânându-le alternativa transhumantei înspre Adriatica, prin ţinuturile picentinilor şi apulilor. Cu aceste din urmă populaţii. Roma va încheia alianţe, fondând chiar o colonie romană, la Luceria, în calea noii rute de deplasare a turmelor samnite. Un nou conflict pare astfel, de neînlăturat. In cel de-al II-lea război cu samniţii (328/27-312), Roma este iniţial înfrântă răsunător la Caudium (321), unde întreaga armată învinsă este trecută pe sub jugul format din furcile samniţilor învingători. Roma pierde Luceria şi Fregellae. Terenul este recâştigat prin recucerirea litoralului adriatic, dar în 3 12 o nouă ofensivă samnită provoacă grave pierderi romanilor, în bătălia de la Lautullae. Deşi zona Campaniei trecuse de partea samniţilor. Roma reuşeşte să recupereze Terracina, Capua şi Nocera. Romanii încep, construirea drumului care trebuia să lege Capua de Roma. via Appia, după numele cenzorului Appius Claudius Caecus.

Fără ca raporturile de forţă să fie clar definite, luptele continuă în ceea ce s-a numit al treilea război samnit (312-290), în urma căruia Roma reuşeşte să facă faţă amplei coaliţii alcătuită din samniţi, etrusci, umbri, herniei, alături de care se va alătura oraşul grec al Tarentului (singura colonie spartană). Cum Roma este acum nevoită să lupte pe două fronturi, sunt aruncate pe câmpul de bătaie două armate, una condusă de consulul Q. Fabius Rullianus, care reuşeşte să distrugă revolta etruscă la lacul Vadimon (310), iar cea de-a doua, condusă de dictatorul L. Papirius Cursor, îndreptată împotriva samni-ţilor pe care îi infringe la Allifae. Teritoriul samnit este devastat, iar învinşilor li se impune un tratat de pace dur. O nouă ridicare la luptă a samniţilor va prilejui închegarea unei noi coaliţii la care de această dată participă şi celţii şi sabinii alături de vechii revoltaţi. Victoriile romane de la Volaterrae (298), care îi vor izola pe etrusci, şi de la Sentinum (295), spulberă coaliţia antiromană. O ultimă victorie asupra samniţilor de la Aquilonia (290) şi transformarea zonei locuite de gallii senoni în teritoriu roman, colonia militară de la Sena Gallica. va pecetlui superioritatea militară a Romei.

Cu toate acestea, samniţii apar ca parteneri militari ai grecilor din Tarent, în tabără opusă Romei (este al patrulea război samnit. 283-272), ultima opoziţie consistentă a samniţilor este revolta din 269.

e. Conflictul cu Torentul (282-272)

întemeiată spre finele secolului al VUI-lea. de către Sparta, în conflictelor interne legate de contestarea cetăţeniei unui grup cial provenit din căsătoriile spartanelor cu hiloţii, cetatea Tarentului

57

se amestecă în conflictele dintre populaţiile italice, trecând de partea samniţilor, în cel de-al treilea conflict al acestora cu Roma. Imprudenţa Tarentului fusese cu atât mai mare, cu cât el nu beneficia de forţe militare defensive capabile să îl pună la adăpost de intervenţiile italicilor (aceasta se văzuse anterior, în a doua jumătate a secolului al IV-lea când tarentinij fuseseră nevoiţi să ceară ajutor militar grecilor de pe continent). In anul 302 Tarentul încheiase cu Roma un tratat prin care cele două părţi îşi delimitau zonele de acces pe coasta Adriaticii. Ca urmare, Roma nu trebuia să depăşească regiunea Crotonei, respectiv capul Lacinian. Dar, în 282. Roma acordă ajutor militar oraşului grecesc Thurioi, în urma solicitării acestuia, instalând aici, şi apoi şi în alte cetăţi din Magna Graecia, garnizoane proprii. Pătrunderea navelor romane în golful Tarentului determină riposta tarentină, flota romană este înfrântă, iar garnizoana de la Thurioi este alungată.

în acest moment Tarentul face din nou apel la Epir, condus în acea vreme de regele Pyrrhus (306-272). Inspirat de modelul lui Alexandru Macedon, Pyrrhus, care pe plan intern întreprinde o amplă politică de organizare economică a statului său, va fi adeptul unei politici externe de anvergură. In campania sa italică, el ajunge să comande o armată destul de numeroasă, alcătuită din epiroţi, tarentini şi alţi mercenari greci înrolaţi din cetăţile greceşti italice, debarcând în Italia însoţit de elefanţi, în faţa armatei sale, organizată după modelul falangei macedonene, trupele romane conduse de consulul P. Valerius Laerinus, speriate de primul contact cu elefanţii, sunt înfrânte la Heracleeia (280). Cum proaspăta înfrângere a coaliţiei antiromane, din cadrul celui de-al treilea război samnit, nu dăduse răgazul refacerii de forţe. Pyrrhus constată cu surprindere că nu poate conta pe o ridicare a italicilor contra Romei. Mai mult. în unele centre greceşti, chiar în Tarent, o parte a aristocraţiei locale părea favorabilă unui acord cu cetatea întemeiată de Romulus, însuşi Pyrrhus se pare că încearcă să încheie pace cu romanii (prin trimiterea unei ambasade condusă de thessalianul Cineas în faţa senatului roman), dar este refuzat (potrivit analiştilor romani, principalul oponent fiind chiar cenzorul Appius Claudius). Lupta de la Ausculum (279), în care romanii pierd chiar pe unul dintre comandanţii lor (consulul P. Decius Mus) nu va putea fi fructificată. Cea de-a doua încercare (este foarte probabil ca abia acum Pyrrhus să fi iniţiat dialogul diplomatic cu Roma şi nu cu un an înainte când superioritatea sa era evidentă) a lui Cineas de a încheia un tratat cu Roma, în numele regelui epirot, este sortită eşecului, în acest

58

context sunt amintiţi cartaginezii, care nu priveau cu ochi buni aventura italică a lui Pyrrhus, mai ales că acesta îşi anunţase planurile sale siciliene (preluând mai vechiul plan al lui Agatacles de salvare a oraşelor greceşti şi lichidarea factorului punic ca element de presiune din Sicilia).

în 278, regele Epirului debarcă în Sicilia, despresoară Syracuza asediată de cartaginezi, şi se proclamă basileus - rege. Eliberează apoi celelalte oraşe greceşti din Sicilia, cucerind unele puncte cartagineze din vestul insulei, încercarea sa de a ataca acasă, pe pământ african, cetatea Cartaginei, îi atrage nemulţumirile grecilor supuşi la un efort financiar consistent, datorat pregătirii oastei. Pe lângă aceasta, atitudinea sa. care îl făcea să apară mai degrabă un tiran decât un eliberator, destramă coaliţia grecească, cu atât mai mult cu cât, în plină campanie de organizare a debarcării africane, Pyrrhus pleacă din Sicilia, debarcă la Locroi şi confiscă tezaurul templului Persephonei, motivând nevoia de bani pentru un nou război cu Roma. Cu aceasta din urmă Pyrrhus se confruntă în anul 275, pe două fronturi, pe care pierde în faţa consulilor M. Curio Dentatus (într-o confruntare în care relieful nu i-a permis utilizarea cavaleriei regale) şi L. Cornelius Lentulus (la Maleventum, denumit după victoria romană Beneventum). Aceste eşecuri precum şi ameninţarea de acasă a lui Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios Poliorcetul, care devenise rege al Macedoniei, îl determină pe Pyrrhus să părăsească Italia, lăsând în loc o garnizoană condusă de Milon. în anul 272, în cadrul luptelor pentru cucerirea oraşului Argos, regele Epirului moare, în condiţiile în care romanii înfrâng ultima coaliţie dintre samniţi - lucani - brutti, şi, cu ajutor cartaginez (prin flota ancorată în golful tarentin), asediază Tarentul pe uscat (272). Consulii Spurius Carvilius şi L. Papirius Cursor primesc ofertele diplomatice ale lui Milon, Tarentului i se impun mari despăgubiri de război, dărâmarea zidurilor, primirea unei garnizoane romane, intrarea cetăţii în sistemul alianţelor romane.

La capătul acestei confruntări Roma devenise factorul politic numărul unu în Italia. Impunerea controlului roman în peninsulă, în zona dintre Pisa şi Rimini, nu este însă rezultatul unui proces linear. Aşa cum s-a putut observa, nu de puţine ori se creează coaliţii antiromane ale populaţiilor italice, destul de puternice să pună în Pericol existenţa Romei. Un complex de factori a favorizat superio-r'tatea finală a romanilor. Este vorba, în primul rând. de declinul

59

puterii etrusce şi de lipsa de coordonare politico-militară dintre populaţiile peninsulei, pe fondul unei invazii celtice, într-o primă etapă, apoi pe fondul unei diminuări a puterii militare a partenerilor din liga latină. In al doilea rând, se poate observa pasivitatea cartaginezilor, favorizaţi de o ridicare romană în contextul raporturilor lor cu cetăţile greceşti din Magna Graecia. In sfârşit, ingerinţa nefericită a lui Pyrrhus în lumea elenistică occidentală, distruge orice putinţă de închegare a unei coaliţii greceşti de durată. Rezultatul practic al acestor confruntări la care participase Roma este (dincolo de aspectul intern al definitivării organizării sale ca cetate) un control economic al celei mai mari părţi a peninsulei, realizarea unui sistem de alianţe care, ulterior, nu se va dovedi întotdeauna funcţionabil, instalarea de colonii de cetăţeni romani în oraşele de drept roman (şi. prin urmare, multiplicarea modelului urban propriu), deschiderea economică şi politico-militară spre Mediterana.

B. Cucerirea bazinului vest-mediteraneean

Colonie a oraşului Tyr. fondată, potrivit tradiţiei, pe la 814, pe coasta Tunisiei de azi, Cartagina devine curând un prosper centru agricol şi comercial. Legăturile pe care le stabileşte cu zona iberică (de unde se aprovizionează cu metal preţios, în special argint, iar prin centrul de la Gades cu cositorul adus din zonele nordice), cu zona africană (cu care stabileşte schimburi de metale preţioase, mai ales aurul din Maroc şi Mauretania) explică resursele pentru flota sa comercială, pe de o parte, iar intensele contacte cu lumea vest mediteraneeană, dar şi cele cu oraşele din estul bazinului mediteraneean dau seamă de rolul economic şi naval al cetăţii. Un loc aparte îl au legăturile cu propria metropolă, pe care le menţine neîntrerupte, cel puţin în primele două secole de existenţă, fiind un important centru de răspândire a unor culte (de pildă, cel al zeului Baal şi al zeiţei Tanit/Astarte) şi a elementelor de civilizaţie feniciene. Poziţia deosebită a Cartaginei, întărită prin acordurile cu cetăţile etrusce privind influenţa în zona costalieră a mării Tireniene, a oprit o pătrundere mai consistentă a grecilor spre vestul bazinului Medite-ranei. Totodată. Sicilia era dominată, în partea sa nord vestică şi vestică de puterea punilor, pe care izvoarele greceşti o prezintă ca o veşnică ameninţare la adresa securităţii coloniilor greceşti siciliene.

60

Conflictele din această insulă, între puni şi greci, au constituit şi cauza oficială a intervenţiei lui Pyrrhus în Sicilia, şi, de asemenea, vor fi şi prilejul tensionării raporturilor dintre Cartagina şi Roma, iniţial destul de «cordiale». De altfel, potrivit mărturiei lui Polybios (XIX, 9? 8), preluat apoi de T. Livius (III, 22,1), în epoca republicană Roma aV fi încheiat o serie de tratate cu Cartagina, primul plasându-1 chiar în anul alungării ultimului rege. Este totuşi puţin probabil, în pofida autorităţii pe care o reprezintă istoricul grec, ca la această dată Roma sâ fie destul de puternică încât să conteze ca partener de dialog politic sau economic pentru Cartagina. o cetate prosperă şi posesoare a celei mai puternice flote din zonă. Pentru anul 279, în contextul conflictului dintre Roma şi Tarent, este amintită reînnoirea acordului dintre cele două cetăţi, prin care Romei i se interzice accesul înspre vest până în Spania şi în Sardinia. De asemenea, în anii care au urmat bătăliei de la Beneventum, raporturile dintre cele două cetăţi sunt de colaborare, judecând după ajutorul acordat de Cartagina Romei la asedierea Tarentului. La această dată Roma are în mod cert înjghebată o flotă, în 282 sursele vorbesc de 10 corăbii romane care patrulează în apele tarentine. Totuşi nu se poate vorbi de o flotă militară romană capabilă să susţină un plan de expansiune extra-italic. In plus. după războiul cu Tarentul, atenţia Romei pare concentrată mai cu seamă în interiorul peninsulei, unde practică o politică destul de bine conturată de colonizare (este vorba de întemeierea coloniilor de la Beneventum, Ariminium, Cast rum Nouum).

Primul conflict dintre Roma şi Cartagina (264-241) izbucneşte ca urmare a intervenţiei romanilor în ajutorul mamertinilor (mercenari osci din Campania care fuseseră angajaţi de tiranul Syracusei, Agathocles). ce se instalaseră în Messana (azi Messina). Aceştia fuseseră atacaţi de tiranul Syracusei. Hieron al II-lea, pe de o parte, şi de flota cartagineză, pe de alta. Acceptând cu greu (potrivit surselor antice, Polybios vorbeşte de «marea încurcătură» în care se găseşte senatul atunci când judecă logica acestui ajutor-ftfon'/, I, 10) să dea curs apelului mamertinilor. Roma debarcă în 264 în Sicilia, moment în care Hieron al II-lea se aliază cu Cartagina şi asediază garnizoana romană din Messana. în 263 noi trupe romane trec strâmtoarea dintre jtaha şi Sicilia şi, pe fondul retragerii cartaginezilor, romanii atacă ^yracuza. Hieron al II-lea acceptă condiţiile dure impuse de Roma, Pata unor despăgubiri de 100 de talanţi şi aprovizionarea armatelor ornane cu grâne şi echipament militar. Romanii vor asedia apoi, o serie L .ce^âţi (Agrigent, Eryx, Lilybaeum, Drepanon, Solus, Panormus) .inand succese parţiale pe uscat. Cum însă puterea militară

61

cartagineză consta în superioritatea ei navală, Roma decide trimiterea unei flote care ^repurtează succese la Mylae (260), Sulei (258) şi Tyndaris (257). în cadrul acestei flote un rol important îl joacă navele etrusce şi cele greceşti, în calitate de aliate ale romanilor, la care se adaugă împrumuturi de la cartaginezi, despre care ne aminteşte Polybios: «luând drept model o navă cartagineză naufragiată, romanii au construit o flotă în toată regula şi au lansat-o la apă» (I, 20). Sicilia pare în bună măsură asigurată pentru romani, care se hotărăsc sa întreprindă mai vechiul plan de atacare a Cartaginei pe pământ african. Mobilizările masive de resurse materiale şi umane fac posibilă victoria de la Ecnomos, sub comanda lui M. Atilius Regullus, dar ea este urmată de înfrângerea prilejuită de mercenarul grec Xanthipos, aflat în slujba punilor. Războiul se va prelungi pentru încă mai bine de 10 ani, timp în care Cartagina înregistrează o serie de victorii recuperând puncte din Sicilia, transformînd conflictul într-un război de poziţii. Abia în 241 consulul C. Lutatius Catulus, reuşeşte să se impună în apropierea Insulelor Aegate, provocând Cartaginei, aflată în impas financiar, capitularea. Tratatul fu semnat, din partea punilor, de gene-ralul Hamilcar Barcas şi, din partea romanilor, de C. Lutatius Catulus. Acesta prevedea evacuarea Siciliei de către învinşi, plata unor despăgubiri de război care se ridicau la 1200 de talanţi în timp de 20 de ani, interzicerea recrutării de mercenari din teritoriile controlate de romani (Polybios, I, 62). Clauzele tratatului vor fi modificate prin decizie senatorială, màrindu-se la 22 000 de talanţi obligaţia financiară a Cartaginei şi adăugându-se la teritoriile achiziţionate de romani şi insulele Lipari. Deşi nu fuseseră prevăzute în tratat, Roma înglobează (între 241-238) şi alte teritorii, insulele Corsica şi Sardinia. Principala consecinţă a acestui conflict este dobândirea de posesiuni extraitalice pentru Roma (de fapt a primei provincii romane, ceea ce va duce la apariţia promagistraturilor) şi deschiderea către potenţialul economic al Siciliei (mai cu seamă grâne) şi către comerţul din centrul Mediteranei.

Până la deschiderea celui de-al doilea conflict cu Cartagina. romanii reuşesc să lărgească teritoriul pe care-1 controlau în nordul peninsulei Italice (în detrimentul triburilor gallice) şi în zona illyro-balcanică (mai cu seamă nord-vestul peninsulei Balcanice).

Pierderea marilor insule din Mediterana centrală nu a constituit o piedică pentru refacerea Cartaginei. Zona în care se concentrează atenţia senatului punic este cea a peninsulei Iberice, transformată într-o puternică bază economică. Aici este înfiinţată cetatea Noua Carthagena, devenită un important centru de legătură între zona africană şi cea hispanică, pacificată prin efortul lui Hamilcai'-62

îngrijoraţi de această ascensiune, massalienii cer ajutor Romei pentru a opri extinderea controlului punic. Se stabileşte, astfel, o linie de demarcaţie de-a lungul fluviului Ebrus, iar oraşul Saguntum devine liber de orice control punic. Politica lui Hamilcar este continuată de Hasdrubal (ginerele său) şi de Hannibal (fiul său), în 219 Hannibal, cu 50000 de soldaţi, 6000 de cavaleri şi 200 de elefanţi, atacă Saguntum-ul, încălcând tratatul cu Roma. La această dată. Roma este implicată în zona illyrică şi nu ripostează eficient ]a primele cuceriri ale lui Hannibal. Ambasada romană trimisă în Africa la Cartagina pentru rechemarea la ordine a acestuia eşuează. Hannibal reuşeşte să treacă fluviul Ebrus şi munţii Pirinei, apoi. în august 218, trece Ronul, îndreptându-se spre Italia (întreaga activitate a lui Hannibal este relatată în cartea a IlI-a a Istoriilor lui Polybios, şi în cartea XXI a lucrării lui T. Livius. De la fundarea Romei). Conflictul va fi de lungă durată, se va prelungi până în 201, şi se va purta în principal pe patru fronturi: în Italia, în Sicilia, în Hispania şi Africa.

Victoriile punice, începute (după trecerea cu grave pierderi a Alpilor) din nordul Italiei, de la Ticino şi Trebia (218), Trasimene (217), Cannae (216), pun Roma într-o situaţie extrem de dificilă. Planurile iniţiale ale Romei de a purta războiul pe trei fronturi (Italia, Hispania şi Africa) sunt abandonate, înaintarea rapidă a lui Hannibal spre inima Italiei, permisă şi de tactica şovăielnică a^ lui Fabius Maximus, dictator în anul 217, ia Roma prin surprindere. In 216, inca-pacitatea coordonării dintre cele două armate, una condusă de consulul L. Aemilius Paulus, reprezentant al unei tactici de hăituiala a duşmanului, şi cealaltă comandată de M. Terentius Varro, adeptul unei confruntări directe şi decisive, în dorinţa de opri jefuirea sistematică a zonelor de aprovizionare a Romei, pe care o practica Hannibal, duce la dezastrul de la Cannae. Consulul Aemiiius Paulus căzu în luptă alături de un număr impresionant de soldaţi (sursele avansează cifra de 45 000 de mii de morţi la care se adaugă alte 25 000 de prizonieri). Timp de doi ani Hannibal reuşise să învingă trupele romane prin tactica învăluirii, accentuând atacul pe flanc. Deşi aflat în poziţii de superioritate, în faţa unei cetăţi care rostea îngrozită sintagma: Hannibal ad portas (Hannibal •a porţile (Romei) !), generalul cartaginez nu atacă oraşul, limitându-se 'a continuarea incursiunilor în Italia, încurajate de această situaţie, unele cetăţi încep să părăsească alianţa cu Roma, care în încercarea sa de refacere a potenţialului de luptă recrutează până şi sclavi (cu Promisiunea eliberării la sfârşitul războiului). Lui Hannibal i se alătură sarnniţii, apoi Capua din Campania (unde punii pătrund în toamna lui

63

216), în timp ce alte oraşe campaniene i se opun (Cumae şi Neapolis). Retras în sudul Italiei. Hannibal ocupă, cu sprijinul militar al bruttilor, cetăţile Locri şi Crotona, apoi încheie (în 215) o alianţă cu regele macedonean, Filip al V-lea. Planul politic al urmaşului lui Hamilcar. acela de a crea o alianţă antiromane în Italia, stagnează din pricina lipsei de trupe militare care să-1 susţină. Aprovizionarea din Africa era defectuoasă, iar propriile trupe începuseră să dea semne de oboseală.

în acest moment, poziţia romanilor în Sicilia devenise precară ca urmare a ostilităţii cetăţilor greceşti şi a politicii dure practicată de promagistraţii romani (spre pildă, în 213 cetatea Leontinoi este cucerită, teritoriul - confiscat, iar populaţia este masacrată). Şi cetăţile greceşti din sudul Italiei jTarent, Heracleea. Metapont, Thurioi) trec de partea lui Hannibal, începând cu anul 212, însă. Roma reuşeşte unele victorii: Capua este recucerită (abia acum Hannibal atacă Roma. pentru a o obliga să slăbească atacul asupra Capuei, dar este obligat să se retragă), apoi şi Brundisium şi Tarentul (un mare număr de tarentini sunt vânduţi ca sclavi), în general comportamentul roman este extrem de dur, cetăţile sunt distruse, iar teritoriile lor transformate în ager publicus. Victoria romană (artizan fiind consulul Livius Salinator) de la Metaurum (207), unde este oprită alimentarea armatelor lui Hannibal de către trupele lui Hasdrubal, aduce speranţe în inimile senatorilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât activitatea militară a lui P.Cornelius Scipio, trimis în Spania, se dovedise a fi fructuoasă. Ales consul pentru anul 206 i se încredinţează comanda trupelor care urmau să atace Cartagina. Abia în 204 debarcă în Africa, unde campaniile militare le dublează cu activitatea diplomatică pe lângă regele numid Massinissa. rival al Cartaginei. Cumpărat de banii romanilor, acesta sprijină îndeaproape trupele romane. O primă victorie a lui Cornelius Scipio. în 203. îl determină pe Hannibal să părăsească Italia şi să se întoarcă în Cartagina. Oferta sa de pace este refuzată de Scipio. iar victoria de la Zama. din 201. pecetluieşte soarta războiului.

Pacea extrem de dură pentru cei înfrânţi prevedea următoarele: Cartagina renunţă la flota militară, oprindu-şi doar 10 vase pentru scopuri comerciale, cedează Romei insulele din Mediterana şi zona Spaniei, renunţă la orice politică externă proprie şi la alcătuirea de armate proprii, îşi dărâmă zidurile, plăteşte despăgubiri de război pe 50 ani, câte 200 de talanţi anual. Garantul tratatului este lăsat regatul Numid. condus de Massinisa, care trebuia să urmărească toate mişcările punilor şi să le facă cunoscute Romei. După o primă escală la Filip al V-lea, Hannibal se refugiază la curtea regelui seleucid

64

Antioh al Ill-lea (223-187), de unde fuge la regele bithinian, Prusias I (235-183); se sinucidem 183.

Câştigurile teritoriale ale Romei după acest conflict sunt extrem de consistente: este vorba în primul rând de minele spaniole şi de pieţele de desfacere altădată controlate de puni. Apoi rutele comer-ciale care se deschid Romei o transformă într-o cetate cu un important rol coordonator al comerţului în Meditarana centrală şi vestică. Lichidarea concurenţei feniciene va amplifica acest statut. La aceasta se adaugă importantul statut politico-militar pe care-1 dobândise după victoria de la Zama. Totodată, însă, Roma cunoscuse din nou precari-tatea sistemului său de alianţe şi a aparatului său administrativ. Faptul că, în urma celui de-al doilea război punic, Roma lichidase un important rival care putea să-i ameninţe serios securitatea în Italia este probat de lipsa, pentru deceniile următoare, din fastele consulare a dictatorilor, tn plus, romanii îşi vor concentra atenţia asupra unei alte zone a Mediteranei, cea estică, cu un dublu scop: valorificarea poten-ţialului economic al acestei zone şi canalizarea spre exterior, prin participarea la campanii militare, aducătoare de prăzi de război, a nemulţumirilor de acasă. Pentru mai bine de o jumătate de secol Roma va fi, în general, scutită de tensiuni interne. La nivelul elitei politice se creează două tabere: una va promova o politică de menţinere la nivel controlabil a cartaginezilor, potrivit convingerii conform căreia un potenţial pericol este un bun stimulent pentru armată, iar cea de-a doua va fi adepta lichidării totale a Cartaginei (Delenda Carthago !).

La începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al doilea, cea de-a doua poziţie politică se va impune. Astfel, comportamentul Romei faţă ele învinşii ei se va modifica radical. Cetăţile cucerite sunt arse, populaţia lor este dislocată, iar teritoriul este transformat în ogor public. Aceasta este şi atitudinea în cel de-al Ill-lea război punic, desfăşurat între 149-146. Provocată de Numidia, care înglobase teritorii punice, Cartagina începe conflictul cu aceasta, încălcând tratatul cu Roma referitor la înarmare şi la politica externă. Necon-sultată în această acţiune. Roma trimite ultimatum-uri, privind renunţarea la armata organizată şi la predarea echipamentului militar, înclinată să accepte iniţial aceste ordine, Cartagina este nevoită să refuze o ultimă cerinţă romană, şi anume aceea de a părăsi cetatea şi de a strămuta populaţia cu 15 km în interiorul continentului, în faţa unei asemenea condiţii care echivala cu «uciderea» acestui oraş, inerent legat de comerţul maritim, Cartagina se pregăteşte de ripostă, n consecinţă, trupele romane debarcă în Africa, sub comanda

65

consulului P. Cornelius Scipio Aemilianus, în 148. Atacul final se consumă în 146, când rezistenţa populaţiei este înfrântă chiar pe străzile oraşului. Teritoriul cetăţii, ars şi devastat, va fi considerat re-giune blestemată. Ulterior zona este organizată în provincia Africa, iar sub C. lulius Caesar (apoi şi Augustus) va fi construit centrul de la lulia Carthago.

C. Cucerirea bazinului est-mediteraneean

a. Cucerirea Ilyriei

Imediat după încheierea primului conflict cu Cartagina, Roma începe confruntările din nordul peninsulei împotriva triburilor gallilor, în faţa cărora reuşeşte să se impună, împingând zona controlată până dincolo de Po, întemeind noi colonii la Placentia şi Cremona. Totodată intervine în favoarea coloniei syracuzane de coasta Adriaticii, cetatea Issa. ajungând în conflict cu regalitatea illyrilor, reprezentată la acea dată de regina Tenta. Acesteia i se cere să nu atace Issa. dar cum unul dintre membrii ambasadei senatoriale este asasinat, iar Teuta asediază Epidamnos-ul şi Corcyra. Roma se crede îndreptăţită să declanşeze deschiderea ostilităţilor (229). La presiunea romană, regina despre-surează (228) cetăţile asediate, cedează o parte din regatul său aliatului romanilor, Demetrios din Pharos. Roma se erijează în protectoare a oraşelor Epidamnos şi Apollonia. Cum fidelitatea lui Demetrios lasă de dorit, senatul decide cucerirea Pharos-ului (realizată în 219 de consulul L. Aemilius Paulus).

b. Războaiele cu Macedonia

Intervenţia militară a Romei în bazinul Adriaticii şi în Illyria a neliniştit regatul Macedoniei. Este motivul pentru care Filip al V-lea. regele macedonean, încheie alianţa din 215 cu Hannibal. Stabilind contacte diplomatice cu greci din Liga Etoliană, Roma încearcă să împiedice valorificarea alianţei macedoneano-punice. în primul con-flict cu Filip al V-lea, rezultatele nu sunt spectaculoase pentru romani. Pacea de la Phoinike, din 205, nu aduce modificări remarcabile în sistemul raporturilor de forţe din bazinul Adriaticii. Eliberată, însă, de pericolul cartaginez după bătălia de la Zama (201), Roma se angajează într-o serie de acţiuni (alte trei războaie: 199-197; 169-167; 149-148) care vor duce, în final, la cucerirea regatului elenistic al Macedoniei.

66

Debutul celui de-al doilea conflict cu Filip al V-lea 1-a constituit ajutorul pe care Roma îl acordă regatelor elenistice (Rhodes şi Pergam), la cererea acestora, îngrijorate de politica expansionistă dusă de Macedonia, care îşi extinsese controlul asupra coastelor sudice ale Thraciei şi în Hellespont. Prin urmare, senatul roman decide să trimită o flotă pe coasta Epirului, pentru a atrage atenţia lui Filip al V-lea. Pretextul intervenţiei romane îl constituie necesitatea apărării libertăţii cetăţilor greceşti, de care Roma se va folosi din abundenţă în prima jumătate a veacului al Il-lea, fără ca la capătul acestei perioade să manifeste o reală preocupare în acest sens. Aliată cu Liga Etolică, Roma întreprinde campanii în zona Epirului şi în Macedonia, cu succese iniţiale, dar de mică importanţă. Abia în 197, consulul T. Quinctius Flamininus reuşeşte să pătrundă în Thessalia şi, prin victoria de la Kynoskephalai. îl obligă pe Filip al V-lea să renunţe la garnizoanele sale din oraşele greceşti, inclusiv din cele situate pe ţărmul Asiei Mici, să evacueze cetăţile din Hellespont, satisfăcând, astfel, cerinţele Rhodos-ului şi Pergamului (care aveau directe interese economice pentru ca strâmtorile dintre Marea Egee şi Marea Neagră să nu fie sub stăpânirea macedoneană). Pacea încheiată în 197 mai prevedea interdicţia, pentru Macedonia, de a dispune de o armată mai mare de 5000 de oşteni, de a mai folosi elefanţii şi distrugerea unei bune părţi din flota de război. De asemenea. Filip al V-lea trebuia să plătească Romei o despăgubire de război de 1000 de talanţi. Cu ocazia jocurilor istmice de la Corint, din 196, T. Quinctius Flamininus rostea o celebră proclamaţie prin care oraşele greceşti erau declarate libere de stăpânirea macedoneană: «senatul şi Titus Quinctius, comandant consul, înfrângând pe regele Filip şi pe macedoneni, lasă liberi şi nepăziţi şi neimpuşi, să se folosească de legile patriei, pe corinthieni. pe foceeni, pe locrieni. pe eubei, pe ahei, pe phtioţi, pe magnesi, pe thessalieni, pe perhaebi. La început n-au auzit nici toţi, nici clar, dar în stadion era o mişcare zgomotoasă şi neorânduială şi toţi se minunau de cele auzite şi se întrebau ce-a spus crainicul şi porunceau să spună iarăşi. Şi când s-a făcut linişte iarăşi şi crainicul, ridicându-şi glasul, a mai strigat plin de avânt către toţi şi a pătruns glasul decretului peste tot, un urlet de bucurie necrezut de puternic a pătruns până la mare, iar toţi din teatru s-au ridicat în picioare şi nimeni nu mai ţinea seamă de Jocuri, ci toţi se grăbeau să-1 salute pe Titus şi să-1 numească salvatorul şi apărătorul Eladei» (Plutarh, Viaţa lui T. Quinctius rlamininus, 10). Confruntarea cu regele spartan Nabis, ale cărui reforme nu sunt văzute cu ochi buni de cetăţile din Peloponez, va

67

conduce la alianţa dintre Roma şi cea de-a doua symmachie mai importantă din lumea elenă, Liga Aheeană. Considerat din nou, în cadrul jocurilor nemeene din 195, drept „eliberator al grecilor" T. Quinctius Flamininus va beneficia de onoruri extraordinare, chipul său apărând pe medaliile emise în cinstea sa.

Deşi condiţiile păcii cu Roma erau destul de grele, Filip al V-lea reuşeşte să-şi refacă potenţialul economic şi militar, prin valorificarea minelor de aur din Pangeu, ocupând din nou oraşele greceşti de pe coasta Thraciei (Enos, Maronea, Philipopolis). Alianţele cu populaţiile stabilite în zona mijlocie a Dunării (scordiscii, odrizii şi bastarnii, mai ales cu căpetenia tracilor odrizi, Cotys) asigurau Macedoniei (condusă după moartea lui Filip de fiul său, Perseu) o bună poziţie în Balcani, permiţând reluarea politicii de control al cetăţilor greceşti, constituind, totodată, motive suficiente de îngrijorare pentru romani. Cel de-a/ treilea război cu Macedonia, pe care Roma îl hotărăşte cu adeziunea plebei şi a cavalerilor, mai cu seamă, aristocraţia senatorială fiind reticentă faţă de aceste proiecte, va începe cu cucerirea Thessaliei, în 171, de către armatele consulului Licinius Crassus. Datorită durităţii înaintării romane, cetăţile sunt jefuite, inclusiv cele aliate, popula-ritatea Romei are de suferit, în 168, consulul P. Aemilius Paulus se impune în faţa lui Perseu, la Pydna, în pofida ajutorului primit de acesta de la odrizi. Capturarea însăşi a regelui macedonean şi a fiului său (exilaţi în Italia, în oraşul Alba Fucens) şi a întregului tezaur asigură enorme resurse Romei (este semnificativ pentru importanţa acestor resurse că, după bătălia de la Pydna, se suspendă perceperea tributum-u\ pentru cetăţenii romani pentru mai bine de un secol). Pacea încheiată desfiinţa practic statul macedonean, care era împărţit în patru districte cărora li se interzice dreptul de face comerţ între ele (ins commerciurn) şi orice alte relaţii, inclusiv stabilirea de căsătorii (ius conubium). Fiecare regiune era condusă de o adunare locală, beneficiind de o oarecare autonomie. Cu acest prilej se definitivează cucerirea romană a Illyriei, este stabilit controlul în Epir (supus unei despăgubiri importante de război).

Hegemonia romană în Macedonia va fi contestată două decenii mai târziu, în timpul răscoalei lui Adriscos (este vorba de al patrulea război cu Roma, 149-148), ce pretindea că este moştenitorul lui Perseu. Armatele lui P. Cornelius Scipio Aemilianus (fiul natural al învingăto-rului de la Pydna, intrat prin adopţie în familia Scipionilor), şi apoi cele ale pretorului L. Caecilius Metellus, supun definitiv Macedonia, transformată în provincie romana, condusă de un proconsul.

68

c. Cucerirea Greciei

Eliberate în 197-195 de sub control macedonean, cetăţile greceşti vor ajunge treptat sub stăpânirea romană. După victoria de la Pydna, Roma (ale cărei poziţii se întăriseră şi prin campaniile pline reuşite contra regatului elenistic al Siriei) decide luarea de prizonieri greci, prilej cu care şi istoricul Polybios este deportat, ca pedeapsă pentru neutralitatea ligii aheene din timpul celui de-al treilea război macedonean. Cu prilejul evenimentelor din Macedonia, prilejuite de Adriscos, are loc şi răscoala grecilor, înfrântă în 146. Corinth-ul, considerat principalul centru de revoltă, este ars până în temelii, în condiţiile în care acelaşi tratament urma să fie aplicat şi Cartaginei. Grecia este transformată în provincie romană, ligile greceşti sunt desfiinţate, cetăţilor interzicându-li-se orice fel de legături între ele, singurele raporturi trebuind să le stabilească cu Roma.

Cu acest prilej cea mai mare parte a peninsulei Balcanice intra direct, prin sistemul administraţiei provinciale, sub stăpânirea Romei, asigurându-i acesteia un real control al rutelor comerciale din Mediterana estică.

d. Cucerirea Pergamului

întemeiat în 283, de către unul din generalii lui Lisimah, Pergamul se afla, în timpul războiului dintre Roma şi Macedonia (215-205), în tabăra romană ca aliat, apoi ca regat clientelar. Intre 192-188, războiul romano-seleucid, îşi păstrează^ poziţiile, beneficiind de clauzele tratatului de la Apameea (188). în 133, ultimul rege attalid, Attalos al III-lea, lasă Pergamul moştenire Romei, care reuşeşte să înfrângă revolta lui Aristonicos (133-129), transformând zona în provincia romana Asia.

e. Cucerirea Siriei

Regatul Seleucid intră în conflict cu Roma mai ales în timpul regelui Antioh al III-lea (223-187), care se amestecă în problemele dinastice ale Egiptului şi încearcă să controleze tot estul Mediteranei. Politica romană în acest spaţiu capătă tot mai mult aspecte expansioniste. Pretextele acesteia erau tendinţele de control asupra strâmtorilor, manifestate de Siria seleucidă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, refugierea lui Hannibal la curtea lui Antioh al III-lea, ceea ce anunţa, Potrivit opiniei romanilor, crearea unei posibile coaliţii antiromane, intervine, alături de Pergam (condus de Eumenes, 197-158),

69

Rhodes şi Liga Aheeană, între 192-188 şi înfrânge armatele siriene la Termopile (în 191, sub comanda lui Livius Salinator) şi Magnezia (în 190, când trupele romane sunt conduse de P. Cornelius Scipio Africanul). Regele Siriei elenistice este obligat să evacueze Asia Mică (împărţită între Pergam şi Rhodos), să plătească o ^despăgubire de război de 15 000 de talanţi şi să-1 predea pe Hannibal, în anul următor, noul consul, Manlius Vulso, întreprinde o expediţie contra celţilor (numiţi în această regiune galaţi), dând curs cererilor lui Eumenes al II-lea. Pacea de la Apameea, din 188, îi impune lui Antioh al Ill-lea cedarea, în favoarea Pergamului, a posesiunilor micro-asiatice de până la Munţii Taurus, plata unei despăgubiri de război şi renunţarea, în favoarea Romei, la o parte din flotă^(cu excepţia a zece nave de război, întreaga flotă este scufundată). Intre 170-168, Antioh al IV-lea (175-163) intervine fără succes în Egipt, în condiţiile în care Roma se manifestă ca protector al regatului Ptolemaic. Elocvent în acest sens şi pentru statutul dobândit de romani după înfrângerea Macedoniei sunt însemnările lui Polybios: «Antiochos, în campania dusă împotriva lui Ptolemaios, înainta împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul roman Popillius Laenas. Regele îl salută de departe şi-i întinse mâna dreaptă. Popillius care ţinea tăbliţele pe care fusese înscris decretul senatului se mărgini să i le întindă, rugându-1 să ia cunoştinţă de conţinutul lor. Antiochos citi decretul şi răspunse că dorea să se consulte asupra problemei cu consilierii săi. Popillius luă atunci o hotărâre care trădează cât era de aspru şi de arogant. Cu un bastonaş făcut din cârcei de viţă de vie. pe care îl ţinea în mână. desenă în jurul lui Antiochos un cerc şi ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte de a ieşi din acest cerc. Regele, foarte mirat de o asemenea îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se închină în faţa voinţei poporului roman. Atunci Popillius şi cei care îl întovărăşeau îi întinseră mâinile şi salutară curtenitor. Conţinutul decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat ostilităţile contra lui Ptolemaios. Intr-adevăr, în răstimpul care i s-a fixat, regele îşi retrase armata în Siria. Această umilinţă 1-a costat mult, dar nu a avut încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse ordine în situaţia pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri regi ai Egiptului să rămână în bună înţelegere, le recomandă să trimită pe Polyarathos la Roma şi apoi se îmbarcă pe o corabie pentru a merge în Cipru, de unde avea intenţia să-şi retragă cât mai repede trupele cu care ocupa insula. Când debarcă aici, îi găsi pe generalii lui Ptolemaios înfrânţi şi ţinutul supus unor jafuri neînchipuite. De îndată

70

norunci soldaţilor lui Antiochos să părăsească insula şi el a rămas aici nană la plecarea ultimului soldat sirian. Aşa salvară romanii dinastia ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să fie răsturnată. (...) Dacă regele macedonean n-ar fi fost învins şi înfrângerea sa n-ar fi fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n-ar fi cedat niciodată cererilor venite de la Roma» (XXIX, 11). Ulterior, Siria intrată într-o nrofundă criză internă, va fi transformată în provincie romană de către Cn. Pompeius Magnus (64-63).

f. Cucerirea Egiptului

Din veacul al II-lea (mai precis de la pacea din 188 de la Apameea), Roma se implică în calitate^ de arbitru şi protector în problemele statului elenistic al Egiptului, în 116, la moartea lui Ptole-meu al Vlll-lea, Egiptul se destramă în trei părţi: Cirenaica (lăsată moştenire Romei în 96, de Ptolemeu Apion), Cipru, Egiptul propriu-zis. în 30, în urma învingerii Cleopatrei a Vll-a, după bătălia de la Actium din 31, se creează provincia romană de tip imperial.

Instalarea puterii romane şi în partea estică a Mediteranei va lega mai durabil spaţiul economic maritim vestic de cel nou cucerit. O mare cantitate de produse orientale vor pătrunde pe pieţele italice şi la Roma o dată cu stabilirea de grupuri umane, purtătoare ale culturii elenistico-orientale şi adoratori ai unor culte proprii. Hegemonia militară romană va face posibilă răspândirea unor elemente culturale occidentale în răsărit, fără ca să se poată modifica durabil şi structural elenitatea de aici.

D. Alte conflicte militare

Traversarea Alpilor de către Hannibal îndeamnă triburile celtice (galii) din nordul Italiei să treacă de partea acestuia, motiv suficient de îngrijorare pentru senatul roman care îşi vedea ameninţată poziţia de la sud de Po, şi noile sale colonii, Placentia şi Cremona, între 191 şi ]°3 Roma reuşeşte să-şi consolideze controlul asupra acestui teritoriu, mtemeind noi colonii (Bononia, actuala Bologna, Parma şi Mutina, Actuala Modena) şi construind noi căi de acces (via Aemilia şi via rlaminia). Următorul pas îl constituie supunerea triburilor ligurice din nord-vestul Italiei (primul pas în organizarea Galliei Cisalpine ca

71

provincie romană) şi întărirea stăpânirii coastei illyrice (acum, în 181. este înfiinţată colonia de la Aquileea, cu un mare rol pe drumul Romei spre Balcani).

între 181 şi 163, cu intermitenţe. Roma este nevoită să facă faţa revoltelor din Sardinia şi Corsica, cu preţul unei dure represiuni.

Dobândirea Spaniei, după înlăturarea stăpânirii cartagineze, a prilejuit accesul la bogate mine argintifere din care, în vremea lui Polybios. Roma putea să extragă zilnic venituri în valoare de 25 000 de drahme. Organizarea acestei zone ca provincie romană (alcătuită de fapt din Hispania Citerior şi Hispania Ulterior) nu este tocmai uşoară, romanii trebuind să facă faţă multiplelor campanii de revoltă ale localnicilor. Este vorba, într-o primă fază (195) de răscoala turdetanilor. sprijiniţi de triburile cetibere. stabilite la nord de teritoriul provincial nou înfiinţat, apoi de răscoala lusitanilor (izbucnită, sub conducerea lui Viriathus. în 154. cu acelaşi sprijin al celtiberilor) şi de numatini (între 143-133. când comanda pentru purtarea războiului Numantiei este încredinţată învingătorului Corinth-ului şi al Carta-ginei, P. Cornelius Scipio Aemilianus Africanus. Politica dură a Romei, deportările de populaţii, vinderea ca sclavi a învinşilor şi abu-zurile fiscalităţii romane, vor face ca această regiune să constituie un punct nevralgic al sistemului administrativ provincial. De aceea, în veacul următor, opoziţia lui Sertorius la politica lui Sylla, avea să-1 conducă pe primul în regiunea hispanică unde organizează o puternică rezistenţă, înfrântă cu greu de trupele senatoriale, la finele deceniului al treilea al ultimului secol republican. Legătura dintre provinciile spaniole şi Italia se va face prin supunerea coastei sudice a Galliei. şi organizarea, ulterioară a Galliei Narbonensis.

Până la instaurarea Principatului, alte două momente mai impor-tante, legate de expansiunea Romei, sunt supunerea Numidiei, 111-105, şi capturarea regelui acesteia lugurta, războaiele cu Pontul: 89-84, 83-81. 74-63, împotriva lui Mitridate al VI-lea Eupator. Partea estică a Pontului devine regat clientelar în vreme ce partea vestică, cu Bithynia. va forma provincia Pont-Bithynia. în plus, după încercarea eşuată a regelui bosforan, Pharnaces al II-lea de a reface Pontul, (înfrânt de Caesar la Zela. 47), Roma instituie propriu său control într-o regiune pe care împăratul Nero o va transforma în provincie. (63 d. Hr.) incluzând-o în Galatia. Un capitol aparte, prin importanţa pe care sursele latine i-au acordat-o, este cucerirea Galiei de Caesar, 58-51, perioadă în care se fac primele incursiuni dincolo de canalul Mânecii de azi (este vorba de expediţia lui Caesar în Britannia. 55-54, în regiunea sud-estică a Angliei, organizată în 43 d.Hr. ca provincie romană). 72

' E. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

Cuceririle militare vor avea menirea de a transforma Roma într-un imperiu vast, a cărui principală axă de constituire avea să fie Marea Mediterană, provocând importante mutaţii pe toate planurile. Practic toată evoluţia istorică a Romei din ultimele două secole republicane reprezintă consecinţa acestei expansiuni.

a. Consecinţe economice

Din punct de vedere economic Roma va câştiga un imens teri-toriu agrar şi puncte comerciale importante. Producţia meşteşugă-rească se dezvoltă, în măsura în care la mai vechea activitate din oraş se adaugă cea din Italia şi mai ales din spaţiile extraitalice cucerite. Este vorba de centrele din lumea elenistică ale căror produse se regăsesc din plin pe pieţele din Roma: mătasea de Cos, cânepa din Caria, obiecte de pielărie din Cilicia, metale din Sardinia şi Spania (fier, aramă, aur şi argint), din sud-vestul Britanici (cositor), ceramică din Etruria şi Grecia, sticlă din Siria şi Egipt, parfumuri şi unguente orientale. Drumurile au evoluat prin împrumutarea unor tehnici de la italicii de nord (pentru aşezare şi pavaj), de la etrusci (pentru şanţuri şi scurgere), de la greci (în ceea ce priveşte fixarea pavajului). Paralel cu aceasta are loc creşterea numărului de centre urbane (fie nou înfiinţatele colonii, fie municipiile organizate pe temelii urbane deja existente în spaţiile supuse), în pofida înmulţirii mijloacelor de transport cu vehicule pe roţi (căruţe cu roţi joase şi pline, cu coviltir sau cu lada deschisă), deplasarea terestră este înceată. Sunt amenajate căile fluviale, de exemplu Tibrului i se construiesc docuri în 193, 179, 174, iar activitatea de înălţare de poduri (arcul este invenţie romană) este în plin avânt. Rutele maritime, se multiplică, sistemul de navigaţie şi ambarcaţiuni fiind însă preluat de Ia etrusci, volsci, greci, campanieni, fenicieni. Tonajul maxim este de 150-180 de tone. Există bâlciuri la dată fixă şi prăvălii deschise permanent, apar contractele comerciale, de închiriere a spaţiilor, între negustori şi marinari cu fixarea răspunderii contractuale şi precizarea cheltuielilor făcute, de despăgubiri, etc. La finele secolului al 111-lea (sigur atestată în 213) apare şi se răspândeşte moneda. Primele emisiuni aflate în grija edililor îi înfăţişează pe aceştia cu spice de grâu. Ele sunt aşii din bronz urmaţi de sesterţi ca diviziuni ale denarilor de argint. Raportul dintre aşi, sestejţi şi denari se modifică în mod continuu datorită devalorizărilor, în epoca lui Polybiu, de exemplu, denarul a fost fixat

73

la 16 aşi. De asemenea este organizat sistemul de măsuri şi greutăţi pus sub protecţia zeilor Castor şi Polux.

Cea mai importantă modificare, cu implicaţii adânci în evoluţia cetăţii din ultimele două secole de existenţă a Republicii romane, se consumă la nivelul regimului proprietăţii funciare şi al agriculturii. Ca urmare a campaniilor militare prelungite are loc o pauperizare a micilor proprietari, nevoiţi să-şi lucreze pământul cu mijloace puţine şi cu forţa de muncă proprie. Cum noile expediţii din Balcani şi Orient depăşeau ca durată un sezon agricol, veniturile unei proprietăţi mici. rămasă nelucrată sau lucrată deficitar, sunt serios afectate. In consecinţă capacitatea materială a cetăţenilor, de care depindea echiparea militară şi participarea efectivă la război, scade în asemenea măsură încât sursele vorbesc chiar de o respingere a participării la înrolări şi, deci, de dificultăţi militare cărora Roma trebuie să le facă faţă. în plus. aristocraţia funciară îşi va spori domeniile prin achiziţionarea unor proprietăţi falimentare, dar mai ales prin acapa-rarea de terenuri din ager publicus rezultat din cuceriri. De asemenea se apelează tot mai mult la mâna de lucru servilă, găsibilă acum din abundenţă datorită marelui număr de prizonieri de război, ceea ce va contribui la adâncirea fenomenului ..şomajului" în rândul plebei rurale. La acestea se adaugă scăderea preţului la produsele agricole din Italia în urma aducerii grânelor din Sicilia şi Sardinia, mai întâi, şi apoi şi din Egipt. Măsurile luate în secolele IV-III nu îmbunătăţesc vizibil situaţia agrară: în 367 - lex Licinia-Sextia preciza limita de 500 de iugera pentru o familie care întreţinea 100 de boi şi 500 de oi (cifre transmise de sursele latineşti care sunt exagerate), în 232-228 prin tex Flaminia au loc parcelări în Picentum iar în 218, Lex Claudia interzicea senatorilor romani activităţile comerciale, prin impunerea unui număr fix al corăbiilor proprii şi a unui tonaj maxim admis (măsură care dorea menţinerea aristocraţiei senatoriale în câmpul ocupaţiilor agrare).

Reformele fraţilor Gracchiîn a doua jumătate a secolului al 11-lea fraţii Tiberius şi Caius

Sempronius Gracchus vor încerca rezolvarea multiplelor probleme cu care se confrunta plebea rurală-posesoare a cetăţeniei şi deci mobilizabilă. Ales tribun al plebei în 134. Tiberius Gracchus iniţiază un program agrar de stabilire clară a dimensiunilor loturilor familiale care relua în bună măsură termenii legii Licinia-Sextia (cu îngăduirea a cel mult 1000 de iugera pentru o familie care avea doi fii). Restul pământului din ager publicus, care rămânea după aceste măsurători.

74

avea să fie parcelat în loturi inalienabile, de câte 30 de iugera, în vederea unor noi împroprietăriri, pentru care se percepe un impozit funciar. De aceste operaţiuni de cadastrare şi împroprietărire urma să se ocupe o Comisie agrară din care făceau parte alături de Tiberius, fratele său, Caius, şi socrul său, Appius Claudius. Tiberius propune ca mijloacele financiare pentru eficientizarea activităţii acestei comisii să fie procurate din veniturile Pergamului. stat elenistic de curând lăsat moştenire Romei de ultimul rege Attalid. In teorie, reforma propusă de Tiberius, pe care o discutase în grupul său de prieteni şi pentru care primise încurajări, apreciată fiind ca o măsură realizabilă şi legală, îşi propunea refacerea micii proprietăţi rurale, a grupurilor de assidui, îndreptându-se împotriva depopulărilor din Italia. Dar faptul că se cerea folosirea unor venituri provinciale de către un grup de cetăţeni sau în folosul unei minorităţi a fost interpretat ca un act de trădare şi un pericol la adresa stabilităţii interne şi a controlului financiar pe care de secole îl aveau senatorii. Iniţiatorul reformei este invitat în senat pentru a fi convins să renunţe la proiectul său. Aceasta îl determină pe Tiberius să convoace, de grabă, adunarea pe triburi şi să-şi expună proiectul. Opoziţia câştigă de partea sa pe Octavius. colegul său de tribunal, care se opune votului. Tiberius cere destituirea lui Octavius (fapt neconstituţional) şi legea este votată. Punerea ei în aplicare este însă mult întârziată aşa încât Tiberius, pentru a se asigura de eficienţa aplicării programului său agrar, cere poporului un nou mandat de tribun (ceea ce era în afara ordinii instituţionale fireşti). Dorinţa însă i-a fost interpretată ca o dovadă clară de uzurpare a puterii politice şi a fost acuzat că doreşte să fie rege. Este asasinat de Cornelius Scipio Nasica în plin Capitoliu împreună cu o parte a susţinătorilor lui. „A fost prima răscoală de la alungarea regilor", „înnăbuşită cu sângele cetăţenilor" (Plutarh. Tiberius, 20). După uciderea lui Tiberius tulbu-rările se ţin lanţ deoarece măsurătorile domeniului public, deja acaparat de unii dintre cetăţeni şi aristocraţi şi împroprietăririle au fost contestate sub motiv că sunt de fapt exproprieri. Se deschide o perioa-dă de interminabile procese, pentru despăgubirea „expropriaţilor" care cereau chiar şi recuperarea cheltuielilor pentru investiţiile făcute de-a lungul anilor pe aceste domenii pe care le pierdeau. Situaţia tulbure datorată faptului că .. odată cu noua măsurătoare, unii fură mutaţi de Pe un teren cu plantaţii şi acareturi pe unul necultivat, alţii - dintr-o ţarină roditoare pe un teren neproductiv sau acoperit de bălţi sau de mlaştini" (Appianus, Războaiele civile. I, 18) este amplificată de nemulţumirile italicilor care îşi vedeau proprietăţile ameninţate.

75

Comisia este suspendată, iar distribuţia de loturi este încredinţată Iui Corneliu Scipio Aemilianus (care însă, este găsit mort imediat după primirea acestei însărcinări), între 133 şi 123 aplicarea programului agrar a lui Tiberius este greoaie şi plină de piedici juridice şi procedurale, în 123, mezinul Corneliei, mama Gracchilor, Caius, este ales tribun al poporului şi încearcă să continue opera fratelui său. Abil, dublează iniţiativele sale în plan economic cu un program politic menit să-i asigure suportul şi adeziunea necesară supravieţuirii sale şi a proiectelor sale. Caius face să se voteze o lege care decide ca distribuirea provinciilor să preceadă alegerile consulare pentru a preîntimpina manevrele de culise. De asemenea, propune şi se votează o lege care substituie pe senatorii din tribunalele perma-nente, quaestiones, înfiinţate în 149 î.Hr., cu cavaleri. Alte măsuri vizau interzicerea recrutărilor militare sub 17 ani şi acordarea unei solde din partea statului din care se putea procura echipamentul.

