� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Prof. univ. dr. Nicolae Postolache

Capitolul 1. ORIENTĂRI DE ANSAMBLU

1.1. Istoria fenomenului sportiv - componentă a istoriei universale

1.2. Rolul mediului geografic şi climatic

1.3. Spaţiul şi timpul în istoria sportului

Capitolul 2. PREISTORIA SPORTULUI

2.1. Cronologia materialelor care au dat naştere unor ramuri şi probe sportive

2.2. Geneza actului instructiv-educativ, a procesului de învăţare şi perfecţionare

2.3. Primele acumulări cu caracter tehnico-ştiinţific. Ce ştiau cei vechi?

Capitolul 3. VIAŢA SPORTIVĂ ÎN ANTICHITATE

3.1. Popoarele Orientului antic

3.2. De la Orientul antic la întrecerile periodice din oraşele greceşti

3.2.1. Jocuri periodice inspirate de modelul celor olimpice

3.2.2. Sistemul grecesc de gimnastică - un model ştiinţific de practică şi doctrină în cultură fizică şi sport

3.2.3. Degenerarea fenomenului sportiv în epoca romană

3.2.4. Jocurile romanilor - ultimele urme ale Jocurilor publice periodice

3.3. Activităţi sportive la marele neam al tracilor. Geto-dacii

Capitolul 4. DIVERSITATEA ACTIVITĂŢII SPORTIVE ÎN EVUL MEDIU

4.1. Factori noi pe scena istoriei: migraţiile şi factorul religios

4.2. Principalele arii culturale medievale în care s-au cultivat educaţia fizică şi sporturile

Capitolul 5. DOCTRINE, ŞCOLI ŞI SISTEME DE GIMNASTICĂ ÎN SEC. XVIII-XIX

5.1. Autorii şi opera lor

Capitolul 6. MIŞCAREA SPORTIVĂ ÎN EPOCA MODERNĂ

6.1. Civilizaţia europeană la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX

6.2. Reluarea şi internaţionalizarea Jocurilor Olimpice

6.3. Educaţia fizică a femeii. Admiterea sportivelor în programul Jocurilor Olimpice

6.4. Pentatlonul artelor în perioada interbelică

Capitolul 7. EPOCA CONTEMPORANĂ (1918 – 2008)

7.1. Dacă vrei să distrugi o civilizaţie întrerupe-i Jocurile Olimpice

7.2. Valori fundamentale ale sportului şi olimpismului

BIBLIOGRAFIE

OBIECTIVE Fenomenul educaţie fizică şi sport trebuie înţeles în contextul său istoric, social, politic, economic

şi cultural, el nefiind o disciplină universitară recentă, ci una întâlnită la toate popoarele lumii, pentru a

evoca eforturile şi performanţele omului din toate timpurile.

Cursul îşi propune să convingă că nimic nu se poate înţelege fără istorie, întrucât însuşi corpul

omului capabil de performanţă sau numai de a lucra pentru sănătatea proprie este o problemă de istorie,

este o temă istorică.

Prin faptul că obiectul de cercetare îl constituie studiul evoluţiei fenomenului sportiv, ca proces

instructiv-educativ ce operează cu un riguros inventar de concepte, manifestări, şcoli, sisteme, doctrine şi

alte genuri de cunoştinţe şi date, istoria sa este, totodată, şi o disciplină pedagogică şi universitară,

comparabilă cu istoria universală a medicinei, pedagogiei, teatrului, artelor plastice etc.

Obiectivul istoriei fenomenului sportiv, ca evocator al valorilor din trecut, este de a întemeia

ştiinţa.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 1.1. Istoria fenomenului sportiv - componentă a istoriei universale

Istoria sportului, ca fenomen ce trebuie înţeles şi explicat în contextul său istoric, social, politic,

economic şi cultural, nu este o disciplină nouă, rezultat al unei concepţii modeme asupra vieţii individului şi a societăţii. O întâlnim în toate timpurile şi la toate popoarele, evocând eforturile şi performanţele omului.

Este o istorie relativ de sine stătătoare, care, chiar şi marcată de evenimente majore de ordin economic şi social-istoric, are totuşi ritmul ei propriu, legile sale de evoluţie, crizele sale, cronologia sa.

Însuşi corpul omului capabil de performanţă este o problemă de istorie, este o temă istorică. Întregul istoric alcătuit din manifestările pe care obişnuim să le numim cu un cuvânt SPORT - termen englezesc, dar de pură origine latină antrenează în urmărirea sa însăşi istoria evoluţiei culturii şi civilizaţiei universale, începând cu cea a Lumii Vechi.

Ca istorie a unei activităţi metodice legate de producerea unor valori, ea începe să existe de când începe procesul de cultivare a fizicului, de lucru al omului asupra sa pentru depăşirea limitelor proprii, pentru ca mişcările sale să devină cu timpul nu mai numeroase, ci doar mai corect şi mai bine executate, mai adaptate nevoilor.

Prin faptul că obiectul ei de cercetare îl constituie studiul evoluţiei fenomenului sportiv, ca proces instructiv-educativ ce operează cu un riguros inventar de concepte, manifestări, şcoli, sisteme, doctrine şi alte genuri de cunoştinţe şi date, istoria sa este totodată o disciplină pedagogică, comparabilă cu istoria universală a medicinei, pedagogiei, teatrului, artelor plastice etc.

Drumul lung parcurs de această formă specifică de activitate umană - şi, în acelaşi timp, aspect important al culturii universale - de la materialele făurite din piatră la cele din fibre sintetice - trebuie cunoscut. Căci nimic nu se poate înţelege sau explica - fără istorie. Fiecare ştiinţă îşi are istoria sa, în care e cuprins efortul uman de a surprinde esenţa fenomenului pe care îl cercetează. Iar obiectivul istoriei, ca evocator al valorilor din trecut, este de a întemeia ştiinţa. A ignora sau a renunţa la salvarea trecutului în vederea cunoaşterii sale este mai mult decât un act de incultură.

Alte elemente ce fac obiectul istoriei se referă la rolul mediului geografic şi climatic, apariţia conceptelor specifice, datarea evenimentelor prin olimpiade, răspândirea unor fenomene, dinamica lor.

Numai datorită însuşirii acestor elemente structurale cititorul devine familiarizat cu timpul şi locul desfăşurării unor evenimente cu încărcătură istorică, cu cauzele care le-au determinat, cu schimbarea produsă în istorie, cu logica istorică etc., inclusiv cu munca de cercetare în vederea scrierii istoriei.

Trecutul mişcării sportive universale poate fi reconstituit cu ajutorul izvoarelor istorice: nescrise (materialul arheologic: arme, instrumente, amenajări, instalaţii, obiecte cu profil sportiv etc.), scrise (principalele surse pentru refacerea trecutului: inscripţii - lista campionilor olimpici din Antichitate, de pildă -, legi, tratate, materiale de arhivă etc.), mitologice, etnografice şi folclorice (obiceiuri şi manifestări tradiţional-populare cu caracter agonistic) etc.

Înainte de a deveni pagină de istorie, activitatea sportivă a fost un ansamblu de manifestări tradiţional-populare (probe ale voiniciei, obiceiuri de iniţiere, încurarea cailor etc.), care au educat şi pregătit campioni, ale căror performanţe sunt cântate în balade şi legende.

In dezvoltarea istorică şi tradiţională a activităţilor sportive sunt de consemnat nu atât bogăţia sau varietatea jocurilor şi mişcărilor, deci a "vocabularului" motric în general, cât apariţia şi dezvoltarea unor noi situaţii de învăţare şi perfecţionare: antrenamentul (exersarea, inclusiv a părţii neîndemânatice) şi concursul, competiţia (ca evaluare şi verificare a celor antrenate). Avem de-a a face deci cu un alt sens, un alt principiu al educaţiei şi instrucţiei, cu o nouă lege a învăţării în vederea desăvârşirii relaţiei corp-psihic-spirit, capabilă de efort maxim.

Numeroase repere cronologice şi grafice stau la îndemâna istoricului pentru refacerea trecutului vieţii sportive a omenirii, întrucât fiecare epocă, fiecare generaţie, fiecare comunitate umană şi-a creat specialiştii, instituţiile proprii şi metodele pentru punerea în valoare a acestei ecuaţii, deci nu numai în scopul creşterii şi al depăşirii performanţelor sportive.

