ISTORIA MEDICINEI ROMÂNEŞTI

5/9/2018 ISTORIA MEDICINEI ROMÂNEŞTI - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/istoria-medicinei-romanesti 1/97

Scurtă prezentare a Dobrogei

Dobrogea, provincie românească de pe malul drept al Dunării, este o bucată de pământ fără asemănare în lume, după bogăţia evenimentelor istorice

prin care a trecut sau după frumuseţea Deltei, a litoralului românesc la Marea

Neagră, a monumentelor sale arheologice, după fascinaţia pe care a exercitat-o

în ultimele trei milenii asupra altor popoare etc.

Prin Dobrogea au trecut legendarii argonauţi, dar şi capetele încoronate

ale lui Darius – regele perşilor, Cyrus al II-lea, Filip al II-lea şi Alexandru

Macedon, Burebista Lysimach şi Cotiso – regele geţilor şi mai târziu au trecut

împăraţii romani: Traian, Adrian, Caracala, Diocleţian şi Valens, sultani turci:

Mehmet I-ul, Baiazid, Mahomed al al II-lea şi alţii.

Privit în adâncul sufletului românesc, cel mai îndrăgit oaspete al

dobrogenilor creştini rămâne apostolul Andrei, cel ce i-a creştinat pe geto-dacii

dobrogeni. Apoi, îl vom găsi pe exilatul Publius Ovidius Naso, pe marele nostru

Mihai Eminescu, vom găsi pe Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, pe Carol Davila

şi Ion Ionescu de la Brad, pe Tocilescu şi Vasile Pârvan, pe Anghel Saligny şi

Camille Allard şi pe atâţi alţii, pe care ”lumea nu putea să-i mai încapă ”, ce-au

venit pe aceste meleaguri, ”căutând pământ şi apă ”.

Ei veneau dinspre ”mişcătoarea mărilor singurătate”, dinspre Asiaîndepărtată pe la nord sau pe la sud, pe marea Caspică şi Marea Neagră. Alţii

coborau dinspre nordul continentului, alţii urcau să-şi ridice valurile de pământ

sau să înalţe cetăţi pe Dunăre pentru a-şi ocroti imperiile lor împotriva

barbarilor.

Unul dintre oaspeţii cei mai interesanţi, care au călcat pământul

dobrogean, a fost medicul francez Camille Allard, în anul 1855, de la care ne-a



rămas o descriere fără asemănare a Dobrogei şi a stării sanitare a populaţiei din

”Tatarie Dobroutcha”, lucrare apărută în 1857 la Paris. El omagiază

foiletoanele altui coleg, doctorul Caillat asupra provinciilor dunărene.

Descrierea lui Camille Allard şi Jules Michel din timpul Războiului Crimeei,

publicată şi tradusă recent de Petre Covacef – ” Souvenirs d’Orient – La

Dobroutcha” – este deosebit de fumoasă.

o Poză cu Camille Allard

Istoria Dobrogei s-a rescris după operele celor care au călătorit pe aceste

meleaguri.

Numele de Dobrogea are mai multe explicaţii. Unii cred că provine de la

Dobrotici; despotul care a stăpânit-o timp de 29 de ani (1357–1386). Alţii cred

că este un cuvânt care combină rădăcina dobro = bun, cu numele tătresc al

ţinutului Bugeac, adică Dobro-bugeac, de la care s-a ajuns la Dobrogeac şi în

final, la Dobrogea. Simbolul Dobrogei este reprezentat de doi delfini.

În secolele X–XI, Dobrogea se numea Paristrion i se întindea de laș

Silistra la gurile Dunării, dar cuprindea ora ele i inuturile de la Dunăre. Se maiș ș ț

numea iș Paradunavon. La 1253, Dobrogea se numea Valahia lui Asan. În

timpul vie ii lui Dobrotici se numeaț Dobrug-illi .

Stema Dobrogei, ca provincie româneacă

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/00/StemaDobrogea.jpg



În limba slavonă Dobrogea înseamnă pământ uscat, arid. În limba turcă –

Dobrodja înseamnă o ţară fără păduri. Dacă se găsesc păduri într-un teritoriu, în

turceşte se numeşte Delhi-Orman, aşa cum se întâmplă în sudul Dobrogei.

Mozaicul populaţional al Dobrogei are explicaţii istorice destul de

precise. Românii din Dobrogea sunt asemeni românilor din celelalte teritorii

româneşti, proveniţi din vechii traci, romanizaţi prin cucerirea acestor teritorii şi

includerea lor în Imperiu Roman. Dobrogea a fost romanizată aşa cum am văzut

şi a fost creştinată chiar înaintea Daciei. Ei au fost numiţi în diferite feluri dar,

după ce au ajuns slavii în Balcani, i-au numit vlahi, prin care slavii înţelegeau

locuitorii de origine romanică.

Câteva date geografice dobrogene

Dobrogea este formată, la nord, dintr-o arie cunoscută, între cele maifrumoase din lume, Delta Dunării, care este cel mai tânăr pământ românesc, ce

încă se mai naşte sub ochii noştri.

Urmează o zonă extrem de veche, cu munţi mai vârstnici decât munţii

Carpaţi, cunoscuţi sub numele de Masivul Tulcei sau Munţii Dobrogei, munţii

munţii Măcinului, care reprezintă partea de răsărit a lanţului foarte vechi al

munţilor hercinici.

Mai la sud este un platou, numit platoul prebalcanic dobrogeran. De-a

lungul istoriei, înaintarea cordoanelor de pământ spre mare, prin aluviunile

cărate de Dunăre, s-au separat numeroase lagune, lacurile adevărate ce nu mai

au legătură cu mare cum ar fi: Razelm, Sinoe, iar la sud de Capul Midia,

curenţii litoralului, golfurile de altădată au devenit lacurile: Taşaul, Siut-Ghiol,

Techirghiol, Mangalia. Acestea sunt exclusiv opera mării. Masivul Tulcei atinge



451 de metri (muntele Ţuţuiatu) dar, în mare parte, are cel mult 200 de metri.

Aceşti munţi se observă mai uşor la nord, unde sunt în vecinătatea zonei

aluvionare danubiene, decât la sud, unde se continuă insensibil cu platoul

dobrogean. După acest teritoriu hercinic există o vale cu o lungă istorie, numită

valea Carasu, ce separă Dobrogea hercinică la nord de Dobrogea sudică sau

platoul prebalcanic.

Centrul Dobrogei este o depresiune de 10–45 de metri altitudine, care a

făcut posibilă construcţia canalului Dunăre – Marea Neagră. Numai partea

sudică a Dobrogei este, în realitate, acest platou prebalcanic, cunoscut sub

numele de Deliorman. Partea centrală a Dobrogei este, practic, o prelungire a

Bărăganului, pe malul drept al Dunării, până la Marea Neagră. Chiar şi climatul

acestei părţi a Dobrogei este de tip continental, în comparaţie cu Delta Dunării

şi Deliormanul sudic, unde umiditatea este mult mai mare. Marea Neagră face

ca iernile să fie mai blânde, iar verile mai puţin toride cu 1–3 º Celsus.

Dobrogenii s-au obişnuit cu secetele din zona centrală a acestei regiuni, dar mai

ales cu crivăţul, care bate dinspre nord, nord-est, dând climatului o configuraţie

ucrainiană. Centrul Dobrogei este o stepă tipică similară Bărăganului,

Bugeagului şi Ucrainei, favorabile culturii gramineelor, dar şi culturii viţei de

vie.

In sudul acestei regiuni aparent aride, se afla intinse zone impadurite, dupa

care se intra in zonele manoase din imprejurimile Varnei, ale Balcicului.

Pe putinele fire de apa dulce care nu ajung sa devina rauri adevarate s-aucladit satele dobrogene.

Intinderile de pamant despart aceste sate indepartate unul de altul. Ele si-audovedit bogatia, iar lacurile si Canalul Dunare-Marea Neagra au dat sperantelefolosirii apelor pentru irigatii, dupa milenii de odihna a acestor pamanturi.



DOBROGEA

* * *

Cercetările arheologice dobrogene le datorăm unor două mari

personalităţi şi anume lui Grigore Tocilescu şi Vasile Pârvan. Amândoi au fost

profesori de istorie antică la Universitatea din Bucureşti şi directori ai Muzeului

Naţional de Antichităţi. Ei au creat o şcoală, care le-a continuat cercetările în

epoca modernă, centraţi pe ” Muzeul de Arheologie” din Constanţa. Arheologia

este, uneori, vizibilă cu ochiul liber, cum ar fi la Histria, la Tomis, la Valul lui

Traian, bisericile în cretă de la Basarabi şi multe altele.

Arheologia Dobrogei este fabuloasă şi a trecut prin momente de mare

strălucire, cum ar fi cel al descoperirii trofeului roman de la Adamclisi,

monument triumfal ridicat în memoria luptelor cu dacii şi cunoscut sub numele

de ”Tropaeum Traiani ”.

Despre aceste cercetări au scris numeroşi arheologi şi istorici, începând

cu Tocilescu şi Pârvan şi continuând cu N. Iorga, N. Bănescu, I. Brătianu, B.

Pick, K. Regling, J. Weiss (Saraievo), numeroşi istorici contemporani (Pipidi,

A. Rădulescu, Suceveanu, Andrieşescu etc.).

De o mare relevanţă rămâne ”Getica”, în care V. Pârvan a descris

protoistoria Daciei. Din păcate, Pârvan a murit tânăr, la 45 de ani a întrerupt

cercetările sale, de o valoare inestimabilă.

Temele cele mai celebre, care au fost urmărite de arheologi, în Dobrogea

au fost referitoare la neolitic, apoi la penetraţia grecească spre Marea Neagră şi

spre Valea Dunării, civilizaţia romană în Dobrogea, creştinarea poporului

român, civilizaţia Scythiei Minor şi a Moesiei etc.



Din perioada preistorică, arheologii au găsit numeroase similitudini între

descoperirile de pe cele două maluri ale Dunării, cum ar fi: cele referitoare la

civilizaţia Gumelniţa, cele de la Atmangeana Tătărească, unde se văd pe o

înălţime de şase metri patru straturi istorice succesive, civilizaţia Boian etc.

Muzeele din Constanţa, Tulcea şi Cernavodă şi altele, au numeroase

obiecte de ceramică cu frumoase picturi în spirală sau excizii cu o substanţă

albă, dovedind un rafinament deosebit.

Populaţia anonimă, din aceste perioade, a lăsat o moştenire excepţională,

cum ar fi cea cunoscută la Hamangia, cu frumoasele ei statuiete antropomorfe,sculptate în piatră, alături de schelete umane.

În ceea ce priveşte civilizaţia geţilor, din Scythia Minor, avem informaţii

oferite scrise, începând cu expediţia lui Darius contra sciţilor în anii 514–513,

î. Hr. Primii istorici de o importanţă extraordinară, în ceea ce priveşte teritoriul

Dobrogei actuale au fost HERODOT (”Istorii IV, 93”), TUKIDIDES (”Istorii

II, 96”), STRABON (”Geographia VII, 10”) şi POLIAINOS (”Stratageme VII,

38”), JORDANES (”Getica”), DIO CASIUS, PLINIUS CEL BĂTRÂN. Aceştia

au o importanţă covârşitoare, deoarece vorbesc de această parte a lumii

civilizate pe o perioadă de 900 de ani, secolele VII î.Hr. – II d. Hr. Practic, ei

ne dau informaţii despre geţi şi despre vechea Scythie Minor.



Bustul lui Herodot din Bodrum , oraşul său natal / 484 î.Hr. – cca.425 î.Hr.

Tukidides ( 460 î. Hr. – cca. 396 î. Hr. )

sau

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bodrum

http://es.wikipedia.org/wiki/460_a._C.

http://es.wikipedia.org/wiki/Archivo:Thucydides_pushkin02.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:BodrumHerodot.jpg

http://es.wikipedia.org/wiki/460_a._C.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bodrum



Bustul lui Tucidide, aflat la ” Royal Ontario Museum” (poza din dreapta)

Strabon (63 sau 60 î. Hr. – 21 sau 26 d. Hr.)

sau

Lucius Claudius Cassius Dio ( 155 sau 163 / 164 – d. după 229 )

http://ro.wikipedia.org/wiki/155




http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.antinopolis.org/antinousvaticano.jpg&imgrefurl=http://www.rojinliyiz.com/tarih-kosesi/130903-5000-yillik-kurt-tarihi/&usg=__64y7q0T5nOS056KJ6Tp8bNZgQIM=&h=564&w=314&sz=46&hl=ro&start=1&sig2=GIctwvd4eDuaB5H59yKaGg&um=1&itbs=1&tbnid=yBDevf7gGTnwdM:&tbnh=134&tbnw=75&prev=/images?q=dio+cassius+photo&um=1&hl=ro&sa=X&tbs=isch:1&ei=pDDyS9YlxaiyBsuC3JoM

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://z.about.com/d/ancienthistory/1/0/m/j/2/DrusuMinor.jpg&imgrefurl=http://ancienthistory.about.com/od/romans/tp/RomansD.htm&usg=__lLhNj7IwsfV0WH_8vgWrvsnumL0=&h=500&w=399&sz=178&hl=ro&start=2&sig2=xnG_r_uPzMFUhZ88JrImsw&um=1&itbs=1&tbnid=Ipp0b45tSduQQM:&tbnh=130&tbnw=104&prev=/images?q=dio+cassius+photo&um=1&hl=ro&sa=X&tbs=isch:1&ei=pDDyS9YlxaiyBsuC3JoM

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Strabo.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Thucydides-bust-cutout_ROM.jpg







Lui Poliainos nu i-am gasit nici date nici poză.

Gaius Plinius Secundus, numit pe scurt Plinius cel Bătrân

(23 d.Hr. 24 august 79

)

Nici lui Jordanes nu i-am gasit date şi poză.

Herodot este, considerat de mulţi, drept ” părintele” umanităţii, opera lui

istorică fiind de importanţă universală. Scrierile lui se referă şi la ţinutul dintre

Dunăre şi Marea Neagră, locuit de geţi şi apoi de sciţi, sub numele de Scythia

Minor. Herodot a călătorit 8 ani de zile în ţările şi imperiile vremii sale,

cunoscute în lumea greacă apoi, a scris nouă cărţi, care au fost cunoscute şi la

noi, printr-un text tălmăcit în limba română. Acest text s-a descoperit la

mânăstirea Coşula din judeţul Botoşani, de către istoricul profesor Nicolae

Iorga, în 1908, care l-a şi tipărit.

http://ro.wikipedia.org/wiki/24_august


http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Plinyelder.jpg





Iorga l-a considerat traducător pe Eustatie Logofătul. Acesta a trăit în vremea

lui Vasile Lupu şi a tradus opera lui Herodot la 1645, din limba greacă,

probabil, întrebuinţând un manuscris. Victor Crăciun îl consideră pe Herodot

”mărturisitorul dintîi al istoriei universale”. El era grec de obârşie şi a trăit,

probabil, între 484–425 î. Hr. El ne dă primele informaţii scrise şi despre traco-

geţi.



Darius, regele perşilor, vine în Scythia

Darius ( 550 î.Hr. – 486 î.Hr .)

Darius, marele rege, a sosit pe drumurile care existau atunci în Scythia,

spre ţărmul Mării Negre şi a purtat lupte cu geţii ”cei mai viteji şi mai drepţi

dintre traci”.

Perşii au învins şi şi-au deschis drumul spre Dunăre, ajutaţi de o flotă

grecească vasală, în apropierea Deltei. Cultul acestor geţi era acelaşi cu cel al

dacilor, crezând în Zamolxis. Numeroşi autori, printre care şi Ovidius, confirmă

faptul că Dobrogea era locuită de geţi. De altfel, numeroase localităţi aveau

numele de dave (Capidava, Sucidava, Buteridava, Scaidava, Zismudava,

Muridava etc.). Şi numele purtate de locuitori erau similare dacilor. Se cunosc

nume ca: Seiciperis, Mamutzis, Decibalis. Ca preocupare, geţii dobrogeni erau

şi ei, agricultori şi crescători de animale, ca şi dacii. Primii invadatori ai geţilor

dobrogeni au fost cimerienii şi sciţii (secolul X î. Hr.), apoi agatârşii. Aceştia au

dispărut în masa tracilor autohtoni. Darius a găsit aceste populaţii în Dobrogea,

http://ro.wikipedia.org/wiki/550_%C3%AE.Hr.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=486_%C3%AE.Hr.&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:DariusGIMP.jpg


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=486_%C3%AE.Hr.&action=edit&redlink=1



dar logica ne spune că el găsit aici, deja prezenţi sciţii şi cimerienii, absorbiţi de

traci, cu care a terminat luptele printr-un eşec. Darius a fost nevoit să pună capăt

luptelor şi să se retragă la sud de Dunăre, apoi traversând Bosforul, s-a întors în

Asia.

Iată cum descrie Herodot acest episod din istoria strămoşilor noştri:

” Înainte de a sosi la Istru, primul popor, pe care îl supuse Darius, au fost geţii,

care, cred că sunt nemuritori. Căci tracii, care stăpînesc părţile Salmydessului

şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria şi care se numesc

Scyrmiazi şi Nipsei, se predaseră lui Darius, fără de luptă, iar geţii, hotărîndu-

se la o împotrivire îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai

viteji şi mai drepţi dintre traci...”. Iată în ce chip se socotesc tracii nemuritori:

” Ei nu cred că mor, ci că cei care au repausat, se duc la zeul Zamolxis...

Poporul tracilor este, după indieni, cel mai mare dintre toate popoarele. Dacă

ei ar fi guvernaţi de unul singur sau dacă ar fi uniţi, ar fi de neînvins şi, după

mine, cei mai puternici din lume. Această unire este greu de realizat şi nu se va

înfăptui niciodată. De aceea, ei, sunt slabi. Ei poartă diferite numiri, după

regiunea în care trăiesc...”. Cu ocazia acestei expediţii a lui Darius contra

sciţilor din anii 514–513 î. Hr., am avut primele informaţii şi despre geţi.

Războiul lui Cyrus cu regina masageţilor – Tomiris

Informaţiile despre acest război ne-au parvenit din scrierile lui Jordanes şi

anume, din opera sa ”Getica” : ” Atunci, Cyrus, regele perşilor, după un interval

mare de 630 de ani (precum atestă Posupeius Trogus), a pornit un război

nimicitor pentru sine, împotriva reginei geţilor – Tomiris. Îmbărbătat de

victoriile dobîndite în Asia, a căutat să subjuge pe geţi, cărora le era regină

Tomiris, precum am spus. Aceasta, deşi ar fi putut să oprească înaintarea lui

Cyrus la rîul Abraxis, i-a permis, totuşi, trecerea, socotind mai onorabil să-l



învingă cu armele, decît să profite de avantajul locului, ceea ce s-a şi întîmplat.

Cînd a venit Cyrus pentru prima dată, norocul a fost de partea parţilor, pînă

într-atît încît şi fiul Tomirei şi cea mai mare parte din armată au căzut în luptă.

Dar, continuînd războiul, geţii cu regina lor, i-au învins pe parţi şi i-au supus,

luîndu-le o bogată pradă. Acolo şi atunci a văzut neamul goţilor, pentru prima

dată, corturi de mătase. Iar regina Tomiris, mărindu-şi victoria şi făcîndu-se

stăpînă pe atît de mari prăzi de la duşmani, după ce a trecut în partea Moesiei,

ce se numeşte Scythia Minor, cu numele luat de la Scythia cea Mare, a construit

o cetate pe ţărmul moesiac al Pontului, numind-o Tomis , de la numele său”.

De numele lui Tomiris, se leagă, după unii cercetători, şi numele de

Tomis.

De altfel, regele Cyrus al II-lea, şi-a găsit sfârşitul sângeros în luptele cu

masageţii, în anul 530, în perioada când s-a construit cetatea Tomisului.

Cyrus al II-ea (600 î. Hr. sau 576 î. Hr.– 530 î. Hr.)

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.payvand.com/news/08/feb/king_cyrus.jpg&imgrefurl=http://www.payvand.com/news/08/feb/1179.html&usg=__dOQcZ1GSlWdBLNdCL_IWWcGNviM=&h=210&w=175&sz=18&hl=ro&start=1&sig2=mITLaEhUOfkI5hBTlpvGUw&um=1&itbs=1&tbnid=yWJ_7hh2hNorIM:&tbnh=106&tbnw=88&prev=/images?q=Cyrus+the+king+photo&um=1&hl=ro&sa=X&tbs=isch:1&ei=GVbyS6XYNNHasAbmjvCcDA



Mausoleul lui Cyrus al II-lea

Mai greu de înţeles mi se pare moartea lui Cyrus în luptele cu Tomiris,

deoarece, dacă acest lucru s-a petrecut în Asia, în apropierea râului Aracsul /

Abraxis, ar fi logic să presupunem şi peregrinările reginei geţilor, prin acele

îndepărtate locuri.

Victoria geţilor asupra lui Cyrus, nu este greu de înţeles, datorită vitejiilor

acestora în lupte şi numărului lor impresionant. Iată cum îi descrie Ovidius:

”Vrei tu să aflii poate şi cine-s tomitanii

Şi ce fel de năravuri se văd în jurul meu?

Cu geţii în amestec, sunt grecii de pe-aice,

Dar geţii cei războinici îi covîrşesc pe greci

Călari pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii

Tot mişună pe drumuri: cînd vin şi cînd se-ntorc!

Nici unul nu-i să n-aibă la dînsul arc şi tolbă.



Şi cu venin de şarpe sunt unse-a lor săgeţi,

Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte,

Şi barba nu şi-o taie, nici părul de pe cap

Şi mîna lor îndată te-njunghie cu cuţitul,

Căci tot bărbatul are cuţit la coapsa lui.”