Sub aspect economic. Caius Gracchus reglementează aprovizio-narea cu grâu a plebei urbane (ce primea subsidii de la stat), stabilind alocaţia lunară de 5 baniţe precum şi preţul acestor grâne pe care îl scade la jumătate (de unde ispita de a nu mai lucra pământul şi de retragere în oraş), amenajează pieţele publice, dispune repararea unor drumuri. Caius intenţionează întemeierea a patru noi colonii: Squillacium - în Calabria, Neptunia - în zona Tarentului, Capua şi Cartagina. Opoziţia sa politică, în mare parte alcătuită din senatori, câştigă încrederea colegului de tribunal. Livius Drusus care se face purtărorul de cuvânt al unui contra-program pur propagandistic: întemeierea a 12 colonii în Italia (ceea ce nu era posibil din lipsa pământului) şi desfiinţarea impozitelor pentru noii împroprietăriţi (care însă echivala cu ştergerea mărturiei fiscale a statutului de proprietar). Pachetul legislativ propus de Caius Gracchus avea să aibă un impact mai mare şi mai de durată, dar îi va aduce şi asasinarea.

După dispariţia sa fizica senatorii tergiversează cât pot de mult aplicarea programului agrar. Mai mult, printr-o serie de trei legi, îl anulează: este vorba de lex Baebia din 119 care permite vânzarea noilor loturi dobândite, apoi sunt desfiinţate coloniile gracchiene (se începe colonizarea în Gallia Transalpină), lex Spuria din 111 care suspendă impozitele şi lex Mamilia Roscia Paeducaea din 109 ce adaugă precizări juridice privind cadastrarea. Din acest moment pământul devine obiect al tranzacţiilor comerciale şi obiect de litigiu. Cetatea va încerca prin colonizări extraitalice şi printr-un program militar să rezolve regimul proprietăţii funciare. De aceea, aproape

76

toate legile cu caracter agrar post-grachiene vizau împroprietărirea veteranilor şi nu a civililor în ansamblu, cum susţinuseră fraţii Gracchi. Două sunt excepţiile de la această regulă: legea din 63 î.Hr. care revine la împroprietărirea civililor şi măsura lui lulius Caesar din 59 î.Hr. care se adresează deopotrivă civililor şi veteranilor.

b. Consecinţe sociale

La capătul cuceririlor romane tabloul social este unul extrem de complex, societatea romană fiind structurată pe categorii sociale diferenţiate prin statutul juridic propriu. O primă clasificare împarte populaţia imperiului în cetăţeni şi necetăţeni. Dintre necetăţeni unii au condiţie juridică liberă, alţii sunt cu statut servil.

In categoria cetăţenilor se disting aristocraţia senatorială, noii îmbogăţiţi - cavalerii, şi cetăţenii de condiţie medie şi modestă care alcătuiau plebea rurală şi plebea urbană.

Elita senatorială îşi păstrează în bună măsură privilegiile economice şi politice. Ca reflex al deschiderii Romei spre exterior, această aristocraţie începe să fie tot mai mult preocupată de activităţile non-agrare (lucrative şi comerciale) fapt sancţionat imediat de autorităţile politice prin celebra lege Claudia din 218 care interzice senatorilor comerţul maritim în încercarea de a păstra această categorie socială cât mai aproape de preocupări funciare. Aşadar, proprietara celei mai mari părţi din ager publicm, pe lângă mai vechile domenii, această aristocraţie controla sectorul agricol, aprovizionarea cu grâne, inclusiv după dobândirea marilor grânare extraitalice. datorită funcţiilor politice pe care le deţinea, în unele cazuri averile senatorilor erau considerabile, spre pildă Cn. Manlius Vulso rămâne proverbial prin dorinţa sa de înavuţire, P. Cornelius Scipio Africanul îi putea lăsa fiicei sale o dotă de 300 000 de denari, iar averea învingătorului de la Pydna, L. Pauîus Aemilius, se ridica la nu mai puţin de 370 000 de denari.

Spre finele Republicii se conturează existenţa tot mai clară a unui ordin senatorial, în sensul că apartenenţa la acest statut juridico-social se poate transmite ereditar şi este bine reglementată în plan public. Senatorii au însemne vestimentare proprii: toga cu tivul lat de purpură, inelul de aur, încălţăminte specială, de asemenea au locuri rezervate la teatre şi alte spectacole publice, în ultimii ani ai republicii Practica impune o limită minimă de avere, care se ridica, pentru membrii acestui ordin, la un milion de sesterţi.

77

Categoria cavalerilor provenită din oameni de afaceri (publi-cani), cei care practicau tranzacţiile monetare, zarafii (faenera-tores sau argentarii), comercianţi (negotiatores), la care se adaugă elitele noilor comunităţi italice, reprezintă un element social nou, închegat în urma evoluţiei sociale care a însoţit marile cuceriri. Cavalerii tind să imite comportamentul civic şi politic al vechilor aristocraţi, de aceea vor evolua spre un veritabil ordo cu un statut simbolizat de calul public, inel de aur, togă cu tivul de purpură îngust şi locuri rezervate, prin legea Roscia din 67 î.Hr., la spectacole. Bariera de avere pentru cavaleri se impune în ultimul secol republican la 400 000 de sesterţi. Dintre cavaleri, cei care vor ajunge să controleze îndeaproape finanţele statului sunt publicanii, organizaţi în adevărate companii (societates publicanorum) cărora li se concesionau prin contracte publice aprovizionarea armatei, strângerea taxelor şi impozitelor din teritoriul provincial, supravegherea activităţilor miniere. Abuzurile din teritoriu şi caracterul versatil al comportamentului publicanilor au fost nu o dată obiectul unor dispute şi procese publice uneori măsurile împotriva acestora mergeau până la anularea contractelor stabilite (de exemplu, în 167 î.Hr. minele din Macedonia sunt închise tocmai pentru a le scoate de sub controlul publicanilor; în 60-59 î.Hr. publicanilor din Asia li se refuză revizuirea contractelor).

Vechea categorie a proprietarilor rurali se vedea aproape rui-nată în urma expediţiilor militare care îi ţineau departe de lucrul pământului, fără ca la întoarcerea acasă să beneficieze de scutiri sau înlesniri fiscale, în vremea Gracchilor textele vorbesc de situaţia dificilă în care se găsea plebea rurală obligată să ducă tot greul războiului datorită sistemului de recrutare censitară instituit încă din perioada regală: „oamenii care luptă şi care mor pentru Italia nu au parte decât de aer şi de lumină şi de nimic altceva şi rătăcesc prin Italia cu femeile şi copiii lor. fără casă, fără culcuşuri, în vreme ce comandanţii lor îi mint pe câmpul de luptă, îndemnându-i să reziste împotriva duşmanilor pentru mormintele strămoşilor şi pentru templele zeilor, pentru că nimeni nu are nici un altar străbun, nici un monument al străbunilor din atâţia romani, ci ei luptă pentru luxul şi bogăţia unor oameni bogaţi, şi ei. care sunt numiţi stăpâni ai pământului, mor, dar nu au nici măcar o brazdă"' (Plutarh, Tiberius, 9.4). Această realitate este întâlnită mai ales în sudul peninsulei, zona Etruriei şi nordul Italiei cunoscând totuşi persistenţa micilor proprie-tăţi, în pofida dificultăţilor de ordin material. O bună parte a acestei plebe rurale care. sărăcită fiind şi înglodată în datorii, ?şi vede

78

pământurile acaparate de latifundiari, se îndreaptă spre Roma, îngro-sând rândurile plebei urbane. Aceasta din urmă, stabilită efectiv în teritoriul urban, şi deci integrată celor patru triburi urbane, devine curând o pătură parazitară căreia statul îi distribuia lunar raţie de grâne şi care va fi uşor folosită ca masă de manevră politică. Cum până la instituirea imperiului adunarea poporului, căreia i se încredinţează votarea celor mai importante legi, se întruneşte doar la Roma, şi cum deplasarea pentru şedinţele politice ajunge să fie destul de rar făcută de către populaţia rurală, această plebe urbană devine principalul segment social (din rândul categoriilor inferioare ale societăţii roma-ne) prezent în momentul dezbaterilor publice din cetate şi votează (este vorba de o majoritate simplă a celor prezenţi la dezbatere) în numele poporului roman, alături de elite.

Necetăţenii care cuprindeau, globalmente vorbind, pe supuşii de toate rangurile sociale ai Romei se împart şi ei în două mari categorii. Prima este formată de populaţia liberă din punct de vedere juridic din Italia sau din celelalte provincii care încheiaseră cu Roma tratate de alianţă (fie ele de egalitate, fie de stabilire a statutului inferior faţă de romani). Cea de-a doua este reprezentată de populaţia de condiţie servilă provenită îndeobşte din prizonierii de război, care nu conta din punct de vedere juridic.

Oraşele italice, aliate ale Romei şi-au pierdut dreptul la pro-priile alianţe, fiind obligate să-şi desfiinţeze ligile sau confederaţiile locale. Fiecare cetate aliată furniza Romei o contribuţie „voluntară'" şi contingente militare de infanterie şi cavalerie comandate de cetăţeni romani, fără dreptul de a participa la distribuirea prăzilor de război, începând cu a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr., după orice cucerire pământul unei cetăţi este în general confiscat şi considerat ager publicus din care se distribuie loturi către cetăţeni, mai ales către elite. Inechităţile de tratament politic şi abuzurile la nivelul regimului funciar au tensionat relaţiile Romei cu socii, mai ales după eşecul proiectului de acordare a cetăţeniei romane propus de tribunul plebei Livius Drusus, în 91 î.Hr.Asasinarea lui Drusus provoacă ruperea totală a relaţiilor aliaţilor italici cu Roma şi izbucnirea aşa-numitului război social. Revolta, ne spune Appian (Războaiele civile. I. 38 şi urm.), izbucneşte în cetatea Asculum (90 î.Hr.) unde reprezentanţii autorităţii romane sunt ucişi. Urmează reacţia în lanţ a majorităţii populaţiilor italice supuse Romei, printre care se numărau: marsii, pelignienii. vestinii, picentinii, lucanii, samniţii. Cum tratativele cu Senatul roman privind

79

acordarea de drepturi cetăţeneşti eşuează, romanii trimit trupe (Appian vorbeşte de 100 000 de combatanţi care se ridicaseră la revoltă cărora romanii le răspund cu forţe numeric egale) comandate de Sex. lulius Caesar şi P. Rutilius Lupus, având ca subofiţeri personaje importante din punct de vedere politic: Cn. Pompeius, Valerius Messala, Licinius Crassus, L. Cornelius Sylla. Se luptă pe mai multe fronturi. Aliaţii reuşesc să cucerească o serie de oraşe, precum Venafrum. Nola, Stabiae, Minturnae. Salernum. Nuceria. Consulul Rutilius îşi pierde chiar viaţa în bătălia de la râul Liris, iar Cn. Pompeius este respins la Firmuin. Situaţia dificilă în care se găseau romanii i-a îndemnat pe etrusci şi pe nordici să rupă şi ei alianţele. Roma apelează la liberţi (cărora le-a acordat cetăţenia romană) pentru apărarea zonei de coastă de la Cumae. Şi fidelitatea etruscă este plătită cu aceeaşi acordare a cetăţeniei. Legea lulia (90 î.Hr.) extindea astfel cetăţenia romană la cetăţile şi populaţiile rămase fidele. Noii cetăţeni erau distribuiţi în zece triburi rurale care trebuiau să voteze în urma celorlalte, în 89 î.Hr.. Cornelius Sylla restabileşte controlul roman în regiunea samnită în vreme ce Cn. Pompeius îi supune pe marsi. pe marucini şi pe vestini. cucerind şi cetatea Cannae, iar Caecilius Metellus se impune în faţa iapygilor. Cu toate aceste victorii senatul este nevoit să acorde şi celorlalţi aliaţi dreptul de cetăţenie prin legea Plautia Papiria din anul 89 î.Hr. Practic, toţi locuitorii de la sud de Pad erau acum cetăţeni ai unui stat care se raporta la întreaga Italie (tota Italia) atunci când se exprima politic. Interesant este faptul că la încheierea acestui război au participat în comun toate forţele politice romane, fără a se mai ţine cont de orientările şi convingerile politice ale unuia sau altuia.

Supuşii din provinciile extraitalice, care îşi păstrează propriile structuri de organizare socială, sunt obligaţi să suporte impunerea unui sistem fiscal complex (alături de ..preţul păcii"- tributum soli, existau impozite directe şi indirecte) şi să furnizeze contingente militare în baza tratatelor încheiate cu Roma. Se poate decela o rezistenţă la romanizare în Grecia, sub forma păstrării individualităţii culturale şi instituţionale, alături de care se cuvine amintit episodul, oarecum singular, de ridicare la luptă împotriva stăpânirii romane, în 133 î.Hr., din recent înfiinţata provincie Asia (pe teritoriul fostului regat al Pergamului). Ultimul rege al Pergamului, Atalos al III-lea. lăsase statul său moştenire Romei prin testament, dar pretinsul său fiu nelegitim, Aristonicos. încearcă, fără succes, să conteste acest transfer de autoritate. Răscoala izbucnită dă prilej senatului roman să mediteze la modalitatea concretă de înstăpânire a propriilor structuri, în 129 ultimele focare de rezistenţă

80

sunt eliminate (cu ajutorul unor aliaţi din zonă: Bithynia, Pont, Capadoccia), iar administraţia romană este reluată.

Tot o consecinţă a războaielor de cucerire este apariţia unei importante categorii de sclavi folosiţi în agricultură, în principal, dar şi în cadrul atelierelor meşteşugăreşti (Etruria), minerit, în educaţie (cei mai renumiţi pedagogi erau, de altfel, grecii) sau ca servitori domestici. In secolul al II-lea î.Hr. mâna de lucru servilă barează lucrătorilor zilieri de condiţie liberă calea spre dobândirea mijloacelor de subzistenţă. Situaţia este dramatică mai ales în perioada Gracchilor, aşa cum s-a văzut. Consideraţi unelte vorbitoare (Varro. De re rustica, 1. 17. 1: „instrument genus uocale") sclavii erau la discreţia totală a stăpânilor lor. Totuşi nu se poate generaliza existenţa unui tratament dur sau a unei discipline austere pornind numai de la consideraţiile lui Cato Maior (De rustica şi De Agricultura). Acesta era de părere că un sclav bolnav nu are nevoie de o raţie alimentară zilnică la fel de mare ca în zilele când putea munci, că nu este benefic să se glumească şi să se vorbească prea familiar cu servitorii, că munca cu sclavi trebuie judicios gândită. De exemplu, pentru 60 de hectare de plantaţie cu măslini ar fi nevoie după aprecierea cenzorului Cato doar de 13 sclavi, iar 25 de hectare de viţă de vie pot fi lucrate cu numai 16 sclavi.

Ca urmare a abuzurilor proprietarilor dar şi a deficienţelor de organizare a administraţiei romane, vor izbucni, la finele sec. al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, o serie de revolte ale sclavilor. Prima se desfăşoară în Sicilia între 135-132 î.Hr. când un grup de sclavi ocupă cetatea Enna şi-1 proclamă rege pe liderul lor, profetul Eunus din Apameea. Trupele lui Eunus se alătură celor ale cilicianului Cleon ajungând să cuprindă cea 200 000 de oameni. Succesele repurtate de aceştia (sunt cucerite Murgantia, Heracleea, Taurome-nium) instigă la revoltă şi pe sclavii din Sinuessa, Minturnae sau din minele de argint de la Laurion, în Grecia. Cetăţile siciliene se dezic de mişcarea lui Eunus. mai mult, colaborează cu romanii în reprimarea răsculaţilor. După alte mişcări de mai mică amploare din Nuceria şi Capua, cavalerul Titus Vettius îşi înarma proprii sclavi pentru a-i fugări pe creditorii săi (Diodor, Biblioteca istorică. 36.2. l şi urm.). Intre 104-101 când Roma era ameninţată cu invazia cimbrilor şi teutonilor, izbucneşte tot în Sicilia o nouă revoltă condusă de cilicia-nul Athenion şi profetul sirian, Salvius. Pentru a face faţă pericolului extern Roma hotărâse chemarea sub arme a sclavilor cu preţul eliberării, măsură tergiversată de aristocraţia funciară din Sicilia. Revoltaţii îl proclamă pe Salvius rege şi doresc înfiinţarea unui stat

81

propriu după model elenistic. De data aceasta înfrângerea este relativ mai rapidă, dar nicidecum mai uşoară.

Pericolul cel mai mare 1-a reprezentat răscoala lui Spartacus din 74-71 î.Hr. începută în şcoala de gladiatori de Ia Capua revolta se baza. potrivit surselor greceşti, pe forţele adunate a cea 120 000 de indivizi. Răscoala lui Spartacus nu s-a bucurat de suportul populaţiei urbane din Italia, nici măcar cea rurală pe de-a-ntregul. Fost militar apoi obligat să lupte în arenă. Spartacus îşi organizează temeinic apărarea, în încercarea sa de a ajunge în Gallia transalpină. Conside-rată iniţial o simplă rebeliune, răscoala este înnăbuşită cu greu după trei ani de conflicte. Nu mai puţin de opt legiuni au fost organizate şi trimise împotriva răsculaţilor. Ultima mobilizare îl aduse pe Crassus în fruntea legiunilor sale în apropiere de Brundissium unde armata lui Spartacus este definitiv distrusă, represiunea fiind extrem de dură. Appian vorbeşte de ..măcelărirea cu nemiluita'" a răsculaţilor, şi spân-zurarea lor „pe drumul care duce de la Capua la Roma (Războaiele civile, I, 120).

Aceste mişcări sociale nu au afectat însă structura statului roman. Prin scopul propus, eliberarea personală în cazul lui Spartacus şi crearea unor state de tip elenistic în Sicilia. revoltele au un impact restrâns asupra ansamblului societăţii romane. Se cuvine totuşi subli-niată cauza acestor evenimente - abuzurile şi punctele slabe ale guvernării romane, charisma liderilor care au mobilizat aceste forţe umane şi amprenta lăsată în memoria colectivă a sclavului înarmat care se îndreaptă împotriva Romei, în 63 î.Hr. aceasta ameninţare ce plana datorită intenţiei lui L. Sergius Catilina de a prelua puterea politică, prin lovitură de stat. a fost suficientă pentru ca senatul să se mobilizeze eficient la chemarea lui Cicero (consul în acest an) pentru a pune capăt complotului.

c. Consecinţe militare

Numeroasele şi îndelungatele campanii militare pe care Roma le-a iniţiat pe un spaţiu extrem de vast au adus modificări ale statutului soldatului-ţâran, obligat la început să-şi procure singur echipamentul militar, pe de o parte, iar pe de altă parte, au provocat schimbări de comportament la nivelul elitelor conducătoare. Pauperizarea deja menţionată a cetăţenilor care formau legiunile provoacă o lipsă de entuziasm faţă de participarea la campanii militare. Sursele amintesc de dificultăţi de mobilizare spre finele secolului al ll-lea î.Hr. Este meritul lui Caius Marius de a fi încercat rezolvarea acestei probleme

82

militare, cu care el însuşi s-a confruntat în timpul luptei contra cimbrilor şi teutonilor, între 107 şi 104 Marius decide înrolarea pe bază de voluntariat a aşa-numiţilor căpiţe censi care primeau echipa-ment şi soldă de la stat. La finele campaniei aceştia urmau să fie înscrişi pe listele de împroprietăriri în calitate de veterani. Două sunt consecinţele acestei măsuri: prima constă în rezolvarea temporară a problemei agrare şi deplasarea în afara cetăţii a unui segment social turbulent (din lipsa mijloacelor de subzistenţă), iar cea de-a doua o reprezintă legătura specială care se creează între soldat şi generalul care urma să-1 împroprietărească. Aceasta din urmă va duce la substituirea fidelităţii datorată de soldaţi valorilor civice ale Romei cu0 fidelitate acordată unui individ - comandantul militar, în veacul1 î.Hr. trupele recrutate în general din regiunile de baştină alegeneralilor, unde aceştia îşi aveau reţelele de clientelă, vor fi folositeca factor de manevră electorală şi presiune politică. De asemenea,Marius a introdus acvila ca steag de legiune, la început realizată dinargint, apoi din aur, şi organizarea pe cohorte. Fiecare cohortăcuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes şi unul detriarii. Zece cohorte alcătuiau o legiune.

Armatei de cetăţeni i se adaugă trupe auxiliare formate din contingentele popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă şi armamentul lor specifice.

d. Consecinţe fiscale şi administrative

Din punct de vedre fiscal se produc mutaţii importante. La înce-putul expansiunii. Roma pornea în campanie cu corpul ei cetăţenesc obligat să plătească un impozit direct - tributum - sub forma unui împrumut rambursabil acordat statului pentru susţinerea financiară a efortului de mobilizare a legiunilor, urmând ca la finele războiului aceste sume să fie returnate cetăţenilor din prada de război. După acapararea imensului tezaur al lui Perseus, regele macedonean înfrânt în 168 la Pydna, perceperea tributului este suspendată (o ultimă aplicare s-a încercat fără succes de către Octavianus în 43 î.Hr.). ceea ce va transforma calitatea de cetăţean roman într-un privilegiu fiscal şi. la nivel mental, într-o atitudine de superioritate. Există totuşi un ansamblu de impozite indirecte, ca surse de umplere a tezaurului statului, impuse cetăţenilor pe activităţi comerciale, vămi. eliberarea sclavilor.

Populaţiile cucerite plătesc impozite directe pe cap de locuitor şi proprietatea funciară la care se adaugă o serie de taxe indirecte. Modificarea de atitudine a cuceritorilor romani începând cu secolul al

83

Il-lea va impune cuceriţilor plata unui tribut special datorat Romei pentru returnarea către locuitorii provinciilor a pământului cucerit (tributum soli), care trece drept o răscumpărare a păcii.

Din punct de vedere administrativ cea mai importantă consecinţă a expansiunii a fost crearea unui aparat care să controleze teritoriile cucerite. Prima provincie. Sardinia, înfiinţată imediat după primul război punic (241 a. Chr), a fost încredinţată unui magistrat cu puteri prelungite. Acest pro-magistrat, fost consul sau fost pretor, capătă dreptul de a emite o lex prouinciae prin care organiza sub toate aspectele teritoriul primit spre guvernare. El trebuia să dea seamă în faţa senatului de modul în care şi-a exercitat atribuţiile şi tot senatul primea ambasadele supuşilor care aveau de făcut o plângere. Cum abuzurile guvernatorilor se înmulţesc, în 149 î.Hr. se creează tribunale speciale permanente - quaestiones - menite să judece toate cazurile de extorcare de fonduri sau alte abuzuri (celebru rămâne procesul din 70 î.Hr. intentat de sicilieni, prin intermediul lui Cicero, împotriva lui C. Verres, guvernator al Siciliei între 73-70 î.Hr.). Distribuţia provin-ciilor se făcea prin tragere la sorţi, iar din 123 î.Hr. prin lex Sempronia, s-a stabilit ca tragerea la sorţi să preceadă alegerile consulare pentru a se evita manevrele electorale, în epoca dictaturii lui Sylla un promagistrat trebuia să rămână în funcţie cel puţin doi ani. începând cu anul imediat următor consulatului sau preturii îndeplinite (spre deosebire de imperiu când foştii consuli sau foştii pretori puteau primi guvernarea provinciilor oricând după ieşirea din aceste magistraturi) şi nu avea voie nici să-şi părăsească postul până nu sosea înlocuitorul lui şi nici să mai zăbovească în provincie după venirea acestuia. Promagistratul avea cu sine o întreagă echipă formată din cvestori, edili, funcţionari mărunţi. El era comandantul trupelor care staţionau în provincie şi instanţa juridică supremă. La finele republicii existau 10 provincii, rămase în timpul imperiului ca senatoriale, încre-dinţate celor doi foşti consuli şi foştilor pretori (al căror număr a fost ridicat la opt).

Relaţiile speciale pe care Roma le-a stabilit cu populaţiile cu care a venit în contact sunt cuprinse în conţinutul tratatelor de alianţă (foedera). Acestea pot fi încheiate în condiţii paritare pentru cele 2 părţi sau cu sublinierea superiorităţii poporului roman, a maiestăţii sale. Deşi sursele latineşti şi greceşti, inclusiv cele epigrafice, fac această deosebire, realitatea este că un foedus se încheia după ce Roma ieşea învingătoare. Cel puţin din veacul al Ill-lea încheierea tratatelor de pace presupunea existenţa şi recunoaşterea superiorităţii romanilor.

84

Alături de prevederi privind contribuţiile financiare şi furnizarea contingentelor militare, Roma mai putea concéda, prin hotărârea senatului şi a poporului roman, acordarea cetăţeniei romane, care devine, după 167 î.Hr., cum am arătat deja, un statut mult râvnit. Cetăţenia romană se acorda, de regulă, în epoca republicană, unei colectivităţi, unei cetăţi în ansamblul ei, puţine sunt cazurile de extindere individuală sau în grup a acestui drept: cei 500 de greci înrolaţi de Caesar în colonia de la Nouum Comum (Strabon, Geografia, 5, 1,6; Suetonius, Caesar. 28). La acestea se pot adăuga alte exemple mai târzii, din epoca imperială, spre pildă, unchiul matern şi mama lui Dion din Prusia. Recenzarea noilor cetăţeni se face, ca şi aceea a vechilor cetăţeni, de altfel, doar la Roma. Caesar este cel care modifică acest sistem, trimiţând funcţionari în teritoriu, datele urmând a fi strânse şi „prelucrate" la Roma. Extinderea cetăţeniei în Italia a fost determinată de conflictele violente din cadrul războiului cu socii şi a avut ca urmare structurarea unor comunităţi cu statute juridice bine precizate: comunităţi de drept roman cu cetăţenie completă - optima hire - care votau alături de vechii cetăţeni în cadrul comiţiei tribute şi comunităţi de romani fără drept de vot - sine suffragio. Comunităţile de drept roman sunt imitaţii fidele ale Romei, cu aceleaşi instituţii şi structură administrativă. Spre deosebire de acestea existau şi comunităţi de drept latin care îşi reglementau raporturile (fiscale şi militare) cu Roma pnnfoedus.

Paralel cu extinderea autorităţii romane dincolo de spaţiul celor şapte coline şi apoi dincolo de Latium, Roma purcede la întemeierea şi organizarea de centre urbane. Există două tipuri de astfel de centre. Primul îl reprezintă municipiile, oraşe organizate pe un teritoriu urban deja existent, cu o populaţie neromană la origine. Municipiile puteau sau nu avea drept de vot (drept anulat de împăratul Tiberius) şi aveau un ansamblu de obligaţii şi drepturi faţă de statul roman: participarea la formula togatorum - înrolarea - şi plata unei contribuţii anuale -stipendium. Al doilea tip de oraşe cuprinde coloniile romane - centre urbane întemeiate pe un teren gol de către Roma şi populate cu cetăţeni romani. Principala sarcină a coloniştilor era de a apăra teritoriul proaspăt cucerit. Primele instalări de grupuri familiale sunt atestate în zona de coastă a Italiei apoi, după cel de-al doilea război Punic, şi în interior. Caius Gracchus iniţiază colonizările extraitalice prin proiectul de întemeiere a unui oraş-colonie pe fostul teritoriu al Cartaginei. Extinderea controlului politic roman a impus apariţia unui al doilea tip de colonii, coloniile de drept latin care au un regim

85

asemănător cu cel al vechilor locuitori din Latium, adică au auto-nomie, legi şi obiceiuri proprii, cu obligaţii militare şi fiscale faţă de Roma. Relaţiile acestor comunităţi cu cetăţenii romani propriu-zişi cad în sarcina pretorului peregrin. Romanii de condiţie inferioară pot cere integrarea în astfel de comunităţi, fiind ispitiţi de posibilitatea împroprietăririlor, pierzând însă cetăţenia romană.

e. Consecinţe politice

Transformarea Romei într-o putere mediteraneeană s-a resimţit în plan instituţional, înfiinţate pentru organizarea unui stat de tip cetate, vechile instituţii se dovedesc insuficiente pentru impunerea autorităţii romane dincolo de graniţele laţiale. Apare nevoia unor noi instrumente de organizare, iar soluţia găsită a fost multiplicarea pârghiilor deja existente şi adaptarea lor. Astfel se înfiinţează instituţia promagistraturii care se asociază controlului provincial. De asemenea se instituie un pretor peregrin pentru rezolvarea litigiilor cetăţenilor romani cu comunităţile de drept latin şi încă alţi şase pretori pentru ca. alături de cei doi consuli, să existe un număr suficient de persoane pentru guvernarea provinciilor.

După victoria asupra lui Hannibal, comportamentul politic al elitei conducătoare se modifică radical. Este vorba în principal de imensul prestigiu militar transformat în capital politic care va duce la monopolizarea vieţii interne. Elocvent în acest sens rămâne cazul lui Scipio Africanul, urmat de Paulus Aemilius şi Scipio Aemilianus. Beneficiari ai unor înalte onoruri, un loc esenţial ocupându-1 acordarea triumfului (a dreptului de a pătrunde în Roma într-o ceremonie somptuoasă alături de prizonierii de război, prada capturată şi propria armată), aceste personaje încep să se comporte ca adevăraţi dinaşti elenistici. Fastele consulare mărturisesc din plin noul mod de a face politica în cetate: în secolul al II-lea există un grup de familii (printre care Cornelii-Scipionii. Metelli) care ocupă ani de-a rândul magistra-turile cele mai importante: consulatul, pretura şi cenzura. Mai mult. spre finele secolului al ll-lea există tendinţa ca acelaşi personaj să ocupe mai mult de un an aceste poziţii, ceea ce era contrar tradiţiei instituţionale republicane. Sugestiv este faptul că. în aceeaşi perioadă, nu există necesitatea de a se institui dictatura. Modificările la nivelul instituţiilor cuprind şi tribunatul plebei, începând cu fraţii Gracchi mandatul nu mai este anual, iar tribunii pot fi destituiţi şi înlocuiţi, ceea ce era totalmente contrar normelor republicane stabilite în 494 î.Hr. în momentul instituirii acestei magistraturi.

86

încercările de reglementare a carierei politice prin legea Villia (180 î.Hr.), cu impunerea obligatorie a limitei de vârstă pentru candi-datura la pretură (38 de ani) şi consulat (43 de ani) ca şi măsurile lui Sylla (Lex Cornelia din 82 î.Hr.) ce impun trepte clare de ascensiune politică (era obligatoriu să se înceapă cu cvestura, apoi edilitatea, apoi pretura şi abia după ocuparea în ordine a acestor magistraturi era posibilă depunerea candidaturii consulare) nu duc la rezultatele scontate. Criza devenise acută în pragul ultimului secol al republicii: Caius Marius este de şapte ori ales consul, chiar în fiecare an între 104-101 î.Hr., iar Cornelius Sylla instituie în 82 î.Hr. dictatura sa personală pe viaţă, în pofida caracterului extraordinar pe care îl avea această magistratură, lulius Caesar încearcă să fie ales consul în contumacie, iar fiul său adoptiv. Caius Octavianus, va deveni ulterior, la numai 20 de ani, consul. Tribunalul plebei se transformă într-o armă politică în mâinile înalţilor magistraţi, iar fraudele electorale se ţin lanţ.

Convingerile politice şi miza jocului de interese determină polarizarea elitei conducătoare în două facţiuni: optimaţii - adepţii unei conduceri în vechile structuri statale, cu un rol predominant jucat de senatori şi senat şi popularii - partizanii unei formule în care tribunul plebei este vârful de lance pentru spargerea barierelor de acces la viaţa publică. Lupta pentru putere încetează a se mai desfăşura în campaniile electorale, prin divergenţe exprimate în discursurile politice, îmbrăcând acum forma confruntărilor armate. Aceasta a fost facilitată şi de relaţia specială între comandant şi trupele sale pe care a generat-o reforma militară a lui Caius Marius şi care a avut drept consecinţă crearea unor tabere militare clientelare gata oricând să se confrunte (spre pildă, suspiciunile politice erau atât de mari în anii 70 încât atât Pompei cât şi Crassus, chemaţi în fruntea legiunilor pentru eliminarea lui Spartacus, nu declară demobilizarea la finele acţiunii lor, aşteptând reciproc mişcarea celuilalt). Armata romană a cărei prezenţă era interzisă în incinta oraşului ajunge să pătrundă în Roma, în frunte cu Sylla, împotriva concetăţenilor.

Sub aspectul politicii externe statul roman îşi desăvârşeşte gândirea diplomatică şi aparatul tehnic (trimiterea de ambasade, formule de redactare a tratatelor intrenaţionale) de stabilire a dialo-gului cu ceilalţi. Senatul rămâne în continuare organismul însărcinat cu afacerile externe, dar nu de puţine ori delegaţii săi îşi depăşesc atribuţiile în teritoriu. Se elaborează concepţia războiului just, pe baza dreptului feţial, alături de care se conturează „teoria" războiului de

87

l l!

exterminare a inamicului, pusă în practică în 146 Î.Hr. în cazul Corinth-ului şi al Cartaginei. în legătură cu acţiunea de deditio - pune-rea la dispoziţia romanilor, Polybios precizează că aceasta însemna „predarea mai întâi de toate a teritoriului lor (al învinşilor), a aşezărilor urbane, care se află pe acest teritoriu, urmează predarea populaţiei masculine şi feminine din oraşe şi din aşezările rurale, cursurile de apă. instalaţiile portuare, templele, mormintele. Pe scurt. romanii devin stăpânii absoluţi a tot ceea ce se găseşte şi cei care se pun la dispoziţia lor nu mai posedă nimic" (XXXVI, 4).

f. Consecinţe culturale si religioase

Expansiunea romană a marcat începutul procesului de roma-nizare soldată cu implementarea de cultură materială, de structuri juridice, de organizare şi de gândire romane şi de impunere a limbii latine. Se cuvine totuşi făcută precizarea că însăşi Roma era adepta bilingvismului, cel puţin la nivelul elitelor folosindu-se şi limba greacă. Influenţa culturii greceşti este concretizată prin împrumuturi la nivelul mentalităţii, prin pătrunderea unor curente filozofice, mai ales stoicismul, transformat în artă politică de adepţii cercului Scipionilor (grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură greci şi care a funcţionat la Roma în sec. al II-lea î.Hr.), prin conturarea şi răspândirea conceptului de humanitas.

Relaţiile clientelare prin care funcţiona de fapt societatea roma-nă sunt acum extinse în plan extern, ele se manifestă prin raporturi speciale de tip clientelar stabilite între statul roman şi alte comunităţi sau între comunităţi supuse şi personaje politice romane (spre pildă patronajul lui Cicero acordat, în 70 î.Hr., sicilienilor în timpul proce-sului contra lui Verres).

Sub aspect religios se produce o elenizare a panteonului roman (la nivelul riturilor, în special), paralel cu fenomenul de sincretism şi de interpretare sub nume roman a unor divinităţi locale. Apar noi culte la Roma. cum ar fi cele ale unor zeităţi orientale (Cybele, Isis) beneficiare ale unor amenajări arhitecturale sacre în incinta oraşului sau, cazul lui Isis, în afara pomoeriwn-u\ui. Fenomenul misticismului şi al superstiţiilor pare destul de răspândit de vreme ce statul roman, în încercarea de păstrare a mores tnaiorum, ia măsura izgonirii din cetate a profeţilor şi astrologilor chaldeeni. Nu lipsită de importanţă este capitalizarea politică a cultului unor zeităţi (cazul zeiţei Venus după

primul război punic) sau a imaginii religioase a eroului învingător aflat sub oblăduirea Fortunei de către generali importanţi ai veacului I î.Hr., precum Sylla, supranumit Felix, Pompei considerat protejat al Venerei, Marcus Antonius care a cochetat când cu Hercules, când cu Dionysos, sau cazul, cu totul special, al lui lulius Caesar, care îşi fabrică o genealogie divină, considerându-se coborâtor din Venus.

s*

întrebări recapitulative:1. Caracterizaţi politica militară a Romei înainte şi după cel

de-al II-lea război punic.2. Direcţiile expansiunii romane.3. Consecinţele politicii externe romane.

Propunere de referat:l. Comparaţi colonizarea greacă cu cea romană.

89

X. CRIZA REPUBLICII ROMANE

A. Aspecte generale ale crizei republicii romane

Oricât ar părea de paradoxal, istoria Romei se constituie din alternanţa stărilor de echilibru cu fenomene de criză. Secretul forţei şi al durabilităţii Romei a stat în capacitatea de a se adapta la realităţi specifice, operând, de fiecare dată, în ceea ce se poate numi sistemul constituţional. Paradoxul este îngroşat de faptul că Roma a făcut din respectarea valorilor şi instituţiilor tradiţionale o condiţie pentru apartenenţa la corpul cetăţenesc, în ciuda acestui ideal, proclamat şi reluat în toate ocaziile esenţiale, se înregistrează o perpetuă tendinţă de înnoire şi o putere de a integra modele străine şi de a se adapta la o realitate dată. Dovada o constituie „cedările" în plan instituţional, integrarea unor culturi străine, a unor religii particulare, chiar total opuse spiritului roman.

Acest pragmatism nu s-a manifestat cu aceeaşi constanţă. Uneori, tradiţia a prevalat asupra inovaţiei. Asemenea situaţii au provocat stări de criză. Cea mai complexă fiind cea care se înregis-trează pe durata de un secol şi jumătate şi care este, în general, definită drept criza republicii romane. Această criză devine acută după o suită de victorii extraitaiice: cucerirea Galliei meridionale, a unei părţi din Peninsula Iberică, a Sardiniei, Siciliei, Cartaginei şi a regatului numid. a Macedoniei şi Greciei, a integrării, într-o formă sau alta, a unor regate elenistice (de exemplu, Pergamul). Imensitatea teritoriului de administrat, absenţa unor structuri adecvate noilor cerinţe, degradarea spiritului civic şi a moralei tradiţionale au făcut ca soluţiile obişnuite de temporizare sau de atenuare a factorilor dizolvanţi să nu mai fie suficiente. Se simţea nevoia unor transformări de substanţă. Dar asemenea schimbare nu era nici uşor de găsit, nici uşor de acceptat de quasitotalitatea corpului cetăţenesc, înainte de a menţiona formele în care s-a manifestat criza, este necesar să se mai adauge un amănunt. Este vorba de faptul că, soluţia a venit tot din modele interioare, ceea ce explică, între altele, absenţa oricăror forme de rezistenţă faţă de 90

noul sistem politic. Nici măcar cei mai nostalgici dintre tradiţionalişti nu şi-au propus să-1 răstoarne şi nu au dezvoltat o mişcare politică propriu-zisă. Cel mult au organizat comploturi şi asasinate vizând persoana şi nu noile instituţii.

Criza militară şi politică este cea mai evidentă. Dar aspectele economice, sociale şi fiscale nu sunt mai puţin importante. Una dintre cele mai grave probleme este cea agrară, în mare măsură consecinţa victoriilor romane. Este vorba de lunga durată a campaniilor militare în condiţiile în care recrutarea era o datorie cetăţenească, şi de distanţa imensă dintre teatrul de luptă şi localizarea proprietăţii rurale a fiecă-rui combatant. Nu uităm că în legiuni erau recrutaţi doar cetăţeni, în vreme ce italicii constituiau trupele auxiliare. Iar condiţia cetăţeniei era posedarea, în proprietate privată, a unui lot de pământ, la care se adăugau drepturile de posesie din ager publions (pascua, agri occupa-torii). Efectele de durată ale războaielor interminabile cumulate cu efectele campaniei italice a lui Hannibal au constat în pierderea proprietăţilor rurale mici şi mijlocii, corelativ cu formarea marilor latifundii prin cele trei căi: cumpărare, confiscarea unor loturi îndato-rate de către creditori, nesocotirea legilor liciniene cu privire la limita-rea posesiunilor din ager publiais. La aceasta se adaugă diminuarea câmpului de activitate datorată excesului de mână de lucru servilă. Consecinţele cele mai grave ale acestor fenomene au fost fracţionarea plebei, plebea rurală şi plebea urbană urmărind interese distincte, ca şi accentuarea naturii parazitare a unei părţi din plebea urbană.

Această situaţie şi consecinţele previzibile au provocat o îngrijo-rare profundă la o parte din clasa politică romană cu atât mai explica-bilă cu cât ager publicus era, în realitate, în continuă creştere. Aici apare paradoxul între lipsa proprietăţii private şi dimensiunea infinită a lui ager publicus, în teorie, proprietate a întregului corp cetăţenesc. De acest context se leagă încercarea de reformă agrară a lui Tiberius Gracchus (133 î.Hr.) şi prima tentativă, din păcate prost inspirată, a lui Caius Gracchus (123 î.Hr.) de a găsi o soluţie mai uşor de realizat în asigurarea unor loturi de pământ şi anume împroprietărirea pe porţiunile din ager publicus constituite în provincii. Iniţiativa sabotată a lui C. Gracchus va fi reluată de C. Marius şi C. lulius Caesar şi va deveni o componentă a politicii imperiale - împroprietărirea vetera-nilor. A fost singura soluţie viabilă la problema crizei agrare.

Cel de-al doilea aspect al crizei sociale îl constituie excesul de Populaţie servilă în Italia şi în Sicilia. La factorul numeric s-ar putea adăuga calitatea acestor captivi, ca şi condiţiile particulare în care unii

91

dintre ei şi-au pierdut statutul de oameni liberi. Faptul că mulţi dintre sclavii concentraţi în Italia şi Sicilia provin din zone de veche cultură, că au o tradiţie politică, unii au o pregătire militară, că în unele cazuri starea lor juridică în care se află nu este efectul războiului, ci al abuzurilor publicanilor, nu numai în provincii dar şi în state clientelare (exemplul Bithyniei). fragmentarea latifundiilor şi proasta lor adminis-trare explică cele trei mari războaie servile care au ameninţat Roma (cele două războaie servile din Sicilia şi răscoala lui Spartacus). De notat că nu este vorba de simple revolte, ci de forme organizate, cu structuri de comandă clare, ceea ce explică şi dificultatea cu care au fost stinse, inclusiv prin intervenţia armatei.

A treia zonă de tensiune este cea de la nivelul categoriilor privi-legiate. Cu precădere este vorba de interese divergente între clasa senatorială şi ordinul ecvestru, ultimul deţinător al unei averi mobile foarte importante, constituită, în principal, prin asociaţiile de publicam. Motivele sunt multiple - nevoia de recunoaştere a valorii reale a catego-riei redusă la statute politice şi militare modeste, mai cu seamă sustragerea activităţii publicanilor de sub incidenţa tribunalelor consti-tuite din reprezentanţii ordinului senatorial, cărora le revenea dreptul de a judeca abuzurile săvârşite în provincii, era o preocupare constantă.

în plan politico-juridic. unul din motivele de animozitate rămâne statutul italicilor în raport cu Roma. De această dată nu este vorba de o simplă nemulţumire, ci de o ridicare militară de durată (91-89 î.Hr.). încheiată printr-un acord, propus iniţial de M. Livius Drusus.

Aspectele militare nu sunt mai puţin importante. Deşi pare paradoxal, Roma, victorioasă la începutul secolului al 11-lea î.Hr., înregistrează o serie de insuccese la sfârşitul secolului amintit - un război care trenează în Numidia (111-105 î.Hr.), înfrângeri ruşinoase în Gallia în faţa unor neamuri germanice - cimbrii şi teutonii. Pentru a face faţă acestor realităţi, în 107 î. Hr, la iniţiativa lui C. Marins, are loc o reformă militară. Esenţa acestei legi rămâne renunţarea la siste-mul obligativităţii serviciului militar pentru cetăţeni şi constituirea legiunilor prin angajări voluntare. Cu alte cuvinte, separarea servi-ciului militar de statutul de cetăţean. Efectele, pe durată, ale noului sistem au fost catastrofice. Dintr-un reazim al statului, armata devine un instrument al generalilor, care-1 utilizează nu numai pentru a obţine victoria, ci şi ca element de presiune politică. Două exemple sunt suficiente pentru a realiza consecinţele acestui ataşament particular dintre soldaţi şi legatul lor. Este vorba de atacul armat asupra Romei, din 88 î.Hr., vizând restabilirea comande! războiului din Orient în

favoarea lui L. Cornelius Sylla, aflat deja la Nolla în vederea îmbarcării, dar căruia îi fusese retrasă misiunea la propunerea lui Sulpicius Rufus. Cel de-al doilea caz este oferit de C. Julius Caesar care trece Rubiconul. la 49 î.Hr., provocând declanşarea celui de-al doilea război civil. Dacă în cazul lui Caesar gestul se înscrie în trecerea graniţelor formale dintre îtalia şi Gallia Cisalpină, în cazul lui Sylla ne găsim în prezenţa unui gest fără precedent în istoria Romei: armata trece limita sacră a oraşului - pomoerium - şi este urmat nu numai de eliminarea adversarilor politici, ci şi de moarte şi jaf. De fapt, acum se instituie această practică a eliminării adversarilor politici prin asasinat, practică dezvoltată prin formula prescripţiilor. Reforma militară a lui C. Marins a favorizat şi apariţia secesiunii unor generali. Este cazul lui Sertorius, care a condus (între 80-72 î.Hr.), în nume propriu, Spania.

Se mai poate adăuga şi faptul că. şi din motive obiective, această alianţă între legiuni şi comandant s-a consolidat prin acordarea de misiuni neobişnuite. Astfel, în 67 î.Hr., printr-o lex Gabinia, Cn. Pompeius primeşte un imperium pe o durată de trei ani, fără pres-crierea precisă a zonei (,.pe mare şi pe uscat'"). Situaţia specială se repetă în 66 î.Hr., când, din nou, Pompeius primeşte un imperium special (pentru „a face'' război şi pace în Asia).

Probleme grave erau puse şi de administrarea unui teritoriu din ce în ce mai imens şi în condiţiile în care nu se procedase la un cadastru şi la înregistrarea populaţiei. Sistemul instituţional roman nu oferea, nici din punct de vedere fiscal, nici din punct de vedere administrativ, structuri eficiente. Primele reforme reale sunt legate de perioada dictaturii lui Sylla care instituie, între altele, perceperea directă a impozitelor.

Formele cele mai evidente ale crizei sunt înregistrate în plan politic. Aici avem de a face cu fenomene diferite. Unele mai puţin şocante, cum ar fi nerespectarea acelui cursus honorum şi încredin-ţarea de puteri şi misiuni excepţionale, întâlnite chiar şi mai devreme de secolul al II-lea î.Hr. Este cazul viitorului Scipio Africanul, căruia i s-a încredinţat la o vârstă foarte timpurie (la numai 24 de ani) un mandat în Spania. Ceea ce se constituie ca elemente de noutate, adevă-rate rupturi faţă de normele legale, este reprezentat, între altele, de alianţele politice subterane, vizând fie ascensiunea la putere şi partajul e' (vezi primul triumvirat - 60 î.Hr.), fie răsturnarea prin violenţă (vezi conjuraţia lui Catilina, în 63 î.Hr.) a sistemului constituţional.

Alte neregularităţi privesc vârsta accederii la magistraturi, durata fandatului, nerespectarea principiului alegerii în aceeaşi funcţie, a

93

principiului anualităţii şi al colegialităţii unor magistraturi (în anul 52 î.Hr., de pildă, Pompeius este consul sine collega - iară coleg). De notat că asemenea modificări se constată nu numai în cazul magistraturilor de stat (consulat, dictatură), dar şi a celor plebeiene. Astfel, între Tiberius Gracchus şi Caius Gracchus a devenit posibilă realegerea aceleiaşi persoane, în ani succesivi, în funcţia de tribun al plebei (125 î.Hr.). După cum nu s-a practicat până acum eliminarea colegului printr-un vot surpriză (vezi eliminarea, la sugestia lui Tiberius Gracchus, a colegului său Octavius, care obstrucţiona legea agrară). Se adaugă recurgerea senatului la formula senahis -consultam ultimum pentru a elimina un personaj politic supărător. Această măsură poate fi considerată o formă de instigare la asasinat politic, care va căpăta proporţii catastrofice în condiţiile proclamării proscripţiilor (vezi C.Marius, C. lulius Caesar Octavianus).

Practica realegerii mai mulţi ani în şir în funcţia de consul este legată de numele lui C. Marius, care între 107-100 a fost consul de şase ori. Este urmat de C. lulius Caesar, ales consul cinci ani la rând. Se adaugă asumarea dictaturii pe mai mult de şase luni, chiar pe viaţă. De exemplu, L. Cornelius Sylla (în 82 î.Hr.), printr-o lex Valeria, devine dictator legibus scribundis et r ei publicae constituendae. Iar Caesar este dictator, mai întâi pe zece ani (în 46 î.Hr.) şi apoi pe viaţă (din 44 î.Hr.).

Acumularea de funcţii şi puteri este o altă caracteristică a epocii. Din nou modelele cele mai reprezentative rămân Pompeius şi Caesar, în cazul primului, el este. în 52 î.Hr., consul unic, deţine un imperium proconsular şi atribuţii cenzoriale. Cât priveşte pe Caesar, una dintre inovaţiile cele mai interesante rămâne asumarea unei puteri plebeiene - tribunicia potestas pe viaţă. Procedura va fi urmată şi în perioada Principatului.

Crearea de facţiuni politice cu scopul de a pune mâna pe putere, alianţele temporare sau de durată (vezi cel de-al doilea triumvirat) au schimbat cu totul scena politică romană, ca şi folosirea într-o manieră neobişnuită a clientelei şi a plebei urbane, sau ca şi eliminarea violentă a adversarilor politici.

Criza republicii romane nu se rezumă numai la aspectele amintite mai sus. Formele cele mai grave constau în declanşarea celor trei războaie civile în care s-au confruntat personalităţi şi trupe romane. Primul război civil, dintre C. Marius şi L. Cornelius Sylla (88-86 î.Hr.). înregistrează şi cele dintâi prescripţii declanşate de către ambii adversari. Al doilea război civil s-a purtat între C. lulius Caesar

94

şi Cn. Pompeius şi fidelii lor, între 49-45 î.Hr. şi s-a încheiat în favoarea lui Caesar. Cea mai lungă confruntare este cea care, cu perioade de alianţe şi acalmie, acoperă răstimpul cuprins între asasinarea lui Caesar (44 î.Hr.) şi victoria asupra lui Marcus Antonius (31-30 î.Hr.). Violenţele, starea de nesiguranţă şi haosul au întărit, la nivelul clasei conducătoare, nevoia de a găsi o formulă de echilibru care să restaureze şi să facă durabilă starea de pace.

In legătură cu efortul de a găsi o nouă variantă de guvernare, trebuie menţionate o serie de curente de gândire, care se structurează începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr. Unele sunt utopice, cum sunt curentul neopithagoreic, creat în jurul lui Nicomedus din Gadara, şi cel neostoic şi care dezvoltă tema „regelui bun după Homer". De notat că lulius Caesar şi socrul său, L. Calpurnius Piso, se raliau curentului neopithagoreic. Cea de-a doua linie de gândire politică este reprezentată de M. Tullius Cicero care dezvoltă, în două variante (De republica, 54-51 î.Hr. şi De legibus, 46-43 î.Hr.), formula unei repu-blici reformate, care s-ar particulariza printr-un regim mixt, republicano-monarhic. In mod obişnuit se admite şi o a treia variantă posibilă - modelul regatelor elenistice. Această a treia cale este mai degrabă presupusă, decât dovedibilă la nivelul veacului I î.Hr. în realitate, cel puţin la nivelul principatului, modelul care pare să fi fost mai aproape de spiritul roman este acela propus de Cicero. Numai că nu este posibil de vorbit de un sistem impus integral, ci de o constitu-ţie în trepte care s-a realizat pe toată durata de timp în care Roma a fost sub autoritatea lui Octavianus, adică între 32 î. Hr. - 14 d. Hr.

B. Aspecte particulare ale crizei republicii romane

La finele secolului al II-lea î.Hr. Roma stăpânea, aşadar, direct, sau controla prin regimul statelor clientelare, teritorii întinse pe trei continente: în Europa - peninsulele Iberică, Italică, Balcanică, în Asia - peninsula Asia Mică, în Africa, litoralul nordic până la graniţele Egiptului elenistic. Administraţia provincială aducea profituri atât statului, luat în ansamblul său, cât şi anumitor categorii sociale, cum ar fi publicanii. Guvernarea provinciilor, aducătoare de beneficii materiale, glorie politică şi militară, este mult râvnită de reprezentanţii elitei conducătoare, dar pentru a ajunge în astfel de posturi de comandă este nevoie de îndeplinirea prealabilă a consulatului sau a preturii. De aceea, aceste două magistraturi, ca şi aceea a tribunului

95

plebei, datorită capacităţii de iniţiativă legislativă şi de opoziţie faţă de senat prin dreptul de veto, devin cele mai importante ţinte politice. Lupta pentru dobândirea acestor mandate se poartă, după cum s-a amintit deja, de o manieră tot mai violentă între cele două facţiuni politice - optimaţii şi popularii - care se conturează după perioada fraţilor Gracchi. Sursele antice (Sallustius, Cicero) vorbesc de împărţirea în două părţi a poporului roman. Optimaţii desemnau oamenii buni (boni uiri) din cetate, plebei şi patricieni deopotrivă, care doreau o guvernare în vechile cadre politice ale republicii, în vreme ce popularii sau revoluţionarii, cum au mai fost numiţi (cuprinzând de asemenea familii patriciene şi plebeene), mizau pe o conducere în care senatul sa fie subordonat magistraţilor superiori. Appian ne informează că „se înfăptuiau necontenit crime grave (...) şi se arăta un dispreţ ruşinos legilor şi dreptăţi i.(...) Se iveau numeroşi stăpânitori tiranici şi şefi de facţiuni cu puteri depline. Dintre aceştia unii nu voiau să mai renunţe la ostile ce le fuseseră încredinţate de popor, alţii recrutau, din proprie iniţiativă şi fără aprobarea autorităţii de stat, trupe de m.trcenaxi"(Războaiele civile, l, 2). Fără a fi veritabile partide politice (în sensul modern al termenului) optimaţii şi popularii sunt mai degrabă grupuri politice de presiune, alcătuite pe baza relaţiilor de amiciţie şi clientelă, cu unicul scop de a controla magistraturile cheie ale Romei.