Originea şi evoluţia structurii fenomenului sportiv - practică şi teorie, fenomen complex, desfăşurat spontan sau conştient (orientat) în lumea civilizată - sunt realităţi ce se cer a fi studiate în toate etapele istoriei. Ele străbat întreaga periodizare actuală: Antichitatea, Evul Mediu, Epoca Modernă şi Epoca Contemporană, viaţa sportivă fiind o categorie istorică condiţionată de influenţa factorilor social-economici care au acţionat asupra sa în fiecare din aceste mari perioade.

Nesesizând însemnătatea apariţiei unor noi materiale şi spaţii de concurs pe scena istoriei, unii autori şi-au intitulat lucrările Istoria exerciţiilor fizice1.

(1 Vezi: Nicu Alexe, Curs de istorie a exerciţiilor fizice, Bucureşti, Universitatea Ecologică, 1995;

D. Almăşan & Gabriel Lupan, O istorie a exerciţiilor fizice, a educaţiei fizice, a sportului, Editura Accent, Cluj, 2001; Cătălina Ababei, R. Ababei, Repere istorice în evoluţia exerciţiului fizic, Editura Alma Mater, Bacău, 2003.)

În realitate, exerciţiile fizice primare, de bază, au rămas neschimbate de la primul sunet de gong al

mersului, alergării, aruncării, săriturii, lovirii mingii etc. Ideea de progres, de evoluţie rămâne esenţială în cultura fizică şi sport, dar ea nu trebuie pusă pe

seama evoluţiei exerciţiilor fizice, ci a materialelor de pregătire şi de concurs. Doar ele au evoluat. De la Aristotel încoace, tot scriem istoria activităţii sportive, încercând să definim sportul - "un

superb salt al omului în afara lui însuşi" (Adrian Păunescu) cât mai aproape de realitate a semnificaţiilor sale.

1.2. Rolul mediului geografic şi climatic

Mediul geografic şi climatic are o mare însemnătate pentru viaţa materială şi spirituală a omului. Încă Tucidide, Polibiu şi alţi cărturari iluştri ai Greciei antice considerau mediul geo-climatic unul

dintre factorii determinativi în istorie. Legătura de cauzalitate între istoria mişcării sportive şi mediu este atât de strânsă, încât majoritatea manifestărilor oglindesc într-o măsură oarecare particularităţile de mediu. Înotul şi canotajul nu au figurat în programul anticelor jocuri de la Olympia (Peloponez) din considerente de natură geografică. Olympia este destul de departe de litoralul mării - cea mai simplă şi naturală bază nautică a acelor ani.

La prima vedere, legătura înfrăţirii psihofizice a unui popor cu natura şi determinările naturale reprezintă un element secundar, exterior vieţii sale sportive şi mai ales performanţelor. Cerul şi mediul Tunisiei, de pildă, sunt prielnice sporturilor de apă. Însă asemenea condiţii naturale nu pot ele singure oferi campioni, ci cel mult libertatea de a lupta cu succes împotriva apei, înălţimilor şi căldurii. Diferenţierile geoclimatice se transmit şi în viaţa sportivă, devenind esenţiale uneori.

Trebuie "eliminate" din evoluţia mişcării sportive universale zona arctică şi cea toridă (tropicală), deoarece populaţiile de aici nu pot juca un rol important în istoria fenomenului sportiv. În condiţiile excesive din aceste zone, starea de necesitate este permanentă, neputând fi înlăturată niciodată. "Omul acestor locuri este silit mereu să-şi îndrepte atenţia asupra naturii, asupra razelor arzătoare ale soarelui, ori asupra gerului, gheţii" [5, p. 80].

Inegală şi contradictorie este contribuţia/influenţa mediului şi în alte exemple surprinse de acelaşi filosof german: platoul lipsit de apă, cu stepele sale, din Asia Centrală (locuit de mongoli), pustiurile din Arabia, ale Berberiei, din Africa, şi cele aflate în America de Sud, şesurile văilor din China, India, Babilonia, Egipt, coastele Spaniei, Franţei etc.

Scena prielnică desfăşurării istoriei universale2 a fenomenului sportiv este zona temperată. Aşadar, între elementele care au stat la baza apariţiei şi evoluţiei vieţii sportive - necesitatea,

starea economică satisfăcătoare (hrana, locuinţa, rezerva de materii prime, energia), stabilitatea şi densitatea populaţiei, factorul social-cultural, tradiţia, posibilitate a de a ridica o oaste însemnată şi bine instruită, factorul extern prielnic etc. - mediul geografic şi climatic ocupă un loc aparte, prin legăturile sale directe şi fireşti cu istoria din toate timpurile a acestui fenomen social.

(2 Potrivit lui Hegel [5, p. 103], istoria universală s-ar deplasa "de la Est către Vest, Europa

reprezentând de fapt încheierea istoriei universale, iar Asia începuturile ei".) Pe teritoriul de azi al României, de pildă, constituit din câmpie, munţi şi dealuri, văi şi ape

încălzite de o climă temperat continentală, strămoşii noştri, prezenţi pe aceste meleaguri încă din preistorie, au făurit o civilizaţie înfloritoare din care îşi trage seva şi fenomenul de care ne ocupăm.

Mai toate îndeletnicirile, probele şi ramurile sportive care s-au impus la noi, alcătuind apoi sistemul naţional de educaţie fizică şi sport, sunt legate sau au fost influenţa te de aspectele teritoriului şi climei, s-au înfrăţit cu pământul ţării.

Un popor care se aşează pe malul mării, de pildă, nota A. D. Xenopol în urmă ' cu un secol şi ceva, "în împlinirea necesităţilor sale, el va recunoaşte îndată folosul ce poate trage din poziţiunea sa. El inventă întâi undiţa, cu care va prinde peştele ce-i va servi la nutrire. O frunză ce pluteşte pe apă, mânată lin de vânt şi purtând o insectă pe suprafaţa sa, îi dă ideea de luntre şi cu aceasta el se avântă în curând pe

nestatornicul element. Victoria sa îi dă sumeţie; gustul de cunoştinţă îl împinge spre descoperiri; el vede multe popoare, cunoaşte multe obiceiuri, spiritul său se dezvoltă prin mulţimea noţiunilor căpătate".

În concluzie, mediul este totdeauna complice la producerea fenomenului sportiv. Muntele şi marea sunt două caractere geografice care au declanşat poate prima treaptă spre istoria

adevărată a sportului la majoritatea popoarelor lumii. Pe de altă parte, fluviile şi mările nu despart o lume de alta, ci unesc. Fără Marea Mediterană, de pildă, nici nu s-ar putea închipui o istorie universală a sportului.

Popoarele riverane îşi au viaţa sportivă adecvată acestui mediu. Aşa cum fiecare specie este făcută să trăiască într-un anumit mediu, tot astfel şi popoarele. Popor

potrivit oricărui mediu nu există. 1.3. Spaţiul şi timpul în istoria sportului

Pentru reconstituirea istoriei universale a fenomenului sportiv este necesară luarea în considerare

a celor două forme prin care este organizată imaginea lumii: spaţiul şi timpul. Aceste coordonate esenţiale ale istoriei ne ajută să situăm evenimentele în ordinea în care s-au desfăşurat, deci cronologic, şi să precizăm apoi limitele întinderii în spaţiul unde ele au avut loc.

Determinarea spaţio-temporală a faptelor istorice din viaţa sportivă universală (realităţi consumate, realizate) este indispensabilă.

Orice fapt istoric, oricât de nesemnificativ ar părea la prima vedere (descoperirea cauciucului natural, a substanţelor dopante etc.), este un decupaj spaţio-temporal din fluxul existenţei.

Ori istoria universală a fenomenului sportiv realizează tocmai acea incursiune până la surse şi origini, reperând apoi în timp şi spaţiu toate marile momente (din Orient, Occident etc.) care au dat naştere la idei, concepte, reprezentări - adevărate puncte de temelie şi lucruri de preţ care au chemat şi atras popoarele lumii - mai devreme sau mai târziu - spre a se iniţia sau perfecţiona în acest gen uman de cultură universală: sport.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� În ce constă obiectul şi obiectivele istoriei fenomenului sportiv ca disciplină universitară? � La ce se reduce influenţa mediului geoclimatic, a spaţiului şi timpului asupra evoluţiei vieţii sportive universale?

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 2.1. Cronologia materialelor care au dat naştere unor ramuri şi probe sportive

Aproape fiecare unealtă creată de om întruchipează, într-un anume fel, un joc, o întrecere sau intră

în alcătuirea acestora. Căci din pricina slăbiciunii sale fizice el va avea nevoie de deplasări (pe orice anotimp), ascensiuni, antrenament.