Eminescu, omul deplin al culturii române şi cel mai mare mărturisitor al

nostru, a cunoscut acest război şi vitejiile lui Tomiris. Este clar că Eminescu i-a

citit pe Herodot, pe Jordanes şi pe alţii, care le-au urmat, aşa cum din antichitate

l-a cunoscut pe Homer, de la care a preluat fapte mitologico-istorice. Aşa ne

explicăm şi preluarea imaginii reginei-zeitate, Tomiris, cea care l-a învins pe

Cyrus al II-lea (556–530 î. Hr.). El a construit spiritul geto-tracic, pe care dorea

să-l prefacă într-o mare epopee naţională. Din această epopee avem unele

pasaje, dar şi unele poezii închegate: ” Rugăciunea unui dac”, ”Gemenii ”,

” Sarmis”, ” Memento mori ”. Ceea ce Ovidiu a văzut cu ochii, exilat la Tomis,

Eminescu a văzut cu sufletul, exilat de la Iaşi la Bucureşti. El a identificat-o pe

Tomiris cu iubita lui, Veronica Micle, scriind nepieritoare gânduri despre ea:

”Eu strig cu glas sălbatic, flămînd: O, stai Tomiris

*

Frumoasă, ah, frumoasă, putut-ai fi Tomiris

*

Cu toat-a mea durere, eu te-am iubit Tomiris



*

Şi-n părul lung, de aur se cufunda Tomiris

*

Te arde ochiu-mi Tomiris? Te iubesc?”

Eminescu, în marea lui dragoste, o descrie pe Tomiris cu farmecul

talentului său.

”Te-am urmărit Tomiris pînă-n a ta cămară

*

Şi luna bate dulce... şi dulce este sara

*

Dormeai sub giulgiu albastru, descopăr cu sfială

*

Te văd... frumoasă... plină... surîzătoare... goală...

*

Pe gura-abia deschisă trece suflarea caldă

*

Şi corpul de zăpadă, în lungul păr se scaldă”



Dacia pontidintre că, Geţia dintre Dunăre i Marea Neagră ș

înainte de venirea romanilor

Am amintit deja, despre expediţiile lui Darius şi ale lui Cyrus al II-lea,

împotriva geţilor şi despre înfrângerile lor în încercarea de a-i cuceri.

Istoricii au stabilit, cu precizie, că atunci când începe civilizaţia umană pe

aceste meleaguri, adică acum 2500 de ani, în epoca lui Herodot (484–425 î. Hr.)

şi Thucidide (471–400 î. Hr.), Dobrogea era locuită de geţi, care erau de originetracică. Aceşti traci erau prezenţi aici, cu mult înainte. Ei sunt citaţi, de

exemplu, în sec. X î. Hr., de către Homer, care spune că aceşti traci ocupau

teritoriul dintre ţărmurile Pontului şi Istru (Dunărea). Limba tracilor şi a geţilor

era comună şi geţii erau înrudiţi cu dacii de la nord de Dunăre, cu odrişii, cu

peucii etc., aşa cum se ştie de la Strabon, Dio Casius, Plinius cel Bătrân etc.

Toate aceste ramuri ale tracilor, vorbeau o limbă comună, aveau acelaşi port şi

cam aceleaşi obiceiuri.

Cetăţile greceşti de la Pontul Euxin

Începând din secolele VII–VI î. Hr. au venit, aici, coloniştii greci, cei

dintâi fiind milesieni. Ei nu au venit numai pe malul Mării Negre, cum seconsidera, de obicei, ci au înaintat şi pe Dunăre, înfiinţând cetăţi şi pe ţărmul

Istrului, cum ar fi Istropolis (sau Istros, care astăzi nu mai există dar, este

pomenit de Herodot şi se afla în dreptul lacului Sinoe) şi Aegissus (actuala

Tulcea), Axiopolis (la sud de Cernavodă).

Localităţile de pe malul Mării Negre sunt nu numai binecunoscutele

Histria, Tomis şi Callatis, ci şi multe altele mai mici, cum ar fi Orgame, numită



în epoca romană Argamum, aşezată, probabil, lângă Jurilovca, la Capul

Doloşman.

O altă cetate grecească, s-ar fi aflat la sud de Tomis, poate lângă Capul

Tuzla, purtând numele de Stratonis Turris.

Mai sunt menţionate şi alte cetăţi greceşti, despre care nu se ştie nimic,

deşi au fost în Dobrogea actuală: Parthenopolis, Aphradisias, Eumeneea,

Heracleia, Nymphaion, Gerania. Nu se ştie, precis, nici cum arăta pe atunci,

Insula Şerpilor, numită Insula Albă, Leuké sau Akilleis. Aici făceau escală

milesienii şi se ştie că avea un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protector al navigaţiei şi comerţului. Se poate concluziona că a existat o salbă

întreagă, de cetăţi greceşti pe ţărmul de vest al Mării Negre, de la Apollonia

Pontică (în Bulgaria de astăzi), până la Ollia, în limanul Bugului.

Cetăţile greceşti erau, de fapt, cetăţi state (polis) şi au apărut din secolul

VIII î. Hr. Prezenţa grecilor, cum am mai menţionat, s-a întins şi pe Dunăre,

astfel încât, până la confluenţa cu Siretul, Istrosul (Dunărea) era o apă

grecească. Aici se aflau morunii, sturionii apreciaţi de greci şi ajungeau în

Grecia ca peşti, pe jumătate, săraţi. Morunul, nisetrul, cega şi păstruga făceau

faima acelor locuri.

Cetăţile greceşti vest-pontice au aderat la ” Liga de la Delos”, care a

facilitat întărirea democraţiei în Histria. Aşa se şi explică expediţia lui Pericle în

regiunea Pontului, din anul 450 î. Hr. El. Şi-a câştigat, aici, aliaţi, având în

vedere perspectiva politicii lui economice. Şi urmaşii lui Pericle au manifestat

interes pentru grâul importat de la geto-daci, care în secolul IV î. Hr., după cum

declarase Demosthene, asigura două treimi din consumul de cereale al Atticii.

Era o adevărată concurenţă pentru aceste cereale, între atenieni şi celelalte

cetăţi din lumea greacă.



În epoca de înflorire a acestor cetăţi greceşti, în interiorul actualei

Dobroge, în a doua jumătate a secolului V î. Hr., au năvălit Odryssi, care i-au

cucerit pe geţi şi au format împreună cu ei un stat foarte puternic, întins din

Valea Maritzei (după Thucidide), până la gurile Dunării.

În afară de geţi, aici, au mai vieţuit şi alte triburi, cum ar fi: peucii (în

Delta Dunării), tribalii (pe lângă Dunăre), troglodiţii (în cotul Dunării, între

Măcin şi Tulcea), bastarnii (deasupra Deltei Dunării).

Aceste triburi apar în scrierile lui Strabon, Ovidius, Ammien Marcelin şi

au fost supuse în secolul IV î. Hr. de către macedoneni, sub regele Filip al II-lea(359–356 î. Hr.), apoi de Alexandru Macedon (336–301 î. Hr.) şi Lysimach

(301–281 î. Hr).

În secolele II–I î. Hr., se consemnează războaiele dintre Macedonia şi Republica

Romană. Strămoşii dobrogenilor au fost alături de Macedonia, luptând

împotriva romanilor. Pe malul stâng al Dunării se coagula un mare şi puternic

stat, al dacilor, care avea aceeaşi atitudine faţă de Imperiul Roman.

După ce Darius a părăsit ţinuturile traco-getice, a urmat o perioadă,

invazia odrişilor, care au creat un regat în Dobrogea, având ca rege pe Sitalkes

şi succesor pe Seuthes I. Ceilalţi regi nu se cunosc dar, regatul lor a căzut după

luptele cu macedonenii lui Philip al II-lea.

Se cunosc, însă, numele regilor sciţi, care au bătut monedă după modelulgrecesc de la Tomis sau Callatis. Amintim pe Tanusa, Canites, Charaspes,

Acrosas şi Sarias. Aceştia făceau comerţ intens cu cetăţile greceşti de pe ţărmul

Mării Negre.

Un nume folosit pentru a desemna Dobrogea, a fost şi cel de Pontul Stâng

( Pontus Sinister , Pontus Laevus). Acest nume avea un sens pur maritim şi nu

cuprindea Dobrogea interioară.



Partea costieră a Dobrogei nu aparţinea indigenilor pentru care aici

începea lumea misterelor. Sciţii şi poate şi geţii, numeau marea cu termenul de

Akhsaena (tristă), după cum şi grecii o numeau inospitalieră. Abia ulterior, au

numit-o ospitalieră (Pontul Euxin).

Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre au fost construite pe locul altor

cetăţi mai vechi, despre care ne lipsesc documentele, dar este posibil să fi

existat incursiuni ale fenicienilor, anterioare lor. Relaţiile dintre aceste cetăţi şi

populaţia sciţilor din vecinătate, au fost bune pentru că erau reciproc,

avantajoase. Histria s-a întemeiat pe la anul 650 î. Hr. Şi a avut relaţii cu

vecinii, inclusiv, prin căsătoria la un moment dat, a unei histriene cu regele

sciţilor – Ariapeithes. Ei au avut un fiu Skyles, care a ajuns, la rândul său, rege.

……inteme…..

Ne sunt cunoscute preocupările regelui Macedoniei pentru consolidarea

frontierelor danubiene. Încercările improvizate, au fost continuate de fiul lui

Alexandru. El a înaintat spre Dunăre, ajungând să se lupte cu tribalii, conduşi de

regele Syrmos. Alexandru a trecut Dunărea şi, în stânga sa, a întâlnit forţe getice

considerabile. Geţii s-au retras, iar Alexandru nu i-a mai urmărit. Syrmos a fost

izolat pe o insulă, în mijlocul fluviului, probabil Peuce, fără a semna actele de

supunere. Ptolemeu descrie aceste lupte.

Această expediţie a avut loc în anul 335 î. Hr. Stăpânirea cetăţilor

dunărene, după aceste lupte a rămas la fel de iluzorie, ca şi după luptele purtate

de Filip al II-lea. Grecii numeau fluviul Dunărea, ” Istros” iar tracii de la sudul

Dunării îi spuneau ” Dunaris”. Timp de patru secole, geţii nu au permis fixarea

frontierelor meridionale pe Dunăre, apărându-se în faţa aventurilor militare ale

lui Darius, Filip al II-lea şi Alexandru Macedon.

Alexandru Macedon l-a numit pe generalul Zopyrion, guvernator alTraciei şi al Pontului Stâng, dar acesta a suferit înfrângeri dezastruoase în faţa



geţilor. Moartea lui Alexandru în anu 323 î. Hr., a făcut să nu mai aibă loc un

război grandios, prin care urma să lichideze Chestiunea danubiană.

Forţele macedonene au revenit contra Dobrogei, sub comanda lui

Lysimach. După mai multe victorii, acesta s-a găsit în faţa unei rezistenţe de 5

ani a locuitorilor din Callatis. În anul 302 î. Hr., acesta a supus întreg Pontul

Stâng, inclusiv, Axiopolisul (Hârşova).

Regele geţilor, Dromihete, i-a atacat mereu, pe invadatori şi i-a

determinat în anul 300 î. Hr., să trimită o armată în frunte cu fiu lui Lysimach,

Agathocle. Acesta, fără experienţă, a fost înfrânt şi luat prizonier. La eliberarealui, pământurile Dobrogei au fost elibareate şi restituite geţilor. Despre

civilizaţia tracilor s-au scris numeroase tomuri.

Cucerirea Scythiei Minor de către romani

Romanizarea şi creştinarea Dobrogei. Exilul lui Ovidiu la Tomis.

Romanii au cucerit Peninsula Balcanică, începând cu coastele Mării

Adriatice. Încă din anul 229 î. Hr., ei cuceriseră ţinuturile locuite de iliri. Apoi,

au supus Macedonia şi Grecia. În secolul I î. Hr. au înaintat în ţinuturile locuitede tracii de pe malurile Dunării. Prima ciocnire între cetăţile greceşti de pe

litoralul apusean al Pontului Euxin şi Roma a avut loc în anii 72–71 î. Hr., când

guvernatorul Macedoniei din partea Romei – M. Terentius Varro Lucullus a

atacat triburile tracice şi cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre şi le-a supus,

ajungând suveran peste Callatis, Tomis, Histria, Apollonia şi Mesambria.



Provincia Scythia Minor nu a devenit după aceste lupte provincie romană.

Era şi dificil, pentru că geto-dacii s-au unit sub sceptrul lui Burebista, cel dintâi

şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia, stăpân al ţinuturilor din

dreapta şi din stânga Dunării, de la Carpaţi până în Balcani şi de la Dunăre la

Marea Neagră, dar şi de la Ollia (Bug) până la Apollonia pontică (acum Sozopol

– Bulgaria). El a ajuns cel mai mare duşman al romanilor, luând sub stăpânirea

sa şi cetăţile greceşti şi alte zone controlate de Roma.

Supunerea definitivă a acestor teritorii în anul 29 î. Hr., a relizat-o Marcus

Licinus Crassus. Abia împăratul August a creat, aici, o provincie romană, sub

numele de ” Moesia”. Ulterior, aceasta a fost împărţită în: ” Moesia Superior ” şi

” Moesia Inferior ”, din care făcea parte şi Dobrogea de astăzi.

În timpul celebrelor războaie dintre daci şi romani, între anii 101–106 d.

Hr., triburile barbare au profitat de situaţia de la nordul Dunării şi au invadat

Dobrogea. Traian i-a învins şi a ridicat un monument, lângă satul Adamclisi, iar

în Valea Urluia a înfiinţat oraşul ”Tropaeum Traiani ” (relatări – GrigoreTocilescu – 1895).

În anul 107 şi Dacia va deveni provincie romană. Dobrogea începe o

perioadă înfloritoare. Romanii au mutat Legiunea a V-a de la Oescus la

Troesmis (actual localitate Igliţa), unde exista o cetate traco-getică.

Împăratul Adrian a vizitat această parte a Imperiului Roman, Dobrogea de

astăzi, mai ales frontiera de la Dunăre. El a dispus să se romanizeze această

provincie şi să fie întărită, deoarece are o importanţă strategică deosebită.

Aşa s-a ajuns la dezvoltarea de noi centre populaţionale, la căi de

comunicaţii, s-a ajuns să se bată monede, populaţia să capete dreptul de

cetăţenie – roman, iar diviziile romane din Dobrogea au ajuns la patru. O divizie

era la Troesmis, iar alta la Isaccea (Noviodonum).



Stăpânirea romană asupra Dobrogei a fost cea mai înălţătoare epocă, din

întreaga ei istorie. După înlăturarea căpeteniilor locale – Roles, Dapix şi

Ziraxes, de către Crassus, a urmat o perioadă de romanizare puternică.

Mai întâi, romanii au controlat cele trei cetăţi greceşti de pe malul mării.

Grecii din cetăţile cucerite de romani, i-au acceptat, efectiv, pe aceştia, în timp

ce restul provinciei era controlat de geto-daci.

După anul 46 d. Hr., această provincie, Dobrogea de astăzi, este integrată

Imperiului Roman, mai precis Moesiei Inferior, ceea ce va duce la o dezvoltare

de excepţie, sub aspect economic, militar, artistic etc.

Reorganizarea administrativă a dus la dezvoltarea unor oraşe noi, la

înflorirea celor existente şi mai ales, a Tomisului – capitala provinciei. Multe

monumente, cum ar fi ”Tropaeum Traiani ”, Edificiul cu mozaic din Constanţa,

stau mărturie până în zilele noastre, a acestei perioade atât de prospere. Nu ştiu

cum ar fi arătat istoria , dacă după primele confruntări dintre traco-geţii lui

Burebista şi romanii lui Cezar, lucrurile s-ar fi tranşant printr-un război. Acest

război n-a mai avut loc deoarece atât Cezar, cât şi Burebista au fost asasinaţi în

anul – 44 î. Hr., primul în Senatul Roman, pe 15 martie, al doilea, în urma unor

răscoale. Această perioadă de mari împliniri şi de mare monumentalitate şi

nobleţe, a apus sub loviturile năprasnice şi repetate ale popoarelor barbare.

Mai întâi, romanii s-au retras din Dacia, sub împăratul Aurelian în anul

271 d. Hr., apoi şi din Scythia Minor. Ulterior Imperiul Roman s-a divizat,

apărând cea de-a II-a capitală la Constantinopol şi deschizând porţile unei noi

civilizaţii – cea bizantină.



Creştinarea strămoşilor noştri în epoca apostolică

În ceea ce priveşte creştinarea strămoşilor noştri, încă din epoca

apostolică.

Există dovezi scrise că Apostolul Andrei a vestit Evanghelia sciţilor şi

tracilor. Printre alţii, Hipolit (170–236) a consemnat acest lucru, apoi Origen

(mort în 254) în ”Cartea a III-a a Comentariilor la Geneză”.

Când Sfinţii Apostoli şi Ucenici ai Mântuitorului s-au răspândit în toată

lumea. Toma... a primit Persia (Parţia), iar Andrei – Scythia.

Acelaşi lucru îl consemnează şi Eusebiu al Cezareei Palestinei

(265–339/40) în ” Istoria bisericească”. În conştiinţa şi spiritualitatea

românească din Dobrogea, mai ales din zona peşterii ” Sfântul Andrei ” se

păstrează de aproape două milenii în folclorul şi obiceiurile locale, această

preţioasă istorie despre evanghelizarea în Scythia Minor, înfăptuită de Apostolul

Andrei. Colindele culese în zona Ion Corvin (satul Guzgun), ne prezintă peSfântul Andrei, călătorind cu un toiag în mână, după cum a transmis posterităţii,

preotul Ştefan Vasilescu în 1935.

Azi este, unanim, acceptată această evanghelizare din epoca apostolică,

iar pământul Dobrogei este considerat ” pământ sfânt ”. Peştera Sfântul Andrei

este considerată de creştinii dobrogeni – ” Betleemul românesc”. În istoria

zbuciumată a Scythiei, în antichitate, creştinismul s-a extins adesea în vremuri

neprielnice, cu jertfe, care astăzi fac cinste înaintaşilor noştri: Epictet , Astion,

Zotic, Atal , Camasie şi Filip. La moaştele acestor martiri, în fiecare an se fac

pelerinaje (Mânăstirea Cocoşul, Catedrala Arhiepiscopală a Tomisului).

Dobrogea este singura provincie românească, unde sunt cunoscuţi martiri, care

confirmă pecetea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române.



Numărul vestigiilor creştine din Dobrogea este impresionant, chiar din

secolele III–IV.

Reşedinţa episcopală a Scythiei Minor era la Tomis.

În timpul lui Diocleţian, împărat al Romei, au sosit la Halmiris

(Murighiol – Independenţa, judeţul Tulcea), cei doi viitori martiri – Epictet şi

Astion, venind din Asia Mică, au fost botezaţi, probabil, de episcopul Tomisului

– Evangelicul.

Inscripţia unei pietre vorbeşte peste veascuri despre un ”episcop şi

martiri”, al cărui nume este Titus (scriere greu descifrabilă, ar putea fi Philus)

din timpul împăratului Licinius (320 î. Hr.).

Primul episcop al Tomisului atestat sigur, este Vetranio (Betranio), care

apare menţionat în prilejul expediţiei din anii 367–369 întreprinsă de împăratul

Romei, Valens, împotriva goţilor. Lui i-au rmat alţi 6 episcopi: Gerontius (sau

Terentius) – participant la Sinodul al II-le aEcumenic de la Constantinipol din

381, Theotim (392–407), Timotei – participant la Sinodul al III-lea Ecumenic la

Efes (431 ), Ioan, Alexandru (care a semnat actele Sinodului IV Ecumenic de

la Macedon din 451) şi Theotim II, de la care avem o spendidă scrisoare către

împăratul Leon (457 - 474). În timpul împăratului Anastasius (491–518),

scaunul episcopal de la Tomis este ridicat la rangul de mitropolie, iar în Scythia

s-au organizat 14 episcopii.

Primul mitropolit al Tomisului a fost Paternus, al cărui nume ne apare pe

un disc de argint aurit la muzeul Ermitage din Petrograd şi este datat din 498. El

semnează al şaptelea dintre cei 20 de ierarhi participanţi la Sinodul de la

Constantinopol din anul 520, sub numele

” Paternus misericordia Dei episcopus Scythiae metropolitanus”. În perioada



550–553, cunoaştem ultimul episcop de la Tomis – Valentinian (550–553), ce

se intitula ”episcopus metropolitanus”. Din secolele X–XI se cunosc sigilii

bizantine de plumb, pe care le-au deţinut doi ”mitropoliţi de Tomis”.

Pe unul din sigilii scrie: ” Doamne ajută robul Tău”, iar pe revers: ”Lui

Anicet mitropolitul Tomisului”.

Pe al doilea sigiliu stă scris: ” Doamne ajută lui Vasile mitropolitul

Tomisului”.

După anul 971, când revine stăpânirea bizantină, va apărea un mare

centru religios la Siliştea (Durosturom/Dorostolon), iar Dobrogea de sud va fi

afiliată acestuia. Scaunul episcopal de la Tomis a continuat şi el să existe la rang

de mitropolie, pentru partea de nord a Dobrogei. Se amintesc episcopate şi la

Axiopolis (Hinog, Cernavodă) transferate la Abydos, pe coasta de vest a Asiei

Mici, după invazia cumană de la 1095.

Probabil, mitropoliile de Tomis şi Dorostolon şi-au prelungit existenţa

până la 1186 (răscoala Asăneştilor) sau 1204 (instalarea la Constantinopol a

Imperiului Latin Catolic). Ortodocşii din Bizanţ au emigrat spre Dobrogea din

faţa latinilor catolici şi au înfiinţat temporar Mitropolia de la Vicina, care a

dăinuit până la 1359. În 1359, ultimul mitropolit de Vicina – Iachint

Kritopoulos a fost transferat ca patriarh ecumenic la Curtea de Argeş. El este

primul mitropolit al Ţării Româneşti (Ungro Vahiei).

Când a apărut Mitropolia de la Vicina a fost un seism în creştinismul

răsăritean, cauzat de stăpânirea Imperiului Latin, cu o mare deplasare a

ortodocşilor, dar şi cu mutarea de la Constantipol la Niceea, a Patriarhiei

Ecumenice.

În toate aceste secole de dezvoltare a creştinismului dobrogean, pornind

din secolul al III-lea, aşa cum am menţionat, numeroşi misionari şi episcopi au



avut relaţii directe cu personalităţi de mare valoare, cum ar fi: Vasile cel Mare,

Ioan Gură de Aur, Leon cel Mare şi Virgiliu (Roma).

S-au afirmat, în mod strălucit, Ioan Cassian în secolul IV şi Dionisie cel

Mic în secoul V.

Marii ierarhi tomitani au fost foarte activi la Sinoadele Ecumenice:

Marcu, Gherontie, Timotei şi Alexandru. Ioan Cassian şi-a adus contribuţii

doctrinare în controverse teologice majore, cum ar fi cea a nestorienilor, dar şi

în organizarea ecleziasctică sau canonico-juridică a Bisericii apusene.