1. Primul război civil. Dictatura lui L. Cornelius Sylla

Figura lui Caius Marius, născut în 155 î.Hr. într-o familie mai mult decât modestă, într-un sat de lângă Arpinum, avea să marcheze sfârşitul sec. al 11-lea şi începutul celui următor. Potrivit uzanţei, cariera publică a lui Marius începe în domeniul militar prin participarea la războiul Numantiei (143-133 î. Chr.) sub comanda lui P. Cornelius Scigio Aemilianus, împotriva rezistenţei celtiberilor din nordul Spaniei, în 115 î.Hr. devine pretor şi apoi îndeplineşte cu succes guvernarea Hispanici Ulterior. In condiţiile războiului contra regelui numid lugurtha care sfida autoritatea romană (unde locote-nentul său, Sylla, se acoperă de glorie), devine pentru întâia oară consul (107 î.Hr.). Ca proconsul poartă lupte contra germanilor cu puţine reuşite, între 104-101 î.Hr. este ales ani la rând consul; acum desăvârşeşte reforma sa militară prin impunerea înrolării pe bază de voluntariat, a cohortei ca unitate de luptă şi de organizare a legiunii, a stindardului roman (vulturul de argint). Tot acum elimină ameninţarea teutonilor (la Aquae Sextiae în 102 î.Hr.) şi a cimbrilor (la Vercellae

96

în 101 î. Chr.). în 100 î.Hr. Marius se aliază cu doi reprezentanţi ai popularilor: C. Sevilius Glaucia şi L. Appuleius Saturninus înţele-gându-se să se sprijine reciproc pentru dobândirea consulatului (de către Marius, pentru a şasea oară), a tribunalului plebei (de către Saturninus pentru a doua oară) şi a preturii (de către Glaucia). Senatul se opune fără succes acestui plan. Ca tribun. Saturninus reia în bună măsură programul politic, mai ales aspectul agrar, al lui Caius Gracchus; dar distribuirile arbitrare de pământ în colonii şi scăderea drastică a preţului grâului (care ameninţa tezaurul statului cu falimentul) stârneşte opoziţia violentă a senatorilor. In acest conflict Marius. consul fiind, adoptă o atitudine ambiguă, dar fraudele electo-rale (privind realegerea pentru a treia oară ca tribun a lui Saturninus) şi violenţele de stradă la care se preta acesta din urmă, îl vor determina pe Marius să se dezică de foştii săi aliaţi (asediaţi pe Capitoliu de către optimaţi). Saturninus şi Glaucia sunt ucişi, iar legislaţia lor este casată. Insă, problema agrară, cea a colonizărilor transmarine şi cea a drepturilor aliaţilor rămân deschise. Ele vor fi reluate de un reprezentant al optimaţilor. M. Livius Drusus. în calitate de tribun al plebei, în anul 91 Î.Hr. Drusus propune reintroducerea senatorilor în tribunalele permanente în locul cavalerilor, măreşte distribuţiile de grâu. fondează colonii în Campania şi Sicilia, promite aliaţilor obţinerea cetăţeniei. Disensiunile generate, mai ales de ultima iniţiativă, duc la uciderea tribunului provocând, astfel, o revoltă în masă a aliaţilor (socii). La finele războiului social (90-89 î.Hr.) cetăţenia romană este extinsă în Italia de la sud de Pad. Abia se terminase acest dificil conflict, când Roma cunoaşte din nou, în 88 î.Hr., lupte de stradă pricinuite de tribunul P. Sulpicius Rufus. El propusese epurarea corpului senatorial de senatorii cu datorii ce depăşeau 2000 de denari şi promisese sclavilor libertatea. Susţinătorii săi (liberţii şi 3000 de oameni plătiţi) ucid pe Q. Pornpeius, fiu! lui Q. Pornpeius Rufus (şi ginere al lui L. Cornelius Sylla). consulii anului 88 î.Hr. Recalcitrantul tribun mizează pe alianţa cu Marius pe care-1 sprijină să primească, în locul lui Sylla. comanda trupelor ce urmau să pornească contra lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului. Sylla ripostează: îşi adună legiunile (şase la număr) şi porneşte spre Roma. Fost locotenent al lui Marius (abia în 93 este pretor, apoi propretor în Cilicia şi consul în 88. dar cu o carieră militară începută în războiul contra lui lugurtha când î! eclipsează pe Marius. continuată în 104 contra cimbrilor şi teutonilor, apoi în războiul cu socii), L. Cornelius Sylla iese învingător lângă Esquilin în faţa armatelor lui

97

Marins şi Sulpicius. La cei 57 de ani pe careji avea, Marins, înfrânt, este nevoit să ia calea exilului spre Africa. In ceea ce-1 priveşte pe Sylla, acesta anulează legile lui Sulpicius, pe 12 dintre susţinătorii lui îi arestează şi îi execută fără proces, însuşi Appuleius este prins şi asasinat, iar capul său expus pe rostre în for. ,.în chipul acesta revoltele au trecut de la discordie şi rivalitate la omoruri, de la omoruri au ajuns la războaie în toată regula" (Appian, op. cit., l, 60).

Primele măsuri ale lui Sylla din anul 88 î.Hr. întăresc guvernarea „conservatoare": 300 de noi senatori sunt primiţi în senat, capacitatea adunării poporului de a vota alegerea consulilor, pretorilor este limi-tată. Sylla pleacă apoi în Orient contra regatului Pont. pedepsind în drumul său pe athenienii care trădaseră colaborând cu Mithridates. Profitând de absenţa lui Sylla, Marius se întoarce din exil. Consulul anului 87 Î.Hr., L. Cornelius Cinna, reprezentant al popularilor, pro-clamă egalitatea între noii cetăţeni (aliaţii şi liberţii) şi mai vechii romani şi revenirea acasă a răsculaţilor. Cum optimaţii se opun cu vehemenţă, forul este încă o dată scăldat în sânge. Prin decret senatorial Cinna este destituit şi condamnat la exil alături de alţi partizani de-ai lui Marius (printre care şi celebrul Quintus Sertorius). Retras în Campania, Cinna se înarmează şi alături de Marius se îndreaptă spre capitală, încercarea de a le opri intrarea în oraş este nereuşită. Marianiştii dezlănţuie noi ucideri în stradă, apoi este instaurat un regim de mână forte.

Colonizările şi distribuţiile de grâu către plebea urbană sunt reluate. Reîntoarcerea lui Sylla din Orient (83 î.Hr.) provoacă o nouă regrupare a forţelor optimate. După debarcarea la Brundissium şi instaurarea puterii sale în Apulia. Picenum şi Campania. Sylla porneşte pentru a doua oară spre Roma (ocupată de adepţii defunctului Caius Marius) unde, ca şi-n Etruria, întâmpină o rezistenţă înverşunată, în cele din urmă Sylla reuşeşte să iasă învingător şi, dacă mai înainte, fiind departe în Orient, avusese curajul de a se auto-propune ca „împărţitor de dreptate" şi aducător de pace, acum. la începutul anului 82 î.Hr., înţelege să-şi impună, cu exclusivitate, punctul propriu de vedere într-o cetate aflată în pragul disoluţiei instituţionale. Contând pe o epurare severă, îi declară pe adepţii cauzei lui Marius (acum susţinută de fiul generalului, mort în 87 î.Hr., în prima lună a celui de-al şaptelea consulat) duşmani publici inaugurând proscrierile. Uciderea unui proscris era recompensată cu 12 000 de denari. Totodată urmaşii acestor proscrişi erau obligaţi la exil şi privaţi de drepturile politice. Un număr de 4700 de persoane care nu se aflau în tabăra lui Sylla au fost ucişi.

98

Mormântul lui Marius este profanat, iar cenuşa împrăştiată. Averile confiscate sunt scoase la licitaţie tăcând posibile mari acumulări de pământuri în rândul acoliţilor lui Sylla; este şi cazul lui Licinius Crassus, care devine cel mai bogat roman al zilei.

Regimul personal instaurat i-a permis lui Sylla să impună o nouă ordine instituţională în care el era dictator pe viaţă, avea gardă personală, desfiinţa legile de până la el şi instituia altele noi. Pentru a controla mai bine ascensiunea politică stabileşte trepte obligatorii şi o ierarhie strictă a magistraturilor: „a interzis ca cineva să ocupe funcţia de pretor mai înainte de a o fi îndeplinit pe cea de cvestor, şi pe cea de consul înainte de a fi îndeplinit pe cea de pretor. A mai interzis ca cineva să fie ales pentru a doua oară în aceeaşi funcţie, înainte de a fi trecut un răstimp de 10 ani. Aproape că desfiinţa tribunalul plebei (...) a oprit prin lege ca tribunul plebei să mai ocupe şi o altă magistratură" (Appian, Războaiele civile. I. 100). De asemenea modifică numărul senatorilor, ridicându-1 la 600, adăugând 300 dintre cei mai de vază cavaleri. Aceasta se dorea o compensaţie pentru pierderea de către cavaleri a locurilor în tribunalele permanente, pe care le-a rezervat senatorilor. Sclavii celor asasinaţi au fost eliberaţi şi introduşi pe listele de cetăţeni cu numele de „cornelieni". Soldaţilor care 1-au urmat în lupte le-a acordat loturi din terenurile cetăţilor cucerite (care fuseseră de partea marianiştilor) sau din agerpublicus.

Din punctul de vedere al organizării provinciale, Sylla stabileşte anualitatea promagistraturilor, în teorie, căci practic guvernatorul unei provincii rămânea în funcţie doi până la trei ani, uneori şi mai mult, datorită faptului că nu-şi putea părăsi postul până la sosirea înlocuitorului său. Comportamentul său politic în Balcani şi în Orient este în general brutal, în special represiunea cetăţilor greceşti fiind dură, mărturisind din plin concepţia romană a războiului întemeiat pe raţiuni solide, dus împotriva nesupunerii unor populaţii. Dacă dăm crezare lui Appian unora dintre cetăţile cu care Roma încheiase tratate „li se luaseră teritoriile şi porturile care le fuseseră date prin convenţii'" (Războaiele civile. I, 102). Pretendentul său sprijinit să ocupe tronul Egiptului este însă ucis, spulberând speranţele lui Sylla de a controla îndeaproape acest ţinut.

Explicaţia putinţei impunerii unui regim de factură personală în Roma, cetate care era foarte sensibilă la numele de „rex'\ se explică Prin pulverizarea consensului între elitele conducătoare şi criza profundă a guvernământului de tip republican. In anul 79 î.Hr., spre stupefacţia tuturor, Sylla abdică din funcţia de dictator şi se retrage

99

total din viaţa politică pe proprietatea sa rurală de la Cumae, stingându-se din viaţă un an mai târziu, înmormântarea sa, extrem de fastuoasă, trupul îi este incinerat pe Câmpul lui Marte, este imediat precedată de reizbucnirea neînţelegerilor între cetăţeni. Conduşi de Marcus Aemilius Lepidus popularii încearcă o nouă ofensivă contra sistemului politic al lui Sylla, mobilizând armate în Etruria. Deoarece refuza să predea comanda trupelor, deşi mandatul său de consul expirase la 31 decembrie 78 î.Hr., Lepidus provoacă noi confruntări militare interne. Este înfrânt la Mutina şi apoi pe coastele Etruriei de proconsulul Q. Lutatius Catullus şi Cneius Pompeius. Moare curând de ftizie, iar armata adunată de el se împrăştie, cea mai mare parte, în frunte cu Marcus Perpenna, se retrage în Spania unde Quintus Sertorius reuşise (încă din timpul vieţii lui Sylla) să închege un nucleu de putere antis^enatorial, bazându-se pe soldaţii săi şi. mai ales. pe elitele locale, împotriva lui senatul trimite două corpuri de armată conduse de Quintus Metellus şi Cneius Pompeius. Aceştia îl încolţesc pe Sertorius, Pompei este înfrânt la Lauro, în apropiere de Valencia, dar Metellus spulberă trupele lui Hirtuleius în apropiere de Italica (lângă Sevilla) şi lângă Segovia (unde Hirtuleius este ucis). Alte confruntări (lângă râul Sucro, azi Xucar şi pe câmpia din apropierea Turiei, azi Guadalaviar) se încheie dezastruos pentru Sertorius, care încă nu este prins. Totuşi. Roma recuperase controlul Spaniei meridio-nale şi sudice. Nici operaţiunile deschise în primăvara anului 74 î.Hr. sau cele din anul următor nu aduc eliminarea definitivă a adversarului cu care senatul se confrunta încă din 80 î.Hr. Tactica aleasă de Sertorius apela la luptele de guerilă. Dar oboseala soldaţilor şi lipsa de încredere care începuse să-şi facă apariţia în rândurile sertorienilor şi a aliaţilor hispanici vor conduce la asasinarea sa de către un complot pus la cale de înşişi ofiţerii lui. Iniţiator al asasinatului. Perpenna prelua comanda militară a trupelor lui Sertorius, dar este curând (72 î. Hr.) învins de către Pompeius.

Optimaţii par să fie stăpâni pe situaţie în pofida tulburărilor de la graniţa estică a statului, a situaţiei critice pricinuite de răscoala lui Spartacus şi a evenimentelor din cetate, în anii care au urmat dispariţiei fizice a lui Cornelius Sylla. Roma s-a străduit să refacă vechea autoritate a tribunilor al plebei, să-i reintegreze pe urmaşii exilaţi ai proscrişilor şi să caute formule viabile de conducere. Venali-tatea funcţionarilor din administraţia provincială sau chiar a unor guvernatori, cazul cel mai celebru este în acest sens C. Verres, nu îmbunătăţeşte cu nimic relaţia dintre autoritatea centrală şi teritoriu.

100

Pe plan intern situaţia este tensionată ca urmare a disensiunilor dintre vechii cetăţeni romani şi noii cetăţeni proveniţi fie din centrele italice (o problemă gravă crease Sylla prin confiscările de pământuri în unele dintre oraşele foste aliate care-i sprijiniseră pe populari în timpul războiului civil), fie din numeroasa categorie a liberţilor. Aceştia din urmă se dovediseră o masă de manevră politică şi un eficient factor de presiune faţă de dezbaterile din for. Cele două tabere politice se regrupează, optimaţii în jurul Iui Pompeius, iar popularii - pe lângă Caesar. In ceea ce-1 priveşte pe Crassus. el pare situat deasupra tuturor, căci fiind cel mai bogat om din Roma, şantaja pe mai bine de jumătate dintre senatori, pe care îi împrumutase cu bani fără dobândă şi întreţinea legături cu ambele tabere.

2. Al doilea război civil. Dictatura lui Caius lulius Caesar

Aşadar anii şaizeci ai secolului I a. Hr. cunosc ascensiunea puternică a acestor trei personaje: M. Licinius Crassus, Cn. Pompeius şi C. lulius Caesar. Primul trecea drept unul dintre cei mai bogaţi oameni politici de la Roma. Pompei se evidenţiase în curăţirea mărilor de piraţi şi în campanii orientale victorioase (în 63 î.Hr. Siria seleu-cidă. aflată de mult sub controlul Armeniei, stat clientelar al Romei. este organizată ca provincie romană). La rândul său. Caesar pătrunde în Senat, după îndeplinirea cvesturii în 68 î.Hr. Apoi este edil (65 î.Hr.), Pontifex Maximus (ales prin votul poporului în anul 63), pretor (62 î. Hr.), în anul imediat următor - propretor în Spania.

în timpul preturii sale, pe vremea consulatului lui Cicero, Roma este ameninţată de încercarea de lovitură de stat a lui L. Sergius Catillina. Adunând elemente declasate din cetate, înconjurându-se de liberţi, probabil şi de sclavi cărora le promite eliberarea. Catillina plănuia instaurarea, în locul guvernământului oligarhic, a unei condu-ceri personale. Una din promisiunile pe care le agita în faţa susţinătorilor lui era anularea datoriilor plebei, ceea ce crea pericolul unor revolte de amploare. Sursele antice amintesc de faptul că nici Crassus nici Caesar nu ar fi fost străini de acest complot, dar dincolo de orice altă speculaţie rămâne certă atitudinea conciliantă pe care a avut-o Caesar. La propunerea de condamnare cu moartea el susţine în şedinţa senatului doar exilul, ceea ce echivala cu ..moartea" civică a complotiştilor. A fost nevoie de intervenţia lui Cato Minor, supra-numit şi ultimul dintre republicani, pentru ca votul senatorilor să decidă reprimarea prin forţă a mişcării şi uciderea vinovaţilor. Pentru contribuţia deosebită pe care a avut-o pentru păstrarea securităţii

101

regimului politic, Cicero va fi numit pater patriae (deşi ulterior va plăti cu propriul exil salvarea Romei). Ca urmare a imenselor datorii acumulate de Caesar în timpul preturii, plecarea sa în Spania ca propretor era împiedicată de debitori; Crassus este cel care, plătindu-i datoriile, îi uşurează exercitarea acestei promagistraturi. Victoriile asupra lusitanilor sunt considerate demne de acordarea triumfului (în 60 î.Hr.). Dar, pentru ca să poată candida la consulat pentru anul 59 î.Hr., în condiţiile în care i-a fost respinsă propunerea de a participa la alegerile consulare fără să fie prezent în cetate, renunţă la ceremonia triumfului optând pentru o poziţie politică ce urma să-i aducă importante beneficii.

Statutul lui Caesar încă nu era suficient de puternic şi. pentru a nu risca o înfrângere electorală, el se aliază în taină cu Pompeius şi Crassus, împărţindu-şi zonele de control. Această înţelegere a fost numită şi încă mai este, ,,primul triumvirat". Se cuvine, însă, făcută precizarea că din punct de vedere instituţional triumviratul reprezintă fie un colegiu ordinar de trei magistraţi cu atribuţii financiare şi juridice (triumviri monetali şi, respectiv, cei capitali), fie un colegiu extraordinar căruia i se încredinţează prin lege activităţi de coloni-zare, de cadastrare şi recenzare a populaţiei sau de scoatere a cetăţii din criză. Prin urmare, lipsită de acordul legal al poporului înţelegerea din 60 î.Hr. cu greu poate fi numită triumvirat, chiar dacă de decenii s-a împământenit eronat această sintagmă. Scopul acestei apropieri (întărită prin căsătoria fiicei lui Caesar, lulia, cu Pompeius) era ca lulius Caesar să obţină consulatul pentru anul 59 î.Hr., iar Pompei să-şi vadă ratificate măsurile luate în Orient.

în calitate de consul, în pofida adversităţii colegului său, Marcus Bibulus - reprezentant al partidei senatoriale, Caesar reuşeşte să dea o serie de legi importante. Obţine ratificarea măsurilor orientale pompe-iene. micşorează procentele pe care publicanii erau obligaţi să le verse în tezaurul statului în urma contractelor stabilite, atrăgându-şi de partea sa puternicul segment social al cavalerilor, distribuie pământ în egală măsură civililor săraci care aveau trei copii şi veteranilor în ţinutul Campaniei. Această ultimă lege, a cărei votare pricinui retragerea în semn de protest a lui Bibulus de pe scena politică, este unul dintre puţinele proiecte agrare de după 123 î.Hr. care mai vizează împroprietărirea civililor. Tot acum redeschide procesul lui Catilina acuzându-i pe consulii anului 63 a. Hr.. anul conspiraţiei lui Catillina. de luare de mită şi încălcare a legilor statului (acuzaţia contra lui Cicero, rostită în anul 58 î.Hr. de tribunul plebei şi aliat al lui Caesar.

102

p. Clodius Pulcher, potrivit căreia celebrul orator ar fi condamnat fără proces un cetăţean roman, avea să atragă după sine exilarea lui Cicero şi dărâmarea casei sale). Prin manevre politice (prin votul poporului şi acordul aliaţilor), Caesar îşi asigură guvernarea pe cinci ani a Galliei Transalpine care îi va aduce o glorie militară deosebită.

între 58-56 î.Hr. situaţia internă de la Roma redevine tensionată, tulburările din cetate denaturează din nou în conflicte, în condiţiile în care senatul începe să-1 atragă de partea sa pe Pompeius. speriat de renumele şi puterea câştigate de Caesar. In 56 î.Hr. înţelegerea celor trei este reînnoită la Luca, dar poziţia superioară a lui Caesar şi slăbirea alianţei sale cu Pompei, mai ales după moartea luliei, nu mai oferă garanţiile din anul 60. Totuşi Caesar reuşeşte să-şi prelungească mandatul gallic, Crassus primeşte guvernarea Siriei (care i-a fost fatală, va pieri în 53 î.Hr. în confruntarea cu părţii de la Carrhae), iar Pompeius pe aceea a provinciilor spaniole (pe care le conduce prin delegaţi, căci refuză să părăsească Roma, apropiindu-se tot mai mult de senat). După moartea lui Crassus alianţa este practic dizolvată, mai ales că Pompei va fi numit consul sine colega în 52 î.Hr. Pentru Caesar acesta reprezenta semnalul noii opoziţii care se contura împotriva sa. Cum promagistratura îi expira în 50 î.Hr. şi, neputând, conform legii, să părăsească provincia până la finele mandatului, Caesar se vede împiedicat în dorinţa de a-şi depune din nou, în contumacie, candidatura consulară (în plus, potrivit legii Cornelia, ocuparea aceleiaşi magistraturi era posibilă după trecerea a zece ani de la primul mandat, ceea ce pentru Caesar însemna abia anul 48). Mai mult, senatul îl obligă să ordone demobilizarea legiunilor sale prin numirea lui L. Domitius Ahenobarbus ca succesor al său în Gallia.

în aceste condiţii Caesar începe marşul spre Roma în fruntea trupelor pe care le avea cu sine în provincie. Reuşeşte să se impună în Italia, cucerind oraşele care îi erau potrivnice, în contextul retragerii grabnice a lui Pompeius în Grecia, înainte de a pleca spre Balcani, Caesar îşi asigură spatele prin eliminarea partizanilor lui Pompei din Spania (bătălia de la Ilerda). O primă confruntare directă cu armata fostului său ginere la Dyrrachium dă câştig de cauză lui Pompeius. Neexploatând, însă, această victorie. Pompei se retrage spre centrul peninsulei Balcanice, dar este înfrânt de Caesar, în Thessalia, la Pharsalos (9 august 49 î.Hr.), apoi se refugiază în Egipt unde este asasinat din exces de zel de către trupele lui Ptolemeu al XHI-lea. pezamăgit de acest asasinat care-i fura laurii unei victorii asupra inamicului său (ulterior va amplasa o statuie a lui Pompei în sala de

103

şedinţe a senatului), Caesar zăboveşte opt luni în Egipt, sprijinind-o pe Cleopatra a VH-a să preia tronul (războiul alexandrin), apoi supune regatul Pontului, învingând la Zela pe Pharnaces al II-lea, fiul lui Mithridates al VI-lea Eupator. în 46 î.Hr. distruge la Thapsus, în Africa de Nord, ultima opoziţie republicană a lui Cato din Utica (care se va sinucide, neadmiţând să primească iertarea din partea lui Caesar), îşi sărbătoreşte triplul triumf asupra gallilor. populaţiei Pontului şi africanilor lui luba. neamintind deloc de victoriile în faţa concetăţenilor lui de convingeri pompeiene. Senatul îi acordă onoruri deosebite: dictatura pe 10 ani, cenzura pe trei ani, dreptul de a lua cel dintâi cuvântul în şedinţele senatului. Un an mai târziu, la Munda. în Spania, partizanii lui Pompei sunt anihilaţi vremelnic, deşi Caesar era aproape să plătească cu viaţa, iar la întoarcere intră în triumf în Roma. ca şi cum ar fi învins nişte străini (Plutarh. Caesar, 56).

Noi titluri şi onoruri îi sunt oferite de senatori: dictatura pe viaţă, consulatul pe 10 ani, titlul de pater patriae şi de imperator, dreptul de a face recomandări comiţiilor privind alegerile de magistraţi, ceea ce echivala, de fapt. cu numirea lor. de a purta mereu o cunună de lauri pe cap. Caesar refuză consulatul pe zece ani şi păstrează doar competenţa de a recomanda jumătate din candidaţi lăsând cealaltă jumătate la discreţia comiţiilor. Alte măsuri pe care le-a luat au vizat organizarea statului şi a finanţelor. Măreşte numărul senatorilor la 900, readuce la zi listele censoriale. printr-un minuţios recensământ al populaţiei şi prin înregistrarea proprietăţilor şi veniturilor (ca o consecinţă directă, numărul celor care primeau distribuţii de grâu din partea statului este redus la aproape jumătate), reorganizează fiscali-tatea şi finanţele statului, condamnă luxul. Nu sunt anulate datoriile (punctul sensibil al Romei acelor timpuri) dar cu prilejul împroprie-tăririlor de veterani, liberţi şi cetăţeni modeşti, din anul 48 î.Hr.. Caesar decide scăderea pentru datornici a dobânzilor deja plătite (măsură care-i irită deopotrivă pe creditori şi debitori). Ulterior Caelius Rufus şi Cornelius Dolabella reiau propunerea ştergerii datoriilor pregătindu-se de noi răscoale. Sunt însă învinşi de trupele cezariene. Faţă de ceilalţi Caesar se poartă diferenţiat, de altfel a rămas proverbială clemenţa sa.

Facilitează răspândirea normelor juridice romane şi modifică sistemul de strângere a impozitelor din teritoriu, înlocuind societăţile de publicam cu autorităţile locale. Astfel, realizează cointeresarea colaborării elitelor locale la actul de guvernare, paralel cu stabilirea la doi ani a duratei guvernării provinciilor. De asemenea, extinde

104

cetăţenia romană (de exemplu, acordarea cetăţeniei romane galilor transpadani, în 49 î.Hr.), iar în 45 î. Hr stabileşte descentralizarea întocmirii listelor censoriale, asigurând o mai mare viabilitate admi-nistraţiei de tip imperial. Mărturia epigrafică (Tabula de la Heracleea. CIL. I. 206) a acestei din urmă măsuri, luată înainte de reforma calendarului căci luna iulie este numită Quintilis şi nu luliis. dezvăluie o mai suplă concepţie de organizare a relaţiilor dintre centrul de decizie politică şi zonele de aplicare a acesteia.

Puterea lui Caesar se sprijină în principal pe armată, de aceea el măreşte solda soldaţilor de Ia 120 la 225 de denari; deşi în timpul războiului civil Roma avea la un moment dat 39 de legiuni, la moartea lui Caesar mai rămân doar 26. oricum un număr dublu faţă de momentul izbucnirii conflictului cu Pompeius. Sub aspect cultural-religios Caesar purcede la reformarea calendarului, corectând rămânerile în urma faţă de calendarul astronomic şi schimbă numele celei de-a şaptea lună în care se născuse el, cu numele de lulius; introduce în calendarul liturgic roman republican sărbători închinate victoriilor sale. ceea ce reprezenta o premieră, căci în epoca republicană sărbători publice aveau doar zeii; se preocupă de deschiderea unei biblioteci la Roma. îl însărcinează pe Varro să fixeze în scris trecutul Romei şi tradiţiile ei (Antichităţi romane).

Dar concentrarea de tip monarhic a puterii politice nu rămâne fără opoziţie, şi aceasta în pofida faptului că Caesar controla Senatul prin pârghiile sale de putere, armata, prin postura de comandant, şi viaţa religioasă, prin calitatea de mare pontif. La finele anului 45 î.Hr. se încheagă o coaliţie anticezariană în fruntea căreia se găseau Marcus lunius Brutus, Quintus Cassius, Caius Casca, Decimus Brutus. In timpul sărbătorilor din Februarie ale Lupercaliilor, Marcus Antonius îl numise rege, spre dezaprobarea generală a mulţimii. Observând reac-ţia participanţilor, Caesar refuză acest titlu, chiar dacă Antonius îşi repetă gestul. Mai mult, exista zvonul potrivit căruia cel care va obţine victorii în Orient va fi doar un rege, ori tocmai atunci Caesar plănuia o dublă campanie împotriva părţilor şi a geţilor nord-dunăreni - conduşi de Burebista. Conjuraţii au folosit şedinţa senatului din 15 martie ca prilej pentru asasinarea dictatorului.

Imediat după asasinat poporul roman se împarte în două tabere: cei care erau de acord cu tiranoctonii şi care sperau reîntoarcerea la un guvernământ oligarhic al aristocraţiei şi simpatizanţii lui Caesar, veteranii, clientela politică alcătuită din senatori, cavaleri, liberţi. Conjuraţii sunt salutaţi iniţial ca binefăcători ai patriei, dar simpatia se

105

transformă curând în ură. căci a consimţi uciderea lui Caesar, ca o măsură necesara de îndepărtare a tiraniei, echivala cu invalidarea tuturor actelor întreprinse de acesta în timpul vieţii, provocându-se. astfel, noi tulburări, pierderi de pământ, bunuri şi servicii primite sau doar făgăduite. Imensul tezaur acumulat de Caesar se volatilizează în chiar primele zile după idele lui martie. Sub presiunea străzii, Marcus Antonius, coleg de consulat al lui Caesar în anul morţii sale. reuşeşte să impună tuturor un compromis „să nu se facă nici o anchetă judiciară asupra uciderii lui Caesar; să fie ratificate toate faptele şi planurile sale, deoarece sunt avantajoase statului" (Appian, Războaiele civile, II, 125). înmormântarea lui Caesar avea să întărâte poporul. La vederea cortegiului funerar şi a statuii de ceară, străpunsă de 23 de lovituri de cuţit care-1 întruchipa pe defunct, furia mulţimii se dezlănţuie, Caesar este incinerat chiar în Forum, sala de şedinţe a senatului unde avusese loc crima ca şi casele duşmanilor dictatorului sunt incendiate, înşişi conjuraţii trebuie să se ascundă cu grijă.

în ceea ce-i priveşte pe Brutus şi Cassius, ei primiseră deja de la Caesar guvernarea Macedoniei şi. respectiv, a Syriei. Cum în anul 44 î.Hr. erau pretori, nu puteau să părăsească Roma pentru ocuparea promagistraturilor primite. Totuşi senatorii îi trimit din Roma cu sarcina aprovizionării, pentru a calma tumultul poporului. In iunie 44 î.Hr., pe când se pregăteau să organizeze o amplă rezistenţă în est (supunând teritoriile ieşite de sub control roman), le sunt luate comenzile militare date de Caesar în schimbul provinciilor Cirenaica şi Creta. Antonius urma să ia Macedonia, iar Dolabella - Syria.

La Roma, Antonius îşi câştigă iniţial simpatia senatului prin măsurile energice de calmare a spiritelor (revolta lui Amatius Marius este brutal înfrântă) dar alcătuirea unei gărzi personale de 6000 de soldaţi şi uşurinţa cu care-şi permitea să modifice distribuţia provinciilor treziră suspiciuni în rândurile senatorilor. Foarte curând cel care se apropie de o alianţă cu senatul este fiul adoptiv al lui Caesar, Octavianus, care, neavând în anul 44 î.Hr. nici un suport politic, venise să-şi primească moştenirea (numele şi imensa clientelă) lăsată prin testament de defunctul dictator. Senatul (mai ales Cicero) înţelege să-1 „ia" sub protecţia sa pe acest tânăr care, „dând dovadă de o maturitate, gândire şi cutezanţă de neînchipuit", fără vreo cerere expres formulată „a pregătit o armată puternică, alcătuită din veterani" (Cicero, Filipica HI, 2) tocmai când Roma se temea de autoritarismul lui Antonius (care. hotărât să renunţe la guvernarea Macedoniei, păstrându-şi totuşi trupele de aici, dorea să-1 înlăture pe Decimus

106

Brutus de la comanda Galliei Cisalpine). Confruntarea de la Mutina îi potoleşte pe moment ambiţiile lui Antonius, care iniţiază apropierea de Octavianus şi Lepidus. Contrar a ceea ce credeau senatorii despre Octavianus, acesta devine mai ferm în dialogul cu partida senatorială şi cere (chiar obţine) consulatul la numai 20 de ani.

3. Al IH-lea război civil

în anul 43 î.Hr. apropierea dintre cei trei, realizată la Mutina, apoi definitivată la Bononia, este, sau cel puţin pare. viabilă. Prin legea Titia această alianţă capătă valoare instituţională, cei trei formând (27 noiembrie 43 î.Hr.) colegiul celor tresuiri rei publicae constituendae. Li se încredinţează scoaterea statului din criză, în condiţiile în care, la instigaţiile lui Octavianus, se deschide ancheta asasinării lui Caesar. Puterile triumuiri-\or sunt extraordinare, colegiale (cel puţin teoretic), stabilite pe o durată de cinci ani. Ei aveau drept de numire a magistraţilor din Roma şi din provincie (pentru senatele locale), drept de a emite decrete, fără confirmarea senatului sau a comiţiilor, libertatea de a avea propriile efigii monetare. Sunt create colonii de veterani şi se împart provinciile: Gallia Narbonenssis şi Hispania Citerior îi revin lui Lepidus. celelalte Gallii - lui Antonius. iar Octavianus rămâne în Italia, unde câştigă treptat un capital politic fără precedent. Cel mai sângeros moment al existenţei triumviratului îl reprezintă, fără îndoială, prescripţiile. Nici autorii antici nu se pun de acord asupra cifrelor victimelor: T. Livius vorbeşte de 130 de senatori şi un mare număr de cavaleri (Perioca, 120), Appian dă numărul de 300 de senatori şi 2000 de cavaleri (Războaiele civile, IV, 5, 20), Plutarh apreciază între 200 şi 300 de senatori (Cicero, 46; Brutus, 27; Antonius, 20). Violenţa asasinatelor întrece pe cea din epoca lui Sylla, iar uşurinţa cu care se putea extinde numărul celor vizaţi transformă Roma într-un oraş al teroarei. Rezultatul concret şi imediat al acestui măcel a fost uciderea majorităţii senatorilor în vârstă, a celor care încă mai puteau rosti un discurs republican, opunându-se dictaturii personale. După 42 î.Hr. aristocraţia senatorială va fi alcătuită din elemente (relativ) tinere care crescuseră şi-şi desăvârşiseră educaţia şi cariera militară alături de un Pompei, un Caesar, un Antonius. Primul lor rol public îl avuseseră într-o Romă a ambiţiilor personale şi a multiplelor încercări şi reuşite de instaurare a unor regimuri personale.

Conducerea operaţiunilor militare împotriva lui Cassius şi Brutus, pregătite cu fondurile financiare strânse în urma confiscării

107

^"A averii proscrişilor şi a reinstituirii mult contestatului tributum, este încredinţată lui Octavianus şi Antonius. Bătălia decisivă se dă la Phillippi (42 î.Hr.) unde conjuraţii sunt în final înfrânţi. Deşi Brutus triumfase asupra lui Octavianus, Cassius este învins de Antonius. Solul trimis de Cassius la Brutus, liniştit că bătălia nu fusese definitiv pierdută, se întoarce agale şi. zărit de departe, pare un om abătut. Crezând că şi colegul său avusese aceiaşi soartă, Cassius îşi pune capăt zilelor. O a doua confruntare pecetluieşte victoria triumvirilor, în vreme ce lunius Brutus, dezamăgit de golirea de conţinut a concep-tului de virtute, se sinucide. Răzbunarea morţii lui Caesar fusese înfăptuită.

Stăpâni pe situaţie, triumvirii îşi reîmpart provinciile: Orientul îi revine lui Antonius. iar Octavianus ajunge să controleze Occidentul. Obligaţia imediată a celor doi comandanţi era de a-i răsplăti, prin împroprietăriri, pe soldaţii participanţi la victoria de la Phillippi. Prezenţa lui Octavianus la Roma şi distribuirile de pământ pe care le întreprinde îi aduc o popularitate crescândă, în detrimentul imaginii lui Antonius, aflat în Orient. L.Antonius. fratele triumvirului, şi soţia acestuia din urmă. Fulvia, instigă veteranii lui Antonius din Italia provocând aşa-numitul război perusin. l se reproşa lui Octavianus politica arbitrară a împroprietăririlor şi lipsa de loialitate faţă de Antonius. în vremea aceasta Marcus Antonius preia controlul asupra Orientului, intenţionând pregătirea unei expediţii contra părţilor. La Tars îi convoacă pe regii supuşi şi clientelari pentru a restabilii condiţiile de stăpânire romană, apoi, în toamna anului 41 î.Hr.. pleacă în Egipt. Aici află de soarta războiului de la Perusia şi este nevoit să se întoarcă la Roma. alianţa cu fiul adoptiv al lui Caesar fiind ameninţată. Din fericire pentru el, apar premisele unei noi apropieri de Octavianus, datorită faptului că Fulvia, soţia sa, uitată din pricina Cleopatrei. moare. Acordul dinre triumviri este reînnoit la Brundissium, prin care Antonius păstrează Orientul, Lepidus primeşte Africa, iar Octavianus Occidentul. O nouă căsătorie politică este stabilită, între Antonius şi sora lui Octavianus, pe care însă, în drumul său de întoarcere spre Orient, o lasă la Athena (39 î.Hr.).

în 37 î.Hr. triumviratul este reînnoit la Tarent pentru încă cinci ani. Echilibrul politic va fi deteriorat prin înfrângerea totală pe mare a lui Sextus Pompeius, fiul marelui Pompei, care refuzase orice compromis cu triumvirii. Acest eveniment îi netezeşte lui Octavianus drumul spre un control total, în condiţiile în care ia şi provinciile lui Lepidus, numit mare pontif. Ruptura dintre Octavian şi Antonius este

108

inevitabilă, căci ajuns în Egipt, Antonius o repudiază pe Octavia şi se căsătoreşte cu Cleopatra (36 î.Chr). Comportamentul tot mai «asiatic»al lui Antonius nu poate fi pe placul senatului şi al lui Octavianus, nici măcar al propriilor soldaţi. Victoriile pe care Antonius le obţine în est sunt tot mai mult închinate Cleopatrei, numele Romei fiind dat uitării. Octavianus va profita de înfrângerile lui Antonius în faţa părţilor şi, în 31 î.Hr., declară război Egiptului. Trupele sale sunt instalate pe coastele Epirului şi la Corcyra, dar în prima confruntare din faţa Ambraciei Antonius reuşeşte să evite primejdia. Cavaleria sa. însă, este înfrântă provocând dezertări ale unor ofiţeri. Bătălia cea mai importantă avea să fie purtată pe mare. la Acţiuni (2 septembrie 31 î.Hr.) unde flota lui Octavianus. condusă de Vipsanius Agrippa, zdrobeşte corăbiile Iui Antonius. Acesta fuge în Egipt, dar înaintarea victorioasă a trupelor lui Octavianus îl determină să se sinucidă în 30 î.Hr. (urmat de Cleopatra care nu dorea să însoţească la Roma cortegiul triumfal al lui Octavianus).

Rămas singur pe scena politică, Octavianus îşi permite o păstrare (..neconstituţională") a puterilor triumvirale pe care le depune oficial abia în anul 28 Î.Hr.. asigurându-i pe senatori că doreşte să devină un simplu cetăţean, pacea şi republica fiind salvate. Dar Roma nu mai putea fi condusă fără un regim autoritar, de factură monarhică (chiar dacă instituţia dictaturii, deformată în ultimul secol al Republicii, fusese desfiinţată prin legea Antonia imediat după asasinarea lui Caesar). Extinderea atât de mare a zonei ce trebuia controlată, disolu-ţia instituţiilor, jocul ambiţiilor personale şi modificarea de mentalitate romană, la nivelul elitelor mai cu seamă, impun o asociere între pârghiile de conducere politică şi cele de organizare a religiei din stat ca în vremea regilor, împrumut elenistic sau instituţie originară, con-cepţia monarhică de guvernare se instalase în fapt. Octavianus nu avea decât să-i definească, într-o manieră funcţională, un cadru existenţial.

întrebări recapitulative:1. Caracterizaţi evoluţia instituţiilor romane în veacul l î. Hr.2. Comparaţi guvernarea lui Sylla cu cea a lui Caesar.

Propunere de referat:1. Viziunea lui M. Tullus Cicero despre stat.

109

XI. IMPERIUL TIMPURIU. PRINCIPATUL

1. Cauzele instaurării Principatului

în istoria politică a Imperiului roman, bătălia de la Acţiuni (31 î. Hr.) a însemnat nu numai o răsunătoarea victorie militară, soldată cu cucerirea Egiptului şi transformarea Mediteranei în lac roman. Conotaţiile ei sunt mult mai adânci, desemnând începutul dezagregării accentuate şi irevocabile a cadrului instituţional repu-blican. Abia acum ies la iveală adevăratele intenţii politice ale lui Augustus, orientate cu perseverenţă spre instituirea, de facto, a unei monarhii deghizate, păstrând, aparent, instituţiile tradiţionale repu-blicane, pe care treptat le videază de putere.

Discuţiile purtate în jurul caracterului puterii lui Augustus şi a regimului instituit de acesta sunt aproape unanime în a recunoaşte convertirea statului roman la o monarhie bazată pe autoritatea conducătorului. De jure au fost menţinute vechile mecanisme institu-ţionale, dar paralel a fost creat un impunător aparat funcţionăresc, care va prelua aproape în totalitate prerogativele organelor republicane.

Politician abil şi iscusit teoretician, Augustus s-a ferit să acţioneze „la vedere", în stilul lui Cesar, preferând să condiţioneze subtil Senatul şi poporul roman de a-i încredinţa, în virtutea magistraturilor cu care este investit, pârghiile puterii. Această transfor-mare politică majoră a rămas disimulată pentru o parte dintre cetăţeni, însă mulţi contemporani au sesizat-o. acceptând-o, totuşi, într-o măsură mai mare sau mai mică (se considera ca este vorba despre un alt fel de monarhie, deosebită de cea tradiţională). De fapt, au acceptat pierderea libertăţii, în Analele sale (1,4, 1), Tacit insistă asupra preţu-lui plătit pentru o asemenea transformare: romanilor li s-a confiscat egalitatea, de fapt egalitatea în faţa anumitor legi: de acum înainte se aşteptau doar „ordinele principelui".

Cum se explică această schimbare de mentalitate în cazul unui popor care simţea o adversitate aproape patologică faţă de tot ce

110

însemna puterea personală, regalitate, dictatură? Explicaţia vine din înţelegerea justă a noii realităţi istorice, pe de o parte şi din complexitatea geniului lui Augustus, care a reuşit să promoveze şi să impună o nouă ordine, pe de altă parte, de comun acord cu „poporul roman". K. Loevvenstein aprecia această situaţie ca fiind „o mono-craţie republicană".

In primul rând. instaurarea Principatului a fost „negociată" de instaurarea unei păci interne şi externe. După un secol de războaie civile şi crime politice organizate, în august 29 î. Hr. s-au închis porţile templului lui lanus de la Roma, ca semn al încetării ostilităţilor. Aşa cum remarcă W. Dahlheim. nu mai conta faptul că ..mult râvnita pace se instaura acum doar ca o pradă a învingătorului". Efectele dezastruoase ale acestor conflicte au adus grave prejudicii Romei, dar cel mai greu preţ plătit a fost cel al victimelor umane. Decimarea familiilor nobiliare şi, implicit, a membrilor senatului, a deschis calea unor militari, necunoscuţi până atunci („favoriţi ai noilor împrejurări", cum le zicea Tacid (Anale, 1,2)), spre o carieră politică. Interesul acestora gravita în jurul propriilor averi, pe care se grăbeau să şi le înmulţească, fiind practic străini de idealurile politice republicane şi devenind, astfel, un eşalon de manevră în mâna lui Augustus, care a ştiut să le satisfacă poftele.

In ceea ce priveşte restul cetăţenilor, instaurarea păcii eclipsa toate celelalte interese politice, în primplanul existenţei impunându-se problema asigurării ordinii şi a siguranţei proprietăţilor.

Şubrezirea sistemului republican s-a început mult mai înainte, printr-un şir de măsuri prin care au fost atacaţi pilonii Republicii. Să amintim reforma militară a lui Marins, care a înlocuit recrutarea tradiţională, după sistemului cenzitar. cu cea voluntară, care a adus în rândurile armatei cei mai săraci cetăţeni. Urmările negative ale acestei acţiuni nu au întârziat să apară: militarii de profesie nu urmăreau decât câştigul, punându-se în serviciul celui care plătea mai mult. Foarte curând armata se transformă într-un factor de destabilitate, folosită curent în disputele celor ce tindeau să-şi însuşească puterea, devenind chiar ostilă poporului roman (de exemplu, ocuparea Romei de către armatele sub comanda lui Sylla, în anul 88 î. Hr.). Fidelitatea susţi-nătorilor trebuia răsplătită corespunzător, astfel se produce un transfer de avere, care este confiscată de la adversarii politici şi repartizată militarilor, ceea ce a modificat situaţia social-economică a statului.

In aceeaşi ordine de idei. acapararea tezaurului Macedoniei a permis sistarea, din 167 î. Hr., a impozitului direct. Participarea

111

cetăţeanului roman la politica statului, în special, cea militară (pregă-tirea şi susţinerea expediţiilor militare), se făcea, în cea mai mare parte, prin contribuţia financiară a fiecăruia, în funcţie de cens (în timpul republicii impozitul direct era perceput cu titlu de împrumut, urmând ca după încheierea campaniei militare statul să le returneze sumele celor care fuseseră impozitaţi). Aceasta întreţinea spiritul cetăţenesc, coaliza interesele indivizilor cu cele ale statului şi, nu în cele din urmă. ordona şi disciplina cetăţenii. Lucrurile nu mai sunt valabile în perioada premergătoare instaurării Principatului. In consecinţă, cetăţenii sunt îndepărtaţi de la treburile Cetăţii, iar funcţiile supreme, cum ar fi consulatul, ajung să fie monopolizate de un grup restrâns de familii nobiliare, care reuşesc să acumuleze bogăţii fabuloase. De altfel, luxul este acum afişat ostentativ cu orice ocazie.

Pe de altă parte, extinderea teritorială a Romei, care îngloba acum o diversitate etnică şi statală apreciabilă, punea probleme serioase privind guvernarea imperiului, pentru care instituţiile republi-cane deveniseră anacronice. Noul statuts (stare de lucruri) este definit de E. Cizek prin opoziţia dintre civitas şi anti-civitas, dintre Urbs şi regiunile aflate sub autoritatea Romei (Cizek, 1998, 219). Nu prea existau soluţii pentru o structură atât de vastă (cu excepţia federalizării republicane, care atunci nu intra în calcul), decât instaurarea unui regim autoritar, în cazul provinciilor orientale, monarhia se înscria în ordinea tradiţională a evoluţiei acestora, fiind acceptată ca atare. Mai greu a fost disimularea concentrării funcţiilor supreme la Roma. însă fiul lui César a jonglat abil printre eventualele acuzări de uzurpare a puterii, obţinând legal transferul acesteia.

2. Pârghiile puterii lui Augustus

Primul său imperium Octavianus îl primeşte în anul 43 î. Hr. şi îl deţine până în anul 21 î. Hr., când. într-o şedinţă solemnă a senatului, predă guvernarea Republicii (în caracteristica pe care o face faptelor sale în testamentul politic Res gestae. 6; 34, Augustus ţine să con-semneze evenimentul, dezvăluindu-i esenţa: ,.am transferat statul de sub puterea mea hi mâinile senatului şi ale poporului"). Dar peste câteva zile. într-o nouă şedinţă a senatului, princeps senatus (titlu onorific deţinut de Octavianus. care desemna persoana cea mai respec-tată din senat) este ..înduplecat1' de senatorilor, să preia, prin consensus universorum. puterea, fiind numit în funcţia de guvernator cu un

112

imperium proconsular. De altfel, în 28 î. Hr., Octavianus primise consulatul, avându-1 coleg pe colaboratorul său Marcus Agrippa.

La câteva zile după acel spectacol politic, regizat cu atâta măiestrie, Octavianus îşi schimbă numele în Imperator Caesar Divi filius Augustus, care focaliza toate principiile politice ale purtătorului său. Cu toate că autoritatea lui Augustus ia forma unei puteri autoritare, acesta nu a încetat s-o prezinte ca pe una onorifică, menţionând în ale sale „Res gestae" că i-a întrecut pe toţi cetăţenii prin autoritatea personală, iar „în privinţa puterii conferite de drept (potestas) nu am deţinut mai mult decât colegii cu care am exercitat succesiv magistraturi", într-adevăr, paradoxul Principatului constă tocmai în crearea unei „monocraţii republicane", cum a desemnat K.Loewenstein situaţia: Augustus nu este decât primul dintre cetăţenii statului, cel mai mare magistrat, pe care senatul şi poporul roman 1-au investit cu funcţiile supreme în stat. E. Cizek consideră că de fapt Augustus a creat un sistem paralel cu instituţiile magistraţilor.

Cu toate că numele de Augustus desemnează autoritatea sacrală („divinul", cel învestit de zei şi senat), Principele s-a ferit de ispita de a accepta divinizarea persoanei sale, interzicând manifestarea acesteia prin ridicarea de temple sau statui, râvnind, în schimb, la titlul de Pater patriae (părinte al Patriei), pe care-1 primeşte în anul 2 î.Hr., considerându-1 apogeul destinului său. De fapt, Augustus s-a asociat întotdeauna cultului Romei, iar în calitatea sa de Pater patriae şi-a asumat patronatul suprem asupra romanilor.

în afară de imperium consulare (care presupunea drept de comandă militară, jurisdicţie penală, civilă şi administrativă) şi proconsulare nelimitat în spaţiu şi timp (care îi oferea funcţia de guvernator al tuturor prov inciilor din Imperiu, inclusiv şi a celor admi-nistrate de senat). Augustus obţine din anul 23 î.Hr. tribunicia potestas, cu caracter nelimitat în spaţiu, însuşindu-şi toate atribuţiile şi prerogativele tribunilor plebei, dar fără a se supune intercesiunii din partea vreunuia dintre aceştia. De aici încolo Principele este sacro-sanct, poate convoca senatul şi adunările şi poate interveni cu propuneri legislative (ulterior, împăraţii care au preluat această putere, nu au fost niciodată tribuni ai plebei, ci doar deţinătorii unei autorităţi Şi ai unui cumul de competenţe pe care le aveau, de obicei, tribunii plebei). Trebuie amintit faptul că această funcţie îi revine lui Augustus pe viaţă, la fel ca şi consulatul, reînnoit anual (cel puţin aşa reiese din scrierile lui Dio Cassius (54, 10, 5), chiar dacă Augustus infirmă informaţia).

113

Din anul 12 sau 13 î. Hr. Augustus cumulează şi a treia funcţie importantă, cea de pontifex maximus - şef al religiei romane, care-i conferea Principatului un suport religios tradiţional indispensabil, începând cu Augustus, funcţia de pontifex maximus a fost exercitată pe rând de toţi împăraţii romani.

Deşi nu a deţinut direct cenzura, Augustus a deţinut practic toate atribuţiile specifice acestei magistraturi: a organizat de trei ori recen-săminte ale populaţiei Imperiului, a ţinut permanent sub control listeje candidaţilor la magistraturile superioare, dirijând alegerea acestora, în concluzie, instituţiile republicane erau controlate de principe, fiind subordonate voinţei acestuia. De fapt, se constituie o putere autoritară, principele fiind în acelaşi timp conducătorul suprem al armatei, cel ce hotărăşte în problemele de politică externă, administrator, legislator, judecător şi autoritatea religioasă supremă în stat.

în calitatea sa de pater patriae, dar şi din considerente pur politice, Augustus îşi asumă un şir de funcţii legate de asigurarea bunăstării populaţiei Romei. Printre acestea menţionăm cura annonae (aprovizionarea cu alimente), cura viarum (supravegherea şoselelor), la care se adaugă supravegherea apeductelor, întreţinerea edificiilor publice ş.a. Se constituie astfel un numeros aparat funcţionăresc, care gestiona îndeplinirea tuturor acestor obligaţii.

Totodată, principele promovează un şir de măsuri legislative, cum ar fi reorganizarea componenţei şi activităţii senatului. A fost redus numărul senatorilor aproape la jumătate, adică la 600 de membri, fiind înlăturate persoanele neloiale. De asemenea, sub pre-siunea familiilor nobiliare, Augustus a trebuit să reglementeze proce-dura de recrutare a senatorilor, modificând pragul censitar (care până atunci era egal cu censul cerut cavalerilor) şi acceptând transmiterea ereditară a statutului lor. Astfel s-a facilitat constituirea unui veritabil ordin senatorial, care va determina schimbarea profundă a compo-nenţei sociale a senatului, prin accesiunea unor oameni noi. Dacă pe timpul lui Augustus senatul era încă roman, la sfârşitul sec.I d.Hr. majoritatea membrilor acestuia sunt italici. Accesul în senat era favorizat şi pentru familiile notabilităţilor provinciale, iniţial pentru cele din Gallia, Hispania, ulterior şi pentru cele din Africa, încât, foarte repede, raportul dintre senatorii de origine italică şi cei provin-ciali se schimbă, în favoarea celor din urmă.

Hotărârile senatului au obţinut putere de lege; principele a încredinţat senatului tribunalele penale. Cu toate acestea, o parte din competenţele lui au fost preluate de principe. Acelaşi lucru se

114

< -â^H

întâmplă şi în cazul censorilor, Augustus asumându-şi şi împuter -nicirile acestora. S-a stabilit o succesiune strictă în ceea ce priveşte ocuparea diferitelor magistraturi.

Sub autoritatea principelui trece şi tezaurul statului (aerarium Saiurni sau aerarium populi romani), iar separat este creat un nou tezaur -fiscus, care reunea bunurile personale ale lui Augustus, fiind alimentat de contribuţiile substanţiale ale provinciilor imperiale şi de tributul statelor vasale. Foarte repede fiscus-u\ tinde să devină principala trezorerie a statului. Paralel se constituie a treia vistierie, trezoreria militară (aerarium militare, din care se finanţa armata), alimentată cu taxele pe moşteniri şi pe vânzări.

Modelul politic instituit de Augustus a fost repetat de succesorii săi. Pe parcurs dispar un şir de magistraturi, atribuţiile lor fiind preluate de împărat. Nu au fost stabilite clar modalităţile de transmitere a puterii; nu s-a stipulat nici transmiterea acesteia pe cale naturală. Trei instituţii erau implicate în alegerea împăratului: garda pretoriană, senatul şi legiunile.

în continuare, pentru a face faţă multiplelor probleme privind administrarea Imperiului, împăratul a recurs la cooptarea unuia dintre prieteni la putere, cu care împarte funcţiile. Augustus îl asociază pe Agrippa în calitate de co-împărat, dar acesta n-are titlul de augustus. In secolul al III d. Hr.. în condiţiile unei grave crize politice, accen-tuată şi de ameninţările barbare de la graniţă, Diocletian, operează o reformă politică, instituind o formă tetrarhică, doi auguşti şi doi cezari. Dar, indiferent de numărul împăraţilor, atribuţiile lor se împart numai în domeniul administrativ.