Acolo unde arheologii au descoperit prezenţa schiului, saniei, ambarcaţiei, suliţei, arcului etc. este cert că au existat şi practicile ca atare. Bineînţeles, cu sensul primar, utilitar şi abia apoi cu cel ce interesează istoria fenomenului de care ne ocupăm. Scrima, călăria, înotul, vâslitul, tirul cu arcul,

lunecarea pe zăpadă şi pe gheaţă, atletismul sunt ramuri primordiale, primare, istorice. Ele nu sunt azi decât o punere în reguli/scenă a formei lor anume studiate. Acestea îşi au urmele vechimii în materialele arheologice, comparativ cu cele noi, care sunt creaţii recente sau ale secolului trecut. Iată de ce este greşit să afirmăm că istoria sportului se confundă cu a omenirii, deoarece unele ramuri au o istorie foarte recentă (îndeosebi sporturile tehnico-aplicative), comparativ cu atletismul, de pildă. Nu au existat deosebiri nete între sporturile diferitelor epoci. Unele dintre ele, chiar dacă dispăreau o vreme (cazul oinei la români), erau reînviate de către cei care le plăceau.

2.2. Geneza actului instructiv-educativ, a procesului de învăţare şi perfecţionare

Factorii care au accelerat geneza şi evoluţia actului instructiv-educativ provin din nevoia de

instrucţie pentru existenţă, apărare, vânat, pescuit, joc etc. Originea ţărănească şi revoluţia ideatică sunt printre primele verigi ale lanţului explicaţiilor şi argumentelor acestui traseu.

Treptat, dar sigur, omul a stabilit încă din preistorie câteva principii fundamentale şi câteva concepte, care au şi azi aceleaşi semnificaţii: ordine, gradare, simetrie, armonie, frumuseţe corporală prin mişcare, încălzire, efort, refacere, călire, relaxare etc. Ele constituie nevoi sociale indispensabile şi nu provin din cultură, ci o precedă. Nevoi în care au intervenit şi rolul hranei, al timpului liber şi al motricităţii generale. În plus, o dată cu meşteşugul făuririi şi folosirii inventarului uneltelor s-a transmis şi sportul (ramura sau proba) respectiv. Toate progresele înregistrate se vor transmite şi în apariţia de noi sporturi: ciclism, automobilism, aeromodelism etc., după cum şi în actul instructiv-educativ, în antrenamente.

Cronologic, primul act instructiv-educativ ar fi adaptarea mişcărilor la mediu. Necesităţi biologico-sociale, naturalismul vieţii umane, călirea etc. au determinat inteligenţa să

armonizeze organismul cu mediul. Prin mişcări bine alese şi folosite cu îndemânare maximă, omul a putut să învingă dificultăţile pe care le opune mediul. La educarea îndemânării în mişcări, primul educator a fost femeia-mamă.

Fără dibăcia de a se intercala între diferitele energii ale naturii pentru a le conduce spre folosul său, prin mijlocirea instrumentelor de muncă, afirma C. R. Motru, "omul ar fi rămas la viaţa de sălbăticie", necunoscând viaţa sportivă autentică.

Acest fapt a fost completat apoi de următorul - continua filosoful român: "Aptitudinile la muncă, prin exerciţiu, s-au transformat treptat în deprinderi sufleteşti permanente şi au trezit conştiinţa personalităţii omeneşti, creând în ea diferite vocaţii profesionale".

Pe măsură ce omul şi-a dat seama că puterile sale de acţiune şi de rezolvare a gândurilor prin mişcare creşteau numai datorită exersării şi antrenării, că nu este suficient să vrei binele familiei şi al cetăţii pentru a ajunge la el, se impunea cunoaşterea în plus a altor şi altor consecinţe ale motricităţii. Marea descoperire a fost repetarea mişcărilor în condiţii mereu schimbate şi numărul suficient de repetări.

În acest fel a început antrenamentul propriu-zis şi au luat naştere jocurile-sporturi sau sportul prin joc. Activităţile motrico-sportive din această fază reflectau atât stadii şi modalităţi ale existenţei, cât şi stadii şi modalităţi ale cunoaşterii.

2.3. Primele acumulări cu caracter tehnico-ştiinţific. Ce ştiau cei vechi?

Pare surprinzător pentru început, totuşi "oamenii preistoriei" sunt cei cărora le revine onoarea de

a li se consacra prima pagină a unei lucrări de istorie a ştiinţei.

Ei, şi apoi cei din cursul ultimelor zece milenii, au inventat totul, au descoperit toate tehnicile "de la roata olarului până la folosirea energiei nucleare".

Încă în preistorie au fost obţinute primele observaţii şi noţiuni de igienă, medicină, dresaj, arme (precizia şi eficienţa lor), precum şi primele rezultate însemnate în cultivarea şi educarea organismului prin mijloace capabile de a-l face mai puternic, mai rezistent la îmbolnăviri, mai adaptat la mediul înconjurător, mai armonios dezvoltat etc.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Cum ar fi evoluat omenirea fără cultivarea şi antrenarea organismului? � Cum arată harta descoperirilor şi realizărilor materiale cu implicaţii în activitatea sportivă? � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

În Epoca Veche sau Antică (mileniul IV - sec. V, d. Hr.) se disting două lumi cu caracteristicile

lor: Orientul antic şi Lumea greco-romană. Numeroase arte, meserii, procedee şi invenţii fac dovada unui volum imens de ştiinţă, practică în

special, care a înzestrat popoarele Vechiului Orient cu o stăpânire tehnologică asupra naturii, fără de care nu s-ar fi putut realiza cea de-a doua revoluţie neolitică - cum o numea V. G. Childe [3, p. 138].

3.1. Popoarele Orientului antic

Totuşi sunt nenumărate mărturii care atestă prezenţa în această parte a lumii a manifestărilor şi

demonstraţiilor sportive care nu aveau însă caracter competiţional, nu urmăreau performanţa. Ceea ce conta era sărbătoarea, spectacolul în sine. Duminicile sportive ale Orientului arătau altfel, aveau altă motivaţie.

Noţiunile şi categoriile create în această zonă, pentru a desemna baza tehnico-materială a sportului (arc, minge, tablă şi piese de joc, curse de cai, cai de rasă, conducerea corectă a carului, ambarcaţiei etc.), organele corpului şi funcţiile sale, tratamente şi practici recuperatorii sau de dezvoltare armonioasă (de tipul artei masaj ului şi a hidroterapiei, al gimnasticii medicale, al presopuncturii şi acupuncturii), cât şi pentru exprimarea şi înţelegerea corectă a măsurii, armoniei, echilibrului, perfecţiunii, preciziei în ţintă, îndemânării, rezistenţei, agilităţii etc., se suprapun din punct de vedere semantic peste semnificaţiile lor moderne. Aceste noţiuni, aceste baze categoriale ale unei realităţi distincte, ca şi practicile şi tehnicile din educaţia fizică şi sportul Orientului antic şi - au lăsat totuşi porţile deschise pentru ca ulterior să poată primi şi alte sensuri sau semnificaţii. Eventual, unele provenite în urma cultivării, instruirii şi perfecţionării prin antrenament a fiinţei umane nu numai în limitele trebuinţelor obişnuite de calităţi şi deprinderi psihomotrice, dar şi peste aceste limite şi chiar la limita limitelor, ca în zilele noastre.

3.2. De la Orientul antic la întrecerile periodice din oraşele greceşti

Grecii n-au tăgăduit niciodată împrumuturile şi influenţele pe tărâmul educaţiei fizice şi al

sportului provenite de la popoarele mai vechi şi nici nu au pretins că ar fi fondat ştiinţa gimnasticii. Prin ei însă cuceririle şi progresele înregistrate în Orientul antic pe acest tărâm au pătruns în Europa şi s-au făcut cunoscute ca tehnici şi metodici ale unor ramuri şi probe sportive în sensul modem al termenilor.

La acest popor, încă din timpurile homerice, s-a creat primordialitatea gimnasticii în faţa utilitarului exerciţiilor fizice şi a practicilor tehnico-aplicative, educaţia fizică îndepărtându-se definitiv de finalitate a militară iniţială pentru a se orienta spre sportul dezinteresat, spre competiţii şi performanţe.

