111
ISTORIA GANDIRII POLITICE Curs introductiv 2005-2006 Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar, încă din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, însemna cetate, stat şi derivarea acestuia Politeia – constituţie, regim politic, înjghebare politică, ori laţinescul res publica – lucrul domeniului public. 3

Istoria Gandirii Politice

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Istoria Gandirii Politice

ISTORIA GANDIRII POLITICE

Curs introductiv

2005-2006

Există mai multe nuanţări ale termenului de politic, politică, dar,

încă din primele premise etimologice ale Polis-ului grecesc, însemna

cetate, stat şi derivarea acestuia Politeia – constituţie, regim politic,

înjghebare politică, ori laţinescul res publica – lucrul domeniului public.

Contemporan politica (dicţionarul Littre) se traduce prin ştiinţa

guvernării statului, arta guvernării unui stat sau (dicţionarul lui P. Robert)

este arta şi practica guvernării societăţilor umane, maniera guvernării

unui stat, a conducerii afacerilor naţionale ale unui stat, iar, după unii

exegeţi (pe pildă, Lavroff) noţiunea de politică , deşi este efectiv ambiguă,

3

Page 2: Istoria Gandirii Politice

relevă în aceeaşi măsură o ştiinţă şi o artă, fiind, totodată, şi acţiune

(Lavroff, D.-G., 1975).

Istoric - primele elemente ale gândirii social-politice apar încă din

antichitate, de care se leagă însăşi etimologia termenului politică.

Semnificative din această perspectivă sunt premisele interpretării şi ale

relaţionării gândirii prin cultură sau civilizaţie cu: societatea, dreptul,

statul, naţiunea, umanitatea. Descrierea hărţii cognitive a etimologicului

polis-stat, cetate s-a materializat în formarea şi individualizarea

societăţilor moderne care, ca fundamentare, s-au extins prin dezvoltarea

mijloacelor de comunicare în masă în amalgamarea şi globalizarea

societăţilor postmoderne.

De-a lungul vremii, acest termen a îmbrăcat diferite accepţii

metodologice şi procesuale cum ar fi: arta de guvernare a societăţilor

umane democratice sau totalitare, de conducere şi de politică diacronic

religioasă ori sincronic virtuală, până la termenul modern de istorie activă

şi filosofie politică participativă.

Atât în antichitate, cât şi în Evul Mediu, între ştiinţele care studiau

societatea nu exista o specificare, o individualizare coerentă şi

consistentă a lor. Drept urmare, elementele şi cunoştinţele despre

societate, stat, politic au fost tratate nediferenţiat, iar, în cazul cel mai

bun, elementele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, se vor

suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. În primele sale

manifestări, gândirea politică a apărut şi s-a dezvoltat fie în interiorul

filosofiei, ca filosofie politică în Grecia antică, fie în strânsă legătură cu

juridicul, în Roma antica. În toate cazurile, atât asupra politicului cât şi

asupra celorlaltor ştiinţe sociale, a cunoaşterii în special, a societăţii în

general, religia a jucat un pol integrativ şi interpretativ. În feudalism viaţa

şi gândirea politică se vor afla sub puternica influenţă a dogmei teologice 4

Page 3: Istoria Gandirii Politice

şi a bisericii, ştiinţele în totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind

ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politică a

societăţii.

Procesul de disociere al ştiinţelor, al celor sociale în special, de

teologie şi de morala creştină va începe odată cu descompunerea

societăţii feudale. Renaşterea prin spiritul său laic şi ştiinţific îşi va pune

pecetea asupra evoluţiei tuturor ştiinţelor, inclusiv a celor politice.

Gânditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei

moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluminiştii francezi

Voltaire, Montesquieu, Rousseau în lucrările lor social-politice s-au

pronunţat pentru individualizarea gândirii politice, pentru constituirea ei

într-o ştiinţă de sine stătătoare.

CETATEA ÎN VIZIUNEA GREACĂ

POLISUL - LOCUL DISCUŢIILOR CRITICE – sau despre

funcţionalitatea interrelaţionară a cetăţii. Una din cele mai sugestive

referinţe fac trimitere generică la „Geniul invizibil al Cetăţii”1, ca

posibilitate de a asigura coerenţa oricărei societăţi politice.

Procesualitatea care s-a dezvoltat a vizat puterea de a comanda,

respectiv, puterea şi datoria individului de a se supune, participând activ.

Coerenţa este un rezultat al concepţiilor care fac trimitere la modelul sau

1 Guglielmo Ferrero, cf. lui Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag.67.5

Page 4: Istoria Gandirii Politice

la mitul democraţiei ateniene, care a fost considerată o sursă inepuizabilă

de reflecţie la nivelul gândirii politice moderne. Tocmai de aceea acest tip

de democraţie a fost numit participativă.

Polisul atenian viza o interrelaţionare sistemică între stat şi

societate. Statul=societatea prin participarea la guvernare a cetăţenilor-

guvernatori. „Poporul (demos) se angaja în funcţii legislative şi juridice,

deoarece conceptul atenian de cetăţenie presupunea ca ei să ia parte la

aceste funcţii, participând direct la treburile „statului””2. Tocmai de aceea

această participare trebuia să fie întărită de câteva calităţi de tip atenian

raţional:

principii care erau legate de virtutea calităţii de cetăţean,

stratificarea socială care justifica prezenţa şi acceptarea sclaviei

extinse,

inegalitatea de gen care excludea femeile de la treburile

guvernării cetăţii,

mecanisme ale credinţei faţă de zeii cetăţii şi faţă de cetatea

laică,

responsabilizarea cetăţenilor faţă de Polis prin supremaţia

treburilor publice în detrimentul treburilor private,

datoria cetăţeanului ca supunere (procesul lui Socrate)

necondiţionată la legile, şi mai ales la aplicarea acestor legi ale

Cetăţii,

acceptarea înţelepciunii şi a logosului platonic identificat în Idei

sau Forme, ca modalitate în care omul poate să participe la

idealul constituirii Republicii.

definirea omului ca animal politic – Aristotel – este o premisă

care indică omului-cetăţean direcţia în care se poate realiza şi

2 Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 16.6

Page 5: Istoria Gandirii Politice

prin care poate depăşi condiţiile animale (instinctuale, naturale)

sau prescripţiile zeilor.

urmărirea realizării binelui comun al cetăţii,

TIMPUL APARIŢIEI POLISULUI GRECESC

- SEC. VI-LEA Î.E.N.

ORGANIZARE SOCIAL-STATALĂ – regate de tip feudal.

Caracteristica de bază a acestora este identificată printr-o organizare de

CASTĂ. La nivel de microgrupuri sociale, puterea era deţinută de către

familii puternice în care ereditatea era factorul hotărâtor.

Ca sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar justifica

segmentarea întregii cetăţi şi ţinea loc de principiu de ordine, primând în

domeniile politice, juridice şi religioase, asupra unor grupuri de

dimensiuni relativ mici (agricultori, meşteşugari, pescari ş.a.m.d.).

Datorită acestei organizări s-au dezvoltat ulterior, ca resimbolizare a

factorului preponderent ereditar, relaţionări sociale oligarhice, mai cu

seamă la nivelul Imperiului Roman.

La nivel de macrogrupuri sociale, puterea era deţinută de către un

Despot sau Tiran, şi semnifica dobândirea şi impunerea puterii asupra

unor teritorii mai mari, locuite de comunităţi, numite ulterior, barbare. Ca

sens şi semnificaţii socio-culturale, factorul ereditar şi simbolic justifica

extinderea puterii în afara Cetăţii.

Aspectul simbolic avea un important rol în medierea conflictelor

dezvoltării abstractizărilor sociale: apariţia şi susţinerea mitologică care

va conduce la dezvoltarea religiei ca factor hotărâtor şi manipulator, pe 7

Page 6: Istoria Gandirii Politice

de o parte, şi la relativizarea prin politeism a unei zeităţi anumite impuse;

voinţa zeilor care va determina reglementarea activităţii oamenilor şi

evidenţierea caracterului uman al interpretării acestor voinţe şi chiar al

zeilor mitologici (“Putem vorbi despre o fragilitate a sistemului religios,

ţinând seama de faptul că germenii unei atitudini ateiste erau prezenţi

chiar în substanţa acestei religii, încă de la începuturile ei, aşa cum

lucrurile apar în imaginea transmisă de Homer şi Hesiod”3.); organizarea

cetăţii ca impunere a dreptăţii sacre4 sau faptul că zeului nu-i pasă de

ceea ce este drept ori nedrept; restrângerea libertăţii de voinţă şi de

mişcare ale indivizilor ca modalitate de stabilitate absolută a celor

stabilite prin stratificarea socială.

O formă diferită de viaţă orăşenească s-a conturat în Grecia

antică5. Polisul grecesc s-a rupt şi el de modelele tradiţionale de

organizare a societăţii., dar dezvoltarea sa politică s-a aflat în contrast

major cu despotismele oraşelor din imperiile Orientale, cu ale lor

concentrări masive de putere în mâinile unui rege sau preot.

După ce polisul a depăşit modul de viaţă sătesc, puterile şefului de

trib s-au diminuat şi au trecut în mâinile familiilor aristocrate.

Regalitatea tradiţiei homerice a dispărut, “regii” rămaşi au devenit

demnitari în cadrul vieţii religioase şi ritualice a oraşului, şi noi funcţii şi

posturi civice au fost înfiinţate. Aceste funcţii au devenit motivul luptei

pentru putere între clanurile aristocrate şi mai târziu, odată cu slăbirea

guvernământului aristocratic, principalele obiective într-o competiţie a

puterii la care participa aristocraţia şi cetăţenii obişnuiţi. În cele din urmă,

aceste progrese s-au conturat în forma caracteristică a guvernământului

3 Stere, E., Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 49.4 Aristotel, în Politica, arăta faptul că scopul cetăţii este esenţial, semnificând – a trăi aşa cum se cuvine să trăiască un om.5 Enciclopedia Britanică, 2003.

8

Page 7: Istoria Gandirii Politice

polisului grecesc. Un corp de cetăţeni, adesea mult sub numărul total de

locuitori, dar de obicei numărând populaţia bărbaţilor născuţi liberi, prelua

puterea în scopul guvernării polisului prin alegerea membrilor comitetelor

de conducere, iar apoi o exercita prin participare directă în consiliile

oraşului.

Cu toate că a fost întreruptă adesea de episoade ale

guvernământului oligarhic sau tiranic sau de perioade de disensiuni civice

sau rivalităţi de clasă, marele merit al dezvoltării modelului de guvernare

a oraşului grec a fost elaborarea structurilor ce permiteau controlul

afacerilor publice de către cetăţeni.

ORGANIZAREA SOCIALĂ – EFECT AL CREŞTERII

DEMOGRAFICE – efecte direct proporţionale cu – EXTINDEREA

CONFLICTELOR MILITARE.

„În perioada „feudală” a Greciei, existau conflicte violente între, pe

de o parte, marile familii şi, pe de altă parte, între acestea şi populaţiile

de la sate şi de la oraşe, care erau din ce în ce mai numeroase şi mai

active”6.

Tocmai această creştere demografică a condus la creşterea

exponenţială a războaielor, care trebuiau să se termine undeva ca

relaţionare a instinctelor de conservare a speciei umane prin reglementări

de natură legislativă orale, respectiv scrise, prin respectarea deciziilor

secrete ale tribunalelor sau prin argumentarea şi motivarea acestor

decizii.

6 Pisier, E., 2000, Istoria ideilor politice, Editura Amacord, Timişoara, 2000, pag. 109

Page 8: Istoria Gandirii Politice

ORGANIZAREA REGIMURILOR-POLITICE

Clasificarea retorică a lui Herodot (Istorii) este celebră şi face distincţie

prin problematizările puse asupra răspunsului la întrebarea: care este cel

mai bun regim? Distinge între:

1. Monarhie ca regim condus de o singură persoană care guvernează

pentru gloria sa şi a supuşilor săi.

2. Oligarhie ca regim în care conduce o minoritate care este formată

din cetăţeni „superiori” prin naştere, avere, competenţă religioasă

sau militară.

3. Democraţie ca regim în care conduce majoritatea cetăţenilor

(poporul de ţărani, meşteşugari, comercianţi, marinari).

Astfel au fost create multe scheme de clasificare. Există, spre

exemplu, clasica distincţie între formele de guvernare după numărul

persoanelor aflate la putere: MONARHIA (respectiv TIRANIA) este

guvernarea de către unul singur, ARISTOCRAŢIA (respectiv

OLIGARHIA) este guvernarea de către un grup iar DEMOCRAŢIA este

guvernarea celor mulţi.

Alte scheme disting guvernământul după felul instituţiilor cheie: regim

parlamentar, cabinet guvernamental, prezidenţialism. Mai există

clasificări ce grupează sistemele în conformitate cu principiile politice pe

care se fundamentează sau a formelor de legitimitate: harismatic,

tradiţional, legal-raţional sau altele. Alte scheme deosebesc diferite

modele de organizare economică din cadrul sistemului: statul laissez-

faire, statul corporatist, statul comunist sau socialist, sau diferite clase

economice: sisteme feudale, burgheze sau capitaliste. Există şi eforturi

recente de comparare a funcţiilor sistemelor politice: capabilitate, funcţii

10

Page 9: Istoria Gandirii Politice

de transformare, sau funcţii de conservare şi adaptare, precum şi

clasificarea sistemelor în termeni de structură, funcţie sau cultură politică.

Deşi au un grad redus de comprehensibilitate, aceste scheme de

analiză îşi au doza lor de validitate, iar schemele de clasificare bazate pe

ele, deşi în multe cazuri se dovedesc a fi anacronice în raport cu

organizarea politică modernă a societăţii, s.au dovedit extrem de

influente la nivelul dezvoltării politice.

Cele mai influente scheme de clasificare aparţin neîndoilenic filosofilor

antichităţii eline Platon, respectiv Aristotel, care au încercat să

deosebească diferite tipuri de guvernare după numărul celor aflaţi la

putere.

Platon susţinea că există o succesiune naturală a formelor de

guvernare: o aristocraţie (forma ideală de guvernare de către cei puţini)

care abuzează de putere şi se perverteşte în timocraţie (cei puţini ce

conduc statul şi ar trebui să tezaurizeze înţelepciunea sunt interesaţi fatal

de onoruri şi aspecte materiale) de unde rezultă oligarhia (forma cea mai

copruptă de guvernare de către cei puţini) care devine în cele din urmă

democraţie (ca domnie a majorităţii). Excesul de democraţie se

transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este mediul propice de

apariţie a tiranului. Abuzul de putere în tipologia platonică este definit prin

neglijarea de către cei ce-o exercită a legii (nomos). Într-o formă ideală

de guvernare domneşte legea, pe când în una coruptă aceasta este

inexistentă.

Deşi l-a combătut pe Platon criticând această schemă de clasificare,

Aristotel şi-a întemeiat schema proprie tot după numărul celor aflaţi la

putere, distingând între forme ideale şi forme corupte de guvernare.

Formele ideale (sănătoase) de guvernare în schema aristotelică sunt

MONARHIA, ARISTOCRAŢIA şi POLITEIA (termen aproape sinonim cu 11

Page 10: Istoria Gandirii Politice

democraţia constituţională modernă). Acestea, pervertite prin abuzul de

putere devin TIRANIE, OLIGARHIE şi OCHLOCRAŢIE (sau democraţie

fără legi).

Conceptul de politeie , un fel de constituţie mixtă, a fascinat pe mulţi

filosofi ai politicii mai bine de un mileniu. Pentru a-i sublinia avantajele, o

mulţime de gânditori, de la Polibius la Sf. Toma d’Aquino au construit

modele în care fiecărei clase sociale i se acordă constrolul instituţiei

guvernamentale potrivite.

CONCEPTUL DE DEMOCRAŢIE

Democraţia – exerciţiu critic al raţiunii politice, de vreme ce în mod

funcţional oferă o legitimare vieţii politice în ansamblu: doar „Marea

majoritate a gânditorilor politici, din Grecia antică până în ziua de azi, s-

au arătat extrem de critici la adresa teoriei şi practicii

democratice….democraţia este o formă de guvernare extrem de greu de

realizat şi de susţinut”7. Istoria sec. XX oferă o multitudine de exemple

antidemocratice – fascismul, nazismul, stalinismul.