Teotim I, episcop de origine sciţică, a scris cărţi în formă de dialoguri, a

intervenit în favoarea lui Ioan Gură de Aur, la Constantinopol, unde era acuzat

de origenism. La fel, Ioan de Tomis, a scris lucrări împotriva ereziilor

netorienilor şi monofiziţilor.

Scrieri celebre, cum ar fi: ”Conferinţe duhovniceşti ”, ” Aşezămintele

cenolitice ale lui ioan Cassian” sau tratatul ” Despre întruparea Domnului ” fac

şi astăzi cinste perioadei în care au apărut. El a înfiinţat două mânăstiri la

Marsilia şi a pus bazele monahismului apusean, introducând regulile de viaţă ale

acestora.

Dionisie cel Mic, a fost nu numai teolog, dar şi traducător, critic şi

creator, amplificând legăturile dintre creştinismul de apus şi cel de răsărit. El

strălucea în dogmatica creştină ortodoxă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi.

Traducerile lui, din greacă în latină, a numeroase scrieri importante

pentru biserică, i-au creat statutul de mare savant cu toată smerenia şi modestia

lui.

Dionisie cel mic este primul care a numărat anii de la naşterea lui Iisus

Hristor, renunţând la era diocleţiană.



În afară de Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic, trebuiesc amintite şi

contribuţiile lui Ioan Maxenţiu şi numeroase domenii în care creştinătatea din

Dobrogea, cea mai veche din Istoria României, ne aşează ca popor pe un loc de

mare cinste între celelalte neamuri europene. Este şi motivul pentru care

dobrogenii cer reactivarea Mitropoliei Tomisului.

La 18 ianuarie 1996 la salonul Sixtin al Bibliotecii Apostolice de la

Roma şi apoi, la Bucureşti, a atras atenţia o fotografie pusă în circulaţie ca o

carte poştală.

În această fotografie este Iisus, iar textul spune: Iisus către primiiapostoli, fraţii Petru şi Andrei (evanghelizatorul Dobrogei): ”Veniţi după mine

şi vă voi face pescari de oameni”.

În Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, în care scria că apostolul

Andrei a predicat în Pont, Tracia şi Scythia, dar cu încă o informaţie, şi anume.

Sfântul Andrei ar fi hirotonisit, ca episcop de Odyssos sau Odessos (Varna), pe

un ucenic al său, cu numele Amplias (Ampliat), pe care îl prăznuiseră ortodocşii

în ziua de 13 octombrie (A. şi Şt. Lăpusan).

În secolul X se va dezvolta o viaţă monahală deosebită la Basarabi, unde

se află un complex rupestru cu 6 bisericuţe, câteva cripte, morminte, galerii de

legătură, grafite cu figuri de sfinţi, de oranţi, cruci, animale, corăbii, pomi şi

figuri geometrice. Corăbiile sunt, ca formă, identice cu cele ale vikingilor, fiind

ştiut că ei au navigat spre Bizanţ.

În perioada civilizaţiei romane din Dobrogea, un eveniment de excepţie l-

a constituit, exilarea lui Ovidiu la Tomis, în timpul împăratului Octavian

Augustus. Condamnarea s-a produs în secolul VIII d. Hr., iar Ovidiu a trăit la

Tomis ultimii 9 ani din viaţă (9–17 d. Hr.). Scrisorile sale din această perioadă,

alcătuise două capodopere: ”Tristia” şi ” Ex Ponto”, care sunt nu numaivaloroase opere poetice, dar şi mărturii despre evenimentele acelor vremuri,



despre modul de viaţă al celor ce trăiau în cetăţi, al geţilor, grecilor şi tracilor şi

despre multe alte întâmplări.

Statuia lui Ovidiu din piaţa cu acelaşi nume, vechea Agoră a Tomisului,

este pentru noi un simbol naţional. Deşi, mormântul lui nu a fost, încă,

descoperit, dobrogenii şi călătorii pe meleagurile pontice, fac pelerinaje şi se

opresc să-l privească, îngândurat şi trist, visător şi monumental, etern şi prezent

printre noi, poruncindu-ne, imperial, să nu uităm, niciunul, nicicând, niciunde.

Popoarele migratoare şi epoca bizantină în Dobrogea

Asupra întregului Imperiu Roman, a Daciei şi a Scythiei Minor, s-au

abătut migraţiile barbare. Aceste popoare veneau dinspre răsărit prin nordul sau

sudul Mării Negre, dinspre Marea Caspică, dar şi dinspre nordul Europei.

Primii care au atacat Dobrogea, pe atunci Scythia Minor, au fost goţii. Ei au

venit pe două căi: pe la gurile Dunării şi prin nordul Mării Negre.

Luptele cu goţii au fost îndelungate. În anul 238 au cucerit cetatea

Istropolis, iar în anul 270 au fost învinşi de Claudiu al II-lea, care i-a respins

peste Dunăre.

Diocleţian (248–305) a împărţit Imperiul Roman în două, apoi în patru părţi. Dobrogea avea capitala la Tomis, era inclusă în Diocesa Tracică a

perfecţiunii Orientului.

În timpul lui Constantin cel Mare (306–337) au năvălit în Dobrogea

sarmaţii. Ei s-au luptat cu populaţia locală, apoi romanii i-au alungat sub

Constantin cel Mare. El a aşezat un episcopat la Tomis. Tot el a refăcut cetăţile

romane distruse de barbari, în navălirile lor. În anul 375 au năvălit hunii, care i-



au dislocat pe goţii din Dacia, în Imperiul Roman, inclusiv în Dobrogea, unde

romanii i-au primit. În timpul împăratului Theodosiu (379–395), a avut loc

împărţirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de

Răsărit.

Hunii au continuat să inainteze spre apus, conduşi de Atila şi s-au oprit în

anul 433 întrte Tusa şi Dunăre, unde au format un regat. Acest regat puternic a

devastat popoarele vecine. Constanţa a fost distrusă de ei în anu 447. Imperiul

acestor huni a fost distrus de alţi năvălitori, gepizii, după moartea lui Atila.

Fiul acestuia, Hernach, a obţinut pământuri în Dobrogea, ca şi Alanii(relatări după Jordanes, în Istoria lui Atila). În timpul lui Iustinia (527–565),

Imperiul Roman de Răsărit şi-a întărit graniţele, inclusiv în Dobrogea. El a

construit peste 80 de castele şi 600 de fortificaţii. De fapt, erau fortificaţii

militare împotriva năvălitorilor. O mare parte dintre ele au fost în Dobrogea, la

Dunăre. Aceste cetăţi nu au avut tăria trupelor romane, în faţa invadatorilor

astfel încât, peste ele au trecut slavii, avarii şi bulgarii şi în final, turcii, care audat acestui imperiu lovitura finală. Urmărind cele relatate mai sus, reiese că,

actuala Dobroge a fost mereu, un teatru de lupte, încă din antichitate.

Numele acestei provincii a variat şi el, în funcţie de momentul istoric. Cât

timp au locuit-o geţii, am putea-o numi Ţara Geţilor sau, mai corect, Geţia, dacă

ne luăm după numele vecinilor: Dacia, Tracia, Moesia.

Odată cu ocupaţia romană, datele sunt mult mai precise. Astfel, Strabon,

ne relatează că aici, exista Sciţia Mică (Scythia Minor), care mergea spre sud,

până la Zyras (râul Batova din Bulgaria – ” Atlasul antiquităţii ”, fila 23, Atlasul

la volumele de Istorie ale lui Kiepert).

Despre aceşti sciţi, aşezaţi în Dobrogea, vorbeşte fără echivoc, Ephoros,

la 50 de ani după Herodot.



Ovidiu nu pomeneşte de sciţi, denumind aceste tărâmuri – Getarum

terrae. Unii istorici susţin că sciţii erau doar la nord de gurile Dunării (Marea

Scythie) şi că, în răstimpuri diferite, ei au emigrat spre sud, peste geţi, Odryssi,

macedoneni, mai ales după secolul IV.

Aceste confuzii, între geţi şi sciţi, le datorăm lui Herodot, care a cules

informaţiile de la comercianţii greci, de pe malul Mării Negre. Este adevărat că

atât geţii, cât şi sciţii erau asemănători la îmbrăcămintea de piele de oaie şi

aveau obiceiul de a călători cu carul cu boi.

Trebuie să dăm crezare lui Scimnus Chios, care folosind o scriere a luiDemetrius de la Kallatis, spune că sciţii posedau regiunea de la sudul gurilor

Istrului, până la râul Zyras. Este limpede că romanii au găsit aici, în Dobrogea,

un mozaic populaţional, din care făceau parte şi sciţii, care semănau cu geţii şi

au dat regiunii numele de Scytia Minor.

Strabon localizează, clar, Scytia Minor, până pe ţărmul Pontului, la Zyras.

Iacob Weiss, în opera sa – ” Dobroutscha in Altertum”, bazat pe scrierile

lui Plinius şi Scymnus, consideră că Scytia minor ajungea la Batovska-Reca,

ultimul oraş fiind Dionisopolis. Dobrogea este vechea Scythie romană.

Geograful arab, Mohamed Edrissi (1101–1154) numeşte Dobrogea,

Berdzan şi susţine limita ei de sud spre Dunăre la Zacatra, care ar fi Turtucaia.

Următorul episod al istoriei Dobrogei începe în secolul VI, odată cu

migraţia slavilor, pe la anul 600 (Tocilescu – ” Istoria românilor ”). Ei au fost

împinşi spre sud de avari, popor din neamul hunilor; aceşti avari au ajuns la

Constantinopol, unde au fost distruşi în anul 626.

Slavii au trecut prin Dobrogea şi au ocupat Peninsula Balcanică, de la

Marea Adriatică la Marea Neagră. Ei nu au supus băştinaşii, fiind oameni buni

şi sociabili.



Originea bulgarilor este controversată, dar ei sunt, se pare, de rasă

turanică, de aceeaşi viţă cu turcii şi cu tătarii. În secolul V, ei se găseau pe

ţărmul Mării Negre. Ei au făcut incursiuni peste Dunării în anii: 495, 499, 502,

559, prădând Tracia şi chiar Iliria, conform scrierilor lui Vretos.

Pe la anul 634 locuiau ţinutul dintre Nistru şi Volga şi erau dependenţi de

clanul tătarilor. Şi-ai câştigat independenţa sub ducele Kubrat şi au intrat în

relaţii cu împăratul Bizanţului – Heracliu, care l-a numit ” Patriciu”. Cei cinci fii

ai săi au invadat între 660–668, Europa, ajungând în Italia, Galia, Bavaria etc.

Asparuch sau Isperich, unul dintre fraţi, a trecut Nistru şi i-a aşezat însudul Basarabiei. De aici, ameninţă Imperiul Bizantin, cu care la 679 au un

război, fiind învinşi de împăratul Constantin Pogonatul. La o nouă trecere a

Dunării, bulgarii au ajuns în Moesia Inferior, aşezându-se chiar în sânul

Imperiului Bizantin. Asparuch a domnit până la anul 700 şi este ctitorul

stăpânirii bulgarilor, la sudul Dunării. Ei erau destul de puţini astfel încât, s-au

slavizat (aici existau, deja, slavi). Deşi ei au fost absorbiţi de slavi, ţara se vanumi Bulgaria, acest nume fiind legendar.

Asparuch a aşezat capitala statului în oraşul preslav (pe Kamcicul mare).

Bulgaria s-a creştinat în anul 864 de către Boris, care a luat numele de Mihail.

Unul din conducătorii lor, Simeon, a luat numele de ţar.

Bulgarii au avut o evoluţie mai importantă, extinzându-se în Macedonia,

unde au format încă un stat sau o evoluţie mai slabă, cum ar fi desfiinţarea la

971 de către bizantini – Tzimisches, a statului bulgar de răsărit (Preslav). În

1018, împăratul Vasile al II-lea Bulgarotomul le-a distrus şi statul de apus, timp

de un secol şi jumătate, fiind o simplă populaţie până la 1186.

În ultima sa bătălie cu bulgarii, acest Vasile al II-lea, bulgarotomul, după

victorie a luat 15.000 de prizonieri, cărora le-a scos ochii, cu excepţia a câteunuia la 100 şi căruia i-a lăsat un ochi pentru a-i conduce pe orbi spre obârşia



lor. Această cruzime este greu explicabilă, mai ales, că venea din partea unui

conducător al Bizanţului creştin.

După această dată urmează epoca asanizilor. Slavo-bulgarii nu au

asimilat niciodată populaţia Dobrogei, care era creştinată, era romanică. Vlahii

rezultaţi după stăpânirea romană şi-au continuat existenţa în Dobrogea.

În secolul XII Thesalia se numea Vlahia Mare. În Etolia şi Acarmania era

Vlahia Mică, în Arabia era Vlahia Superioară. Ţinta bulgarilor era Bizanţul, nu

vlahii noştri, cu care au legat prietenie. Sunt citaţi domnitori ai bulgarilor şi

românilor (Cornesie – 760, Pagnan – 770, Simeon, apoi Asan, Petru şi Ioniţă -1185). Existenţa unui imperiu vlaho-bulgar, sub conducerea lui Ioniţă, este o

realitate (1207).

Asan era de origine română şi vorbea limba română. Lui i-a urmat la tron

fiul său Ioan, apoi fiii lui – Căliman şi Mihail (până la 1257, când imperiul

începe să decadă şi ajunge să se împartă în trei părţi).

Sub ţarul bulgarilor, Alexandru (1331–1365), din acest imperiu s-a

desprins un principat, condus de Despot Dobrotici (1357–1386, Istoria Bulgariei

de Roland – Berlin – 1911). Acest principat se întindea de la gurile Dunării

până la Varna.

Acest Dobrotici, nu provenea dintre urmaşii ţarilor bulgari. Restul

Bulgariei s-a împărţit în două, între fiii ţarului Alexandru, cele două ţinuturiavând capitalele la Vidin (condusă de Sracimir – 1365–1398) şi la Târnova

(condusă de Şişman – 1365–1393).

Desigur, Dobrogea a avut şi alte momente istorice importante, cum ar fi

invazia pecenegilor din secolul IX, care au trăit cam 200 de ani pe aceste

meleaguri, fără a fi dominanţi.



Au urmat tătarii, care au ajuns în Dobrogea la 1293 şi după ei ruşii de pe

Volga, care au ajuns să atace Constantinopolul în secolul X. Mai sunt de amintit

şi alte popoare care au ajuns pe malul pontului, şi anume: veneţienii, pisanii,

raquzenii şi genovezii.

În secolul XIV, Basarab Voievod, fiul lui Tugumir, a întemeiat Ţara

Românească, după luptele cu regele Carol Robert de la 1330. După el a urmat la

domnie, fiul său Alexandru, apoi Vladislav (1364–1374). Acesta a fost

contemporan cu despotul Dobrotici (1357–1386), care avea hotarele până la sud

de Varna. El a intrat în lupte cu genovezii la 1373–1375. Lui i-a urmat la tron,

fiul său, Ivanco (Dobritzaoghli, adică fiul lui Dobrotici). Numele Dobrogei era

Dobritze. El a încheiat un tratat de pace cu genovezii la 1387.

De la 1387, pe tronul Ţării Româneşti, se găseşte Mircea cel Mare, care

îşi întinde stăpânirea până la mare. Se pare că tratatul cu genovezii i-a aparţinut,

de fapt, lui Mircea cel Mare, care se numea în documentele sale interne

”Stăpînitor al ambelor laturi ale Dunării, pînă la Marea Neagră şi al cetăţiiSilistra”. În 1391 pe două documente, Mircea se intitula ” Despot al ţărilor lui

Dobrotici şi domn al Silistrei”, adică ”Terrarum Dobrodici Despotus et Tristi

Dominus”.

În secolul XII, intră în Europa turcii, care la 1387 îi atacă pe bulgari, prin

Ali-Paşa, trimis de sultanul Amurat.

Bulgaria va fi supusă la 1393, iar ţarul bulgarilor, Şişman, este detronat.

Ali-Paşa a cucerit Hârşova şi Silistra, dar Mircea a rămas stăpânitor al Dobrogei

(documente din 1406–1415), ca de altfel, şi fiul său, Mihail (1418–1420).

Probabil, Mircea şi-a recucerit teritoriile ocupate, vremelnic, de turci, iar sultan

era un prieten de-al său – Musa.

Se pare că posesiunile trans-dunărene ale lui Mircea erau moştenite de laînaintaşii săi, Dan şi Radu Voievod şi mai înainte de ei, Vladislav Basarab.



Se ştie că Dan, fratele şi domnitorul predecesorului Mircea, chiar a murit

în lupte cu ţarul Şişman, cucerind Dobrogea.

Probabil, la1420, după Mihail, Dobrogea a fost cucerită de turci.

Domnitorii români au mai rămas cu stăpânirea cetăţii Chilia şi gurile Dunării.

Este vorba despre Chilia Veche, căci Chilia Nouă era a moldovenilor.

În evoluţia umanităţii sunt puţine ” ţări”, care să fi avut, ca Dobrogea, un

atât de mare amestec de naţionalităţi, de religii, de rase umane, de mentalităţi,

de civilizaţii diverse. La gurile Dunării s-au oprit, s-au intersectat şi s-au mişcat

continuu popoare europene şi asiatice, venite dinspre toate punctele cardinale.

Rar se poate imagina o provincie atât de agitată, cu schimbări bruşte, cu

progrese şi decadenţe, cu civilizaţii avansate, cum au fost cele greco-romane, în

contact cu populaţii barbare, cu treceri fără tranziţii temporare, de la un nivel la

altul, cu instabilităţi şi nelinişti, cum s-au petrecut în Scythia Minor. Dobrogea

nu a fost nicio clipă a nimănui, nu a fost niciodată un ”no man’s land ”, deoarece

în structura sa nu au lipsit niciodată băştinaşii geţi, mai târziu geţii romanizaţi şi

în final noi, românii. Împinşi când spre malurile Dunării, când spre Deltă, când

spre sud, când spre răsărit sau spre apus, când enclarizaţi sau când răspândiţi,

locuitorii nu au lipsit niciodată din peisaj. Cu ei s-a făcut comerţul cetăţilor

greceşti de pe malu mării, pe care tot ei le-au tolerat şi le-au lăsat să se dezvolte.

Aici îşi aduceau băştinaşii cerealele, pieile de animale, mierea, sarea şi toate

bogăţiile lor şi de aici primeau bogăţiile venite dinspre Mediterană sau dinspre

Asia. Popoarele din nord şi sud s-au perindat şi au făcut teatru de lupte în

Dobrogea antichităţii şi chiar a evului mediu.

Populaţiile indo-europene din nord au avut mereu tendinţa să migreze

spre sud, iar populaţiile şi civilizaţiile mediteraneene au avut o direcţie spre

nord confuntându-se cu veche Scythia Minor, Dobrogea de mai târziu – ScythiaMinor a fost un carefur în calea cestor curente, de viaţă umană. În afara acestui



curent, între nord şi sud, dominat de popoare migratoare şi de imperiile

mediteaneene, a existat mereu şi un curent transversal dintre vest şi est, dintre

populaţiile geto-dacice şi Marea Neagră. Era firesc, ca popoarele migratoare, să

tindă mereu spre vest şi spre sud, prin Dobrogea, în căutarea unui climat mai

dulce, unei bogăţii înfloritoare, unor acumulări imense a imperiilor din jurul

Mediteranei. Trebuiau să traverseze Scythia şi Valahia, unde în mod firesc, ca o

reacţie, Imperiul Roman construia valuri şi cetăţi de apărare, aducea armate

stabilizatoare sau ducea războaie devastatoare, cărora le închina trofee, cum este

cel monumental de la Adamclisi.

Dobrogea supusă când dinspre nord, când dinspre sud, a continuat să

reziste secole de-a rândul, cum s-a întâmplat sub ocupaţia sciţilor, a romanilor

sau a otomanilor.

Abia în 1878 a revenit la originile ei milenare, la vechea Dacie imperială.

Platoul dobrogean, fără râuri şi fără păduri, o adevărată stepă de-a lungul

istoriei, nu i–a reţinut pe voiajorii istoriei, iar pe malurile Dunării au

supravieţuit geţii sau geto-dacii noştri, care străbăteau aceste ţinuturi până la

mare sau le ocupau vremelnic, cum au făcut sub domnia lui Mircea cel Mare

sau Mihai Viteazul.

Cimerienii, sciţii, bastarnii, sarmaţii, goţii, hunii, avarii, bulgarii,

pecenegii, cumanii, tătarii, slavii şi, în final, turcii au avut istoria lor pe aceste

meleaguri. Imperiile meridionale au avut o preocupare primordială faţă de

aceste frontiere nordice ale imperiilor lor.

Nu întâmplător, Darius, Alexandru Macedon, Filip al II-lea (339) şi

Traian, au fost prezenţi aici, spre a pacifica aceste teritorii, spre a crea o

frontieră stabilă pe Dunăre. Liniile lor de apărare faţă de lumea vastă şi

necunoscută de la nord de Dunăre, au fost întotdeauna precare.



Perşii şi-au menţinut foarte puţin timp dominaţia în Scythia Minor,

Imperiul Tracic al Odryssi-lor s-a destrămat şi el, Filip al Macedoniei şi-a

pierdut şi el, repede, autoritatea în Dobrogea, Alexandru cel Mare n-a putut face

mai mult, iar generalul său Zopyrion (326), încercând să termine lucrarea

predecesorului, şi-a pierdut şi armata şi viaţa la nordul Dunării (326). Lysimach,

încercând să-l înfrunte pe Dromihete a ajuns prizonier şi a încheiat pace, dându-

i fiica drept soţie regelui geto-dac, atunci când a dorit să-şi impună posesiunea

Dobrogei.

Românii, cu preţuri imense au reuşit să facă nu numai o arie de apărare,

dar şi o civilizaţie a acestor teritorii din care s-a născut poporul român, limba

română, civilizaţia română, creştinismul românesc.

Prezenţa bizantină şi mai ales influenţa bizantină a continuat să fie

prezentă în Dobrogea, unde a înflorit creştinismul şi unde s-a dezvoltat cultul lui

Iisus Hristos până în zilele noastre, începând din epoca apostolică a Sfântului

Andrei – apostol al Dobrogei.