Până la alcătuirea lui pe baze ştiinţifice şi până a se ajunge la faza când fiecare polis îşi organiza jocurile sale la intervale diferite (de la unu la cinci ani), acest sistem, de o vârstă cu istoria Vechii Elade, şi-a aflat izv9arele directe, punctul de plecare în perioada cretano-miceaniană (2500-800 î.Hr.). In timpul acesteia (cea de-a doua civilizaţie antică) s-au creat vestigiile care ne permit să presupunem că o serie de manifestări laice şi funerare, organiza te periodic, la date fixe, sub forma unor competiţii (alergări, lupte, box, curse de care, aruncarea suliţei etc..), anunţau germenii unei experienţe unice ce avea să fie asimilată de întreaga Eladă. În procesul edificării unei mişcări sportive proprii, grecii nu au pornit de la zero, ci asimilând experienţele cultural-educative ale mai multor civilizaţii antice. Cea care a servit ca punct de plecare în avântul extraordinar al acestui fenomen cultural nou (întrecerile gimnastice, hipice, atletice, muzicale, literare etc.) a fost cultura dezvoltată mai mult în bazinul egean.

În cadrul culturii şi civilizaţiei egeene deja îşi făcea apariţia tipul de activităţi agonistice, într-o serie de probe în spatele cărora nu se mai afla aproape nimic din sfera utilitarului: acrobaţiile, aruncarea pietrei asemenea discului, săriturile, inclusiv peste taurii din arenă, cursele de care, jocul de şah etc.

Ca şi alte forme ale culturii şi civilizaţiei, Jocurile de la Olympia au apărut şi au evoluat în unitatea arhaică dintre ludic şi acţiune a sacră. Ele reprezintă o sinteză a tradiţiilor unor popoare orientale (egipteni, fenicieni etc.), peste care s-au suprapus şi s-au impus tradiţii şi manifestări prezente' în mitologia regatelor greceşti. Şi � � � � � � îşi are oarecum participarea ei, în sensul că propovăduia îndemnul de a-l premia

� � � � � pe primul, căci el se înfrânează de la toate pentru perspectiva acestei măreţii. În ceea ce ne priveşte, conchidem afirmând că Vechea Eladă a întrupat în Jocurile sale olimpice

tot ceea ce a fost mai reprezentativ, mai civilizat în viaţa sportivă a Antichităţii, transformându-le într-o instituţie reprezentativă a lumii.

O dată la patru ani, Olympia îi strângea laolaltă pe toţi fiii Eladei, greci sau grecizaţi prin căsătorie, cultură, educaţie, concepţie de viaţă, idealuri etc., care vedeau în Jocurile Olimpice apoteozarea calităţilor ce alcătuiau idealul perfecţiunii umane. În acest nucleu de civilizaţie panelenică s-au cultivat şi dezvoltat treptat idealurile religioase, politice, estetice şi educative ale lumii, centrul Olimpic al Eladei dobândind un caracter universal. În acest centru al lumii antice nu se desfăşurau doar cunoscutele Jocuri Olimpice, ci şi dezbateri filosofice, literare etc. Cicero mărturiseşte (lib. I, De legibus) că � � � � � � � lui Herodot erau ,,recitate la Jocurile Olympiei", întreaga Grecie învăţând astfel să-I stimeze pe marele istoric. Şi aceste manifestări, şi competiţiile atleţilor, şi concursurile literaţilor şi artiştilor aveau, toate, acelaşi obiectiv:să câştigi în faţa adversarului prin concurenţă loială [7, p.39-43].

3.2.1. Jocuri periodice inspirate de modelul celor olimpice

Cum am mai menţionat, în afara Olympiei, alte centre, privilegiate prin caracterul lor panelenic,

găzduiau asemenea concursuri: Delphi (jocuri pithice), Isthmul Corint (jocuri isthmice), Nemeea (jocuri nemeice), Atena (jocuri panatenaice).

Erau jocuri regionale sau federale, organizate în cinstea unor divinităţi sau eroi locali, pentru comemorarea unor victorii ori a altor evenimente. Participau atleţi veniţi din toate părţile Vechii Elade.

Programul şi ciclicitatea lor erau diferite faţă de Jocurile de la Olympia.

Grecii nu puteau rezista fără agone şi de aceea le întâlnim ca fiind organizate periodic în cele mai diverse centre: Alexandria, Arcadia, Argos, Callatis, Cos, Egina, Epidaur, Filipopolis, Histria, Magnezia, Megara, Pelene, Plateea, Rhodos, Tenos" Theba, Tomis etc.

Începând din secolul al IV -lea şi într-o măsură mai mare în epoca elenistică, multe cetăţi şi sanctuare încercau să obţină recunoaşterea propriilor întreceri ca izolimpice sau izopythice, adică egale în demnitate cu cele de la Olympia sau Delphi.

Mai importante însă pentru caracterul lor panelenic rămân întrecerile periodice cu care Olympia a trebuit să-şi împartă monopolul religios şi sportiv, începând din secolul al VI-lea î.Hr. - veac saturat de artă şi olimpism [7, p.39-44].

3.2.2. Sistemul grecesc de gimnastică - un model ştiinţific de practică şi doctrină în cultură

fizică şi sport

Pentru a desemna totalitatea exerciţiilor fizice practicate în gimnaziile şi palestrele vremii, edificii

aflate până şi în cel mai neînsemnat oraş-cetate (polis), grecii au creat conceptul de gimnastică. La început, prin gimnos se înţelegea cu corpul absolut gol, fără echipament, iar la câteva secole după Homer, arta sau ştiinţa dezvoltării armonioase a organismului şi a pregătirii lui pentru a ieşi primul într-o întrecere atletică.

Spre deosebire de Orient, în lumea greco-romană statul era cel care se îngrijea de educaţia şi instruirea copiilor; statul şi cetăţenii bogaţi patronau educaţia fizică, sportul, dar şi cultura, artele şi manifestările specifice. De la 12 la 14 ani, tinerii spartani, de pildă, trăiau exclusiv în internatele statului - ageli -, instituţii unde se punea accentul pe exerciţiile fizice şi sporturile grupate în pentatlon, atleţi că, jocuri cu mingea, hipism, sporturi în apă etc.

Codul "manierelor" olimpice pretindea concurentului să fie prezent la Olympia cu o lună înaintea începerii Jocurilor (orice întârziere putea provoca chiar excluderea, irosindu-se astfel o muncă de patru ani de pregătire), pentru ca judecătorii să se poată pronunţa dacă el s-a antrenat îndeajuns în ultimele zece luni şi în ce categorie de vârstă (juniori, adulţi) va putea să participe la întreceri.

Acelaşi Cod Olimpic condiţiona participarea la Jocuri nu numai după calităţile fizice (forţă, viteză, rezistenţă) ale atletului, ci şi după caracterul său. Profanatorii, cei care săvârşiseră crime sau alte fapte josnice, erau excluşi de facto. Organizatorii erau animaţi numai de dorinţa de a oferi publicului un spectacol olimpic perfect şi pentru aceasta nu făceau nici o concesie.

Este incontestabil că Vechea Eladă a contribuit substanţial la îmbogăţirea tezaurului teoretico-ştiinţific al educaţiei fizice şi sportului, adăugându-i valenţe, direcţii şi clasificări valabile în bună parte şi în zilele noastre. Grecii antici sunt propriu-zis "creatorii educaţiei fizice. A fi rău conformat pare să fi fost o ruşine pentru elen" - nota undeva George Călinescu.

Aşadar, pe lângă sensul de artă, cum apare la Platon ştiinţa dezvoltării armonioase a organismului prin exerciţii şi a iniţierii în diferite sporturi, antichitatea greacă adăuga gimnasticii şi sensul de profesie, de calificare.

Biruinţa nu era posibilă fără chibzuinţă, şi acest adevăr rostit de Euripide (480-406 î.Hr.), iar apoi de Socrate ("Am susţinut că numai ştiinţa este în stare să călăuzească bine o acţiune") şi de alte figuri ilustre ale antichităţii greco-romane, era arhicunoscut în lumea atleţilor şi mai ales a celor care îi antrenau.

Primul în Antichitate care a studiat în Paideia atât fundamentele, cât şi efectele fiziologice şi psihologice ale mişcărilor, a căror origine el o găsea în impulsurile naturale ale omului, şi nu în mituri (cum credea Filostrat, de pildă), a fost Platon.