David Held - oferă modele ale democraţiei care pornesc de la

câteva atribute ale acesteia: putere populară prin care cetăţenii sunt

implicaţi în autoguvernare instituţională şi autoreglementare legislativă.

Rezultă trei modele de bază care sunt variante ale democraţiei:

„democraţia directă sau participativă ca sistem de luare a deciziilor cu

privire la afacerile publice în care cetăţenii sunt direct implicaţi.”8 acest

7 Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag. 13

8 Held, David, 2000, Democraţia şi ordinea globală, Editura Univers, Bucureşti, pag.15

12

Page 11: Istoria Gandirii Politice

tip de democraţie este specific societăţii elene, în particular cetăţii

ateniene antice. „democraţia liberală sau reprezentativă” care se bazează

pe guvernare prin reprezentanţi aleşi care au rolul de a asigura „Domnia

legii” în interiorul unor teritorii delimitate. Şi democraţia bazată pe partidul

unic (problematizantă şi discutabilă, în exemplu este vorba despre

partidul comunist unic).

La nivelul relaţiilor sociale contemporane se caracterizează ca un

recul al justiţiei faptul că „Modernitatea, poate tocmai pentru că duce la

refularea oricărui absolut, a emancipat individul, introducând principiile

democratice în sânul spaţiului domestic. Raporturile de supunere

interfamiliare li s-au substituit relaţiile de convenienţă şi de confruntare,

pe baze de egalitate între femei şi bărbaţi. Familia democrată a devenit

un forum ale cărui conflicte sunt reglementate prin drept”9.

LEGISLAŢIE - Sunt evidenţiate textele scrise ca premisă a

civilizaţiei în detrimentul barbariei ca argument al lipsei acestora.

Medierea conflictelor inerente societăţii ca impunere a unei forme de

supremaţie sau de putere între familii sau între oameni era realizată fie

de către tribunale, fie de către nomoteţi. Tribunalele luau decizii secrete.

Nomoteţii ca legislatori făceau parte din categoria oamenilor

recunoscuţi de polis şi consideraţi de către locuitorii cetăţii ca fiind

înţelepţi şi dezinteresaţi, fiind în stare să distingă binele de rău şi

dreptatea de nedreptate. Cei mai cunoscuţi nomoteţi antici sunt Solon şi

Dracon. Pentru Solon raţionalitatea şi comunicarea era exprimat ca un

prim principiu de natură legislativă, astfel încât, raţionalitatea implica

delimitarea strictă a atribuţiilor şi rolurilor pe care fiecare om le are pentru

a asigura bunul mers al cetăţii, prin intermediul tribunalelor, iar

9 Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, Noua epocă a inegalităţilor, pag. 54.13

Page 12: Istoria Gandirii Politice

comunicarea semnifica cunoaşterea de către toţi cetăţenii a acestor

raţiuni acceptate. Pentru Dracon motivarea sentinţelor secrete ale

tribunalelor era un principiu hotărâtor, idee care a condus la necesitatea

apariţiilor publice ale textelor scrise.

LEGEA – ca text public prin care este organizată politic şi social

Cetatea elenă, care este acceptată de către locuitori „este probabil

invenţia politică cea mai cunoscută a Greciei clasice; ea este cea care dă

suflet Cetăţii fie ea democratică, oligarhică sau „regală””10.

PUTEREA

Se atrage atenţia asupra faptului că timp de peste un secol

democraţia ateniană a fost suficientă şi eficientă în privinţa conducerii

treburilor publice ateniene. Era considerată un fel de panaceu care

asigură prosperitatea tuturor cetăţenilor, şi, mai ales egalitatea în faţa

legilor.

Dar, odată cu declanşarea războiului împotriva Spartei, regimul

democratic al Atenei a degenerat într-o formă de tiranie care a condus la

desconsiderarea, în esenţa ei, a acestei forme de guvernare. Drept

urmare, influenţa disputelor şi discuţiilor politice asupra regimurilor

politice în Cetatea elenă a fost direcţionată într-un mod practic şi formal

de câteva considerente: în primul rând a avut o importanţă deosebită

comportamentul politic al lui Pericle care a fost unul din puţinii

conducători eleni care a înţeles faptul că democraţia ca formă de

organizare poate să decadă foarte uşor în regimuri despotice şi totalitare.

Tocmai de aceea Pericle presupune o atenţie constantă din partea

10 Pisier, E., op. cit., pag. 1014

Page 13: Istoria Gandirii Politice

tuturor cetăţenilor asupra treburilor publice şi de stat. Ca urmare, se

dezvoltă şi un concept care va sta la baza concepţiilor şi reflexiilor politice

ulterioare: conducătorul cetăţii poartă răspunderea deciziilor, astfel încât,

aceste decizii trebuie să fie luate pe baza unui principiu al căutării ordinii

şi al înţelegerii: nous. Nous-ul semnifică etimologic inteligenţă, intelect,

spirit11 şi presupune, în afară de aspectele mistice şi filosofice ale gândirii

greceşti, ale considerării lui ca şi cauză inteligentă, ca şi prim motor,

odată cu Platon, un fel imagine a inteligibilului care tinde să devină cât

mai bună cu posibil12. Tocmai de aceea Pericle atrage atenţia asupra

conducătorului care trebuie să-şi întemeieze deciziile pe care le ia pe o

gândire şi pe o cântărire neîncetată a faptelor şi judecăţilor la care

ajunge. Rezumând, în primul rând conducătorul cetăţii trebuie să îşi

dezvolte şi să îşi formeze virtuţile individuale.

MIT ŞI RAŢIUNE POLITICĂ

Analiza modalităţilor de constituire a gândirii politice este marcată

la nivel contemporan şi de subtextul legitimării acesteia din perspectivele

asimetrice şi arhietipale ale relaţionării între raţiune şi discurs mitic.

Astfel, raţionalitatea umană a apărut ca efect al dispariţiei imaginii

mitului central al culturii europene: este vorba despre Mitul Vârstei de

aur, care a fost interpretat într-o dublă poziţionare ca originare greco-

latina si iudaica13. De fapt, mitul Vârstei de aur explicitează un nucleu

prototipic al credinţelor sociale. Prin el este simbolizat sensul originar şi

11 Peters, Francis, E., Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag.190.12 Ibidem, pag.193.13 Wunenburger, Jean-Jacques, Omul politic între mit şi raţiune – o analiză a imaginarului puterii, Alfa Press, Cluj, 2000.

15

Page 14: Istoria Gandirii Politice

ideal al unei fericiri imposibile. Tocmai de aceea a fost considerat ca fiind

un mit fondator, atât în planul apariţiei istorice a raţiunii umane şi a

umanităţii istorice, cât şi ca premisă a argumentelor contractualiste din

perioada modernă a gândirii politice. Exemplul imaginii acestui mit este

exprimat suficient prin mitemele poemului lui hesiodic "Munci si zile" sau

în "Metamorfozele" lui Ovidiu. Temele de bază sunt : armonia, pacea,

nemurirea, abundenţa ş.a. Localizarea topografică a acestei perioade

face trimitere îndeosebi la Insulele Fericiţilor, la Arcadia, la Câmpiile

Elizee. Puterea este deţinută de Cronos (respectiv Saturn) care

reprezintă un Rege Divin. Umanitatea a apărut prin violenţă, prin al

răsturnarea Regelui Divin de către Zeus, şi apoi de Prometeu. La nivelul

semnificaţiilor se realizează trecerea în istorie. Odată cu descompunerea

idealului fericirii timpul care avea până atunci o structură ciclică devine

linear.

Caracterul linear al timpului este o caracteristică specifică raţiunii şi

tradiţiei monoteiste. Timpul este linear pentru a justifica intrarea în istorie

a omului şi pentru a substitui ordinea originară cu instituţiile şi legile

umane. Datorită istoricităţii şi timpului linear s-a realizat un fundament

constant al nostalgiei originii perfecte şi totodată s-au pus bazele

dreptului natural ca efect al raţiunii laice prezente în cadrul Polisului.

Tototdată se consideră faptul că inclusiv mitul întoarcerii lui Mesia sunt

actualizări ale mitului fondator şi al afirmării timpului liniar al

creştinismului14. În contemporaneitate s-au realizat revitalizări ale mitului

ca restaurare a ordinii pierdute (nazismul, comunismul), curentele oculte

(New-Age), ecologice sau anarhiste.

14 Ibidem.16

Page 15: Istoria Gandirii Politice

Constituirea Polis-ul este simbolizată prin exemplul lui Prometeu,

pe impunerea drepturilor şi libertăţilor umane, pe principiul isonomiei ca

egalitate, simetrie şi reciprocitate a cetăţenilor unei republici independent

de un sacru exterior divin. Pe lângă mitul prometeic mai exită şi mitul

dionisiac care întemeiază comunităţile mistice (cultul dionisiac, orfic,

pitagoreic), caracterizat prin distribuire ierarhică, prin abolirea istoriei şi

reintegrarea in starea de fuziune cosmică, pe baza riturilor esoterice de

legare şi unificare în care multiplicităţii cetăţenilor i se opune unitatea

confreriei. Relaţionar, poate tocmai de aceea Platon a propus un prototip

al Cetăţii ideale, ca mistică a Unului cu valoare de model al unei Cetăţi

închise, esoterice, al unei comunităţi ecleziale, ca predeterminare a

utopiei creştine pacifiste. Tocmai această mistică a Unului i-a fost

reproşată lui Platon de către Aristotel care a propus un model al

multiplului indivizilor, şi al democraţiei clasei medii acceptată.

Socrate – 469-399 î.H., orator iscusit, discuta în pieţele Atenei, cu

oameni diferiţi, având intenţia să-i contrazică. Scopul discuţiilor sale vizau

îndeosebi viaţa socială a Cetăţii, problemele morale ale acesteia, lăsând

la o parte studiul naturii: ştiu că nu ştiu nimic. El spunea că este demn de

a cerceta numai „Ce bun şi ce rău ţi s-a întâmplat acasă”15. A propus ca

temei dezvoltarea unei etici critice individuale.

Platon – 427 – 347 î.H., discipol al lui Socrate, sursă a

transmundaneităţii16 în folosofia occidentală. După moartea lui Socrate, a

fost elev al lui Cratylos heraclitianul şi al lui Hermogenes parmenidianul17.

Tocmai de aceea Platon poate fi cel mai bine înţeles, dacă pornim de la

15 Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pag. 99.16 Lovejoy, Arthur, Marela lanţ al fiinţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.17 Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 129.

17

Page 16: Istoria Gandirii Politice

observaţia anterioară a lui Diogenes, care afirmă că în privinţa « lucrurilor

sensibile, el este de acord cu Heraclit ; în doctrina realităţilor inteligibile

cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate »18. Din punctul de vedere

al gândirii politice, trei dialoguri sunt semnificative : Repubica, Politicul şi

Legile.

Temeiul gândirii filosofice a lui Platon este exprimat de : Teoria

formelor sau a Ideilor. Există Idei, sau Forme ale lucrurilor, în sine.

Abstracte dar elocvente, ideale dar naturale, cauze prime şi modele.

Aceste idei sau forme sunt situate undeva în transcendenţă, undeva într-

o lume pură, departe de om şi de realitate. Dar, în aceeaşi măsură, prin

participare, Ideile şi Formele sunt modele şi dau naştere prin copierea lor,

prin imitare, omului şi realităţii sensibile.

Analizând Scrisorile lui Platon, (îndeosebi scrisoarea a VII-ea şi a

X-a), observăm ca temei al dialogurilor sale, nu neapărat discursul

despre Forme sau Idei, Imitaţia formelor, argumentarea amintirii primelor,

logici ale fiinţei ci domeniul Politic şi al treburilor de stat19.

Popper, Karl R., 1998, În căutarea unei lumi mai bune, Editura

Humanitas, Bucureşti, pag. 43. Analizând paradigma socratică : Ştiu că

nu ştiu aproape nimic, şi nici acest lucru nu-l ştiu – diferenţiază între

Socrate şi Platon în formularea cerinţei ca omul de stat să fie înţelept.

Pentru Socrate, «omul de stat trebuie să fie pe deplin conştient de

ignoranţa sa evlatantă. Socrate se pronunţă pentru modestia

intelectuală » pag. 43 iar, în opoziţie cu el, Platon cere ca politicianul să

fie înţelept, sub forma unui filosof erudit. – filosofii trebuie să devină regi

iar regii filosofi formaţi desăvârşit.

18 Ibidem.19 Vezi şi partea introductivă la Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, Editura Iri, Bucureşti, 1996.

18

Page 17: Istoria Gandirii Politice

Argumente : - citate de interpretat, din Scrisori20:

Ar fi grozav de primejdios pentru noi să lăsăm la locurile de

conducere pe nişte nemernici care ne pot duce în prăpastie.

Omul înţelept, când patria apelează la ajutorul său, este dator să-şi

ridice glasul, dar numai dacă vorbele lui n-au să răsune în zadar şi

nici el nu se expune primejdiei de a fi dat morţii.

Să întrebuinţezi sila spre a răsturna regimul din ţara ta, ca să

încerco să ajungi la o constituţie ideală prin …măceluri…asta nu !

Mai bine să stai liniştit ş i să te rogi zeilor să-şi dea ţie şi patriei tot

binele.

Nu se pot pune capăt relelor pricinuite de revoluţii până când

partidul care a ieşit biruitor, renunţând de a-şi aminti persecuţiile

suferite, nu va înceta de a se răzbuna pe partida adversă…

Dimpotrivă, biruitorii, câutând a-şi impune moderaţie, să vină cu

legi nepărtinitoare, care să nu aibă întru nimic mai mult în vedere

interesul învingătorilor decât al învinşilor…prin…ruşine şi teamă.

Teama… prin arătarea superiorităţii puterii lor…iar ruşinea prin

depăşirea patimilor de partid.

Statul este OMUL MARE, ca predeterminare a teoriei

organicismului contractual. Conform acesteia Statul este organismul

perfect21, ca relaţionare între întreg şi elemente, între putere şi individ,

între lege şi aplicarea legii. Tocmai datorită faptului că în om sunt trei

facultăţi: raţiune, curaj şi sentiment, acestea se răsfrâng şi asupra statului

prin dominarea raţiunii, prin acţiunea curajului şi supunerea

sentimentului.

20 Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, Editura Iri, Bucureşti, 1996.21 Vezi şi G. Lapouge care afirmă că platonismul este "prototipul normelor totalitare inerente oricarei utopii occidentale"

19

Page 18: Istoria Gandirii Politice

Moralitatea individului trebuie să se răsfrângă asupra moralităţii

Statului, a Cetăţii, formând o echivalenţă. Temeiuri comune : virtute,

înţelepciune, armonie. Virtutea este legată de justiţie şi de putere. Justiţia

înseamnă datoria22 de a-ţi îndeplini funcţiile pentru care cetăţenii s-au

născut. Puterea înseamnă capacitatea înţelepţilor de a conduce statul.

Armonia înseamnă acceptarea claselor sociale: ale filosofilor regi, ale

apărătorilor Cetăţii şi ale celor care trebuie să asigure subzistenţa

materială a cetăţii.

Democraţia nu este forma ideală de guvernare23 deoarece: masa

populară poate fi asemuită cu un animal sclav (inconstant în funcţie de

linguşeli sau pedepsele pe care le primeşte) : desemnarea magistraţilor

se face în funcţie de capacitatea oratorică a acestora şi nu în funcţie de

rigoarea etică a lor : discuţiile care au loc în Adunările populare sunt

inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii în funcţie de

interesele personale urmărite.

Aristotel – 384-322 î. H. Operele cele mai importante sunt Politica

şi Etica Nicomahică şi Etica Eudemică. Etica Nicomahică este

considerată a fi cartea care este unanim recunoscută că îi aparţine lui

Aristotel, alte tratate, de exemplu Marea Etică sau Magna Moralia, stând

sub semnul incertitudinii. Temeiul eticii lui Aristotel “gravitează în jurul

naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop

absolut, spre care tinde totul.”24 Continuându-l pe Platon, într-o anumită

privinţă, consideră Statul o necesitate prin intermediul căreia se poate

realiza Binele suprem, generând fericire pentru oameni, şi virtute pentru

realizarea ei.