O altă inovaţie a lui Augustus a fost instituirea gărzii de pretorieni, condusă de un prefectus praetore şi fiind însărcinată cu paza împăratului. Mai târziu, în epoca Flaviilor, aceasta a fost înlo-cuită cu un numerus de équités singularea, iar la începutul sec. III d. Hr. apar şi trupe de protectores (trupe de cavaleri), începând cu anul 312, pe timpul lui Constantinus I, locul cohortelor pretoriene este luat de scholele palatine, conduse de un tnagister officiorum.

3. Organizarea administrativă

La nivel superior, Principele avea nevoie de consilieri specializaţi, recrutaţi din rândurile senatorilor şi cavalerilor loiali, pe care îi regăsim constituiţi într-un consilium principis, ce tinde să-şi permanentizeze activitatea (de la Claudiu I capătă un caracter oficial).

115

Treptat, acesta se substituie senatului, transformându-se, în timpul Severilor, într-un organism esenţial al guvernării imperiului, cu competenţe practic nelimitate. Nucleul de bază îl alcătuiau specialiştii în drept, care elaborau principiile legislative, cele în materie de administraţie şi politică externă. Din consiliu tăceau parte şi şefii serviciilor administrative.

La nivelul administraţiei centrale, Augustus creează un aparat funcţionăresc riguros structurat, constituit din prefecţi (praefecti) şi procuratori (procuratores), aşa numitele birouri. Profesionalismul şi loialitatea faţă de principe constituiau cele două criterii ce prevalau la numirea în funcţii, care, spre deosebire de magistraturi, erau remu-nerate.

Cele mai înalte funcţii ale Imperiului erau deţinute de prefecţi, iar dintre aceştia cei mai importanţi erau prefecţii pretorului (praefecti praetorio}. în competenţa lor intra comanda gărzii pretoriene. formată din două cohorte a 500 de ostaşi fiecare. In timp, principele le încre-dinţează funcţia de vice-comandanţi supremi ai armatelor imperiale, ale căror decizii puteau fi anulate doar de către prima persoană în stat. De asemenea, competenţele prefecţilor se măresc prin cumularea unor funcţii civile; astfel, ei devin reprezentanţii împăratului în tot Imperiul, oamenii lui de încredere.

Administrarea Romei era încredinţată unui prefect al Cetăţii (praefectus Urbi). poziţie deţinută de o persoană de rang senatorial, care avea în grijă menţinerea ordinii publice (custodia urbis), fiind împuternicită şi cu funcţii judecătoreşti (în special în ceea ce priveşte procesele criminale la Roma şi în împrejurimi). In subordinea prefectului Romei se afla şi poliţia orăşenească. Accederea la această prefectură era posibilă abia după 5-10 ani de la proconsulatul Africii sau Asiei şi reprezenta vârful carierei senatoriale.

La nivelul administraţiei capitalei, s-au constituit un şir de departamente, fiecare specializate pe anumite probleme, cum ar fi serviciul imperial de supraveghere a annonei, serviciul de pompieri, poliţia de noapte, în frunte cu câte un prefect.

Un mare accent s-a pus pe amenajarea urbanistică a Romei, pe întreţinerea canalelor, a apeductelor, a locurilor şi edificiilor publice, de care se ocupau comisiile specializate de supraveghetori, formate din senatori. Guvernarea lui Augustus abundă în lucrări edilitare, în special cele privind domeniul templelor, în primul rând este vorba despre inaugurarea Forului lui Augustus, mărginit de porticuri semicirculare şi exedre, în care se înălţa templul lui Marte şi templul

116

;,divinului Caesar" şi Altarul Păcii (Ara Pads Augusti), care prolifera pacea şi ordinea adusă de principe, încadrându-se perfect în programul propagandistic al timpului.

La nivelul provinciilor, paralel cu guvernatorii numiţi de senat, Augustus înfiinţează funcţia de procurator, în gestiunea căruia intra administrarea domeniilor principelui. S-au atestat şi cazuri când aceştia s-au substituit guvernatorilor senatoriali.

Un caz aparte îl constituie Egiptul, cea mai bogată captură a Romei, care beneficia de un statut special, constituindu-se într-un do-meniu nemijlocit al puterii imperiale. Guvernarea acestuia era încre-dinţată unui guvernator-prefect (praefectus Aegypti), cu o poziţie similară unui vice-rege.

Faţă de teritoriile cucerite, Roma a ştiut să ducă o politică dife-renţiată, foarte abilă, care i-a permis acceptarea mai multor forme de guvernare. Pentru a consolida autoritatea Romei, s-a recurs, în unele cazuri, la organizarea provinciilor, care din punct de vedere adminis-trativ repetă, la scară mică, cadrul instituţional al Romei, fie la acceptarea vechilor forme de guvernare, cum s-a întâmplat în cazul unor oraşe greceşti sau a statelor orientale semi-dependente, aflate sub protectoratul roman.

în ceea ce priveşte desemnarea criteriilor care au stat la baza împărţirii provinciilor în provincii senatoriale şi provincii imperiale, trebuie reţinută, în primul rând, importanţa economică a acestora şi, în al doilea rând, poziţionarea în cadrul Imperiului: în cazul unor zone strategice periferice, care necesitau o protecţie deosebită, inclusiv con-centrarea unor importante efective armate, cum era în cazul Spaniei (în afară de Baetica), Galliei, a Illyricum-ului, Raetiai, Noricum-ului, Pannoniei, AMoesiei, Syriei şi Egiptului vorbim despre provincii imperiale, în celelalte cazuri, guvernatorii erau numiţi de senat, iar provinciile aveau statut de provincii senatoriale, ca în cazul provinciei Africa, partea sudică a Spaniei (Baetica), Gallia Narbonensis, Macedonia, Achaia, Bithynia, Pontul, Asia, Creta, Cyrenaica.

Treptat se schimbă rolul politic al provinciilor, care se transformă în părţi ale unui stat centralizat. Explicaţia acestei schimbări rezidă în politica fiscală a Romei, în proliferarea culturii acesteia, sub diversele ei forme: limba latină, dreptul roman, religia romană, arta. Prin agenţii romanizării, identificaţi în persoana coloniştilor romani, a veteranilor, militarilor, meşteşugarilor, negusto-rilor s-a produs un proces de simbioză culturală, în care, însă, au prevalat elementele esenţiale ale culturii romane: limba latină, modul

117

de viaţă roman, iar ulterior şi o anumită mentalitate - cea a unei patrii comune, a apartenenţei la acelaşi Imperiu. Marcel Le Glay remarcă rolul armatei ca factor al romanizării, care, pe lângă funcţiile militare, a asigurat şi o autentică ,.şcoală de administraţie" în provincii.

4. Administrarea provinciilor

Gestionarea provinciilor se făcea, teoretic, în funcţie de statutul acesteia: cele senatoriale - de proconsuli sau propretori, cele imperiale - de către un legat numit de împărat, legatus Augusti pro praetore, care dispunea de putere militară şi civilă supremă în provincia încredinţată spre guvernare. Practic, însă, principele putea să intervină în senat cu o recomandare (indicaţie sau chiar ordin), privind persoana ce urma să fie desemnată în funcţia de guvernator (vezi în acest sens inscripţia de la Kyme (provincia senatorială Asia); conform textului, desemnarea guvernatorului s-a făcut la propunerea principelui). Intervenţia lui Augustus în treburile provinciilor, indiferent de statul acestora, era legitimată de deţinerea acelui imperium maius şi a auctoritas. Astfel, se operează un şir de schimbări în sistemul de conducere al provinciilor, menite să reglementeze atribuţiile guvernatorilor, în mod normal, aceştia întruchipau puterea romană în teritoriu, urmând să asigure securitatea zonei şi, implicit, a Romei (dacă pe teritoriul provinciei staţionau trupe militare, guvernatorul deţinea conducerea acestora), în competenţele guvernatorilor intra stabilirea frontierelor, determinarea lui ager publicus, împărţirea loturilor, a recompenselor, rezolvarea cazurilor judiciare şi reglemen-tările fiscale. Abuzurile crase din provincii, îndeosebi în ceea ce priveşte încasarea impozitelor, au scos la iveală samavolnicia unor guvernatori, în primul rând. s-a pus în ordine sistemul încasării impozitului direct (funciar sau cel pe cap de locuitor, după caz), pe care trebuia să-1 plătească fiecare provincie. Pentru aceasta a fost nevoie să se efectueze o evidenţă a tuturor locuitorilor (Augustus a iniţiat un nou sistem de recensământ pentru provincii, care se efectua local, continuând o iniţiativă a lui lulius Caesar, de fapt. primul care a descentralizat recenzarea populaţiei), astfel încât se cunoştea clar care trebuia să fie „preţul", pe care-1 impunea Roma fiecărei provincii, în schimbul păcii. Pentru a combate delapidările, funcţiile fiscale au fost încredinţate unor arendaşi de impozite, în cazul provinciilor senatoriale şi unor procurori, în cazul celor imperiale. Cu toate aceste

118

măsuri, samavolnicia guvernatorilor n-a fost complet eradicată; să nu uităm faptul că administrarea provincială reprezenta una dintre sursele principale de venit ale aristocraţiei senatoriale, iar îndepărtarea ei de la magistratura respectivă ar fi însemnat un nou război civil.

5. Celelalte reforme

în primul rând trebuie reţinută atenţia şi grija sporită cu care Augustus şi-a tratat armata, conştient de importanţa susţinerii pe care aceasta i-o acorda. Armata, de fapt, reprezenta cel mai important suport al puterii lui Augustus. Să amintim că e vorba despre o armată de profesionişti, legată afectiv de conducătorul său şi pentru care prima doar dorinţa de a se îmbogăţi. Cunoscând starea de lucruri, Augustus s-a stăruit să fie cât se poate de darnic cu ostaşii săi, cumpărându-le fidelitatea şi chiar dragostea. Nici după satisfacerea stagiului militar, cu o durată de 25 de ani, veteranii nu erau „aban-donaţi", fiindu-le repartizate loturi din proprietăţile confiscate sau cumpărate şi. respectiv, o sumă de bani (cea 3000 de denari, pentru fiecare veteran), fiindu-le rezervate, totodată, locuri importante în administraţiile locale.

în urma reformelor întreprinse de Augustus, a fost redus numărul legiunilor (de la 60 la 28, iar apoi 25), în favoare unei creşteri a efectivelor unităţilor auxiliare, astfel stabilindu-se un echilibru între potenţialul uman incorporat, în total Augustus avea la dispoziţie o armată de cea 250.000 de soldaţi.

S-a schimbat structura conducerii legiunii, care corespundea unei intense politici de centralizare a puterii militare în mâinile unor delegaţi (legatus legiones) de rang senatorial, reprezentaţii direcţi ai principelui.

în afara legiunilor, Augustus avea în spate garda pretoriană şi corpul de protecţie, care întrunea elemente ne-romane, angajate prin contract (stagiul militar era de 16 ani, iar solda anuală atingea 750 denari). Cele 9 cohorte întruneau, la început, un efectiv de câte 500 de soldaţi fiecare, iar ulterior numărul acestora s-a dublat, în timpul lui Tiberius, cohortele pretoriene sunt aduse la Roma şi concentrate într-o tabără special amenajată în suburbii. Instituţia a durat mai bine de 3 secole, fiind desfiinţată pe timpul lui Constantinus I, în anul 312. în toată această perioadă, cohortele pretoriene au jucat un rol important în desemnarea împăraţilor, fiind, totodată, implicate în derularea unor scenarii soldate cu asasinarea unor împăraţi (de exemplu, Caligula, Galba).

119

Un alt aspect al activităţii lui Augustus ţine de încercarea acestuia de a se opune, prin mijloace legislative, decadenţei morale a timpului său, acţiune salutată de o bună parte a aristocraţiei romane, alarmată de proliferarea viciilor şi de diluarea, în consecinţă, a principiilor tradiţionale romane. La timpul său, Cicero îl vedea pe Caesar capabil de a înfăptui o reformă a moravurilor, insistând să restabilească echitatea, să reînvie fidelitatea, să stăvilească desfrâul, concluzionând că „tot ce se destramă din pricina distrugerilor trebuie să fie refăcut prin legi severe"(Cicero, Pro Marc., 8, 23). Iar Propertus afirma că puterea romanilor se menţine nu numai prin arme, dar şi prin pietate (III, 22, 21).

în calitatea sa de fiu al lui Caesar, dar şi de Augustus (întemeietor, al doilea întemeietor după Romus}, Octavian este obligat să dea exemplul unui bun propovăduitor al neamului său. readucând, aşa cum spune în Res gestae, cap. 8, „obiceiurile strămoşeşti (moş maiorus) ce-au fost date uitării în vremea noastră şi am lăsat posterităţii exemple demne de imitat".

Au fost promulgate un şir de legi care ţineau de instituţia familială: legea căsătoriilor obligatorii (Lex lulia de maritandis ordinibus), legea Papia Poppaea, care face distincţie între persoanele necăsătorite (caelibes) şi cele fără copii (orbi), în ceea ce priveşte dreptul de moştenire a averilor prin testament (în primul caz, acesta era complet anulat, în cel de-al doilea - moştenirea se extindea doar la jumătate din avere), în schimb au fost susţinute familiile cu peste trei copii, fiind exaltat cultul unei familii patriarhale numeroase (trebuie remarcat faptul, că cei vizaţi de reformele lui Augustus au fost. îndeosebi, păturile aristocratice ale senatorilor şi cavalerilor, mai puţin sau aproape deloc populaţia de rând).

Deşi nu s-au bucurat de prea mare popularitate, au fost puse în aplicare un şir de legi, destul de aspre, împotriva adulterului. Măsurile aveau şi o conotaţie politică, pe lângă cea de însănătoşire a climatului moral al societăţii romane. Leges de adulteriis au constituit un bun prilej pentru a-i îndepărta pe vechii aristocraţi:, totodată, statul a câştigat enorm de pe urma averilor confiscate, în ceea ce priveşte politica de încurajare a natalităţii, efectele ei trebuie privite şi în perspectiva unei redresări demografice şi a refacerii numărului viito-rilor soldaţi.

Privite în ansamblu, reformele moralizatoare ale lui Augustus prevedeau întoarcerea la vechile resorturi spirituale, care particu-larizau civilizaţia romană, ridicând-o, în ochii proprii, mult deasupra

120

celorlalte seminţii etnice. Dar, ne întrebăm în final, alături de E. Cizek, care a fost, cu adevărat, motivaţia acestui demers? Nu vroia oare Augustus, ca odată cu instaurarea vechilor cutume (moş maiorus) şi acreditarea ideii de disciplină şi austeritate socială, să ..confişte" aceste valori în favoarea sa, altfel zic, să pregătească terenul pentru a-şi constitui propriul sistem instituţional?

Cu toate strădaniile lui Augustus, eficienţa acestor măsuri morale nu a fost atât de mare precum s-a sperat. O dovadă o constituie consemnările lui Tacitus privind perpetuarea problemelor legate de succesiunea bunurilor, în cazul marilor familii senatoriale, în timpul lui Tiberius şi Nero.

6. Ideologia imperială. Cultul imperial

Instituirea Principatului a pus bazele unei ample propagande, bazată pe o nouă ideologie. Trebuia definită foarte clar esenţa prin-cipatului, a puterii şi, respectiv, a persoanei imperiale.

Tradiţia a consemnat un şir de regi legendari, care au beneficiat de onoruri divine, la fel şi unii dintre regii istorici, cum ar fi Romulus, Titus Tatius, Numa Pompiliu. De asemenea, triumful îl asimila pe învingător cu divinitatea (ideologia ,.şefului divin", dezvoltată de Scipio Africanus). în concluzie, elaborarea cultului imperial, ca parte a ideologiei Imperiului, nu a apărut pe teren gol, fiind pregătită de-a lungul etapelor istorice anterioare instaurării Principatului. Astfel, în anul 44 î. Hr. senatul acordă onoruri divine lui Caesar, iar doi ani mai târziu triumvirii îl zeifică oficial. Lui Caesar îi este dedicat un templu în For, iar în anul 41 î. Hr. Octavianus preia titlul de divifilius. Totuşi, foarte precaut, Octavianus nu admite să i se închine un cult la Roma (după Acţiuni îi autorizează pe locuitorii Asiei şi Bithiniei să-i dedice un templu). Cetăţenii Urbei, însă, dedică un templu Romei aeterna. Ulterior Augustus se asociază cultului Romei. Acesta este un nou Romulus, deci un nou fondator al Romei şi al Imperiului (conditor), aclamat ca un salvator (soter), cel ce asigură securitatea statului (seruator rei publicae) şi a libertăţii (seruator liberîas). Se creează şi o istorie a naşterilor divine a împăraţilor; în cazul lui Augustus, de exempju, Apollo este invocat a fi drept tatăl acestuia.

începând cu Traian se pune baza unei teologii a puterii politice. Aceasta este concepută a fi de esenţă divină, ea este acordată de Jupiter, de aici şi aspiraţia spre puterea universală (în iconografie

apare împăratul cu globul în mână). Traian introduce a doua divinitate co-patroană a puterii imperiale, pe Hercule - patron al soldaţilor, protector universal al oamenilor.

începând cu Traian, Hercule este asociat cultului imperial. Nu putem vorbi despre o formă unică de manifestare, în tot spaţiul Imperiului, a cultului imperial. Acesta s-a dezvoltat cu precădere în regiunile orientale; la Roma şi în Italia nu a existat niciodată un cult dedicat împăratului în viaţă. Este binecunoscută prudenţa lui Augustus în acest sens, dar Tacit remarcă faptul că nici chiar Nero nu a acceptat, în timpul vieţii, să i se înalţe un templu la Roma (Anale, 15, 74, 3).

Sub Augustus a fost ridicat templul „divinului Caesar", Tiberiu a creat un cult pentru Augustus, dispunând să fie ridicat un sanctuar pe Palatin; este constituit un colegiu de preoţi, iar pe emisiunile monetare apare divus Augustus. Ridicarea unui templu dedicat Romei eterne în Forum, pe timpul lui Hadrian, indică asupra asocierii dintre cultul imperial şi cel al Romei eterne.

începând cu Antoninii se remarcă unele tendinţe de zeificare a împăratului în viaţă. Acesta este asimilat cu zeii, în special, cu Sol (soarele). Noua ideologie politică este susţinută de un şir de simboluri, unele moştenite din perioada regală şi republicană (sculptura de lemn a Venerei, scuturile sacre, focul veşnic al Vestei, ceremonia de renovatio (în timpul jocurilor seculare), altele adoptate ulterior, odată cu lărgirea Imperiului (pasărea phoenix din Egipt; elefantul, ca simbol al puterii de supravieţuire; zodiacul, soarele - elemente de eternitate, de scurgere infinită a timpului).

7. Direcţiile principale ale politicii externe în timpul Principatului. Extinderea Imperiului

în ceea ce priveşte politica externă a lui Augustus, istoricul Florus remarcă nu mai puţin de 12 războaie, pe care acesta le-a purtat în afara graniţelor italice, în vederea extinderii Imperiului până la hotarele lui „naturale". La rândul său, Suetonius punctează principiile politicii externe ale Principelui, conform cărora „...n-a pornit vreo bătălie sau vreun război dacă nu constata că profitul scontat avea să fie mai mare decât pierderile previzibile, îi compara pe cei care riscau mult pentru a câştiga puţin cu pescarii pescuind cu cârlige de aur, a căror pierdere nu putea fi compensată prin nici o capcană" (Divinul Augustus, 25, 4).

122

Prioritatea mijloacelor diplomatice, aşa cum se poate vedea în cazul relaţiilor cu Pârtia (încheierea păcii din anul 20 î.Hr. a fost privită la Roma ca un gen de capitulare a Pârtiei, romanilor fiindu-le restituite însemnele militare pierdute în timpul campaniilor lui Crassus), nu le-a exclus, însă, pe cele militare, interesele Romei vizând, în vest, ţinuturile din nord-vestul Peninsulei Iberice, iar la est - ţărmul vestic al Adriaticii, Illyria şi Dalmaţia, regiuni bogate în resurse naturale, în consecinţă, sunt cucerite triburile cantabrilor şi ale asturilor, care, însă, nu au contenit să opună rezistenţă romanilor, răsculându-se în mai multe rânduri. Totodată, a fost cucerită şi partea de sud-vest a Galliei, care reuşise după moartea lui Caesar să se desprindă din Imperiu.

Următoarea acţiune se va consuma pe cursul superior şi mijlo-ciu al Dunării, unde Roma declanşează ofensiva împotriva moesilor, reuşind, către anul 12 î.Hr., să-şi impună dominaţia şi în această zonă (abia în anul 15 d. Hr. se constituie provincia Moesia). Câţiva ani înainte, în urma campaniei victorioase împotriva reţilor şi a vindeli-cilor (Alpii de est), Drusus cucereşte provincia Raetia (anul 15 î. Hr.), stabilind limes Raetiae. In aceeaşi perioadă este anexat şi Noricum-ul.

Cucerirea ţărmului illyric s-a soldat cu apariţia unei noi provincii, Dalmaţia (anul 9-10 d. Hr.), situată în NV Peninsulei Balcanice (iniţial această regiune fusese anexată provinciei Illyria).

Mişcări spectaculoase de trupe s-au atestat şi la est de Rhin, împotriva triburilor germanice, pe care trupele romane reuşesc să le înfrângă, extinzând hotarul de nord al Imperiului până la fluviul Elba. Dar instaurarea noului limes s-a dovedit a fi o acţiune vremelnică, aşa cum o vor arăta evenimentele ulterioare, germanii reuşind, sub conducerea lui Marobodus, regele triburilor marcomane, crearea unei mari federaţii la nord de Dunăre. Catastrofa s-a produs în toamna anului 9 d. Hr., când germanii reuşesc, printr-un şiretlic, să atragă cele 3 legiuni ale guvernatorului roman Quintilius Varus într-o pădure mlăştinoasă (Teutoburg), distrugându-le complet. Dar înainte de acest eveniment, romanii au avut de înfruntat mai mulţi ani la rând rezistenţa organizată a illyrilor şi a pannonilor, fapt ce a determinat concentrarea unor impresionante efective militare în spaţiul illir (l 5 legiuni).

Nici în Orient situaţia nu se prezenta mai bine, starea de nelinişte fiind susţinută de conflictele dintre Armenia şi Pârtia, pe de o parte şi de răscoala din ludeea (anul 4 d. Hr.). reprimată cu cruzime de romani, pe de altă parte.

Ca urmare a intensificării politicii fiscale în provincii asistăm, în timpul lui Tiberius (14 - 37 d. Hr.), la rebeliuni şi răscoale ale

123

populaţiei din provinciile Africa, Galia şi Tracia, care au fost cu greu înăbuşite. După o lungă perioadă de susţinere a unor dinastii locale, loiale Romei, este cucerită partea de est a Anatoliei, unde a fost creată provincia Capadoccia, de rang imperial.

Extinderea hotarelor Imperiului s-a produs în timpul principa-tului lui Claudiu (41 - 54 d. Hr.), căruia soarta, contrar voinţei lui. i-a rezervat fructul guvernării (după asasinarea lui Caligula (37 - 41 d. Hr.). Sunt transformate în provincii romane Mauritania, Britannia, Tracia şi o parte din Asia Mica (Licia şi Pamphylia).

Au fost reluate ostilităţile cu părţii, care au durat până în anii 60 ai sec. l d. Hr., succesul militar revenind părţilor (anul 62, bătălia de la Rondeia). Ulterior, însă, romanii au reuşit să le smulgă un compromis.

Totodată, un şir de regiuni pontice, bogate în materii prime, sunt nevoite să recunoască supremaţia Romei şi să accepte oarecum forţat o poziţie de dependenţă faţă de aceasta. Menţionăm, în această ordine de idei, oraşul Olbia, Chersones-ul şi Regatul Bosforului.

Urmează o perioadă de frământări politice, în care este implicată nu numai armata, dar şi guvernatorii provinciilor. Miza cea mare o constituie acapararea puterii supreme în Imperiu, care, conform obser-vaţiei fine a lui Tacitus, se putea realiza nu numai la Roma, dar şi în alt loc. Galba (68 - 69 d. Hr.), Vitellius (anul 69), Othon (anul 69) sunt numele împăraţilor care s-au perindat la tron într-o perioadă foarte scurtă de timp, cuprinsă între sfârşitul domniei lui Nero (54-68 d. Hr.) şi începutul dinastiei Flavia (69 - 96 d. Hr.). Primul împărat din această dinastie, Vespasianus (69 -79 d. Hr.), a fost nevoit să se confrunte cu un şir de răscoale, care au cuprins provinciile Egipt, Cirene, ludeea, Gallia de Nord şi Germania Inferioară. Ştergerea de pe faţa pământului a templului lui Yahve de pe colina Sionului, a marcat căderea şi distrugerea Ierusalimului răsculat (anul 70 d.Hr.). Cu toate acestea, romanii au avut nevoie de încă câţiva ani buni, pentru a suprima rezistenţa răsculaţilor din celelalte regiuni ale Palestinei (anul 73 d. Hr.).

Situaţia nu se prezenta mai bine nici în spaţiul egeean. încercând să înlăture efectele gravei crize financiare cu care se confrunta Imperiul, Vespasianus a anulat privilegiile populaţiei Greciei, inclusiv cele privind regimul dărilor, iar o parte din regiunile independente au fost incluse în componenţa provinciilor, printre care Cilicia şi Commagena, fapt ce a agravat iarăşi relaţiile Romei cu Pârtia.

Pe timpul lui Domitianus (81 -96 d. Hr.) este reluată ofensiva împotriva triburilor germane, care se soldează cu cucerirea ţinuturilor

124

cuprinse între cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aşa-numitele Câmpuri Decumate (Agri Decumates) şi organizarea unei noi linii de apărare, a unui nou limes.

Situaţia, însă, nu era deloc stabilă pe cursul inferior al Dunării, frontiera fiind mereu survolată de raidurile de jaf ale dacilor, sanna-ţilor, germanilor. Organizarea acestora în efective militare i-a creat mari dificultăţi lui Domitianus, care, pentru a asigura liniştea la hotare, se vede nevoit să încheie un tratat de pace umilitor cu regele dacilor. Decebal, după ce un efectiv armat de 5 sau 6 legiuni romane, condus de către Cornelius Fuscus, prefectul pretorienilor, au fost zdrobite la nord de Dunăre. Bineînţeles, condiţiile acestui acord nu puteau să nu trezească nemulţumiri la Roma, mai ales că ulterior s-a dovedit că subsidiile, primite anual de Decebal, erau folosite în alte scopuri decât cele prevăzute iniţial, încercarea lui Domitianus de a-i supune pe daci s-a soldat cu un alt eşec (campaniile militare^ din anii 89 şi 93), care a amânat încă cu câţiva ani cucerirea Daciei. In schimb, acesta a reuşit să stabilizeze pentru câţiva ani frontiera dunăreană, fapt rămas neapreciat de elita senatorială.

Insuccesele militare au grăbit scoaterea din scena politică a lui Domitianus, care, pentru a-şi menţine puterea şi autoritatea, adoptă cele mai neloiale măsuri de îndepărtare a adversarilor politici, instituind represalii, în cele din urmă, acesta este asasinat (anul 96 d. Hr.), iar împărat este ales Marcus Cocceius Nerva.

Dar adevăratele rezultate, relevante spectaculoase, în ceea ce priveşte extinderea Imperiului, se fac remarcate începând cu domnia lui Traian (anii 98 - 117 d. Hr.) Cele două războaie împotriva dacilor (101-102 d. Hr. şi 105-106 d. Hr.) s-au soldat cu învingerea acestora şi transformarea Daciei în provincie romană (anul 107 d. Hr.) Triumful lui Traian a fost răsplătit cu adăugarea în titulatură a unui nou nume victorios, Dacicus (învingătorul dacilor).

Următoarea ţintă a fost vechiul duşman al Romei, Pârtia, în prima fază a campaniei Iui Traian, începută în 113, este cucerită Armenia şi transformată în provincie romană, după care a urmat cuce-rirea întregii Mesopotamii, până la Golful Persic, în anul 116 senatul a decis să-i confere împăratului victorios un nou epitet, Parthicus (învingătorul părţilor).

Dar, aşa cum s-a văzut ulterior, dominaţia romană nu s-a putut menţine prea mult în această parte a Orientului, campania lui Traian în Orient fiind, mai curând, un eşec, pe care împăratul nu 1-a putut accepta, încercând până în ultima clipă să reorganizeze şi să-şi doteze

125

armata în vederea unei noi campanii. Răscoalele împotriva stăpânirii romane au izbucnit în vestul Mesopotamiei, în Egipt, Cipru, la Cyrene. întregul hnperi începuse să fie dea semne de nelinişte, atât în partea sa orientală, cât şi în cea occidentală. Succesorul lui Traian, Aelius Hadrianus (anii 117-138 d. Hr.), s-a văzut nevoit să recu-noască pierderea cuceririlor din Orient şi să se retragă pe vechile frontiere, care separau Imperiul roman de Regatul Part. De fapt, Hadrian a renunţat la expansiuni şi şi-a concentrat eforturile pentru a consolida hotarele existente, alocând surse importante construcţiei de drumuri şi apeducte în provincii, întemeind oraşe noi în regiuni neurbanizate.

în vederea apărării Imperiului, o atenţie sporită a fost acordată problemei privind organizarea limes-ului, a sistemului defensiv al frontierei. In sens îngust, acesta se prezenta printr-un ansamblu de construcţii defensive, în funcţie de specificul natural al zonei (valuri cu palisade, şanţuri, castre), în sens mai larg, se subînţelege şi o reţea de drumuri, care asigura legătura de-a lungul hotarului şi facilita comunicarea cu centrul, în timpul domniei lui Hadrian a fost reorga-nizat limes-u\ într-un şir de regiuni ca Britania. Germania, pe Dunăre şi în Africa de Nord, lucrările fiind inspectate personal de împărat. Cu toate strădaniile lui Hadrian de a menţine liniştea în interiorul Imperiului, în ludeea a izbucnit o nouă răscoală, de o mare amploare, care nu a putut fi suprimată decât peste 3 ani (132 - 135). Pe locul Ierusalimului a fost ridicată o colonie militară romană - Aelia Capitolina.

Spre deosebire de Hadrian, urmaşul acestuia, Antonius Pius (aa.138 -161) a dus o politică externă consecventă, reuşind să „împin-gă" frontierele în mai multe puncte ale Imperiului. A fost ridicat un al doilea limes în Britania. în Germania, pe Dunăre şi în Africa de Nord. în ceea ce priveşte hotarele orientale, Antonius Pius a reuşit instalarea unor noi regi clientelari în Armenia şi în spaţiul transcaucazian. Creşterea autorităţii Romei i se datorează în mare măsură acestui împărat, despre care anticii au consemnat că „nimeni n-a avut. ca el atâta autoritate faţă de popoarele dinafară, deşi întotdeauna a iubit pacea atât de mult. încât repeta adesea lozinca lui Scipio că preferă să salveze un cetăţean roman decât să ucidă o mie de duşmani" (Istoria Augusta).

Situaţia se schimbă radical în timpul domniei lui Marcus Aurelius (anii 161-180 d. Hr.) şi Lucius Verus (anii 161-169 d. Hr.), fiii adoptivi şi succesorii lui Pius (în premieră, senatul i-a proclamat pe ambii împăraţi). Starea de siguranţă a hotarelor din timpul domniei lui Antonius Pius dispăruse. Imperiul fiind ameninţat din toate

Revine în actualitate conflictul cu părţii, care au pătruns în Armenia şi 1-au învins pe guvernatorul roman al Cappadociei, în încercarea acestuia de a se opune atacului regelui part Vologeses al III-lea. Contraofensiva romană din primăvara lui 163 a avut succes, părţii fiind învinşi şi nevoiţi să se retragă dincolo de Eufrat, iar în 165 - să capituleze, în aceste condiţii, tronul Armeniei este ocupat de un rege vasal, fidel Romei, iar în nordul Mésopotamie! este reînfiinţat statul tampon Osrhoene, unde au lăsate garnizoane (Cucerirea părţilor a fost realizată mult mai târziu, de către împăratul Severus (anii 193-211 d. Hr.), care a iniţiat două campanii împotriva acestora. Expediţiile s-a încununat de succes, regatul Osrhoene a fost anexat ca provincie romană, iar restul teritoriului a fost intrat în componenţa unei noi provincii, Mesopotamia. Cu acest prilej, în titulatura lui Severus apare numele „cel mai mare învingător al părţilor").

Dar războiul din Orient a necesitat concentrarea unor importante efective militare, care au fost rechemate din diferite colţuri ale Imperiului, inclusiv de pe limes-ul rhénan şi cel dunărean, făcându-1 permeabil atacurilor barbare. Mai trebuie reţinută şi epidemia de ciumă, care a făcut ravagii în rândul trupelor romane din Orient, fiind adusă de acestea şi în interiorul Imperiului (în următorii 25 de ani, molima a decimat populaţia Imperiului, în aceste condiţii, centrul operaţiunilor militare se transferă pe Dunăre, unde, în 167, romanii au trebuit să facă faţă unei invazii masive combinate ale marcomanilor, sarmaţilor, iazygilor şi quadisilor, care au devastat provinciile dunărene, invadând până şi Italia Superioară. Pericolul unei coaliţii a barbarilor i-a determinat pe romani la organizarea unei expediţii la Dunăre, în anul 169, condusă de cei doi împăraţi, înfrângerea triburilor marcomane, însă, nu a însemnat şi instaurarea liniştii pe limes-u\ dunărean, între timp moare Verus, iar Marcus se vede nevoit să plece iar în nord, la Dunăre, pentru a stăvili noile atacuri ale triburilor germane, în 171 sunt înfrânţi quazii şi obligaţi să se retragă din Pannonia, iar în 172, în urma unor victorii, romanii încheie un tratat de pace cu marcomanii, care sunt obligaţi să se retragă la 13 km nord de malul Dunării. Cel de-al treilea adversar al Romei - iazigii, suferă câteva înfrângeri, iar în 175 Marcus trece fluviul pentru a-i învinge definitiv.

In linii mari, situaţia la Dunăre a fost ameliorată, dar liniştea Imperiului era acum periclitată din interior, unde se prefigura primejdia reală a unui nou război civil: guvernatorul Siriei, Avidius Cassius s-a autoproclamat împărat, fiind susţinut de trupele sale şi de

127

provinciile vecine, Egiptul, ludeea şi Arabia. Dar, înainte de a porni cu forţe armate în sud, pentru a învinge rebeliunea, Marcus primeşte vestea uciderii lui Avidius Cassius de către ofiţerii acestuia.

La puţin timp, împăratul porneşte cel de-al doilea război împotriva germanilor, care şi-au reluat atacurile, învingându-i pe marcomani. împăratul filosof îşi găseşte sfârşitul în ţinuturile acestora, fiind răpus de ciumă. Pacea cu germanii este încheiată de Commodius. fiul lui Marcus Aurelius, pe care acesta îl cooptase la guvernare încă din timpul vieţii (anul 177). Istoriografia timpului a fost destul de aspră în judecarea politicii externe ale lui Commodius (anii 180-192 d. Hr), care era învinuit de faptul că n-a valorificat pe deplin sau chiar deloc eforturile tatălui său de a extinde hotarele. Sigur, o atitudine mai fermă ar fi adus noi teritorii, în special la nord de Dunăre, dar prioritară în această perioadă a fost problema consolidării limes-\i\ui rhénan, dunărean şi cel din Africa de Nord. în Britannia, respingerea invaziei triburilor nordice a determinat retragerea hotarului pe valul lui Hadrian, în linii mari, domnia lui Commodus a oferit provinciilor o stare de linişte relativă.

Deşi în plină criză politică, legată de problema puterii, sfârşitul secolului al lî-lea aduce rezolvarea parţială a conflictului cu părţii, învinşi în timpul celor două războaie conduse de Severus. In Occident şi în Africa, acesta a dus o politică externă consecventă, reuşind să extindă hotarele Imperiului. Şi-a propus chiar să cucerească întreaga Britannie, instalând pe râul Tay un mare castru. Victoriile militare repurtate i-au făcut pe Severus şi fiii acestuia să se proclame „cei mai mari învingători ai brittanilor". După moartea tatălui lor. Caracalla îşi execută fratele, rămânând singur la cârma Imperiului. Urmând indicaţiile lui Severus şi visând la gloria lui Alexandru Macedon. tânărul împărat promovează o politică de apropiere de soldaţi, conducându-se după deviza: „nici un om în afară de mine n-are voie să aibă bani, pentru ca eu să-i pot dărui soldaţilor". Caracalla organizează o expediţie împotriva părţilor (după ce-i fusese refuzată oferta de căsătorie cu fiica lui Artabanos, regele părţilor), invadând Assiria şi distrugând oraşul Arbela, unde se aflau cavourile unora dintre regii Arsachizilor. Nu apucă să ducă la bun sfârşit acest război, pentru că în 217 cade victimă unui complot. Câţiva ani mai târziu, părţii se confruntă cu o rebeliune sud-iraniană, care duce la căderea monarhiei Arsachizilor. întregul Iran este unit sub puterea lui Ardaşir (dinastia Sasanizilor), care întemeiază Noul Regat Persan. Pretenţiile regelui merg şi mai departe, cerându-i Romei restituirea vechilor

128

posesiuni persane, care cuprindeau,practic, toate regiunile din bazinul de est al Mediteranei. In aceste condiţii, Alexander Severus încearcă să dea riposta, organizând o nouă campanie militară în Orient. Cu toate că au înregistrat unele succese, armatele romane au fost nevoite să se retragă din Armenia în Siria.

8. Provinciile romane în timpul Principatului

Aducerea unui vast teritoriu sub unică ascultare, în urma unei intense politici de cucerire, promovată de Roma în secolele I -II d. Hr., a favorizat dezvoltarea unor largi şi multiple relaţii economice între diferite regiuni ale Mediteranei. Dezvoltarea diferenţiată a provinciilor înglobate în Imperiu, fie că este vorba de state cu o economie performantă, cum erau Egiptul, Siria. Asia Mică sau de zone cu o economie primitivă, cum era în cazul galilor, al iberilor, pannonilor, illirilor, moesilor, dacilor a fost racordată la un circuit unic de valori, contribuind la accelerarea evoluţiei socio-politice în zone mai puţin avantajate.

La baza structurii politico-administrative a Imperiului a stat sistemul de provincii, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o structură internă complexă. Deosebim câteva zone importante, care reuneau mai multe provincii: zona occidentală, cu Corsica, Sardinia, 3 provincii spaniole (Boethica, Lusitania, Tarraconensis), 4 provincii gallice (Gallia Narbonensis, Aquitania, Lugdunensis, Belgica), Germania Superior şi Germania Inferior, Britannia.

Un alt complex important îl constituiau provinciile din spaţiul danubiano-balcanic: Raeţia, Noricum. Pannonia. Dalmaţia. Moesia Superior şi Moesia Inferior. Dacia. Tracia, Macedonia, Epir şi Ahaia.

A treia structură, cea orientală, întrunea Egiptul, Asia, Bithynia, Pont. Cilicia, Siria şi Palestina. Galatia, Cappadocia, Lycia, Pamphi-lia. Arabia. Creta şi Cyrenaica. Dintre aceste provincii, Egiptul deţinea un statut aparte, fiind considerat drept domeniu imperial, fiind condus de reprezentantul direct al principelui. Particularitatea complexului provincial oriental o constituia structura internă a provinciilor, unde întâlnim laolaltă oraşe cu statut de colonie sau municipiu, mici regate, cum era cel al Iudeii, teritorii autonome ale templelor, unităţi teritorial-administrative aparte, aşa-numitele satrapii.

Al patrulea complex provincial întrunea posesiunile romane din Africa de Nord, care, geografic vorbind, cuprindeau regiunile de la vest de Cyrenaica până la ţărmurile Oceanului Atlantic, incluzând cele 4 pro-vincii: Africa, Numidia. Mauritania Tingitana şi Mauritania Caesarensis.

129

în ceea ce priveşte spaţiul italic, acesta se afla într-o situaţie privilegiată, fiind conceput atât teoretic, cât şi practic ca o imagine concentrată a statului roman. Astfel, locuitorii Italiei beneficiau de dreptul italic, fiind scutiţi de impozitele directe, iar aristocraţia italică era majoritară în aparatul de stat. De asemenea era interzisă staţionarea trupelor regulate în peninsulă, în ceea ce priveşte administrarea locală, oraşele beneficiau de conducere autonomă, iar locuitorii acestora se bucurau de toate privilegiile cetăţeniei romane.

9. Criza politică din ultimul deceniu al secolului al III-lea. Instaurarea dinastiei Severilor

Domnia lui Commodus (anii 180 - 192 d.Hr.), un personaj megaloman, total diferit de tatăl său. a marcat începutul declinului Imperiului Roman. Dio Cassius, în a sa Istorie romană, scrisă la jumătate de secol după moartea lui Marcus Aurelius. face o concluzie asupra acelei perioade, menţionând că odată cu moartea lui Marcus s-a terminat Epoca de Aur a Imperiului Roman şi a început Epoca de Fier. într-adevăr. sfârşitul dinastiei Antoninilor a fost destul de dramatic, fiind marcat de un despotism violent, cruzime, sărăcie şi depravare morală. Trecuse perioada de glorie şi fericire a Principatelor lui Traian şi Hadrian, caracterizate de Florus drept saeculum nostrum (secolul nostru), după care urmează declinul, marcat de o profundă criză economică, socială şi politică. Iar reluarea persecuţiilor sângeroase, uzurpările, luptele pentru putere nu fac decât să dea dimensiunea unei crize mult mai adânci, cea a mentalităţilor.

Situaţia se complică şi mai mult după moartea lui Commodus şi a lui Publius Heluius Pertinax (fost prefect al Romei, care. susţinut de pretorieni. a fost aclamat de senat şi deţinuse Principatul timp de 87 zile), când ..purpura imperială" devenise un obiect de licitaţie. Desemnarea principilor era controlată de garda pretoriană, iar criteriul de selecţie îl constituia cuantumul sumei oferit de către pretendenţi. Greu de imaginat starea de decadenţă şi grotescul întregii situaţii! Cu toate acestea, senatul a acceptat proclamarea ca principe a senatorului Marcus Severus Didius lulianus. fost guvernator-legal imperial şi fost proconsul al Africii.

Indignate de impertinenţa pretorienilor în desemnarea principelui, legiunile din Pannonia Superior 1-au aclamat pe comandantul lor, Lucius Septimius Severus. ca imperator. fiind susţinute de forţele armate din cele

două Germanii şi din Moesii. în paralel, trupele din Siria 1-au aclamat ca imperator pe Gaius lustus Pescennius Niger, legatul guvernator al provinciei, iar cele din Britannia - pe Clodius Albinus.

Pornind în marş forţat spre Roma. Septimius Severus n-a întâmpinat nici o rezistenţă, ocupând în mai 193 oraşul, iar senatul la scurt timp îl investeşte principe. Precaut, noul împărat i-a conferit titlul de Caesar lui Clodius Albinus (deşi de facto acesta devenea succesor la domnie, i-a fost refuzată acordarea imperium-ului şi funcţia tribuniciană, fapt ce a determinat o nouă dizidentă, în ianuarie 196) şi si-a îndreptat trupele împotriva lui Pescennius Niger, în Orient, înfrângerea şi decapitarea acestuia nu a fost, însă, în măsură să liniştească spiritele, iar confruntarea dintre împăratul investit (Septimius Severus) şi cel proclamat (Clodius Albinus) s-a finalizat în favoarea celui dintâi, care pune începutul dinastiei Severilor. După ce i-a pedepsit pe adepţii lui Pescennius Niger (cea mai importantă măsură a fost împărţirea Siriei în 2 unităţi administrative, una condusă de un guvernator consular (Siria Coele). iar cealaltă, Siria Phoenice, de un guvernator, care era, totodată, şi legatul legiunii. Domnia lui Septimius Severus (anii 193-21 Id.Hr.) s-a caracterizat printr-o politică reformistă, care urmărea perfecţionarea administrării statului. Pentru a asigura o mai bună funcţionare a Imperiului şi după dispariţia sa, împăratul i-a asociat la domnie, încă din timpul vieţii, pe cei doi fii ai săi. Caracalla şi Geta. Astfel, între 209 şi 211 Imperiul roman a avut 3 împăraţi. După Caracalla (anii 211-217 d.Hr.). omorât în timpul războiului împotriva părţilor, împărat devine Marcus Opellius Macrinus, prefect al pretoriului, ales de către soldaţii corpului expediţionar. Dar numai peste un an acesta este omorât, căzând victimă conjuraţiei luliei Maesa, o rudă apropiată a lui Caracalla, care tinde să-şi urce nepotul, Avitus Bassianus (cunoscut sub numele de Elagabalus), pe tronul imperial. Dar dispreţul pe care I-a provocat acesta în cei 4 ani de domnie a determinat-o pe aceeaşi Iulie Maesa să pună la cale un alt complot, după care la cârma Imperiului îi revine unui alt nepot al său - Alexander Severus (anii 222-235 d. Hr.). După această perioadă statul roman trece printr-o gravă criză politică, caracterizată de domnia împăraţilor soldaţi (anii 235 - 284 d. Hr.)

Evoluţii socio-politice. Problema cetăţenieiTrebuie remarcat de la bun început faptul că transformările

politice radicale începute odată cu destrămarea cadrului instituţional republican şi instaurarea Principatului, au generat o profundă modificare a ierarhiei sociale. Explicaţia acestui fenomen reiese din

131

atitudinea pe care au adoptat-o diverşi cezari faţă de ideea de guver-nare, unii - urmând modelul iniţiat de Augustus, bazat pe un absolu-tism prudent şi, respectiv, pe respectarea, mai mult sau mai puţin formală, a senatului şi a membrilor acestuia; alţii - mergând pe ideea unei puteri monarhice absolutiste, care a atras după sine o politică strategică bine definită, îndreptată, în special, împotriva principalei forţe opoziţionale - senatul. In consecinţă, se constată o creştere a rolului armatei, fiind susţinuţi şi promovaţi tot mai mult în viaţa politică cavalerii şi elitele provinciale. Transformarea nucleului politic corespunde necesităţii de a implementa tot mai profund ideile unui „populism regal", dacă ar fi să folosim sintagma propusă de E. Cizek.

In ceea ce priveşte ordinul senatorial, restrângerea cadrului politic la o singură persoană, care reuşeşte să concentreze aproape întreaga putere, a însemnat, în primul rând, restrângerea şi chiar pierderea drepturilor politice şi, nu în ultimul rând, a averilor personale. Decăderea unor familii de patricieni a fost grăbită şi de aplicarea sistematică a dreptul censorial, deţinut de împărat, în virtutea căruia s-au produs epurări masive ale senatului, urmate de eliminarea din viaţa politică a senatorilor ostili regimului. Mai mult decât atât. comploturile organizate de aceştia (ex.: conspiraţia lui Piso din anul 65 sau Coniuratio Uniciana împotriva lui Nero) au atras după sine şi exterminarea fizică a unora dintre membrii iluştri ai familiilor nobiliare, în aceste condiţii, locurile vacante din senat sunt completate cu reprezentanţi ai aristocraţiei italice şi provinciale, care devin majoritari în timpul domniei lui Marcus Aurelius. Mai mult decât atât, sunt promovaţi homines noui (oamenii noi), susţinătorii puterii imperiale, dintre care nu lipsesc şi descendenţi ai liberţilor. A fost limitată şi accederea senatorilor patricieni la anumite sacerdoţii. prin acordarea statutul de patrician unor senatori plebei.

Treptat, senatul este restrâns în prerogative, cea mai gravă lovitură fiind dată de Gallienus, care-i îndepărtează pe senatori de la comanda militară. Această disociere netă între ordinul senatorial şi armată a fost ultimul pas pe calea pierderii definitive a dreptului de a aproba numirea împăratului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Carus (anul 282). Ascendenţa competenţei împăratului asupra prerogativelor senatoriale s-a făcut remarcată în diverse domenii: legislativ, adminis-trativ, financiar.

O ascensiune politică remarcabilă în epoca imperială o înre-gistrează cavalerii (prdo equester), graţie protecţiei de care s-au bucurat din partea împăratului, în defavoarea ordinului senatorial. Loialitatea cavalerilor a fost răsplătită cu avansarea acestora în posturile administrative importante, chiar şi până la numirea în funcţia 132

de procurator Augusti într-o provincie mai mică sau praefectus praetorio - culmea carierei ecvestre, deţinătorul fiind un vir emi-nentissimus (,, cel mai de seamă bărbat"). Astfel, treptat, prin favo-rurile pe care le primesc din partea împăraţilor, dar şi prin perse-verenţă şi abilitate personală, mai mulţi reprezentanţi ai cavalerilor reuşesc cariere de excepţie. La un moment dat se produce o decantare în cadrul acestui ordin, când o mică elită reuşeşte să-şi dispute importante funcţii de stat, iar restul - întregind rândul decurionilor. Una dintre cele mai importante deschideri în ascensiunea militaro-politică a cavalerilor se înregistrează în timpul lui Septimius Severus. care a înlocuit comiîes de rang senatorial din statul major cu cavaleri. Reforma lui Gallienus din anul 262, prin care cavalerilor le este rezervată conducerea armatei şi, implicit, asocierea la guvernare, Ie deschide definit calea spre puterea supremă. Este suficient să amintim că un şir de împăraţi ca Maximinus Thrax (anii 235-238), Filip Arabul (anii 244-249), Claudius II Gothicul (anii 268-270), Aurelianus (anii 270-275), Probus (anii 276-282), Carus (anii 282-283) proveneau din ordinul ecvestru, secolul al Ill-lea fiind cunoscut ca secolul „împăraţilor soldaţi'".

Un alt segment social important, cu largi atribuţii în viaţa politică a Imperiului, îl constituie liberţii, în special, libertus Augusti („libertul împăratului"). Bineînţeles, nu toţi liberţii au reuşit să se îmbogăţească şi să facă o carieră politică. O parte dintre ei, însă. datorită competenţei profesionale şi fidelităţii faţă de împărat, au reuşit ocuparea unor funcţii de invidiat chiar şi pentru nobilii ereditari. Aflându-se în fruntea unor ministere ale principilor, liberţii erau persoane foarte influente, cu multiple prerogative şi largi posibilităţi, fiind „curtaţi" până şi de senatori (Un exemplu elocvent îl reprezintă cazul principelui Pertinax, fiul unui libert îmbogăţit, care a reuşit o strălucită carieră militară şi ecvestră).

în timpul dinastiei Flavia, se observă o diminuare a influenţei acestora şi. implicit, pierderea posturilor, odată cu ascensiunea cavale-rilor. Totuşi, cedarea poziţiilor s-a produs numai la nivelul superior al administraţiei imperiale, urmând ca celelalte posturi secundare să fie ocupate de liberii. Astfel, indirect, în administrarea lor intra controlul unor instituţii şi activităţi vitale ale statului, cum ar fi serviciile publi-ce, emisiile monetare, poşte, drumurile, minele, carierele de marmură.

încă un aspect interesant al societăţii romane din timpul Principatului se cuvine a fi menţionat. Este vorba de acordarea unor favoruri, în sfera drepturilor publice, anumitor elemente elitare, fapt ce a produs o anumită inegalitate între cetăţenii „mai onorabili" (hones-tiores) şi cetăţenii „mai \\m\\\"(humiliores).

133

O altă problemă a istoriei romane o constituie problema cetăţe-niei, în special extinderea şi generalizarea acesteia prin edictul lui Caracalla, care încununează evoluţia unui proces firesc şi ireversibil.

Acordarea cetăţeniei romane se înscria într-un privilegiu pe care Roma îl acorda aliaţilor săi. Totodată, cetăţenia prevedea un şir de avantaje economice şi fiscale, dat fiind faptul că întreaga povară a obligaţiilor militare şi economice cădeau pe umerii aliaţilor, şi nu pe cei ai cetăţenilor romani. Nu în ultimul rând, primirea cetăţeniei des-chidea provincialului, interesat într-o carieră de stat, accesul la funcţia mult râvnită. Mai trebuie adăugat şi faptul, că din punct de vedere juridic, doar cetăţenii puteau să fie încadraţi în legiuni. Situaţia se schimbă în timpul Imperiului, când au fost înrolaţi şi peregrini „naturalizaţi".

în urma războiului cu socii, au fost adoptate câteva legi (lex lulia, lex Calpurnia), prin care accesul la cetăţenie li se asigura doar italicilor loiali Romei. Ulterior, prin lex Plautia Papiria, statul roman acorda calitatea de cetăţean tuturor italicilor. E. Cizek observa, că pătrunderea masivă a italicilor în rândurile cetăţenilor romani a însemnat şi însuşirea de către aceştia a întregului utilaj mental roman, contribuind la transformarea ulterioară a acestuia, după cum era şi firesc. Ulterior, în timpul Imperiului, asistăm la un proces similar, de data aceasta fiind vorba de populaţiile alogene supuse unui intens proces de romanizare.

Din această perspectivă, edictul Sui Caracalla din anul 212. prin care toţi locuitorii liberi ai provinciilor primeau statutul de cetăţean, se înscrie într-o logică firească.

Legea nu-i încadra pe copii şi pe deditici (persoane care au fost nevoite să capituleze fără condiţii; nu aveau dreptul să se căsătorească cu romanii, le erau interzise activităţile comerciale). Omogenizarea juridică a întregii populaţii răspundea şi unor nevoi financiare. Odată cu acordarea generalizată a cetăţeniei, s-a dublat impozitul pe succesiune, obligatoriu pentru toţi cetăţenii romani. Totuşi, tradiţia romană a apreciat înalt Constituţia Antoniniana, prin care Imperiul devenea patria tuturor locuitorilor săi: în plan religios, se stipula faptul că acest edict a avut meritul de a fi mărit numărul adoratorilor zeilor romani şi de a fi accentuat, încă o dată. supremaţia acestora în raport cu celelalte divinităţi.

Dobândirea cetăţeniei se făcea prin mai multe mijloace, atât legale (executarea serviciului militar în trupele auxiliare sau deţinerea unei magistraturi), cât şi ilicite (prin uzurpare, de exemplu).

134

Creşterea Imperiului a determinat şi a fost determinată de o puternică dezvoltare economică, capabilă nu numai să susţină o politică externă prodigioasă, implicit, întreţinerea celei mai mari armate a timpului (70 de legiuni, până la Augustus, care a redus efectivele la 25 de legiuni, urmând ca pe timpul lui Septimius Severus numărul lor să crească până 33, la care se adaugă trupele auxiliare, cohortele urbane şi garda pretoriană) ci, mai ales, să coaguleze teritoriile cucerite în jurul unei pieţe unice. Trebuie avute în vedere şi avantajele unei perioade relativ liniştite, oarecum lipsită de conflicte externe majore (liniştea de la hotare a fost, uneori, cumpărată prin subsidii generoase, pe care unii împăraţi, aşa cum arată P. Petit, le ofereau barbarilor), marcată de o reală prosperitate, inclusiv de creşterea nivelului de trai. Bineînţeles, au existat şi perioade de criză, aşa ca cea de la mijlocul sec. III d. Hr., cu repercursiuni în toate sferele vieţii social-economice şi politice, când era ameninţată până şi coeziunea Imperiului.