În Legile sale, dar mai ales în Republica - operă considerată o idealizare ateniană a sistemului de caste egiptean - Platon, contrar părerii medicilor, susţinea că gimnastica nu trebuie să aibă în vedere doar sănătatea, ci şi celelalte însuşiri care îl apropie pe cetăţean de perfecţiune.

Dar, primul în istoria universală care a văzut în educaţia fizică înţr-adevăr o ştiinţă care se ocupă de un aspect particular al realităţii a fost Aristotel. In opoziţie cu maestrul său Platon, care includea în conceptul de filozofie toate celelalte ştiinţe, Aristotel definea gimnastica drept "ştiinţa care studiază ce exerciţii convin majorităţii - şi dacă este posibil tuturor cetăţenilor - şi ce nu sau numai atleţilor".

Aproape tot ce se cunoaşte, sub aspectul doctrinar, despre modelul vieţii sportive din antichitatea Europei, a fost pus în cuvinte de către Platon şi Aristotel. De la ei ne vin aprecierile şi reflecţiile celebre la care ne-am referit, ei fiind cei mai reprezentativi dintre cei care au aşezat totul în ştiinţă, numind şi ordonând toate cele pe care educaţia universală le căuta, de fapt, de milenii.

Asemenea reflecţii, definiţii de acest fel, nemaiîntâlnite în Antichitate, nu puteau proveni decât de la celebrul filosof din Stagira (Macedonia), apreciat ca cel mai mare gânditor al Antichităţii.

La filosoful grec apar noţiunile de măiestrie, vigoare - proprii atletului de profesie -, precum şi gruparea exerciţiilor după vârstă, constituţie şi temperament sau după criteriul dezvoltării calităţilor fizice, a forţei în principal, şi numai datorită lui s-a înstăpânit în istorie principiul potrivit căruia corpul trebuie format înaintea spiritului, iar deprinderile înaintea raţiunii.

3.2.3. Degenerarea fenomenului sportiv în epoca romană

Împrumutând de la greci sistemul de educaţie fizică a tineretului, căruia i-au potenţat valorile

aplicativ-militare pentru creşterea capacităţii de luptă a individului, romanii aveau să dea şi un alt înţeles exerciţiilor fizice, creând în acest scop forme şi instituţii proprii. La data cuceririi Greciei de către romani (146 î.Hr.) şi transformarea ei în provincia romană Ahaia, gimnastica epocii elenistice intrase deja în faza declinului; sporturile atleticii grele (lupta, pancraţiul şi pugilatul), profesioniste, se dezvoltaseră atât de mult şi pasionau lumea imperiului atât de intens, încât toate celelalte rămăseseră pe plan secund.

Preocupările pur practice, tehnologice ale romanilor, ce prevalau net asupra interesului pentru cercetarea speculativă, teoretică, ne îndreptăţesc să credem că, în general, o ştiinţă romană a gimnasticii nu exista, cu toate că cele două culturi au fuzionat.

Reducând educaţia fizică şi sporturile la o igienă fără entuziasm, romanii au suprasolicitat rolul hidroterapiei şi o dovadă este şi numărul mare de terme (peste 80 numai la Roma, în vremea imperiului), instalaţii publice de băi calde şi reci, de piscine şi băi private, multe dintre ele prevăzute şi cu săli de gimnastică şi masaj, de joc şi de lectură etc.

Preluând valorile culturii şi ştiinţei greceşti şi orientale pe tărâmul ce ne interesează şi, mai exact, ale civilizaţiei cartagineze, etrusce, din Italia meridională, din Peninsula Iberică etc., romanii au realizat în viaţa sportivă o sinteză pe care au transmis-o apoi lumii întregi până către sfârşitul Imperiului roman de apus (476 e.n.).

Ultimele etape - epoca elenistică şi romană - au îmbogăţit totuşi tematica şi repertoriul unor tehnici şi practici sportive, al unor materiale şi amenajări cu această destinaţie. De acum înainte, prin intermediul culturii latine, inclusiv al culturii fizice, formată aproape în întregime la şcoala culturii elenistice, antichitatea greacă avea să fie integrată definitiv ca element de bază, normativ şi formativ, al culturii europene.

Opoziţia romanilor faţă de atletism - atât de important în sistemul paideic grecesc - era aşa de fermă, încât abia către anii 186 î.Hr. îi vor face loc acestei activităţi în programul Jocurilor de la Roma şi apoi din Imperiu.

Eforturile depuse chiar şi de mult comentatul împărat � � � � , care prin exemplul personal dorea să atragă pe stadion membrii aristocraţiei, n-au dat rezultate. La fel au reacţionat romanii şi în faţa gimnasticii greceşti, considerată ca şi atletismul .0 activitate inutilă. De aici şi dezinteresul lor pentru susţinerea manifestărilor de la Olympia, aflate deja în regres în ultimele secole dinainte de Hristos. Gimnastica şi atletismul, aceste puncte forte ale vechii educaţii greceşti, nu mai aveau în ţara de origine forţa de a se impune şi străinilor, latinilor în acest caz.

O revigorare a Jocurilor sub imperiul lui Adrian, care vizitase Olympia, nu le-a folosit prea mult, Olympia rămânând un pământ al nimănui.

Potrivit relatărilor lui Appian (Războaiele civile, C. I, cap. XCIX), la vremea celei de a 175-a ediţii (180 î.Hr.), "la Olympia nu mai era alt concurs decât acela de alergare a unui stadiu. Căci Sylla mutase la Roma pe atleţi şi toate celelalte spectacole, pentru celebrarea faptelor măreţe săvârşite împotriva lui Mithridate sau a italicilor...". Cutremure (începând cu cel din sec. III d. Hr.), inundaţii, alunecări de teren au contribuit şi ele la îngroparea gloriei Olympiei şi a strălucirii sale. Marea migraţie a popoarelor, invazia goţilor, hunilor, vandalilor, dezlănţuite în sec. IV, au desăvârşit acest dezastru. Pierderea poziţiei înfloritoare a Greciei în faţa Imperiului Roman antrenase după sine nu numai starea materială a poporului grec.

Aceeaşi Romă care i-a supus pe greci intervenea şi în modificarea tradiţiei premierilor olimpice. Locul simbolicelor coroane a fost luat de substanţiale recompense în bani din visteria oraşelor şi de mari privilegii acordate campionilor, începând din vremea împăratului Traian. Cum să nu devină profesie temporară agonistica şi afacere titlul de campion când împăraţi romani ca Diocleţian şi Maximilian acordau câştigătorilor imunitate generală pe viaţă?

Neputând să-şi permită acordarea unor asemenea privilegii, grecii se vor depărta de stadionul de la Olympia, care, în ultimele 50 de olimpiade, avea ca învingători concurenţi provenind din Asia Mică, Alexandria şi Roma.

Creştinismul, prin care trebuie înţelese educaţia religioasă, iniţierea dogmatică şi formarea morală, nu s-a interesat (prin Biserică şi familie, bineînţeles) şi de problema promovării valorilor sportive de la începutul secolului IV. Născută în Palestina elenistică, această religie şi-a căpătat apoi dimensiunile proprii în sânul civilizaţiei greco-romane. Opoziţia noii religii faţă de sistemul de valori cultivat de mişcarea sportivă grecească se năştea din faptul că şi creştinismul îşi propune a să formeze tineretul, să rezolve problemele omului şi ale vieţii, dar după alte temeiuri. Iniţial, Biserica s-a acomodat perfect cu educaţia clasică, apoi adversitatea ecleziaştilor faţă de Jocurile păgâne greceşti şi romane a devenit hotărâtoare. Totuşi, încă de la inaugurarea noii capitale a Imperiului (11 mai, 333), Constantinopol, împăratul Constantin, mulţumit de serbările grandioase care au însoţit evenimentul, a hotărât ca în fiecare an aniversarea întemeierii să fie celebrată cel puţin la acelaşi nivel. Respectiv, marea sărbătoare religioasă să fie însoţită de curse hipice şi alte ceremonii specifice.

Cu toate că din anul 312 creştinismul era recunoscut ca religie oficială de stat, abia către sfârşitul secolului începea să-şi manifeste intoleranţa faţă de celelalte culte şi să promoveze distrugerea templelor, sanctuarelor şi monumente lor considerate păgâne. Nu au scăpat atunci nici cele de la Olympia, bineînţeles, mai cu seamă că acest centru putea deveni oricând şi un teren panelenic de manifestare a independenţei Greciei faţă de Imperiu.