22 Vezi şi Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.23 Vezi şi Pisier, E., op. cit., pag.1324 Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucurelti, 1988, pag. IV.

20

Page 19: Istoria Gandirii Politice

Defineşte primul omul ca animal politic - ca şi conceptualizare care

apare în unele scrieri şi traduceri despre Aristotel - dar care a fost

criticată deseori, propunându-se traducerea mai bună a definiţiei omului

“ca fiinţă socială prin natura sa”.

Situează statul înaintea indivizilor, argumentând prin temeiul

organicist-sistemic: aşa cum nu putem concepe un element al corpului

despărţit de corp, tot aşa nu putem să ne imaginăm un om situat în afara

Cetăţii şi a statului. Datorită acestei poziţionări societatea este o condiţie

necesară pentru realizarea umanului. In afară de realismul demersului

filosofic a lui Aristotel, faţă de Platon, o atenţie deosebită este acordată

proceselor reale de atingere prin actualizare a conceptelor etice: binele

suprem, fericire, virtute şi dreptate, dar şi o atenţie structurală acordată

clasificărilor tipurilor de lege şi aplicărilor ei. De exemplu, Binele nu mai

este un gen metafizic, situat într-o lume a Formelor abstracte, despărţită

de cea umană, cu toată perfecţiunea nerealizării lui, ci devine un concept

materializat în şi prin acţiunile umane şi sociale. Umane, deoarece

realizarea lui este o condiţie a contemplării şi a exerciţiuilui intelectului,

iar sociale, deoarece Binele se poate realiza doar în Cetate, ca

interacţiune individ stat.

Ca demers uman Aristotel atrage atenţia asupra necesităţii de a nu

se despărţi morala de politică, pentru a se ajunge la realizarea fericirii, ca

problematizare continuă asupra scopului şi asupra mijloacelor

comportamentului moral.

Argumente : citate de interpretat, din Etica Nicomahică:

Virtutea este de două feluri, dianoetică ş i etică, cea dianoetică se

naşte şi se dezvoltă mai ales prin intermediul învăţăturii (de aceea

necesită experienţă şi timp), pe când cea etică se dobândeşteprin

21

Page 20: Istoria Gandirii Politice

formarea deprinderilor, de unde şi-a primit numele, printr-o uşoară

derivare a cunvântului ethos. Pag.32

Dreptatea este o virtute absolut desăvârşită pentru că exercitarea

ei este cea a unei virtuţi perfecte ; şi este perfectă pentru că cel ce

o posedă poate face uz de virtutea sa şi în favoarea altora, nu

numai pentru sine. Pag.106.

Am definit aşadar nedreptatea ca ilegalitate şi inegalitate, iar

dreptatea ca legalitate şi egalitate. Pag.108.

În ce priveşte forma de dreptate particulară şi dreptul care-I

corespunde, există o primă specie ce se aplică la distribuirea

onorurilor, a bunurilor materiale sau a tot ceea ce poate fi repartizat

între membrii unei comunităţi politice (căci în acest domeniu pot

interveni egalitatea sau inegalitatea în ceea ce posedă unul faţă de

altul), şi poartă numele de dreptate distributivă.

Cealaltă specie de dreptate este dreptatea corectivă, care

intervine în raporturile private, atât în cele voluntare, cât şi în cele

involuntare. Această formă de dreptate diferă de prima. Dreptatea

în raporturile private constă într-un fel de egalitate, iar nedreptatea

într-un fel de inegalitate. Pp.109-112.

Ca sinteză, contribuţia de bază a demersului aristotelic poate fi

încadrată în următoarele idei: statul este primordial faţă de om şi

individual, fiind o instituţie naturală şi nu convenţională sau artificială.

Omul este o fiinţă socială şi se deosebeşte de animale datorită

sociabilităţii (trăieşte în polis ca triadă – oraş, stat, cetăţean), şi datorită

comunităţii sociale naturale a muncii. Omul prin esenţa şi natura lui este

subordonat statului. Nu critică ca şi Platon democraţia ci a fost un

gânditor care a sesizat rolul important pe care îl are aceasta în Polis,

22

Page 21: Istoria Gandirii Politice

conform unei raţiuni a judecăţii majoritare. Totodată afirmă domnia legii şi

datoria cetăţenilor de a se supune acesteia ca putere supremă în stat.

Şcoala Stoică – continuatori post-aristotelici ai dezbaterilor despre

stat, republică, politică, lege şi virtute. Fundamentele subtextuale ale

gândirii lor se regăsesc în discursurile cinice ale lui Antistene şi Diogene.

Antistene a fost discipol a doi gânditori imaginativi atenieni : Gorgias şi

Socrate. De la primul a învăţat oratoria, şi gândirea în contradictoriu,

apoi, de la Socrate a înţeles perseverenţa şi şi-a însuşit « lipsa de patimi

a acestuia »25, fundamentându-şi stilul de viaţă. A definit primul judecata

logică26.

Exemple de raţionamente : Aş prefera să fiu mai curând nebun

decât supus plăcerilor : Este un privilegiu al regilor de a face bine şi

de a fi vorbiţi de rău. Să mori când eşti fericit : filsofia este putinţa

de a te frecventa pe tine însuţi: alegerea greşită la vot l-a

determinat să ceară ateneienilor să voteze şi faptul că măgarii sunt

cai ş.a.m.d.

Şcoala stoică propune ca mobil al întemeierii Cetatea omului

înţelept, care are ca fundament armonia şi câştigarea libertăţii interioare.

Această libertate interioară poate fi dobândită numai printr-un exerciţiu al

raţiunii şi al exemplului.

Raţiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate este

nenaturală deoarece ea trezeşte pasiuni, iar înţeleptul este cel care

reuşeşte să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele social

poate fi atins numai prin dobândirea binelui individual. Iar binele

individual exprimă o constantă a renunţării la excesele impuse de

25 Laertios, Diogenes, op. cit., pag. 194.26 Ibidem, spunând: Judecata este ceea ce arată ce a fost sau ce este un lucru.

23

Page 22: Istoria Gandirii Politice

societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este

cel al lui Socrate : ca limită a exerciţiului acceptat al modestiei

interlectuale, bazată pe o acceptare a lucrurilor care ne sunt date de

către natură şi nu de către societate, şi, până la urmă, de acceptarea

domniei legii.

Şcoala Epicureană – este opusul Şcolii Stoice. Virtutea nu este

scopul suprem, ci reprezintă un mijloc pentru a ajunge la fericire. Epicur a

avut duşmani declaraţi între stoici27 şi prin şcoala lui a continuat şi

dezvoltat gândirea cirenaică şi hedonistă. Tocmai de aceea un interes

deosebit a avut conceptul de plăcere şi de fericire. Scopul vieţii este

plăcerea – ca substrat hedonist. A fost un scriitor prolific, iar într-un tratat

Despre scop, afirma : « Nu ştiu cum să concep binele, dacă suprim

plăcerile gustului, plăcerile sexuale, plăcerile urechii şi ale formelor

frumoase »28. Poate datorită acestor abordări a fost un gânditor contestat

şi criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a numit pornograf, cum şi el îl

ironiza pe Platon, numindu-l cel de aur, pe Aristotel ca un risipitor, pe

Heraclit un încurcă-lume ş.a.m.d.

Concepţia etică epicureană este exprimată succint sub forma unei

relaţionări între plăcere şi durere, ca stări pasive ale sufletului, plăcerea

fiind potrivită firii iar durerea străină acesteia. Prin plăcere şi prin durere

trebuie să fie stabilit ceea ce trebuie căutat, şi totodată, ceea ce trebuie

evitat. Este momentul în care Epicur se desparte de hedonism şi insistă

asupra plăcerilor naturale necesare, care pot fi uşor atinse (a mănca, a

dormi) şi asupra plăcerilor naturale nenecesare (gloria, bogăţia) faţă de

care, fără a le nega în întregime, trebuie să fim prudenţi. Prietenia este

27 Diotimos, Poseidonis cf. lui Diogenes Laertios, op. cit., pag. 314 şi urm.28 Ibidem, pag. 315.

24

Page 23: Istoria Gandirii Politice

cea mai mare dintre plăceri. Criteriul utilitarismul şi al individualismului au

fost hotărâtoare în impunerea epicurismului ca şcoală timp de câteva

secole. Statul este rezultatul unui acord. Datorită acestui fapt, dacă el nu

mai este util omului, reprezentanţii puterii şi ai statului este necesar să fie

schimbaţi. Această concepţie va marca definitiv gândirea politică

ulterioară29. Gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea

platonică, aristotelică şi stoică care presupun un drept social natural,

pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.

Imperiul roman – sau despre cum virtutea devine republicană.

Este cerinţa prin care Imperiul Roman a încercat să-şi afirme organizarea

administrativă şi puterea centrală. De fapt, organizarea structurală trebuia

să-şi impună printr-un artificiu o etică care poate să se afle deasupra

intereselor ereditare şi regale: dreptul şi legea. Continuându-l pe Hegel

putem să afirmăm faptul că dacă grecii au gândit cel mai bine, în sensul

surprinderii prin contrarii, a structurilor filosofice politice şi etice ale unui

polis ideal, romanii au fost cei care au adus polisul printre oameni şi l-au

numit Roma. Aceasta este explicaţia succintă pe care o putem da

dezvoltării dreptului şi a instituţiilor sale. Utilizând legea, romanii au reuşit

să demitizeze puterea sacră, iar, atunci când a fost necesar, au utilizat

dreptul pentru a legitima puterea creştină.

“Astfel înţelegea lucrurile romanul antic: din civis romanus sum,

din apartenenţa la Roma, rezulta pentru individ un maximum de

angajament spontan”30.

La nivel structural, organizarea politică a Romei era definită ca

cetate Republicană (sec. V i.e.n. Roma). Societatea era împărţite în 29 Giorgio del Vecchio, op. cit., îl consideră pe Epicur şi şcoala lui ca un precursor al contractualismului social.30 Keyserling, Hermann, 1993, Analiza spectrală a Europei, Institutul european, Iaşi, pag.12

25

Page 24: Istoria Gandirii Politice

clase, prin care stratificarea socială viza distincţia oamenilor liberi, ca

deosebire între aceştia şi sclavi, între nobili (patricieni) şi nenobili

(plebei), în functie de avere. Cetăţenii apartineau centuriilor. Acestea

erau organizate în Adunări centuriane. Puterea apartinea celor bogati,

marilor proletari care au avut două surse de îmbogăţire, unele provenind

din proprietatea funciara şi altele provenind din comerţul pe care îl

practicau. Ca efect al cuceririlor militare s-a ajuns la extinderea averilor

patricienilor şi la sărăcirea plebeilor.

O mai clară segmentare socială a fost realizată în momentul în care

împărţirea în clase situa pe primul loc senatorii care puteau fi numiti

guvernatori de provincii. Urmau cavalerii ce puteau obţine, în

exclusivitate, ranguri de ofiteri superiori. Plebea şi străinii erau trataţi în

funcţie de rangul ocupat. Sclavii care era categoria oamenilor neliberi şi

trăiau într-un regim dur. Totodată, pe masura extinderii graniţelor s-a

extins şi sclavagismul.

După răscoala lui Spartacus republica a devenit imperiu, astfel

încât libertăţile politice au fost abolite, doar puterea a fost exercitată de o

singură persoană, de împărat. Tocmai datorită politice despotice a

imperiului, aristocraţia s-a revoltat (sec. III e.n.), moment în care, deşi a

fost înfrântă, a avut drept rezultat modificarea sistemului municipal. Clasa

dominantă a ajuns în mâinile colectorlori de taxe, a perceptorilor.

Este primul sistem birocratic eficient, dar a cărui autoritate a ajuns

să se transmită ereditar. Dar, după câteva decenii sistemul administrativ

s-a transformat, împăraţii Romei au apelat la un intervenţionism

accentuat.

Motivarea debirocratizării viza uşurarea încasării impozitelor. În

realitate statul i-a legat pe ţărani de pământ, transformându-i în coloni. În

efect s-a ajuns la concentrarea proprietăţilor iar micile proprietăţi dispar 26

Page 25: Istoria Gandirii Politice

fiind acaparate de cele mari. Datorită absolutismului imperial spiritul civic

a fost distrus, dificultăţile economice s-au accentuat, astfel Imperiul

Roman a slăbit, dezintegrandu-se mai întai cel Apus în secolul V, iar apoi

cel de Răsărit in secolul XV.

Cicero (106-43 î. H.) este considerat ca fiind cel care a popularizat

filosofia în Roma. Erudit, dar bun orator, abstract dar adresându-se în

primul rând cetăţenilor, interiorizat în natura cuvintelor statului

personalizate prin interesele oamenilor.

Teza de bază este neoaristotelică, şi afirmă faptul că „dreptul nu

este un produs al voinţei, ci este dat de natură”31.

Stoic în concepţie reafirmă concepţiile lor privind existenţa unei

raţiuni universale, tocmai pentru a întemeia supremaţia legii şi a justiţiei.

Argumentează subtil prin exemplul caracterului nesubiectiv al legilor, şi

deci natural al lor, altfel şi legile tiranilor ar putea fi considerate ca drepte

sau juste, dacă toate lucrurile ar fi relative sau incognoscibile. Datorită

acestui tip de gândire este considerat primul cetăţean care a definit

principiile care vor sta la temelia Cetăţii universale, a Republicii ca lucru

al domeniului public, şi, fără să vrea, a pregătit regimul imperial32 care a

luat fiinţă la nici două decenii după moartea lui, odată cu Octavianus

Augustus care primeşte primul titlul de Imperator.

CREŞTINISMUL ŞI EVUL MEDIU

31 Giorgio del Vecchio, op. cit., pag. 63.32 Pisier, E., op. cit., pag. 21.

27

Page 26: Istoria Gandirii Politice

Cetatea lui Dumnezeu ca Cetate a oamenilor sau Cetatea

oamenilor ca Cetate a lui Dumnezeu. Aceste două judecăţi par a defini

universul creştinismului şi răspândirea lui, care trece în mod istoric de

epoca Evului Mediu. Oricum sunt două curente care definesc cel mai

bine impunerea modelului Cetăţii lui Dumnezeu ca valoare a omului:

patristica şi scolastica.

Prin scrierile şi abordările Patristice s-au realizat începutul

deschiderilor iniţiatice ale Vechiului Testament, ca scrieri ale părinţilor

bisericii (Apostolii, şi Tertullian, Clement din Alexandria, Origene,

Lactanţiu, Sfântul Augustin ş.a.). Dacă Sfântul Pavel arăta că este

necesar să i se dea „Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce

este al lui Dumnezeu”, atunci intonaţia imperativă cerea, pentru început,

o distincţie clară între lumea creştină şi lumea profană. Dar acest

imperativ va fi destul de repede uitat, avându-se în vedere faptul că ceea

ce „este al lui Dumnezeu” a fost folosit ca modalitate de a justifica fie

neimplicarea în treburile civile, fie participarea la realizarea Cetăţii lui

Dumnezeu pe pământ. Sfântul Augustin33 a fost cel care a marcat în mod

definitiv gândirea creştină europeană, prin impunerea ideii de evoluţie

spirituală creştină a umanităţii, a participării fiecărui om la realizarea

voinţei şi Providenţei divine, prin care se realizează aducerea printre

oameni Cetăţii lui Dumnezeu. Statul laic este doar mijlocitor, un

instrument, un rău necesar, supus Bisericii. Timpul devine istoric şi linear

iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu,

doar numai prin Civitas Dei, prin comunitatea creştină a credincioşilor, se

ajunge la construirea cetăţii divine.

Conceptualizările scolastice elaborează dogmele creştine într-o

raţiune îndeosebi neo-aristotelică. Toma din Aquino (Summa Theologica)

33 Vezi şi Pisier, E., op,. cit., pag. 24 şi cont.28

Page 27: Istoria Gandirii Politice

devine un maestru doctrinar al catolicismului. Distinge între trei tipuri de

legi: legi eterne, legi naturale şi legi umane.

Legile eterne sunt cel care guvernează lumea şi au ca fundament

raţiunea divină. Trebuie acceptate prin credinţă.