în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, nu s-a produs o centralizare, ci stabilirea unui echilibru relativ între diverse ramuri şi regiuni economice specializate. Principalul instrument şi, totodată, barometrul vieţii economice, era piaţa liberă, stabilită în funcţie de cerere şi ofertă. Astfel, treptat, Italia începe să piardă monopolul producţiei viticole şi a celei de ulei (în pofida măsurilor protecţioniste promovate de Traian şi Hadrian), care se dezvoltă cu mult succes în provinciile apusene (în Hispanii şi Galii), unde agricultura a fost raţional reorganizată după modelul domeniilor italice şi unde au fost aplicate tehnologii îndrăzneţe (a fost perfecţionat teascul, s-a introdus plugul greu. se răspândesc morile cu apă).

In agricultură câştigă tot mai mult teren marile proprietăţi funciare (latifundia, saltus, care pot încorpora între 300 şi 10.000 ha), în detrimentul celor mici şi mijlocii, ca urmare a pauperizării micilor producători şi, respectiv, a concentrării pământurilor în mâinile marilor latifundiari, atât în Italia, cât şi în provincii. Bineînţeles, mica proprietate n-a dispărut complet şi nici cea obştească, îndeosebi, în provinciile care au fost incluse mai târziu în Imperiu, cum ar fi Pannonia. Moesia, Tracia. Dacia. Insă şi aici se implementează marile proprietăţi, a căror producţie era destinată pieţei (e vorba de fermele agricole, villae rusticae). în funcţie de organizarea acestora, deosebim latifundii centralizate, care se bazau pe munca sclavilor (cunoscute pe larg în Spânii şi Gallii) şi cele descentralizate, unde se folosea munca colonilor şi a familiilor acestora (în Italia, Africa, în provinciile Orientale). Ambele forme de gospodărire au avantajele şi dezavantajele

135

lor: pe de o parte, organizarea muncii centralizate asigura o mai bună disciplină, cât şi aplicarea unor tehnologii eficiente, dar. în schimb, lipsea cointeresarea directă a producătorului (în acest sens. a sclavului) în rezultatul muncii sale. Pe de altă parte, cointeresarea colonilor în sporirea producţiei agricole (plata arenzii constituia 1/3 din producţia anuală şi se plătea în produse) a determinat o altă atitudine faţă de muncă şi de rezultatul acesteia; în schimb, din cauza neputinţei de a investi în pământ şi unelte, rezultatele erau. uneori, destul de modeste.

în rândul marilor latifundiari, împăratul juca un loc de frunte, acesta administrând, prin intermediul unui procuror, întinse proprietăţi imperiale, cu precădere în provinciile din Orient şi Africa. Mărirea suprafeţelor imperiale se făcea, de obicei, din confiscări, în paralel, împăraţii cedează o parte din pământurile lor în favoarea veteranilor (cum ar fi în cazul celor instalaţi în Egipt, pe timpul Severilor) sau militarilor (de-a lungul limes-ului), contra unei rente.

în ceea ce priveşte meşteşugurile, dezvoltarea acestora în provincii a continuat în spiritul tradiţiilor locale, care au fost mult îmbogăţite cu tehnicile romane. Producerea mortarului, a cărămizii arse. a sticlei (prin suflare) au stimulat apariţia unor noi activităţi. Un loc aparte îl ocupă mineritul, care se constituia în monopol imperial. Lărgirea pieţei de materii prime (sunt exploatate intens zăcămintele de fier din Britannia, Gallii, Noricum, Cilica, Cappadocia), cele de aur din provinciile Hispania. Dalmaţia. Dacia. Armenia: din Hispania şi Dalmaţia venea arama, plumbul şi staniul - din Britannia, iar marmura din Africa şi Grecia), a impulsionat producţia de arme şi unelte de muncă din fier, cât şi a giuvaericalelor. în cea mai mare parte, activitatea meşteşugărească era orientată spre un export masiv. Trebuie făcută deosebirea între micile ateliere din spaţiile rurale sau citadine, care produceau pentru consumul intern şi unităţile mai mari. care produceau în serie, în primul caz, întregul volum de muncă era acoperit de proprietar şi câţiva angajaţi; în cel de-al doilea caz. numărul angajaţilor liberi sau al sclavilor era de ordinul zecilor sau chiar al sutelor. Nu trebuie uitată nici amploarea pe care a luat-o activitatea edilitară (ce ..absorbea'" mâna de muncă ieftină), inclusiv grija pentru aprovizionarea cu apă a marilor oraşe, constituirea unei reţele de drumuri terestre şi fluviale, care a facilitat dezvoltarea legăturilor economice în cadrul Imperiului.

Dezvoltarea comerţului este ilustrat şi de o febrilă activitate financiar-cămătărească. In special, comerţul era axat pe produse agricole (cereale, vinuri, uleiuri, lână), dar nu lipseau şi cele meşteşu-găreşti (ceramica de lux - terra sigillata, podoabe, obiecte din sticlă). Cât priveşte producţia cerealieră, rolul Egiptului şi al provinciei Africa 136

este, de departe, unul de frunte, importurile asigurând aprovizionarea cu pâine a populaţiei din Roma. Tot din Egipt venea papirusul, grani-tul, iar din regiunile orientale - vinurile alese, bijuteriile, ţesăturile, mirodenii, mătăsuri. Legăturile se făceau atât pe uscat, cât şi pe apă. fapt ce a stimulat lucrările de amenajare ale unor vaste reţele rutiere inter-provinciale şi de-a lungul limes-ului. Un alt segment important în sistemul de schimburi comerciale 1-au constituit porturile.

Caracteristic pentru această perioadă sunt dezvoltarea colegiilor profesionale (mai ales în timpul Antoninilor) şi a marilor companii comerciale (societales). care se preocupau de organizarea şi asigurarea exportului, dezvoltând un amplu sistem de agenţi comerciali în terito-riu. Comerţul devine cea mai importantă sursă de acumulare de capital. Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre circa 100 milioane de sesterţi care luau anual calea Orientului (Naturalis historia, 6, 101; 12, 80), în schimbul satisfacerii celor mai rafinate şi exotice cerinţe ale romanilor.

Oscilaţiile din sectorul financiar au afectat grav piaţa monetară şi aşa destul de instabilă. Deprecierea denarului se accentuează după reforma monetară a lui Nero, care stabileşte paritate între dinarul roman de argint şi drahma grecească. Intenţia împăratului a fost de a impulsiona unificarea economiilor statelor cuprinse între hotarele Imperiului. Deprecierea monedei, în special a celei din bronz (pe cale de dispariţie), dar şi a celei de aur (aureus) a atras după sine creşterea preţurilor. Spre comparaţie, valoarea unei libre de aur pe timpul lui Augustus era de 1000 denarj. Trei secole mai târziu, aceasta oscilează între 60.000-70.000 denari. în sec.III d.Hr. denarul este treptat înlocuit cu antoninianul de argint (echivalentul a 1,5 denari). încercările împăraţilor de a reduce inflaţia nu au dat rezultatele scontate, pentru ca nu au vizat însăşi esenţa problemei, iar întreţinerea armatei şi a unui stufos aparat funcţionăresc a determinat căutarea unor noi surse de venituri, asigurate, în mare parte, de creşterea impozitelor suplimentare (ca aurum coronarium) şi a taxelor. Cu toate acestea, puterea financiară a Romei era departe de a se fi epuizat.

întrebări recapitulative:1. Evoluţia instituţiilor politice în perioada Principatului.2. Transformările sociale în timpul Imperiului timpuriu.3. Caracterizaţi mecanismul administrării provinciilor.4. Generalizarea cetăţeniei romane. Edictul lui Caracalla.

Propuneri de referat:1. Originea Principatului. Interpretări istoriografice.2. Testamentul politic al lui Augustus.

137

XII. CRIZA IMPERIULUI ROMANDIN SECOLUL AL III-LEA.

IMPERIUL ROMAN TÂRZIU

Schimbarea constituţiei Romei imperiale este socotită, în mod obişnuit, ca fiind rezultatul anarhiei militare instalate odată cu moartea lui Severus Alexander (235 d. Hr.) şi a fenomenelor asociate. In reali-tate, trebuie să se ia în considerare că regimul creat de Augustus nu a oferit decât o soluţie de amânare a unor fenomene de criză. Poate fi considerată drept o cauză esenţială natura hibridă a sistemului. Mai exact, preocuparea de a conserva, măcar, aparenţa republicană prin crearea unui model diarhic în care puterea era împărţită între principe şi senat. Principiul nu a funcţionat perfect şi păstrarea echilibrului între cele două componente ale puterii - principele şi senatul - a depins, în primul rând. de personalitatea celui care deţinea principalele pârghii ale statului. Un caracter instabil şi un comportament abuziv a putut să provoace reacţii negative din partea senatului. Pe de altă parte, Augustus şi succesorii lui au creat instituţii paralele (cu titlu privat sau de stat) şi anume consiliul imperial, birourile şi prefecturije (atribuite şi cavalerilor), care au dublat sau au substituit senatul, în acelaşi timp. magistraturile (câte s-au păstrat) îşi pierd atribuţiile reale, iar maniera şi criteriile de desemnare se transformă într-o componentă formală a sistemului, în schimb, principele acumulează puteri, atribuţii şi funcţii, care-1 transformă în unicul deţinător al autorităţii. La componenţele reale ale puterii imperiale (imperium proconsulare majus, tribunicia potestas, pontificatul maxim, puteri censoriale), situarea deasupra legii, exprimarea voinţei politice prin edicte, mandate, decrete şi rescrise) se adaugă o abilă propagandă ideologico-religioasă şi elogierea calităţilor personale ale deţinătorului ei (genius personal special, natura divină a ascendenţilor ca efect al ceremoniei de apoteoză, naştere însoţită de miracole, vezi Augustus şi Nero). ca şi elaborarea cultului imperial asociat sau nu cultului Romei.

Este interesant că în ciuda acestor transformări instituţionale nu se înregistrează nici o opoziţie faţă de sistem. Fără îndoială, se cunosc atitudini negative, dat nu faţă de regim, ci faţă de persoana care-1

138

încarnează. Asemenea atitudini se exprimă cel mai adesea prin dispreţ, absenteism şi uneori prin complot şi asasinat. Nici un moment nu se pune în discuţie formula politică în sine. Au existat, evident, şi nostal-gici, numai că aceştia s-au mulţumit să facă elogiul marilor republicani sau ale unor evenimente de excepţie din istoria Romei republicane.

Aspectul cel mai grav al Principatului îl reprezintă problema succesorală, care a reprezentat punctul slab al regimului. Transmiterea puterii ou a urmat principiul eredităţii naturale, poate din motive obiective. Dar Augustus a încercat să rezolve problema succesorală prin serii de adopţii, adică prin ereditate fictivă (fii vitregi, alte rude). Poate şi din preocuparea de a da mai multă substanţă adopţiei, a procedat la acordarea de statute şi titluri particulare (vezi princeps inventutis, acordarea magistraturii supreme - consulatul), dar şi prin asocierea la putere, cu un statut inferior (vezi Tiberiu) sau la soluţia de condominum (Marc Aureliu).

Practica inaugurată de Augustus a fost imitată de succesori, cu excepţia situaţiilor în care a existat şansa eredităţii naturale (dinastia Flavia, a Severilor, dinastia Constantiniană, dinastia Valentiniană, dinastia Theodosiană).

La starea de nesiguranţă provocată de absenţa unei legi succesorale clare s-a adăugat numărul mare de factori care puteau interveni în proclamarea împăraţilor: intriganţi din anturajul imperial, inclusiv femeile din familia imperială (vezi Agrippina şi femeile din dinastia Severilor), garda pretoriană, mai exact, prefectul pretorului, legiunile staţionate în diverse provincii. Senatul va juca un rol cu totul modest în istoria proclamaţiilor imperiale. Dacă în primul secol al erei imperiale garda pretoriană a deţinut un loc important, deja sfârşitul dinastiei iulio-claudice este marcat de asumarea, de către legiuni, a rolului de factor principal în desemnarea şi susţinerea propriilor legaţi la titlul imperial. Mai mult, se asistă la confruntarea între legiunile interesate în promovarea unui legat sau altuia. Este cazul crizei din anii 68 -69, încheiată cu triumful lui Vespasian. Situaţia se va repeta în 193, la moartea lui Comodius. De data aceasta luptele între rivali se vor prelungi până în 197. Abia în acest an Septimius Severus, legatul Pannoniei Superior, proclamat la carnuntum în 193, intră în Roma.

Ultima criză provocată de asasinarea, în 235. a lui Severus Alexander, va deschide o perioadă de 50 de ani de instabilitate şi insecuritate. Nu numai în ceea ce priveşte instituţia imperială, dar şi în ceea ce priveşte funcţionarea celorlalte organisme ale statului şi apărarea graniţelor, care devin vulnerabile şi permeabile.

139

îndeobşte, această perioadă se întinde între anii 235 şi 284 şi este desemnată drept criza secolului al Ill-lea sau drept anarhia militară. Trebuie subliniat, că, dincolo de tradiţia scrisă, deja constituită, în ceea ce priveşte importanţa legiunilor, trebuie să fi jucat un rol deosebit recunoaşterea deschisă, de către Severi, a naturii militare a puterii imperiale şi încredinţarea protecţiei personale unei legiuni (legio II Parthica), instalate pe munţii Albani.

Anarhia militară este marcată nu numai de desele proclamaţii, dar şi de natura competiţională a desemnărilor, scurtimea domniilor şi motivele emoţionale care stau, de cele mai multe ori, la baza schimbării atitudinii faţă de un candidat sau altul. Faptul că un împărat a fost debarcat nu înseamnă că avem de-a face cu o persoană incompetentă. Evoluţiile militare au demonstrat că între „împăraţii soldaţi" s-au aflat persoane capabile să găsească soluţii de eliminare sau de amânare a unor procese grave: secesiuni ale provinciilor, atacuri barbare, structura armatei, fenomene sociale grave, între aceştia trebuie să fie amintiţi Gordian III (anii 238 -244), M.Julius Philipus (Arabs)(anii 244-248), Decius (anii 249 -251), P.L. Egnatius Gallienus (anii 260 -268) şi împăraţii de origine illiră, între care Aurelian (anii 270 -275) şi Diocletian (anii 284 - 306), reprezintă nume de primă mărime.

Este necesar să se sublinieze că această anarhie militară nu reprezintă decât una dintre feţele crizei, cea mai uşor perceptibilă. Pentru că, în realitate, avem de-a face cu o criză profundă, care a afectat toate compartimentele vieţii. Unele dintre aspectele crizei, în special cele politico-militare sunt consecinţele fenomenelor amintite la începutul acestui capitol. Altele sunt datorate fragilităţii sistemului militar ofensiv şi defensiv, în condiţiile unei agresivităţi sporite a unor neamuri barbare.

Alte aspecte sunt provocate de gradul de instabilitate generală, care a determinat, la rândul ei. devalorizarea monedei, inflaţii, degra-darea vieţii economice tradiţionale, modificarea concepţiilor generale privind condiţia socială a persoanelor şi stărilor sociale. Toate aceste fenomene au o istorie mai veche, dar capătă o intensitate deosebită în timpul dinastiei Severilor, când se caută şi se găsesc unele soluţii. Anarhia militară va determina doar agravarea lor.

Primul aspect care se cuvine a fi menţionat îl reprezintă afirmarea atotputerniciei statului, în consecinţă, consiliul imperial devine principalul instrument de guvernare şi organul legislativ, în vreme ce autoritatea senatului este din ce în ce diminuată. Puterea statului şi a împăratului este justificată şi legitimată de opera juridică

140

excepţională ilustrată de Papinian. LJlpian şi Paul. La această evoluţie se adaugă creşterea domeniului funciar imperial, şi ca rezultat al confiscărilor iniţiate de Sevei în cadrul efortului de eliminare a adver-sarilor politici (v.Septimius Severus, în 197). Ca urmare a acestor măsuri se asistă la decăderea ordinului senatorial şi la promovarea cavalerilor care ocupă cele mai înalte funcţii în administraţie.

Politica de mână forte explică şi tendinţa de militarizare a administraţiei. Se înregistrează de asemenea o tendinţă de discriminare în defavoarea italicilor, care sunt excluşi de la garda pretoriană şi pierd privilegiul de a-i da pe centurioni. Această politică discriminantă pare nefirească în condiţiile în care, prin edictul lui Caracalla (anul 212), dreptul de cetăţenie romană este extins, cu o singură excepţie (acei deditici), la toţi locuitorii imperiului roman, deci dispare opoziţia între romani şi supuşi. Marii beneficiari ai noului sistem sunt peregrinii care pot accede la carierele oficiale.

în plan fiscal şi economic, se înregistrează, de asemenea, evenimente deosebite. Unul din semnele cele mai grave îl reprezintă inflaţia provocată, în mare măsură, de creşterea excesivă a cheltuie-lilor militare. Degradarea monedei de argint începe sub Septimius Severus. dar atinge cote alarmante odată cu emiterea, de către Caracalla, a unei monede de argint cu greutate şi titlu scăzute - anto-ninianus. Efectele nu au întârziat să apară. Decăderea economică, intervenţia statului în economie (vezi interzicerea comerţului în anumite zone, instituirea de monopoluri de stat, impunerea de taxe, crearea sistemului rechiziţiilor), substituirea salariilor sau soldei prin plata în natură (pământ pentru soldaţii de pe limes), schimbarea sistemului de percepere a impozitelor, care intra în sarcina curialilor, ei înşişi deveniţi membri ai unor colegii ereditare. Pe durată, aceste fenomene au dus la abandonarea economiei monetare şi la instaurarea economiei naturale.

In plan social se asistă la o mai mare polarizare a societăţii ro-mane, creşterea numărului asistaţilor (vezi pueri/puellae; mammaeum /mammaeanae) şi distribuţiile gratuite de alimente. Această polarizare va face ca la sfârşitul acestei perioade societatea să fie divizată în două categorii majore - honestiores şi humiliares. Crearea colegiilor profesionale ereditare, inclusiv acordarea, pentru soldaţi, a dreptului de a se asocia în colegii şi tendinţa transformării armatei într-o instituţie ereditară completează aceste fenomene.

Inflaţia, decăderea comerţului şi regresul economic au fost agra-vate de atacurile barbarilor, care din anii 235-238 devin o realitate cotidiană gravă.

141

Incapacitatea armatei romane de a face faţă unor atacuri date de mici bande de barbari, la început doar interesate de pradă, se explică prin ponderea excesivă a infanteriei greu înarmate, prin cele două reforme care au agravat dificultăţile de deplasare ale trupelor (Hadrian şi Septimius Severus), de fragilitatea limes-ului în ciuda intervenţiilor lui Hadrian şi ale Severilor la frontiera nordică a Imperiului. Toate aceste fenomene prefigurate în perioada Severilor vor căpăta dimen-siuni quasi-catastrofice în perioada crizei secolului al III-lea.

De data aceasta se poate vorbi de un haos aproape total, provocat şi de o serie de secesiuni, între care, cea mai gravă, rămâne ruperea Galliei Comata şi transformarea ei într-un imperiu galic sub Postamus şi Titricus, ca şi pierderea Britanici. Pacea romană luase sfârşit în condiţiile în care alamanii şi francii pătrund în Gallia, Spania şi Italia, iar provinciile dunărene şi balcanice constituie ţinta atacurilor goţilor şi ale aliaţilor lor, în vreme ce la Dunărea mijlocie presează vandalii. Nici alte frontiere nu sunt mai sigure. In Africa şi la Eufrat există o presiune permanentă. Situaţia se complică din 268/269, când se asistă la prima tentativă gotică de a instala un imperiu. Soluţiile la care s-a recurs au fost cedările de teritorii (vezi Dacia, câmpurile decumate), scurtarea limes-ului şi replierea lui pe frontiere naturale (Dunăre, Rhin), crearea unor trupe mobile (reforma lui Gallienus). protejarea Romei cu ziduri (Aurelian), dar şi restabilirea autorităţii romane asupra Galliei şi asupra Palmyrei (Aurelian), instalarea în provinciile cele mai primejduite a unor barbari (vandali în 271), în calitate de federaţi interni (Aurelian) sau a laetilor (Gallia) şi a gentililor (Italia).

Toate aceste evenimente au impus reforme de amploare, care au vizat structura şi natura puterii imperiale, reorganizarea administrativă a imperiului, regândirea instituţiilor la nivel central şi la nivel provincial şi a strategiei militare, schimbarea sistemului fiscal. reorganizarea corpului social, reelaborarea ideologiei politice, găsirea de soluţii pentru relansarea vieţii economice (stoparea inflaţiei, însănătoşirea monedei, încurajarea meseriilor, asigurarea producţiei agrare, revigorarea comerţului).

Diocletian şi Constantin cel Mare. Restructurarea imperiului

Aşa cum s-a amintit mai sus ideea împărţirii puterii imperiale este schiţată deja din perioada lui Augustus. Dar condominium real.

142

adică împărţirea puterii între persoane de rang egal, nu se întâlneşte decât în asocierea Marc Aureliu/Lucius Verrus şi pentru scurt timp. Cu Diocletian sistemul devine obişnuit, numai că el a fost elaborat în etape şi a avut o structură mai deosebită. Proclamat împărat în 284. Diocletian îşi asociază, în 285, la guvernare pe Maximianus. Formula este de condominium, adică cei doi poartă titlul de Augustus şi deţin tribunicia potestat şi-şi delimitează zonele în care-şi exercită autoritatea, Diocletian rezervându-şi partea orientală a imperiului, în vreme ce lui Maximianus îi revine Occidentul. Complicarea situaţiei generale 1-a determinat pe Diocleţian ca. în 293, să asocieze încă două persoane (Constantinus Chlorus în Occident şi Galerius în Orient). De data aceasta poziţia de subordonare a noilor asociaţi faţă de cei doi augusti este subliniată de acordarea titlului de Caesar. Se proceda acum la disjungerea celor două componente ale vechii titulaturi impe-riale romane - Imperator Caesar, cărora li se acordau valori deosebite. Sacralitatea augustului sau Caesarului în funcţie era subliniată de adăugarea unei componente religioase la vechea titulatură şi anume cea de Jupiter Augustus şi Jupiter Caesar pentru Diocleţian şi Galeriu şi de Hercules Augustus şi Hercules Caesar, pentru Constantinus Chlorus şi Galerius. Această asociere a fost urmată de o împărţire a provinciilor şi stabilirea reşedinţelor noi (Nicomedia şi Şir....pentru Orient; Mediolanum şi Augusta Treverorum pentru Occident). S-a procedat, de asemenea, la o împărţire a legiunilor. Formula politică inaugurată de Diocleţian nu a funcţionat decât o perioadă relativ scurtă de timp. In primul rând, nu s-a respectat principiul esenţial în desemnarea asociaţilor sau succesorilor - criteriul calităţilor perso-nale, nu legăturile de sânge. Nu s-a respectat nici principiul retragerii simultane a primilor Augusti. Sigur este că din 305 până în 324 (când are loc victoria lui Constantin asupra lui Liciniu), s-a oscilat între mai multe formule: tetrarhie, diarhie. şi imperiul unic. Din 324 se restabileşte autoritatea unică, puterea de drept divin ca şi dreptul divin de succesiune la putere a membrilor familiei imperiale. Puterea absolută este subliniată de adăugarea unui titlu nou la titulatura imperială, acela de Dominus Noster şi introducerea practicii adoraţie. Rolul armatei este marcat prin introducerea ceremoniei de prezentare a împăratului. Din secolul IV ceremonialul este întregit prin acordul bisericii, purtarea mantiei şi a diademei ca expresii exterioare ale puterii, ca şi adăugarea la titlul de Domnus Noster a unor epitete noi cum sunt Triumphator şi Aetenus Imperator terrarum, care trimit nu numai la ideea de autoritate absolută, ci şi la una universală. Este

143

important de reţinut faptul că doctrina politică creştină este opera lui Eusebios din Caesarea, care într-un discurs faimos Oratio de laudibus Constantini susţine originea divină a puterii imperiale, ca şi conside-rarea suveranului ceresc drept arhetip al împăratului. Calităţile personale - virtus, dementia, pietas şi justiţia continuă să fie prezente în ideologia politică creştină, ca şi seria de defecte cărora li se opun -crudelitas, vis, libido, superbia.

Ideea originii divine a puterii imperiale nu este nouă. Deja la Traian se întâlneşte tema originii joviene şi herculeene a puterii imperiale, iar Aurelian, în faţa unei răscoale militare susţine că dreptul îi vine de la Sol. Principiul este reînviat de Diocletian prin noua titulatură şi prin protocol (adoratio purpurae). Constantin a oscilat între mai multe soluţii şi anume, în asocierea puterii sale cu o religie sincretică de tip solar, dar încă încărcată de simbolismul numelui lui Apollo. Dar, în 306 revine la doctrina traiano-diocleţiană. pentru ca în 310 să-şi legitimeze puterea prin Sol Invictus. Abia după 313 va începe procesul de legitimare, în spirit creştin, a puterii imperiale, pentru ca, în cele din urmă, să se asiste la uniunea statului cu biserica şi transformarea statului în braţul secular al bisericii.

Expresia acestei lungi durate de creştinare a ideologiei o consti-tuie perpetuarea, până la Gratian, a unor atribuţii religioase păgâne (pontificatul maxim) şi perpetuarea ceremoniei apoteozei dovedibilă. prin emisiuni monetare, până la Valentinian 1.

Trebuie adăugat că soluţia divinizării imperiului nu a funcţionat decât temporar şi nu presupune propriu-zis decât împărţirea puterii imperiale într-un imperiu considerat unic, căci indiferent de numărul asociaţilor imperiul continua să fie considerat unitar, dovada constituind-o faptul că legile sunt aceleaşi, titlul de cetăţean este general valabil, instituţiile sunt comune.

Opera reformatoare a lui Diocletian nu s-a rezumat la cea politică. Ea fost întregită de măsuri de caracter administrativ la nivel provincial şi central.

Una dintre cele mai importante măsuri a constat în diminuarea întinderii provinciilor şi, în consecinţă, în multiplicarea lor. între noile provincii (cea 100 la număr) şi guvernământul central se va crea o unitate administrativă nouă - dioceza (12 la număr, câte 6 pentru fiecare zonă), conduse de către un vicar. Această organizare va fi completată de Constantin cel Mare prin crearea prefecturilor (4, apoi 3), încredinţate unor prefecţi ai pretoriului al căror număr a fost multiplicat. Importantă este o măsură luată de Diocletian de a trata Italia ca pe

144

orice provincie, desăvârşind prin aceasta politica discriminantă a Severilor faţă de o zonă până atunci favorizată.

La nivel central au fost reorganizate consiliile imperiale (consis-torium sau consilia sacra) şi cancelaria cu mai multe secţiuni sau birouri: libelli, studia, memoria, epistulae, cognitiones şi rationalis. De notat că funcţionarii care îndeplineau sarcini în aceste birouri erau structuraţi în ierarhii şi erau admişi pe criterii ereditare. Pentru a se garanta rapiditatea transmiterii ordinelor, a fost organizat de către Constantin un serviciu de poştă şi un corp de curieri (agentes in rebus).

Diocletian a încercat să ia măsuri de natură fiscală, financiară şi economică, astfel încât să se ajungă la o echilibrare a imperiului. Un edict de preţuri maximale (anul 301), emisiuni monetare bune (aureus/ sohdus de la Constantin, moneda de argint (argenteus), moneda de bronz, cu o mică proporţie de argint), un recensământ şi un cadastru general (aa.287, 297, 312), urmat de stabilirea unui impozit unic -iugatio-capitatio, perceput în natură (annona), asigurarea colectării impozitelor prin curiali, Sistemul monetar şi fiscal va fi perfecţionat de Constantin prin mai multe soluţii: legarea colonilor de pământ (332), perceperea de impozite speciale impuse unor categorii sociale: gleba senatorială (aurum glebale), aurum coronarium, plătit de decurioni, chrysargyria de la negustori, etc.). Ca şi impozitele indirec-te pe licitaţii, pe vânzări de sclavi, pentru trecerea de drumuri şi poduri, vama. Se adaugă rechiziţiile (mijloacele de transport) şi prestaţiile şi corvezile, ca şi confiscările de moştenirile care întregesc proprietatea imperială. Aceasta înseamnă dreptul de monopol al statului şi existenţa minelor, carierelor şi atelierelor de stat. Monopolul a fost dublat de impunerea colegiilor ereditare (în 325, legile cu privire la crearea de colegii ereditare se înmulţesc) la un sistem de rechiziţii. inclusiv în sectorul transporturilor terestre şi maritime. Toate aceste eforturi nu au avut ca efect nici stoparea inflaţiei, nici redresarea economiei, cel puţin provinciile occidentale se ruinează treptat, inclusiv Italia. Cauzele trebuie căutate şi în faptul că restabi-lirea autorităţii imperiale şi reformele care au avut loc nu au întrerupt seria atacurilor barbare. Acesta este şi motivul pentru care în secolul III şi mai ales în sec. IV se procedează la extinderea sistemului federaţilor interni. Această realitate este dovada faptului că reforma militară, legată de numele lui Diocletian şi Constantin, nu a dat roadele scontate. Fără nici o îndoială, în perioada celor două domnii amintite se iau măsuri complexe vizând sistemul de apărare roman.

145

Cele dintâi privesc asigurarea unei mai mari mobilităţi pentru trupele de interior (comitatenses), aflate sub comanda unui comite. Creşterea importanţei cavalerilor şi reducerea numărului soldaţilor din legiuni a fost una din soluţii. Cea de-a doua a urmărit eflcientizarea limes-ului. în principal, al celui dunărean şi rhénan, prin construirea şi reconstrui-rea de castre, castella şi turnuri şi printr-un nou sistem de apărare a castrelor, recurgându-se la protejarea lor cu ziduri prevăzute cu turnuri circulare sau în formă de evantai. La Dunărea de Jos şi mai târziu la cea mijlocie, se revine la practica controlării unor spaţii din afara limes-ului propriu-zis. spaţii separate de „barbaricum" prin lucrări defensive - şanţ, val, castre şi turnuri. Este cazul „brazdei lui Novac de Nord" şi al Ripei sarmatice, organizată de Valentinian 1. în sfârşit, trupe speciale, fixe, limitane sau ripensis. conduse de medux, staţionau la frontiere.

Pentru o mai bună protecţie a oraşelor din interiul provinciilor se recurge la retragerea perimetrului acestora şi la înconjurarea lor cu ziduri. Chiar şi villae rusticae particulare sau cele imperiale (v. Fenekpuszta şi Gamigrad) sunt fortificate după sistemul inaugurat în perioada constantiniană.

Schimbări importante se petrec la nivelul comandamentelor. Guvernatorii de provincii şi vicarii pierd comanda legiunilor care este încredinţată unor ofiţeri de carieră, indiferent de originea etnică sau socială, considerentul principal devenind meritul personal. Doi magister militum (unul pentru cavalerie, altul pentru infanterie) se aflau în vârful ierarhiei militare, imediat sub împărat, în cursul secolului al IV-lea unii dintre aceşti comandanţi sunt de origine barbară (goţi, vandali, perşi etc.). Trebuie să se adauge că multe dintre cadrele de conducere din armată se formau în noua gardă imperială (schola palatina), constituită de Constantin cel Mare, după anul 312, odată cu desfiinţarea gărzii pretoriene. Ceea ce schimbă este preferinţa împăraţilor pentru un grup barbar sau altul (exemplu Constantin i-a preferat pe franci, în vreme ce Gratian i-a folosit pe alani).

Aspectul cel mai important îl prezintă transformarea armatei într-o instituţie ereditară. Este necesar să se adauge şi faptul că noul sistem de recrutare şi de accedere la funcţiile de comandă (chiar de la treapta de centurion) a provocat, în timp, barbarizarea armatei romane, începând cu Hadrian şi cu Severi, deja provinciali, mai mult sau mai puţin romanizaţi, pătrund nu numai în trupele auxiliare, ci şi în legiuni. Din secolul al IV-lea, trei fenomene se înregistrează, în primu! rând, este vorba de instalarea, sub dubla comandă (şef propriu şi a

146

unui praefectus laetarum) a unor mici unităţi barbare. Fenomenul este cunoscut din Gallia şi este ilustrat prin mici necropole laetice, cum este cea de la Abbeville. Cel de-al doilea sistem este cel al federaţilor interni, de la vandali în Pannonia, franci în Belgia, ultimii cunoscuţi din cimitirul de la Furfooz.

Din 376, procedeul se extinde prin acordarea, de către Valens, vizigoţilor a dreptului de instalare în sudul Dunării.

Practica solicitării de sprijin militar ocazional la grupe care beneficiau de un tratat special de tip foedus este vechi şi s-a practicat tot timpul la Roma. Acum este vorba de instalarea, în imperiu, fără limita temporală, de populaţii barbare care vor lupta sub comanda proprie, folosind limba şi armamentul, ca şi tactica de luptă tradiţionale.

In sfârşit, este de reamintit accederea barbarilor la cele mai înalte comandamente, cu sublinierea că nu se cunoaşte nici un caz de trădare. Se pot aminti chiar nume de generali de origine barbară, care au acţionat în favoarea Romei, cu credinţă (Stilicho, Theodorich cel Mare, Aspar etc.). Mulţi dintre aceşti barbari vor primi titlul de patriciu, ceea ce îi asimilează cu membrii familiei imperiale.

Extrem de semnificative sunt transformările în plan social. Deja din vremea Severilor se schiţează trei fenomene cu efecte de durată: discriminarea italicilor, ereditatea statutelor şi funcţiilor şi polarizarea societăţii în două mari categorii: honestiores şi humiliores, ceea ce semnifică dispariţia categoriilor mijlocii ale societăţii romane.

în imperiul târziu aceste fenomene se adâncesc şi asistăm la transformarea diferitelor categorii de persoane în veritabile caste. Chiar şi în cazul soldaţilor, chiar şi în cazul diferitor meşteşugari sau a senatelor municipale. Condiţia rămânerii în „ordin" sunt foarte strict reglementate, inclusiv problema succesiunii bunurilor. Cu 332 se proce-dează la fixarea coloniilor de sol. Acest edict este consecinţa schimbării sistemului de bunuri în latifundii (restrângerea mâinii de lucru servile în favoarea colonilor (fenomenul are antecedente în sec. l-II) şi a servilor casaţi şi a noului mod de stabilire şi percepere a principalului impozit -iugatio-capitatio. Plebea urbană are o existenţă din ce în ce mai precară şi va depinde exclusiv de distribuţiile alimentare, care ajung să includă, în afară de grâne. vin, ulei şi carne de porc.

în ceea ce priveşte pe honestiores, se asistă la o nouă formulă de ierarhizare, care distinge între illustres, spectabiles. darissimes şi perfec-tissimes. Ordinul senatorial continuă să supravieţuiască, se particulari-zează prin imensitatea proprietăţii funciare (posedă latifundii în Italia şi în provincii), villae urbanae şi villae rusticae somptuoase, între

147

proprietarii faimoşi ai unor case la Roma sau în provincii se numără familia lui Victor Pinianus, familia lui Symmachos (vezi villa din Piazza Armerina) sau Sidonius Appolinaris (în Gallia).

în condiţiile instabilităţii generale se asistă la fortificarea villelor rurale şi la constituirea de trupe particulare (buccelarii). A fost nevoie de intervenţia lui Gratian şi a lui Theodosiu pentru ca asemenea bade să fie desfiinţate.

O altă noutate o constituie transformarea marilor proprietari în protectori ai unor zone întregi, mergând până la interzicerea perceperii impozitelor. Este vorba de fenomenul patronatului, care-1 va obliga pe Theodosie cel Mare. în anul 383, să-i desemneze pe guvernatori să perceapă impozitele, întrucât patronii nu permiteau curialilor să intre pe proprietăţile lor.

In afara sistemului patronatului care se dezvoltă paralel şi împotriva statului, imperiul târziu înregistrează încă o instituţie care tinde să devină autonomă faţă de stat. Cel mai bine este formulată această pretenţie de episcopul Milanului, Ambrozie, nu numai în vorbe, ci şi în fapte, atunci când excomunică, în anul 390, pe Theodosie cel Mare sub acuzaţia de a fî permis masacrarea populaţiei Salonicului.

Transformarea statului în braţul secular al bisericii a însemnat nu numai recunoaşterea religiei creştine drept religie licită (anul 313) şi încetarea persecuţiei, dar şi luarea unor decizii importante cum sunt: recunoaşterea zilei de duminică ca zi de repaus legal, abrogarea legislaţiei augusteene cu privire la căsătorie şi moşteniri, interzicerea sacrificiilor, oracolelor, haruspiciilor, de vizitare a templelor, interzi-cerea actelor de cult păgân în casă (anul 392), acordarea de legi sociale vizând protejarea celor slabi şi a sclavilor, distrugerea templelor şi înlăturarea simbolurilor păgâne (vezi discuţia cu privire la scoaterea din sediul senatului roman a statuii Victoriei), dreptul de jurisdicţie episcopală nu numai asupra clericilor, ci şi a laicilor, acordarea, pentru biserică, a dreptului de a primi legate, obligaţia statului de a interveni în disputele religioase şi de a aplica canoanele stabilite la sinoadele ecumenice sau locale etc.. ca urmare a recunoaş-terii creştinismului drept religie de stat.

Fără nici o îndoială, toate acestea transformări anunţă o societate nouă, dar nu neapărat şi sfârşitul lumii şi al civilizaţiei romane. Argumentele principale rămân continuitatea limbii latine ca limbă vernaculară şi de cultură, continuitatea sistemului de învăţământ şi a programei şcolare care pot fi urmărite până în secolele V-VI.

148

continuitatea legislaţiei, regăsibile şi în legile barbare (Breviarul lui Alaric sau lex visigothoruin, legile burgunde, chiar şi legea salică), în tradiţii artistice şi arhitecturale.

Perpetuarea titulaturii imperiale romane, care este înlocuită cu titulatura greacă de basileus abia în anul 641 şi în păstrarea vie, până la Justinian, cel puţin, a ideii imperiului unic, demonstrabilă prin tentativele de reconquistă, asociabile cu numele lui Zenon, Anastasios şi Justinian.

Trebuie să se mai adauge şi alte aspecte. Dezvoltarea, începând cu Gratian, a ideii de translaţia imperii şi recunoaşterea Constantinopolului drept Roma a doua, explică de ce, chiar şi în condiţiile proclamării unor regate barbare ca structuri de sine stătătoare şi a denunţării tratatelor de tip foedus, după o scurtă perioadă de animozitate, se revine la recunoaşterea statutului de condiţie inferioară a regelui în raport cu împăratul, care este unic şi care rezidează în noua Romă.

Primul regat barbar succesor este considerat a fi cel proclamat de Odoacru la 476, o dată cu debarcarea lui Romulus Augustulus. Nu trebuie uitat însă că Odoacru nu s-a proclamat împărat, ci a remis însemnele imperiale la Constantinopole, la împăratul legitim. Pe de altă parte, Odoacru a fost eliminat, în numele împăratului, de ostrogoţii conduşi de Teodorich în calitate de magister militum per Italiam. Este necesar să se adauge că unul dintre semnele recunoaşterii suveranităţii imperiale îl reprezintă portretul imperial pe reversul monedelor emise de regii succesori, ca şi faptul că cele mai timpurii monede barbare cu propriul portret regal sunt cele france şi datează din secolul VII.

Aceste elemente, ca şi alte fapte de continuitate, inclusiv tenaci-tatea cu care se perpetuează unele credinţe şi practici păgâne, reculul la nivel de stat al păgânismului (vezi Iulian Apostatul) şi a unor doctrine filosofice antice (neopithagorismul), demonstrează că între lumea romană antică şi structurile protomedievale şi medievale nu există o ruptură absolută, ci o trecere gradată. Absenţa unor criterii ferme de diferenţiere între cele două lumi explică de ce în istoriografia modernă se operează cu mai multe date pentru sfârşitul Romei, adică cu 378 (înfrângerea lui Valens la Adrianopole, victorie repurtată de cavaleria ostrogotă greu înarmată, vezi E. Stein). anul 476 (data tradiţională), anul 568 (când Justinian lasă o lume în care limba greacă a câştigat statutul oficial), 641 (când Heraclius abandonează formula latină Imperator Caesar Dominus Noster şi preia pe cea greacă de basileus). 1453 / căderea Constantinopolului. deci Roma a doua). Şi

149

•••£&'•

tot aşa se explică ideea continuităţii Romei prin succesiunea germană (vezi Carol cel Mare sau Imperiul roman de origine germană), ca şi ideea că Moscova a devenit Roma a IlI-a, în secolul XVII.

A

întrebări recapitulative:1. Definiţi anarhia militară din sec. II d. Hr.2. Reformele lui Diocletian şi Constantin.3. Principalele aspecte ale evoluţiei socio-economice.

Propunere de referat:1. Problema „Sfârşitului Romei" în viziune istoriografică.

150

T

Xin. CULTURA ROMANA

A. Credinţe religioase

Cele mai importante categorii de surse care servesc la studiul acestor aspecte sunt cele arheologice (necropolele colinare, mai ales de pe Esquilin şi Palatium. din secolul al VIII-lea î.Hr., de pe Quirinal, Viminal şi Capitoliu, din secolul al VII-lea î.Hr.,), izvoarele literare (în principal, lucrările lui T. Livius, M. Terentius Varro. M. Tullius Cicero, C. Tranquillius Suetonius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Bătrân, A. Gellius, Plutarh), sursele creştine (Sf. Ciprian, Sf. Augustin, Sozomenos), izvoarele epigrafice (inscripţii funerare, Actele Fraţilor Arvali, calendarele religioase). Ceea ce particularizează ultimele trei categorii de surse amintite este faptul că sunt redactate mai ales începând cu epoca republicii târzii, iar, în ceea ce priveşte izvoarele creştine, ele au o doză mare de subiectivism.

Cercetarea fenomenului religios roman în sine a cunoscut o evoluţie complexă de-a lungul timpului. Istoricii din epoca modernă erau înclinaţi să vadă în credinţele religioase ale Italiei timpurii un fenomen supus evoluţionismului, în care zeii ar fi fost adoraţi sub formă nepersonificată - aceea de numen - şi abia în epocă istorică li s-ar fi asociat reprezentări iconice. Sursele antice dezvăluie, însă, o realitate contrară, termenul de numen exprimă de fapt voinţa zeilor şi el este utilizat doar în asociere cu termenul de deus sau cu numele ca atare al unei divintăţi. In secolul trecut, cercetarea istorică s-a oprit la structurile esenţiale ale actului religios, ocupându-se de aspectele de formare şi dezvoltare ale credinţelor religioase. Astfel, apar teoriile despre marea influenţă grecească asupra religiei romane (F. Altheim), sau despre sinteza dintre elemente indo-europene şi mediteraneean-sabine (A. Piganiol, criticat de către G. Dumézil care consideră factorul sabin ca un element demografico-cultual indo-european). Cert este că elementele indo-europene sunt extrem de importante în cadrul credinţelor religioase romane şi că evoluţia religioasă a romanilor nu poate fi ruptă de contextul geografic şi istoric în care îşi duc existenţa.

151

Societatea romană, complexă prin naşterea şi evoluţia ei. a cunoscut o diversitate de credinţe religioase a căror traducere coti-diană, aflată sub supravegherea autorităţilor statale (a senatului, prin excelenţă, în epocă republicană, la care se adaugă împăratul - pentru perioada imperială), se caracterizează printr-o serie de trăsături particulare.

Din punct de vedere structural se poate vorbi de un fond de bază. indo-european. care se va dezvolta în spaţiul italic, prin sinteza cu elemente etrusce şi greceşti. Este foarte important să se sublinieze. o dată cu efortul analitic al lui G. Dumézil, că romanii au păstrat o esenţială raportare a societăţii şi mentalităţii lor la triada veche indo-europeană care avea ca primă divinitate un zeu suveran, ordonator şi supraveghetor al dreptăţii (luppiter), o divinitate războinică (Marte) şi una asociată aspectelor materiale, economice (Quirinus). Această primă triadă este înlocuită, în timpul procesului de definitivare a statului roman, cu triada luppiter-Iunona-Minerva, denumită şi triada capitolină (instalată în templul de pe Capitoliu, construit, potrivit tradiţiei, de ultimul rege al Romei), în care apar divinităţile feminine (lunona, mai veche divinitate italică şi chtoniană, iar Minerva ca protectoare a artelor, meşteşugurilor şi activităţii culturale în general). La acest fond vechi, se adaugă influenţe etrusce, mai ales în ceea ce priveşte consultarea semnelor cereşti şi, cu deosebire, a interpretării măruntaielor victimelor sacrificate (arta haruspicării). Deosebit de important este fenomenul de elenizare a panteonului roman şi. deci, şi a ritualurilor care caracterizează fiecare cult în parte, în general acest proces este foarte timpuriu şi el este explicat prin raporturile de proximitate geografică şi prin relaţiile dintre Latium şi cetăţile vest mediteraneene. Accentuarea «grecizării» credinţelor religioase romane o dată cu cuceririle romane ale cetăţilor din Magna Graecia şi a bazinului vest mediteraneean, a dus la „transportul" consistent de practici culturale, inclusiv de jocuri de inspiraţie greacă, ceea ce face dificilă examinarea originilor şi a evoluţiilor de început ale panteonului roman (dificultate amplificată şi de caracterul tardiv al surselor disponibile, care descriu credinţele religioase mai ales după ce acestea au fost supuse fenomenului de elenizare).

Sub aspect funcţional se cuvin amintite cel puţin patru trăsături de bază ale fenomenului religios roman. Este vorba, mai întâi de aspectul său comunitar, ceea ce determină caracterul colectiv al actului de venerare a zeilor, care este. tocmai de aceea, săvârşit în numele unei colectivităţi, respectiv al cetăţii romane. Apoi. este vorba

152

despre aspectul contractual al cinstirii zeilor, aspect care imprimă obligaţii şi drepturi atât pentru oameni, cât şi pentru zei. Sursele antice amintesc de invocarea divinului în termeni de reciprocitate (sintetizaţi de sintagma do ut des - „îţi dau ca să îmi dai"), în al treilea rând. trebuie făcută precizarea că romanii au manifestat o reală şi relativă toleranţă faţă de credinţele religioase ale populaţiilor cu care au venit în contact, ceea ce a dus. în final, la un amplu proces de sinteză, pe de o parte, iar pe de altă parte, la aşa numita interprétatif) romana a unor divinităţi străine de panteonul romanilor, dar care aveau atribuţii asemănătoare sau identice cu cele ale propriilor zei. şi, deci, puteau să slujească mai bine scopurilor romanizării Acest din urmă aspect, coroborat cu acela al existenţei unor fundamente multiple, ne îndreptăţeşte să vorbim mai degrabă, atunci când ne raportăm la domeniul religios al Romei, de existenţa mai multor religii în cadrul statului, în al patrulea rând, nu trebuie omis faptul că mitul cunoaşte o existenţă particulară în lumea romană, prin aceea că el este puternic istoricizat, legat de existenţa reală a cetăţii, în plus, ancorarea religiosului în viaţa cetăţii imprimă un puternic aspect politic întregii activităţi religioase.

Din punct de vedere organizatoric, se disting trei aspecte ale vieţii religioase a Romei: cel referitor la spaţiul cultural, cel care pri-veşte timpul sacru şi aspectul care cuprinde conducerea şi conţinutul actului religios.

a. Acesta din urmă se poate desfăşura numai în locuri special amenajate: altare (de margine, pe înălţimi, de incintă), sanctuare, temple, sau. în timpul campaniilor militare, în locurile destinate acestor activităţi amenajate în taberele militare. Demarcarea spaţiului sacru (există o «geografie a divinului» şi una proprie oamenilor) se realizează cu ajutorul elementelor naturale (pietre, arbori sau chiar păduri, râuri) sau artificiale (zidurile de incintă). Privitor la acest ultim mijloc de separare a zonelor protejate de zei (prin urmare, civilizate), incinta oraşului Roma are o încărcătură sacră deosebită. O dată cu extinderea zonei urbane locuite şi integrarea geografică şi demografică a tuturor spaţiilor colinare şi intracolinare. incinta sacră - pomoeriurn - este mai clar delimitată şi, după atacul gallilor de la începutul secolului al Ill-lea î.Hr., este construită din piatră (aşa numitul zid Servian). Transformarea Romei în imperiu nu a însemnat extinderea materială a acestui zid, care-şi păstrează, în linii generale, valoarea originară. Asocierea solului provincial la un spaţiu sacru protejat de zei ai romanilor se va realiza prin multiplicarea modelului urban al Romei, aşadar a modelului poliad. Frontiera ultimă a statului - limes-u\ - are un rol militar,

153

economic şi politic, mai accentuat; el nu este înlocuit în nici un text antic cu noţiunea de pomoerium. Şi din aceste motive, extinderea controlului roman, la finele republicii şi în epoca imperială, asupra unor teritorii vaste europene, africane şi asiatice, nu are un aspect de unificare teritorială, ci de asociere la un model urban de existenţă, păstrându-se caracteristicile particulare ale fiecărei regiuni.

b. Onorarea zeilor este o activitate cotidiană pentru romani, maiales la nivelul manifestărilor religioase legate de spaţiul domestic, înceea ce priveşte cetatea în ansamblul ei. zeii sunt invocaţi ori de câte orieste nevoie (în caz de calamităţi naturale, războaie etc.) şi în cadrul unuicalendar minuţios întocmit. Există zile special consacrate acestoractivităţi, dies nefasti, în opoziţie cu zilele faste destinate activităţilornon-religioase, sau doar anumite perioade din cadrul unei singure zile(textele epigrafice, care ne-au transmis calendarele religioase, amintescde zile mixte în care ritualurile se pot desfăşura doar seara şi dimineaţa,pentru ca mijlocul zilei să fie conferit altor acţiuni). Anual se desfăşoarăritualuri legate de activitatea militară (pentru deschiderea - în lunamartie - a anului militar şi, respectiv închiderea lui - în lunaoctombrie), în care principala divinitate adorată este zeul Marte, dar şilanus, zeul începutului, sfârşitului şi al schimbărilor, sau luppiter. zeulsuprem (sub diverse epitete, de exemplu luppiter Stator - cel care faceca armatele să «rămână pe loc» ţinând piept duşmanilor). De asemenea,deschiderea şi închiderea ciclului agrar sunt marcate de manifestărispeciale şi comunitare (Cerialia, Vinalia. Floralia). Din anul 204 î.Hr..se desfăşoară la Roma ceremonii în cinstea zeiţei Cybele, numită şiMama zeilor, adusă din spaţiul anatolian, în condiţiile în care Romasfârşea cu greu războiul cu Hannibal şi se arăta interesată de evoluţiapolitică a regatelor elenistice. Deosebit de importante sunt ceremoniilecare servesc la purificarea cetăţii: Lupercaliile din luna februarie, careau şi scopul revigorării comunităţii de cetăţeni la finele vechiului ancalendaristic (iniţial anul începea la romani pe l Martie şi se termina odată cu ultima zi a lunii februarie, din veacul al 11-lea î.Hr. se adoptă cadată de început a unui an ziua de l Ianuarie), Vestalia, din luna iunie.Fertilitatea şi fecunditatea fac obiectul ceremoniilor din luna februarie(Lupercaliile), aprilie (Cerialia), mai (Ambaravalia - atestată în epocaimperială şi în care era implicat colegiul Fraţilor Arvali), iulie (NonaeCaprotinae), decembrie (Saturnalia).

c. Relaţia specială dintre oameni şi zei este supravegheată deautorităţile statului (senat sau. mai târziu, împăratul laolaltă cusenatorii), dar condusă îndeaproape de oficianţi - delegaţi ai cetăţenilor. Accederea la statutul de preot - demnitate care este de regulă154

viageră - se poate face prin delegare sau cooptare, foarte rar prin numire. Preoţii au dreptul de a lua auspiciile, de a conduce ceremoniile, de a sancţiona impietatea sau orice greşeală ritualică. Poziţia lor îi apropie de aceea a magistraţilor, deşi, trebuie spus că dreptul de a consulta dorinţele zeilor şi favorabilitatea actelor religi-oase nu le dă şi drepturi în sfera politicului, aşa cum au magistraţii (cel mai important aspect este faptul că preoţii, în această calitate, nu pot convoca adunarea poporului, de aceea ei sunt secondaţi îndeaproape de magistraţii superiori, deţinători de imperium, având şi ei, aşadar ius auspicium). Graniţa dintre cele două domenii (sacerdoţiile şi magistra-turile) este destul de flexibilă, exemplul cel mai grăitor fiind Marele pontif (cel care îl înlocuieşte ca importanţă pe rex sacrorum, la finele republicii), care pare mai degrabă un magistrat decât un sacerdos.

Există sacerdoţii individuale (Flaminii: cei majori ai lui luppiter, Marte şi Quirinus. şi cei minori, rex sacrorum-regele sacrificiilor) sau colective (colegiile pontificale, colegiul augurilor, cel al haruspicilor, cel al curiilor, al salienilor, al lupercilor, al feţialilor, al epulonilor. al fraţilor arvali, interpreţii cărţilor sibylline). La acestea se adaugă, începând cu epoca imperială, colegiul preoţilor care se ocupă cu cultul imperial. Neremunerate, ca de altfel toate importantele magistraturi, activităţile sacerdotale erau, totuşi, aducătoare de beneficii importante, atât materiale (spre exemplu, anumite concesiuni legate de valorifi-carea pieilor animalelor sacrificate, părţi din carnea victimelor), cât şi sociale. Nu există o incompatibilitate între calitatea de preot şi cea de demnitar civil (consul, pretor etc.) al statului, aşa încât deseori se întâlnesc magistraţi care sunt în acelaşi timp şi preoţi (de exemplu, M. Tullius Cicero este promagistrat şi augur), dar anumite activităţi religioase impun prezenţa imperativă în cetate a unui oficiant, ceea ce îl împiedică, de pildă, să poarte război în afara Romei. Din acest punct de vedere, un loc aparte îl ocupă Flaminul lui luppiter care, alături de soţia sa. este supus (potrivit mărturiilor anticilor, printre care cităm pe M. Terentius Varro şi A. Gellius) unui sistem de restricţii sociale şi chiar juridice, prin care i se interzic atingerea şi privirea defuncţilor (motiv pentru care nu poate participa la campaniile militare) şi luarea contactului cu lucrurile care au aparţinut acestora. De asemenea, i se impune un anume regim de viaţă şi alimentar.