Curentul de lupte pe direcţia nord – sud a continuat în epoca modernă

între două mari imperii: cel otoman şi cel rusesc.

Celălalt curent, cel orizontal – dinspre vest spre răsărit, s-a manifestat

prin interesul unor ţări apusene pentru gurile Dunării şi pentru ţărmurile Mării

Negre.

În aceste lupte s-au implicat şi principatele române, moştenitoare istorice

de drept ale Dobrogei, pe care au readus-o la ţara mamă după Războiul de

Independenţă din 1877, sub sabia regelui Carol I.

Aici, în Dobrogea, s-au privit în ochi civilizaţia urbană greco-romană cu

cea pastorală, din partea stângă a Dunării, producţia rafinată din cetăţile pontice



cu îndeletnicirile cerealiere; bogăţiile carpato-danubiene cu strălucitoarele

corăbii genoveze, veneţiene şi bizantine.

Înflorirea economică după pacea de la Adrianopol, a adus în tranziţii spre

mare, prin Dobrogea, bogăţiile de la vest de Dunăre, din Europa Centrală şi de

Vest.

Curenţii economici orizontali, de la vest la est, peste Dobrogea spre mare,

au fost silenţioşi şi paşnici timp de peste două mii de ani, dominaţi de interese

economice.

Curenţii de la nord la sud, ai migraţiilor nesfârşite, au fost violenţi.

Migraţiile din nord s-au întâlnit în Dobrogea cu tendinţele ”imperialiste” din

sud. Geţii au protejat cetăţile greceşti, de la mare, de curenţii ocupaţionali, care

veneau dinspre sud, s-au luptat cu Darius, cu Alexandru cel Mare, cu Traian.

Geţii sunt autorii dezastrului lui C. Antonius de lângă Histria, ei au

intervenit în războiul civil dintre Cezar şi Pompei, în vremea lui Burebista, care

stăpânea o bună parte din litoralul Mării Negre. Ei s-au angajat alături de Marc

Antoniu împotriva lui Octavian, iar sub Dapyx şi Zyraxes şi-au disputat

Dobrogea cu Licinius Crassus.

În secolul XIV–XV apariţia turcilor şi ocuparea Dobrogei au dus la

suprimarea comerţului internaţional în Marea Neagră. Turcii nu au reşit în

Dobrogea ocupată să refacă perioada înfloritoare a acestor timpuri, deoarece nuşi-au putut depăşi în acea epocă mentalitatea lor de războinici şi de cuceritori şi

atât.

În final, geografia a învins istoria şi şi-a luat revanşa, Dobrogea fiind

reintegrată în organismul riguros carpato-danubian.

Civilizaţia maritimă, adusă dinspre est de greci, cea impulsivă eurasiatică

venită dinspre nord, cea constructivă dinspre Dacia, cea imperială meridională



s-au întâlnit în Dobrogea timp de câteva mii de ani. A învins tendinţa naturală şi

firească, venită din spaţiul de vest, creatoare a civilizaţiei carpato-danubiano-

pontice.

Dobrogea nu este o ţară, care să fi aparţinut tuturor şi nimănui, aşa cum s-

ar putea traduce istoria acestui ţinut. Se poate spune că s-au încercat trasări de

frontiere artificiale, implantări de populaţii, divizări şi stăpâniri străine, peste

care timpul a aşternut pături de pământ, lăsând Dobrogea străvechilor ei

locuitori, istoriei şi arheologiei proprii.

Dobrogea în timpul stăpânirii turceşti (1420–1878)

Venind dinspre răsărit, turcii au atacat Imperiul Bizantin, apropiindu-se

de Peninsula Balcanică.

La sfârşitul secolului XIV Drobrogea a fost stăpânirea firească a Ţării

Româneşti, Mircea cel Bătrân întinzându-şi posesiunile până la Marea cea

Mare, aşa cum este bine ştiut.

Acest domnitor, practic, reluase în stăpânire vechile posesiuni ale lui

Burebista, dintre Dunăre şi mare. Schimbările comerciale pe Marea Neagră erauînfloritoare datorită comerţului dezvoltat de Bizanţ şi, mai ales, de genovezii

prezenţi la Mangalia şi la Constanţa.

Din nefericire, o nouă ameninţare s-a abătut asupra dobrogenilor şi, în

egală măsură, asupra principatelor române. În a doua jumătate a secolului XIV,

armatele otomane au pătruns tot mai adânc în Peninsula Balcanică.



Statele până la Marea Egee au început să se destrame, rând pe rând. Statul

dobrogean era, în acea vreme, de sine stătător, sub Dobrotici şi urmaşul său,

Ivanco. Ei au încercat să-şi consolideze teritoriul. Ivanco a semnat o înţelegere

cu genovezii, la Pera, în 1837. Dar, presiunea turcească a sporit, punând sub

semnul întrebării, chiar şi, ţaratul bulgar de la Târnovo.

În 1393, Bulgaria de răsărit a căzut sub jugul otoman, pentru aproape

cinci secole.

Mircea cel Bătrân (1386–1418), a preluat moştenirea lui Dobrotici şi

ajunge principe al întregului teritoriu dobrogean.

” Io, Mircea, Mare Voievod şi Domn cu mila lui Dumnezeu, stăpînind şi

domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre

părţile tătărăşti şi Amlaşului şi Făgăraşului, Haţeg şi Banatului de Severin,

domn de amîndouă parţile de peste toată Dunărea şi pînă la Marea cea Mare şi

al Cetăţii Dîrstorului stăpînitor ”.

Această stîpânire a continuat-o şi fiul său, Mihail (1418–1420). De la

1420, Dobrogea a intrat sub stăpânire otomană. În realitate, cucerirea întregii

Dobroge, a durat cîteva decenii, abia la 1448–1461, turcii au ajuns să

stîpânească până la Isaccea – Enisala, teritoriul Dobrogei, Chilia şi Cetatea

Albă, ca şi gurile Dunării, care au rămas sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare.

Dorinţa turcilor a fost de a transforma Marea Meagră în lac turcesc (Cara-

Deniz), Turcia avînd aceste ţeluri militare explicite, nu s-a preocupat de

dezvoltarea sau înflorirea economică a Dobrogei. Acest teritoriu a ajuns un

teatru de lupte nesfîrşite, între Imperiul Otoman şi Rusia, care se afla, la rîndul

ei, în plină expansiune.

Dintre numeroasele lor războaie, cel din 1828 şi Războiul Crimeei



(1813–1854) , au adus cea mai mare suferinţă populaţiei Dobrogei.

Numeroase localităţi au căpătat în timpul acestor peste 400 de ani, de

ocupaţie otomană, nume turceşti. Civilizaţia multor oraşe înfloritoare, aproape,

s-a stins, cum ar fi şi cea de la Kustendje – Constanţa.

După Războiul Crimeei, în aceste mari rivalităţi ruso-turce, s-au implicat

şi ţările vest-europene, în special Franţa şi Anglia, care au fost alături de Turcia

în luptele cu ruşii.

Ei au avut acces şi interes să dezvolte comerţul pe Dunăre şi pe Marea

Neagră, construind calea ferată Constanţa-Cernavodă (Anglia) şi şoseaua

Constanţa-Rasova (Franţa). Din 1856 s-a constituit o comisie europeană a

Dunării, cu sediul la Sulina, care a avut un rol pozitiv în dezvoltarea navigaţiei

pe Dunăre şi în dezvoltarea posturilor dunărene: Tulcea, Brăila, Galaţi, Sulina.

Imperiul Otoman a intrat în a doua jumătate a secolului XIX în declin, iar

în urma războiului dintre 1877–1878, Dobrogea a revenit la ţara mamă –

România, sub sceptrul regelui Carol I. totodată, România şi-a câştigat

independenţa la 1878.

În secolul XIX, Dobrogea a fost vizitată de numeroase personalităţi, care

i-au descris frumuseţea, contrastând cu nivelul de trai material, dar şi spiritual al

populaţiei din aceste ţinuturi de legendă. Vom reda, în continuare numele unor

localităţi dobrogene, cu toponimie turcească sau dublă. Urmează (prof Unc plusCV)

.................



Evoluţia demografică şi etnică a populaţiei în Dobrogea

Istoria Dobrogei în ceea ce priveşte demografia şi componenţa etnică a

populaţiei din acest areal reprezintă o incursiune captivantă şi, intr-un fel,

relevantă pentru cunoaşterea realităţilor acestui pământ românesc.Printre primele date pe care le putem contabiliza în urmărirea evoluţiei

demografice sunt cele furnizate la 1850 de paşoptistul Ion Ionescu de la Brad,

care, călătorind în Dobrogea, a reţinut date importante despre etniile din zonă.

Astfel, el relatează că în cazalele Tulcea, Isaccea, Macin, Hârşova, Baba

(judeţul Silistra), Kustendje, Mangalia, Balcic, Bazargic (judeţul Varna) au

putut fi repertoriate 15.764 de familii.

Prin ”darea de seamă ” a prefectului Constanţei din 1896 se aprecia că

populaţia judeţului Constanţa a crescut faţă de cei 64.902 de locuitori din 1880

la 112.227 locuitori dintre care românii erau 56.617. Datele din 1903

evidenţiază o creştere a populaţiei judeţului la 139.570 de locuitori dintre care

71.622 erau români. În 1911 cifrele se modifică arătând ca populaţia judeţului

era de 172.838 ”de suflete” iar dupa război, dintre cei 176.989 locuitori, românii

erau ăn număr de 119.304.

În judeţul Tulcea, în 1880 erau 75.070 locuitori iar în 1904, 136.213

locuitori dintre care 51.422 români faţă de cei 29633 Bulgari, etc.

Conform datelor prezentate de Primăria Constanţa pentru anul 1880, din

totalul populaţiei oraşului de 5.203 locuitori, 1.804 tătari, 1.543 greci, 410 turci,

348 bulgari, 279 români, 234 evrei, 175 armeni, 37 austrieci, 32 englezi, 29

germani, 12 unguri, 8 rusi, 3 sârbi, 248 alte naţionalităţi.



În urma recensământului din decembrie 1894, în oraşul Constanţa totalul

populaţiei crescuse la 10.419 de suflete, între care români - 2.519, greci - 2.460,

turci şi tătari - 2.202, bulgari - 1.060, armeni - 855 de evrei, -559, germani -

332, unguri - 181, italieni - 109, francezi - 51, englezi - 45, ruşi - 33, olandezi -

5, sârbi - 4, muntenegreni - 4.

În anul 1905 numărul locuitorilor din vechiul Tomis era de 15.777, din

care 9.165 români, 2.327 greci, 1.315 musulmani, 831 bulgari, 812 evrei, 610

armeni, 309 germani, 217 italieni, 95 francezi, 105 englezi şi alte naţionalităţi.

În anul 1916, ca o consecinţă directă a dezvoltării celui mai important

port românesc la Marea Neagră, populaţia Constanţei a crescut la 33.918locuitori, din care 21.971 români, 2.815 musulmani, 2.326 greci, 1.728 bulgari,

1.092 evrei, 1.002 armeni, 642 germani, 518 italieni, 175 francezi, 649 englezi

şi alţii.

În urma recensământului din anul 1928, în municipiul Constanţa au fost

înregistraţi 72.462 de locuitori, românii fiind în număr de 49.102de, grecii

6.266, armenii 3.751, turcii si tătarii 3.666, 2.135 de evrei, alţii 7.542.

Turcii din Dobrogea

Prima consemnare documentară a prezenţei stabile a unor etnici turci pe

actualul teritoriu al României a fost făcută în anul 1264, când, în urma luptelor

interne din Imperiul Anatolian selgiucid, un grup de 10000-12.000 de ostaşi

conduşi de Saru Saltîk si Izeyddin Keykavuz s-a aşezat în Dobrogea. Aceştia

erau trimişi de împăratul bizantin Mihail Paleologul (al VlII-lea) pentru a

asigura paza graniţei de nord a Imperiului Bizantin de invaziile străine.

Aşezarea dobrogeană a fost numită de turcii pre-otomani Babadag, ceea ce

în limba turcă se traduce prin ”tatăl munţilor ”.



La 1320 Dobrogea este menţionată ca formaţiune politică de sine

stătătoare. În 1320 geograful şi istoricul arab Abuleza scria că Isakgi (Isaccea)

este un oraş din Alualak (Ţara Vlahilor), care depinde de Constantinopol. În

1330/1331 călătorul şi geograful arab Ibn Battuta trece prin Dobrogea şi

pomeneşte oraşele Baba Saltâk (Babadag) şi Fenikah (Enisala). În 1346 Balica,

conducătorul Dobrogei, intervine în bătăliile interne din Imperiul Bizantin. La

1354 Dobrotici devine cârmuitor al Dobrogei.

Între 1370-1385 are loc războiul lui Dobrotici, despotul Dobrogei,

împotriva genovezilor, cauzat de întinderea stăpânirii lui Dobrotici până la

Dunăre.În 1386 preia conducerea Dobrogei, Ivanco, urmaşului lui Dobrotici. În

iarna 1388/1389, Mircea cel Bătrân, susţinut de dobrogeni, învinge şi alungă din

Dobrogea pe turcii conduşi de marele vizir Ali-paşa şi înfrânge apoi la Dunăre

oastea trimisă de sultan să prade ţara. Mircea cel Bătrân a reuşit să unească

Dobrogea, inclusiv Silistra, cu Ţara Românească (acum 615 ani). La 17 iulie

1393 posesiunile lui Mircea cel Bătrân din sudul Dunării intră în stăpânireaImperiului Otoman. În 1404 Mircea cel Bătrân reuşeşte să recucerească o mare

parte din Dobrogea şi Silistra. În 1417 turcii iau în stăpânire Dobrogea şi Mircea

cel Bătrân este obligat să plătească haraciul.

După ocuparea Bulgariei şi Dobrogei, spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi

începutul secolului al XV-lea, turcii au urmărit să pună stăpânire şi pe cetăţile

de pe malul stâng al Dunării, pe care să le transforme în puncte strategice desprijin.Teritoriile româneşti ocupate temporar de către puterea otomană erau

organizate pe principii militare, fiind conduse de paşale şi bey.

Dobrogea forma un sangeac (steag, drapel, unitate administrativ-militară,

provincie condusă de un sangeac bey), cu reşedinţa la Silistra. Ea făcea parte

din paşalîcul (provincie cucerită, unde se aplica legislaţia islamică, condusă de

un paşă) Rumeliei.



După primii turci aduşi aici cu un rol precis, militar, un al doilea val de

imigraţie a acestora a avut loc după cucerirea oraşului Varna, în anul 1484, sub

conducerea sultanului Baiazid al II-lea, ultimul val fiind reprezentat de turcii

negustori. Aceştia erau turci ogiizi, proveniţi din regiunile balcanice si din

Anatolia, coabitarea acestora cu cei de origine crimeeana si cu cei stabiliţi

anterior în Dobrogea dezvoltând o adevărată sinteză etnică, subramurile

rămânând în memoria ancestrală a fiecărui locuitor turc, fie cungar , keris , tat

sau nogay .

În cadrul acestei sinteze etnice a intrat şi o parte a tătarilor, care, deşi au

altă origine decât populaţiile turce, în documentele otomane ei erau menţionaţiîmpreună cu toata populaţia de confesiune islamică din Dobrogea sub

denumirea generică de evlîd-i fatihîn (fii ai lui Mehmed al II-ea Cuceritorul.

Turcii au reprezentat în fapt grupul islamic cel mai stabil pentru ca întruchipau

ordinea otomană, fiind şi principalii beneficiari ai acesteia. În secolul al XVII-la

majoritatea satelor, târgurilor şi oraşelor din Dobrogea aveau nume turceşti

(Kiistendje - Constanţa, Carasu - viitoarea Medgidie, Techirgiol , Alakapu – Poarta Alba, Kara Omer – Negru Voda, Ciamurlu – Ceamârlia) chiar dacă

românii reprezentau încă cea mai numeroasă populaţie din regiune.

Paşoptistul Ion Ionescu de la Brad, străbătând Dobrogea la 1850, a reţinut

ca dintr-un total de 15.764 de familii se aflau: 4.800 familii de turci, cea mai

numeroasă populaţie a ţinutului. Cea mai impresionantă figură din zona

Dobrogei a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede care a avut o atât de mareinfluenţă asupra etnicilor turci încât, la 1641, când Petru Bogdan Bagsik

vizitează Babadagul, menţionează că în acest oraş turcii cinstesc în mod

deosebit mormântul acestuia, care este înconjurat de candele, iar creştinii ajung

într-o vreme chiar să îl confunde cu Sfântul Nicolae. Deoarece în secolul al

XVII-lea mai toate satele, târgurile şi oraşele din Dobrogea aveau nume turceşti,

se poate spune că turcii ajunseseră să fie într-un număr foarte mare în Dobrogea.



Pe de altă parte, educaţia şi instrucţia aveau mai mult un caracter religios,

şcolile găsindu-se pe lângă locaşurile de cult (geamii). Cele mai importante au

fost vakîful de la Mangalia, înfiinţat de principesa Esmahan Sultan în anul 1590

si cel de la Babadag, înfiinţat în anul 1610 de pasa de Silistra, Gazi Aii. Vakîful

de la Babadag a pus bazele Epitropiei turce din localitate, care în anul 1891 s-a

mutat la Medgidia sub denumirea de Seminarul Teologic Musulman, cu sarcina

pregătirii de dascăli si hogi pentru comunitate.Dacă, în anul 1900, în Dobrogea

se aflau 238 de geamii, astăzi, în toată România se mai găsesc doar 72, dintre

care 7 au nevoie de restaurare, fapt pentru care sunt închise, iar 3 sunt în

construcţie.De-a lungul timpului, pe lângă şcolile primare, apar şi şcoli speciale, care

pregătesc dascăli şi hogi la Babadag. Astfel, la 9 noiembrie 1891, se înfiinţează

la Medgidia un nou centru de pregătire a dascălilor şi hogilor.

În secolul al XlX-lea turcii au rămas categoria de musulmani cea mai

privilegiata, locuind cu precădere în oraşele centre administrative şi economice,

dar şi pe domenii proprii, în mediul rural. Satele locuite de turci eraurecunoscute în general dupa sufixul koy şi erau alcătuite din locuinţe risipite

având pereţi din chirpici sau nuiele împletite si lipite cu lut, mai rar fiind

construite din piatră. Casa turcilor cu stare se numea conac şi era împărţita în

harem , spaţiul destinat femeilor şi camerele bărbaţilor numite ” selamlik ”.

În zona Dobrogei, turcii otomani vor construi, până în 1878, 140 de

localităţi - oraşe, târguri şi sate, 196 de moschei, 12 seminarii teologice(medrese), 56 de şcoli şi 8 gimnazii. în anul 1860 se va da în folosinţă calea

ferată Kustenge – Cernavodă, iar în 8 oraşe dobrogene, la 1869, erau instalate

linii telegrafice. De asemenea, în fiecare localitate mai mare - fie oraş, fie sat -

se vor instala mai multe băi publice şi pe lângă fiecare moschee va exista, prin

tradiţie şi obiceiuri şi un izvor de apă curgătoare de folosinţă gratuită.

În privinţa situaţiei juridice şi politice a turcilor otomani, prin art. 3 din

Legea de organizare a Dobrogei se prevedea că ”toţi locuitorii din Dobrogea,



care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni otomani, devin şi sunt cetăţeni

români”. În această lege se garanta libertatea învăţământului pentru comunitatea

musulmană, cu condiţia ca respectivele şcoli să treacă la Ministerul Instrucţiunii

Publice şi cu precizarea ca predarea limbii turce să fie însoţită, în mod

obligatoriu, de cea română.

După obţinerea independenţei statului român în fata Imperiului Otoman şi

revenirea Dobrogei în cadrul graniţelor româneşti la 1878, o parte însemnată a

turcilor dobrogeni s-a retras în proviinciile balcanice aflate încă sub autoritatea

sultanului, revenind, însă, apoi până la debutul primei conflagraţii mondiale. În

perioada interbelică, se poate vorbi şi despre o dezvoltare a intelectualităţiiturceşti. Apar reviste şi ziare, la început numai în limba turcă osmană, apoi

bilingve.

La sfârşitul secolului al XlX-lea, Medgidia luat locul Babadagului ca( centru

cultural si spiritual al turcilor. Tot în aceasta perioada s-a'Temârcat activitatea

dr. Ibrahim Themo, care a înfiinţat Uniunea dobrogeana a Junilor Turci, care a

reunit imigranţi politici din Turcia si fruntaşi ai populaţiei turce locale.Dacă, până în 1923, elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane,

odată cu instaurarea republicii turce şi sub influenţa reformei kemaliste,

uniformele capătă o alură europeană. Totodată, alături de limba turcă cu

caractere latine se introduce şi limba română. Ca un element specific, trebuie

menţionată aici şi existenţa vakifurilor, a fundaţiilor care au contribuit foarte

mult la dezvoltarea şi păstrarea identităţii culturale şi spirituale a minorităţiiturce din România.

Conform recensământului din 1930 turcii reprezentau 0,9 % din populaţia ţării,

marea majoritate a acestora găsindu-se în Dobrogea, unde reprezentau 18,5 %

din totalul locuitorilor

Ulterior, perioada 1945-1990 a fost o perioadă în care intelectualitatea turcă a

migrat în Turcia, iar şcoala în limba turcă a funcţionat până în 1954, după care

s-a suspendat pe perioada regimului comunist.



Conform ultimului recensământ al populaţiei, din anul 2002, numărul

estimat al turcilor din România este de 32.596, ceea ce reprezintă circa 0,15%

din populaţia ţării. Aceştia trăiesc în judeţul Constanţa (majoritatea), dar şi în

Tulcea, Bucureşti, Călăraşi, Brăila. Interesant este faptul că, spre deosebire de

cele mai multe dintre minorităţile naţionale, cea turcă înregistrează o creştere

constantă a numărului de membri. În 1990, turcii s-au organizat formând

Uniunea Democrată Turcă din România (UDTR), al cărei principal obiectiv este

să revigoreze şi să transmită valorile culturale şi tradiţionale ale etnicilor turci.

Tătarii din România

Grupul Tătar din stepa nord-pontică a început să se afirme după victoria

asupra cnezilor Ruşi în 1223, care le-a deschis drumul spre Europa, întinzând

stăpânirea lor până la gurile Dunării. Astfel, în anul 1241, Tătarii organizaţi în

hanatul ” Hoardei de Aur ” şi-au instaurat dominaţia şi în diferite teritorii din

vecinătatea Munţilor Carpaţi.