Legile naturii sunt copii imperfecte ale legilor eterne. Sunt

imperfecte deoarece nimeni nu poate să cunoască în întregime voinţa

divină. Se pot institui şi intui prin intermediul raţiunii.

Legile umane sunt invenţii ale omului, ca aplicabilitate practică a

legilor naturii. Au cel mai mic grad de raţiune divină, şi tocmai de aceea

sunt cele mai oscilante, sunt cele care se schimbă cel mai des.

Exerciţiu ideatic asupra genezei şi importanţei creştinismului -

Evanghelia esenienilor

Edmont Bordeaux-Szeckely34 a descoperit la începutul

secolului în arhivele Vaticanului manuscrise care tratează ideile şi

modul de viaţă al esenienilor, care au trăit acum două mii de ani în

Orientul Mijlociu şi au exercitat o influenţă profundă asupra genezei

creştinismului. El şi-a consacrat viaţa studiului învăţăturii eseniene

şi aplicaţiilor sale practice pentru omul secolului XX. În "The Origin

of Christianity", E.Bordeaux-Szeckely se bazează pe dovezi

istorice, filologice şi exegetice pentru a arăta cum s-a dezvoltat

creştinismul. "Acum două mii de ani, într-o parte a lumii numită

Palestina, a avut loc un eveniment care a transformat destinul

întregii planete. Nimic în istoria civilizaţiei occidentale nu e

34 http://robertbr.tripod.com/spirit/evanghelia_esenienilor.htm29

Page 28: Istoria Gandirii Politice

comparabil ca importanţă şi influenţă cu acest eveniment. În lupta

titanica dintre cei doi coloşi care erau Imperiul Roman, cel mai

puternic dintre toate imperiile şi fluxul neîncetat de invadatori veniţi

din Asia, cea mai mare invazie din istorie, aparea o a treia forţă..

Într-o manieră misterioasă şi cu o rapiditate extraordinară, ea îi

invinge pe aceşti doi uriaşi aparent invincibili. Nu i-au trebuit decât

câteva secole acestei forţe numită creştinism pentru a-şi dezvolta

autoritatea asupra tuturor naţiunilor occidentale. Ea devine forţa

militară şi politică supremă care domneşte asupra a sute de mii de

oameni, asupra regilor şi împărăţilor. Treizeci şi cinci de ani

înaintea erei noastre în faţa posibilităţii repetării luptelor armate ale

sectelor israelite contra Imperiului Roman, împaratul Adrian a

distrus Ierusalimul şi i-a dispersat pe evrei. După înfrângerea lor pe

câmpul de luptă aceste secte s-au răzbunat împotriva Romei

dezvoltând un mesaj fanatic care a servit drept sprijin grupurilor

religioase care vor da naştere bisericii catolice. Pentru a încerca să

le neutralizeze împăratul Constantin recunoscu religia lor dându-i o

existenţă oficială. Biserica a devenit atunci o instituţie care, pentru

a-şi spori puterea s-a consacrat mai multe secole manipulării

manuscriselor antice, modificând ce nu convenea vederilor ei şi

suprimând învăţăturile contrare intereselor sale. În sec. IV Conciliul

din Niceea a eliminat un mare număr de texte considerate ca

neconforme cu dogmele Bisericii şi mesajul de pace şi armonie al

Esenienilor a dispărut aproape total din tradiţia creştină. În timp ce

Imperiul roman se prăbuşea sub presiunea barbarilor, Biserica

creştină singură a rezistat în mijlocul ruinelor, putând, graţie bunei

sale organizări, să scape de la dezastrul pe care în mare măsură

ea l-a provocat. Specificul bisericii din primele secole a fost 30

Page 29: Istoria Gandirii Politice

realmente de a impune dogmele pe care le urma ea şi de a declara

eretici pe cei care gândeau altfel. Cum a spus-o John Lelly în

"Simulacrele de Dumnezeu".

"Tratamente oribile fură rezervate ereticilor şi celor care declarau

că nu au nici o încredere în tot ce se petrecea. Oamenii au fost

înecaţi şi sfârtecaţi, spâzuraţi, arşi; li s-au aplicat toate atrocităţile

pe care omul le-a putut inventa pentru a-şi tortura aproapele şi asta

în numele lui Dumnezeu, cel pe care eu îl cunosc şi pe care te voi

învăţa să-l cunoşti. Dacă refuzi, mă văd obligat să te torturez până

când vei crede în EL. Şi dacă din întâmplare vei muri la mijlocul

drumului mă voi ruga pentru ca sufletul tău să meargă în Paradis."

Biserica creştină a ajuns la apogeul puterii sale atunci când ea i-a

dat lui Carol cel Mare coroana de împarat în schimbul supunerii

sale faţă de dogmele pontificale. 

Astăzi, puterea Bisericii nu mai este decât umbra măririi ei trecute.

Pierderea încrederii populaţiilor faţă de o instituţie sufocată de

povara tradiţiilor rigide se accentuează fără încetare. Dacă istoria

civilizaţiei occidentale arată cum Biserica a devenit victima

dogmelor sale asta nu împiedică faptul că mesajul original al

Esenienilor, chiar puternic denaturat de tradiţii, îşi păstrează toată

puterea sa spirituală. Edmont Bordeaux-Szeckely a publicat în

1928 "Evanghelia Păcii a lui Isus Cristos prin discipolul său Ioan",

care constituie un fragment din învăţătura eseniană a lui Isus.

Această carte a fost citită de milioane de persoane în toată lumea.

Le-a adus o preţioasă sursă de inspiraţie, atât la nivelul sănătăţii

fizice cât şi în viaţa spirituală, prin comuniunea cu forţele naturii şi

ale cosmosului. În continuare, E. Bordeaux Szeckely a publicat alte

texte provenind din moştenirea eseniană. Tradiţia religioasă iudeo-31

Page 30: Istoria Gandirii Politice

creştină a făcut din occidentali nişte schizofrenici. Începând cu

apostolul Pavel, Biserica n-a încetat să propovăduiască oamenilor

ura faţă de propriul lor corp. Ea a denigrat o relaţie armonioasă cu

sine pentru a valorifica doar viaţa intelectuală, promovând o

spiritualitate pur cerebrală. Bunăstarea, sănătatea, observarea de

sine, cunoaşterea interioară au fost suprimate pentru a da locul

unei ştiinţe analitice căreia îi măsurăm acum limitele şi pericolele.

Cum spune E.B-S în "Viaţa biogenică": "Obsedată de un spirit

demonic de cupiditate şi de competiţie, societatea noastră

devastează şi risipeşte nebuneşte capitalul preţios al resurselor

naturale ale planetei pentru a produce o maree fără sfârşit de

bunuri de consum inutile, non-biodegradabile şi non-reciclabile,

astfel se dezvoltă cu o viteză vertiginoasă o poluare fără sfârşit a

resurselor de viaţă de pe pământ-atmosferă, oceane, râuri, lacuri,

terenuri, câmpuri, păduri -distrugând pe veci forme de viaţă create

de milioane de ani. Într-un viitor foarte apropiat, industria uriaşă

centralizată, acest monstru de nesăturat, ne va separa complet de

natura care acoperă Mama-Pamânt şi vom sfârşi prin a avea nişte

corpuri slăbite, anemice şi bolnave pe un munte de deşeuri otrăvite

la fel de mare ca planeta." Pentru a reînvăţa să organizăm viaţa

cotidiană într-un nou mod creativ şi inteligent - graţie căruia omul

încetează să mai fie un orfan al cosmosului pentru a deveni un

atom activ al vieţii universale - gândirea eseniană are locul său

alături de scrierile inspirate buddhiste, hinduse, chineze, aztece sau

provenite din alte tradiţii vechi. Toate, înainte de a fi deformate de

religiile instituţionalizate afirmă că corpul nostru şi universul care ne

înconjoară nu ne sunt inamici, ci chiar minunaţi învăţători care ne

invită să creăm o relaţie armonioasă cu tot ce e viu în noi şi în jurul 32

Page 31: Istoria Gandirii Politice

nostru. Pentru a se citi aceste texte e necesar a se pune deoparte

"raţiunea raţională" pentru a se merge dincolo de cuvinte. Astfel,

folosind scrierile eseniene nu ca nişte incitări la gândire intelectuală

ci ca trambuline care ne permit să trezim în noi înşine imaginile şi

simbolurile, noi putem explora lumile noastre interioare şi înţelege

că cuvântul "religie" vrea să spună "a se lega de".  Legea de care

vorbesc esenienii nu e o lege religioasă, dogmatică şi rigidă ci

intuiţia de viaţă care rezidă în fiecare şi el învaţă să trăiască în

armonie cu universul. Doar urmând intuiţia sa profundă (şi instinctul

său care îi este componentă biologică) fiinţa umană poate să se

elibereze de închisori care le-a creat ea însăşi printr-un mod de

viaţă şi de gândire denaturat şi dezrădăcinat. Fie ca fiecare cititor,

găsind rezonanţele dintre mesajul poetic al esenienilor şi propria sa

înţelepciune intuitivă, să deschidă uşa care conduce către această

grădină interioară în care e posibil să fii în unitate cu toate formele

de viaţă. Puterile invincibile care ne înconjoară, aceste forţe ale

naturii pe care esenienii le numeau "Îngeri" au exprimat în toate

epocile prin gurile profeţilor şi înţelepţilor un mesaj de o mare

simplitate: "Încetează să te mai temi, universul nu ţi-e ostil. Eşti

înconjurat de puteri ale dragostei şi fericirii care aşteaptă doar ca tu

să le accepţi pentru a te copleşi de binefaceri! Eşti moştenirea

Regatului Ceresc şi al Regatului Mamei Pământeşti. Dacă onorezi

legile lor, vei primi sănătate, vitalitate, bucurie şi satisfacţie-

împlinire în fiecare moment al vieţii tale de pe pământ.35"

35 Ibidem.33

Page 32: Istoria Gandirii Politice

Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea

politică un spirit original şi pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator.

Tratate esenţiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui

Titus Livius (1517), Arta războiului (1518), Istoriile florentine (1525).

Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză eficientă ca

exprimând spiritul politic al Renaşterii florentine, prin:

Necesitatea de a salva Italia şi de a constitui un stat unitar.

Afirmarea raţionalităţii şi a statului laic şi separarea lui de religie

sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale şi ideale.

Înţelegerea politicii ca ştiinţă de sine stătătoare, ca artă de a

guverna, de a conserva şi de a dezvolta statul.

Statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic,

având o viaţă proprie.

Conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în

cunoaşterea realităţii faptelor, a relaţiilor şi necesităţilor sociale.

Tocmai de aceea politica trebuie înţeleasă, în primul rând, prin

renunţarea la idoli şi aparenţe, prin renunţarea la impresiile

imaginative ale lui Platon şi Aristotel, care ne spun cum ar trebui

să ne comportăm în viaţa politică şi nu analizează suficient

realitatea relaţiilor politice.

Este o identitate între acţiunea politică şi realităţile concrete care

trebuie să o depăşească pe cea a imperativelor: cum trebuie să

acţionezi ca sa atingi un bine iluzoriu.

Statul, organizarea comunităţii politice, nu este viabil dacă nu

are legi şi armată.

Este necesară separarea politicii de religie, aşa cum este

necesară şi separarea politicii de morală. Ambele nu au nimic în

comun cu politica şi cu cunoaşterea faptelor reale.34

Page 33: Istoria Gandirii Politice

Scopul scuză mijloacele dacă este o consecinţă a faptelor reale

şi nu imaginare.

Luptele dintre principe şi masele de oameni, dintre nobili şi

plebei în Imperiu Roman, de exemplu, au avut şi efecte pozitive

deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune şi, foarte

important, la formarea unui spirit educativ civic care se

materializează în dezvoltarea instituţiilor.

Lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facţiuni.

Numai primele au consecinţe pozitive deoarece nu luptă pentru

scopuri particulare ci urmăresc interese generale, rezultând o

lege şi o societate mai bună.

Statul „sănătos” este cel care-şi inventează instituţii care au rolul

unor organe de control pentru a se menţine un echilibru social.

Libertatea oamenilor depinde de puterea instituţiilor din stat care

sunt un garant al tuturor libertăţilor prin aplicarea unitară a legii.

Revoltele şi „tulburările” sociale trebuie soluţionate le nivel

instituţional prin adoptarea unor legi mai bune.

Constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare

trebuie să ţină seama de două griji elementare: legiuitorul ales

chiar prin sufragiu liber şi public trebuie să reformeze legile în

folos public şi nu în interes personal; puterea de a reprima

trebuie să fie încredinţată cu grijă de către legiuitor, altfel

cetăţenii se pot revolta.

Arta Războiului36 reprezintă un exerciţiu util al înţelegerii practice al

aplicabilităţii independenţei unei naţiuni. Tocmai de aceea, subtextual,

Machiavelli a dispus operaţionalitatea discursivă a unui dialog reamintit

între Cosimo Rucellai, prieten al autorului şi Fabrizio Colonna. Textul este

36 Machiavelli, Nicolo, Arta Războiului, Editura Antet, Bucureşti, 2000.35

Page 34: Istoria Gandirii Politice

incitant dacă ne gândim că premisa de la care pleacă vizează un

exerciţiu afectiv al omagiului pe care îl aduce prietenului său pentru a

pune în valoare tocmai conceptul de război. Dar acesta este analizat într-

o modalitate modernă de concepere a valorilor sociale. Pretextul

analizelor realizează o trimitere la proverbul: războiul face valorile, iar

pacea le face să dispară. Pentru a lăsa raţiunea să iasă la lumină:

securitatea unui stat este asigurată de propriile arme.

Jean Bodin (1577-1596) este un gânditor francez apropiat ca şi

concepţie şi discursivitate de Machiavelli, prin structura raţională şi

pragmatică a conceptualizărilor pe care le propune în opera Republica.

Unii autori îi analizează chiar printr-o simultaneitate a succesiunii şi

importanţei scrierilor lor, mai ales în privinţa dreptului suveranului, a

regimului absolutist propus, ca şi consolidare a regimului monarhic37. În

acest ultim caz, demersul lui Bodin este nuanţat ca frecvenţă a

intensificării dreptului de proprietate al suveranului. Suveranul care are

prerogativul principal în a emite legi este cel care deţinând şi

prerogativele continuităţii se situează deasupra legilor emise. Nu se

supune decât legilor divine şi legilor naturii (ca şi continuare scolastică a

acestui concept). De fapt, el nu face altceva decât să justifice raţiunea

divină în societatea profană. Tocmai de aceea Statul pentru a avea o

existenţă indivizibilă trebuie să aibă o putere suverană şi absolută. Care

nu poate fi contestată. Nici în cazul în care suveranul organizează

dictatorial societatea. Ca şi clasificare a regimurilor politice Bodin distinge

trei ca efect al capacităţii de legiferare prin: monarhie (puterea absolută

aparţine suveranului), prin aristocraţie (puterea absolută aparţine

37 Vezi şi Giorgio Del Vecchio, op. cit.36

Page 35: Istoria Gandirii Politice

nobililor) şi prin democraţie (puterea aparţine mulţimii). Cea mai bună

formă de organizare socială este însă monarhia care este unică prin

sursa dreptului asociat suveranului, şi simplă, prin modalitatea de

justificare a regimului decizional şi divin.

Th. Hobbes (1588-1679) Leviathanul este considerată a fi o

capodoperă a gândirii politice (de limbă engleză, cel puţin). Structura

stilistică a Leviathanului este discursivă, purtând ca textualitate de la

exemplificări şi comparaţii cinice sau aforistice, care formează un

exerciţiu argumentativ eficient, până la metafore şi ironii care dăruiesc

vivacitate explicaţiilor. Structura de conţinut este controversată, lucrarea

fiind cel mai bun exemplu al gândirii politice sau fiind un bun agent termic

(prin arderea publică la Oxford).

Ideile de bază ale Leviathanului pot fi sintetizate astfel:

Starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia

împotriva fiecăruia”.