Deosebit de important pentru romani (aşa cum ne asigură A. Gellius dar şi Plutarh) este colegiul vestalelor care serveşte cultul

155

zeiţei focului şi a vetrei cetăţii - Vesta, în număr de şase. aceste preo-tese, «recrutate» la o vârstă foarte fragedă (între 6 şi 10 ani) au obligativitatea de a rămâne virgine pe perioada de 30 de ani, cât durează serviciul lor religios, şi sunt beneficiare ale unor privilegii aparte: au lictori, sunt excluse de la tutelă, pot să întocmească testamente în nume propriu, îşi pot alege domiciliul la încheierea perioadei de preoţie.

Organizarea acestei structuri sacerdotale este atribuită regelui sabin legendar Numa Pompilius (atribuire care mărturiseşte, aşa cum s-a menţionat deja în capitolele precedente, referitoare la epoca de început a Romei, importanţa factorului sabin pentru existenţa istorică a cetăţii celor şapte coline). Ea rămâne, în linii generale, aceeaşi până la finele republicii. Cei care introduc inovaţii în acest domeniu sunt. mai cu seamă, împăraţii primei dinastii (Augustus, Tiberius, Clau-dius). Faptul că această dinastie este numită şi lulia-Claudia (ginta lulia fiind considerată, începând cu C. lulius Caesar, coborâtoare din Venus, legată aşadar de Romulus, descendentul lui Aeneas; ginta Claudia fiind de sorginte sabină, prin urmare asociată modelului lui Numa Pompilius) traduce dorinţa acestor împăraţi de a reedita actul fondator al cetăţii.

Politeismul romanilor dezvăluie existenţa unui ansamblu de divinităţi, unele cu competenţe multiple (luppiter ca zeu suveran, al cerului, al luminii, al dreptăţii, dar care are şi atribuţii războinice. Marte - divinitate militară prin excelenţă dar căruia i se atribuie şi competenţe agrare. Ceres - divinitate agrară, dar şi a căsătoriei şi a morţii-mai ales prin asocierea sa cu Tellus, Apollon - zeu al luminii, al artelor dar şi al războiului drept, Minerva - zeiţa meşteşugurilor, a înţelepciunii) sau mai particularizate (Volcanus, Flora. Pal - zeul turmelor, Diana, Venus, Terminus-zeul punctelor de demarcaţie spaţială). O divinitate poate fi adorată pentru un anume aspect al sferei ei de competenţă cu diferite atribute: de exemplu luppiter Elicius - cel care oferă ploaia, luppiter Feretrius - cel căruia i se oferă ca ofrande primele arme capturate de la duşmani. lunona Lucina - cea care ajută mamele la naştere şi pe nou-născuţi să ..iasă la lumină", Marş Ultor -Marte răzbunătorul. Totodată zeii pot ,,acţiona" individual sau sunt întâlniţi în asociere (de regulă, triade) cu alte divinităţi. Pe lângă triada Capitolină, se cuvine amintită triada plebeilor alcătuită din Ceres-Liber-Libera, care are, din veacul la V-lea î.Hr., un templu pe colina

156

Aventin, unde, potrivit tradiţiei, s-a desfăşurat prima secesiune a plebei (494-493 î.Hr.). In epoca imperială, mai accentuat după epoca antonină, se constată un proces de unificare a mai multor divinităţi (adorate în spaţii geografic diferite) care au competenţe similare.

La finele republicii şi, mai ales, în perioada imperială, se deschide calea pătrunderii unor divinităţi orientale (cele mai multe pe filieră elenistică), dintre care cele mai importante sunt Cybele (adusă din Frigia), Isis (Egipt) şi Mithra (Iran). Ultimul zeu va cunoaşte o largă răspândire în veacurile II-III d. Hr., când numeroase lăcaşe de cult sunt ridicate în zona Dunării dar şi în Italia (Capua, Ostia, Roma. Antium. Aquileea) şi Britannia. Mithraismul s-a dezvoltat iniţial în mediul militar, dar a cuprins foarte curând şi segmentul social al sclavilor şi liberţilor. Această credinţă s-a conturat în jurul ideii de salvare a eroului care învinge răul, Mithra tauroctonul fiind cel care protejează lumina solară, începând cu secolul al Ill-lea d. Hr., în imperiul roman se răspândesc o serie de credinţe legate de salvarea sufletelor, a lumii, aşa numitele religii salvatoare, context în care mithraismul se confundă tot mai mult cu credinţa în zeul soare Sol. La sfârşitul acestui secol împăraţii romani aleg ca divinitate asociată puterii lor pe Sol (Aurelian este tutelat de Sol Inuictus, deşi, după el, împăraţii Diocletian, Galerius şi Licinius refac anumite lăcaşe de cult dedicate lui Mithra), pentru ca împăratul Constantin cel Mare să renunţe definitiv la recursul la inithraism, ca mijloc de exprimare a puterii imperiale.

Ceremonia de cinstire a zeului sau a mai multor zei asociaţi conţine, în general, invocaţiile, libaţiile, depunerea de ofrande, sacrificiul sângeros (numărul victimelor variază în funcţie de ritual), banchetul post-sacrificial. Oficiantul care conducea ritualul (îmbrăcat după ritul gabinian, adică având un colţ de togă care acoperea capul) cu o mână pe altar şi alta sprijinită pe bărbie rostea rugăciunea, apoi conducea sacrificiul sângeros, actul definitoriu pentru comunicarea cu lumea zeilor. Fiecărui zeu i se aduce ca jertfa un anume animal (de pildă, cal-pentru Marte, bovideu-pentru luppiter, porc-pentru Ceres). Banchetul oferit în onoarea zeilor, fie el un lectisternium - în care participanţii stau culcaţi şi sprijiniţi în cotul mâinii, fie un sellisternium - cu participanţii aşezaţi pe scaune, este atestat din abundenţă începând cu secolul al Hl-lea î.Hr.

Un alt mijloc de cinstire a divinităţilor, dar şi de subliniere a unor merite deosebite pentru anumite personalităţi din viaţa publică din ultimele două secole precreştine şi din epoca imperială (mai ales a

157

împăratului), sunt jocurile (ludi). Tradiţia atribuie suveranilor de sorginte etruscă înfiinţarea acestor manifestări, al căror număr şi amploare cresc în perioada republicană. Concursurilor sportive şi întrecerilor li se alătură reprezentaţiile teatrale, luptele de gladiatori şi simulările de bătălii navale. Larga participare ca şi cheltuielile enorme transformă aceste momente într-un mijloc de manipulare socio-politică şi de îndepărtare a potenţialelor tensiuni interne (cum jocurile erau urmate de banchete a apărut chiar sintagma peiorativă -„pâine şi circ").

Nucleul socio-material al familiei romane are propriile sale manifestări religioase, cotidiene şi conduse de stăpânul familiei, cel mai frecvent tatăl-soţ (paterfamilias). Există o serie de trei divinităţi care intervin la nivel domestic: zeii Lari sunt protectorii tuturor persoanelor în viaţă care locuiesc într-o gospodărie romană şi beneficiau de o capelă proprie aşezată în vestibulul locuinţei. Penaţii casei ocrotesc sursele de hrană, iar zeii Mani sunt asociaţi cu spiritele defuncţilor, în plus, există un spirit care supraveghează întreaga viaţă domestică şi care este ataşat tatălui - Genius al lui pater farnilias, beneficiar al unor gesturi adoratoare cotidiene şi în ziua de naştere a tatălui. Analog spaţiului domestic sunt noraţi Larii publici. Penaţii publici şi Genius-u\ poporului roman, care în epocă imperială este substituit cu spiritul protector al împăratului (Genius Augusîî).

Romanii au folosit ambele rituri de înmormântare: înhumaţia şi incineraţia, încă din epocile timpurii. Organizarea urbană a Romei a generat o serie de interdicţii privind înmormântările intravilane, pe care legislaţia republicană le mărturiseşte (Legea celor XII Table). Inexistenţa redemţiunii, a unei concepţii despre lumea de dincolo, proprii romanilor (aceasta din urmă se va contura sub influenţa elenismului şi apoi a credinţelor orientale) fac ca preocuparea pentru amenajarea mormintelor şi a comemorării defuncţilor să fie una minoră, în general valoarea sacră a unui spaţiu funerar apare abia după ce trupul defunctului este încredinţat gliei (Cicero. Despre legi). înmormântarea ca atare presupune un minimum de activităţi prepa-ratorii, deplasarea cortegiului funerar de la locuinţa decedatului şi până la mormânt, depunerea în mormânt însoţită de ofrande alimenta-re, apoi ritualuri de purificare a participanţilor şi a locuinţei celui dispărut. Pentru cei care mureau departe de casă sau cei cărora nu li se putea recupera trupul (din pricina depărtării în momentul decesului-sau a naturii lui - moarte pe câmpul de luptă, în naufragii) este obligatorie săvârşirea (de către moştenitorul de drept) a unui sacrificiu

158

de porc în onoarea zeiţei Tellus şi a zeiţei Ceres. La nivelul elitelor aristocratice (patriciene şi plebee) există obiceiul (potrivit mărturiei anticilor: Polybios. Cicero) rostirii unui discurs funebru care elogiază activitatea defunctului şi faima familiei sale. Deseori, şi mai ales spre finele republicii, această practică se transformă într-un mijloc de valorificare socială şi capitalizare politică a activităţii din timpul vieţii unui personaj, putându-se recurge la genealogii fictive sau la «amplificarea» numărului şi a importanţei actelor săvârşite spre binele cetăţii. Sub aspect public Roma îşi comemorează morţii de două ori pe an, în luna februarie (Parentalia) şi în luna mai (Lemuria). timp în care nu se desfăşoară activităţi publice, magistraţii nu mai poartă insignele statutelor lor, focul nu mai arde pe altare.

La finele republicii şi începutul imperiului se răspândesc ideile filozofice greceşti (epicureismul şi stoicismul), orfismul şi credinţele orientale legate de salvarea sufletelor care vor avea un puternic impact asupra raportării romanilor faţă de moarte. O dată cu extinderea doctrinelor creştine, se constată o mai mare atenţie acordată trupului în momentul morţii şi înmormântării, de structura anatomică intactă fiind legată putinţa reînvierii în lumea de dincolo. Cu toate acestea, incineraţia continuă să fie folosită, mai cu seamă la nivelul familiei imperiale, datorită concepţiei de apoteozare a împăraţilor.

Legată de acest ultim aspect este elaborarea unui cult de valorizare sacră a suveranului care capătă o mai clară definire o dată cu epoca lui Augustus. Trebuie, însă, amintit faptul că glorificarea comandantului militar şi politic este o realitate cunoscută de romani (aşa cum s-a amintit deja în legătură cu elogiile funerare) şi înainte de instaurarea Principatului (27 î.Hr.). In secolul I î.Hr. o serie de generali (L. Cornelius Sylla, C. Julius Caesar) sau mai înainte P. Cornelius Scipio Africanul, au beneficiat de înmormântări solemne, care treceau dincolo de orice altă manifestare similară pentru ceilalţi cetăţeni. Cazurile lui Sylla şi Caesar, care au generat şi manifestări sociale şi tensiuni politice sunt elocvente pentru tendinţa care se manifesta în societatea romană referitor la gloria comandanţilor. Incinarea trupului comandantului va deveni actul prin care spiritul acestuia se deplasează în lumea zeilor (apoteoza), iar defunctul devine divin (Diuus dar nu zeu - Deos). în calendarul religios al cetăţii apar, după moartea lui Caesar din 15 martie, 44 î.Hr.. ceremonii dedicate Divinului lulius. Augustus şi urmaşii săi conferă aspect instituţional gesturilor adoratoare ale suveranului, prin înfiinţarea unui colegiu de preoţi augustali, însărcinaţi cu ritualurile de adorare a împăraţilor

159

defuncţi. Cultul imperial, astfel constituit, avea un aspect privat -desfăşurat în casa imperială şi unul public - organizat la răspântii, în castre, în jurul altarelor din aşezările urbane unde statuia celui adorat era aşezată în faţa celor care participau la această ceremonie; cu acest prilej, în general şi în momentele de calm politic şi militar, şi împăra-tului care era în viaţă i se aduceau laude şi zeii erau rugaţi să-i apere sănătatea. Adorarea portretului împăraţilor defuncţi şi, treptat, şi a celor în viaţă - va evolua, la finele principatului spre identificarea suveranului cu divinitatea (împăratul devenind dominas et deus). In secolul al IV-lea, după epoca lui Constantin cel Mare (306-337), împăratul roman apelează la ideile creştine care propovăduiau exis-tenţa unei singure lumi cereşti cu un singur corespondent pământesc, hrănindu-se astfel pretenţiile universaliste ale statului roman, în consecinţă, împăratul este considerat vicarul lui Dumnezeu pe pământ. Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene (Iulian Apostatul, 360-363) este şi cel din urmă comandant politic şi militar roman care a încercat păstrarea cultului imperial în forma sa păgână.

Un capitol important privind evoluţia credinţelor religioase în epoca imperială târzie este apariţia şi difuziunea creştinismului. Cum această temă este extrem de vastă, ne vom mărgini la a sublinia doar câteva aspecte legate de raporturile acestei concepţii religioase cu statul roman. Apărut în condiţii complexe şi particulare, în sânul iudaismului, în vremea domniei primilor împăraţi romani, creştinismul se înscrie în seria de religii salvatoare care se dezvoltă în întreg spaţiul oriental, cuprinzând apoi şi bazinul mediteraneean, în perioada care a urmat dispariţiei regatelor elenistico-orientale. Esenţa acestei concepţii monoteiste este mântuirea prin credinţă, renunţarea la valorile materiale ale vieţii pământene, convingerea continuării unei vieţi în lumea celor drepţi, patronată de Dumnezeu. Considerată iniţial ca o religie marginală şi a săracilor, autorităţile iudaice şi apoi cele romane s-au văzut confruntate, pe parcursul primului secol al erei noastre, cu o difuziune fără precedent a acestei concepţii, care va cuprinde foarte curând şi segmente sociale de vârf. Argumentul acestei afirmaţii este reprezentat, printre altele, de persecuţiile creştinilor din vremea împăratului Domiţian, când se vorbeşte (Tacitus) de convingeri creş-tine ale membrilor familiei imperiale (trebuie avută totuşi în vedere şi falsificarea întregului eveniment din ordin imperial, datorită faptului că Domiţian dorea să-şi îndepărteze proprii adversari politici, dar chiar şi aşa, evenimentul reprezintă o mărturisire a răspândirii creştinis-mului în sânul elitelor politice romane). Problema difuziunii

160

creştinismului, pe verticală, este. însă. dificilă. Nu se poate postula un singur sens de difuziune pentru întreaga perioadă imperială. Dacă în primele secole se întrevede un sens de jos (de la păturile sociale mărunte şi marginale) în sus. din veacurile III-IV (un moment de ruptură îl reprezintă domnia lui Constantin cel Mare), situaţia devine aproape contrară, astfel că, la finele Antichităţii, cei care mai păstrau ritualurile vechi politeiste erau tocmai locuitorii satelor (unde templele reprezentau, după spusele lui Libanius. în 386, «ochii şi urechile mediului rural»), acei păgânii (păgânii).

O altă problemă extrem de importantă este aceea privind sursele de inspiraţie ale creştinismului. De la început trebuie făcută precizarea că această concepţie se dezvoltă ca doctrină religioasă de-a lungul unei perioade destul de îndelungate, cel puţin un secol, că abia înspre finele secolului I şi în veacul al II-lea apar primele scrieri creştine mai sistematizate şi că primii autori creştini nu sunt străini de modele gréco-romane de cultură şi educaţie. Aşa se explică în bună măsură abundenţa de comparaţii cu ideile filozofice greceşti şi criticile aduse păgânismului care imprimă filozofiei greceşti statutul de sursă (una din multiplele surse) de inspiraţie pentru creştinism. Fără a nega întrutotul această interpretare nu se poate trece cu vederea şi existenţa paralelă a unor concepţii morale în filosofia greacă şi în creştinismul timpuriu (cum ar fi de pildă, renunţarea la goana după îmbogăţire, dobândirea unei fericiri veşnice, împăcarea cu destinul) care ar explica mai degrabă procesul de îmbrăţişare a creştinismului de importante segmente sociale (a căror mentalitate se raporta la filosofia greacă) decât procesul în sine de apariţie şi dezvoltare a doctrinei creştine. Exegeţii fenomenului creştin timpuriu sunt unanimi în a recunoaşte că, în momentul pătrunderii ideilor creştine în spaţiul roman sau romanizat, exista o serie de concepţii referitoare la destinul omului în lume (univers) şi la raţiunea de a fi a omului ca fiinţă. Ceva mai târziu, în veacul al IV-lea, Sfântul Augustin era convins că viaţa nu este altceva decât «comedia rasei umane», iar poetul păgân Palladas încă mai credea că: «lumea e o scenă, iar viaţa este o jucărie. Imbracă-te şi joacă-ţi rolul, pune deoparte toate gândurile serioase sau rişti să-ţi sfâşâi inima». De asemenea, se conturează ideea (pornind de la operele lui Platon) existenţei unei lumi paralele a spiritelor, daimonii. care fac legătura între oameni şi zei. în veacul al II-lea, aceste spirite sunt acceptate ca atare (operele lui Aelius Aristides şi Artemodorus). Creştinismul nu exclude nici el aceste entităţi, susţinând că prin daimoni vorbeşte divinitatea. Unele experienţe mistice, legate de

161

posibilitatea unei uniuni interne şi directe dintre spiritul uman şi un principiu fundamental al Fiinţei în sine, au pregătit terenul pentru legătura individuală dintre divinitate şi om, legătură pe care se sprijină creştinismul. Monoteismul şi aspectul milenarist se datorează în mod mai clar influenţelor iudaice. Cât priveşte asceza ea este prezentă în ambele domenii religioase, atât în paganism cât şi în creştinism. Asce-tismul păgân este unul moderat, care propovăduieşte «negarea cărnii şi salvarea sufletului» (de exemplu opera împăratului Marcus Aurelius), autocontrolul şi măsura, în vreme ce creştinismul preferă virginitatea.

Timp de aproape două secole relaţia dintre paganism şi creş-tinism este una de competiţie. La nivel teoretic autorii de ambele convingeri ^se ocupă de argumentarea logică a celor două concepţii religioase, în consecinţă, apar lucrările lui Celsus (păgân), Origene şi Clement din Alexandria (creştini). Origene (care a predicat în Alexandria între 203-248), ai cărui elevi erau educaţi în filosofic, matematică, ştiinţele naturii pe baze platonice, chiar a colaborat cu filosoful păgân Ammonius Saccas, care va fi profesorul lui Plotin. La jumătatea veacului al Il-lea se produce o distanţare vizibilă între intelectualii păgâni şi cei creştini, o dată cu schimbarea caracterului dialogului dintre ei. Apar tot mai des concepţii, în ambele tabere potrivit cărora nenorocirile şi necazurile oamenilor se datorează celor-lalţi. In jurul anului 270 apare lucrarea împotriva creştinilor a lui Porphyres (în plină epocă a neoplatonismului), în care romanii sunt răspunzători pentru orice calamitate şi sunt redefmite temele despre «poporul ales» şi «gloria romană». Din acest timp creştinismul începe să aibă un mai mare impact asupra individului şi asupra vieţii de familie. Cele patru virtuţi creştine (care se doreau o contrapondere la cele patru virtuţi romane: virtute, clemenţă, justeţe şi demnitate) erau curajul afişat, autocontrol, justeţe şi interiorizare. Succesul acceptării creştinismului stă, printre altele, în lipsa ambiguităţilor, rigoarea morală şi lipsa de toleranţă, deschiderea către toţi oamenii şi promi-siunea unei vieţi viitoare, în condiţiile în care, din punct de vedere material situaţia locuitorilor din Imperiul roman se înrăutăţea vizibil, iar insecuritatea socială, amplificată de atacurile barbarilor şi de tensiunile politice provocate de criza instituţiei imperiale, este o stare aproape generală în partea occidentală a statului.

In legătura cu poziţia autorităţilor statului roman faţă de această concepţie religioasă şi faţă de difuziunea ei se disting câteva etape. Până în 249 persecuţiile sunt de mică amploare, ele vizează persoanele vinovate de a fi creştini şi de a manifesta nesupunere faţă de puterea

162

imperială. Datorită convingerilor lor creştinii refuzau să participe la celebrarea cultului imperial şi la adorarea împăratului, motivând că aceasta intră în contradicţie cu credinţa lor aniconică în Dumnezeu. Totodată refuzul de a jura fidelitate împăratului (element cheie al jurământului militar) făceau imposibile recrutări ale creştinilor (fideli jurământului unic faţă de Dumnezeu), iar ideile despre iubirea aproapelui şi îndemnul primilor părinţi creştini (printre care şi Origene) de a nu se murdări cu sângele semenilor veneau în contra-dicţie cu activitatea militară. Măsuri represive împotriva creştinilor sunt luate şi în epoca principatului, în vremea împăraţilor Nero (creştinii^ fiind făcuţi vinovaţi de incendierea Romei), Domiţian. Traian. în legătură cu măsurile lui Traian. Plinius cel Tânăr ne transmite (în Epistolele sale) o atitudine imperială moderată, în care împăratul îndemna la distingerea între adevăraţii creştini şi cei doar bănuiţi, indicând necesitatea unor anchete temeinice, mai înainte de a se lua vreo măsură represivă. Cu toate acestea represiunile din primele două secole şi jumătate ale erei creştine nu vizau bunurile lăcaşelor de cult ale creştinilor.

O atitudine mai tranşantă este adoptată începând cu împăraţii Decius ^(250/251) şi Valerian (257/260), în plină criză a statului roman. In 297, edictul contra manicheilor menţiona şi penalităţi, iar cele patru edicte ale lui Diocletian (303-304) sunt îndreptate şi asupra bunurilor bisericii şi se ia măsura distrugerii cărţilor creştine. Aceste din urmă represiuni au provocat un mare număr de ..dezertări" ale creştinilor cărora statul roman le acorda graţierea şi le permitea reintrarea în posesia bunurilor, în schimbul dezicerii totale de cuvântul lui Dumnezeu. După 304, o parte dintre cei ce se declaraseră păgâni vor reveni la convingerile lor. Ca urmare a acestui fapt apare o reacţie a creştinilor din Africa de nord. aşa-numita schismă donatistă (con-dusă de episcopul Donatus, din Numidia. 311-312) care îşi propunea să îi adune pe toţi aceia care rezistaseră la persecutarea edictelor lui Diocletian şi nu părăsiseră credinţa creştină.

Persecuţiile din 303-304 reprezintă un ultim capitol al reacţiei violente a păgânismului contra creştinismului. Câţiva ani mai târziu, ia Serdica, în 311, împăratul Gallerius dă primul edict de toleranţă în favoarea creştinilor, edict reluat la Milano, în 313, de către Constantin cel Mare. In acest context bunurile bisericii sunt retrocedate şi se instituie libertatea de cult creştin. Mai mult, clerul creştin primeşte o serie de privilegii (scutirea de liturgiile municipale), în continuare împăratul rămâne cel mai mare pontif (Pontifex Maximus). Atitudinea

163

lui Constantin cel Mare faţă de paganism se modifică, însă, treptat: dacă în edictele din 318-320 sacrificiile nocturne şi private sunt interzise, permiţându-se doar ghicirea viitorului (arta divinaţiei) şi magia legate de terapia umană şi de lucrările agricole (se dorea micşorarea fenomenului superstiţiilor), după Conciliul de la Niceea, din 325. Constantin cel Mare se pronunţă (331) pentru închiderea tuturor sanctuarelor unde se desfăşurau «ritualuri imorale», magia şi divinaţia şi inventariază bunurile templelor. Reactivate în timpul uzurpării lui Magnenţius (350-353), sacrificiile nocturne sunt din nou interzise de Constantin al II-lea, în 353 şi 356. Tot acum devin ilicite şi sacrificiile diurne, sub ameninţarea cu pedeapsa capitală.

Domnia lui Iulian Apostatul a însemnat o epocă de reluare a practicilor păgîne, iar lovian şi Valentinian I practică o politică de toleranţă a păgânismului. Insă,_din anul 376 se constată o reactivare a intoleranţei faţă de paganism. In Occident, împăratul Graţian purcede la distrugerea templelor (după întrevederea pe care o are în 376 la Roma cu papa Damasius), iar în Orient, împăratul Valens (378) ia din nou măsura interzicerii sacrificiilor, a frecventării templelor şi a răspândirii cenuşei. Totodată este scos altarul Victoriei din curia senatului, se interzic colegiile pontificale şi cel al Vestalelor şi se renunţă la titlul de Pontifex Maximus (sub Theodosius, în 382). Sunt retrase donaţiile şi privilegiile templelor păgâne. Theodosiu I, la presiunea papei Ambrosius (este primul împărat care, fiind excomu-nicat, cere îndurarea papei, făcând penitenţă), dă o serie de edicte (391-392) prin care religia creştină devine religie oficială a statului roman, toate practicile păgâne sunt scoase în afara legii, templele sunt dărâmate (ulterior pe fundamentele lor se vor construi biserici), iar păgânii pierd orice drepturi civile şi politice. Aceste măsuri sunt reluate de urmaşii lui Theodosius, în ambele părţi ale Imperiului. Din a doua jumătate a veacului al IV-lea intră în uz termenul de paganus. Se încearcă orice rupere cu Antichitatea păgână prin interzicerea jocurilor olimpice (393) şi a misterelor eleusine (396).

In ceea ce priveşte situaţia internă a religiei creştine, ea evo-luează spre instituţionalizare, începând cu veacurile II-III. Apar conducătorii localii ai bisericii creştine, episcopii cu puteri delegate (sunt aleşi de comunitatea creştină, organizată în dioceze) care au în subordine un colegiu de presbiteri. Cei mai importanţi episcopi sunt cei din marile centre urbane: Roma, Alexandria, Antiochia. Treptat episcopul Romei capătă cea mai mare putere - în 272, prin decizia împăratului Aurelian, acest personaj este declarat primul ca importanţă

164

faţă de ceilalţi episcopi, având cea mai mare autoritate morală (din veacul al IV-lea şi una juridică). Reuniunile de episcopi sau sinodurile se ţineau pe provincii. Din veacul al IV-lea împăraţii convoacă aşa numitele concilii, în tot acest secol se definitivează cea mai mare parte a structurii bisericii şi a doctrinei creştine. In 314, Conciliul de la Arles stabilea obligativitatea serviciului militar pentru creştini, în acelaşi an, la Ancyra, biserica devenea instanţa care instituia toate obligaţiile creştinilor faţă de stat. în 325, la Niceea, împăratul Cons-tantin cel Mare conduce dezbaterile Conciliului care va pune bazele Crezului creştin şi va declara pe Hristos de aceeaşi substanţă cu Tatăl său ceresc. Conciliul de Ia Antiochia, din 341, definea statutul juridic al episcopilor şi al bunurilor bisericii, pentru ca, doi ani mai târziu, papa de la Roma să obţină statutul de instanţă de apel şi puterea de control asupra tuturor creştinilor şi episcopilor. în 381, la Constantinopol, papa era numit conducătorul suprem al bisericii creştine. La capătul acestor măsuri ierarhia bisericească se prezenta astfel: în fruntea bisericii exista papa, apoi patriarhii (patriarhiile sunt înfiinţate ca instituţii în 381), episcopii (episcopii de Ia Constantinopol, Alexandria, Antiochia aveau statutul de patriarhi), urmau apoi mitropoliţii (aleşi de egalii lor, episcopii din consiliile provinciale), episcopii (aleşi de populaţia din dioceze, din 385 sunt aleşi pe timp de 40 de ani), preoţii şi diaconii (numiţi de episcopi).

Până la căderea imperiului roman de apus, biserica creştină s-a confruntat cu o serie de probleme doctrinare, cea mai importantă fiind cea privind natura lui Hristos. Este ceea ce s-a numit disputa hristologică şi care se datora faptului că pe de o parte era contestată natura divină a Fiului Domnului (născut fiind de o fiinţă umană), iar pe de altă parte, se susţinea natura sa nemuritoare (ca Fiu al lui Dumnezeu). La cumpăna dintre secolele III-IV, episcopul Arie sus-ţinea că Hristos este inferior lui Dumnezeu, şi deci nu poate avea aceeaşi natură cu el (Arie este excomunicat în 318 şi arianismul condamnat), în 325 la Niceea se convine asupra statutul egal dintre Tată şi Fiu. Un veac mai târziu, Nestor, devenit chiar patriarh al Constantinopolului în 428, considera totuşi că cele două naturi (umană şi divină) ale lui Hristos sunt separate, fiind condamnat la Efes în 431. Compromisul doctrinar recunoaşte, în final (Sinodul din Chalche-donia, în 451), dubla natură a lui Hristos (om şi divinitate) pentru ca viaţa, acţiunile sale şi moartea sa să poată fi încadrabile în concepţia creştină despre venirea Lui pe pământ, ca trimis al Tatălui, născut de Fecioara Măria, spre a salva omenirea. Hristos trebuia să aibă natură

165

umană pentru ca moartea sa (cu valoare sacrificială) să fie posibilă şi, astfel, prin sângele său să spele de păcate omenirea, şi, totodată, minunile sale săvârşite pe pământ şi învierea sa se datorau naturii sale divine pentru a dovedi tuturor că este Fiu şi mesager al lui Dumnezeu. Secolele următoare (în epoca bizantină) vor genera o alta problemă doctrinară - aşa-numitele lupte iconoclaste, care se vor referi la adorarea sau nu a lui Hristos reprezentat iconic. Nu trebuie uitat însă. că toate aceste dispute, mai ales cele din secolele III-IV. se desfăşoară în cadrul unei biserici creştine aflate la începutul procesului ei de instituţionalizare şi că lupta pentru câştigarea controlului diocezelor. aşadar a enoriaşilor şi a veniturilor, îşi are propriul ei rol.

Este, de asemenea, important de reţinut că raporturile dintre puterea religioasă şi puterea politică din cadrul Imperiului roman se modifică substanţial o dată cu organizarea bisericii creştine. Dacă păgânismul avea în persoana imperială comandamentul principal de organizare şi conducere, creştinismul se impune asupra politicului spre finele Antichităţii, iar «braţul secular» (biserica) dobândeşte întâietate (mai ales datorită autorităţii unor papi ca Damasius sau Ambrosius) în faţa puterii politice.

B. Limba latină şi creaţia literară

Iniţial, latina era limba locuitorilor, ţărani şi păstori, de pe Laţiu. O dată cu creşterea Romei şi extinderea puterii acesteia, limba latină devine limba oficială a imperiului timp de circa un mileniu (secolele II î. Hr. - VII d. Hr.). fiind vorbită din Britannia până-n Asia Mijlocie. Această difuziune a fost precedată de un important salt calitativ, în decursul căruia limba latină şi-a îmbogăţit şi nuanţat considerabil vocabularul, transformându-se într-un instrument rafinat, capabil să cuprindă şi să dea glas celor mai elevate forme ale gândirii filosofice şi literare. Acurateţea şi precizia limbajului, în sensul identificării unor forme cu sensuri clare, ce nu lăsau locul unor reinterpretări. se înscriu printre cele mai spectaculoase rezultate ale culturii romane. Arta vorbirii - arta oratorică - este intens cultivată la Roma, aducând, pe lângă avantajele politice şi un imens aport în elaborarea unor termeni noi şi a perfecţionării construcţiilor lingvistice. Paralel, trebuie luate în consideraţie şi împrumuturile străine, latina îmbogăţindu-se vădit cu un şir de termeni de origine etrusca (toponime (poate chiar şi numele Romei), terminologie tehnică), oscă (terminologia agricolă), greacă.

166

care sunt şi cele mai numeroase, cuprinzând diferite domenii. Putem vorbi despre un proces de hellenizare la nivelul poporului de rând, urmat de o hellenizare a elitelor romane. Operele filosofice şi literare greceşti erau cunoscute în cercurile înalte înainte de cucerirea Greciei. Mai mult, cunoaşterea limbii greceşti a favorizat perceperea fără dificultate a mesajului filosofilor greci, veniţi într-o ambasadă la Roma în anul 155 î. Hr.

A existat însă o limbă latină literară şi una populară (limba vorbită), din care s-au dezvoltat limbile romanice. Diferenţele dintre acestea (forma scrisă/forma orală, diferenţe dialectale) iau, uneori, forma unor opoziţii, fapt explicat de unii cercetători prin diferenţe sociale, de loc şi timp. Istoria limbii literare cuprinde trei perioade: perioada arhaică (secolele III -II î. Hr.), clasică (secolul I î.Hr.) şi postclasică sau imperială.

în ceea ce priveşte alfabetul latin, acesta are la bază alfabetul etrusc, însumând 23 de litere. Iniţial avea doar 21 de litere, iar după cucerirea Greciei s-au adăugat y şi z. Deşi creat în secolul VII î.Hr., primele inscripţii cunoscute până în prezent datează de la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr. E vorba despre inscripţia de pe piatra neagră ce acoperea, după tradiţie, mormântul lui Romulus din centrul Forumului şi inscripţia de pe fibula de aur de la Praeneste, ce cuprinde textul unei donaţii. Probabil, în faza iniţială, alfabetul a servit, în special, pentru fixarea normelor juridice, primele creaţii literare scrise datând dintr-o perioadă mult mai târzie (secolul III î. Cr.). Acest fapt se explică, în parte, şi prin incapacitatea limbii de a face faţă exigenţelor de exprimare impuse de o operă narativă.

Primii scriitori latini cunoscuţi sunt Naevus, eu Războiul punic şi Ennius, cu Analele, urmaţi de Cato, din a cărui operă nu s-a păstrat decât foarte puţin (Despre origini. Despre agricultură). Deşi nu este depăşit cadrul rigid al exprimării şi caracterul concis al structurii frazeologice, Pierre Grimai intuieşte „cele două calităţi ale frazei ciceroniene, grauitas (seriozitatea) şi cadenţa", care impun autoritate limbii latine - limba cuceritorului. Nu se cunoaşte opera poetică din această perioadă, dar indirect practicarea versificaţiei de timpuriu, sub influenţa grecilor din Magna Grecia, poate fi dedusă din opera lui Cicero, care, atent la procesul de difuziune culturală, scria, referindu-se la influenţa discipolilor lui Pytagora: ,, aceia obişnuiau să îmbrace sentinţele lor în versuri,(...), iar Cato, un autor cu atâta greutate, afirmă în Origines că strămoşii noştri aveau obiceiul ca la ospeţe să cânte rând pe rând în acompaniamente de flaut, îndată ce se aşezau la

167

masă, meritele şi virtuţile oamenilor de seamă. E o dovadă că ei cunoşteau atunci şi notaţia muzicală şi versul" (de altfel, chiar şi legea celor douăsprezece table indică asupra obiceiului de a se exprima în versuri (Tuse., IV, 2). într-adevăr, putem deosebi o poezie religioasă (de exemplu, carmen saliarum. un îndemn de a aduce ofrandă zeilor) şi una profană (cântece de masă, elogii funebre), la care se adaugă creaţia satirică şi cea dramatică. Cu siguranţă, nu putem vorbi despre o poezie elevată sau cultă, mai degrabă de o versificare fără mari pretenţii de imagine şi de stil.

Următorul pas va fi făcut în direcţia accesului spre gândirea speculativă şi a formelor de exprimare propice acesteia, menite să explice cât mai fidel opera filosofilor greci. Multe din cuvinte au fost împrumutate din limba greacă, însuşi Cicero nota că „este legitim să utilizăm un cuvânt grecesc în lipsa unui cuvânt latinesc potrivit", în alte situaţii, însă. „nu va fi cazul să traduci, ca traducătorii nepricepuţi, un cuvânt grec prin unul latin, dacă există un termen consacrat pentru ideea respectivă. Eu unul utilizez, de obicei, dacă n-am o altă posibi-litate, mai multe cuvinte latineşti pentru a exprima o idee desemnată de greci printr-un singur cuvânt" (De finibus, III, 4). Avem un exem-plu elocvent de efort conjugat de transpunere a termenilor greceşti în varianta lor latinească, iar pe de altă parte, de elaborare a propriilor termeni, odată cu dezvoltarea unor noi modele de gândire.

Nu numai în sfera speculaţiilor filosofice, dar şi în cea literară modele greceşti au constituit puncte de plecare pentru primii autori latini. Pentru început s-a recurs la o selecţie a subiectelor din Menandru şi Euripide, care erau mult transformate, fiind adaptate într-o manieră apropiată de tradiţiile populare romane. Putem vorbi de o anumită vulgarizare a subiectelor (în sensul de a face accesibil înţelegerii populare), fără a insista prea mult pe originalitatea versiunii latineşti. P.Grimal se pronunţă mai curând pentru o formă amalgamată a „problemelor şi trăsăturilor societăţii greceşti cu unele particularităţi, teme şi interese manifest romane" (Civilizaţia romană, p. 216). Totuşi, influenţa greacă nu poate fi minimalizată, ea constituindu-se într-o adevărată şcoală. Ne găsim aici în faţa unei duble abordări: pe de o parte, recunoaşterea implicită a valorilor artistice greceşti, pe de altă parte, dispreţul faţă de modul de viaţă al grecilor; preluarea subiectelor controversate, a intrigilor, ca modele de decădere morală, menite de a atrage atenţia asupra factorilor ce ar putea eroda moralitatea Romei. Salvarea rezidă în respectul faţă de legile sacre. simţul datoriei civice. Cel mai mare autor comic roman a fost Plaut (anii 254-184 î. Hr.), de la care au rămas scrise circa 20 de comedii 168

(Amfitrion, Cratiţa, Menehmi, Soldatul faraon nu sunt decât câteva dintre ele). O abordare mult mai subtilă a subiectelor, care denotă şi o preocupare pentru latura psihologică, găsim în opera unui alt autor. Terenţiu (anii 190-159 î.Hr.). Lui îi aparţine celebrul vers: „Sunt om şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin", care şi explică, în mare parte, înclinarea poetului spre cunoaşterea şi dezvăluirea profilu-rilor psihologice, punând accent pe problemele de educaţie. Se cunosc doar câteva comedii semnate de acesta: Fata din Andros, Eunucul, Soacra, Omul care se pedepseşte singur, Fraţii, Fortion.

Specific lumii romane este elaborarea unui nou gen, cel al satirei, care se constituie într-un gen complex, ce cuprinde laolaltă versuri şi proză. Printre promotorii acestui gen literar se numără şi Lucilius (anii 180-103 î. Hr.), care a făcut parte din cercul Scipio-nilor. Este autorul unor numeroase satire în care ia în derâdere nu numai_viciile umane, dar iniţiază şi un virulent atac la persoane.

în ceea ce priveşte cercul Scipionilor, care grupa în jurul lui Scipio Aemilianus cele mai cunoscute personalităţi ale Romei, rolul său este, incontestabil, unul hotărâtor în viaţa artistică a cetăţii, pregătind, într-o bună măsură, emulaţia culturală din secolul de aur a lui Augustus. Cercul Scipionilor a avut rolul de promotor al ideilor filosofice şi literare ale timpului, emiţând judecăţi de valoare asupra creaţiilor artistice supuse dezbaterilor în serile de după încheierea obligaţiilor publice. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat efortul de a explica valoarea inestimabilă a tradiţiei culturale elene şi de a o „sus-trage", astfel, învinuirilor de corupere morală a societăţii romane (vârful de lance împotriva elenismului a fost Marcus Porcius Cato, care reuşeşte să impună un şir de măsuri legislative, menite să înlăture „efectele degradante" ale influenţei elene: alungarea filosofilor greci şi a ambasadorilor atenieni, interzicerea Bacchantelor ş.a.).

Totodată, s-a întreprins o campanie de curăţire a limbii de trivia-lităţi şi arhaisme, paralel cu înnobilarea ei cu termeni noi, fapt ce răspundea unei necesităţi tot mai stringente de exprimare a noţiunilor abstracte. Apare epopeea şi drama ca genuri literare, prin Livius Andronicus, urmat de Naevius şi Ennius. Meritul lui Livius Andronicus nu se reduce numai la aceasta deschidere spre genul dramatic; Iui îi apartine prima traducere a Odiseei în limba latină, cât şi a unui şir din opere ale autorilor greci, pe care le citea în şcoala pe care a deschis-o la Roma. Se ştie că în anul 240 î.Hr. şi-a prezentat prima sa dramă.

Un alt dramaturg al timpului a fost Naevius Quintus, cunoscut prin epopeea sa Războiul punic, în care realitatea se îmbină cu ficţiunea. Primul care a introdus hexametrul în poezia latină şi care, de

169

altfel, este considerat părintele acesteia, a fost Ennius Quintus (anii 239 -169 î. Hr.). Opera care 1-a consacrat a fost una de istorie romană scrisă în hexametri, Analele. lnspirându-se din tradiţia homerică. Ennius expune istoria glorioasă a Romei, începând cu Aeneas şi terminând cu timpurile sale. Poetul a reuşit să creeze momente dramatice de mare sensibilitate şi să glorifice eroismul, pe care-1 ridică la nivel de sublim.

Dar avântul artei poetice atinge apogeul dezvoltării în secolul I î.Hr., supranumit, pe drept cuvânt, secolul de aur al poeziei, marcat de opera corifeilor literaturii latine dintotdeauna: Virgiliu, Horaţiu, Ovidius.

Semnificaţia operei lui Publius Vergiliu Maro (anii 70 î. Hr. -19 î.Hr.) pentru romani (şi ne referim aici la poemul Eneida), poate fi asemuită, într-un anumit sens, cu ceea ce a însemnat opera homerică pentru greci. Concepută sub forma unei epopei în 12 cânturi, Eneida reprezintă noul gen poetic, cel al poeziei patriotice profund italice, care proslăvea începuturile măreţiei Romei şi destinul glorios al acesteia. Poemul cuprinde evenimentele premergătoare întemeierii Romei de către troianul Aeneas, străbunul legendar al romanilor. Stabilirea acestuia în Italia nu este întâmplătoare, ci în concordanţă cu voinţa divină, lupiter anunţă naşterea unei seminţii glorioase din fuziunea troienilor emigraţi în Laţium şi a localnicilor, într-adevăr, odată ajuns în Italia. Aeneas, ajutat de etrusci şi arcadieni, luptă împo-triva unei puternice coaliţii, condusă de un şef local. Turnus. Moartea eroică a acestuia anunţă începuturile Romei, care se înscrie într-un fatum, adică într-o ordine firească, imuabilă în desfăşurarea lucrurilor.

Vechimea subiectului face din originea latinilor un act sacru. Nu în zadar ginta lulia, din care provenea şi Augustus, susţinea că se trage din lulus. fiul lui Aeneas. Odată binecuvântată de zei. noua cetate este hărăzită unui destin măreţ şi peren: transformarea, prin cuceriri, într-o mare putere.

Virgiliu elogiază politica romană de cucerire, prin care se justifică rolul istoric al acestora: ,,Tu adn-ţi aminte, romane, să cărmuiesti cu putere noroadele, să stabileşti rosturile păcii, să cruţi pe cei ce se supun si să zdrobeşti pe cei trufaşi; iată menirea ta" (Eneida, VI}. Mai mult decât atât, Virgiliu expune o concepţie despre lume şi despre viaţă, inspirată de curentul idealist grec. In viziunea poetului, Universul a fost organizat de un duh („Dintr-un început un duh a însufleţit pe dinăuntru .şi cerul, si pământul, şi întinsele ape, şi bulgărele luminos al lunii, .şi astrul titanic al soarelui", Eneida,

170

cartea VI), care se contopeşte cu materia şi dă naştere vieţii („De aici a pornit viaţa neamului omenesc şi a dobitoacelor, şi a păsărilor, şi a tuturor vieţuitoarelor, pe care marea le poartă sub luciul de marmură"}. Virgiliu împărtăşeşte ideea transmigrării sufletelor (a metempsihozei), şi a opoziţiei suflet - corp („Sufletele nu pot privi lumina fiind închise în bezna temniţei lor oarbe").

în ansamblul ei Eneida se înscrie într-un demers laborios de identificare şi punere în valoare a antichităţilor italice, cuprinse în vechile legende şi obiceiuri latine. Nu e greu de ghicit scopul educativ ce se urmărea prin înfăţişarea faptelor de glorie ale străbunilor.

Bun cunoscător şi aprig împătimit al traiului câmpenesc, Virgiliu a consacrat mai multe poezii vieţii de la ţară. Printre acestea se numără Bucolicele, Georgicele, poem în 4 cărţi, care a fost dedicat lui Mecena, protectorul celor ce slujeau arta. Subiectele tratate au menirea de a instrui, fie că este vorba de agricultură în general sau de creşterea vitelor, apicultură sau horticultura, în particular. De aici nu reiese că ne aflăm în faţa unor tratate seci, din contră, Virgiliu mânuieşte admirabil figurile de stil, reuşind o poezie vie, sensibilă şi uneori înduioşătoare. Descrierea naturii ia forma unor pasteluri.

Componenta umanistă a lucrărilor sale a impresionat de fiecare dată. consacrându-1 ca pe un mare poet al antichităţii, mult admirat şi imitat de contemporanii săi, dar şi de poeţii Renaşterii. Dante îl consideră părinte şi maestru, care i-a inspirat ,frumosul stil ce-mi e mândrie"(Infernul, l).

Secolului de aur al lui Augustus îi aparţine şi Horaţiu (anii 65 î.Hr. - 8 î.Hr.), care după o carieră militară de succes pentru fiul unui libert (ajunge tribun militar), se întoarce la Roma, unde se dedă artei poetice. Face parte din cercul literar a lui Mecena, alături de Vergiliu. Properţiu, C. Varius.

Poet de o vastă cultură, fin observator al naturii umane. Horaţiu compune Arta poetică, scrisă în genul epistolar, atât de drag poetului, care-i permite să abordeze, într-o formă captivantă, diverse probleme de moralitate, dar şi teme mai speciale cum sunt cele legate de literatură. Influenţa epicuriană se resimte în reflecţiile poetului ce iau forma Odelor, fiind inspirate din mitologie, dar şi din observaţiile asupra naturii. Retras la ţară, Horaţiu a creat o operă diversă, începând cu Satirele, în care atacă viciile şi defectele societăţii romane. Odele, Epistolele, pe care le reia către sfârşitul vieţii, când oferă_ publicului cel de-al doilea volum de Ode şi, respectiv, de Epistole. In afară de aceste lucrări, amintim Carmen saeculare (Cântec închinat jocurilor seculare), scrisă la rugămintea lui Augustus. Temele abordate sunt şi

171

ele foarte diverse: natura, dragostea, vinul, prietenia, dar şi elogii aduse personalităţii lui Augustus.

Un alt poet celebru al timpului, căruia trecerea secolelor nu i-a ştirbit din eleganţa şi melodicitatea versurilor, a fost Publius Ovidius Naso (anii 43 î. Hr. -18 d. Hr.).

Poet prolific, fin observator şi cunoscător al sufletului uman, Ovidius a cântat dragostea în Amores (Dragoste), Ars Amandi (Arta de a iubi), Remedia amoris (Remediile dragostei). Pentru jocurile amorului din Arta de a iubi cade în dizgraţia lui Augustus, care încearcă să reînvie în societatea romană, printr-un vast program legislativ, vechile principii morale şi religioase. Exilat pe ţărmul pontic, în plină forţă creatoare, Ovidius încearcă să obţină clemenţa împăratului, adresându-i mai multe scrisori şi un poem elogios, Fasti (Fastele), legat de sărbătorile religioase şi naţionale ale Romei, din care s-au păstrat doar 6 cărţi. Destinat să-şi petreacă restul vieţii în exil, departe de familie şi de patrie, Ovidius îşi acceptă soarta nemiloasă. Ultimele scrieri (Tristele, Ponticele, poemul Ibis) vin să reflecte profunda tristeţe în care s-a stins poetul. Apogeul creaţiei sale este marcat de un vast poem, Metamorfozele, cuprins în 15 cărţi.

Ulterior „veacului de aur al poeziei", creaţia poetică pierde din strălucirea şi eleganţa versului de odinioară. Se remarcă totuşi câteva nume, printre care Lucanus, cu poemul „Pharsalia" (sau Poemul despre războiul civil), Petronius, cu a sa operă Satyricon - o ^satiră usturătoare la adresa moravurilor decăzute din mediile înstărite, îmbo-găţirea peste noapte a unor personaje, cum ar fi libertul Trimalchio, nu presupune, neapărat, şi transformarea interioară a acestuia, care rămâne în continuare robul unor plăceri groteşti, pe care le cultivă, spre deliciul musafirilor săi.

în acelaşi spirit critic îşi concepe epigramele poetul Martialis (anii 42 - 102 d. Hr.), cunoscut epigrafist al timpului. Dintre scrierile sale s-au păstrat 14 cărţi de epigrame, care cuprind o varietate de teme, de la cele cotidiene la linguşiri adresate lui Domiţianus, consti-tuindu-se într-un veritabil izvor de cunoaştere a societăţii romane din veacul I d.Hr.

Literatura secolului II d. Hr. excelează prin opera lui Apuleius, care a scris o serie de discursuri, dialoguri, un tratat despre stat, câteva de filosofic, o lucrare despre magie ş.a. Opera care 1-a consacrat a fost Metamorfoze (sau Măgarul de aur), într-un stil clar, colorat, autorul prezintă transformarea miraculoasă a lui Lucius în măgar şi peripeţiile ulterioare ale acestuia, oferind tabloul vieţii de zi cu zi.

172

Către sfârşitul secolului II d. Hr. ia amploare romanul de aven-turi, care se bucură de un succes crescând în rândul iubitorilor de carte. Aventurile lui Daphnis şi Chloe de Longos, Etiopicele de Heliodoros sunt doar câteva exemple.

C. Proza istorică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică" (Despre legi, I, 2,5), iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest ideal. Astfel, paralel cu tratarea unor evenimente curente, se reiau permanent temele tradiţionale, printre care cea a sacralităţii şi eterni-tăţii Romei, a gajurilor perenităţii, iar mai târziu şi cea a sacralităţii împăratului - teme, care servesc drept „argumente" justificatoare pentru politica de cucerire a Romei sau pentru activitatea conducă-torilor săi. Bineînţeles, faptele de multe ori ies din sfera realului, sfidând zona irealului (vezi legenda întemeierii Romei sau a desem-nării primului rege în opera lui Titus Livius, Ab urbe condita libri).

In viziunea Iui Cicero, opera istorică trebuie să îmbine cerce-tarea faptelor, adică spiritul ştiinţific cu cel artistic, care presupune prezentarea acestora într-o manieră elocventă, literară.

Cele mai vechi date istorice sunt cuprinse în aşa numitele anale ale marilor pontifi, care consemnau în ordine cronologică cele mai importante evenimente interne şi externe ale anului. Abia cu Cato cel Bătrân (anii 234 -149 î. Hr.) putem vorbi despre o primă sinteză istorică, concepută după anumite principii de selecţie a faptelor, expu-nerea fiind completată cu un şir de informaţii de ordin geografic şi etnografic. Lucrarea sa Origines cuprinde istoria romană de la venirea lui Aeneas în Italia până în anul 149 î.Hr. Totodată, sunt incluse şi elemente de istorie italică şi universală, privind evoluţia unor aşezări italice şi neitalice (exemplu Cartagina), dar şi a provinciilor Galia, Spania, Britannia.

Treptat se renunţă la elaborarea unor lucrări de o largă întindere cronologică, care începeau, de obicei, cu întemeierea Romei, în favoarea unor subiecte mai restrânse, privind anumite etape ale istoriei romane. Iniţiatorul acestei direcţii este Sempronus Asellio, fiind

173

ulterior dezvoltată de scriitorii secolului I Î.Hr., cei mai de seamă fiind Caesar şi Caius Sallustius Crispus, colaborator a lui Caesar.

Demersul lui Caesar îşi află motivaţia în necesitatea de a-şi prezenta cât mai veridic faptele, intens mediatizate la Roma, uneori într-o formă denigratoare. Absenţa îndelungată legată de prelungirea războiului galic, conflictul cu Pompei, care a luat proporţia unui război civil, a alimentat opoziţia senatorială, îngrijorată de consolidarea puterii lui Cezar. Pentru a diminua din handicapul informaţional, dar şi pentru a-şi pune în valoare, într-o formă disimulată, propria-i persoană şi sprijinul de care se bucură în rândurile ostaşilor. Cezar îşi scrie Memoriile despre războiul galic (Commentant de bello gallico). Elaborând o structură logică de prezentare a faptelor şi acţiunii, ase-menea unui raport militar (Cicero caracteriza stilul lui Cezar ca fiind elegant şi auster), autorul afişează o poziţie imparţială, vorbind despre sine, ca şi despre ceilalţi, la persoana a treia. Susţinerea pe care o are în persoana soldaţilor îi legitimează demersurile, confirmându-i con-vingerea că acţionează în interesul naţional. Calităţile lui Cezar de abil om politic, care. cunoscând resorturile discursului politic, ştia să-şi ascundă adevăratele intenţii, se fac simţite şi în opera sa. în cazul campaniei galice, Cezar avea împuterniciri legale, astfel relatările lui privind desfăşurarea evenimentelor se încadrează într-un cadru mai mult sau mai puţin obiectiv; în ceea ce priveşte războiul cu Pompei - război împotriva concetăţenilor săi şi a forţelor senatoriale, lucrurile erau mai greu de justificat. Această situaţie a determinat şi schimbarea tacticii privind expunerea faptelor. Unele lucruri sunt vădit exagerate, altele -minimalizate. Cu toate acestea, faptele în sine nu pot fi puse sub semnul îndoielii (chiar dacă prezentarea lor este deformată în direcţia dorita de Cezar), constituindu-se, astfel, într-un veritabil izvor de cunoaştere.

Contemporan cu Cezar a fost Caius Sallustius Crispus, repre-zentant al partidului „popularilor", adversar înverşunat al oligarhiei senatoriale. Opera sa se constituie într-o trilogie, care are ca temă principală lupta dintre cele două partide, optimaţii (oligarhia senato-rială) şi popularii (plebea). Nu se urmăreşte înfăţişarea tuturor fapte-lor, ci numai pe acelea care sunt „demne de a fi amintite". Inspirat de modelul lui Tucidide, Sallustius adoptă investigaţia cauzală şi imparţială, încercând să se detaşeze de o abordare subiectivistă.