Dar, deocamdată, lumea elenă se convertea în masă la creştinism, iar Jocurile ei Olimpice mai continuau încă doar ca imitaţie a trecutului. Ediţia din anul 392 era de fapt ultima tresărire a unui organism aflat în agonie. Ea avea loc chiar în anul tentativei de restaurare a cultelor păgâne.

Flavius Honorius (tatăl lui Theodosie II, împărat între anii 408 şi 450, cel care a desfiinţat Misterele de la Eleusis) va da şi el un edict în anul 404: cel prin care se interziceau şi spectacolele cu gladiatori. La Atena exista o lege prin care cei ce propuneau ca fondurile destinate spectacole lor să fie folosite pentru război erau aspru pedepsiţi. Orice propunere privind suprimarea acestor fonduri destinate de cetate spectacolelor ori întrebuinţarea lor în vederea pregătirii militare era interzisă sub ameninţarea pedepsei capitale. Nu este exclus ca o lege similară să fi existat şi în alte cetăţi greceşti. Afirmăm aceasta, deoarece multă vreme supremaţia Atenei a fost de necontestat, cu toată lupta ei pentru hegemonie cu Sparta.

Cu toate acestea, Demostene (384-322 î.Hr.), unul din cei mai renumiţi oratori ai tuturor timpurilor, în discursul său cunoscut sub numele de "Olintica a treia", sugerează cu multă precauţie, ca această lege să fie abrogată, iar banii să fie folosiţi pentru înrolarea cetăţenilor în lupta împotriva lui Filip Macedoneanul. Era vorba despre o Atenă în declin.

Din datele de care dispunem (v. studiul nostru apărut în revista "Educaţie Fizică şi Sport", XXV, 8 (1972), p. 39-42), vara anului 394 pare să fie data adevărată a edictului prin care se punea capăt istoriei antice a Jocurilor Olimpice.

Criza jocurilor, încheiată la 394 prin edictul lui Theodosie I, se înscrie de fapt în declinul lumii antice şi apariţia germenilor Evului Mediu. Epuizarea lor se datora şi poverii unui drum lung prin istorie, drum neegalat de vreun alt fenomen social-cultural sau politic. Dispăreau nu Jocurile Olimpice în genere, ci doar cele ale Antichităţii. Ele îşi făcuseră datoria, iar criza despre care am vorbit nu reprezenta decât constatarea necesităţii de regenerare a lor.

3.2.4. Jocurile romanilor - ultimele urme ale Jocurilor publice periodice

Romanii nu au cunoscut competiţia "gratuită" pe care o presupunea grecescul agon; termenul

corespunzător - ludus - semnificând antrenamentul sau jocul ca spectacol, şi nu pentru a primi cununa victoriei.

În epoca romană, stadionul grecesc a fost înlocuit de circ şi amfiteatru, Jocurile organizându-se mai ales pentru a preamări în faţa publicului faptele împăratului de la Roma, . Preluându-l pe Apollon, de pildă, romanii au instituit festivalul cu jocuri Ludi Apollinares, întâlnite şi în Dacia Pontică. La romani, tocmai partea spectaculoasă a jocurilor este elementul dominant. Exista credinţa că, oferind serbări publice, suveranul îndeplineşte o datorie, un rit faţă de tradiţie.

Gustul romanilor pentru gloria olimpică nu a devenit atât de puternic decât după ce Roma a ajuns stăpâna lumii. Noii stăpâni, cu toate că şi-au întemeiat propriile Jocuri, preferau să străbată ţara grecilor pentru a ajunge la Olympia şi a se împodobi cu coroana şi prestigiul jocurilor de acolo. Chiar împăratul Augustus, socrul lui Tiberius, în amintirea victoriei sale din anul 31 î. Hr., de la Actium, asupra lui Antonius şi a Cleopatrei, a instituit

� � � � � � � � � � � � � � , ca Jocuri cu caracter pangrecesc. Dar gloria olimpică nu putea fi transferată din centrul ei, unic în lume.

3.3. Activităţi sportive la marele neam al tracilor. Geto-dacii

Făcând parte din acest mare neam al tracilor, geto-dacii au fost apreciaţi de istoricul Herodot ca

fiind "cei mai viteji şi mai drepţi". Unul din factorii care şi-au pus amprenta asupra particularităţii lor psihofizice a fost mediul geografic şi, în primul rând, teritoriul român, caracterizat printr-o alternanţă de munţi, podişuri şi câmpii, a căror proporţionalitate oferă un întreg plin de armonie şi echilibru.

. Dacă renumitele arme ale Miletului şi ale altor centre mediteraneene au pătruns pe litoralul pontic, concomitent cu unele valori ale educaţiei şi culturii fizice sau cu alte practici şi instituţii cu acel profil, localnicii le-au oferit în schimb pe ale lor. Aşa, de pildă, la regii tracilor îmblânzitori de cai şi ai celor apropiaţi curţii lor, tehnica amenajării unor parcuri - menajerii, numite � � � � � � � � � � � � � , în care creştea lUl vânat preţios şi divers, era atât de avansată încât modelul a fost preluat chiar şi de vârfurile conducătoare ale Romei, din vremea Republicii.

Izvoare vechi, începând cu � � � � � � (X, 435 şi urm.), şi multiple relatează despre performanţele cailor tracici, renume păstrat şi la daco-geţi, despre modul meşteşugit al acestora de a înhăma caii la carele de luptă şi de întrecere şi de a-i deprinde la călărie.

Geţii posedau mari herghelii de cai, ce serveau la călărie, ba chiar erau neîntrecuţi în tehnica de a trage cu arcul din fuga calului - potrivit afirmaţiilor lui � � � � � � � � (şi nu este singurul). De aici, din câmpiile de la gurile Dunării, � � � � � � � � � � � � � al Macedoniei şi-a cumpărat 20.000 de iepe pentru îmbunătăţirea rasei, de care ducea lipsă.

Dobrogea acestor secole şi Dacia din vremea lui � � � � � � � � � şi până la retragerea trupelor romane (deci, timp de şapte veacuri) s-au aflat în contact direct, fără nici un filtru, cu popoarele antice, cu cea mai înaintată şi mai înfloritoare viaţă sportivă din antichitate.

O mare parte din tezaurul autohton de cunoştinţe, practici şi tehnici ce interesează dezvoltarea bio-psiho-socială a fiinţei umane, prin intermediul exerciţiilor fizice şi al altor mijloace, pătrund în istorie ca fiind legate de numele şi vremea lui � � � � � � � � , considerat de Herodot un fiu de seamă al geţilor, iar de "cei mai mulţi scriitori de anale", un om "cu o erudiţie de admirat".

Corpul şi sufletul se intercondiţionează în aşa măsură, potrivit filosofiei lui � � � � � � � � , încât "după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, or capul fără să ţinem seama de trup, tot aşa nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet".

Continuatorul învăţăturilor lui � � � � � � � � a fost preotul-profet � � � � � � � . Sfătuitorul şi urmaşul la tron al regelui � � � � � � � � � � � � � � � � � era cel care "i-a învăţat morala" pe daco-geţi, "i-a instruit în legile physicei", respectiv le-a dat un cod de reguli de viaţă simplă, curată şi sănătoasă.

Ca şi medicii şi filosofii din jurul său, � � � � � � � � � , regele tuturor dacilor, era la curent şi de acord cu orientările potrivit cărora aerul, apa şi locurile curate influenţează favorabil constituţia individului, ca şi masajul, gimnastica, vinul consumat cu moderaţie etc. [8, p. 10-15].

Dar, pentru a produce o asemenea binefacere la întreaga populaţie, � � � � � � � � � , o dată ajuns rege, a iniţiat o acţiune statală. Ea viza înălţarea şi dezvoltarea multilaterală a neamului său cu ajutorul exerciţiilor, abţinerii de la vin şi al respectării legilor (poruncilor) - elemente ale unui nou ideal de viaţă, ale unui sistem de instrucţie şi educaţie, expuse, în această ordine, de către un izvor contemporan: � � � � � � � � lui Strabon [VII, 3, 11).

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Practici sportive în Orientul antic. � În ce constă sistemul grecesc de gimnastică?

� Ce moştenim din antichitatea greco-romană?

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 4.1. Factori noi pe scena istoriei: migraţiile şi factorul religios

Lumea Evului Mediu, a cărei deplasare se limita la viteza unui om sau a unul cal, a fost

considerată o vreme ca o cufundare în barbarie, ca o ruină a civilizaţiei, ca o pierdere a valorilor sportive făurite de Orient şi de lumea greco-romană, lumi "apuse" pentru totdeauna [vezi şi la 6, p. 146-178).