Această stare naturală este un rezultat al acţiunilor indivizilor

care caută să obţină întotdeauna ceea ce este bun şi bine

pentru sine. Scopul ultim este păstrarea şi conservarea propriei

vieţi. Conflictul continuu între oameni exprimă efortul fiecărui om

de a-şi proteja propria viaţă prin eliminarea pericolului pentru

sine, prin eliminarea posibilităţii ca un altcineva să mai fie

capabil să atace.

Prin „legile naturale” sunt impuse constrângeri exterioare pe

calea raţiunii care conduc la formarea unei păci eterne între

oameni.

37

Page 36: Istoria Gandirii Politice

Omul acceptă aceste legi, aceste constrângeri exterioare tot

datorită fricii de moarte. Războiul trebuie să se sfârşească

undeva cu condiţia ca legile să fie acceptate de fiecare individ,

altfel rezultă o neîncredere generalizată.

Contractele prin care fiecare om renunţă la dreptul natural ca

libertate de a face orice trebuie să fie asigurate de instanţe care

să le aplice, altfel sunt nule.

Aceste instanţe trebuie să aparţină unei comunităţi civile, unui

corp politic care formează statul.

Statul este un angrenaj individual şi nu unul natural ca la

Aristotel.

Omul nu este social de la natură, ci este individual şi egoist.

Statul prin convenţiile propuse, prin legile care le elaborează

trebuie să ţină seama tocmai de interesul egoist al individului

(atingerea binelui pentru sine şi eliminarea răului pentru sine),

ceea ce a condus la ideea conform căreia „omul este în mod

necesar egoist”38.

Condiţia naturală a omenirii face posibilă apariţia conflictelor.

Conflictele apar ca rezultat al încălcării egalităţii între indivizi.

Egalitatea între indivizi este definită ca egalitate a speranţelor.

Fiecare speră să îşi realizeze scopurile propuse şi nu exprimă o

egalitate intelectuală, fizică sau morală.

Prin contractul social se asigură această egalitate a speranţelor

(atingerea binelui individual) şi se evită manifestarea răului

suprem (teama de moarte).

Suveranul ca domnie impune domnia legii.

38 Cf. lui Gauthier din Iliescu, A., P., Socaciu, M., (coord), Fundamentele gândirii politice, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

38

Page 37: Istoria Gandirii Politice

Acţiunile suveranului dacă conduc la menţinerea păcii trebuie să

fie aplicate, sunt legitime şi nu au nevoie de justificare.

Suveranul este unicul judecător care poate să propună instituţii

sau legi, să elimine instituţii sau legi în scopul menţinerii păcii.

În lucrarea Elementele dreptului natural şi politic39, Hobbes prezintă

explicit concepţiile filosofice care stau la baza simbolurilor a ceea ce

reprezintă conştiinţa şi corpul politic, pentru a vorbi despre o logică a

acţiunii politice, care trebuie să se despartă în mod implicit de retorica

etică şi morală a epocilor. A fost considerat de către unii critici ateu40

pentru că a luat religiei putinţa de a folosi puterea şi legea divină mântuirii

păcatului uman, considerându-le nonsensuri din punctul de vedere al

dreptului natural. de fapt a suspendat într-o pragmatică raţională.

Discursul filosofic al lui Hobbes poate fi definit succint ca un discurs

simplu nominalist bazat pe o considerare mecanicistă, materialistă şi

empirică, dar sistematică. Hobbes are meritul că să fie unul din gânditorii

rari care, ca să înţeleagă societatea şi omul, a simplificat totul, până la

extrem. Tocmai de aceea sufletul lui Hobbes este muritor. Din aceste

considerente legile civice sunt mai importante decât cele ale dreptului

natural.

Datorită multiplicităţii factorilor de putere şi de decizie trebuie

redusă până la unu (suveranul) această complexitate legislativă a

incriminării omului. Dacă pasiunile sunt naturale şi vin ca efect al

instinctului de conservare, ele trebuie îngrădite asemănător acţiunilor

unei persoane juridice. Şi nu religioase. Tocmai de aceea procesul

39 Hobbes, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.40 Ironic, unii critici sunt atât de limitaţi încât ajung să afirme faptul că dacă « ştiinţa ateismului » a apărut mult mai târziu în Anglia secolului XVIII-lea, prin exemplul primului om care s-a declarat ateu, Hobbes nu poate fi considerat drept ateu…vezi partea introductivă apaud. Cătălin Avramescu, op. cit., pag. 6,7.

39

Page 38: Istoria Gandirii Politice

respectării unor reguli, a unor legi, este cel care a dat naştere societăţii.

Tocmai de aceea prejudecăţile despre pasiunile umane trebuie anihilate.

Păcatul este tema centrală a lucrării. Din punct de vedere

funcţional, scenariile despre structura păcatului ar aparţine religiei şi nu

dreptului natural. Ca situare contextuală inedită, în raport cu locul şi

timpul în care Hobbes a trăit, păcatul este un fel de invenţie utilizată

pentru a impune societatea şi legea creştină, diferită de cea a

suveranului. În societatea civilă există un singur păcat – acela de a nu

asculta de suveran41.

Rolul suveranului este operaţional: pentru a nu se isca un vid de

putere este necesar ca izvorul legii să fie atribuit cuiva. Unui unu –

suveranul absolut care trebuie să valideze totul: de la legile civile până la

cele religioase. Doar „Legea civilă o conţine pe aceea ecleziastică drept

parte a sa, ce provine din puterea guvernării ecleziastice care este dată

de Mântuitorul nostru tuturor suveranilor creştini, ca vicari ai săi

imediaţi..”42 Autoritatea lui trebuie să fie situată mai presus de orice

îndoială. Iar omul, dacă ascultă de suveran, nu are cum să păcătuiască.

În rest, trebuie demonstrat şi argumentată necesitatea supunerii omului

civil. Prin structura conştiinţei sale. Prin natura instinctului natural de

autoconservare şi de autoprotejare. Prin frica de moarte.

John Locke (1632-1704) este considerat a fi un precursor al

conceptelor democratice moderne prin impunerea supremaţiei statului de

41 « de vreme ce în aceste timpuri Dumneazeu nu mai vorbeşte oamenilor prin intermediul interpretării individuale a Scripturii şi nici prin interpretarea aparţinând vreunei puteri care să fie deasupra sau care să nu depindă de puterea suverană a fiecărei republici, rămâne stabilit că el vorbeşte prin vice-dumnezeii săi, sau locotenenţii săi pe pământ, adică prin regii suverani, sau prin cei care au o autoritate suverană ca ei ». ibidem, pag. 236-237.42 Ibidem, pag. 261-262.

40

Page 39: Istoria Gandirii Politice

drept. De fapt, Locke a definitivat, prin rigoarea fundamentelor mature şi

simple ale empirismului, consolidarea ideologiilor de bază ale

liberalismului, ale conceptelor operaţionale de constituţionalism şi

parlamentarism. Observăm cum un alt gânditor43 reuşeşte să simplifice şi

să eficientizeze considerarea statului, a legilor şi limitărilor acestora.

Totodată Locke a fost considerat şi „primul mare iluminist european

teoretician al toleranţei religioase, întemeietor al principiilor pe care se va

axa toleranţa modernă şi în alte domenii (moral, intelectual, politic).”44

Fundamentul subtextual al scrierilor lui Locke este unul asociativ cu

demersul filosofic şi empiric propus şi vizează un proces al eliminării

speculativului şi ineismului, nu numai din natura gândirii filosofice, ci,

presupunând un rol activ şi oarecum instituţionalizat, presupune

eliminarea însăşi a arbitrariului civilizatoric.

Unde am putea regăsi arbitrariul civilizatoric decât în incertitudine şi

în inconstanţă? În legile care se schimbă odată cu înlocuirea intereselor

regimului politic. Tocmai de aceea trebuie să se lase loc societăţii bazată

pe reguli şi pe legi. Dar este vorba despre un alt tip de reguli şi de legi.

Aici regăsim meritul incontestabil al lui Locke. Autoritatea văzută ca

putere operaţională trebuie să fie instituţionalizată în şi prin Legi (pe cât

posibil universale, pe cât posibil minime, pe cât posibil aplicabile, pe cât

posibil limitate). Doar nici un stat suveran, în absenţa legilor ferme şi

clare, aplicabile tuturor membrilor societăţii, nu are nici o şansă de

supravieţuire! După cum, dacă aspectul instituţionalizat45 este bine

lămurit de Locke şi subzistă într-un stat unitar, condus după reguli certe,

43 Şi Machiavelli a propus o metodologie simplă de analiză, de tip preempiric şi antebaconian, care are la bază instrumentul observaţiilor simple şi directe.44 Iliescu, A.P., Socaciu, E.M., (coord.), Fundamentele gândirii politice moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 62.45 Locke foloseşte conceptul mai vag şi mai voalat de reglementare, dar şi de aplicare a legilor. În spirit didactic noi propunem un concept operaţional contemporan – acela de instituţionalizare.

41

Page 40: Istoria Gandirii Politice

ca primă condiţie a unei puteri administrative bune, statul îşi asigură

propria existenţă în condiţiile în care înţelegerile, contractele, regulile şi

legile sunt îndeplinite (de către oameni) şi sunt aplicate (de către stat).

Ineditul metodei empirice a verificării experimentale, prin observaţie, prin

asociaţii şi prin intelect, impune ca metodă de stabilire a regulilor şi de

depăşire a absolutismului legilor, anumite limite predefinite conform unui

considerent verificabil în practică: necesitatea ca legile să fie limitate de

anumite reguli.

Regulile şi legile instituite în societate sunt limitate, deoarece:

Voinţa individuală dă naştere conflictelor prin însăşi arbitrariul

lor. Doar în starea naturală omul are deja câteva drepturi: de

libertate personală, de muncă şi de proprietate.

Societatea civilă apare ca efect al instinctului de conservare al

proprietăţii (avere, propria persoană, rezultatele muncii

individuale).

Societatea, asociaţiile civile se nasc pe baza unui contract, a

unui acord dintre oameni în care ei îşi cedează drepturile şi

libertăţile naturale în favoarea puterii pentru ca acesta să le

garanteze conservarea dreptului la viaţă, la proprietate şi la

libertate.

Conflictele pot fi soluţionate de către societate prin asociaţiile

civile, prin guvernământ şi magistraţi numai prin intermediul

regulilor şi legilor. Acestea trebuie să fie stabile şi consecvente.

Să fie aplicate în mod unitar şi imparţial de către judecători. Iar

statul este garantul drepturilor pe care omul le are, al aplicării şi

executării46 sentinţelor pe care magistraţii le dau.

46 Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999.42

Page 41: Istoria Gandirii Politice

Prin intermediul autorităţii asociaţiilor civile şi guvernământului (a

statului), acesta devine un garant al respectării drepturilor

naturale ale tuturor oamenilor. Prin puterea legislativă, prin

puterea executivă şi prin puterea federativă.

Dar legile şi regulile care acţionează pentru a limita arbitrariul

voinţelor individuale trebuie, la rândul lor, limitate. O cale de

limitare este cea prin care puterea legislativă să fie diferită de

cea executivă, evitându-se astfel absolutismul.

În absenţa reglementărilor limitative asociaţiile civile (statul),

printr-o putere legiuitoare absolută, ar putea să folosească legile

numai în interesul puterii şi al statului ceea ce ar fi absurd, doar

cetăţenii, în acest caz, nu mai au motivaţia să asculte de aceste

legi ale puterii, putând să-şi recapete libertatea arbitrară naturală

– de a face orice.

Legea în sine trebuie să fie limitată de anumite reglementări.

Fundamental, legile sociale sunt un efect al legii naturale date

omenirii de către Dumnezeu, raţiune în absenţa căreia nu putem

vorbi despre nici o relaţie socială. În practica juridică pozitivă

legile trebuie adecvate realităţii şi relaţiilor sociale.

Ca proces al adecvării, inclusiv puterea magistraţilor trebuie să

fie limitată, ei având menirea să asigure pacea civilă.

Există un drept la toleranţă (religioasă, asociativă, ş.a.m.d.).

Dar există şi o toleranţă la toleranţă limitată (altfel s-ar putea

ajunge la anarhie) în condiţiile în care se ameninţă interesul

general al individului.

Abuzul de putere trebuie sancţionat în mod definitiv – fie că este

folosit de către monarh, fie că este utilizat de către magistrat.

43

Page 42: Istoria Gandirii Politice

Doctrina limitării puterii semnifică ideologia liberală a prevenirii

abuzului de putere, ale exceselor autorităţii, ale despotismului

sau tiraniei.

Ca raţiune unitară, concepţia lui Locke a stat la baza ideii

suveranităţii asociaţiilor civile, (ale statului în limbaj contemporan).

Aceste conceptualizări sunt specifice şi altor gânditori – de exemplu

sunt regăsite la Bodin, la Hoobes şi ulterior la Rousseau. Prin

aceste problematizări s-a încercat găsirea celor mai aplicabile

răspunsuri la modalitatea de acţiune şi adecvare a dreptului public,

dar şi a dreptului privat în funcţie de realităţile sociale. Totodată

este demn de remarcat faptul că atributele constituirii

guvernământului nu semnifică o renunţare totală la controlul

poporului asupra acestuia. Ar fi şi absurd, de vreme ce Locke

realizează faptul că o abandonare sau o transferare totală a puterii

de către popor în favoarea statului ar semnifica o autoanihilare

«Oamenii nu sunt proşti să încerce să evite Răul făcut de vulpi sau

de dihori, dar să fie mulţumiţi atunci când sunt devoraţi de lei».

„Guvernul conduce şi legitimarea lui este susţinută prin

„consimţământul” indivizilor…puterea supremă era dreptul

inalienabil al poporului…supremaţia guvernamentală era o

supremaţie delegată bazată pe încredere…guvernul se bucura de

autoritate politică deplină atâta vreme cât această încredere avea o

susţinere…legitimitatea guvernului sau dreptul de a conduce

puteau fi retrase dacă oamenii considerau acest lucru necesar şi

potrivit, adică dacă drepturile indivizilor şi „scopurile societăţii” erau

în mod sistematic încălcate.”47

47 Held, David, op. cit., pp. 59,60.44

Page 43: Istoria Gandirii Politice

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) Premisele şi

fundamentele gândirii politice ale lui Rousseau vizează elaborarea

pragmatic-iniţială a realităţilor sociale. Acestea vor constitui un

fundament al surselor iluministe, în mare măsură şi idealiste, ale

sec. al XVIII-lea, care formează un Rousseau diferit de abordările

iniţiale.

În momentul pragmatic, Rousseau – un fost secretar al

ambasadorului Veneţiei – critică instituţia proprietăţii din starea

precontractuală – ca fapt şi ca act al omului care, în perioada

respectivă a condus la impunerea dreptului forţei şi la lupta

continuă dintre oameni. Totodată, analizează critic ( în Discursul

asupra originii inegalităţii) dogmele monarhiste şi absolutiste care

consideră puterea monarhului întemeiată şi legitimă ca efect şi ca

manifestare a raţiunii divine. Această putere este tocmai cea care

justifică sclavia, în numele credinţei, îl situează pe monarh ca

legiuitor şi îl situează deasupra legilor sociale, îl poziţionează într-o

autoritate naturală şi paternală, asemănătoare autorităţii pe care o

are tatăl asupra familiei pentru a fi justificată orice acţiune a

acestuia prin: dreptul de a supune (indivizii) şi de a cuceri (alte

naţiuni). Acest moment relevă o evidentă influenţă a lui Rousseau

de către Locke48, prin, temeiurile empirice, simple şi asociative, prin

exemplele eficiente, dar încărcate de o anumită doză de plasticitate

– specifică spiritului latin49. Ca urmare, se constituie un fundament

al gândirii ulterioare prin impunerea conceptului de societate civilă

care trebuie, ca imperativ, să asigure dreptul la proprietate, în

condiţiile în care monarhul cedează puterea suveranităţii poporului.

48 Vezi şi partea introductivă la Rousseau, J.,J., Contractul social, Editura Moldova, Iaşi, 1996.49 Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.