Prima mărturie documentară în legătură cu stabilirea tătarilor în Dobrogea

se referă la o împroprietărire din perioada lui Gingis Han. În cursul secolului

XIV, au venit tătari alături de turci din Anatolia, având loc şi trecerea la islamul

sunit. Apoi, în perioada hanului Timur Lenk, 100000 de tătari s-au stabilit în

Dobrogea.

În 1525, alte grupuri de tătari au ajuns la Babadag. Cronicile otomane au

înregistrat 4 grupuri de tătari pe teritoriul Rumeliei (zona Balcanilor de răsărit),

de care aparţinea Dobrogea. Instaurarea administraţiei otomane în Dobrogea a

avut un efect de asimilare a populaţiei tătare, limba tătarilor fiind treptat

înlocuită cu limba turcă.

La sfârşitul secolului XVI, călătorii străini denumeau Dobrogea ca fiind

”Ţara tătarilor”, în 1596, s-au stabilit alţi 40000 de tătari în regiunea dintre

Dunăre şi mare. După ocuparea ţaristă a Peninsulei Crimeea (1783), mulţi tătari



din acel loc al temutei Hoarde de Aur de odinioară şi-au găsit un refugiu în zona

Dobrogei. Procesul de emigrare a continuat până la Unirea Dobrogei cu

România în 1878. Datorită deselor războaie otomano-ţariste, tătarii îşi căutau

refugiu, părăsind de 3 ori Dobrogea dar întorcându-se mai mereu tot pe aceste

meleaguri.

După 1878, situaţia tătarilor din Dobrogea a fost similară în general cu cea

a turcilor, adică marginalizaţi dar nu supuşi unui proces de asimilare etnică. O

primă evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea, imediat după războiul de

independenţă al României, a fost făcută în anul 1879 destul de imprecis,

deoarece tătarii erau incluşi împreună cu turcii în grupa religioasă amusulmanilor. Oricum, în acel moment existau în Dobrogea Românească circa

134000 de musulmani. Prin Unirea Dobrogei cu România a început o nouă

epocă pentru tătari, creându-se instituţii moderne de instrucţie publică, de

cultură naţională şi de cult islamic corespunzătoare nevoilor specifice.

În anii celui de-al doilea război mondial, mulţi tătari din Crimeea s-au

refugiat în România şi represaliile staliniste împotriva lor au avut impact şiasupra tătarilor dobrogeni, unii devenind victime ale regimului comunist. Pe de

altă parte, cu timpul, unii dintre tătarii dobrogeni, puţini la număr, s-au mutat în

alte zone de pe teritoriul României (Bucureşti, Braşov, etc).

Tătarii din România se consideră o parte a diasporei tătarilor Crimeei; din

secolul XX, utilizează alfabetul latin. Musulmanii din România (tătari, turci,

etc.) trăiesc grupaţi în circa 80 de comunităţi religioase teritoriale - rurale şiurbane - situate în Dobrogea şi în oraşele Bucureşti, Brăila, Călăraşi, Galaţi ori

alte localităţi; majoritatea se află în judeţele Constanţa şi Tulcea. Locaşurile de

rugăciune ale tătarilor sunt de 3 categorii: moscheea, geamia şi mesgidul. În

total sunt 80 de locaşuri de cult, dintre care 1 moschee, 76 geamii şi 3 mesgiduri

Germanii din Dobrogea



În cursul secolului al XlX-lea, se stabilesc grupuri de germani pe teritoriul

Dobrogei în mai multe etape (1841,1872-1878, 1890-1891). Aceştia nu au venit

precum celelalte grupuri din centrul sau vestul Europei, ci din Basarabiei, din

sudul Rusiei, zone unde fuseseră colonizaţi, în secolul anterior, din iniţiativa

Imperiului Ţarist. Motivul părăsirii primei zone de colonizare a constat în

special în pierderea vechilor privilegii.

Cum, până în anul 1878, Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman,

aşezările întemeiate de germani s-au bucurat de autonomie administrativă, fiind

conduse de primari aleşi din rândul comunităţii, singura obligaţie fiind cea a plătii punctuale a impozitelor. Chiar dacă, în primii ani, coloniştii au avut de

luptat cu multe greutăţi, fiind nevoiţi să locuiască în bordeie si să facă fată

incursiunilor de jaf ale unor grupuri de tătari si cerchezi, către sfârşitul secolului

al XlX-lea aşezările lor se consolidează.

Odată cu trecerea Dobrogei sub administraţie românească, în majoritatea

satelor locuite de germani sunt instalaţi primari români si sunt împroprietăriţi cuterenuri veterani ai Războiului de Independenţă din 1877-1878. Germanii

dobrogeni, neavând resurse pentru susţinerea unui învăţământ propriu, vor

frecventa şcolile româneşti, doar limba germană şi religia fiind predate de

învăţători din rândul propriei comunităţi, după încheierea cursurilor. Cu toate

acestea, la începutul secolului al XX-lea, se înregistrează un spor demografic ce

duce la întemeierea de noi aşezări, la construirea de biserici şi şcoli proprii şi laangajarea a tot mai mulţi preoţi si învăţători.

Comunitatea germană din Dobrogea a fost din nou afectată în timpul

Primului Război Mondial, când toţi germanii din Regatul României, intrat din

1916 în război împotriva Germaniei, erau consideraţi potenţiali inamici. Este

interzisă folosirea limbii germane în locuri publice, mulţi bărbaţi sunt puşi sub

arest la domiciliu, sunt rechiziţionate animale şi mijloace de transport, iar unele



aşezări sunt distruse în timpul luptelor purtate între trupele româneşti şi cele

bulgare ce invadaseră Dobrogea.

În perioada interbelică, aşezările germane din Dobrogea cunosc o nouă

etapă de dezvoltare, dar deja în anul 1940, în urma unui acord între guvernele

României şi Germaniei, comunităţile de germani dobrogeni au fost mutate

obligatoriu în Germania. Foarte puţini germani dobrogeni s-au putut sustrage

acestei acţiuni, reuşind să locuiască în continuare în satele lor.

Armenii din Dobrogea

Între minorităţile etnice cu o prezenţă marcantă şi apreciată în România,

armenii se disting ca popor demn şi mândru, cu trăsături care amintesc de

graniţa dintre Europa şi Asia, cu o spiritualitate creştină profundă şi abilităţi

diplomatice şi negustoreşti dovedite cu prisosinţa în istorie. În Dobrogea,Silistra este primul oraş în care au fost atestaţi armenii la 1630. Cronicarul

Grigore din Daranagh a menţionat pentru acel an existenţa unei biserici

armeneşti în aceasta localitate. În secolul al XVII-lea, Evlia Celebi, cunoscut

calator otoman, în urma periplului efectuat prin spaţiul dintre Dunăre şi Mare a

apreciat ca românii se afla ”în bune relaţii cu cei din neamul armenesc”. Deşi

înca restrânşi ca număr, înca de pe atunci în principalele aşezări dobrogene suntatestate biserici armeneşti, ca, de exemplu, la Babadag. La 1850, în situaţia

etnografică a regiunii stabilită de Ion Ionescu de la Brad, armenii nu se făceau

remarcaţi numeric (doar 75 de familii). În repertorierea generala, realizată de

contele rus Belosercovici şi redată de vicontele Alfred de Caston la 1878, în

toata Dobrogea armenii atingeau doar un modest procent de 1%.



Evreii din Dobrogea

Un început sigur al locuirii Daciei Pontice de către urmaşi ai marelui

Profet Moise nu se poate stabili exact. Acest lucru este evident şi în ceea ce

priveşte anticul Tomis, Constanta de mai târziu. O prima atestare a elementului

evreiesc în centrul urban al coloniei elene tomitane ar putea fi considerată cea

de la sfârşitul secolului al IV-lea când, pe o piatră funerară descoperită la

Constanţa, apare menţiunea unui negustor de vinuri alexandrin, dupa toate

probabilităţile, evreu. Inscripţia, cu caractere greceşti, este dedicata lui ”Seppon,

negustor de vinuri din Alexandria”. De altfel, la Tomis erau întâlniţi numeroşinegustori din Alexandria şi după cum marea parte a populaţiei acestei metropole

elenistice era formată din evrei este foarte probabil ca printre alexandrinii

tomitani să fi fost şi mulţi evrei elenizati. În Evul Mediu, emulaţia unor interese

economice în zona de est şi sud-est a Europei a făcut ca artera comercială, care

făcea legătura Constantinopolului cu Cracovia să fie dominată de negustorii

evrei care traversau Bulgaria şi ţările dunărene. Chiar dacă vechiul Tomis -Constanţa medievală sau Kustendje - a fost redus, începând cu sfârşitul

antichităţii, la stadiul unei locaţii fara mare însemnătate, localitatea renăscând la

nivelul unui centru urban abia după reintegrarea sa în graniţele statului român

modern (începând din 1878), este de bănuit ca negustori evrei au luat contact cu

localitatea pe parcursul Evului Mediu. Se cunosc diverse note şi texte ale unor

călători străini care au trecut prin Dobrogea musulmana şi care menţioneazăexistenţa evreilor în localităţi precum Silistra, Callatis (Mangalia), Babadag,

Macin, în toate aceste aşezări ei convieţuind cu creştinii si musulmanii. Reţinem

ca principala activitate desfăşurata de evrei era comerţul la oraşe, în spaţiul

dobrogean ei făcând concurenta grecilor si armenilor.

În Constanţa era cunoscut marele magazin de suvenire, cadouri orientale,

ochelari, bijuterii, argintărie, ceasornicărie aflat pe Strada Carol (în prezent B-



dul Tomis), al cărui proprietar era P. Sapira ” furnisor al Curţii Regale” şi unul

dintre reprezentanţii de seama ai Comunităţii evreilor din oraş.

Unii evrei stabiliţi în oraş aveau profesii liberale, practicând ca medici

particulari sau farmacişti. Renumit a fost farmacistul Alexandru I. Heldenbusch,

cu studii la Bucureşti şi Paris, care a înfiinţat în Constanţa prima ”droguerie

medicinală ” din provincia dobrogeană.

Subliniem ca la revenirea autorităţilor române în Dobrogea, în Constanţa

fiinţau cultic patru biserici creştine (greacă, armeană, catolică şi bulgară), mai

multe geamii şi două sinagogi, una fondată în anul 1866 ” pentru ovreii

«Spanioli»”, iar alta în anul 1872, ” pentru ovreii numiţi «lesesci»”.Intrarea României în prima mare conflagraţie a secolului XX, în anul

1916, având ca principal obiectiv desăvârşirea unităţii de stat, a găsit nu puţini

evrei din Constanţa în rândurile trupelor române mobilizate pe frontul

dobrogean, unde se afla concentrată Armata a 3-a. După formarea statului

naţional unitar român la sfârşitul anului 1918, în perioada interbelică statutul

evreilor din România s-a modificat în sensul acordării drepturilor cuveniteoricărui cetăţean român, toţi etnicii de origine israelită primind cetăţenia

română. Se făcuse trecerea de la liberalismul censitar la democraţia moderna.

Dupa preluarea conducerii Germaniei de către Partidul Muncitoresc

German Naţional- Socialist în ianuarie 1933, cunoscându-se propaganda

antisemită vehiculată de aceasta formaţiune, evreii din Constanţa ”de ambele

rituri” au organizat, la 5 aprilie 1933, un protest ”împotriva exceselor antisemite din Germania. La orele 7 seara s-a oficiat câte un serviciu religios

la templul israelit din str. Rosetti şi la templul spaniol din str. Mircea. La

aceste servicii religioase a participat aproape întreaga populaţie israelită din

Constanţa. Nu s-au ţinut discursuri” ( Dacia, nr. 32, 6 aprilie 1933).

La sfârşitul perioadei interbelice, în anii 1938-1940, care circumscriu în

istoria românilor perioada dictaturii regelui Carol al II-lea - perioada unor acute

crize politice, autorităţile române asistând neputincioase la transformările



politice de pe continent, care au schimbat decisiv cursul evenimentelor politicii

noastre interne - evreii au cunoscut din nou rigorile unei politici care tindea tot

mai mult spre excluderea lor din societate. Evident, evreii din Constanţa au

împărtăşit soarta tuturor coreligionarilor din ţară. Subliniem că autorităţile

române au permis evreilor doritori sa se organizeze în vederea emigrării.

Menţionam aici o notă cu caracter secret ” personal-confidenţial ”, transmisa la

22 iulie 1938 de către Serviciul de Informaţiuni din cadrul Direcâţiunei Poliţiei

de Siguranţă, către Prefectura Constanţei: ” Binevoiţi a dispune măsuri pentru ca

pe firmele sau placardele ce vor fi afişate la sediile tuturor centrelor

neosioniste şi sioniste, să se menţioneze şi scopul «pregatirei emigrării», spre a se explica opiniei publice activitatea acestor centre” (D.J.A.N. Constanţa, Fond

Prefectura Constanţa, dosar nr. 28/1938, f. 17). Anii care au urmat au adus noi

şi grele încercări etnicilor mozaici. Începând din anul 1940, statul român a fost

nevoit să adopte o serie de masuri care ar fi putut contracara o posibilă

agresiune determinată de evoluţia ostilităţilor din Europa. Declanşarea

războiului cu Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941, a transformat oraşul şi portulConstanţa în principala ţintă a aviaţiei şi marinei sovietice. Evreii erau supuşi

cunoscutei legislaţii antisemite, fiind obligaţi, între altele, la muncă în folosul

comunităţii. Primele victime evreieşti în Constanţa s-au înregistrat în timpul

guvernării antonesciano-legionare. Chiar în aceste condiţii, în perioada

războiului, România a fost ”cel mai important loc de îmbarcare pentru

emigranţii evrei ilegali. Aceştia porneau spre Palestina la bordul navelor plecate din porturile româneşti Constanţa, Sulina, Tulcea şi Brăila” După

estimările noastre, confirmate de datele existente în arhive, între 1940-1944,

emigrarea evreilor prin portul Constanţa a reprezentat o constantă, chiar dacă

fenomenul s-a desfăşurat în condiţii interne şi externe deosebit de grele.



Aromânii din Dobrogea

În România, aromânii sunt în număr de circa 200000 de oameni,

răspândiţi în special în Dobrogea, dar şi în Bucureşti. Până la instaurarea

regimului comunist în România, o preocupare culturală constantă a autorităţilor

era aceea de a susţine din toate punctele de vedere emanciparea aromânilor din

Balcani şi din România; dar perioada anilor 1945 - 1990 a însemnat o stagnare,

o îngheţare a relaţiilor instituţionale oficiale ale statului român cu statele din

Balcani în problema minoritarilor, iar sprijinul autorităţilor române faţă de

aromâni a fost înlocuit cu o tăcere apăsătoare din acest punct de vedere, înDobrogea, aromânii grămoşteni se întâlnesc în localităţile Cobadin, Palazu

Mare, Mangalia, Cogealac, Săcele, Sinoie, Casimcea, Beidaud, Ceamurlia,

Camena, Babadag, Tulcea, Macin, aromânii fărşeroţi sunt grupaţi în localităţile

Agigea, Palazu Mare, Constanţa, Ovidiu, Nisipari, Mihai Kogălniceanu,

Cogealac, Panduru, ramura aromânilor moscopoleni poate fi întâlnită, în

special, în localităţile Nisipari şi Ovidiu, aromânii pindeni sunt răspândiţi în jurul localităţilor Techirghiol, Tariverde, iar aromânii muzăchiari (denumirea

vine de la câmpia Muzăchia din Albania) se pot întâlni cu deosebire în

Constanţa şi Ovidiu. Mai există şi un număr mai redus de aromâni megleni, de

religie mahomedană în special, în localitatea Cerna şi satele din împrejurimi.

Începând cu 1925, aromânii, cărora statul grec le-a răpit pământurile şi le-

a dat grecilor aduşi din Asia Mica, vor fi colonizaţi în Dobrogea de sud, beneficiind de loturi intre 5, 10, 15 ha. (militarii până la 75 ha). Au fost aduşi

din Macedonia greacă aproape 80.000 macedo-români.

Ucrainienii din Dobrogea



Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (Delta Dunării şi în zonele limitrofe)

este legată de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei:

distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a

Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independentă şi libertate a

poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8 000 de cazaci

zaporojeni se stabilesc, cu încuviinţarea înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării.

Aici, la Dunăvăţul de Sus, ei organizează, în anul 1813, tabăra militară

” Zadunaiska Sici ”, care a funcţionat 15 ani, după care a fost desfiinţată de către

turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sudale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei

întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultura,

pescuitul, vânătoarea şi creşterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor

ruşi lipoveni, localnicii îi numesc haholi.

Lipovenii din Dobrogea

Lipovenii au emigrat din cuprinsul Imperiului Ţarist în urma declanşării

unor persecuţii determinate de separarea lor faţă de Biserica Ortodoxa Rusă,

consecinţa unei reforme iniţiate de patriarhul Nikon în anul 1654, acest faptsuprapunându-se cu o altă cauză, de natură socială, care implică statutul

majorităţii acestei populaţii grav afectată de corvezile impuse de puterea

centrală. Emigrările lor datează din vremea ţarului Aleksei Mihailovici (1645-

1676), continuând în secolul următor. Astfel ei au ajuns sa populeze regiuni din

Polonia, Turcia, Moldova, Austria, Prusia. Aceasta este originea stabilirii

acestui grup etnic şi confesional în spaţiul românesc.



O mare parte a staroverilor s-au stabilit în ţinuturile noastre datorită

bogăţiei şi varietăţii pământului românesc şi tolerantei autorităţilor. Gurile

Dunării, nordul Dobrogei, a fost preferat pentru că, la origine fiind pescari din

zona fluviilor Don şi Nipru, ei au putut relua practicarea acestei îndeletniciri.

Dobrogea aflându-se sub stăpânirea Imperiului Otoman, populaţiile care

locuiau în acest spaţiu au fost incluse în aşa numita Casă a Păcii (Dar al-Islam),

în care creştinii aveau un statut de protejaţi (zimnai-ilar).

Se ştie că la 1740 lipovenii populau satele Sarichioi şi Dunavat, fiind

vecini cu tătarii majoritari. Alte localităţi dobrogene care s-au identificat cu

stabilirea lipovenilor în regiune în secolul al XVIII-lea sunt: Slava Rusa,Carcaliu şi Jurilovca. Pentru secolul al XIX-lea sunt identificate alte localităţi

”lipoveneşti”: Slava Cercheza şi Mila 23, Sfistofca şi Periprava în Delta

Dunării. După unele interpretări, lipovenii dobrogeni ar aparţine comunităţii

cazacilor nekrasoviti, o grupare desprinsă din oastea cazacilor de pe Don.

Arabii din Dobrogea

În Dobrogea, au fost colonizaţi prin 1834 de un paşă Hasan în zona

central-sudică, la nord de Bazargic, arabi originari din Siria, care erau foarteapreciaţi pentru priceperea lor de a practica agricultura în condiţii de secetă.

Teritoriul pe care s-au stabilit aceştia este străbătut azi de frontiera

româno-bulgară. Din cele cinci aşezări, cea mai importantă era Dokuz Agaq

(” Nouă copaci”), azi Măgura. Erau singurele aşezări arăbeşti din Europa.

Recensământul otoman din 1850 raportează 145 de arabi (0,9%) în

Dobrogea, însă numărul lor a crescut simţitor după această dată. În 1861,geograful francez Guillaume Lejean menţiona faptul că în timpul călătoriei sale



prin Peninsula Balcanică efectuată în anul 1854, una din aceste aşezări, Arab-

Koi, era deja abandonată, restul aşezărilor bucurându-se însă, de o oarecare

prosperitate. În 1878 Dobrogea este divizată între România şi Bulgaria, iar noua

frontieră străbătea spaţiul locuit de arabi. După această dată, aşzările arabe

încep să decadă, iar o parte din populaţie emigrează către Imperiul Otoman.

Câteva decenii mai târziu, în 1913, antropologul elveţian Eugene Pittard

menţionează că aceste colonii s-au dizolvat şi reuşeşte să mai găsească în zonă

doar o rămăşiţă de 14 arabi, toţi bărbaţi. În urma analizelor antropologice,

Pittard a concluzionat că o parte a acestora aveau influenţe rasiale negroide şi

pune această situaţie în legătură cu faptul că populaţia arabă din jurul Mării

Roşii prezintă deseori influenţe rasiale negroide, ca o consecinţă a comerţului cu

sclavi africani practicat aici în trecut şi a asimilării acestora de către populaţia

arabă majoritară. Pittard concluzionează că este foarte posibil ca o parte a

arabilor dobrogeni să aibă strămoşi orginari din această zonă.

Ulterior, ultimii arabi dobrogeni au fost asimilaţi de populaţia musulmană

conlocuitoare. Aproximativ 5.000 de persoane cetăţeni de state arabe trăiesc aziîn România. Datele ultimului recensământ arată că, în 2002, în România se

aflau 1180 de sirieni, 811 irakieni, 704 libanezi şi 559 iordanieni.

Albanezii din Dobrogea

Convieţuirea ilirilor pe teritoriul actual al României începe în perioada

stăpânirii Daciei de către Imperiul Roman, când împăratul Traian aduce în

prima parte a secolului al II-lea d. Hr. lucrători de origine albaneză, pentru a

lucra la minele de aur din Munţii Apuseni. Apoi, va exista un contingent de

soldaţi albanezi în oastea lui Mircea cel Bătrân, ce a participat alături de alte

popoare creştine, la bătălia de la Kosovopolje din anul 1389, cu scopul de a

pune stavilă înaintării turcilor în Europa. După ocuparea teritoriului Albaniei de



armatele otomane, un alt val de albanezi se îndreaptă către Ţările Române;

astfel, un document din 1595 redactat de Giovani Marini Poli, trimisul

împăratului Rudolf al II-lea în Ţările Române, şi adresat curţii imperiale, arată

că domnitorul Minai Viteazu permite unui număr de circa 15000 de albanezi să

se aşeze în Ţara Românească, scutindu-i şi de biruri pe o perioadă de 10 ani.