Prima lucrare evocă un eveniment dramatic din istoria Romei şi anume conjuraţia lui Catilina (a. 64 - 63 î. Hr.) (De coriurationes Catilinae); a doua - războiul cu lugurta (Bellum lugurthinum). eveniment anterior istoriei conflictelor sociale, care scoate în evidenţă

174

interesele aristocraţiei, vinovată de prelungirea războiului cu Nubia (anii 111 - 105). Cea de-a treia carte - Historiae - redă evenimentele cuprinse cronologic între subiectele primelor două cărţi.

Idealul politic al lui Sallustius, care, marginalizat în viaţa politică, se retrage să-şi scrie opera, era restabilirea republicii şi a libertăţii cetăţenilor romani. Convins că numai alungând discordia şi stabilind concordia între diferitele partide şi categorii cetăţeneşti, scriitorul vede într-o politică de reforme morale (pe care i-o recomandă lui Cesar) calea ieşirii din impas şi a consolidării puterii romane. Unicul criteriu imparţial al judecăţii politice Sallustius îl consideră a fi criteriul moral. Calităţile morale determină, până la urmă. soarta, iar menţinerea echilibrului social -politic ar duce şi la îmbunătăţirea naturii spirituale a corpului cetăţenesc şi a fiecărui individ în parte. Sallustius conştientizează rolul personalităţilor în conducerea statului, susţinând că „statul roman a fost trainic mai ales datorită conducerii sa\s'(Istorii, I, 9).

Dar asasinarea lui Cezar în anul 44 î. Hr. nu pune punct războa-ielor civile, ci provoacă o nouă criză, determinată de vidul de putere, până la desemnarea lui Octavianus, fiul adoptiv al lui Cezar, la putere.

Instaurarea Principatului a fost susţinută şi de o largă propagandă ideologică, care avea menirea să legitimeze noua structură statală prin întreaga evoluţie a puterii romane. In aceste condiţii creşte importanţa scrierii istorice, in a cărei tradiţie se înscrie şi efortul lui Titus Livius (anii 51 î. Hr. - 16 d.Hr.).

Acesta concepe o vastă operă istorică, o adevărată frescă a evoluţiei poporului roman, cu un profund caracter naţional şi patriotic, care cuprindea 142 de căiţi.

Chiar dacă nu putem vorbi despre o lucrare cu caracter ştiinţific, Ab urbe condita libri (Cărţi de istorie de la întemeierea Romei) este inspirată din mai mult izvoare, veridicitatea cărora nu este totdeauna probată, reuşind să reunească un voluminos material factologic, din care nu lipseşte nici elementul fabulos, legendar. Implicarea factorului divin în istoria romană explică, în mare parte, cheia succesului, protecţiei divine atribuindu-i-se forţa „prin care poporul roman a ajuns la o culme atât de mare"(cartea XLIV, l, 11). Fără a-şi propune să explice cauzele evenimentelor, Titus Livius reuşeşte să formuleze esenţa acestora, fiind animat de funcţia moralizatoare a istoriei -magistra vitae. Crezul său politic era concordia civilis (buna înţelegere între cetăţeni), în care rezidă forţa dintotdeauna a poporului roman, în care Titus Livius vede modalitatea de redresare a puterii

175

imperiului. Pilonii istoriei romane - ideea eternităţii Romei (Roma aeterna) şi universalitatea puterii sale (caput orbis terrarum) - sunt consolidaţi de forţa morală a poporului roman (uirîus populi romani), care a salvat statul din situaţiile dificile pe care le-a avut de traversat. Astfel Titus Livius se raliază politicii lui Augustus de primenire morală a societăţii, salutând pacea adusă de acesta ca o expresie a idealului său de concordia civilis.

S-au păstrat doar 45 de cărţi, primele 10 privind originile Romei şi istoria acesteia până în anul 293 î. Hr.. urinate de volumele ce cuprind istoria celui de-al doilea război punic (cărţile 21 -30). In cărţile rămase, naraţiunea ajunge până în anul 167 î. Hr., când este cucerită Macedonia.

Istoriografia secolului I d. Hr. reflectă fidel problematica situaţiei social-politice a imperiului, criza instituţiilor republicane care se adânceşte tot mai mult. Se atestă o divizare a istoricilor, în funcţie de opţiunile politice: pe de o parte, adepţii regimului (Velleius Paterculus, Valerius Maximus) şi pe de altă parte susţinătorii opoziţiei senatoriale, care au sfârşit prin a fi lichidaţi fizic (printre ei Titus Labienus, Cassius Severus, Cremutius Gordus).

Situaţia se remediază, cel puţin teoretic, pe timpul dinastiei Antoninilor, când se produce o împăcare dintre împărat şi cercurile aristocratice. Reînvie sentimentul patriotic, eforturile tuturor sunt îndreptate spre consolidarea imperiului. Este o perioadă prolifică creaţiei, când, după cum spunea Pliniu cel Tânăr, „se scrie cu mai multă libertate şi de aceea chiar mai cu plăcere".

Exponentul de seamă al acestei perioade este istoricul Publias Cornelius Tacitus (anii 54/51 - 120 d. Hr.). Cea dintâi operă istorică este de fapt o biografie, întitulată Despre viaţa şi morala lui lulius Agricola (De vita et moribus lulii Agricolae), care prezintă interes pentru problema provinciilor. Este vorba de măsurile de guvernare a Britanniei, la care se adaugă şi un istoric al politicii de cucerire a provinciei. Tema este reluată şi adâncită într-o lucrare de proporţii. Germania, care are un caracter geografico-etnografic. Tacitus studiază moravurile germanilor, pe care le opune corupţiei de la Roma.

Două lucrări marchează apogeul gândirii tacitudiene: Istoriile (Historiae), care cuprind cronologic perioada dintre anul 69 până la moartea lui Domitian şi Analele (Annales), care merg de la moartea lui Augustus până la cea a lui Nero. Ambele studii s-au păstrat în stare fragmentară: din cele 14 cărţi ale Istoriilor se cunosc doar 4 cărţi şi jumătate, care acoperă perioada anilor 69-70, iar din Anale - cărţile

176

I-VI (domnia lui Tiberiu), XI-XVI (domnia lui Claudiu, începând cu anul 47 şi domnia lui Nero, până în anul 66).

Analiza asupra trecutului culminează cu elaborarea unei concepţii, în care se disting clar două momente:

a) acceptarea formei monarhice, ca singura cale de menţinere apăcii. Echilibrul dintre libertate („libertate a senatului") şi principiulmonarhic a fost atins în guvernarea lui Nerva-Traian, care „a înmă-nunchiat lucruri odinioară de neîmpăcat, principatul şi liberta-tea"(Agrico!a, III). Chiar şi adopţiunea viitorului împărat este privităca o expresie a libertăţii, pentru că astfel se asigura ocuparea tronuluide către o persoană din rândurile aristocraţiei senatoriale;

b) caracterul tragic al scrierii, cauzat de credinţa în iminenta căderea Romei, sfârtecată de conflictele interne, dar şi de primejdiile externe.

Totuşi. Tacitus consideră nu fără folos prezentarea faptelor trecute, care pot servi drept pilde urmaşilor şi care apar ca un refugiu din realitatea sumbră. Adoptând o linie politică moderată, istoricul încearcă să-şi proiecteze principiile şi asupra analizei istorice, urmând linia imparţialităţii. Totuşi, nu se poate abandona complet intereselor clasei aristocratice, prezentând în culori mult îngroşate domnia unor împăraţi sau generalizând unele atitudini ale opozanţilor.

In demersul său, Tacitus îşi întemeiază cercetarea pe identifi-carea cauzelor care au determinat un fenomen sau altul. Printre acestea se disting clar cele de natură transcendentală, providenţială şi cauzele de natură umană. Dacă primele sunt mai greu de înţeles, cele din a doua categorie îşi găsesc explicaţia în pornirile afective, în reacţiile imediate ale oamenilor la anumite evenimente. De aici şi preocuparea lui Tacitus pentru cunoaşterea personalităţii celor ce au determinat mersul istoriei.

Contemporanul lui Tacitus a fost Gaius Suetonius Traquillus (anii 70/75 - 140 d. Hr.), a cărui operă celebră întitulată Despre viaţa celor 12 cezari (De vita duodecim cesarum) se constituie într-un important izvor de cunoaştere. Suetonius îşi alege cu grijă materialele, verificând datele, iar în cazul în care nu este sigur de veridicitatea informaţiei, oferă mai multe variante, lăsând la latitudinea cititorului dreptul de a decide. Nu au fost nesocotite informaţiile şi actele oficiale (testamentele lui Caesar, Augustus şi Tiberiu, de exemplu), scrierile împăraţilor, inscripţiile, vorbele de spirit, mărturiile martorilor oculari. Concentrându-şi atenţia pe viaţa particulară a celor 12 împăraţi (Caesar, Augustus, Tiberiu, Calligula, Claudiu, Nero, Galba, Othon, Vitei lins. Vespasianus, Titus, Domiţianus), Suetonius se sustrage

177

analizelor cauzale, Hmitându-se în a selecta şi a prezenta cele mai importante informaţii, pe care nu le grupează cronologic, ci pe cate-gorii, „ca să poată fi expuse şi cunoscute cu mai mare claritate " (Augustus, 9).

Deşi se situează pe linia unei naraţiuni reţinute, lipsite de patos şi elogii, simpatiile biografului se îndreaptă către primii cesari, Divus lulius (Caesar) şi Augustus, care reprezintă modelul său monarhic. Calificarea unui împărat sau a altuia se face după criteriul moral, raportul dintre vicii şi virtuţi fiind hotărâtor.

Idealul politic al lui Suetonius îl constituie statul monarhic, condus de un împărat cu răspundere, care se sprijină pe un consiliu şi pe un aparat birocratic, la care colaborează ordinul ecvestru.

Un alt document istoric, mai puţin elaborat, dar important pentru cunoaşterea domniei lui Domiţianus şi a primilor ani de domnie a lui Traian, îl constituie Panegericul lui Traianus semnat de Plinius cel Tânăr (anii 62-113 d. Hr.). Exceptând elogiile exagerate la adresa împăratului, lucrarea conţine informaţii interesante, la fel ca şi ..Scrisorile" lui Plinius, care cuprind o cronică zilnică a vieţii din înalta societate.

Schimbările politice din deceniile următoare au transformat statul roman în Dominat, care se identifică, începând cu Diocletian, cu o monarhie absolută. Criza generală care a cuprins întreaga societate se răsfrânge şi asupra creaţiei istoriografice, care nu mai cunoaşte reprezentanţi de talia lui Tacitus sau Suetonius, cu excepţia lui Ammianus Marcellinius. în secolul IV apar câteva culegeri în spiritul tradiţiei pro-imperiale (Panegirici latini, Historia Augusta), care nu aduc nimic nou, pierzându-se în descrierea unor fapte banale.

în ceea ce-1 priveşte pe Ammianus Marcellinus (anii 330-400), acesta continuă opera lui Tacitus, alcătuind o lucrare în 31 de cărţi, pornind de la moartea lui Domiţian (anul 96) până la moartea lui Valens (anul 378). Primele 13 cărţi s-au pierdut. Deşi entuziasmat de puterea imperială a Romei, autorul sesizează şi critică vehement factorii ce vor duce la descompunerea acesteia.

D. Instruirea şi educaţia

Specificul vieţii politice romane a generat o anumită formulă de ascensiune pe scara ierarhică, care se servea, în mare parte, de elocvenţă, aceasta fiind considerată una dintre virtuţi. Aita de a

178

elabora un discurs public, priceperea de a se exprima cât mai convin-gător, presupunea nu numai stăpânirea problemei luate în dezbatere, dar şi resorturile psihologice, capabile să încline auditoriul spre acceptarea unui anumit punct de vedere, în acest sens, Cicero considera că obiectul aproape unic al educaţiei îl constituie formarea oratorului.

Specializarea într-un anumit domeniu se înscrie într-un demers individual asiduu, care nu se solda, neapărat, cu obţinerea unei poziţii privilegiate sau a unei funcţii publice onorabile.

Instruirea tinerilor urma traseul binecunoscut lumii elenistice. Cunoştinţele primare erau, de cele mai multe ori, asigurate de un peda-gog, care putea fi un sclav cultivat, copilul fiind învăţat să citească şi să scrie. Ulterior, acesta urma ciclul secundar de 4 ani, unde se studiau gramatica, retorica, muzica, matematica sub îndrumarea unui profesor. Un rol important în educarea şi instruirea tinerilor 1-au avut profesorii greci, care au venit în număr mare la Roma, începând cu sec. II î. Hr. Instruirea se baza pe memorarea unor lungi pasaje din autorii latini Naevius, Ennius ş.a., care făceau obiectul unor chinuitoare ore de curs, ce se terminau deplorabil pentru elevii neatenţi sau mai puţin silitori (vezi Horaţiu, Orbilius biduitorul}. Un rol important i se atribuia şi studierii literaturii greceşti, care se făcea separat de cea latină.

Următorul nivel, cel similar studiilor superioare, începea de la vârsta de 16 ani, fiind axat pe probleme de retorică latină şi greacă. Arta discursului, a elocinţei se învăţa cu cei mai cunoscuţi profesori ai timpului, în şcoli speciale. Aprofundarea cunoştinţelor se făcea în cadrul bibliotecilor din marile centre culturale şi ştiinţifice elenistice, cum erau Alexandria, Smirna, Pergam, Corint, Rhodos, Atena, unde tinerii romani mergeau pentru a audia lecţii de filozofie sau de reto-rică. Indiferent de rezultatele obţinute, amprenta elenismului se face simţită tot mai mult. determinând un anumit mod de gândire, pe care-1 vom regăsi, câtva timp mai târziu, triumfător la Roma.

Paralel cu formarea intelectuală a tineretului, se asigura şi ins-truirea militară, care treptat se transformă într-un cadru mult mai larg, inspirat de gimnasyum-ul grec. Astfel pe Câmpul lui Marte, unde aveau loc pregătirile militare. Agrippa, ginerele lui Augustus, a dispus crearea unui centru gimnic, ce cuprindea un canal artificial destinat înotului şi o baie cu abur numită Laconiu. Grija pentru o morală sănătoasă, 1-a determinat pe Augustus să ia un şir de măsuri pentru a preîntâmpina, încă din perioada adolescenţei, viciile care ar fi putut altera integritatea morală a cetăţenilor săi. Interzicerea participării

179

tinerilor „imberbi" la sărbătoarea Lupercaliilor, încurajarea căsăto-riilor (după moarte, averea celor necăsătoriţi era confiscată de stat) şi a familiilor cu mai mulţi copii sunt doar câteva din ele. Cu toate acestea, moravurile Romei nu au putut f. pe mult timp stăvilite, creaţiile poetice făcând dovada unui unei vieţi boeme, în care principala grija erau distracţiile.

E. Dezvoltarea ştiinţelor

Privită în ansamblu, prin prisma culturii materiale şi a tradiţieispirituale pe care a lăsat-o în urma sa. civilizaţia romana pare a ti tostmai mult preocupată de caracterul practic al ştiinţelor şi mai puţin deelaborările teoretice. Deosebim artes doctae, ce cuprind cunoştinţeleteoretice (în special filosofia, cu toate compartimentele: fizica, logica,etica) şi artes libérales sau nobile, adică ştiinţele empirice cu o largaaplicaţie practică, printre care agronomia, medicina, arta militară,tehnica construcţiilor, dreptul roman. De multe or,, tară a pretinde ooperă originală în sensul aportului personal adus la dezvoltarea uneiştiinţe sau a alteia, autorii romani îşi concep opera mtr-o manieraenciclopedică, cuprinzând şi asimilând cunoştinţe din mai multedomenii, aşa cum se întâmplă în cazul lui Pliniu cel Bătrân cu a saHistoria naturalii sau Varro, Lucretius. Columella ş.a. Formaţiaenciclopedică presupune, pe lângă cuprinderea unei vaste informaţii,capacitatea de a sintetiza şi de a raporta la propriul sistem de referinţavalorile culturale străine. ..

Asimilându-şi pe larg descoperirile ştiinţifice ale grecilor şi preluând mult din aplicaţiile practice ale gândirii elenistice, romanii au tradus cele mai importante opere în limba latină (Elementele Im Euklid Aritmetica lui Nikamachos). Contribuţia centrelor ştiinţifice din Orient printre care Alexandria juca rolul de lider, rămâne şi m perioada romană incontestabilă. Să amintim numele unor mân cerce-tători ca Hipparchos din Niceea (a doua jumătate a secolului II i. Hr.). care a descoperit trisonometria şi căruia i se datorează rezolvarea unui şir de probleme din"astronomia sferica. Diophantos din A exandna (mijlocul seolulm II d.Hr.), cu merite deosebite în domeniul algebrei Ptolemaios din Alexandria (secolul II d.Hr.), care este autorul primei expuneri sistematice a astronomiei matematice, intitulata Marea sintaxă (Megale syntaxis), completată de un catalog ce cuprindea peste 1000 de stele fixe.

180

Cuceririle romane au deschis calea spre cunoaşterea unor noi ţinuturi geografice şi a populaţiei acestora, inclusiv a tipurilor de com-portament, a moravurilor şi obiceiurilor acestora. Nu e vorba numai de o curiozitate intelectuală, ci şi de necesitatea unor cunoştinţe care ar fi înlesnit administrarea romană a ţinuturilor cucerite. Cităm în acest sens opera lui Cezar, De bello gallico, care, pe lângă informaţiile de ordin militar, cuprinde şi un şir de date cu caracter geografic şi etnografic.

In secolul I d. Hr. apare prima lucrare capitală de geografie, alcătuită de Strabon. urmată de alte două tratate semnate de Pomponius Mela şi Claudius Ptolemaeus.

In primul caz, avem de a face cu o sinteză a cunoştinţelor geografice acumulate până la acea dată, care sunt cuprinse în cele Trei cărţi despre descrierea locurilor, alcătuită de geograful de origine hispanică Pomponius Mela.

In ceea ce-1 priveşte pe Ptolemaios, opera sa întitulată Intro-ducere în geografie, insera 8 cărţi şi vine să completeze cu explicaţii o hartă, astăzi pierdută, alcătuită de acelaşi autor. Găsim în ea coordonatele a cea 8100 de localităţi, nume de populaţii, hidronime, pornind de la meridianul O, de la insulele Canare. Această lucrare este importantă şi pentru istoria provinciei Dacia, care alături de provinciile Moesia şi Tracia, este cuprinsă în cartea IlI-a.

In aceeaşi perioadă, un mare erudit al timpului, Plinius cel Bătrân (anii 23 - 79 d. Hr.), îşi concepe opera sa enciclopedică Istoria naturală (Historic/ naturalis) în 37 de cărţi, un vast compendiu în domeniul geografiei, botanicii, zoologiei, mineralogiei, ce se constituie în peste 20 000 de fapte, culese din peste 100 de lucrări.

Romanii s-au preocupat, cu precădere, de aplicarea ştiinţelor în practică, inventând un şir de sisteme capabile să le uşureze viaţa: macarale cu tambur pentru ridicarea greutăţilor, sisteme de pompare a apei, un şir de mecanisme hidraulice. De asemenea a fost inventat mortarul, care le-a permis edificarea cu succes a podurilor peste un şir de fluvii. Toate aceste invenţii presupuneau cunoaşterea legilor fizice, a proprietăţilor chimice a materialelor folosite, cât şi a formulelor geometrice şi trigonometrice. Un „mecanician" prin excelenţă a fost Hieron din Alexandria (secolul II d.Hr.), care are la activ un şir de invenţii: prima turbină cu abur, un distribuitor automat de apă, termoscopul bazat pe puterea vaporilor ş.a.

Succese remarcabile s-au atins şi în domeniul medicinii. Printre exponenţii principali ai ştiinţei medicale antice se numără Claudius

181

Galienos din Pergam (anii 129 - 199 d. Hr.), medic al împăraţilor Marcus Aurelius şi Comodus. Autor a peste 250 de tratate, Galienos a practicat observaţia clinică şi metoda experimentală, studiind, totodată, anatomia şi fiziologia omului. Puţine ramuri ale medicinii au rămas în afara preocupărilor sale, el fiind cel dintâi care a admis existenţa unor hormoni gonadotropi. Opera sa celebră Ars Medica a dominat cercetarea medicală până în epoca Renaşterii.

Filosofîaa. Curentul stoicDe la bun început, preocupările filosofice s-au axat pe înţele-

gerea relaţiei dintre om şi univers, a principiilor existenţei umane, oferind soluţii de supravieţuire morală în condiţiile unor schimbări social-politice radicale din secolul I î. Hr., care au dus la degradarea continuă a corpului civic. Astfel se explică tendinţa de eticizare a filosofici, cu unele tendinţe de evoluţie spre mistică.

După Seneca, filosofia se ocupă de studierea întregii lumi, deoarece numai filosofia este capabilă să cunoască şi să înţeleagă universul şi omul (Scrisoarea a 90-a, 27; 95, 10). Cunoaşterea universului deschide calea către înţelegerea tainelor divine, astfel „înţeleptul cercetează şi explică pe înţelesul tuturor mai întâi natura, iar apoi legile vieţii"(Seneca, Scrisoarea a 90-a, 34).

Gravele perturbări politice şi ideologice din ultimele decenii ale republicii romane, care au pregătit terenul pentru instaurarea Principatului, au marcat şi o adâncă criză morală, un dezechilibru total, o confuzie privind ansamblul valoric. Nici nu se putea altfel pe calea degradării statutului de cetăţean, care, treptat, se transformă în supus. Salvarea demnităţii individuale şi a atingerii stării de beatitudine ia calea învăţăturii stoice, de o intensă putere de difuziune la Roma. care era orientată spre o existenţă echilibrată, fără a se lăsa influenţată şi impresionată de transformările sociale, cultivând cumpătarea şi curajul. Printre reprezentanţii acestei şcoli se numără Panateius din Rhodes, Scipio Aemilianus, Caius Laelius.

O personalitate marcantă a curentului stoic a fost Seneca (anii 4 î. Hr. - 65 d. Hr.). care lasă o operă memorabilă (10 tratate de filozofie (Dialoguri), tratate de morală, lucrări de istorie a naturii), fiind preocupat, în special, de problemele de morală. Promovează ideea faptelor bune. a stării de ataraxic (= linişte, seninătate) ca principiu de viaţă, care trebuie să vină din înţelegerea şi acceptarea condiţiei umane în raport cu legile universului. Accentul se pune pe

182

cunoaştere şi nu pe acceptare docilă, reieşind din condiţia unei ordini universale şi a relaţiei naturale dintre raţiunea umană şi cea divină.

Persecutată în timpul lui Nero, doctrina stoică revine în forţă o sută de ani mai târziu, prin împăratul filosof Marcus Aurelius, dar apune o dată cu dispariţia acestuia în anul 181 d.Hr. Meditând asupra condiţiei umane, în general şi a celei de conducător, în particular, acesta îndeamnă la o existenţă simplă, dar demnă, la respectarea celor necesare a fi înfăptuite, fiind pătruns de sentimente de resemnare şi tristeţe profundă.

b. EpicureismulUn alt curent filosofic, care s-a afirmat puternic la Roma, a fost

epicureismul, cu cel mai prolific reprezentant al său în persoana lui Lucreţiu (anii 99 -55 î. Hr.). Acesta a lăsat un poem în şase cânturi Despre natură (De rerum natura), în care recrează. într-o altă dimensiune culturală, doctrina epicuriană, ce explică universul, în toate aspectele lui, prin fizica materialistă, în acest context, moartea este percepută ca o eliberare a atomilor (care nu se nasc şi nu dispar) în vederea unei noi asocieri. Astfel, existenţa lucrurilor (inclusiv sufletul) este explicată prin infinitatea de asocieri dintre atomi în vid. Se conturează o atitudine ateistă a lumii, în care zeii nu mai aveau loc. ei neavând cum să mai influenţeze destinele oamenilor. In virtutea naturii lucrurilor, abaterea atomilor din calea cea dreaptă oferă o explicaţie şi pentru libertatea umană, astfel sufletul nostru este apt de libertate şi, la îndemnul raţiunii, se poate îndrepta spre ea. Numai odată cu moartea acesta capătă o anumită înţelepciune, eliberându-se de chinuitoarea căutare a adevărului despre fenomenele naturii.

Astfel, Lucreţiu recreează filosofia epicuriană într-o concepţie antropologică. Exerciţiul libertăţii a fost demonstrat de romani în atitudinea pe care au luat-o faţă de filosofia greacă. Intre a o nega (ceea ce ar fi constituit un act acultural) sau a o adapta şi recrea, romanii, cu deplina conştiinţă a libertăţii, au ales cea de-a doua variantă.

c. CiceroNumele care va consacra efortul romanilor de a asimila tradiţia

filosofici greceşti şi elenistice, încercând o operă eclectică originală, în care au fost fructificate concepţiile aristotelică şi pitagoreică, doctrina stoicilor şi a scepticilor este Cicero (anii 106-43 î.Hr.).

Strălucit orator, înzestrat cu o minte vie şi pătrunzătoare, Cicero se face remarcat de timpuriu ca un bun cunoscător al dreptului civil, pledând în calitate de avocat în instanţă. Mai bine, însă, sunt cunos-cute discursurile politice ale acestuia, pentru care a avut de suferit,

183

atunci când atacul său a fost îndreptat împotriva vreunei persoane cu funcţie sau care afla sub protecţia vreunui bărbat de stat (se cunosc cea 106 de discursuri, dintre care s-au păstrat doar 58. cele mai cunoscute fiind Catilinarele (în care demască conjuraţia lui Catilina) şi Filipicele (împotriva lui Marcus Antonius).

în ceea ce priveşte crezul său politic. Cicero a fost întotdeauna un adept al republicii, însă activitatea sa politică este marcată de oscilaţii între diverse luări de poziţie, contrare chiar, care nu tac decât să reflecte criza republicii din sec. l î. Hr.

în materie de filozofie. Cicero se formează sub directa influenţă a filosofilor timpului său. cunoscându-i şi audiindu-i pe epicureii Zenon şi Phaedrus. pe academicii Antiochus din Atena şi Philo. pe stoicii Diodotus şi Posidonius din Rhodes. Spirit academic, de o largă deschidere. Cicero abordează o metodă consecventă de îmbinare a ideilor preluate şi de recreare a lor într-un sistem coerent, conferindu-i filosofici sale un caracter eclectic, mai puţin rigid. Această deschidere spre diverse curente filosofice are avantajul de a-1 elibera de „captivitatea" unei singure dogme.

De respublica (Despre stat) reflectă spiritul platonician al lui Cicero în ceea ce priveşte statul ideal, pe care-1 vedea întruchipat de Roma. In problemele de metafizică şi morală, filosoful aderă la curentul stoic, dar şi cel pitagoreic-platonician. susţinând o viziune idealistă asupra omului şi a universului, în De respublica, VI. Cicero îşi formulează concepţia asupra sufletului, despre care crede că este nemuritor. Acesta cunoaşte două existenţe (= două lumi), în care trăieşte succesiv: una divină, adevărată şi una pământească, când se află în .,închisoarea trupului". Reieşind din inevitabilitatea celor două stări alternative ale sufletului. Cicero consideră de datoria fiecăruia înno-bilarea cu virtuţi a existenţei pământeşti, pentru a păstra pură esenţa sufletului, care e de origine divină. Printre virtuţile cele mai înalte, filosoful ridică dragostea de patrie, ceea ce vine în sprijinul propriului crez politic, respublica. ca cea mai desăvârşită structură statală, pusă în folosul cetăţenilor săi: ..iubeşte-ţi părinţii şi rudele, dar mai cu seamă patria: astfel îţi vei deschide drum sigur spre viaţa eternă". Această frază deţine nucleul moralei lui Cicero, care susţine necesitatea îndeplinirii datoriei faţă de sine însuşi, faţă de cei din jur şi faţă de stat.

Printre scrierile sale filosofice se numără Hortensius, Acade-mica în 4 cărţi, în care dezbate problema cunoaşterii. Despre limitele binelui şi răului, Trei cărţi despre natura zeilor, Laelius despre prietenie, Cinci cărţi de discuţii la Tusculum (despre problema durerii şi a temerii de moarte). 184

După Cicero, figurile cele mai importante sunt M.Terentius Varro, Pliniu cel Bătrân şi poetul Ovidiu, care au o oarecare contri-buţie la dezvoltarea culturii filosofice.

Promovarea ideilor filosofice, estetice şi literare fac obiectul unei mişcări culturale, întreţinută prin activitatea unui cerc cultural-politic, cel al Scipionilor, care ia naştere la Roma în secolul I î. Hr., sub girul lui Scipio Aemilianus. Nu numai că se audiau cele mai noi opere, dar se şi încerca, sub influenţa elenismului, rafinarea gândirii şi, respectiv, a vieţii cotidiene: promovarea şi întreţinerea unui dialog între generaţii, bazat pe umanism şi deschiderea faţă de noi moravuri.

d. Filosofici creştinăîn secolul IV d. Hr. se încearcă, prin Augustinus, impunerea

unei filosofii creştine, prin care se încearcă o reconstrucţie spirituală a lumii. Mergând pe calea doctrinei platonicismului privind creaţia (existenţa celor două lumi. una adevărată, eternă, a ideilor, cealaltă - o copie a primei) Augustinus identifică principiul lumii cu Dumnezeu. Printre apologeţii noii filosofii se numără Tertullian, Arnobius, Lactantius.

F. Dreptul roman

Constituirea celui mai mare şi durabil imperiu din istoria umanităţii se explică nu atât prin superioritatea tactică şi numerică a armatelor romane, dar prin capacitatea romanilor de a-şi implementa modul lor de viaţă, definit de un sistem complex de instituţii administrative şi militare. Această operă ar fi fost de neconceput fără o bază teoretică solidă, axată pe principiile teoretice ale dreptului roman, parte din care au servit la elaborarea normelor dreptului internaţional, fiind valabile şi astăzi.

Până în secolul I î.Hr.. mecanismul de reglementare a raporturilor din interiorul comunităţii se întemeia pe tradiţia nescrisă (obicei, cutumă/ consuetudo). transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie, care, în timp a căpătat putere de act juridic. Dar. o dată cu dezvoltarea societăţii şi a relaţiilor de producţie, marcată de sporirea numărului şi a nivelului tranzacţiilor comerciale, vechiul sistem devine tot mai greoi şi inoperant, fapt care a determinat unele schimbări esenţiale în procedura juridică, marcând, astfel, începuturile dreptului roman.

De-a lungul evoluţiei societăţii romane, elaborarea şi aplicarea hotărârilor juridice s-au aflat în dependenţă de forma de exercitare a puterii în stat. Astfel, în perioada republicană apare legea (lex), care se

185

constituie în hotărâri obligatorii ale adunării populare, la care se adaugă pe parcurs edictele magistraţilor, cu soluţii privind organizarea instanţelor judecătoreşti şi a modului de rezolvare a unor litigii dintre cetăţeni. Mai târziu, în epoca Principatului, Senatul îşi păstrează dreptul de a elabora şi de a da legi (senatusconsulta). iar o dată cu întărirea puterii împăratului, hotărâtoare devin constituţiile acestuia (constitutiones). Suntem în faţa unei scheme clasice de evoluţie de la condiţia de cetăţean, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg de aici. până la condiţia de supus.

Revenind la dreptul roman, trebuie reţinut un amănunt: prevederile progresive ale jurisdicţiei romane s-au îmbinat permanent cu venerarea principiilor vechilor tradiţii (pentru a se afla în consens cu divinităţile), fapt ce a determinat interpretarea legii în spiritul şi finalitatea ei (ratio legis), hotărârile axându-se, cel puţin formal, pe principiul echităţii (aequitas).

Principalul izvor al dreptului roman 1-a constituit Legea celor XII table (Lex duodecimum tabularum), elaborată la începutul Republicii, între anii 451 - 449 î. Hr. Deşi textul iniţial nu s-a descoperit, conţinutul legilor a putut fi reconstituit, în linii mari. pe baza fragmentelor descoperite şi a relatărilor autorilor antici. Câteva dintre elementele arhaice, cum ar fi consuetudo (cutuma), iusui-randum (jurământul), blestemul (sacer esto) ca măsură de pedeapsă sau legea talionului, sunt în măsură să elucideze spiritul în care se făcea justiţia în perioada respectivă (Cicero, De offic., III, 31, 111).

Un capitol aparte este rezervat relaţiilor agrare, inclusiv drep-tului de proprietate individuală asupra pământului, cu toate că formal acesta se afla în proprietate colectivă, obştea deţinând controlul asupra distribuţiei. Sunt prevăzute şi diversele proceduri de înstrăinare a loturilor, inclusiv dobândirea dreptului de proprietate conform prevederilor usucapio - acapararea unui teren abandonat şi prelucrarea acestuia timp de 2 ani. In cazul înstrăinării lotului de pământ, fie că este vorba de moştenire sau de vânzare, legea prevedea obligativitatea asigurării mijloacelor de prelucrare a acestuia (inventar agricol, vite de tracţiune, forţa de muncă necesară). Trebuie reţinut faptul că de acest drept puteau beneficia doar membrii comunităţii respective, nu şi străinii (IV, 7), de unde şi legătura indisolubilă dintre instituţia cetăţeniei şi cea a proprietăţii funciare.

Foarte interesante sunt legile cu privire la drepturile cetăţeneşti. Merită să fie reţinute câteva principii, care au stat la baza dreptului modern: egalitatea tuturor în faţa legii (legea XI, l interzice acordarea

186

de privilegii unor persoane aparte), autoritatea supremă a adunării populare în materie de legi, obligativitatea respectării acestora, inter-dicţia de a pedepsi un cetăţean roman rară acordul comiţiilor centu-riate (legea XI,2).

Există şi unele prevederi discriminatorii, de exemplu interzi-cerea căsătoriilor dintre patricieni şi plebei (XI, l ). Au fost prevăzute un şir de măsuri privind diminuarea luxului şi, respectiv, a diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii, aşa numitele leges sumptuariae. Gravitatea pedepselor mergea de la fixarea unor amenzi, vânzarea în robie şi până la pedeapsa cu moartea, în funcţie de gravitatea infracţiunii, fiind prevăzute o diversitate de cazuri, de la încălcarea hotarului dintre loturile de pământ şi până la trădarea de patrie.

Un rol aparte îl ocupa dreptul familiei, în care autoritatea tatălui (paterfamilias} este indiscutabilă, acesta având dreptul deplin nu numai asupra membrilor familiei, ci asupra întregii averi. Fiind unicul proprietar al întregii averi, mobile şi imobile, tatăl putea dispune de libertatea şi viaţa membrilor familiei sale, care puteau fi vânduţi, daţi „cu chirie" sau chiar pedepsiţi cu moartea. Legea îngrădeşte parţial dreptul părintelui de a-şi vinde copilul, astfel după cea de-a treia vânzare acesta devenea liber. Interdicţia de a dispune de avere perso-nală era valabilă atâta timp cât era în viaţă părintele, indiferent de vârsta şi poziţia socială a copiilor acestuia. Existau două căi de pierdere a autorităţii părinteşti: moartea naturală şi moartea civică (când persoana respectivă nu mai putea să-şi exercite atribuţiile), în cel de-al doilea caz putând întră în vigoare relaţiile de tutela şi curcitelă.

In ceea ce priveşte grija societăţii pentru păstrarea familiei, aceasta reiese şi din complexitatea procedurii de înfiere, prin care se urmărea respectarea unor prevederi clare, în special condiţia ca înfierea unei persoane să nu pericliteze perpetuarea neamului acesteia şi a cultului familial, dat fiind faptul că, o dată cu trecerea într-o nouă familie, se renunţa la sacralia propriei familii.

O dată cu dezvoltarea societăţii, dreptul roman parcurge o etapă de „democratizare". A fost publicat calendarul zilelor faste şi nefaste (anul 304 î. Hr.), s-a simplificat mult procedura. Cu toate acesteia, accesul cetăţeanului la actul de justiţie era în continuare intermediat de patron, care-i recomanda avocaţii. Victima sau păgubitul se adresa pretorului sau magistratului care deţinea funcţia de şef al tribunalului (iudex quaestionis), prezentându-i datele problemei. Acesta desemna judecătorii şi ziua şedinţei judecătoreşti. Intre timp era audiat şi presupusul infractor. La data respectivă, se întrunea adunarea, procedura

187

fiind asemănătoare cu cea din timpurile noastre: acuzaţiile trebuiau probate cu declaraţiile martorilor, la fel şi pledoaria apărării, după care se trecea la examinarea probelor şi. în cele din urmă, se dădea sentinţa, în cazul în care nu era de acord cu sentinţa pronunţată, reclamatul putea apela la intervenţia unui tribun al plebei, care avea dreptul de veto sau putea cere re-examinarea cazului de către adunarea populară.

Un alt aspect interesant ţine de schimbarea regimului dator-nicilor, care puteau să-şi piardă averea în favoarea creditorului sau sa fie obligaţi să-i presteze unele servicii în contul datoriei, dar nici-decum să-şi piardă libertatea juridică.

Totodată, trebuie reţinut faptul că „democratizarea" justiţiei nu a mers în pas cu corelarea şi sistematizarea normelor juridice, astfel, ca urmare a edictelor cu putere de lege, jurisdicţia romană arăta ca un hăţiş de nepătruns, în care unele prevederi chiar se excludeau. Pe de altă parte, aşa cum reiese şi din constatările lui Cicero, respectarea fidelă a legii, fără a intra în dedesubturile cazului, risca dezumanizarea justiţiei (De offic., I, 10). Tot Cicero atrăgea atenţia asupra unor hotărâri eronate sau chiar primejdioase, trecute prin adunarea poporului, ceea ce sugerează o anumită activitate legislativă a acesteia.

După instaurarea Principatului, pe primul loc urcă prevederile senatului şi, ulterior, cele imperiale (sau constitutiones). In timpul Imperiului s-au făcut mai multe încercări de sistematizare a normelor juridice, pentru a le face cât mai operante. Printre persoanele cu merit deosebit în acest sens se numără, în afară de Cicero, Caius cu ale sale Instituţii, Ulpianus (jurist roman din sec. II-II1 d. Hr.), a cărui operă a fost folosită de către compilatorii lui lustinian şi, în cele din urmă. chiar de lustinian (în perioada dominatului sunt redactate codurile de legi ale împăraţilor Theodosius al II-lea şi lustinian, realizate prin adunarea tuturor legilor existente până la data redactării lor).

Schimbările produse sunt nu numai de procedură, ci şi de conţinut, fiind impuse de noile realităţi istorice. Dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, constituirea unei pături sociale noi, cum erau liberţii (sclavii dezrobiţi), numărul mereu crescând al peregrinilor la Roma erau tot atâtea motive pentru a face corecturile sau adăugirile necesare.

Se modifică şi viziunea asupra familiei, fapt reflectat în status familiae, care devine mai flexibil. Paralel cu căsătoria cum manwn (care presupunea dependenţa deplină, economică şi juridică, a soţiei faţă de soţ), ia proporţii căsătoria sine mânu, o formă mai liberă de convieţuire, unde femeia se bucura de o mai mare independenţă. Auto-ritatea tatălui cunoaşte şi alte două forme de afirmare, prin adopţie şi

188

prin procedeul legitimării copiilor din legăturile extraconjugale. Totuşi, odată cu consolidarea puterii imperiale, are loc un transfer de atribuţii din domeniul lui paterfamilias în cel al împăratului -pater populi, marcând începutul destrămării instituţiei juridice familiare şi trecerea spre o justiţie centralizată. Spre exemplu, chiar si pedepsirea sclavilor nu mai intra în atribuţia proprietarului, ci ieşea din cadrul familiei, aceştia devenind pasibili de pedeapsă, adică răspunzând în nume propriu pentru faptele săvârşite.

In ceea ce priveşte diversitatea dreptului de proprietate, situaţia este explicabilă, dacă e să urmărim ascensiunea teritorială a Romei. De la „dominiinn ex iure Quiritius " (deţin proprietatea în confor-mitate cu drepturile quiriţilor}. se ajunge la proprietatea pretoriană şi la cea provincială, care erau apărate de lege.

De asemenea, legislaţia prevede un şir de mijloace prin care se putea diminua sau chiar pierde proprietatea individuală, începând cu cele tradiţionale (moştenirea. posesiunea-M™c«/>/o) şi terminând cu cele mai puţin ortodoxe (ex.: revendicarea dreptului de proprietate asupra unui lot, prin dislocarea pietrelor de hotar).

In concluzie, dreptul roman evoluează odată cu dezvoltarea civili-zaţiei romane, reprezentând, în ciuda cutumelor care persistă de-a lungul secolelor, un indicator fidel al transformărilor economice, urmate de cele sociale şi nu în ultimul rând, de schimbările privind modul de a gândi şi a percepe lucrurile. Concentrarea puterii în mâinile unui singur om a fost urmată şi de însuşirea dreptului legislativ de către împărat. Treptat, acesta se identifică cu populus romanus şi devine unicul proprietar al pământului din întreg imperiul, nu numai din provincii. Totodată, acesta reprezenta ultima şi cea mai importantă instanţă judecătorească, la care teoretic puteau apela cei cărora nu li se făcuse dreptate.

G. Arta romană

..Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulţumit să impună lumii, prin forţă, o organizare politică şi chiar legi. Adevărata sa măreţie rezidă poate mai mult în ceea ce a fost - şi rămâne - capacitatea sa de iluminare spirituală, în Occident, această capacitate a deschis imense regiuni tuturor formelor de cultură şi de gândire şi, în Orient, a permis comorilor de spiritualitate şi de artă hellenice să supravieţuiască şi să conserve virtutea lor fertilizantă. Uneori poţi să visezi la o lume în care Roma n-ar fi existat, dar, în cele din urmă, o asemenea ipoteză permite numai o mai bună măsurare a

189

rolului imens împlinit de ea în istoria gândirii omeneşti". Aceste rânduri semnate de reputatul profesor Pierre Grimai (Civilizaţia romană), unul dintre cei mai străluciţi cercetători ai antichităţii greco-romane, vin să exprime o convingere bine argumentată privind contribuţia Romei la dezvoltarea patrimoniului universal. Valorifi-carea culturii elenistice, fără a cădea în mimetism, i-a conferit acesteia o nouă dimensiune, proiectând cercetarea spre noi culmi, într-un şir de alte domenii, cum ar fi portretistica, arhitectura monumentală (arce triumfale, altare, monumente comemorative), relieful istoric, rolul novator şi contribuţia Romei sunt incontestabile. Din această perspec-tivă, nu considerăm a fi necesar să aducem în discuţie polemicele în jurul caracterului originii şi a originalităţii culturii romane, menţio-nând doar faptul că au fost şi voci care au pus la îndoială capacitatea Romei de a-şi construi un univers cultural propriu (de exemplu. Winckelmann. Strzygowski şi alţii au văzut în arta romană expresia clasicismului grec). Pornind de la premiza de învinsă - Vincebamur de victa Grecia (am fost învinşi de înfrânta Grecie), după cum recunoştea şi Cicero -, lumea romană, asimilează, triind şi interpre-tând în propria-i manieră (inîerpretatio romana), esenţa culturii greceşti. Astfel, caracterul eclectic al civilizaţiei romane este formal, în realitate fiind vorba de o interpretare, care se soldează cu elaborarea unor valori proprii, în acest context, aprecierea pe care i-o dă Gh. Vlăduţescu (Filosofia în Roma antică) lui Cicero - „El a făcut ca filosofia grecilor în interpretare romană să treacă din condiţia de fapt de cultură în aceea de structură mentală. Sau altfel spus, mişcarea de emergenţă (la nivel cultural) este transfigurată într-una de emergenţă (în ordinea mentalităţii)'" - poate fi extinsa asupra întregii culturi romane.

Valorile şi creaţiile culturale ale fiecărei epoci istorice sunt determinate de cerinţele şi idealurile acesteia, astfel încât nu putem vorbi despre o artă romană la modul general, ci să încercăm identificarea curentelor artistice specifice fiecărei epoci, urmând traseul evoluţiei civilizaţiei romane de la cetate la Imperiu. Astfel, ca şi în cazul istoriei social - politice, vorbim despre o artă republicană, artă imperială şi una din perioada târzie.

Impactul civilizaţiei greceşti asupra celei romane, conectarea la valorile elenismului au avut un rol hotărâtor asupra mentalităţii romane, iar de aici. asupra întregii producţii spirituale. Nu trebuie minimalizată nici influenţa artei etrusce, care a fost semnificativă în constituirea artei romane, în special în domeniul urbanismului, sculpturii, toreuticei. Să nu uităm faptul că tradiţia etruscă

190

consemnează existenţa celor 12 oraşe (?) mult înainte ca pe Laţium să se fi constituit o aşezare urbană, iar arta funerară - arta decorării mormintelor şi a sarcofagelor -, cunoscută din bogatele morminte de la Tarquinia (mormântul leoaicelor, mormântul ghirlandelor, mor-mântul scuturilor), fac dovada unui gust elevat şi a unui înalt grad de civilizaţie, ale cărei produse artistice au servit drept modele de imitaţie, în special, în Roma republicană.

Mai curând putem vorbi despre nişte canoane artistice, în care romanii pun altă substanţă, „un alt mesaj, pătruns de conştiinţa istorică a momentului pe care îl reprezintă plastic prin imagine", după cum observa M. Gramatopol. De aici şi caracterul monumental al artei romane, la care se adaugă viziunea realistă de tratare a imaginii /subiectului, fiind aproape exclusă o tratare de ansamblu şi mergând pe calea individualizării fiecărui element constitutiv.

Specificul civilizaţiei romane se constituie şi în dezvoltarea cu precădere a unor genuri artistice ce răspundeau^ unui vădit interes practic, altfel zis, utilitatea producţiei artistice, întemeierea de noi oraşe, în urma cuceririi de noi provincii, aglomerarea urbană, construcţia drumurilor, a apeductelor, a podurilor, a canalelor impunea găsirea unor noi soluţii inginereşti şi elaborarea, totodată, a unor noi forme artistice, ca urmare a descoperirii betonului, care a făcut posibilă trecerea de la sistemul rectiliniar grecesc la cel curbiliniar, definit prin arc, boltă sau cupolă, ce se suprapun pe zid sau colonadă.

Amploarea pe care o cunoaşte activitatea edilitară în timpul republicii, dar, în special, în timpul Imperiului, se explică prin patronajul exercitat de senat şi, respectiv, de împărat, care alocau sume exorbitante în acest scop. Comparându-se, în acest sens, cu arta statelor orientale antice şi cu cele elenistice, arta romană era destinată unor scopuri eminamente politice, reprezentând un instrument propice de exaltare a ideii puterii, fie că este vorba de măreţia Romei, deci a poporului roman sau a împăratului.

Monumentalismul reprezintă o altă particularitate a artei romane, fiind determinat nu numai de dimensiunile impunătoare ale edificiilor sau a reprezentărilor plastice, ci şi de ordonarea volumelor într-un sistem constructiv echilibrat. Această tendinţă este deopotrivă caracteristică atât monumentelor laice, publice sau particulare, cât şi celor funerare.

Odată cu această emulaţie artistică, asistăm la dezvoltarea unor idei şi concepţii cu privire Ia actul de creaţie, obiectul creaţiei şi utilitatea lui. Spre deosebire de arta greacă, care cultivă ideea unui tip

191

ideal, definit prin Kalogatia (frumos şi bun, înţelese ca virtuţi), unde frumuseţii fizice îi corespunde şi una morală, romanii sunt înclinaţi spre identificarea aspectului raţional al creaţiei artistice.

Prin Cicero, în special, cunoaştem viziunea gândirii romane asupra artei şi a specificului acesteia. Vorbind despre natura operei de artă, Cicero (Orator, 2, 8) consideră că aceasta nu este o imitaţie (în sens platonician), ci o creaţie, raportată/rezultată la/din ideile artistului. Şi în cazul receptării acesteia, privitorul este călăuzit de propria-i educaţie, de propriul univers spiritual, aşa cum susţinea Lucian (Despre casei, Haidemos).

în ceea ce priveşte definirea frumosului, aceasta depinde de utilitate şi scop, nu numai de impresia vizuală pe care o exercită asupra privitorului (Cicero, Off. I, 28, 98), cu toate că şi lucrurile frumoase pot avea utilitate (Cicero, Fin., H, 14, 45). Iar calea de atingere a frumosului este imaginaţia (Maximos din Tyr, Cuvântarea XI). care poate conferi strălucire şi graţie chiar şi frumuseţii naturale (Cuvântarea XXV). O dată cu opera lui Plotin. estetica înregistrează contribuţii la fel de originale, în special în ceea ce priveşte scopul actului artistic, privit ca o cale de cunoaştere şi comunicare cu cosmo-sul, permiţându-le oamenilor o viziune de ansamblu asupra legilor universale.

l. Caracteristicile artei romane

Victoria asupra Cartaginei a deschis drumul cuceririlor romane în spaţiul mediteranean, cucerire, care din punct de vedere cultural, a desemnat începutul unei transformări radicale a stilului de viaţă ro-man, marcând începutul unei epoci în care Roma se va transforma într-un focar de cultură, unde vor fuziona mai multe stiluri şi curente artistice. Cetatea va găzdui artişti din toate colţurile imperiului, iar provinciile vor furniza cantităţi impunătoare de metale preţioase (aur. argint) şi marmură, necesare producţiei artistice. Această simbioză culturală va lua forma unei interpretatio romana, iar caracterul eclec-tic al culturii romane va constitui una din trăsăturile ei esenţiale. Preluarea selectivă a modelelor artistice elenistice va fi subordonată intereselor Romei.

Cu mici excepţii (ne referim la o pătură subţire de intelectuali elenizaţi, pentru care arta reprezenta o plăcere exclusiv estetică), arta romană răspundea, în primul rând, unor scopuri politice. Emisiile

192

monetare, reliefurile istorice, arcele de triumf, coloanele comemo-rative sunt tot atâtea forme de propagandă ale virtuţii romane, a măreţiei Romei, care se ridică şi domină, culminând cu cultul imperial, când se produce o disociere dintre cele două noţiuni indiso-lubile până atunci: poporul roman (alias Roma) şi împăratul. Ideile heliocentriste se fructifică în tentativa unor împăraţi (vezi Nero) de a crea un centru al universului - Oraşul Soarelui -, în care trebuie să vedem mai mult decât intenţia de a crea ceva impresionant şi inedit, proiectarea în sferă divină, transcendentală, a persoanei imperiale, care culminează cu momentul apoteozei şi cu instituirea cultului imperial încă în timpul vieţii.

Din punct de vedere artistic, asistăm la o separare a stilurilor, care se constituie într-o artă „urbană" aristocratică şi una populară ..provincială". Arta urbană e de inspiraţie clasicizantă, arta imitării realităţii şi, în special, a modelelor greceşti. Arta populară (sau plebeiană) este de origine italică, particularizându-se printr-o manieră expresionistă.

2. Arhitectura

a. Arhitectura religioasă

Templul romanDe inspiraţie etruscă sau grecească, ce se regăseşte atât în planul

construcţiei, cât şi în elementele decorative, templele romane se caracterizează printr-o mare diversitate de detalii, fiind, în principiu, subordonate celor două tipuri tradiţionale, cu plan rectangular sau circular.

De la etrusci a fost împrumutat podiumul înalt cu scară de acces de pe latura frontală^prevăzut, uneori, cu încăperi subterane, unde era adăpostit tezaurul, în funcţie de amenajarea faţadelor, deosebim templul în antis (cu zidurile laterale prelungite, având în faţă două coloane, care formau pronaosul) şi templu în dublu antis (prevăzut cu coloane în faţă şi în spate). Numărul coloanelor pentru susţinerea frontonului (de pe laturile mici) putea oscila de la 2 la 12, dând naştere tot atâtor tipuri de construcţie. La fel şi în cazul porticului (templu prevăzut cu una sau mai multe colonade, care împrejmuiau construcţia de jur-împrejur), deosebim monopteros (cu un singur rând de coloane) şi dipteros (cu două rânduri de coloane).

193

Spre deosebire de greci, romanii au exploatat mult mai mult funcţiile coloanelor, acordându-i şi funcţii decorative, nu numai constructive. Acest lucru se observă nu numai în amenajarea exterioarelor, unde întâlnim pseudo-coloane (vezi cazul templului pseudoperipteros. unde coloanele erau alipite de zid), dar şi a interioarelor, fie că este vorba de construcţii civile sau religioase. Printre cele mai impunătoare construcţii cu plan rectangular se numără Templul dublu al zeiţelor Venus şi Roma zidit lângă Colosseum în anul 135 î.Hr.

Fiind vorba, de fapt, de două edificii adosate. templul avea două intrări şi o dublă cella (încăpere centrală, unde era expusă statuia divinităţii căreia îi era închinat templul). Construcţia era ridicată pe o terasă înaltă (100 x 145m). prevăzută cu scări monumentale pe toate cele 4 laturi, fiind împrejmuită cu coloane de marmură albă, câte 20 de coloane pe laturile mari şi l O - pe cele mici.

Acest tip de construcţie este cunoscut nu numai la Roma, unde continue să sfideze timpul templul lui Hadrian şi templul Zeiţei virilis, dar şi în provincii (Maison Carre din Nîmes sau cele două temple dreptunghiulare din ansamblul religios de la Baalbec (Liban), care păstrează, deopotrivă, influenţe orientale şi greceşti).

Printre elementele arhitecturale ce particularizează centrul religios de la Baalbec, trebuie reţinute câteva: atrium de formă hexagonală, propileele flancate de două turnuri, curtea - incintă, turnul - altar cu 4 nivele, înalt de 18,7 m, care era prevăzut cu scări interioare. De asemenea, dimensiunile coloanelor templului lui lupiter Helliopolitanus, care nu-şi cunosc echivalenţe în toată lumea antică: diametru de 2,08 m şi înălţimea de 19,8 m. întregul complex cultural cuprindea cea 6 ha; pe lângă cele două temple dreptunghiulare (templul lui lupiter şi cel închinat zeiţei Venus, eu un deosebit decor sculptural), se afla şi un templu rotund, dedicat lui Mercurus-Samaş.

Temple circulare întâlnim şi la Roma, cel mai reprezentativ fiind Pantheonul. „templul tuturor zeilor", o construcţie monumentală din beton şi cărămidă, cu o arhitectură unică în felul său. Rotonda are diametrul interior de 43,2 m, cu o cupolă imensă, prevăzută în mijloc cu o fereastră de 8.9 m diametrul, prin care pătrunde lumina. La baza cupolei au fost amenajate 7 nişe mari semicirculare şi rectangulare, bogat decorate cu un şir de elemente arhitecturale policrome, pilaştri şi coloane, unde au fost depuse statuile zeilor, cea mai mare fiind destinată lui lupiter. Intrarea se făcea printr-un portic-pronaos, susţinut de 16 coloane corintice, dispuse pe trei rânduri. Construit de către

194

Agrippa în anul 27 î. Hr.. Pantheonul avea iniţial o cupolă conică, pe care Hadrian o înlocuieşte cu una semisferică.

b. Arta funerară

O altă categorie de construcţii o reprezintă monumentele fune-rare, care cuprinde mai multe tipuri, printre care cavoul, edicula funerară, mauzoleul şi coloanele onorifice.