45

Page 44: Istoria Gandirii Politice

În momentul iluminist şi idealist, Rousseau pune în prim plan

conceptul de contract social prin intermediul căruia respectarea

legilor primeşte o justificare raţională şi umană, societatea este

necesară atât ca întreg, cât şi ca elemente-indivizi, devenind un

întreg social, un organism social. Textul de bază al interesului lui

Rousseau este cel al Instituţiilor politice, ca text în care se

problematizează modalitatea de formare a statului, cu specificitatea

constituirii Republicii, teme care au fost intens exploatate din punct

de vedere politic în lucrarea Contractul social şi din punct de

vedere educativ în lucrarea Emil.

Prin ideea contractului social, Rousseau a pus în prim plan o

idee protestantă a secolului al XVI-lea. Conform acesteia

societatea civilă este originar bună deoarece oamenii se nasc liberi,

doar ulterior ea este pervertită de către alţi oameni deoarece

Dumnezeu nu a stabilit în Sfintele Scripturi ideea subordonării

naturale a oamenilor. Această denaturare s-a realizat în forma ei

maximă prin catolicism, pentru a-şi justifica teologic puterea. În

realitate societatea civilă este un act voluntar care se stabileşte

între oameni. Rezumând, prin ideea contractului social ca şi

autoreferenţialitate, religia protestantă a relativizat monarhia

catolică de drept divin, numirea şi puterea suveranului în sine,

pentru sine dar şi în numele lui Dumnezeu.

Rousseau, preluând ideile protestante a pus în discuţie, într-o

modalitate eficientă şi raţională, ideea constituirii statului prin

semnarea unui contract ipotetic între indivizi. Contractul social, ca

efect al manifestării sale, pentru a fi încheiat trebuie să cuprindă la

nivel procedural două elemente. Un element este individul, fiecare

individ din societate, care renunţă la libertăţile sale nelimitate, prin 46

Page 45: Istoria Gandirii Politice

contractul pe care îl încheie. Cel de-al doilea element este statul

stabil care, fără a fi o abstracţiune, este o putere reprezentativă a

garantării libertăţilor cu care individul, fiecare individ, rămâne.

Elementul cel mai semnificativ asupra căruia Rousseau insistă

subtil este cel prin care puterea este aleasă de către popor şi nu

reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar, sau de altă

natură.

Sintetizând, Rousseau a propus manifestarea puterii şi

suveranitatea poporului ca relaţionare a următoarelor elemente:

Legitimarea regimului politic prin ideea pactului social care

reprezintă nucleul funcţional al contractului social.

Eliminarea sclaviei ca fiind contrară naturii umane. Altfel, orice

idee de egalitate sau de nesubordonare naturală între oameni

este contradictorie în sine.

Negarea dreptului forţei atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Pactul social are rolul social şi juridic al unei convenţii care

trebuie respectată de indivizi şi de putere-stat, în aceeaşi

măsură.

În starea civilă omul se realizează ca acţiune raţională şi morală,

dobândind cele mai multe libertăţi.

Cea mai mare libertate pe care omul o are survine din pactul

social pe care l-a semnat, din libertatea de a asculta de lege.

Suveranitatea înseamnă voinţa generală a poporului. Ea nu

poate fi atribuită (înstrăinată) altcuiva, nici măcar unui singur om

(monarh sau despot).

Voinţa generală a poporului nu reprezintă o simplă însumare a

voinţelor individuale. Acestea din urmă sunt interesate şi

particulare. Voinţa generală a poporului reprezintă o sinteză a 47

Page 46: Istoria Gandirii Politice

voinţelor colective ale poporului. Acesta din urmă se naşte prin

eliminarea reciprocă a intereselor particulare.

Legea este cea care trebuie să i se dea ascultare în societate.

Ea nu poate să aparţină decât poporului – ca proces al

legiferării. Dar cine legiferează ar trebui să se gândească la:

conservarea statului, la principiile de libertate şi egalitate a

fiecărui om. Egalitatea dintre oameni nu poate fi absolută, dar

trebuie reduse inegalităţile de avere dintre oameni.

Guvernământul ca putere executivă trebuie să fie despărţit de

puterea legiuitoare. Guvernământul ca putere executivă depinde

de mărimea şi numărul locuitorilor statului respectiv. Cu cât

numărul locuitorilor este mai mare, cu atât guvernământul

trebuie să fie mai puternic şi trebuie să fie exercitat de un număr

mai mic de persoane. Cu cât guvernământul este mai puternic

cu atât se reduce gradul de libertate al oamenilor.

Statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice –

majoritatea poporului decide.

Statelor medii le sunt specifice guvernăminte aristocratice –

decizia aparţine unui număr mic de persoane.

Statelor marile sunt specifice guvernăminte monarhice – decizia

aparţine unui magistrat unic.

Există şi guvernăminte mixte.

Nici o formă de guvernare nu este perfectă. Democraţia este

greu de aplicat, aristocraţia decade în oligarhie, iar monarhia în

despotism.

Cea mai bună formă de guvernare este cea în care se păstrează

pactul viabil social încheiat între popor şi şefii guvernămintelor,

în care libertatea şi puterea sunt legitime. Importanţa cea mai 48

Page 47: Istoria Gandirii Politice

mare o are întrebarea constantă şi periodică, prin adunări

frecvente, a poporului asupra alegerii celor care îi guvernează.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un emigrant englez care a

avut un rol important în privinţa impunerii şi popularizării ideilor de

independenţă ale revoluţiei americane. Este bine-cunoscut rolul pe

care lucrarea lui „Simţul comun” l-a avut, ca atitudine simplă şi

pamfletară, în formularea şi popularizarea ideilor autodeterminării

în America colonială. Ideile de bază ale acestei lucrări sunt:

„Societatea este produsul nevoilor noastre”, ca produs pozitiv

al unificării sentimentelor comune, prin sporirea şi stimularea

comunicării dintre oameni, fiind în esenţa ei o binecuvântare.

Guvernarea este produsul răutăţii noastre ca produs negativ

al limitării viciilor noastre, prin formarea deosebirilor dintre

oameni este fie un rău necesar, sau este fie un rău de

netolerat.

Răul de netolerat este guvernarea prin forţă şi fără a ţine

seame de dorinţa societăţii.

Răul necesar este guvernarea prin reprezentanţi aleşi.

Alegerea este modalitatea în care între alegători şi aleşi se

poate stabili o relaţie de fidelitate, prin organizarea de alegeri

frecvente de care depinde forţa guvernării şi fericirea celor

guvernaţi.

Taine a avut o contribuţie mai puţin originală, el preluând şi

popularizând îndeosebi ideile gânditorilor politici (vezi şi

Locke), reducându-le la nivelul înţelegerii simţului comun.

Parafrazând ideile revoluţiei engleze, în lucrarea „Drepturile 49

Page 48: Istoria Gandirii Politice

omului” Paine preia ca fundament următoarele constructe

care constituie esenţa drepturilor fundamentale:

- dreptul de a-şi alege propriii conducători,

- dreptul de a-i îndepărta în cazul unei proaste

guvernări,

- dreptul de a institui o guvernare noi înşine50.

Revoluţiile moderne în Europa şi crearea S.U.A.

Prin revoluţiile moderne s-au depăşit regimurile politice medievale

şi s-au afirmat relaţiile ideologice care au stimulat formarea identităţii şi

conştiinţei popoarelor, a stratificărilor sociale libere şi egalitare, s-au

dezvoltat ca o neceşitate a creşterii demografice economia, viaţa politică

democratică şi spirituale naţionale şi naţionaliste.

Idealurile revoluţiilor moderne, presupun, din punct de vedere

politic:

lichidarea monarhiei absolute,

stabilirea republicii ca formă de organizare socială

acceptarea valorilor democratice.

Un obiectiv major al majorităţii revoluţiilor moderne a fost cucerirea

independenţelor individuale (prin soluţionarea problemelor agrare, prin

stabilirea unor relaţii economice specifice noii nobilimi în formare, a

50 Vezi şi Iliescu, A.P.., Socaciu, E.,M., op. cit., pag.149 şi urm.50

Page 49: Istoria Gandirii Politice

burgheziei şi muncitorimii) sau a semnificat cucerirea independenţelor

naţionale (de exemplu, revoluţiile olandeză şi americană).

Caracteritica de bază sec. XVI-XVIII viza impunerea unor noi

libertăţi şi a unor realităţi economice adecvate societăţii care au ajuns să

intre în conflict cu interesele aristocraţilor şi ale monarhilor ca

reprezentanţi de moment ai puterii. Acest conflict nu a putut fi soluţionat

decât prin lupta pentru putere atât a burgheziei şi noii clase de nobili

(cazul Angliei), luptă susţinută de ţăranime, care s-a ridicat împotriva

orânduirii feudale, a muncitorimii care vedea în taxele preluate de către

regimul absolutist cauza principală a săraciei sale sau, odată cu

dezvoltărea industrială s-au manifestat ca o forţă politică şingulară,

propunând revendicări social-economice şi politice proprii, îndreptate şi

împotriva burgheziei (la Paris, Berlin, Viena, în revoluţia din 1848).

Acţiunile specifice ale luptei împotriva regimurilor monarhice s-au

realizat fie sub forma acţiunilor ideologice şi parlamentare, al

comploturilor militare, fie sub forme ale răscoalelor antifeudale, ale

grevelor, ale demonstraţiilor, fie sub forma degenerării acestor lupte în

tipuri ale războiului civil (revoluţiile engleză, franceză s.a.).

Fundamentul teoretic al revoluţiilor s-a bazat pe religia protestantă

(revoluţiile olandeză, engleză), sau pe ideologia raţionalistă, laică, care

definea iluminismul. Prin iluminism s-a dezvoltat o adevărată reformă

homeocentrică, prin intermediul căreia omul, apelând la educaţie şi

cultură, îşi putea dobândi adevărata libertate. Tocmai de aceea, un

atribut de bază al raţiunii iluministe relaţiona libertatea cu procesul

egalităţii, ca drepturi naturale ale omului, prin care societatea, şi

autoritatea ei – statul, trebuiau organizate.

Iluminismul clasic a fost dezvoltat şi în Franţa, unde, începând cu

critica vechiului regim şi al bisericii prin Voltaire (1694-1778), a propus 51

Page 50: Istoria Gandirii Politice

un "despotismul luminat", pentru început. Este timpul în care

Montesquieu (1689-1755) a realizat neceşitatea separării puterilor în stat

(legislativa, executiva, juridica) tocmai în scopul prevenirii despotismului

(Despre spiritul legilor). Iar J. J. Rousseau a exprimat aspiraţiile micii

burghezii (Discurs asupra inegalitatii intre oameni, Contractul social.)

Acţiuni revoluţionare

Cele mai semnificative revoluţii moderne sunt revoluţiile engleză

din sec. al XVII-lea, americană, şi franceză din sec. al XVIII-lea. Amintim

ţi revoluţiile din iulie 1830 din Franţa, din 1848-1849 dintr-o serie de tări

europene (incluşiv Ţările Romane), de eliberare natională din prima

pătrime a sec. al XIX-lea din America Latină, din anii 1905-1907 şi 1917

din Ruşia, din 1911-1912 din China, din Germania şi Austro-Ungaria din

1918-1919 s.a.

Revoluţia engleză

Revoluţia engleză. La mijlocul sec. al XVII-lea industria şi comertul

în Anglia au atins un nivel de dezvoltăre înalt. Baza progresului economic

o constituiau manufacturile, însă politica guvernului regal impiedica

dezvoltarea economică.

Principiul concurentei libere şi cel al antreprizei libere au devenit

principala revendicare a burgheziei în revoluţie. Nobilimea engleză s-a

scindat în două părţi. Una, "noua nobilime", adaptându-se la noile condiţii

ale producţiei capitaliste, a aderat la burghezie. Ca urmare, burghezia a

participat la revoluţie în alianţă cu "noua nobilime" contra monarhiei

absolutiste, nobilimii conservatoare şi Bisericii anglicane dominante. 52

Page 51: Istoria Gandirii Politice

Revoluţia a marcat începutul prăbuşirii societăţii medievale în Europa şi

triumfului societăţii moderne. Specificul revoluţiei engleze a fost

determinat de caracterul dezvoltării politice a Angliei.

Specifică pentru revoluţia engleză este şi forma în care au fost

exprimate cerintele ei. Ea este ultima miscare revoluţionară din Europa,

care s-a desfăşurat sub lozinci religioase.

Lupta cu vechiul regim a fost îndreptată împotriva ideologiei lui,

care era exprimata de Biserica anglicană. Revoluţionarii s-au pronuntat

ca reformatori ai bisericii - puritani. Existau două curente ale

puritanismului: presviteranii (moderat) şi independentii (radical).

In 1640, o dată cu începutul revoluţiei, puterea reală în ţară a

trecut, de fapt, la parlament. Pentru a-şi restabili pozitiile, regele Carol I,

sustinut de nobilimea feudală, a dezlantuit două războaie civile (1642-

1646 şi 1648).

Armata revoluţionară, condusă de O.Cromvyell şi susţinută de

masele populare, a distrus fortele regelui şi a obtinut executarea lui (30

ianuarie 1649). în acelaşi an Anglia a devenit republica, puterea

suprema, a trecut în mainile parlamentului cu o şingura camera, dar

paiata lorzilor a fost desfiintata. Prin vânzarea la un preţ de nimic a

pământurilor confiscate de la rege, episcopi şi "cavaleri", republica a

îmbogăţit burghezia şi noua nobilime. "Actele de navigaţie" instituiau

monopolul negustorilor englezi asupra comerţului extern. Mişcările

radicale ale leverilor (G.Lilburne) şi digherilor (G.Winstanley) au fost

anihilate.

În scopul instaurarii unei guvernări autoritare, republica capătă, în

curând (1653), forma protectoratului (dictatura militară a lui Cromwell,

care şi-a luat titlul de Lord Protector). Anglia a cucerit Irlanda (1649-1651)

şi a forţat alipirea Scotiei (1652). Cromwell a înabuşit mişcările ţărănimii, 53

Page 52: Istoria Gandirii Politice

nemulţumite de noua nobilime, care nu proclamase proprietatea deplină

asupra pământului, şi a micii burghezii, nemulţumite de lipsa votului

universal.

După moartea lui O.Cromwell, în 1658, ca urmare a îngustării bazei

sociale a guvernării, marea burghezie şi noua nobilime a recurs la

restabilirea, în 1660, a monarhiei, instalandu-l pe tron pe Carol II Stuart.

Perioada domniei dinastiei restabilite a căpătat denumirea de Restauraţie

şi s-a manifestat prin reacţia aristocraţiei. Tendinţa de a restabili

absolutismul şi catolicismul a dus la revoltă şi în 1688 lacob II este

detronat, rege fiind proclamat ginerele lui, ducele olandez Wilhelm de

Orania, care a fost încoronat în 1689 sub numele de Wilhelm III.

Evenimentele din anii 1688-1689 au fost numite în istoriografia

britanica "glorioasa revoluţie", ele constituind un epilog al revoluţiei

engleze, realizat prin compromisul între burghezie, care a avut din acel

moment acces la puterea politică, şi noua nobilime. Deoarece

evenimentele au decurs fără vărsare de sânge, această denumire a fost

acceptată de multi istorici occidentali. Ca urmare, începe perioada

triumfului parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model al

monarhiei constitutionale.

Prin "Declaraţia drepturilor" (1689) este stabilit principiul de bază al

guvernării ("regele domneşte, dar nu guvernează", separarea puterilor

etc.). Revoluţia a asigurat burgheziei libertatea completă, a curăţat calea

revoluţiei industriale din sec. al XVIII-lea.

În domeniul politic a asigurat trecerea de la monarhia absolută

medievală la cea burgheză din epoca modernă. De asemenea, a deschis

calea cuceririlor coloniale. Principiile revoluţiei engleze au exercitat o

influenta puternica asupra luptei pentru modernizare în alte ţări europene.

54

Page 53: Istoria Gandirii Politice

Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A.

Războiul pentru independenţă şi crearea S.U.A. Acest război,

initiat de 13 colonii din America de Nord (1775-1783) contra dominaţiei

coloniale engleze, a fost considerat prima revoluţie burgheză de pe

continentul american. Dezvoltarea capitalismului în colonii şi procesul

formării naţiunii americane au intrat în contradicţie cu politica metropolei,

care le privea ca pe nişte izvoare de materie primă şi pieţe de desfacere

a producţiei. Guvernul englez promova în colonii o politică de interzicere

a producţiei industriale locale şi a comerţului extern independent. A fost

oprita colonizarea pământurilor la vest de Munţii Alegani (1763),

introduse noi impozite şi taxe, ce lezau interesele tututor colonistilor.