În anul 1899, în Bucureşti, a avut loc un congres al albanezilor din

România, care a lansat un apel la independenţa Albaniei, sub suzeranitatea

Imperiului Otoman, cerând introducerea limbii albaneze ca limbă oficială, şcoli

în limba albaneză, înfiinţarea armatei naţionale compusă din toţi albanezii,

musulmani, ortodocşi sau catolici, document ce dovedea faptul că naţiuneaalbaneză avea, la sfârşitul sec. XIX, atributele unei naţiuni moderne. De altfel,

la următorul congres, cel din 1905, tot de la Bucureşti, cererile participanţilor

s-au radicalizat, în sensul în care s-a cerut independenţa Albaniei, şi s-au stabilit

frontierele viitorului stat.

În luna mai 1907 a fost înfiinţat ”Comitetul albanezilor pentru libertatea

Albaniei ”, iar în 1911 a fost creat un alt comitet, sub conducerea lui IsmailQemali şi Tefik bey, care a pus problema declanşării luptei armate pentru

obţinerea independenţei faţă de Turcia.

Anul 1912 a fost anul când, de asemenea, la Bucureşti, în luna noiembrie,

a fost declarată în cadrul unei mari adunări independenţa de stat a Albaniei. Iată,

pe scurt, o istorie a relaţiilor foarte bune la nivel instituţional, dar şi la cel al

interferenţelor culturale, pe care, de-a lungul timpului, albanezii din Româniale-au avut cu poporul român şi cu statul pe al cărui teritoriu vicisitudinile

vremurilor le-au purtat paşii. În 1905 s-a înfiinţat la Constanţa o şcoală albaneză

sub conducerea doctorului Ibrahim Themo, cel care va devenii figura

emblematica a medicinei romaneşti de filiaţie albaneza, doctorul Themo fiind

cunoscut în primul rând ca un medic foarte bun.

Bulgarii din Dobrogea



Bulgarii dobrogeni provin din amestecul slavilor cu turanii. Ei nu s-au

format în Dobrogea, ci în mănoasele câmpii de la sud, ocupate de slavi. Bulgarii

i-au găsit pe slavi în Peninsula Balcanică. Ei au emigrat spre nord după

cucerirea Constantinopolului de către turci.

O primă emigrare masivă a bulgarilor este consemnată în 1396. O

jumătate de veac mai târziu (1444) după expediţia nereuşită a regelui Vladislav

al III-lea, din Bulgaria de nord s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova

mai bine de 12.000 de bulgari cu familiile lor. Alte emigrări consemnate sunt

cele din timpul lui Vlad Dracul şi Radu cel Mare. Sfârşitul secolului al XVI-leaaduce o altă emigrare masivă când, încurajată de succesele militare ale lui Mihai

Viteazul, întreaga populaţie din Bulgaria de nord este cuprinsă de răscoală în

Târnovo unde este instalat ca ţar un urmaş al lui Şişman, dar Sinan Paşa, în

fruntea unei armate numeroase, trece prin foc şi sabie Nordul Bulgariei: atunci

60.000 de bulgari au luat drumul pribegiei.

Procesul de refugiere se va repeta în vremea lui Matei Basarab (1632-1654), Constantin Brâncoveanu (1688-1714); tot sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi prima jumătate a secolului al XlX-lea cunosc asemenea emigrări. Astfel, după

răscoala din Ciproveţ (NV Bulgariei) din 1688, alte valuri de bulgari (mulţi

dintre ei şi romano-catolici) emigrează în Ţara Românească, Banat şi Apusul

Europei. Numărul lor este impresionant, mai ales că se desfăşoară pe o perioadă

de câteva zeci de ani. Deosebit de mari au fost cele de după 1792, cele dintimpul şi după războiul ruso-turc (1806-1812), când au emigrat în Ţara

Românească şi Moldova 86.000, iar în urma războiului din 1828-1830 s-au

refugiat alţi 140.000 de bulgari. Emigrările au continuat şi în timpul războiului

din Crimeea (1854-1861). Atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, mai ales

pe lângă Dunăre şi în apropierea marilor oraşe, s-au constituit sate sau cartiere

(mahalale), ale populaţiei sud. În Dobrogea localităţile cu populaţie de origine

bulgară sunt Caucagia, Pietrele, Babadag, Dunăvăţ, Vişina, Ciamurlia de Jos,



Cerchezu, Enisala, Mila 23, Patagianca, Ostrov, Cerna, Nalbant, Măcin,

Hârşova, Casimcea, Frecăţei, Zebel.

Medicina dobrogeană în perioada preistorică

Preistoria dobrogeană începe cu circa 100.000 de ani î. Hr., când în aceste

ţinuturi trăia omul de Neanderthal, iar fauna cuprindea mamuţi, reni, cai

sălbatici, bizoni, urşii peşterilor etc.

Urme ale acestei epoci paleolitice s-au găsit la Cheia, la Târguşor (Adam), la Saligni, Mamaia Sat, Castelu, Peştera.

Perioada neolitică din mileniul patru până la anul 2000 î. Hr. a coincis cu

o populaţie densă în Dobrogea (actuală). În comuna Baia din judeţul Tulcea, dar

şi la Cernavodă s-au găsit urmele culturii Hamangia (vechiul nume al localităţii

Baia).

În 1956, la Cernavodă s-au găsit două statuete celebre. Bărbatul a fost

numit ”Gânditorul ” şi a ajuns preţuit de istoricii din lume. Femeia, deşi la fel de

interesantă, nu a ajuns la aceeaşi faimă.



Gânditorul de la Hamangia şi soţia sa

Alinarea suferinţelor, în aceste vremuri străvechi, a fost desigur,

instinctuală. Omul a observat că aşezând un membru inferior fracturat într-o

anumită poziţie, durerile scad şi desigur a imobilizat fracturi.

De asemenea, omul primitiv a observat că abcesele evacuate diminuează

durerile şi a dedus spre autoapărare să evacueze şi el abcesele. Se cunosc

numeroase fracturi osoase consolidate, corect, chiar din epoca primitivă.

Există cranii trepanate, încă în epoca comunei primitive. Desigur, nu se

făceau cu rezultate terapeutice, ci pentru alungarea duhurilor rele.

În Dobrogea, s-a găsit un craniu la Histria-Bent, în 1960, de către

arheologul Vlad Zirra. Acesta datează din epoca fierului (Hallstatt) şi a apaţinutunui bărbat de 30–40 de ani. Orificiul de trepanare este situat la nivelul

parietalului drept, parasagital. Forma sa este conică, mai larg la exterior, unde

are 35 mm şi mai îngust la interior, unde are 11 mm.

În 1977, s-au publicat la Viena, rezultatele cercetării acestui craniu, de

către Olga Nurasov în ”Mittenllungen der anthropogischen Gesellschaft ”.



a, Craniul trepanat de la Histria-Bent –(nr. 23); b, detaliu

Sursa: Ctin. Arseni. Aldea: „Momente din Istoria neurochirurgiei româneşti”

Vindecătorii vrăjitori, folosindu-se de concepţia demoniacă, au persistat până în Evul Mediu şi chiar până în zilele noastre. Se poate exemplifica acest

lucru cu cele petrecute recent la mânăstirea Tanacu, unde se pare că o măicuţă a

fost legată şi astfel, torturată, pentru alungarea acestor demoni şi a bolii sale,

până a decedat. Astfel de vindecători nu au lipsit geţilor, a geto-dacilor, având la

dispoziţie incantaţii, ritualuri, gesturi, dansuri, care să alunge spiritele rele şi să

vindece oamenii. Şamanii şi vrăjitorii nu au dispărut nici în zilele noastre.Considerăm această perioadă încheiată aproximativ acum 4000 de ani, iar la alte



popoare, cam în aceeaşi perioadă: Mesopotamia, Egiptul, America Centrală şi

Meridională, Israelul, Chiana etc.

Despre această perioadă, muzeele de la Constanţa, Hârşova, Tulcea, sunt pline

de vestigii, de o mare valoare arheologică, fiind Cultura Gumelniţa, Cultura

Boian, Cultura Cernavodă etc., cu care se încheie neoliticul românesc.

Omul preistoric credea că boala i-a fost trimisă de cineva din afara lui, un

spirit malefic, care trebuia scos din corpul omenesc. Cei ce se îndeletniceau cu

această activitate erau şamani, tămăduitori, ceva mai târziu preoţi, preoţi-

medici. Starea de sănătate sa- de boală era dictată de zeităţi.

Legenda argonaţilor

(preluată de la Ctin. Cioroiu – ”Călători la Pontul Euxin”)

Regele Pelias, fiu al lui Poseidon, zeul mării, stăpânitor al oraşului Iolcos

din Thesalia, după ce îl omorî pe Aison, fratele său după mamă şi tatăl lui Iason,

pentru a-i uzurpa tronul, aflase printr-o prezicere că va fi ucis de acela, ce în

mulţime va fi văzut, umblând doar cu o sanda. Cum tocmai lui Iason i se

întâmplă să-şi piardă în noroi o sanda, Pelias, regele ucigaş, de îndată ce îl văzu,

îl trimise în periculoasa expediţie pentru a-l îndepărta, fireşte. Numai că Iason

se bucura de protecţia Olimpului; însăşi zeiţa Atena îl luă sub ocrotirea sa.

Zeiţa se porni grabnic la lucru, dându-i temeinice îndrumări lui Argos,

fiul lui Arestor, cum să meşterească minunata corabie, pe care se va urca gata de

isprăvi vitejeşti, echipajul format din cincizeci şi trei de marinari. Iată cine erau

aceşti viteji, unii dintre ei părinţi ai unor eroi din războiul troian: Orfeu (poet şi

muzician, fiul regelui trac Oiagru şi al muzei Caliope, cel care i-a mişcat cu

cântecele sale până şi pe zeii Infernului); Asterion; Polifem; Ificlos (alt unchi al

lui Iason); Adet; Erytos; Echion şi Aitbalidos (fiul lui Hermes şi crainic al



argonauţilor, cel ce nu uita nimic şi avea sufletul nemuritor); Coronos; Mopsos;

Menoitios (tatăl lui Patroclos, celebru prieten al lui Ahile, pe care l-a însoţit în

asediul Troiei); Eurytion; Eribotes şi Oileus; Canthos; Clytios şi Iftios; Peleu

(tatăl lui Ahile şi soţul zeiţei Thesis) şi Telamon (tatăl lui Aias, cel mai viteaz

erou al aheenilor, după Ahile, în războiul troian, şi al lui Teucer); Butes şi

Faleras; Tiphys (cârmaciul corăbiei); Philas; Talaos (fiul lui Bias); Areios şi

Lèodocus; Heracles (cel mai de seamă erou din mitologia greacă, fiul lui Zeus şi

al muritoarei Acmena) şi Hylas; Nauplius; Idmon (cel cu darul prezicerii, fiul

lui Abas); Castor şi Pollux (sau Dioscurii, gemeni ai lui Zeus şi ai Ledei, simbol

al iubirii frăţeşti); Linceus şi Idas (fiul lui Afareus); Periclimenos; Amphidamas,Cepheus şi Ancaeus (fiul lui Lycurg); Augeias; Asterion şi Amyhion; Euphema;

Erginos şi Ancaeus (fiul lui Poseidon şi cârmaciul corăbiei, după moartea lui

Tiphys); Meleagru şi Laocoon; Ificlos (unchiul lui Meleagru) şi Palaimònios;

Iphitos; Zetes şi Càlais; Acastos şi Argos.

Inimoşii vâslaşi ar fi propus, spre a le fi conducător, pe netemătorul

Heracles, dar acesta, modest, nu a primit, spunând că lui Iason i s-ar cuveni

deosebita cinste, de a sta în fruntea eroicei expediţii nautice.

După nemaipomenite peripeţii, argonauţii ajunseseră pe pământul Thyniei

(nord-vestul Asiei Mici), unde Fineus Agenoridul, cele ce îndura groaznice

chinuri din pricina Harpiilor (păsări de pradă cu cap de femeie), le preziseră

întâmlpările viitoare şi îi sfătui cum să treacă printre cumplitele Stânci Cyanee

(Symplegade), care străjuiau intrarea în Marea Neagră.

Intraţi în apele Pontului, argonauţii porniseră de-a lungul coastei Asiei

Mici, până ajunseră la Colchida, unde stăpânea regele Aietes, fiu al Soarelui, un

om necruţător şi crud. Greul de abia acum începea, deoarece râvnita lână de aur

era păzită de un fioros balaur, astfel că vitejii intrară la mari şi dureroase

îndoieli, privind reuşita acţiunii lor.



Dar, iată că zeiţa Atena, ocrotitoarea expediţiei, nu-l părăsi şi împreună

cu Hera (cea mai de seamă dintre zeiţele Olimpului, sora şi soţia lui Zeus), îi

ceru zeiţei Cypris să-l determine pe fiul ei, Eros, zeul iubirii, s-o atingă cu

săgeata lui pe Medeea, fiica lui Aietes, pentru a se îndrăgosti de Iason, ceea ce,

fireşte, se şi întâmplă. Cum Medeea cunoştea meşteşugul unor atotputernice

vrăji, după chinuitoare mustrări de conştiinţă, neputându-şi lăsa iubitul să fie

răpus de balaur, se hotărî să-l ajute pe Iason, care, înfrutând piedici neînchipuit

de gele, puse mâna pe jinduita comoară.

Îndată ce s-au văzut în posesia preţioasei prăzi, argonauţii porniră spre

patrie; la întoarcere însă, ei o luară pe partea cealaltă a Pontului, adică de-a

lungul ţărmului nord-vestic, însoţiţi de Medeea şi fugăriţi de mâniosul Aietes şi

fiul său Absyrtos. Potrivit relatărilor unor scriitori vechi, între care şi

Apollonios din Rhodos (ce îmbrăţişau părerea, conformă cu tradiţia, că Istrul –

Dunărea – ajungând în dreptul Peninsulei Balcanice, se desfăcea în două braţe,

unul dintre ele vărsându-se în Pontul Euxin, iar celălalt în Marea Adriatică),

argonauţii şi urmăritorii lor, intrând pe Istru, au mers până în Marea Cronos

(Adriatică).

Alţi autori antici – printre ei, Ovidiu – apreciază că argonauţii, ocolind

Insula Peuce (Delta Dunării), au ieşit din nou în Pont, pe una din gurile sudice

ale fluviului (probabil prin Dunăvăţ şi Razelm), urmând apoi, ţărmul Mării

Negre, spre sud, ceea ce corespunde, evident, cu realitatea geografică.

Aici, în deptul viitoarei cetăţi Tomis, care va întemeiată mult mai târziu,

în secolul al VII-lea î. e.n. de către milesieni, va avea loc înfiorătorul episod, ce

va face din Medeea una dintre eroinele cele mai cunoscute din literatura clasică.

Iată despre ce este vorba. Colchidienii se dovediră mai iuţi decât vâslaşii lui

Iason, astfel că protejaţii Atenei intrară serios în panică. Numai că Medeea, şi

aşa sfâşiată de remuşcări şi amarnice îndoieli, hotărî, în faţa iminentului



dezastru, într-un moment de disperare, să facă un nou sacrificiu pe altarul

dragostei sale; în chip josnic, împreună cu Iason, îl atrase pe Absyrtos, fratele

ei, într-o cursă şi îl ucise.

Poetul Ovidiu, care a creat o piesă cu acest subiect ” Medeea”), jucată laRoma (textul, însă, s-a perdut), scrie în ”Triste”:

”Şi căuîtnd în juru-i să vadă ce să facă

Deodată dă cu ochii de frate-său Absirt.

Şi cum îl vede, îndată şi strigă: ”biruit-am!

Căci moartea lui acum va fi scăparea mea!”

Şi când el nici nu ştie şi n-are nici o teamă,

Ea pieptul i-l străpunge cu sabia, ş-apoi,

Îi sfîrtecă şi trupul şi, în mai multe locuri,

Bucăţile de carne le-mprăştie pe cîmp.

Şi, ca să ştie tatăl, atîrnă sus, pe-o stîncă,Şi galbenele-i braţe şi capul lui cel crunt.

Ea, dar, întîrziindu-l cu-această nouă jale

Pîn’ să-şi adune mortul, întîrzie şi el.

De-atunci, îi zise Tomis acestui loc fiindcă

O soră pe-al său frate aice l-a tăiat ”.

Iason, după ce a avut lâna de aur, nu i-a inut promisiunea fa ă deș ț ț

Medeea, a abandonat-o pentru Creusa, cu care a avut mai mul i copii. Caț

răzbunare, Medeea a ucis-o pe Creusa i pe to i copiii ei.ș ț

Medicina Dobrogei în perioada colonizărilor greceşti la Pontul Euxin



Dacă am considera încheierea preistoriei, cam cu 2000–2500 de ani

înainte de Hristos şi am considera că istoria începe cam în această perioadă,

putem afirma cu dovezi arheologice, că agricultorii de la Dunărea de Jos, din

Dobrogea de astăzi, au creat o societate cu viaţă economică intensă. Întreaga

Dobrogea oferă numeroase situri arheologice din acestă epocă istorică la

Gârliţa, Satu Nou, Ghindăreşti, Enisala, Limanu, Medgidia, Nicolae Bălcescu,

Poarta Albă.

Este civilizaţia tracilor cu numeroase dovezi de existenţă în Dobrogea, înepoca fierului (începând de la anu 1200 î. Hr.) dar, pe o arie mult mai largă

decât cea pe care o prezentăm noi.

Din secolul VII î. Hr. începem să cunoaştem pe tracii acestor ţinuturi, sub

numele de geto-daci (geţii care se cred nemuritori sunt cei mai viteji şi mai

drepţi dintre traci).

Din această perioadă, societatea geto-dacică, dintre Dunăre şi Marea

Neagră a trăit procesul colonizării greceşti. Există numeroase explicaţii

plauzibile referitoare la plecarea corăbierilor şi negustorilor greci şi la formarea,

pe ţărmurile întregii mari Mediterane, chiar şi dincolo de Gibraltar, a numeroase

oraşe comerciale. După ce au trecut de strâmtoarea Bosforului au ajuns şi pe

ţărmurile vestice ale Mării Negre.

Un asemenea grup de corăbieri, au venit din Milet şi au ajuns pe la anul

657 î. Hr., la Istru, întemeind Histria, care şi-a luat numele de la cel al fluviului,

pe care grecii îl cunoşteau, iar corăbierii dorieni, sosiţi din Heracleea Pontică,

au întemeiat Kallatisul.



Ei au înfiinţat, circa 70 de astfel de cetăţi comerciale pe aceste locuri

inospitaliere ( Aneuxin), care au devenit apoi, foarte primitoare, căpătând numele

de Pontul Euxin (ospitalier ).

Miletanii au înfiinţat apoi, Tomisul, iar corăbierii dorieni, sosiţi din

Heracleea Pontică. Grecii aduceau, aici, îmbrăcăminte, podoabe, arme,

ceramică, vin dulce, ulei de măsline, mirodenii, extracte de mac şi măselariţă

(droguri analgezice) etc. De la geto-daci cumpărau produse agricole: grâu, mei,

ceară , animale, piei de animale, peşti, caviar şi sclavi etc.

Grecii histrieni au colonizat şi zone învecinate ale ţărmului şi chiar zonemai îndepărtate, găsindu-se dovezi, în acest sens la Vadu, Sinoe, Corbu de Jos,

Tariverde etc. Geto-dacii au fost interesaţi să păstreze relaţii bune cu grecii din

aceste cetăţi, deoarece comerţul intens era folositor tuturor, mai ales clasei

nobiliare a băştinşilor. Aceşti băştinaşi se aflau sub înrâurirea unor divinităţi

locale, cum ar fi Zamolxis şi Derzelas. Grecii au sosit, aici, cu zeităţile lor, cu

practicile lor religioase. Bunăoară, ei au adus cultul lui Apollo tămăduitorul,originar din Ionia, mai precis din Didyna. Cultul lui Asclepios a fost mai puţin

răspândit în Dobrogea, unde s-a extins, mai ales în epoca romană. La Tomis s-a

descoperit o statuie a lui Asclepios, din marmură, datând din secolele II–III d.

Hr.

o Poză cu Asclepios găsit în Dobrogea. Vezi cd dr Unc

Este logic că în cetăţile greceşti din Dobrogea au existat instituţii medico-

religioase, de genul asclepionului.

La Capidava, pe Dunăre, s-a găsit un fragment de sceptru, cu şarpele lui

Esculap, care se păstrează la muzeul din Constanţa.

o Poza cu Esculap



Zeul Apollo avea rolul de a îndepărta răul, de a purifica de molime, de a

salva de la îmbolnăviri colectivitatea, în ansamblul ei. El era venerat de greci,

deoarece întruchipa sănătatea deplină.

În secolul III î. Hr., în Dobrogea este semnalată prezenţa medicului

Agathenar , fiul lui Simylos sau al preotesei Aba, fiica lui Hecateu.

o Inscripţia cu Agathenar

Acest medic dădea câte doi dinari de persoană la preoţii lui Poseidon,

medicilor şi profesorilor. Acest lucru conduce la concluzia că exista un sinedru

al medicilor, un colegiu profesional, similar celui mai clar atestat de la Efes.

În această epocă, de înflorire a cetăţilor greceşti de la Pontul Euxin, exista

un gen de doctori, numiţi periodenţi, care se deplasau dintr-un loc în altul ca

nişte ambulanţi. Histria era o cetate puternică, la care se ajungea de la mare

printr-un golf de 12 km., iar în oraş exista teatru, gimnaziu, temple, băi publice

şi alte instituţii administrative. În această cetate a sosit din Cyzicul Propontidei,

ce se ridica pe un promontoriu al mării Marmara, doctorul Diocles, fiul lui

Artemidor, ca invitat al locuitorilor şi conducătorilor cetăţii.

Iată ce stă scris în piatră, din vremea aceea: ” Pe vremea preotului

Hestieu, fiul al lui Micalion, în luna Taureion (este luna lui Poseidon)”, cam în

decembrie, Consiliul şi Adunarea Poporului, sub presiunea lui Eupolemos, fiul

al lui Cleomedon şi la propunerea arhonţilor (deputaţi), au hotărât: ”deoarece Diocles, fiu al lui Artemidor şi medic din Cyzic, care fiind chemat de popor şi a

ţinut prelegeri, ... s-a făcut demn prin acesta de ... şi a îngrijit de sănătatea

obştească ... ” (unde sunt ... nu se poate desluşi scrierea).