În realitate, acest Ev, una dintre cele mai mari epoci de dezvoltare a .vieţii sportive a omenirii, în timpul căreia, peste un mileniu, au fost filtrate cu rigoare toate teoriile şi învăţăturile în domeniu ale Antichităţii, constituie o adevărată cale nu numai de ajungere către Epoca Modernă, ci şi de realizare a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , diversitate încă ne studiată satisfăcător şi la care omenirea nu mai ajunsese.

Între urmările marii migraţii a neamurilor germane, slave, a hunilor, arabilor, tătarilor etc., care au bulversat Europa timp de aproape un mileniu, se numără şi întreruperea Jocurilor Olimpice şi a accesului unor colectivităţi la valorile sportive, cultivate până atunci de lumea greco-romană.

Acest regres, această întârziere nu echivalează însă cu o discontinuitate absolută. Datorită acestor pierderi de energie culturală, Jocurile Olimpice nu au mai putut fi continuate. Cei câţiva continuatori, cunoscuţii succesori din Armenia, Antiohia, Siria, Irlanda etc., încă necultivaţi până atunci în tainele olimpismului, cu toate eforturile lor, nu au mai avut timpul şi condiţiile prielnice necesare iniţierii pentru a relua sau continua Jocuri de nivel olimpic pe teritoriile lor, ci doar jocuri ciclice inspirate de modelul de la Olympia.

Un al doilea factor, relevant şi el în raport cu atenţia generală atribuită atletului şi agonisticii, este cel religios. Dinamica fenomenului sportiv la popoarele Evului Mediu european, multe în formare, nu trebuie pusă sub acţiune a sau consecinţele religiei şi, în primul rând, a generalizării creştinismului. Preocupată cu toată responsabilitatea de educaţia tinerei generaţii, Biserica, rămasă multă vreme singura moştenitoare a tradiţiilor antice, şi-a creat şi ea o cultură în acelaşi timp religioasă şi clasică.

Treptat, factorul religios a intrat şi mai mult în contradicţie cu acest element al civilizaţiei antice, dovedindu-se astfel că o religie nu modelează un popor după dogmele sale decât când acesta nu mai crede în el. De aici şi uitarea Jocurilor Olimpice de către greci şi de către romani, bineînţeles şi indiferenţa faţă de mişcarea sportivă în ansamblu, pentru care se construi seră atâtea edificii, aşezăminte culturale şi idei. Este cert că perioada care a urmat prăbuşirii Imperiului Roman de Apus (476), intensificării migraţiilor şi a invaziilor barbare a însemnat o eră de declin a mişcării sportive. Ea nu echivalează însă cu o dispariţie a acestui fenomen civilizator, a tradiţiilor activităţilor sale verifica te atâta vreme în realitatea de zi cu zi. Aşa cum după închiderea Academiei din Atena, la ordinul împăratului Justinian (527), nu se poate vorbi de o încetare a studiilor filosofice şi ştiinţifice în Imperiul Bizantin.

Jocurile navasartiene - în mare vogă după încetarea celor olimpice - se desfăşurau anual, timp de şase zile (11-16 august - stil vechi), la Bagavan (în Armenia de Apus, mai exact în regiunea actualului Alaşkert, situat pe afluentul răsăritean al Eufratului), la ele participând armenii din toate colţurile lumii. Se locuia în corturi şi, după ceremonia religioasă, începeau concursurile de trântă, luptă cu pumnii, alergare

pe diferite distanţe, ştafetă, aruncarea suliţei, sărituri, tir cu arcul şi praştia, călărie, hochei pe iarbă, polo călare etc. pe terenuri special amenajate, numite asparezuri.

Jocuri periodice s-au organizat Începând din sec. V d.Hr., În Armenia, Antiohia, Siria; o dată la trei ani, irlandezii organizau şi ei asemenea jocuri, cu mult Înainte de secolul X, dar şi după aceea, pe înălţimea sacră Tara, de la nord de Dublin; la Roma, cunoscutul Bonifaciu al VIII-lea, papă Între 1294 şi 1303, promotor al ideii de supremaţie a puterii bisericeşti asupra celei laice, a instituit Jubileul papal, constând din ceremonii în principal religioase, organizate după modelul Jocurilor Seculare.

Cele câteva iniţiative răzleţe, dar sudate în ideologia şi filosofia lor, dovedesc că nici o religie şi nici un imperiu nu distrug în întregime ceea ce s-a creat înaintea lor, ci preiau şi chiar desăvârşesc asemenea tradiţii.

4.2. Principalele arii culturale medievale în care s-au cultivat educaţia fizică şi sporturile

Marile manifestări ale lumii medievale (competiţii, întreceri, spectacole, întreceri tradiţional-

populare cu caracter sportiv, probe ale voinici ei sau bărbăţiei) se regăsesc în câteva arii culturale, la care şi mediul religios şi-a avut partea sa de contribuţie. Spiritul agonistic în Evul Mediu este mai temperat comparativ cu cel întâlnit la Jocurile panhellenice. Mai frecvente sunt reprezentaţiile cu demonstraţii sportive, care şi acestea se diversifică şi se diferenţiază substanţial în funcţie de zona geografică şi culturală care le cultivă.

Şi în societate a feudală, jocurile şi întrecerile au constituit unul dintre domeniile în care frustrările ascetismului medieval şi-au găsit compensaţii pline de armonie, frumuseţe şi vitalitate. Societatea feudală a Evului Mediu a acordat o deosebită atenţie turnirului, care îndeplinea în acelaşi timp şi o funcţie teatrală şi una mai puţin sportivă. În general, idealul bisericesc nu admitea preţuirea exerciţiului fizic şi a voiosului joc al forţei, decât ca element al educaţiei nobiliare, cu toate că etnografia ne arată, prin nenumărate fapte, cât de mult şi bucuros se măsura în jocuri şi probe ale voiniciei şi poporul medieval.

Pătrunzând mai în profunzimea lucrurilor, trebuie subliniat faptul că acelaşi ideal bisericesc creştin a fost de fapt o etică, o lege a omeniei, în care se regăsesc toate valorile morale fundamentale ale olimpismului. Căci, chiar în absenţa Jocurilor Olimpice, olimpismul a continuat să existe.

Nu putem evalua cu precizie dacă olimpismul şi valorile sale s-au îmbogăţit în această lungă perioadă medievală, aşa cum nu putem aprecia exact diferenţa între omenie şi spiritul cavaleresc - considerate valori fundamentale ale creştinismului - şi spiritul de fair-play, pe care îl regăsim în religia atletului olimpic din zilele noastre.

Astăzi ar fi imposibil să urmărim în istoria culturii şi civilizaţiei evoluţia olimpismului - un camarad de drum şi un partener credincios al mişcării sportive din majoritatea ţărilor Europei medievale - fără a ne opri la momentele sale importante din Evul Mediu, Renaştere şi Epoca Luminilor. Căci cine, dacă nu aceste epoci, au conservat cum au putut şi au făcut să reînvie structuri specifice din antichitatea culturii fizice, sportului şi olimpismului şi, în acelaşi timp, să netezească drumul pentru a intra cu cel puţin aceleaşi valenţe şi semnificaţii pe poarta Epocii Moderne?

Toate ideile, curentele, iniţiativele, interdicţiile, opoziţiile, faptele empirice sau accidentele pe tărâmul mişcării sportive şi olimpice - ca element permanent al istoriei culturii şi civilizaţiei - îşi au esenţa proprie, efectul propriu. Efect peste care se trece cu multă uşurinţă pentru a se ajunge cât mai repede la momentul Epocii Moderne.

Reluând o parte din cele afirmate în acest capitol prin prisma unor percepţii spaţiale şi temporale, trebuie să recunoaştem că prototipul Jocurilor Olimpice antice în ansamblu sau numai o parte din

manifestările sportive şi din ceremonialul şi tradiţiile lor au fost probate în numeroase centre europene care au desfăşurat pe acest tărâm o activitate neîntreruptă şi complexă. Iniţiativele lor - practice, mediatice, doctrinare etc.- sunt totodată şi propuneri făcute viitorului fenomenului olimpic şi olimpismului. Această problemă fundamentală nu este nici ea definitiv clarificată.