Specificul revoluţiei a constat în aceea ca ea era, concomitent, o

mişcare de eliberare-naţională, de unificare naţională, antifeudală.

Rolul principal l-au jucat masele populare, iar conducerea politică a

realizat-o burghezia în alianţă cu plantatorii. Revoluţia americană a dus la

răsturnarea regimului colonial, triumful definitiv al capitalismului şi

crearea statului national independent- S.U.A.

În iarna anilor 1774-1775 au apărut primele detaşamente armate

ale coloniştilor, care, în 1775, au creat o armată regulată şi au obţinut

primele victorii asupra englezilor. Comandant-şef al armatei americane a

devenit George Washington.

La 10 mai 1775 la Philadelphia şi-a desfăşurat lucrările al II-lea

Congres Continental, care, la 4 iulie 1776, a adoptat Declaratia despre

independenta, autor al căreia era T. Jefferson.

Declaraţia a anunţat despre desprinderea celor 13 colonii de

metropolă şi crearea statului independent- S.U.A. A fost primul document

juridic de stat, care a proclamat suveranitatea poporului, dreptul lui de a 55

Page 54: Istoria Gandirii Politice

răsturna tirania, libertăţile şi drepturile sale democratice. A urmat

confiscarea pământurilor loialiştilor (partaşilor păstrării dominaţiei

engleze), ale coroanei engleze şi Bisericii anglicane.

Operaţiile militare au durat până în 1781. Conform Tratatului de

pace de la Versailles din 1783, Marea Britanie a recunoscut

independenta S.U.A.

Războiul pentru independenţă a înlăturat multe bariere în calea

dezvoltării libere a capitalismului a lichidat :

latifundiile funciare ale aristocratiei engleze,

rămăşiţele obligaţiilor feudale (renta, majoratul s.a.),

robia în statele de nord,

a anulat interdictia de a coloniza pamanturile din Vest,

a permis antrepriza liberă în industrie, comerţ şi

agricultură,

însă s-a păstrat un înalt cenz de avere electoral şi robia la

Sud.

Constituţia din 1787 a proclamat S.U.A republică federativă,

constituită din 13 state, fiecare cu legi şi instituţii proprii, care nu puteau fi

încalcate de puterea centrală.

Primul presedinte al S.U.A. a devenit G.Washington. în 1791 au

intrat în vigoare 10 amendamente la Constitutie - "Bula despre drepturi" -,

care au proclamat principalele libertăţi democratice.

Aceasta a fost prima în istorie revoluţie ce s-a desfăşurat sub

lozinci laice. Războiul pentru independenta a influentat şi miscarea

revoluţionară şi de eliberare-naţională din Europa şi America Latina.

Revoluţia Franceză

56

Page 55: Istoria Gandirii Politice

Marea Revoluţie Franceză. Marea Revoluţie Franceză din anii

1789-1794 a fost o revoluţie burgheză clasică. Ea a dat o lovitura

distrugătoare orânduirii feudale absolutiste şi a deschis calea spre

dezvoltarea societăţii moderne.

Cauza ei principală a constituit-o conflictul între forţele vechi

medievale şi cele noi, moderne, care au luat naştere în interiorul

sistemului feudal. Expresie a acestui conflict au fost contradicţiile între

starea a treia (burghezia, ţarănimea, saracimea oraseneasca), care

alcătuia 95% din populaţie, şi două stări privilegiate (nobilimea şi clerul).

Viata oamenilor de rând a devenit insuportabilă: mizeria era şi mai mare,

iar abuzurile şi fărădelegile autorităţilor şi seniorilor - o realitate

permanentă, în fruntea luptei antifeudale s-a situat burghezia, în anii

1788-1789 în ţară s-a creat o situaţie critică.

Monarhia, nefiind în stare să-şi menţină poziţiile, a fost nevoită să

facă cedări; după o intrerupere de 175 ani, la 5 mai 1789, au fost

convocate Statele Generale. La 17 iunie 1789 deputaţii din partea stării a

treia au proclamat Adunarea Naţională, iar la 9 iulie - Adunarea

Constituantă, încercarea guvernului de a o dizolva prin forăţ a servit drept

imbold pentru declanşarea răscoalei populare de la 14 iulie 1789.

Prima etapa a revoluţiei (14 iulie 1789- 10 august 1792) a inceput

cu asaltul Bastiliei - simbol al absolutismului francez. Luarea Bastiliei a

fost prima victorie a poporului răsculat şi a initiat Marea Revoluţie

Franceză. Lozinca ei principală a devenit "Libertate, egalitate,

fraternitate!", în curând ea s-a răspândit în intreaga ţară şi absolutismul a

fost lichidat. Este adoptată Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului

(26 august 1789), care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa

legii, libertăţile cetăţenesti. Pentru prima dată s-a declarat că poporul este

57

Page 56: Istoria Gandirii Politice

purtătorul puterii supreme, iar proprietatea privată este intangibila şi

sfântă.

Adunarea Constituanta a infaptuit o serie de reforme progresiste:

a fost lichidată împărţirea în stări sociale,

a fost confiscată averea bisericii,

ţară este divizata în 83 de departamente,

sunt lichidate breslele, înlăturate multe obstacole în calea

dezvoltării comerţului şi industriei.

La 14 septembrie 1791 Adunarea Constituantă a adoptat

Constituţia. Puterea regelui a fost limitata şi pusa sub controlul

Constituantei, Franta este proclamata monarhie constituantă, sub

controlul Constituantei. Dar a rămas nerezolvată problema agrară, s-au

pastrat principalele drepturi ale nobilimii, pământul, ca şi mai inainte, era

în mainile seniorilor. Toate acestea acutizau situaţia şi impingeau

revoluţia mai departe pe cale ascendentă. Marea burghezie cauta să

ajungă la un compromis cu nobilimea şi regele. Aceasta a stârnit

nemultumirea ţărănimii, sărăcimii oraşeneşti, burgheziei mici şi mijlocii.

Au apărut cluburi revoluţionare (iacobin, cordelier s.a.), care deveneau

centre de dirijare şi organizare a miscarii revoluţionare.

În ajutorul vechiului regim în 1792 a venit toata Europa feudală,

incepe războiul de aparare al Frantei revoluţionare contra Europei

monarhice. Chiar la începutul operaţiilor militare acţiunile contrarevoluţiei

interne şi celei externe s-au contopit, însă a luat naştere o puternică

miscare populară patriotică pentru apărarea Patriei şi este creată armata

revoluţionară. Mişcarea împotriva monarhiei s-a transformat intr-o

puternică răscoală populară, care la 10 august a răsturnat-o.

A doua etapă a revoluţiei (10 august 1792 - 2 iunie 1793) a fost

determinată de lupta intre iacobini şi jirondini. Acestia din urmă 58

Page 57: Istoria Gandirii Politice

reprezentau burghezia comercială, industrială şi agrară. Iacobinii

infăţişau interesele burgheziei mici şi mijlocii, ale ţărănimii şi plebei

orăşeneşti, adică ale acelor pături sociale, revendicările cărora n-au fost

satisfăcute şi care tindeau spre continuarea revoluţiei.

Ales în baza dreptului universal (al bărbaţilor), Conventul a

proclamat, la 21 septembrie 1792, Franţa republică Monarhia a fost

inlaturată, iar Ludovic al XVI-lea şi regina Maria Antuaneta suita

executati. Duşmanii externi, de asemenea, au suferit înfrangere la Valmy

(20 septembrie 1792). Situaţia maselor populare se înrăutăţea şi iarăşi

izbucnesc răscoale ţărănesti şi apar mişcări ale sărăcimii orăşeneşti, în

urma unei insurectii (31 mai - 2 iunie 1793), jirondinii sunt înlaturaţi din

Convent şi puterea trece la iacobini.

A treia etapa a revoluţiei (2 iunie 1793 - 27 iulie 1794) se

caracterizează prin venirea la putere, intr-un moment critic pentru

republica, a iacobinilor. Circa 2/3 din teritoriul Franţei era în mâinile

duşmanilor revoluţiei. Prin legislatia sa agrară Conventul iacobin le-a

transmis ţărănilor pământurile obşteşti şi ale emigranţilor şi a desfiinţat

toate drepturile şi privilegiile feudale. Aceasta a determinat trecerea de

partea iacobinilor a ţărănimii.

Prin Constitutia din 1793, iacobinii au lansat ideea ca "scopul

societăţii este fericirea generală".

Se preconiza o largă participare a maselor la viaţa politică prin

intermediul votului universal şi plebiscitului. Dar în lupta cu

contrarevoluţia interna şi cea externă guvernul revoluţionar se

conducea de metode extraordinare, dictatoriale.

Au fost constituite organe revoluţionare: Comitetul Salvării

Publice (puterea executivă), Comitetul Siguranţei Generale

(ordinea), Tribunalul Revoluţionar (judecata), numiti "reprezentanti 59

Page 58: Istoria Gandirii Politice

cu misiune", care supravegheau activitatea revoluţionară în

provincii şi pe front. Dictatura se efectua prin teroare în masa.

Conventul a adoptat decretul despre mobilizarea intregii natiuni

franceze la lupta cu dusmanii Patriei . Armata a fost reorganizata:

volunţării erau incluşi în unitati impreuna cu miliţării de profeşie. Din

randurile maselor sunt numiti noi comandanti de osti. Au fost, de

asemenea, adoptate decrete despre stabilirea preturilor maxime la

produsele alimentare, despărţirea bisericii de stat şi introducerea

calendarului republican, în care lunile erau numite după fenomene

ale naturii.

Guvernul revoluţionar iacobin, mobilizând poporul la lupta cu

contrarevoluţia interna şi cea externa, deja în octombrie 1793 a obtinut

succese hoţarătoare în operatiunile militare.

Intervenţioniştii au fost invinşi pe toate fronturile, însă în rândurile

iacobinilor existau contradicţii adânci. Atât timp cât nu era clar care vor fi

rezultatele luptei cu contrarevoluţia şi se păstra posibilitatea restaurării

monarhiei, aceste contradicţii rămâneau temporar înabuşite. Dar deja la

începutul anului 1794 în interiorul blocului iacobin s-a desfăşurat o lupta

aprigă.

Gruparea lui Robespierre, care conducea cu guvernul revoluţionar,

în martie-aprilie, consecutiv, a lichidat iacobinii de stânga (Chaumette,

Hebert), care tindeau spre adâncirea revoluţiei, şi dantoniştii, ce

reprezentau burghezia nouă, care imbogăţise în anii revoluţiei şi tindea

spre slăbirea dictaturii revoluţionare. Pentru consolidarea puterii, iacobinii

au foloşit teroarea, îndreptată atat contra dusmanilor interni şi externi, cât

şi împotriva opozitiei lui Robespierre din sânul partidului propriu şi a

multor mii de oameni nevinovati (omorârea fără judecată în închisori,

înecarea în Luara, distrugerea orasului Lion s.a.)- intre 10 iunie şi 26 iulie 60

Page 59: Istoria Gandirii Politice

1794 au fost executati 23-26 mii oameni (85% din rândurile populaţiei ce

facea parte din starea a treia, 8,25% nobili şi 6,5% preoti). Această

masacrare a marcat sfarşitul dictaturii iacobine. De la dictatura iacobina

au inceput, treptat, să se îndeparteze elementele plebeice orăşeneşti şi

sărăcimea de la sat, din cauza nesatisfacerii unor revendicări sociale, în

acelaşi timp, cea mai mare parte a burgheziei, nefiind de acord cu

restricţiile regimului iacobin şi metodele teroriste plebeice ale dictaturii

iacobine, trece în opoziţie, atrăgând după sine ţărănimea avută şi

mijlocaşă, nemultumită de politica rechizitiilor şi de stabilirea preţurilor

maxime la produsele alimentare.

În vara anului 1794 este organizat un complot contra guvernului lui

Robespierre, care a dus la lovitura de stat de la 9 termidor (27 iulie

1794). Revoluţia franceză este readusa în albia burgheză, pe care o

depăşea în anii dictaturii iacobine. La putere vine marea burghezie, care

s-a imbogăţit în anii revoluţiei, infrangerea dictaturii iacobine a fost

cauzată de adâncirea contradicţiilor ei interne, dar, în principal, de refuzul

majorităţii burgheziei şi ţărănimii de a susţine guvernul iacobin.

În ţară se instaurează regimul "noilor imbogăţiţi", care instaurează

Directoratul (1795-1799) şi sustin dezvoltarea evolutionistă a noii

societăţi moderne. După lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie

1799), puterea este preluată de Consulat (in frunte cu Napoleon

Bonaparte), care reprezenta dictatura marii burghezii şi a armatei.

Perioada Imperiului (1804-1815) a însemnat indepartarea

burgheziei franceze de la idealurile revoluţionare, ceea ce a avut urmari

nefaste pentru regimul imparatului Napoleon I.

Marea Revoluţie Franceză a avut o însemnatate istorică

exceptională. Fiind după caracterul ei populară, democratică, ea a pus

capat vechiului regim şi prin aceasta a contribuit la stabilirea şi 61

Page 60: Istoria Gandirii Politice

dezvoltărea de mai departe a societăţii moderne. Ea a influentat asupra

Europei aproape pe parcursul jntregului sec. al XIX-lea.

Revoluţia din 1848-1849 din Europa, în anii 1848-1949 a avut loc

o mare explozie revoluţionară, care a cuprins Franta, Germania, Imperiul

Austriac, Italia, Principatele Romane s.a. Ea a fost cauzată de criza

economică şi necesitatea de a înlatura ultimele piedici ce stateau în calea

dezvoltării capitalismului în ţările vest-europene. Dar în fiecare ţară

revoluţia a avut specificul sau national.

Astfel, în Franta, ţară deja clasică capitalistă, ea avea drept scop

lichidarea monarhiei, introducerea reformelor politice şi economice (votul

universal, dreptul la munca). Victoria revoluţiei a dus la proclamarea, în

Franţa, a republicii democratice.

Urmatoarea fază a revoluţiei o constituie răscoala muncitorilor din

Paris, de la 23-26 iunie 1848 (aspru reprimata de armată).

  În Germania şi Italia revoluţia avea drept obiectiv primordial

unificarea ţării şi crearea statului national unitar.

Revoluţia italiană urmărea şi realizarea eliberării ţării de sub

dominaţia austriacă straină, în Imperiul Habsburgic - inchisoare a

popoarelor - revoluţia din provinciile negermane a avut un vadit caracter

de eliberare naţională (Ungaria, Cehia) şi, totodată, antimonarhic.

Revoluţia din Austria avea o orientare evident democratică şi

antiabsolutistă.

Aproape pretutindeni revoluţiile au fost înfrante, din cauza multor

greşeli comise de revoluţionari, sovăielii lor, dar determinant a fost

factorul extern. În primul rând, a avut loc interventia armatei ţăriste în

Ungaria şi aceasta este cauza principala a infrangerii revoluţiei ungare, a

salvarii monarhiei habsburgice şi a Imperiului ca atare, inabuşirea 62

Page 61: Istoria Gandirii Politice

revoluţiei italiene se datoreaza, în primul rand, interventiei austriace şi,

parţial, celei franceze, iar a celei germane -intervenţiei prusace, în

spatele acestor două intervenţii se afla ţarismul, care le asigura

temeinicia poziţiilor.

La revoluţii au participat activ masele populare, forţele democratice,

care au înaintat revendicări proprii. Revoluţiile din 1848-1849, numite

"primăvara popoarelor", au avut un caracter burghezo-democratic. Ele au

fost înfrante, însă au impus cârmuitorii acestor ţări să înfaptuiasca o serie

de reforme, ce au facilitat dezvoltarea în continuare a societăţii moderne

Premise postrevoluţionare

Revoluţia Franceză a fost cel mai important eveniment politic din

istoria Europei moderne. Pentru unii, ea a fost o nenorocire, pentru alţii,

un îndemn la acţiune. Pentru toţi ea a însemnat reconsiderarea poziţiilor

lor.