Aceste zone, invizibile sau absente, probabil, se referă la recompensa

decisă, a i se aduce medicului Diocles; piatra şi poate chipul acestui doctor de la

Histria, este verosimil să fi fost expuse în Agora. Acest Diocles era un fel de



”visiting professor ”, un erudit, un oarecare practician. Histria, deşi nu era de

talia Tomisului sau a Callatisului, avea, totuşi, un ”Colegiu al medicilor ” şi un

”Colegiu al profesorilor ”, probabil pentru a-i pregăti, un colegiu în sensul

breslei medicale. Este posibil să fi fost chemat acest medic într-o situaţie gravă,

epidemică. El a ţinut prelegeri (acroaseis), poporului din cetate, ceea ce este

mult decât a le da sfaturi medicale.

Se deduce existenţa unor instituţii de învăţământ medical în Histria şi,

probabil, în Tomis şi Callatis deoarece sunt cunoscute nume de medici în aceste

cetăţi şi este posibil ca aceştia să fi învăţat medicina în cetăţile pontice. Pentru

că nu aveam date despre vreo epidemie pentru combaterea căreia să-l fi invitat

pe Diocles, am putea presupune că la Histria erau ţânţari şi nu lipsea

paludismul. Nu ştiu dacă medicul a rămas la Histria sau a plecat mai departe

dar, este destul de logic că şi-a făcut datoria, după lespedea cu inscripţia citată.

După unele informaţii, el a fost oprit ca medic public al cetăţii Histria.

Datele despre această inscripţie au fost comunicate de Em. Popescu în

articolul ”Consideraţii, asupra educaţiei tineretului la Histria” din ” Studii şi

cercetări de istorie veche” – 1956, nr. 3–4, pag 343–363.

Pe o altă piatră epigrafică descoperită la Enisala, în pădurea de lângă

Babadag, de francezul Desjardins, în 1868, se vorbeşte de medicul Cladayosdin secolul II î. Hr. Piatra se află la Institutul Naţional de Antichităţi din

Bucureşti. Îată conţinutul acestui epitaf: ” Dacă cineva ar căuta să afle soarta

mea şi viaţa mea, cine am fost şi ce am făptuit şi numele patriei mele (locul de

naştere), piatra aceasta va fi mărturie şi celor viitori spre ştire. Patria mea

este metropola euxină, oraşul preavestit al eroului tomitan cu suliţa puternică.



Numele mi-a fost Cladayos şi am învăţat arta divinului Hipocrate, fruntaşul

(şef de şcoală) celor viitori spre ştire”.

În Tomis se folosea dialectul ionic, iar în Callatis – dialectul doric,

provenit din Heracleea.

Cât despre Cladayos, el este menţionat într-un document în versuri

hexemitrice, găsit lângă Babadag, dar era cetăţean tomitan.

Civilizaţia greacă nu s-a restrâns între zidurile cetăţilor pontice. Corăbiile

pline cu mărfuri urcau pe Istru şi pe afluenţii săi, în întreaga Dacie.

Nu ne putem imagina ca medicina greacă să nu fi fost prezentă în cetăţile

acestea şi mai ales nu ar fi posibil ca medicina hipocratică să nu fi exercitat

influenţe în aceste colonii. Hipocrate, nepotul unui medic cu acelaşi nume, ar

trebui numit Hipocrate al II-lea. Tatăl său era tot doctor şi se numea Heracleid.

Cei doi fii ai săi Thesal şi Dracon I, au fost medici, ca şi ginerele său Polib.

După ce a practicat medicina în Grecia, Hipocrate a devenit ”medic călător ”

(periodent ). El a călătorit în Egipt, Libia şi Scythia. Dar, Scythia Minor este

străvechiul nume, din antichitate al Dobrogei.

Putem trage concluzia şi noi, ca şi alţii că Hipocrate a vizitat Dobrogea.

Aceste fapte nu ţin de legende şi nu este exclus să apară documente, care să

ateste prezenţa lui la Pontul Euxin. Mormântul lui se află în Thesalia, lângă

cetatea Larisa, data decesului său, fiind 377 î.Hr. (după alţii, 380 sau chiar 355).

De altfel, învăţătorul lui Hipocrate era, de origine tracă.

Pentru a înţelege mai bine nivelul medical al grecilor, sosiţi la Histria,

Tomis şi Callatis în secolele VII–XI–V î. Hr., trebuie să reamintim că la anul

600 î. Hr., Lex Regia, admitea la Roma operaţia cezariană, postmortem, având

ţelul principal, salvarea copilului.



Tot în anul 600 î. Hr., s-a dat decretul lui Charondas din Sicilia (Grecia

Mare) prin care se fixau atribuţiile medicilor aflaţi în slujba cetăţii. Trebuie să

credem că aceste atribuţii, funcţionau şi la Histria sau la Tomis.

Trebuie reamintit faptul istoric, că tot pe la anul 600 î. Hr., sciţii au

pătruns în zona carpato-danubiană şi au adus cu ei unele practici medicale, cum

ar fi folosirea suspensoarelor (presării) în prolapsul uterin.

De altfel, în anul 46 î. Hr., medicii greci, net superiori celor romani, şi-au

căpătat dreptul de liberă practică, la Roma.

După sciţi a urmat invazia perşilor , conduşi de Darius în secolul VI î. Hr.

(514–513), care nu a adus elemente noi în medicina traco-geto-dacică, de pe

meleagurile dobrogene actuale, iar geţii au realizat primele uniuni tribale sub

Domichaites şi primul regat sub Burebista (secolul I î. Hr.).

A urmat migraţia celţilor (280–297 d. Hr.), care au ajuns de la nord la

sud, peste Scythia Mică până în Grecia, la Delphi. Nu ne-au rămas nici de la ei

date medicale sau influenţe.

o Poza cu sabia celtică de la Mangalia

Sabia celtică poate fi văzută la muzeul din Mangalia, ca mărturie a

imperiului lor, cu capitala la Tylis. Acest imperiu al celţilor s-a destrămat după

anul 218 sau au fost asimilaţi. Localităţile Isaccea şi Măcin au purtat nume date

de celţi, Noviodunum şi Arrubium. În schimb, sarmaţii, care erau tot iranieni,

au lăsat o amprentă mult mai evidentă, găsindu-i atât pe Columna lui Traian, cât

şi pe monumentul ”Tropaeum Traiani ”, în coaliţia antiromană a lui Decebal.

Despre medicina lor nu avem niciun fel de informaţii.

Cam atât se poate, astăzi, şti despre medicina geţilor şi a grecilor din

cetăţile pontice, până la sosirea romanilor, mai intâi în Dobrogea, apoi în

întreaga Dacie. Ceva mai multe se cunosc despre tradiţiile medicale ale geto-



dacilor, care nu se calchează pe epocile istorice, preromane sau din epoca daco-

romană, având o dimensiune mult mai largă.

Epoca romană a medicinei dobrogene

Procesul de romanizare din Scythia Minor a cuprins deopotrivă populaţia

autohtonă, adică traco-geto-dacică şi sciţii, precum şi populaţia grecească din

cetăţile pontice.

Romanizarea însemna însuşirea limbii latine, a spiritualităţii, a jurisdicţiei

şi a regulilor de viaţă romane. Medicina romană s-a întâlnit, aici, cu cea geto-

dacică. Romanii au atacat în Scythia, mai întâi, cetăţile greceşti, pe care le-ausupus (73–71 î. Hr.) sub împăratul M. Terentius Luculus Varo. Guvernatorul

roman C. Antonius Hibrida nu a impus regulile medicale romane, populaţiei

civile, căci a avut parte de o răscoală, în spatele căreia a stat probabil, Burebista,

care l-a înfrânt lângă Histria şi a luat Scythia în stăpânire. În anul 44 a murit atât

Cezar, cât şi Burebista, care urmau să se înfrunte pentru tranşarea situaţiei.

Aceasta o va face M. Licinius Crassus în anii 29–29 î. Hr. Va înlătura căpeteniilelocale: Roles aliat cu Roma, Dapix şi Ziraxes şi supune întreaga Scythie. Cel

mai important eveniment al acestei epoci de început a romanizării Scythiei, îl

reprezintă exilarea la Tomis a poetului Publius Ovidius Naso, de către împăratul

Augustus. Tracii dobrogeni, deşi ocupaţi de romani, aveau regele lor local. Este

cunoscut războiul acestuia, ajutat de romani (regele Roemetalces III) împotriva

dacilor, care au atacat Aegyssus (Tulcea) şi Troesmis (Turcoaia) în anul 12 d.

Hr. Romanii, în anul 15, au înfiinţat provincia Moesia, au adus trupe, au



înfiinţat o flotă pe Dunăre şi au devenit, realmente, stăpâni pe aceste teritorii

(anul 46 î. Hr.).

Urcarea pe tronul Romei, a lui M. Ulpius Traianus, iar pe al Daciei a lui

Decebalus – fiul lui Scorilo, va aduce la orizont celebrele războaie daco-romane

(101–102, 105–106).

Împăratul Traian ( 18 septembrie 53 - 9 august 117 )

Ruinele vechi de aprox. 2000 de ani ale unui palat ridicat de legionarii romani

pentru împaratul Traian în anul 101 în localitatea Zăvoi, din judeţul

Caraş-Severin , folosit de împaratul Traian în primul război daco-roman, din

perioada anilor 101–102

http://ro.wikipedia.org/wiki/18_septembrie




http://ro.wikipedia.org/wiki/18_septembrie






Decebal a domnit între anii 87 -106 d. Hr.

Sculptura a fost descoperită la Cazanele Dunării

S-a nascut între anii 55 şi 60 (d.Hr.) şi a decedat în anul 106

Nu am găsit poză cu Decebal pe Columna lui Traian. În schimb, am găsit aşa

ceva.







Columna lui Traian

Cât timp Dobrogea s-a aflat sub traci, înainte de anul 46 î. Hr., a purtat

numele de ” Ripa Thraciae”. După războaiele daco-romane, au rămas două

monumente de o valoare incontestabilă: ”Columna lui Traian” la Roma şi

”Tropaeum Traiani ” în Scythia Minor.

Cucerirea romană a Daciei şi a teritoriilor din dreapta Dunării, inclusiv, a

cetăţilor pontice, a pus în contact două nivele medicale foarte diferite. Geto-dacii admirau ştiinţa medicală. Ei aveau două nivele de înţelegere şi cunoaştere

în plan medical. Unul era cel popular, dar, aveau şi unul mai savant, practicat de

sihaştri cărturari numiţi în limba lor clişti sau polistai. În fruntea lor s-au aflat

Zamolxis, Deceneu, apoi regii şi marii preoţi. Aceşti sihaştri cărturari, trăiau

departe de lume, erau vegetarieni şi celibatari. Populaţia îi venera pentru

înţelepciunea lor. Preocuparea lor de bază era astronomia şi medicina. Ei nu

erau rupţi de lume şi putem conchide că ştiau să scrie, să citească, să se

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Trajan_s_column.jpg



informeze, să fie în contact cu civilizaţia grecilor, a romanilor, a egiptenilor.

Iată ce ne spune Platon despre o informaţie de la Socrate: ”Socrate, când era la

oaste, cunoscuse un medic trac, ucenic al lui Zamolxie. Acel medic îi povestise

(lui Socrate) cum îi învăţa Zamolxis să nu se gândească a vindeca ochii, fără a

se îngriji, mai întâi, de cap şi nici să nu trateze capul, fără a da îngrijire

trupului şi în acelaşi timp sufletului”.

Din această descriere reiese că în vremea geto-dacilor se făcea o instrucţie

medicală, se produceau un fel de ”medici”. Se mai deduce că din punct de

vedere conceptual, omul era considerat un tot unitar şi că nu se cerea vindecarea

doar a trupului, ci şi a sufletului. Acest percept este o valoare excepţională şi

este specific medicinei geto-dacilor, deci şi a geţilor din Scythia Minor,

Dobrogea noastră de astăzi. Trebuie să amintim, de asemenea, că Hipocrate a

fost iniţiat în tainele medicinei, de un medic trac: Herodicus Selimbria (citat de

V. Bologa după V. Pârvan, ”Getica”).

”Medicamentele” recomandate de aceşti medici sihaştri erau, de obicei, plantele medicinale. După Plinius, geto-dacii nu foloseau magia, având nişte

învăţaţi realişti. Credinţa în magie este proporţională cu deznădejdea oamenilor

în faţa morţii, iar dacii erau convinşi de nemurirea lor.

Aceşti sihaştri medici recurgeau, totuşi, la leacuri, la vrăjitori, la descântece.

Astfel de texte le-au scris pe nişte ”tăbliţe trace”, pe care scria ”cuvântul lui

Orfeu”. Aceste tăbliţe le ţineau în sanctuare. Despre aceste tăbliţe trace vorbeşte

Euripide (în ” Alcestas” şi în ” Hecuba”) şi Heraclid. Grecii cunoşteau aceste

tăbliţe, pe care le numeau epode sau epodai (I. I. Rusu – ”Contribuţii la

preistoria medicinii ”, 1957 în Istoria medicinei). Aceste tgăbliţe tracice, le-a

adus Platon de la traci, după relatările lui Clement din Alexandria.

Despre descântecele şi farmecele folosite de aceşti învăţaţi, se ştie că setransmiteau în cadrul unor ritualuri frenetice, aşa cum relatează Criton, medicul



lui Traian, care l-a însoţit în Dacia, ” prin înşelăciune şi magie, regii geţilor,

impun supuşilor, teama de zei şi buna înţelegere şi dobîndesc lucruri mari”.

Aceşti sihaştri medici au impus distrugerea, parţială, a viilor: Pe această

cale a fost învăţat poporul, să folosească legile naturii.

Strabon, spune, răspicat: ” geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi

să trăiască fără vin”. Acest lucru nu se putea face prin forţă, prin constrângere,

ci doar prin convingere, iar înţelepţii lor şi-au dat seama de aceste lucru. De

aceea, acest gest, al tăierii viţei de vie, era considerat ca fiind o ”educaţie

sanitară ” sau chiar morală, după cum continuă să menţioneze Strabon ”daco- geţii ticăloşiţi de nesfintele războaie”, au adoptat ”abstinenţa, sobrietatea şi

ascultarea de lege”. Faptul că aceşti învăţaţi erau instruiţi, reiese şi din faptul

că, atunci când Decebal a trimis o solie de pace romanilor, aceasta era formată

numai din comati, care i-au vorbit Cezarului în limba latină, în plenul senatului

roman (Jordanes).

Am putea crede că o parte din aceşti comati erau medici, cel puţin în

contextul războaielor, îngrijindu-se de răniţi.

Pileati era învăţaţi, nobili, elevaţi, luau decizii supreme, iar comati erau

oameni de acţiune: se ocupau de răniţi, de strângerea taxelor, de comerţ etc.

” Iar el (Deceneu), văzînd dispoziţia lor de a-l asculta între toate, precum şi

firea lor inteligentă, i-a instruit de aproape în filozofie, fiindcă el era înaceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala, dezbărîndu-i de năravurile

lor, cele barbare. I-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască potrivit

legilor naturii, legi pe care, transciindu-le, ei, le păstrează până astăzi,

numindu-le belagines

, i-a învăţat logica

, făcîndu-i, cu mintea, superiori

celorlalte popoare. Arătîndu-le practica, i-a îndemnat să petreacă în fapte

bune”. Este clar că aveau de-aface cu nişte ”materiale didactice medicale, ale getodacilor ”, numite epode-uri. Regulile de viaţă sănătoase, numite belagines,



pe care poporul le asculta, citite de învăţaţi şi le memora. De obcei, le memora

prin cântec.

La fel se învăţau, prin cântec, şi legile. Epode-urile şi belaginele au dispărut dar,

nu au dispărut definitiv. Aceşti cărturari au fost hăituiţi de romanii cuceritori şi

ucişi. Dar, poporul nu a uitat conţinutul tăbliţelor. Conţinutul lor s-a întors de

unde plecase, la propriul popor.

După 165 de ani, romanii s-au retras din Dacia

4. Poporul romanizat, încă îşi vedea de învăţaţii lui, care pieriseră: pilleati şi

capillati (comati). Folclorul, nu l-au pierdut secole de-a râdul. Din cioburile

adunate, cu migală, se poate remodela această comoară a trecutului nostru

medical.

Desigur, nici medicina romană, nu le era necunoscută geto-dacilor, din

Dobrogea, până dincolo de Carpaţi. Medicina romană era o artă sub influenţa

medicinei greceşti. Să nu uităm că la romani, Cato, nici nu-i accepta pe medici,

considerându-i otrăvitori, ucigaşi şi aventurieri. El considera că singurul doctor

la romani, trebuie să fie ” pater familias”. Julius Cezar le-a dat medicilor,

dreptul de cetăţenie romană. Medicina romană a secolului I este redată de Aulus

Cornelius Celsus, în opera sa ” Despre Arte”. Chirurgia era cunoscută la Roma,

dar şi în Dacia, după trusa găsită în 1955, la Grădiştea Muncelului (secolul I. d.

Hr.).

În Imperiul Roman, corpul medical era format din arhiatri palatini, ce se

ocupau de sănătatea personalităţilor de la curtea imperială, din arhiatri

populari, ce se ocupau de asistenţa medicală a populaţiei sărace şi din

practicieni, care acordau asistenţă medicală particulară (privată).

Este posibil ca Tomisul sau alte cetăţi importante din Dobrogea, să fi avut

astfel de medici, căci, după armate, la romani veneau meşteşugari, funcţionari,



în toate ţinuturile cucerite, în perioada în care Dobrogea actuală, a fost integrată

în Imperiul Roman, ca orice altă provincie.

Nu dispunem de date concrete, privind modul în care populaţia din

Scythia a fost integrată sistemului medical roman. Să nu uităm că la anul 380 d.

Hr., la Roma s-a înfiinţat primul spital pentru populaţia săracă

(” Nosocomium”). Să amintim faptul că, tocmai după cucerirea Daciei, a trăit la

Roma doctorul Nicon, cunoscut sub numele de Galenus, care era, de fapt,

porecla sa.

El a trăit între anii 130–200 d. Hr., dar ca medic la Roma, a început sălucreze din anul 163, ca medic al împăraţilor Marcus Aurelius, Comodus,

Pertinax , Septimius, Severus şi Caracala. El a dominat viaţa medicală a

Romei, prin cele 500 de lucrări ale sale, din care au rămas 83, ce ne-au parvenit

prin traducătorii lor arabi. Galenus, împreună cu Hipocrate, au dominat

medicina şi în Dobrogea, dar şi pe cea din întreaga lume, până în secolul XVIII.

El a dus la o cunoaştere mai bună a Anatomiei, pe care el, însuşi, o

studiase la Alexandria, cu Heraclien şi cu Julianus. Dacă medicina civilă,

romană, practicată în metropolă, la Roma, nu ştim cum s-a aplicat în provincii,

în ce măsură populaţia săracă, dispunea de medici? În schimb, medicina

militară romană, ne este mai bine cunoscută.

Armata avea un serviciu sanitar aparte, medicina militară, fiind o

profesiune, în sine. Cei ce o practicau se numeau ”medici cohortis et legionis”.

Marile unităţi militare, taberele militare romane, erau dotate cu spitale de

campanie, numite ”valetudinarium”. Cei mai activi, în aceste spitale, erau

infirmierii (”capsari”). O legiune avea cam 7000 de soldaţi şi era deservită de

17 medici. Este normal ca legiunile romane din Dobrogea, să fi avut aceeaşi

structură medicală.



În Dobrogea au fost patru spitale militare romane (valetudinarii) şi

anume la Troesmis, Carsium, Tropaeum şi Capidava. La Troesmis (Igliţa de

astăzi), unde era o legiune romană, se afla medicul militar Titus Rascanius

Fortunatus.

Oraşele Dobrogei erau, din punct de vedere sanitar, bine îngrijite. Aveau

alimentare cu apă, uneori, adusă de la 10–15 km. În total, în Dobrogea, s-au

găsit peste 40 de astfel de apeducte. În oraşe, canalizările au fost sistematice, în

vremea prezenţei romanilor, în Dobrogea.

Este cunoscut respectul romanilor pentru igiena publică, băile romane,cercetate în Dobrogea, arată că acestea aveau un vestiar (apodyterium), cameră

de apă caldă (tepidarium), baia cu aburi (laconicum), bazin cu apă caldă

(caldarium) şi bazin cu apă rece ( frigidarium). La subsol, se aflau instalaţii de

încălzire (hipocaust ). Astfel de băi publice, s-au găsit nu numai în marile oraşe,

dar şi în unele sate (Camena).

În anul 1963, s-a descoperit la Horia, în judeţul Tulcea, un bazorelief în

marmură al unui centurion, din Legiunea a V-a Macedonică (deci, înainte de

anul 167 d. Hr.). Acest centurion se numea Annaeus Pulcher şi aducea

mulţumiri pentru redobândirea sănătăţii.

În anul 1962, s-a descoperit, la Tomis, o statuie în marmură a lui Esculap.

Ea pare să fi făcut parte din frontispiciul unui templu. Se poate concluziona că

au existat astfel de temple şi, desigur, o medicină, care se practica în ele;

vindecările la temple, de tipul celui de la Tomis sau celui de la Apulum. Aceste

temple sunt cunoscute ca Asclepioane.

Metoda vindecării era incubaţia, adică dormirea în templu; se dormea pe

pământ, deoarece astfel, bolnavul era în contact cu germenii tainici ai vieţii,

practic, cu divinitatea. Nu se admiteau în templu muribunzii şi nici femeile carenăşteau. Când pătrundea în templu, bolnavul anunţa ofrandele pentru zeu: o



oaie, un bou, un cocoş, ulei, aluat etc., pătrunderea în templu însemna nu numai

că a adus ofrandele, dar şi că s-a purificat, adică a postit, s-a ferit de unele

alimente, nu a întreţinut relaţii sexuale. După ce îi tămâiau şi înmiresmau, îi

duceau în templu, în faţa statuii zeului, unde bolnavul rostea o rugăciune în care

elogia zeul, apoi îi cerea vindecarea: ”Tu, care alini durerea, zeule bun, zeule

iubit, Esculap, cel drag nouă tuturor, dă-ne bucuria de a fi sănătoşi etc., adu-ne

mult dorita sănătate, scumpa noastră sănătate”. Apoi, bolnavul se culca. Dacă

nu adormea, se foloseau şi narcotice, tămâie, răşini, kyphi (formată din 16

substanţe). Alţii, nu ajungeau la temple, ci invocau pe zei, la casele lor sau

procurau amulete. Unele amulete se purtau la gât, ceea ce vedem şi astăzi:cruciuliţe, invocări şi rugăciuni etc. aceste amulete se produceau în ateliere

speciale, cum a fost cel de la Romula.