Arheologia romană abundă în diverse tipuri de morminte, descoperite în tot spaţiul imperiului, toate răspunzând, într-o măsură mai mare sau mai mică, grijii pe care au manifestat-o romanii faţă de defunct, cât şi concepţiilor acestora privind viaţa de după moarte. Amenajările funerare erau concepute a fi ultima locuinţă a mortului, de unde şi asemănările cu locuinţele propriu-zis, în ceea ce priveşte distribuirea încăperilor şi amenajarea interioarelor (pictura în frescă, de exemplu).

Cel mai răspândit era cavoul, o construcţie subterană din piatră şi/sau cărămidă (uneori se prezintă sub forma unei nişe săpate în stâncă, prevăzută cu o intrare fastuoasă), cu una sau mai multe încăperi, acoperit cu boltă. Printr-un dromos (în pantă sau cu trepte) se cobora sicriul sau urna funerară cu oase calcinate, care se depuneau direct pe podea. Deasupra încăperii funerare se ridica o stelă, care ia în timp forma unei construcţii paralelipipedice, împodobită cu reliefuri şi epitafuri.

Printre elementele decorative predomină cele legate de ideea nemuririi, cum ar fi viţa de vie, vrejul de iederă, dar şi reprezentarea în relief a defunctului, încadrat unei scene familiale, cum ar fi banchetul funerar.

De ideea nemuririi se leagă şi imaginea călăreţului cu calul în galop, îndreptându-se spre un altar, unde o divinitate săvârşeşte libaţie sau aduce sacrificii. Amintim aici imaginea eroului cavaler în diverse ipostaze, cu mâna dreaptă ridicată în sus, invocând gestul benedictio latinae, imagine pe care o regăsim într-un număr impresionat în provinciile de la Dunărea de Jos şi care ar fi derivat dintr-o veche divinitate tracă a Eroului cavaler.

Şi cel mai cunoscut exemplu de coloană funerară este marcat, vorbind din perspectiva evenimentelor istorice care au inspirat subiectul decoraţiunii, de schimbările politice petrecute la începutul sec. II d. Hr. în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre un monument triumfal, ce vine să glorifice faptele împăratului Traian (cucerirea Daciei), ilustrând ideea de apoteoză - Columna lui Traian, ridicată în anul 113, după proiectul lui Apollodordin Damasc.

195

înaltă de aproximativ 100 de picioare romane (29,78 m), aceasta avea la bază o cameră funerară, unde au fost depuse două urne de aur cu oasele calcinate ale împăratului şi ale soţiei sale Plotina. Deasupra se înălţa fusul unei coloane cu diametrul de 3,5 m, placată cu 124 reliefuri - episoade, ce se desfăşoară în spirală, cuprinzând scene din confruntarea dintre daci şi romani.

Iniţial, în vârful coloanei a fost montat un vultur din bronz, înlocuit, în timpul împăratului Hadrian, cu sculptura lui Traian. începând cu secolul XVI, columna a servit ca piedestal pentru statuia sfântului Petru, îndreptăţindu-şi, astfel, în ochii creştinilor, funcţionalitatea.

Columna lui Traian nu este singurul monument de acest gen. în anul 161 este ridicată la Roma o columnă în cinstea lui Antonius Pius şi a soţiei sale, Faustina, care mai păstrează încă soclul din granit, cu scena apoteozei împăratului, reprezentarea fiind însoţită de o inscripţie dedicatorie şi alte două scene cu decor în relief.

Un alt monument, inspirat de pe columna lui Traian, este ridicat la Roma 20 de ani mai târziu, în anul 193, fiind dedicată împăratului filosof Marcus Aurelius şi care s-a păstrat până în prezent. Soarta a făcut ca şi acest monument să-şi lege existenţa de un alt personaj biblic, Sfântul Pavel, a cărui statuie a fost plasată în vârful coloanei la ordinul papei Sixtus V.

Cele 116 reliefuri reprezintă scene din luptele purtate de Marcus Antonius împotriva quazilor, marcomanilor şi iazigilor, glorificându-i faptele. Se observă o evoluţie în ceea ce priveşte concepţia structurală şi compoziţională a reliefului, asupra căruia vom reveni.

Prin ediculă funerară se subînţelege un monument sub formă de casă în miniatură, cu înălţimea cuprinsă între 2,5m şi 3m, care pare să fi fost original din provinciile orientale, de unde s-a răspândit în tot imperiul. De obicei, construcţia cuprindea un soclu, peste care se ridica nişa propriu-zisă, suprapusă de un acoperiş orizontal sau în demi-boltă, cu acroterii la colţuri. Interiorul, iar uneori şi exteriorul, era bogat decorat cu reliefuri, motivele compoziţionale regăsindu-se în scene cotidiene sau mitologice. De fiecare dată era reprezentat şi defunctul, fie în întregime, fie numai bustul, imaginea acestuia fiind uneori asociată scenei cu banchetul funerar.

în ceea ce priveşte mauzoleul, acesta reprezintă o construcţie impunătoare, bogat decorată, pe care o întâlnim pentru prima dată în Orient, de unde, de altfel, vine şi termenul de mauzoleu. Printre cele şapte minuni ale lumii se numără şi mormântul lui Mausolos, rege din Caria, înălţat la Halicarnas.

196

în plan constructiv, mauzoleul reproduce din piatră forma piramidală a tumulului funerar, cu baza circulară (ex.: mauzoleul lui Lucilius, cel al lui Augustus, mauzoleul lui Hadrian, cunoscut astăzi cu numele de Sânt Angelo), dreptunghiulară sau trapezoidală, imitând forma unei case sau a unui templu, în unele cazuri, se recurgea la îmbinarea tipurilor: pentru a conferi construcţiei mai multă monu-mentalitate, peste fundamentul dreptunghiular se ridica un edificiu circular. Decorarea mauzoleului urmărea principiile caracteristice tem-plelor greco-romane: scări monumentale, faţada sprijinită de coloane, friza decorativă.

c. Arhitectura civilă şi militară

Circul, teatrul, amfiteatrul, stadionulO dată cu transformarea stilului de viaţă roman, ca urmare a

politicii de cucerire a Romei, dar şi a influenţelor elenistice, se schimbă şi optica romanilor asupra felului de petrecere a timpului liber. Se produce o destindere a moravurilor, dar şi a spiritului, care caută noi forme de exprimare. Secolul I î. Hr. abundă în construcţii destinate spectacolelor, fie că este vorba de teatre, amfiteatre sau circ, considerate, până acum, de către senatorii conservatori, drept elemente de depravaţiune.

Diferenţele sunt sesizabile chiar şi la o comparaţie sumară cu ceea ce a reprezentat viaţa romană în perioada republicană. Dispare, în primul rând, necesitatea de a munci, ca un principiu fundamental de viaţă, iar o dată cu reformele lui Marius, dispare şi obligativitatea serviciului militar.

Lucrurile nu trebuie absolutizate; marea majoritate a populaţiei continuă să muncească din greu pentru a se întreţine. Dar. după cum spuneam, afluxul de bogăţii şi idei. a produs modificaţii majore ale mentalului. Timpul liber este acum acordat fie studiului sau discuţiilor cu prietenii, fie distracţiilor, pe care romanii, dacă nu le-au avut, le-au împrumutat din lumea elenistică.

Lupta dintre fiare, lupta dintre fiare şi om, în cele din urmă, întrecerile de gladiatori au proliferat la Roma, transformându-se în adevărate spectacole, cu toată recuzita necesară organizării acestora. S-a ţinut mult şi la elaborarea unui cadru arhitectural adecvat, care a fost inspirat din modele elenistice.

Cel mai vechi edificiu destinat spectacolelor, îndeosebi celor ce implicau cursele de care, este Circus Maximus, cunoscut încă din perioada regală, care, de-a lungul timpului, a fost de nenumărate ori

197

mărit şi restav'.it. Construcţia era din zidărie şi avea forma alungită, cu dimensiunile < !t 600 şi, respectiv, 150 m. Din punct de vedere arhitectural, acxasta întruneşte un şir de elemente comune teatrului şi amfiteatrului, în centru se afla arena, divizată, pe axa mare, de o spina (un zid scund, decorat cu altare şi statui); intrarea se făcea pe poarta triumfală (pe unde intrau participanţii pentru defilare, înainte de concurs), iar în capătul opus, se afla poarta secundară, flancată de trei grajduri. Construcţia putea să găzduiască până la 250.000 de spectatori. Edificii similare au fost ridicate atât la Roma (circus Maxentius, circus Flaminius ş.a.), cât şi în provincii.

în ordine cronologică, al doilea edificiu destinat jocurilor scenice a fost îeatrul, inspirat atât conceptual, cât şi arhitectural din modelul grec. Apariţia acestuia este consemnată încă din secolul III î. Hr., fiind vorba de o construcţie de lemn. Lui Pompeius îi revine meritul de a fi construit primul teatru din piatră, însă cele mai multe edificii s-au ridicat în perioada imperială, până la Diocletian.

Folosind tehnica gofrajului şi beneficiind de avantajele morta-rului, romanii, pornind de la modelul templului grec, au reuşit să-1 adapteze unei suprafeţe plane, elaborând proporţiile tehnice ideale (e drept că acestea nu au fost respectate de fiecare dată).

Elementele principale ale teatrului erau cavea (locul unde erau dispuse băncile pentru spectatori), orchestra semicirculară (mult mai mică, comparativ cu cea a teatrului grecesc, deoarece dispare corul) şi scaena, compusă din proscenium (destinată jocului actorilor) şi un zid, care alcătuia fundalul spectacolului, fiind decorat după caz.

Intrarea principală se făcea prin două coridoare boltite, situate între scenă şi cavea. De la orchestră în sus duceau scările radiante, care mijloceau accesul spectatorilor spre locurile indicate. Efectul de „pantă" se făcea prin ridicarea unor trepte, sprijinite, în exterior, de câteva rânduri de bolţi supraetajate. Pentru a sparge monotonia, fiecare rând era decorat cu un anumit ordin arhitectural, fie că este vorba de ordinul doric, corintic sau ionic.

în ceea ce priveşte decorul, fiecare edificiu se particularizează, oferind soluţii ingenioase, pornind de la îmbinarea cromatică a materialelor de construcţie până la elaborarea unor ambianţe scenice deosebite, care includeau nişe cu statui, porticuri supraetajate, cu coloane şi pilaştri, scări ş.a.

Roma a cunoscut 3 temple din piatră: teatrul lui Pompeius. teatrul lui Marcellus (început de Caesar şi terminat de Augustus) şi teatrul lui Cornelius Balbus.

198

Un alt edificiu destinat spectacolelor, în special luptelor de gladiatori şi luptelor navale (naumahii) îl constituia amfiteatrul. Se deosebesc două tipuri de construcţie; primul, construit din pământ şi piatră, era adaptat reliefului (cum ar fi de exemplu, laturile unei văi, care permiteau amenajarea bănCilor în pantă, iar jos, în centru, era amplasată scena), în acest caz, întregul stabiliment era împrejmuit cu un zid^de piatră.

în cel de-al doilea caz avem de a face cu o construcţie elipsoidală din piatră, cu ziduri supraetajate, prevăzute cu intrări boltite şi scări de acces, în mijloc se afla scaena, cu un şir de încăperi subterane, o parte fiind destinate gladiatorilor, cealaltă parte - adăpos-tirii animalelor.

Cel mai cunoscut amfiteatru din lumea romană, de fapt cea mai cunoscută construcţie a Romei, Colosseum, a fost înălţat de către împăraţii dinastiei Flavilor (de aici şi numele de Amphitheatrum Flavium; numele Colosseum vine de la statuia colos din bronz ridica-tă de Nero). în afară de luptele de gladiatori, Colosseum era prevăzut pentru organizarea bătăliilor navale (naumahii).

Cu o înălţime de cea 55m, amfiteatrul avea formă elipsoidală (cu diametrul de 188 şi, respectiv, 156m), fiind structurat pe 4 niveluri. Acestea erau decorate cu coloane, diferite din punct de vedere arhitectural (în funcţie de nivel), legate cu arcade.

Ruine ale amfiteatrelor romane s-au descoperit practic în fiecare provincie, ceea ce demonstrează pătrunderea, şi pe această cale, a principiilor vieţii romane şi generalizarea ei la nivelul întregului Imperiu.

în ceea ce priveşte stadionul, acesta a preluat din atribuţiile hypodrornului, fiind locul unde se desfăşurau întrecerile atletice şi competiţiile cu care.

Din punct de vedere funcţional, elaborarea arhitecturală a stadionului repetă principiile amfiteatrului, dar această construcţie nu se ridică la nivelul celei dintâi. Cel mai cunoscut stadion este cel al lui Domitian, înconjurat cu porticuri dispuse pe două nivele.

în perioada Imperiului, o importanţă din ce în ce mai mare au avut-o termele, care sunt tot mai des frecventate de romani. Această predilecţie ţine nu numai de principiile de igienă şi curăţenie corporală, cultivate asiduu de romani, ci şi de un anumit stil de viaţă.

Termele reprezentau locul de întâlnire al amicilor, unde aceştia aveau posibilitatea de a comunica nestingheriţi, de a se deda studiilor sau de a practica exerciţiile fizice. Astfel, pe lângă un complex de băi,

199

prevăzute cu apă caldă şi rece, existau şi încăperi pentru masaj, pentruexerciţii şi conversaţii, decorate cu mozaicuri. La Roma s-au păstratpână în prezent ruinele termelor lui Caracalla, „a căror sală de baie cuapă caldă era, după părerea arhitecţilor, de neegalat în perfecţiuneaQ\"(Historia Augusta). *

Construcţiile triumfale

Arcul de triumfLa romani, comemorarea unui important eveniment militar sau

civil, s-a materializat într-o categorie aparte de monumente, aşa-numitele monumente triumfale, în afară de coloane, atât la Roma, cât şi în provincii au fost ridicate arce de triumf, iar pe locul marilor bătălii victorioase - monumente asemănătoare mausoleului, cum ar fi Tropaeum Traiani (corn. Adamclisi, jud. Constanţa) sau Tropaeum Alpinum Augusti (loc. Turbie din Franţa).

De inspiraţie grecească, tropaeum cunoaşte o largă răspândire sub Imperiu. La ordinul lui Augustus, în amintirea victoriei împotriva galilor din munţii Alpi, a fost ridicat un monument impunător cu înălţimea de cea 50 m, ce cuprindea un postament de 12 m, peste care se ridica un corp cilindric prevăzut cu portic. In partea superioară erau dispuse nişele pentru statui, inclusiv cele ale lui Augustus şi familiei imperiale. Sub portic a fost plasată o inscripţie comemorativă, flancată de două reliefuri simbolice: în centru era reprezentat un trofeu de arme. iar jos, de o parte şi de alta, două figuri îngenuncheate, cu mâinile legate.

în partea răsăriteană a Imperiului, cel mai important monument de acest fel rămâne cel de la Adamclisi, ridicat, la ordinul lui Traian, în memoria unei bătălii din timpul primei campanii de cucerire a Daciei (101-102 d.Hr.). Cu o înălţime totală de cea 42 m, acesta culminează cu un trofeu propriu-zis, care suprapune un corp cilindric şi o construcţie hexagonală.

Trofeul era bifacial şi cuprindea pe fiecare latură câte un grup statuar: un captiv în picioare flancat de două femei captive şezând.

Partea mediană a monumentului - corpul cilindric - a fost decorat cu 54 de metope, ce înfăţişau scene de luptă, alternând cu grupuri simbolice ale armatei romane (inclusiv imaginea împăratului urmat de gardă) şi imagini din viaţa autohtonilor. Inscripţia comemo-rativă, întregită în mare parte, se desfăşura de o parte şi de alta a suprastructurii hexagonale, înveşnicind numele împăratului care le-a adus romanilor mult râvnita victorie asupra Daciei, transformată ulterior în provincie romană.

200

„//; amintirea celor mai viteji bărbaţi care au murit năprasnic luptând pentru patrie", aşa cum se menţionează în inscripţie, a fost înălţat, la 200 m est de Tropaeum Traiani, un altar funerar militar, iar în partea de nord, la cea 50-60, un mausoleu circular, care ar fi putut fi mormântul comandantului militar.

In lipsa unor surse explicite, arheologice sau epigrafice, nu s-a putut stabili până în prezent corespondenţa dintre Tropaeum şi celelalte două obiective, opiniile fiind împărţite. Conform unor cercetători, acestea ar fi contemporane, pe când alţii înclină să creadă că altarul şi mausoleul au fost ridicate pe timpul lui Domiţian, în legătură cu înfrângerea lui Cornelius Fuscus din anul 87d. Hr.

Drumuri şi poduriCunoaştem câteva genuri ale tehnicii inginereşti, în care romanii

au excelat cu precădere. E vorba de construcţia de drumuri şi poduri, subordonată, la început, unor necesităţi de moment, legate de deplasarea rapidă a trupelor de infanterie în timpul campaniilor militare, dar şi de perspectivă, dacă e să ne gândim la multiplele relaţii dintre centru şi provincii, căile rutiere asigurând, în mare parte, coeziunea imperiului. Drumurile trebuiau să se fi prezentat ca un furnicar, specializarea economică a provinciilor contribuind la organi-zarea unui intens schimb de mărfuri, foarte evoluat pentru acea perioadă, în total au existat circa 360 de şosele, însumând o lungime de circa 85. 000 km., performanţă ce a putut fi atinsă abia în timpurile moderne. Cele mai frecvente descoperiri în acest sens sunt bornele de marcare a distanţelor de-a lungul drumurilor, care vin să completeze documentele cartografice cunoscute, cum ar fi Tabula Peutingeriană (o copie din secolele XI-XII a unei hărţi a drumurilor romane), Iiinerarium Antonim Augusti (o listă din secolele III -IV d. Hr. a staţiunilor romane de-a lungul unor mari artere rutiere, inclusiv prezentarea detaliată a drumului ce ducea de la Roma, prin provinciile balcanice (de-a lungul Dunării) şi cele din Asia Mică, până în Egipt), Cosmografia anonimului din Ravenna (o compilaţie din secolul IX a unor documente mult mai vechi,_cu itinerarii şi liste de staţiuni rutiere romane).

în funcţie de importanţa lor, drumurile romane erau divizate în mai multe categorii (conform clasificării lui Siculus Flaccus. inginer topometrie din secolul I d. Hr.): drumuri publice, construite din tezaurul statului şi care purtau numele împăratului sau al magistratului care s-a ocupat de construirea lor (Appia, Aurelia, Domitiana, Flamina ş.a.); drumuri militare; drumuri vicinale (cele ce se ramificau

201

din drumurile publice), la care se racordau şi drumurile private (cele ce duceau spre villae rusticae).

în ceea ce priveşte construcţia de poduri, obiectul clasic de studiu ar fi podul de la Acantara, ridicat peste râul Tagus (la hotarul dintre Hispania şi Lusitania), care s-a păstrat intact. Podul a fost ridicat în cinstea împăratului Traian de către arhitectul C.Iulius Lacer. Alte vestigii cuprind fragmentele unor poduri de piatră peste Dunăre, cum ar fi cel de la Drobeta -Turnul Severin, arhitect Apollodor din Damasc.

în afara materialelor arheologice, antichitatea ne-a rezervat şi avantajul unor reprezentări plastice ale acestora în cadrul unor ansambluri compoziţionale complexe, cât şi descrierile tehnice din operele lui Vitruviu, Dio Cassius şi Procopius. Ne referim la podurile din vase de pe Dunăre, care apar pe reliefurile istorice de pe Columna lui Traian şi Columna lui Marcus Aurelius.

Principiul general de construcţie a podului de piatră cuprinde înălţarea unor „picioare de zidărie", legate prin bolţi din piatră şi cărămidă, peste care aşezau bârnele cioplite. O condiţie necesară era modificarea cursul fluviului şi asanarea terenului (Virgiliu le zice „tehnici maritime"), pentru a putea fi montat fundamentul „picioarelor de zidărie", format dintr-o carcasă dublă de lemn, legată cu pozzolana (material de construcţie impermeabil, similar betonului, obţinut din amestecul cenuşii vulcanice cu mortar de var), peste care se turna o şapă de beton, tapetată cu blocuri de calcar. Pentru a despica apa. „picioarele" erau prevăzute în aval şi în amonte cu nişte capete ascuţite, în partea superioară acestea comunicau prin bolţi, iar deasupra se fixau bârnele orizontale din lemn.

3. Sculptura

Şi în cazul artei sculpturale, tradiţia romană se constituie sub influenţa celor două mari civilizaţii, etruscă şi grecească, fără a diminua şi contribuţia fondului artizanal autohton. Sunt bine cunoscute statuile etrusce din teracotă şi bronz, ce se bucură de o mare apreciere la Roma (exemplu statuia lui Marte de la Todi, sec. IV î. Hr.), la fel ca şi cele din Magna Grecia, aduse ca pradă de război. Dintre acestea nu s-au păstrat decât foarte puţine exemplare (Lupoaica de pe Capitoliu, secolul VI î. Hr.), cele mai multe fiind iremediabil pierdute în timpul crizei de metal din secolul III d. Hr., când au fost topite.

202

La început, dreptul de a-şi comanda statui şi portrete era rezervat aristocraţiei; ulterior, acest drept a fost extins asupra tuturor cetăţe-nilor. Producerea în serii a statuilor tipizate, mai bine zis a trunchiurilor, pe care ulterior se monta capul-portret, fac dovada unui zel asiduu al romanilor de a-şi satisface orgoliul, dar şi a unei trufii. Statuile decorau iniţial locurile publice, fiind expuse în temple sau amplasate în pieţele şi grădinile publice, pentru ca ulterior să devină proprietate personală.

Trebuie precizate de la bun încegut câteva aspecte, care particu-larizează arta sculpturală romană. In primul rând, aceasta este subordonată, în mare parte, arhitecturii. Basoreliefurile împodobesc practic orice edificiu, fie că este vorba de temple, altare, construcţii funerare sau monumente triumfale (arcuri de triumf, coloane), constituindu-se nu numai într-un element decorativ, dar şi^ în unul de conţinut, care imortaliza în piatră mesajul informaţional, în al doilea rând, în ceea ce priveşte arta statuară, romanii au manifestat un interes aparte pentru portret, adică pentru reprezentarea individualizată, care încearcă să surprindă profilul psihologic al fiecărui personaj în parte. De aici şi curiozitatea urmaşilor pentru diversitatea figurilor umane ce ne-au parvenit, care prin realismul lor, sparg tiparul unor şabloane estetice, părând cu atât mai naturale (într-o anumită măsură, realismul este caracteristic şi portretelor oficiale, de împăraţi, vezi portretul lui Vespasian de la Copenhaga). La aceasta se mai adaugă şi practica desenării pupilei şi a cristalinului pe globul ocular (în epoca lui Traian) sau moda bărbii (după model grecesc), pe timpul lui Hadrian.

StatuariaConform tradiţiei, obiceiul de a înzestra cu statui un edificiu

public datează din perioada regală, când Tarquinius Superbus a împodobit templul lui Jupiter Capitolinul cu sculpturi de teracotă.

La început, cerinţele pieţei erau satisfăcute de importurile etrusce şi greceşti, astfel, abia în ultimul secol al republicii şi Ia începutul Imperiului putem vorbi despre o producţie romană de un profund caracter eclectic. Astfel nudurile de tip policletean sau praxitelean sunt înzestrate cu portrete tipice romane, aşa cum se întâmplă în cazul Principelui elenistic din bronz sau a Cetăţeanului roman de la Delos. Dar specificul acestei perioade este dat de statuile specific romane, sobre şi austere, înfăşurate în togă bogat drapată. Printre cele mai reprezentative se numără statuia lui Augustus de pe via Labicana sau a Agrippinei Minor de la Napoli.

203

Epoc; ii Augustus se caracterizează printr-o orientare predi-lectă către sti/1,1 neoatic. Sunt realizate în serii copii după modelele greceşti (doar c \petele erau adaptate unor prototipuri reale), tonul fiind dat de şcoala lui Pasiteles. Sunt interesante de urmărit transfor-mările de ţinută şi atitudine care se fac remarcate în cazul statuilor de împăraţi. La început, în spiritul tradiţiei republicane, împăraţii apar în postură de comandanţi de oşti sau de mare preot, fiind doar un primus inter pares (primul între cei egali), în sprijinul acestei observaţii poate fi evocată statuia lui Augustus de la Prima Porta sau cea a lui Traian de la Ostia.

O dată cu dezvoltarea ideii imperiale, în ultima perioadă de domnie a dinastiei Antoninilor şi începutul dinastiei Severilor, împăra-ţii sunt înzestraţi cu virtus imperatoris de esenţă divină. Vorbind în limbaj plastic, se observă o hieratizare a imaginii prin schematizarea figurii şi orientarea privirii, care conduc la ideea de detaşare de tot ce e pământesc (de exemplu statuia de bronz aurit a lui Marcus Aurelius. de pe Capitoliu). Mai mult decât atât. Commodus ajunge să se înfăţişeze chiar în chip de Hercule.

Particularizarea figurilor umane se constituie într-o prioritate a artei romane, care excelează în domeniul portretisticii.

în spiritul lui civitas romana, portretul trebuia să reflecte, în primul rând. calitatea de bun cetăţean al personajului, invocând aspectul social al vieţii acestuia, exprimat prin deţinerea unei funcţii publice. Numeroşi oameni politici de la sfârşitul Republicii îşi comandă portrete în marmură sau bronz, printre care şi multe personalităţi ca Marius, Sylla, Cezar. Cicero, ale căror portrete se păstrează în muzeele de artă din Florenţa, Roma. Munchen, Berlin.

Apariţia operelor monumentale triumfale creează un spaţiu propice dezvoltării reliefului şi, implicit, portretisticii.

Relieful romanPosibilitatea unei naraţiuni sculptate, pe care o oferă relieful, fac

din acesta un element decorativ predilect nu numai în cazul monumentele triumfale, ci şi a celor funerare, începând cu dinastia iulio-claudică. Dacă la început imaginile suferă de o anumită rigidi-tate, treptat aspectul acestora se amplifică. Aplicarea unor tratamente de suprafaţă (inclusiv procedee picturale), creează o senzaţie de profunzime, prin contrastul creat de părţile adâncite şi cele luminate.

Printre cele mai cunoscute compoziţii sculpturale se numără şi cele de pe Altarul Păcii lui Augustus (Ara Pads Augustas), cu

204

procesiunea ceremonială a familiei imperiale şi a senatorilor, care oferă remarcabile portrete.

Din punct de vedere sculptural, Arcul de triumf al lui Titus (secolul I d. Hr.)., un alt monument remarcabil, care glorifică victoria romană în războaiele iudaice, prezintă o nouă viziune asupra spaţialităţii, graţie racurs-ului în care sunt prezentate personajele. Cele două panouri din interiorul deschiderii arcului constituie primele manifestări în forţă ale iluzionismului reliefului roman.

Un alt complex cultural, de o mare valoare nu numai artistică, dar şi informaţională, îl constituie Columna lui Traian (anul 113), cu o prima înşiruire continuă a imaginilor sculpturale. Acest vast complex sculptural cuprinde 124 de episoade din cele două războaie daco-romane, cu peste 2500 de personaje. Succesiunea scenelor urmează firul unei naraţiuni logice, ce putea fi urmărită, ca într-o demonstraţie cinematografică, de pe balustradele bibliotecilor care flancau Columna.

La sfârşitul aceluiaşi secol, este înălţată Columna lui Marcus Aurelius, cu 162 de reliefuri reprezentând campaniile împăratului din anii 172-175 împotriva marcomanilor, quazilor şi iazigilor. Vizibili-tatea ansamblului este sporită de alternanţa între altorelief şi relieful negativ, între părţile luminoase şi cele adâncite. Imaginar, privitorul devine părtaş la acţiune, senzaţia fiind conferită de unele dintre figuri care sunt reprezentate cu spatele.

Şirul monumentelor triumfale continuă cu un alt unicat al arhitecturii şi sculpturii romane - Arcul lui Septimius Severus din Leptis Magna, distrus în întregime. Decorul sculptural se compunea din 24 de bazoreliefuri, amplasate pe părţile interioare ale pilaştrilor. Puteau fi văzute reprezentările lui Septimius Severus cu fiii, triumful împăratului Caracalla. proclamarea lui Geta ca princeps iuventutis, sacrificiul în onoarea luliei Domna. Figurile se caracterizează printr-o atitudine hieratică, fiind dispuse frontal în două rânduri, pe înălţime (pseudo - perspectivă), în general, compoziţiile suferă de lipsa unor relaţii spaţiale, amintind de tradiţia artizanală. Se observă, de asemenea, o anumită aplatizare a reliefului, care este compensat prin procedee picturale, ce măresc efectele de volum şi spaţiu.

în primul sfert al secolului IV este ridicat la Roma, lângă Colosseum, vestitul Arcul lui Constantinus 7, care reunea, în acelaşi cadru, un număr impresionant de statui şi reliefuri, demontate de pe monumente rămase necunoscute şi încastrate aici. Printre acestea se numără statuile de daci deasupra coloanelor, marea friză a lui Traian

205

(toate prove,): id de la un monument traianic), panourile şi reliefurile de pe timpul !•>: Marcus Aurelius ş.a. Originale sunt doar câteva dintre compoziţii, ci i ar fi Victoriile sau friza cu naraţiune continuă, reprezentând piecarea lui Constantinus I de la Mediola la Roma, intrarea în Roma, discursul (adlocutio) şi largito. Se ajunge la tipiza-rea unui şir de motive, care constituie etapele unui program ideologic caracteristic artei romane: adlocutio (cuvântarea împăratului în faţa trupelor), aduentus (sosirea împăratului la Roma), alimenta (scena ce simbolizează acordarea asigurării de hrană pentru săraci), decursio (parada militară care avea loc cu ocazia apoteozei împăratului), largitio (danii publice; aprovizionarea plebei cu alimente), lustratio (scena purificării), profectio (plecarea trupelor, în frunte cu împăratul, într-o expediţie). Fidelitatea şi consecvenţa acţiunilor în care lipsesc procedeele de stilizare sunt caracteristice stilului artizanal, popular, care se dezvoltă în opoziţie cu cel clasic. Astfel, bipolaritatea artei sculpturale se constituie într-o caracteristică generală a artei romane.

în esenţa sa, relieful roman reflectă, într-o formulă plastică, însuşi spiritul roman, cu idealurile civice ale lui populus romanus. Atitudinea maiestoasă a personajelor, demnitatea, care este caracte-ristică tuturor figurilor, de la simplu soldat până la împărat, se constituie într-un cadru de moralitate şi virtute, ce întregeşte legenda eternităţii Romei.

Criza din secolul III d. Hr. a diminuat drastic producţia imperia-lă, astfel relieful se transferă de pe monumentele oficiale pe cele parti-culare, cum ar fi sarcofagele. Acestea înregistrează o mare diversitate de forme şi teme iconografice, printre care se evidenţiază motivele mitologice (lupta cu amazoanele, centauromahia, muncile lui Hera-cle), reprezentarea muzelor, a filosofilor. De un interes aparte se bucură compoziţiile biografice, cum ar fi Sarcofagul annonei (al aprovizionării cu grâu) din Muzeul naţional de la Roma.

Arta sculpturală nu este numai apanajul Romei, ea cunoscând o dezvoltarea furtunoasă şi la nivelul provinciilor. Preluarea unor forme şi teme iconografice, de diverse niveluri de realizare, face parte din procesul de romanizare a teritoriilor cucerite, principalii comanditari fiind funcţionarii romani.

în maniera unei interpretatio romana au supravieţuit, sub diverse forme, elemente ale tradiţiei plastice figurative locale, ce-i drept, cu o intensitate diferită, în funcţie de specificul zonei. Treptat, sculptura funerară sub formă de stele, edicule şi statui se genera-lizează, făcând tot mai pregnant caracterul artizanal al producţiei

206

artistice. Antropomorfismul grec, de factură naturistă, cedează stilului expresionist, aşa cum îl defineşte G. Rodenwald: predominarea reliefului negativ, redarea iluzionistă a volumelor, prin prelucrarea exclusivă a suprafeţelor. Figurile au o ţinută tristă şi sobră, pe care R. Bianchi-Bandinelli o traduce prin durerea de a trăi, ca simptom al crizei morale din secolul III.

Printre cele mai importante ansambluri ale artei sculpturale imperatoriale din provincii se numără monumentul luliilor de la Glanum, arcul lui Tiberius de la Orange, coloana lui Nero de la Mainz, trofeul de la Adamclisi ş.a.

în afară de relieful istoric, sunt pe larg cunoscute reliefurile de cult, în special cele consacrate lui Mithra şi lui Juppiter Dolichenus, urmate de reliefurile dionisiace, iar în provinciile dunărene - de cele ale cavalerului trac şi cavalerilor danubieni.

4. Pictura

îmbinării stilurilor arhitecturale în exterior îi corespunde ten-dinţa de modificare a interiorului edificiilor romane printr-un amplu program pictural ornamental, fie că este vorba de temple, case particulare sau palate imperiale. Prin decoraţia murală se intenţiona transformarea pereţilor într-o deschidere sau mai multe deschideri, fie pentru a mări optic încăperea şi a crea „noi" surse de lumină, fie pentru a degaja din masivitatea zidurilor, ..spărgând" spaţiile, în care sunt amplasate vaste compoziţii picturale.

Nu numai zidurile sunt supuse acestor transformări: decoraţia interioară se constituie într-un ansamblu unitar, care cuprinde, în afară de pereţi, tavanul şi pavimentul, în completarea imaginilor picturale s-a recurs şi la decorul în mozaic, care se constituie într-un alt gen al artei romane.

Romanii au cunoscut şi pictura de şevalet, despre care ştim foarte puţin, informaţiile noastre reducându-se doar la sursele scrise. Vitruviu, în Despre arhitectură, VII şi Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală, 35 au lăsat descrieri importante privind tehnicile folosite, operele artistice şi autorii acestora. Se ştie că după cucerirea Greciei, nenumărate lucrări de artă iau calea Romei, unde, iniţial, sunt expuse pentru a fi contemplate în temple sau în spaţii publice special amenajate (pinacotecă).

207

Revenind la frescă, trebuie să menţionăm că reconstituirea principiilor şi a motivelor artistice ar fi fost de neînchipuit fără desco-peririle de la Pompei şi Herculanum. care se constituie într-un important lot de studiu. Analiza acestora a permis identificarea celor 4 stiluri, zise pompeiene, cu mai multe variante (după A. Mau):

1. Stilul crustelor, pereţii fiind pictaţi cu mari placaje de piatrăsau marmură. De origine elenistică, acest tip de decoraţiune seîncadrează cronologic între anii 200 - 80 î. Hr. (exemplu casa luiSallustius de la Pompei, sfârşitul secolului II î. Hr.)

2. Stilul arhitectural, care oferă interiorului o largă perspectivăarhitecturală, prin folosirea peisajelor urbane şi a statuilor. A fostpracticat între anii 90-80 - sfârşitul secolului I î. Hr. la Pompei şiRoma. Casa „grifonilor" de la Roma, „peisajele Odiseei"(Roma) sau„casa lui MenandnC la Pompei ilustrează diferitele variante aleacestui stil.

3. Stilul capricios (sau ornamental), când ornamentul arhitectonic se rezumă numai la coloane, piedestale şi cornişe, careîncadrează mari suprafeţe monocrome, care au pe mijloc „candelabre"sau tablouri decorative, de cele mai multe ori de factură miniaturală(sfârşitul secolului I î. Hr. -mijlocul secolului l d.Hr.). Exemple:casele lui Caecilius lucundus, a lui Lucretius Pronto de la Pompei.

4. Stilul compozit sau fantastic, care îmbină elemente din toatecelelalte stiluri, caracterizându-se prin tendinţe iraţionale, îmbinate cuun joc de linii rococo. După catastrofa din anul 79, când Pompeiuldispare sub lava Vezuviului. la Roma continuă să fie practicat până lasfârşitul secolul I d.Hr. exemplu: casa Vetiilor la Pompei sau DomusAureaja Roma.

începând cu secolul II se produce o depreciere a picturii murale, care dobândeşte un caracter artizanal, spre deosebire de arta mozai-cului, de exemplu, sau a picturii de şevalet.

In ceea ce priveşte repertoriul tematic, acesta, în mare parte, este inspirat din tradiţia grecească. Aventurile din Odiseea, Judecata lui Paris, Zborul lui Icar. Tezeu si Ariadna, Tezeu ucigând minotaurul sunt doar câteva din temele preferate de romani, care duc spre ideea de armonie. Au fost „împrumutate" până şi peisajele greceşti, care acope-reau, uneori, pereţi întregi şi care se vroiau o evadare din lumea reală.

Aflată sub influenţa picturii elenistice, pictura romană excelează în motive triumfale, prin care se celebrează victoriile răsunătoare ale romanilor (biruinţa lui L. Papirius Cursor asupra samniţilor în anul 272 î. Hr.. cea a lui M. Fulvius Falccus asupra volsiniilor, în 264 î. Hr. ş.a.).

208

Transformarea interiorului nu era o operă exclusiv picturală, succesul ei fiind asigurat şi de splendide compoziţii în mozaic, care se dezvoltă în paralel şi în strânsă relaţie cu pictura.

Cele mai vechi mozaicuri pavimentare datează din perioada elenistică; ulterior a fost elaborată şi varianta parietală, în forma în care a fost descoperită la Pompei, începând cu secolul II, arta mozaicului cunoaşte o largă dezvoltare în tot imperiul, caracterizându-se printr-o mare diversitate tematică, cromatică şi de execuţie. Cele mai de efect au fost mozaicurile realizate în tehnica opus tessellatum, adică din îmbinarea unor cubuleţe din roci policrome diferite, iar mai târziu - din bucăţele colorate din sticlă (opus musiuum).

în timpul republicii, cel mai răspândit a fost mozaicul alb-negru (de obicei fondul era alb. cu ornamentaţia de culoarea neagră), care permitea acoperirea unor spaţii întinse. Printre motivele decorative se numără meandrul. imbricaţia, rozeta, „tabla de şah'', labirintul, cercurile intersectate, şiruri de pătrate, rombul.

Secolul II este secolul „stilului înflorit", al arabescurilor geo-metrice şi curbiliniare (de exemplu: mozaicul din casa Iui Bacchus şi Ariadna de la Ostia), iar începând cu al doilea sfert câştigă teren tot mai mult mozaicul figurativ. Tematica iconografică este foarte diversă şi luxuriantă, axată pe imagini din ciclul marin (de exemplu: mozaicul din termele lui Neptun sau cel din termele forului, ambele de la Ostia) sau. mitologic (Răpirea Europei, Tezeii şi Minatorul. Răpirea Proserpinei ş.a).

Cele mai importante zone ale mozaicului policrom sunt cele asiatice (Antiohia), cele din nordul Africii (termele de la Acholla) şi cele de pe Rin, care oferă modele originale.

H. Urbanismul

Secolul de aur al lui Augustus a însemnat şi o schimbare de imagine a Romei, care, dintr-un oraş de cărămidă, devine unul de marmură, cel puţin la nivelul edificiilor publice.

Dar începuturile Urbei au fost mult mai sumbre, Roma confrun-tându-se mereu cu pericolul de a fi înghiţită de ape. Problemele legate de asanarea mlaştinii se înscriu printre preocupările regilor etrusci. In aceeaşi perioadă s-au căutat soluţii şi pentru aprovizionarea oraşului cu apă, montându-se în acest sens cisterne. Abia în secolul al Ill-lea î. Hr. s-a început construcţia primului apeduct.

209

Din punct de vedere structural, viaţa oraşului se desfăşura, în cea mai mare parte, în For - piaţa publică, aflată la poalele Capitoliului. Aici se afla Curia, unde se întrunea senatul, în faţa Curiei se afla Comitium, o piaţă dreptunghiulară, unde se afla un pom sacru -„smochinul Ruminai" şi un mormânt, presupus a fi, fie al lui Romulus, fie al lui Faustulus (păstorul care i-a crescut pe cei doi fraţi, Romulus şi Remus) sau al lui Hostius Hostilius. în totalitate. Forul acoperea o suprafaţă de cea 2 ha, fiind mărginit de un şir de tarabe şi prăvălii, unde-şi făceau orăşenii cumpărăturile (ulterior s-a încercat degajarea spaţiului prin construirea unor pieţe noi, cum ar fi Forum Boarium sau Forum Holitorium).

Forul era străbătut de Via sacra, care ducea spre templul lui Jupiter de pe colina Capitoliului. Intrarea era încadrată de templele Vestei şi Regia, iar la ieşire se trecea pe lângă templul lui Saturn (unde era păstrat aerarium Satumi, visteria statului) şi cel al fraţilor Castor şi Polux.

Sub influenţa ideilor elenistice, se modifică sau mai bine zis. se pun bazele cu adevărat a unei concepţii urbanistice, pe care o vor aplica şi celelalte oraşe din Italia.

Cel care se opune haosului urbanistic, încercând instituirea unei ordini, a fost Caesar. Acesta a privilegiat construcţiile religioase, iar prin adoptarea unei legi, în iunie 45 (lex de Urbe augenda), este elaborat un adevărat plan urbanistic.

Este reamenajat For-ui republican, dar, în virtutea transfor-mărilor politice din ultimul secol, acesta nu mai focalizează întreaga viaţă politică. Creşterea demografică a determinat extinderea zonei pomeriale. şi, implicit apariţia unor noi cartiere, pieţe publice, grădini, teatre şi terme. Caesar a iniţiat şi construcţia unui alt for, Forul lulium, care a fost terminat în anul 46 î. Hr. Se remarcă o schimbare de stil. în care eleganţa este mult apreciată şi cultivată, iar grija pentru ordonarea spaţiului dă naştere unei viziuni raţionaliste asupra arhitecturii. Elaborarea unei noi estetici vine să reflecte transformările majore din viaţa politică, influenţând, respectiv, modificările mentalului.

Pe timpul lui Augustus a fost desăvârşită construcţia Forului lui Caesar, dar eforturile principelui s-au îndreptat spre conceperea şi înălţarea unui alt Forum alăturat - Forul lui Augustus, dominat de statuia colosală a Principelui. Orientarea edificiilor s-a făcut de-a lungul a două axe perpendiculare: una lega templul lui Marte (la care s-a lucrat peste 40 de ani) cu aula Colosului (aflată pe partea septentrională a porticului), respectiv statuia răzbunătorului Marte eu cea a lui Augustus, iar cealaltă urmărea cele două aliniamente de statui

210

ale regilor Albei şi ai Romei, care uneau reprezentările celor doi întemeietori ai Cetăţii: Eneas şi Romulus.

Se dezvoltă în continuare sistemul de apeducte; în arhitectură, capitelul corintian reuşeşte să se absolutizeze, eliminând treptat capitelul doric şi pe cel ionic.

Dezvoltarea urbanismului nu este caracteristică doar Romei. Pornind de la modelul oferit de Cetate, planul urbanistic este transpus şi în alte oraşe din Italia, ca Tibur, Pompei, Praeneste sau în cele din provincie.

I. Viaţa cotidiană între lux şi austeritate

Un aspect interesant al istoriei romanilor ţine de modul lor de viaţă, care în mod implicit, le-a determinat şi mentalitatea. O abordare exclusivistă, doar din perspectiva social-politică a istoriei Romei, ar oferi o imagine trunchiată a ceea ce a fost Roma, cu perioadele ei de măreţie şi decadenţă. Schimbările care s-au produs în mentalitatea romană explică, în mare parte, schimbările sociale şi politice şi viceversa.

Ascensiunea Romei a deschis calea măreţiei, dar şi a decadenţei, totodată. Deschiderea extraordinară de care au beneficiat romanii, venind în contact cu alte civilizaţii, cât şi acumularea unor averi imen-se, au alimentat poftele mereu crescânde ale acestora pentru exotism, începând cu procurarea unor delicatese gastronomice până la preluarea unor doctrine filosofice, în acest sens. P. Grimai, vorbeşte despre două istorii, una mare (politică) şi una mică (a vieţii cotidiene), astfel încât ..poate nu este o exagerare să pretinzi că istoria lumii a fost schimbată în ziua în care grecii i-au învăţat pe cuceritorii lor arta de a se ospăta mai bine"(Viaţa in Roma antică, 8).

Pentru a ilustra mai bine transformările survenite în viaţa roma-nilor, să ne oprim asupra câtorva exemple concrete, cum ar fi evoluţia locuinţei sau a hranei, adică a modului de a se alimenta. Dacă la început locuinţa cuprindea doar tablinum şi două încăperi aferente, ulterior se remarcă extinderea acesteia în jurul unei curţi interioare; apar edificii cu etaj. prevăzute cu balcoane (insulae), iar din secolele III -11 î. Hr., sub influenţa tradiţiei elenistice, apar bazinele interioare, înglobate în locuinţă. Şi în provincii se remarcă schimbări radicale: de exemplu, în casa Faunului din Pompei apare un al doilea atrium, eu 4 coloane, ce încadrează un bazin. Inversarea mişcării sociologice, conduce spre o deplasare susţinută de la oraş la sat. unde apar un şir de conace, concepute după normele elenistice.

211

începarJ cu a doua jumătate a secolului I î. Hr. la Roma sunt amena-jate tot nai multe parcuri private, adevărate grădini botanice, unde se regăsesc specii de plante şi animale aduse din toate colţurile Imperiului. Totodată, se instituie moda înfrumuseţării grădinilor, dar şi a interioarelor cu obiecte de artă. ceea ce i-a făcut pe romani să se comporte asemenea barbarilor, pe unde au ajuns (din Grecia, de exemplu, au^fost aduse, în special, statui şi coloane, iar din Egipt -obeliscuri). Intr-un plan mai larg, este vorba de un anumit program decorativ, cu o anumită conotaţie filosofică.

Se modifică simţitor şi regimul alimentar, bazat, iniţial, pe consumul de legume (în special, a verzei), brânză de oi şi de vaci şi foarte puţină carne de porc. Din cereale se cocea o pâine mică şi rotundă. O dată cu extinderea Romei, lumea elenistică îşi îmbie cuceritorul cu o diversitate de preparate gastronomice, în faţa cărora era greu să rezişti. Cei mai bogaţi cetăţeni cheltuiesc averi întregi pentru a-şi procura cutare sau cutare aliment sau soi de vin. Plinius cel Bătrân, în Historia naturalis. face o „hartă" a locurilor de origine şi a traseelor comerciale, de unde ajungeau pe masa bogaţilor cele mai alese delicatese (de exemplu, fazanii sunt aduşi din Colhida. iar bibilicile - din Africa). Se intensifică practica banchetelor, iar gastronomia devine o artă.

*.

întrebări recapitulative:1. Desemnaţi principalele sărbători religioase romane.2. Ierarhia sacerdotală ia Roma.3. Raporturile între cultura romană şi cea greacă.4. Contribuţia romanilor la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.5. Evoluţia concepţiei urbanistice a Romei în timpul Imperiului.

Propuneri de referate:1. Relaţia dintre zei şi oameni în statul roman (Republică, Imperiu).2. Dreptul roman între tradiţie şi modernitate.3. Ovidiu şi elegiile surghiunului ca sursă istorică.

212

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

A. Izvoare

Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. D. Popescu, Bucureşti, 1982.Appian, Războaiele civile, coord. A. Frenkian, Bucureşti, 1957.Aulus Gellius, Nopţi attice. tr. D. Popescu, Bucureşti, 1965.Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatcovvski, vol. I-III, Bucureşti,

1973-1985.Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, tr. R. Hîncu şi VI. Iliescu,

Bucureşti, 1981.lulius Caesar, Gains. Războiul civil, tr. E. Poghirc, Bucureşti, 1964.Plinius, Naturalis historia. tr. 1. Costa şi T. Dinu, vol. I-IV, laşi,

Polirom, 2001.Plutarh, Vieţi paralele, tr. N.I. Barabu, voi. I-V, Bucureşti, 1960-1971.Proza istorică latină. /Cezar, Sallustius, Titus Livius, Quintus Curtus,

Tacitus, Suetonius/, tr. R. Albala, studiu introductiv şi note bio-bibliografice M.Nichita, Editura pentru literatura universală, Bucureşti. 1962.

Suetonius, Gaius Tranquillus, Vieţile celor doisprezece Cezari, tr. D.Popescu şi Georoc, Bucureşti. 1958.

Tacitus, Istorii, tr. Gh. Ceauşescu, Bucureşti, 1992.Tacitus, Anale, tr. A. Marin, Bucureşti, 1964.Titus Livius, De la fundarea Romei, tr. T. Vasilescu, F. Demetrescu,

P.H.Popescu, voi. I-V, Bucureşti, 1959-1963.Tullius Cicero, Marcus, Opere alese. tr. G.Guţu, Bucureşti. 1973.Vergilius, Publius Maro, Eneida, tr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1967.Vitruvius, Despre arhitectură, tr. G. M. Cantacuzino, Tr. Costa,

Gr. lonescu, Bucureşti, 1964.

B. Studii, sinteze

Alfôld, G.. The Social Histoiy of Rome, tr. engl. D. Braund, F. Pollock, Londra-Sydney. 1985.

Alfoldi, A., Die Stntktur des voretruskischen Romerstaates, Heidelberg, 1974.

Bandinelli, Bianchi. Rome, le centre de pouvoir. L'univers des Formes, Gallimard, Paris, 1969.

Bârzu Ligia (coord.), Credinţe fi practici religioase in Europa preis-torică şi Antichi 'c fea greco- romană, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

Bloch, R., La république romaine, Paris, 1925.Bloch, R., Cousin, J., Roma fi destinul ei, tr. I. Barbu şi Dan

Sluşanschi, 2 vol.. Bucureşti, 1985.Carcopino J., Viaţa cotidiană la Roma la apogeul imperiului. Bucu-

reşti, 1979.Cherchiai, L., Acque, grotte e del i santuari indigene nell'Italia

meridionale, „Ocnus", nr. 7/1999, pp. 205-234.Cherchiai, L., Appunti in culţi di Marica e Mefîte, Ocnus, nr. 7/1999,

pp. 235-254.Cizek, E., Istoria literaturii latine, voi. I-II, societatea Adevărul SA,

Bucureşti, 1994.Cizek, E., Istoria Romei, Editura Paideia, Bucureşti, 2002.Cizek, E., Mentalităţi si instituţii politice romane, Editura Globus,

Bucureşti, 1982.Crawford, M., Roma republicană, tr. rom. M. Gramatopol. Bucureşti,

1997.Dumézil, G., L'héritage indo-européen à Rome, Paris, 1949.Dumézil, G., Zei suverani ai indoeuropenilor, Bucureşti, 1998.Dumézil, G., Uitarea omului şi onoarea zeilor, tr. rom. G. Anania,

Bucureşti, 1998.Dumézil, G., La religion romaine archaïque, avec un appendice sur la

religion des Etrusques, Editura a 2-a, Paris, 1987.Ellul, J., Histoire des institutions, vol. I, L'antiquité, Paris, 1961.Etienne, R., Le siècle d'Auguste, Paris, 1970.Etienne, R., Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970.Grenier, A., La génie romaine dans la religion, la pensée et l'art, Paris, 1969.Grimai, P., Civilizaţia romană, vol. I -II, Bucureşti, 1973.Grimai, P., Secolul lui Augustus, Editura Corint, Bucureşti, 2002.Griiber, H. A., Coins of the Roman Republican in the British Museum,

Editura a 2-a, 1970.Gruen, E. S., The Last Generation of the Roman Republic, Berkeley -

Londra, 1974.Hannestad., N., Monumentele publice ale artei romane, vol. I-II,

Bucureşti. 1989.Hennon, Ella, Habiter et partager les terres avant les Grecc/ues, Coll.

EFR, nr 281/2001.Heurgon, J., La vie quotidienne chez les étrusques, Paris, 1961.

214

Kill'tura drevnego Rima, vol. I-II. redactor responsabil E.S.Golubcova, Moskva, ,.Nauka", 1985.

Marrou, H. I., Istoria educaţiei în antichitate, vol. I-II, Bucureşti, 1977.Martin, P., L'idée de royauté à Rome, vol. I, De la Rome royale au

consensus républicain, coll. ,,Miroir des civilisations antiques", ADOSA, Paris, 1982.

Mommigliano, A., Some Preliminary Remarks on the Religions Oppositions to the Roman Empire, în Opposition et Résistance dans le Monde Antique, Geneva, 1987, pp. 103-117.

Mommsen, Th., Istoria romană, vol. I-IV, tr. Joachim Nicolaus, Bucureşti. 1987-1991.

Morel, J.-P., L'art romain, în Histoire de l'art, Larousse, 1995.Miiller-Karpe, H., Zur stadtwerdung Roms, MDAI(R), Erg. Heft.,

nr. 8/1963.Nistor, Gh. V., Colapsul unei societăţi complexe, Bucureşti, 1994.Païs, E., Histoire romaine, des origines à l'achèvement de la conquête,

coll. „Histoire Ancienne", (éd. G. Glotz), vol. I, Paris, 1926.Pallottino, M., La langue étrusque, Paris, 1978.Pallottino, M., Le origini di Roma, „Revue classique", nr XII/1960, pp. 1 -36.Picard, Ch., Carthage, Paris, 1951.Piganiol, A., L'Empire chrétien, Paris. 1947.Piganiol, A., Histoire de Rome, Paris, 1939.Ross-Taylor, Lilly, Party Politics in the age of Caesar, Berkeley, 1949.Syme, R., The Roman Revolution, Oxford, 1960.Tudor, D., Arheologia romană. Bucureşti, 1978.Vlăduţescu, Gh.. Filosofici în Roma antică, Editura Albatros, Bucureşti. 1991.

C. Enciclopedii, dicţionare

Enciclopedia civilizaţiei romane, ed. D. Tudor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1982.

Bohîlţea F., Olariu C., Instituţii romane (dicţionar de termeni), Editura Universităţii din Bucureşti, 2000.

Fredouille, J.-CL, Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane, Bucureşti, 1974.împăraţii romani, Editura Manfred Clauss, Editura Enciclopedică, 2001.

215

Redactor: Andreea DINU Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 12.02.2004; Coli tipar: 13,5 Format: 16/61 x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti. S, 6, O.P. 83 Tel: 410 43 80; Fax. 410 43 80; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

Documents

Istoria Romei antice