Universul statelor europene din cea de-a două jumătate a secolului

XVIII era deosebit de eterogen. În Anglia era la putere încă de pe vremea

Glorious Revoluţion (1688) monarhia parlamentară, care se afla pe

drumul cel mai bun spre democraţie. Franţa de dinainte de Revoluţie era

un stat absolutist cu o economie mercantilă şi agrară. În statele germane,

populaţia din mediul rural era de cele mai multe ori dependentă de

principii feudali şi marii latifundiari, la conducerea supremă aflându-se un

rege. Aşadar nu trebuie să ne mire faptul că soluţiile găsite la problemele

ce măcinau fiecare stat în parte au fost foarte diferite.

Analizând marile scrieri politice putem afirma faptul că „dacă Locke,

Rousseau, Montesquieu, Marx nu ar fi scris, dacă operele lor n-ar fi 63

Page 62: Istoria Gandirii Politice

strălucit, n-ar fi sedus inteligenţele, n-ar fi suscitat adeziuni, e puţin

probabil ca societăţile de la sfârşitul secolului al XX-lea să se înfăţişeze

privirii noastre aşa cum sunt ele acum.”51. Fragmentul de analiză vizează

miturile şi mitologiile politice pentru a justifica acţiunile umanităţii în

numele imaginarului mitologic, particularizate în constructul – miturile au

făcut Franţa. Unii analişti (BARRUEL) arată faptul că „originea şi

desfăşurarea revoluţiei franceze erau legate profund de acţiunile

francmasoneriei, moştenitoarea unei vechi tradiţii a urii faţă de Monarhie

şi faţă de Biserică…”52.

Împletirea diverselor direcţii reprezentate de mişcările politice

"practice" şi ale formulărilor corespunzătoare filosofice teoretice, astăzi

considerate a fi fost din punct de vedere ideologic direcţii cu tendinţe

conservatoare, liberale şi socialiste (respectiv comuniste), au influenţat

puternic ideile moderne despre democraţie.

În cele ce urmează vom trece în revistă teoriile unor clasici precum

Edmund Burke, John Stuart Mill şi Karl Marx, punând accentul pe

elementele democratice din ideile şi argumentele acestora.

Edmund Burke

În lucrarea sa Reflections on the Revoluţion în France de la 1790,

Edmund Burke criticase Revoluţia Franceză, pronosticând teroarea

iacobină.

În opinia lui Burke, poporul francez, condus de "500 de avocaţi şi

de preoţi săteşti" îşi călca în picioare regele şi întreaga ordine şi tradiţie

51 Girardet, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 252 Idem, pag.22.

64

Page 63: Istoria Gandirii Politice

moştenită, înscenând un început cu totul nou în loc să-şi ia în serios

propriile experienţe politice. Pentru a înţelege ce vroia să spună Burke

trebuie să vedem cum sunau teoriile sale.

Burke pleca de la premisa existenţei unui stat fundamentat pe

istorie, pe tradiţii şi obiceiuri specifice.

Ordinea politică devenea astfel o expreşie a acestor valori, având

nevoie de ele pentru a se putea legitima. În acest context, Burke a apelat

la conceptul de "prejudecăţi" în sensul de noţiuni valorice care trebuie să

existe în fiecare societate şi care se reflectă în şimbolurile,

comportamentele şi instituţiile statului. Aceste "prejudecăţi" făceau ca

virtuţile omului să devină un mod de viaţă.

Această teorie a constituit o deviere de la teoriile contractului social

ale secolelor XVII şi XVIII. Prin urmare, starea naturală, aşa cum apărea

ea la Hobbes sau la Locke, se prezenta cu totul altfel, mai mult,

societăţile care dovedeau că îşi păstrează tradiţiile, erau conşiderate a se

afla în permanenţă într-o "stare naturală". Natura omului era aşadar de a

fi o fiinţă determinată istoric şi social; acest lucru nu este nici bun, dar nici

rău, ci un rezultat logic al socializării sale.

În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Doar

statul, ca reprezentare a ordinilor valorice moştenite, poate garanta

libertatea oamenilor. Scopul statului este, în opinia lui Burke, de a spori

utilitatea cetăţenilor săi - concept ancorat încă din procesul divin al

Creaţiei, acesta fiind de fapt şi esenţa conservatorismului lui Burke.

Burke era o persoană extrem de religioasă, care gândea că lumea

este o creaţie a lui Dumnezeu, iar statul, mijlocul prin care Domnul

înţelege să desăvârşească făptura umană. Burke a văzut Revoluţia

engleză nu ca pe o înnoire, ci ca pe o reconşiderare a tradiţiilor mai

vechi, o restaurare a ordinii străbune.65

Page 64: Istoria Gandirii Politice

Societatea constituie în viziunea lui Burke baza bunei ordini. El

refuză orice fel de schimbări radicale, ceea ce implică şi menţinerea unei

aristocraţii "lăsate de Dumnezeu", a unei clase sociale care este capabilă

în mod natural să scoată în evidenţă pe cei mai buni membri ai săi.

Spiritul inovator este pentru Burke o trăsătură a personalităţilor

mediocre şi limitate. Cercul se închide şi astfel se explică şi faptul de ce

acest reformator conservator, tradiţionalist şi iluminist a spus ce a spus

despre Revoluţia Franceză.

Argumentele lui Burke nu au fost preluate în cele ce au urmat doar

de către conservatori, ci şi de contrarevoluţionarii catolici sau de

romantici, ba chiar şi "List der Vernunft" a lui Hegel ar fi putut fi inspirată

din teoriile lui Burke. Acestea mai sunt relevante şi astăzi în parte, fiind

amintite în cadrul unor dezbateri cu privire la teoria democraţiei. Totuşi

poziţia adoptată de Burke este, dacă e să o analizăm în amănunţime, în

cea mai mare parte depăşită.

Edmund Burke prin studiile politice ale sale (Reflecţii asupra

revoluţiei din Franţa, Scrisoare către un membru al Adunării

Naţionale, Gânduri asupra chestiunilor din Franţa ş.a.) este

considerat a fi un precursor al conservatorismului politic. A criticat

Revoluţia franceză şi a primit tolerant independenţa americană.

În primul caz, subtextul reflecţiilor sale sunt de natură a legitima

o ideologie alternativă faţă de schimbările de natură revoluţionară.

În cel de-al doilea caz, pune în prim plan teoria acceptării şi

adaptării la stările de lucruri ale voinţei poporului. Tocmai din

această cauză, argumentul istoric al progresului necesar şi uniform

al omenirii stă în prim-plan ca mecanism al evoluţiei societăţii.

Explică, astfel şi revoluţia engleză şi o legitimează ca şi continuitate

istorică şi ca schimbare pragmatică şi socială.66

Page 65: Istoria Gandirii Politice

Burke critică salturile, şocurile politice produse de o schimbare

radicală de genul „ritualului vrăjitoresc” care apar în revoluţia

franceză. Conform acesteia, revoluţia este un fel de vrăjitorie, de

magie prin care societatea este radical-schimbază. Totul este nou,

de la instituţii la oameni, toate conceptele politice sunt mai bune şi

nedemagogice. Ca efect al revoluţiei toţi oamenii au devenit egali,

drepţi şi au fraternizat, iar Binele general este instituit imediat prin

republică şi democraţie.

Burke propune, ca urmare, continuitate socială şi istorică

conform unui crez care afirmă faptul că în politică şi în morală nu

mai este nimic de descoperit. Ce este cu adevărat important (ca

premisă conservatoare) este caracterizat prin:

Simţul realităţii istorice şi sociale

Respingerea oricărei doctrine statice sau radicale

Adecvarea soluţiilor politice la timpul şi spaţiul societăţii conform

unor consecinţe pragmatice.

John Stuart Mill

Începuturile liberalismului englez şi european s-au făcut remarcate

în disputa dintre Edmund Burke şi rivalul şi colegul său de părtid, Charles

James Fox.

În vreme ce Burke a ales să apeleze la tradiţii, punând astfel bazele

conservatorismului, Fox se interesa mai degrabă de libertatea individului

faţă de stat şi de orice formă de repreşiune.

67

Page 66: Istoria Gandirii Politice

Liberalismul s-a impus cu timpul, asta şi pentru că Burke era cu

totul orb în ceea ce privea problemele economice. Unul dintre

întemeietorii liberalismului politic a fost James Mill, tatăl lui John Stuart

Mill, şi Jeremy Bentham. Dar de abia John Stuart Mill a reuşit să dea

forma finală a acestor teorii.

John Stuart Mill spunea că omul se deosebeşte de celelalte creaturi

prin capacitatea sa de a raţiona şi de a decide cu privire la mijloacele şi

scopurile activităţilor sale.

Prin ridicarea omului la statutului de fiinţă spontană şi creatoare,

Mill a considerat individualismul ca scopul cel mai de preţ al acestuia.

Pentru a atinge această stare ideală, omul trebuie să beneficieze de

libertate: libertatea de exprimare şi evaluare a opiniilor şi dorinţelor.

Scopul desăvârşirii individului este desăvârşirea societăţii, pentru că, cu

cât mai mare este gradul de individualitate, cu atât mai mare este şi

gradul de civilizaţie al unei societăţi, garantând astfel "fericirea întregii

comunităţi".

Fericirea oamenilor nu este însă fericirea individului, ci fericirea

celuilalt, şi astfel, a întregii omeniri. Dat fiind însă faptul că această

morală nu are (încă) valoare universală, educaţia şi legile trebuie să

inducă o stare în care să predomine libertatea şi virtuţile. Prin înmulţirea

acestor virtuţi, societatea se va desăvârşi atât de mult încât într-o bună zi

nu va mai fi nevoie de conducere. Interesul principal al lui Mill se

concentra mai ales asupra întrebării cum ar putea arăta cea mai bună

variantă de stat provizoriu.

Mill considera că problema fundamentală a societăţii engleze

moderne era conformitatea acesteia, exprimată prin interese, speranţe şi

activităţi aparent identice.

68

Page 67: Istoria Gandirii Politice

Pentru a împiedica o tiranie a maselor ce ar fi putut rezulta din

acest fapt - una dintre marile probleme care ar putea apărea într-o

democraţie, statul trebuia să ia anumite măsuri de precauţie, care să

protejeze minorităţile şi libertăţile acestora. Mill crede aşadar în

democraţie, dar doar atâta vreme cât societatea nu a atins încă starea ei

ideală. El crede că democraţia este cea mai bună formă de stat. Pentru

ca oamenii şi societatea să se poată desăvârşi este nevoie de părţicipare

şi competenţă.

Toţi oamenii, indiferent de sex sau de clasă socială, trebuie să

participe la procesul electoral. Mill trece factorul competenţă doar celor

mai înţelepţi, virtuoşilor şi celor educaţi, indiferent de avuţia lor. Doar ei

pot reprezenta poporul în parlamente, în locurile în care se dezbate pe

teme controverse şi în care se încearcă a se găşi adevăruri.

Forma reprezentativă de conducere a statului propusă de Mill se

caracterizează aşadar printr-o supremaţie a elitelor, limitată temporal. În

plus, Mill se declară în favoarea dreptului de vot pluralist, persoanele

educate dispunând datorită competenţelor care le revin de mai multe

voturi.

Această teorie a fost deseori supusă criticilor, mai ales în ceea ce

privea credinţa lui Mill într-o mântuire a lumii. Spre deosebire de liberalii

de mai târziu, John Stuart Mill a intuit însă că o ideologie liberală care

face din idealul unei vieţi mai bune o chestiune privată, poate deschide

calea spre o conştiinţă redusă la eficienţa tehnică şi economică.

Karl Marx

69

Page 68: Istoria Gandirii Politice

Şi Karl Marx susţinea idealul libertăţii umane, el nu se concentra

însă ca Mill pe libertatea individului faţă de constrângerile din exterior, ci

sublinia neceşitatea stopării definitive a înstrăinării omului de şine însuşi

într-o societate dreaptă.

Marx nu a fost un teoretician al democraţiei în sensul strict al

cuvântului, totuşi unele aspecte centrale din criticile sale aduse

capitalismului şi burgheziei interesante pentru acest domeniu.

Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Manifestul

partidului comunist, scris în 1848 împreună cu Friedrich Engels la

însărcinarea Uniunii Comuniştilor, precum şi lucrarea sa cea mai

importantă, Critica economiei politice, la care a lucrat până la moartea sa

din anul 1883. Engels, care i-a supravieţuit lui Marx 12 ani, a încercat să

întregească în mod sistematic "socialismul ştiinţific" al lui Marx, fapt care

a constituit un teren deosebit de fertil pentru interpretările eronate ale

scrierilor lui Marx.

Astfel transpar şi problemele care survin în cadrul exegezei teoriei

marxiste: pe de o parte, ediţia incompletă şi necritică şi, pe de cealaltă,

modul creativ de receptare de către socialiştii şi comuniştii de mai târziu.

În plus, lucrările lui Marx nu constituie un şistem filosofic închis, ele sunt

caracterizate de schimbări de direcţie, ba chiar şi de rupturi totale cu

trecutul teoretic. În scurta prezentare ce urmează vom încerca să arătăm

care au fost temele şi poziţiile centrale abordate de Marx în operele sale.

Dacă în această fază, omul şi conştiinţa sa mai apăreau încă în

primul plan, în cele ce au urmat, Marx s-a dedicat din ce în ce mai mult

premiselor materiale necesare pentru transformarea raporturilor curente.

În Manifestul partidului comunist, Marx scria că "istoria tuturor societăţilor

este o istorie a luptei de clasă", care "a rezultat de fiecare dată într-o

transformare revoluţionară a întregii societăţi sau într-o decădere comună 70

Page 69: Istoria Gandirii Politice

a tuturor claselor angajate în luptă". La fel ca istoria spirituală a lui Hegel,

şi istoria marxistă a luptei de clasă va ajunge la final: la Marx, acest final

înseamnă desfiinţarea prin acţiuni revoluţionare a ultimei forme

antagoniste de societate, capitalismul.

Declinul capitalismului este prefigurat de Marx şi de Engels după

cum urmează: capitalismul îi face pe muncitori să degenereze,

înstrăinându-se de produsele muncii lor şi astfel şi de ei înşişi, devenind

şimple instrumente şi factori de producţie.

Odată cu progresul industrializării, o mare parte din societate va se

va degrada, iar "proleţăriatul", care s-a transformat între timp într-o clasă

revoluţionară, se va extinde şi va aduce la lumină toate paradoxurile

existente, astfel încât va putea începe o revoluţie proletară care va fi şi

ultima revoluţie din istoria omenirii. Comuniştii, singurii care cunosc

condiţiile, mersul şi rezultatele mişcării proletare, sunt doar promotorii

acestei evoluţii istorice necesare. Totuşi Marx nu dezvăluie în nici una

dintre lucrările sale cum ar putea arăta noua societate după această

revoluţie finală.

Dezamăgit de rezultatele Revoluţiei de la 1848, Marx se dedică

economiei încercând să identifice legile de dezvoltăre ale capitalismului,

făcând uz de termeni precum "capital", "proprietate", "muncă", "bani",

"marfă" sau "piaţă". În centrul atenţiei sale se află în continuare problema

înstrăinării omului şi găşirea unei căi potrivite de a depăşi această stare

prin desfiinţarea proprietăţii.

Marx a greşit cu siguranţă atunci când a formulat unele ipoteze. Un

exemplu elocvent se găseşte în filosofia sa materialistă, centrată pe lupta

de clasă, sau în conceptul unei revoluţii a proleţăriatului ca răspuns la

antagonismele societăţii capitaliste. În schimb, teza sa cu privire la

71

Page 70: Istoria Gandirii Politice

neceşitatea extinderii permanente şi neîntrerupte a pieţelor şi

problematica înstrăinării rămân în continuare importante.

Ultima problematizare

Politicul se află sau nu în impas – „Am intrat într-un timp neclar al

politicului. Totul sau aproape totul pare moale şi elastic : ideile, proiectele

şi programele. Toată lumea o simte: trăim o perioadă de tranziţie. Dar,

problema este că nimeni nu ştie spre ce duce. Înţelegerea prezentului ne

alunecă straniu printre degete.”53 Pag. 66.

+++

++

+

53 Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon, Pierre, Noua epocă a inegalităţilor, pag. 6672