La un moment dat, către anul 150 d. Hr., s-a răspândit cultul şarpelui –

Glykon, care era considerat noul Asclepios. De fapt, a fost vorba de sincretism.

Asclepios a devenit nu numai Esculap, dar şi Glykon, zeul cu chip de şarpe,

pletos, venit din Asia, regăsit la noi, la Tomis şi la Apulum.

Esculap

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:NAMA-Asklepios_Epidaure.jpg



Statuetă a şarpelui Glykon din secolul al II-lea,

descoperită pe teritoriul oraşului Constanţa şi expusă la

Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa

Acest sincretism este cunoscut. Chiar la noi, Hercules s-a contopit cu

dacul Darzos, iar Diana cu traco-dacica Bendis.

În temple, prin incubaţie, bolnavului i se arăta, în vis, zeul invocat, care

realiza vindecarea sau îl învăţa cum să se vindece.

Şarpele Glykon era considerat şi venerat, ca un zeu, ca Asclepios. El era

adorat într-o provincie din Asia Mică, numită Patlagonia, unde avea ca ”mare

preot ” susţinător, pe Alexandru din Abonouteicos. Provincia, unde se adora, era

între Marea Neagră, Bitinia şi Galatia. Preotul care l-a susţinut pe Glykon, a fost

considerat şarlatan. El a pornit de la un scenariu montat într-un sanctuar, al lui

Apollon, în Chalcedonia. Alexandru, cu un complice, a îngropat nişte tăbliţe de

bonz în sanctuar, în care prevesteau iminenta stabilire a lui Asclepios, la

Abonouteicos. Descoperind, ”întâmplător”, tăbliţele, municipalitatea a ordonat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constan%C5%A3a


http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Statuia_%C5%9Farpelui_Glykon.jpg





construirea unui templu, deoarece urma ca Asclepios să revină printre muritori,

conform acestor tăbliţe, chiar în oraşul lor.

În mocirla de la baza viitorului templu, în construcţie, au introdus un pui

de şarpe, abia venit pe lume, într-un ou de gâscă. Apoi, a adunat lumea la

şantier şi purtând cu a sa harpă, un cuţit încurbat similar cu al lui Perseu,

gesticulând, purtând plete lungi, îmbrăcat într-o tunică purpurie cu dungi albe, a

prezentat oul miraculos. După spargerea oului, a ieşit la lumină noul zeu,

şarpele. El avea şi un şarpe mare adus din Macedonia, de la Pella. Îl ţinea la

subraţ, văzându-i-se doar corpul.

Aşa s-a ajuns la cultul şarpelui, un exemplar în marmură albă, de o mare

frumuseţe, descoperindu-se în anul 1962, la Tomis. El s-a mai găsit în fostele

altare de la Apullum din Moesia şi din alte locuri, dar acelaşi şarpe, Glykon, se

afla pe reversul monedelor bătute, la Callatis – Mangalia şi în alte cetăţi

greceşti. De asemenea, Glykon a apărut bătut pe talismane. Aceste talismane

erau montate pe inele şi s-au păstrat până în Evul Mediu. Ele îl reprezintă peEsculap, Hygia, Isis sau Serafis, care se bucurau de reputaţie vindecătoare.

O frumoasă reprezentare a lui Apollon Istra s-a găsit la Constanţa şi îl

arăta pe zeul vindecător cu lira în mâna stângă, nud, cu o ramură de laur în

mâna dreaptă, sprijinit de o coloană, în jurul căreia se înfăşoară doi şerpi. Acest

amănunt este considerat foarte rar. Datează din secolul III î. Hr.

În perioada de stăpânire romană asupra teritoriilor dintre Dunăre şi Marea

Neagră (viitoarea Dobroge), în imperiu a bântuit o molimă ucigătoare. Ea este

consemnată în literatură drept ”Ciuma lui Ciprian”, deoarece a fost descrisă de

episcopul Cartaginei, Sfântul Ciprian. A durat cam 15 ani, între 251–266 î. Hr.

şi a pustiit întreaga lume cunoscută. Se pare a fi fost vorba de o epidemie de

variolă (N. Vătămanu).



În general, medicii romani, primeau în timpul lui Octavian Augustus 225

de denari pe an. Treptat indemnizaţia lor a crescut la 500 de denari, apoi la 700

de denari pe an. Ei erau plătiţi de stat. Dacă un medic militar trata un civil,

acesta trebuia să-l plătească. Costumul medicilor militari romani se compunea

dintr-o tunică, un pieptar de piele cu benzi metalice. Purtau pantaloni (braca) şi

sandale, iar pe cap, purtau coif. Se apărau cu o spadă scurtă (gladios).

Medicul roman avea o trusă de ajutor, cu instrumente chirurgicale, sonde,

spatule şi o trusă mai mică, în care ţineau unguente, creme, medicamente.

Aceste truse erau confecţionate din bronz sau din fildeş. Rănile le coseau cu ace

de bronz sau argint. Cel mai răspândit instrument al epocii era bisturiul

( scalpellus). La fel de utilizate erau sondele, unele auriculare şi pensetele

(vulsellae) contra infecţiilor foloseau cautere, cu care ardeau rănile. Pentru

răceli foloseau ventuzele (cucurbitulae). Existau şi truse, uneori, cu instrumente

de amputaţii la spitalele de campanie. Medicii extrăgeau săgeţi, coseau răni,

operau accidentaţii şi răniţii. Cei mai mulţi medici ai acelor vremuri, erau

chirurgi (carnifex) şi oftalmologi. Fracturile erau imobilizate cu atele şi

bandaje, iar fracturile costale se tratau cu repaus, ca şi astăzi. Rănile erau lăsate

să sângereze ca să se cureţe, apoi presate cu un burete cu oţet. Vasele secţionate

erau reunite, iar rana era cusută cu copci. La bolnavii amputaţi, medicii romani

au inventat proteza. Chirurgii romani operau amigdalele, hernii, guşă, polipi.

Diverse produse pentru tratarea rănilor, erau păstrate de medicii romani în

vase şi ustensile farmaceutice sau erau presărate pe plăcuţe prin strivire (boabe)

sau în mojaruri.

S-au descoperit linguriţe folosite, în practica farmaceutică, lucrate din

lemn sau os.

Activitatea chirurgilor romani, inclusiv a celor care au activat în Scythia

Minor, era reglementată de legea Aquilla, apoi de legea Cornelia, care



prevedeau sancţiuni pentru medicul care provoca avort sau care părăsea un

bolnav sau ucidea, din neglijenţă, un sclav. Este logic să se fi efectuat operaţii

de chirurgii militari în spitalele amintite pe aceste meleaguri, dacă ţinem cont de

războaiele care s-au purtat. Chiar şi pe columna lui Traian, există o scenă în care

se pansează un rănit, pe care noi am numit-o ” primul post de prim ajutor ” din

istorie.

Ovidiu a văzut astfel de plăgi tratate de chirurgii romani, scriind: ”vidi

ego, quod primo fuerat senabile vulmus/ Dilatum longas damna tulisse movas”,

adică „Văzut-am răni, care din primele clipe uşor s-ar fi putut vindeca. Dar, în

urma întîrzietoarelor şovăieli, mari stricăciuni au adus”. Noi nu avem încă, în

Dobrogea vestigii ale vreunui spital roman, dar ni-l putem imagina ca fiind

similar casei chirurgilor de la Pompei, cu încăperi ce sugerează o sală de

aşteptare, o sală de operaţii, alte încăperi pentru cazarea operaţilor. Există

numeroase informaţii din epoca şi opera lui Ovidiu, care se referă la anestezice,

narcotice, elixire, otrăvuri, bresle medicale (la Cos, la Cnidos), învăţăturile lui

Heraclid, Democrit, Empedocle, Demnitatea romană ”romana grasitas”, îi

împiedica pe romani să se facă medici, iar chirurgii (vulnerarius, carnifex) erau,

pur şi simplu, dispreţuiţi. Cetăţenii romani, care practicau medicina, erau numiţi

”ad graecos transfugae”. Prima lege romană medicală ” Aquilla”, din secolul III

î. Hr., reglementa activitatea chirurgilor şi medicilor, în mod drastic. Un medic,

care ucidea, din neştiinţă, un om liber, putea fi condamnat la moarte. Dacă un

medic ucidea un sclav, avea de plătit, doar, daune civile pentru stăpân. Iar

Plinius, remarca faptul că ”medicii sunt singurii care pot săvîrşi, nepedepsiţi,

un omor ”. Edictul ” Aquillius Gallus”, 66 î. Hr. prezintă răspunderi precise

medico-legale.

Iulius Cezar, în anul 46 î. Hr., cu doi ani înainte de a fi ucis, a legiferat

obţinerea de cetăţenie la Roma, pentru medicii străini (greci). Medicii nu mai

erau dispreţuiţi, ci erau apreciaţi, ceea ce a dus la tranferul cunoştinelor



medicale greceşti mult mai înaintate către Imperiul Otoman, unde medicina şi

medicii nu fuseseră preţuiţi secole de-a rândul. Romanii considerau, în general,

că ei nu se pot îmbolnăvi şi în consecinţă nu-i preţuiau pe medici. Chiar şi faţă

de soldaţii răniţi, grav, în războaie nu aveau o atitudine prin care să lupte pentru

salvarea lor. În spitalele militare, probabil, situaţia era cu mult mai bună.

Iulius Cezar ( 13 iulie , cca. 100 î. Hr. – 15 martie , 44 î. Hr. )

Medicii romani, mai ales cei de origine greacă, desigur, cunoşteau

aforismul hipocratic ”Sedare dolore divinum est ” (Hipocrate – 460–370 î. Hr.).

http://ro.wikipedia.org/wiki/13_iulie


http://ro.wikipedia.org/wiki/15_martie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Giulio-cesare-enhanced_1-800x1450.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/13_iulie


http://ro.wikipedia.org/wiki/15_martie




Hippocrate din Cos

Bust aflat în " Galleria degli Uffizi ", Florenţa 460 î.Chr. – 370 î.Chr.

Celsus remarca faptul că medicul nu trebuie să cedeze la ţipetele

pacientului.

Dintre mijloacele folosite pentru calmarea durerilor, în epoca romană,

amintim opiul extras din flori şi seminţe de mac. Acum, ştim că în acest extract

se găsesc nu mai puţin de 60 de alcaloizi, dintre care s-au descoperit în 1803

morfina, în 1832 codeina, în 1848 papaverina. Un alt sedativ era canabisul, pe

care îl menţionaseră cu mult înainte indienii în Ayurveda, drept băutura

preferată a zeului Shiva, apoi în secolul I, chinezii îl foloseau ca anestezic,

sumerienii numeau canabisul, planta bucuriei.

În epoca romană, el se cultiva în Cipru, iar Egiptul era centrul de triaj al

comerţului cu narcotice din Mediterana. Romanii venerau macul, pe care l-au

imprimt şi pe monede. El a fost venerat secole de-a rândul. Vom aminti doar ce

spune, la 1680, Sydenham: ” Printre remediile, pe care Atotputernicul le-a oferit

omului spre a i se alina suferinţele, nici unul nu este tât de miraculor şi eficace,

precum opiul ”.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Hippocrate08.jpg





El era folosit în antichitate pentru durerile dentare, amestecat cu frunze de

coca, dar şi pentru colici, epilepsii, muşcături de şarpe.

Desigur, medicina grecească a fost în totalitate infiltrată la Roma, mai

ales după ce Grecia a devenit provincie romană (146 î. Hr.). Dintre medicii

romani, amintim pe: Atonius Musa, care s-a îngrijit de sănătatea lui Octavian

Augustus, cel ce l-a exilat pe Ovidiu, la Tomis. El a recomandat planta Betonica

Officinalis sub forma a 47 de reţete, valabile pentru stări febrile, otrăviri,

dizenterii, mialgii etc. Tot el, a recomandat planta Lactula Scariola, care s-

folosit la Roma pe scară foarte largă.

În secolul I î. Hr., când s-a născut Ovidius, amintim pe doctorul

Scribonius Largus, care a redactat o lucrare ”Compositiones

medicamentarem”, care s-a tipărit la Paris, după 16 secole, în 1528, cu 242 de

remedii vegetale, 27 de origine animală şi 36 de medicamente minerale.

În poemele lui Ovidius găsim consemnări despre primele anestezice şi

primele narcotice cunoscute în literatura greco-romană: în ” Arta Iubirii II ”,

Ovidius spune: ” Nec data profuerit pallentia philtra puellis

Philtra nocent animis, Vimqne furoris habent ”.

Adică: ” Nu-s bune filtrele veştejitoare date fetelor

Ele dăunează sufletelor şi au puteri înnebunitoare”.

Ovidius era la curent cu arta geţilor, de a ucide cu săgeţi otrăvite, prin

înveninare cu fiere de viperă. Cercetările arheologice din Dobrogea, au găsit în

mai multe morminte de la Tomis şi Callatis, instrumentar şi ustensile medico-

chirurgicale. Una din aceste descoperiri şi comunicată în 1976–1977 (M.

Bucovală) constă într-un set de patru instrumente metalice, care par să fi

aparţinut unui chirurg. Sunt instrumente lucrate îngrijit, argintate, încrustate, cu

simţ artistic şi cu talent. Ele se află în Muzeul de Arheologie Constanţa.



o Poza cu cele 4 instrumente medicale

Primul, este un bisturiu de 12 cm. cu lama în două ape. Celelalte trei

instrumente au unul din capete rupte. O altă piesă găsită la Tomis, are unul dincapete lăţit, folosind la punerea de pulberi pe răni. Aceste instrumente erau din

secolul II–III d. Hr.

La Callatis, în mormântul unei femei de bună condiţie socială, din secolul

II î. Hr., s-a găsit un instrument ca o lopăţică, avănd la un capăt o măciulie

ovoidă. Cu el, probabil, se extrăgeau corpi străini din plăgi sau fragmente

osoase sau se presărau medicamente în plăgi.

Tot la Tomis şi Callatis s-au găsit linguriţe lucrate din os sau lemn,

folosite în practica farmaceutică a acelor vremuri sau în cosmetică.

o Poza din Pag. din Ist. Chir. Rom. Pag. 48, 49.

Desigur, aceste instrumente oglindesc o serie de practici chirurgicale.

Poporul, geţii obişnuiţi se tratau primitiv, leacul lor de bază, chiar în epocaromană, fiind plantele. Stă mărturie în acest sens, lucrarea lui Dioscoride

” Materia Medica”, unde 27 de plante sunt menţionate şi cu denumirea lor

dacică. La fel, le consemnează şi Pseudo-Apuleius, în tratatul său ” Herbarium”.

Între plantele foarte folosite de geto-daci, amintim vâscul, care era utilizat

în echilibrarea tensiunii, menţinerea tinereţii şi fluidizarea sângelui. Este sigur

că geţii foloseau şi remedii minerale, animale, balneoterapie. Aceste lucrări au

influenţat medicina romană şi nu este normal să se considere doar o întâlnire

între medicina Romei şi medicina barbarilor.

Categoric, dacă-l citim pe Celsus sau pe Galen, avem o imagine

favorabilă, medicinei romane. Celsus a scris o lucrare enciclopedică, din care ni

s-au păstrat doar cele 8 cărţi referitoare la medicină. Lucrarea ” Despre



Medicină” a lui Celsus, a fost scrisă în a doua jumătate a secolului I î. Hr.

Celsus, nu a fost medic dar, a avut un bagaj de informaţii excepţional.

Aulus Cornelius Celsus (n. 25 î.Hr. - d. 50 d. Hr.)

În prima carte vorbeşte despre Asclepiade, despre cele trei ramuri ale

medicinei: Dietetica, Farmacia şi Chirurgia.

În cartea a II-a, Celsus tratează probleme despre semnele favorabile şi

defavorabile ale bolilor, precum şi o serie de terapii speciale, ca: sângerarea,

purgaţia, ventuzele, fricţiunile, alimentele etc.

Cartea a III-a se ocupă de terapia generală a bolilor care cuprind întregul

corp, în timp ce, în cartea IV-a, se referă la bolile unei părţi a corpului.

În cărţile V şi VI se descriu numeroase remedii farmaceutice şi prescripţii

practice.

În cartea a VII-a sunt bolile chirurgicale, manevrele de extragere a

corpilor străini, bolile de ochi, de nas, de gât, oftalmologice etc. În cartea a

VIII-a se descriu osteopatiile şi tratamentul lor, cu date de anatomie (chiar dacăeste incorectă). Cartea despre ” Medicina” a lui Celsus pare o transcriere după o



http://en.wikipedia.org/wiki/File:Aulus_Cornelius_Celsus.jpg





operă greacă, preexistentă sau o compilaţie din alte documente. Chiar dacă nu a

fost medic, Celsus, împreună cu Hipocrate şi Galen, formează trigonul de aur al

medicinei antchităţii.

Am amintit de opera lui Celsus, deoarece Scythia Minor, în anul 86, sub

Domiţian, a devenit provincie romană. Tomisul, capitala acestei provincii,

devine un mare oraş roman. În anul 108–109, aici, au vut loc lupte crâncene,

conduse de Traian, care a înfiinţat un oraş nou, o cetate cu un monument

triumfal – ”Tropaeum Traiani ”, la Adamclisi.

În Dobrogea actuală, romanii au construit drumuri, i-au dat înţeles de provincie romană, ceea ce s-a petrecut, cu siguranţă, şi în plan medical. La

Tomis era un standard deosebit, oraşul avea temple mari de marmură, avea

hipodrom şi teatru, coride de lupte cu tauri (avem, chiar, documentată moartea

toreadorului Atalos). Împăratul Adrian a vizitat Tomisul, în drumul său spre

gurile Dunării (” Hadriano ordo populusque Tomitanorem”, stă scris pe o

lespede). Multe despre splendorile vechiului Tomis au fost furate în numeleştiinţei şi duse în muzeele apusene, mai ales după războiul Crimeei

(1853–1854). Trecutul Tomisului se poate studia şi la British Museum, la Luvru

sau la Metz. După de a amuţit istoria, vorbesc pietrele. Pacea romană, în Scythia

a durat cam trei veacuri, până în anul 269.

La anul 297, Domiţian a reorganizat Imperiul Roman, creând în Moesia

Inferior, Scythia Minor, cu capitala la Tomis. În fruntea ei se afla un Praeses,

diferit de comandantul militar local.



Medicina dobrogeană în epoca bizantină

Epoca bizantină începe în Dobrogea, cu împărăţia lui Constantin cel Mare

(306–337). El a întărit Tomisul, i-a construit un nou zid de apărare şi un nou

cartier Constantiana. Acest cartier purta numele unei surori a împăratului. Până

în secolul al X-lea, s-a vorbit de două oraşe – Tomis şi Constantiana, împărţite

în şase cartiere, după numele celor şase triburi miletiene.

În epoca bizantină, Tomisul va atinge apogeul sub domnia lui Iustinian

(527–565). Oraşul avea turnuri de pază, un turn al măcelarilor. Aceste turnuri

s-au găsit în ruine la construirea caselor doctorilor Cancef şi Zisu. Zidurile

cetăţii Tomisului aveau grosimea de 3 m., iar înălţimea de 6 m. Din 30 în 30 de

metri, erau turnuri, ca şi la Histria. În afara zidurilor era un şanţ larg, cu apă, pe

locul actualului bulevard Ferdinand. Cimitirul Tomisului era extramuros. Epoca bizantină, apărută după retragerea romanilor, a fost dominată de migraţiile a

numeroase popoare. Goţii din secolul IV ne-au lăsat cuvântul leac prin

intermediul slavilor. De la huni, nu ne-a rămas nimic medical în Dobrogea, iar

de la gepizi (creştini la anul 500), ne-au rămas două cuvinte: râncaci şi rapăn.

Influenţa slavă a fost mai consistentă. Ei au sosit în secolul VI. În vremea

lor, s-a introdus în biserică bulgara răsăriteană şi scrisul chirilic, în aceeaşi

limbă, care se va vorbi în cancelarii. Cuvântul boală a fost împrumutat de la

slavi, iar corpul omenesc, a primit tot de la ei numele de trup. Tot slav este şi

termenul a obloji, cârn, gârbov, gângav, ştirb, obraz, gât , cârcă , crac, gleznă ,

chică . Multe boli sau părţi ale corpului omenesc au păstrat forma lor dacică: a

ameţi, gălbează , a se întrema, a lepăda, a leşina, a răbda, strănut , a vătăma,

beregată , burtă , buză , grumaz, rânză .



În secolul X, migraţiile terminându-se, Imperiul Bizantin şi medicina

bizantină au revenit în prim plan, până în secolul XIII. Din Bizanţ au sosit în

Dobrogea, o serie de mirodenii care aveau şi un rol de medicamente: piperul ,

şofranul , muştarul , tămâia, uleiul de cedru, anasonul , nardul (valeriana).

Constantinopolul, înfloritor, a adus în peisajul medical spitalele,

xenodochiile, orfanotrofiile, azilele de bătrâni, care erau instituţii de binefacere

creştină.

Epoca de înflorire bizantină se va încheia pentru dobrogeni la marea

invazie a tătarilor de la anul 1241. Ea a fost precedată de invazia pecenegilor şicumanilor. De la cumani, care au ocupat un teritoriu foarte întins, ne-a rămas

Codex Cumanicus. Acesta s-a aflat în proprietatea lui Petrarca (1304–1374),

drept pentru care se mai numeşte Codicele lui Petrarca. Are 83 de file şi a

început a fi redactat la 11 iulie 1303.

Numele medicamentelor cuprinde cinci file (din 82). De la humani, s-au

păstrat cuvinte din diverse domenii, inclusiv medicale sau anatomice. În această

epocă, la sud de Dunăre, s-au format aromânii, megleno-romanii şi istro-

romanii. Ei au format Vlahia Mare, care a durat până în 1445, când a fost

distrusă de invazia turcilor.

Spiritul medical al creştinismului răsăritean a fost tot ce a imprimat

Bizanţul în medicina dobrogeană.

Toate pozele, cu excepţia celei cu craniul trepanat, sunt luate de pe

internet (Google - Wikipedia).





Documents

ISTORIA MEDICINEI ROMÂNEŞTI