De la izvoare şi până în Epoca Modernă, educaţia fizică., sportul şi olimpismul ca atare au fost fie negate - mai cu osebire în Evul Mediu, fie admirate - începând din Renaştere. Însă, oricâte mutaţii au avut loc în modul de a le concepe, ele au rămas mereu o prezenţă între elementele componente ale civilizaţii, alimentându-se în permanenţă din trecutul atât de îndepărtat şi de glorios. In Epoca Luminilor (sec. XVIII - XX) este prezentă o mai mare fluiditate a ideilor olimpice, idei care au căpătat cu timpul un caracter mai coerent, mai apropiat de cele ce au fost ele cândva, îmbogăţindu-se, totodată., şi căpătând alte proporţii. Ele se corelează cu faptele istorice care susţin osatura Jocurilor Olimpice, ca instituţie tipic elenă, cu conceptul de olimpism ale cărui dimensiuni spaţio-temporale se lărgesc pe măsura înaintării în timp.

Asemenea evenimente cu încărcătură olimpică., dintre care unele produse de asociaţii olimpice naţionale, nu au avut o rezonanţă imediată în susţinerea şi propagarea Jocurilor Olimpice şi a olimpismului, însă le-au indus şi configurat prin anticipare.

Ele ilustrează un nou mod de gândire, un nou mod de a privi omul pregătit fizic, omul sportiv, climatul şi împlinirile de ordin olimpic [7, p. 94-107].

Poate că acel concept de "cetăţean al lumii", specific Epocii Luminilor, şi-a avut şi el rolul său în difuzarea şi globalizarea ideilor olimpice până la data evenimentului fondator (1894-1896). Spunem aceasta întrucât circulaţia oamenilor şi a ideilor este deosebit de mare în epoca iluminismului democratic modem, ceea ce a permis crearea unui climat propice propagării educaţiei fizice, internaţionalizării sportului şi olimpismului şi stabilirii de noi raporturi între sfera acestuia şi unele domenii ale creaţiei spirituale.

Aşadar, pe traseul ultimelor secole ce au precedat evenimentul reluării Jocurilor Olimpice, regăsim experienţe, iniţiative şi încercări ce aparţin italienilor, neamurilor germanice, englezilor, francezilor, românilor, grecilor, americanilor, canadienilor.

Experienţa acestora a produs o adevărată mutaţie în evoluţia în spaţiu şi timp a mişcării sportive şi a olimpismului către Epoca Modernă.

Dintre elementele ce fac dovada continuităţii acestor tradiţii, un loc central l-au ocupat scrierile cu tematică olimpică, descoperirile arheologice de la Olympia şi experienţele, iniţiativele care au transpus în practică ideile olimpismului. Multe dintre ele s-au păstrat în viaţa socială şi culturală la germani, englezi, italieni, români şi greci, până către ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

Structura şi ritualul, principalele caracteristici ludice, periodicitatea jocurilor organizate la aceste popoare în amintirea şi după modelul Jocurilor Olimpice ca instituţie a civilizaţiei antice sunt de fapt decupaje ale istoriei lor prezentate de Luminism civilizaţiei modeme şi contemporane. În desfăşurarea acestui proces istoric, idei privitoare la Jocurile Olimpice antice au existat în numeroase locuri de pe glob. Dar esenţial de urmărit este ce a pus, concret, fiecare în locul ideii, al tradiţiei [7, p. 95-108].

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Evul Mediu a putut transporta către prezent toate acumulările din domeniul educaţiei fizice şi sportului sau le-a şi îmbogăţit? � În ce constă caracterul de clasă al vieţii sportive medie vale (a cavalerilor şi a maselor

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 5.1. Autorii şi opera lor

Numeroşi pedagogi, medici, maeştri şi profesori de gimnastică ai acestei perioade şi-au înscris

numele în opera de ordonare a metodelor şi de sistematizare, întemeiată pe fundamente biologice şi psihopedagogice, a tuturor datelor, informaţiilor, mijloacelor acumulate până atunci de gimnastică.

Necesităţi de ordin ideatic, economic, dar şi considerente de altă natură, cum ar :fi generalizarea practicii exerciţiilor şi jocurilor în cât mai multe instituţii de învăţământ, i-au condus pe un mare număr de pedagogi, oameni ai armatei, psihologi către elaborarea unor proiecte şi modele concrete de valorificare pe o arie mai largă a valorilor oferite de educaţia şi cultura fizică.

Aşa au luat naştere în numeroase ţări europene adevărate şcoli sau sisteme, în spatele cărora s-au aflat Amoros (1770-1848) în Franţa, P.H. Ling (1776-1839) în Suedia, Jahn (1778-1852) în statele germane, Clias (1782-1854) în Elveţia, Amold (1759-1842) în Anglia, M. Tyrs (1832-1884) în Cehia, Gh. Moceanu (1835-1899) în România şi alţii.

Astăzi, numele acestor personalităţi, rămase în istoria fenomenului sportiv, nu ne mai spun prea multe, însă creaţiile şi contribuţiile lor nu sunt de trecut cu vederea, deoarece fiecare dintre ele a influenţat evoluţia acestui fenomen către nivelul atins în zilele noastre. "Amoros, de pildă, îşi întemeia metoda pe două principii (psihologie şi utilitarism), împărţind exerciţiile fizice în trei categorii: civilă, militară şi medicală.

El punea accent pe dezvoltarea centurii scapulo-humerale. Henri Clias, elveţian, care şi-a popularizat sistemele nu numai în Europa (Franţa, Anglia, Olanda),

ci şi în America, este considerat creatorul sistemului de gimnastică pentru preşcolari. F. Ludwig Jahn, autorul volumului Arta gimnasticii germane, rămâne creatorul unui sistem

original, întemeiat pe sporturi şi, în primul rând, pe gimnastica la aparate şi instalaţii variate amplasate în aer liber, în pădure - spaţii ce vor primi numele de Turnplatz.

A. Spiess (1810-1858), conaţionalul şi contemporanul său, s-a preocupat îndeosebi de formarea profesorilor şi instituţiilor capabile de a preda nu numai exerciţiile fizice, ci şi o altă disciplină şcolară.

Fr. Nachtegal (1777-1847) este întemeietorul şcolii daneze de educaţie fizică, influenţată la rândul ei de Guts Muths - personalitate a gimnasticii germane, autorul lucrărilor Gymnastik fur die Jugend (Gimnastica pentru tineret) şi Cartea Jocurilor - conţinând jocuri de mişcare cu o mare valoare motrică şi psihofizică.

P. H. Ling, întemeietorul în 1814 a Institutului Central de Gimnastică din Stockholm, este autorul valoroasei lucrări, apărută postum, Fundamentele generale ale gimnasticii.

Th. Arnold - este cel care, în Anglia vremii sale, a "sportivizat" educaţia fizică, împodobind-o cu întreceri şi concursuri, îndeosebi la fotbal, canotaj, atletism şi rugby. El a edificat la rugby, timp de 14 ani, o activitate originală, menită să amplifice sistemul competiţional pe acest tărâm.

M. Tyrs - a creat în Boemia un sistem de gimnastică utilitară, numit socolism (de la sokol - Şoim), menit să contribuie la regenerarea fiinţei umane. Sistemul avea ca deviză: sănătate, forţă, frumuseţe şi a fost aplicat şi la noi, îndeosebi în Transilvania [8. p.143-l83].

Gh. Moceanu - "primul profesor român de gimnastică" (N. Iorga), întemeietorul Şcolii de gimnastică şi scrimă din Bucureşti, care în 1875 dădea primii absolvenţi cu calificarea de maestru, echivalentă cu cea de profesor. Este autorul a numeroase cărţi de specialitate. O şcoală similară a

funcţionat la Iaşi sub conducerea lui Iacob Negrutzi - ambele încetând o dată cu fondarea ANEF- ului, în 1922 [8, p.25-73].

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � : � Ce au adus nou doctrinele şi sistemele de gimnastică dezvoltate în Europa occidentală în sec. XVIII-XIX? � Dar cele din 'Europa răsăriteană: Cehia, România, Rusia?

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 6.1. Civilizaţia europeană la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX

Din secolele XVI-XVII şi până azi, două mari epoci se disting în istorie: Epoca Modernă, care

ajunge până la sfârşitul primului război mondial, şi Epoca Contemporană, din 1918 şi până astăzi. Istoria acestei uriaşe schimbări - internaţionalizarea - face parte din procesul de modernizare a

lumii, declanşat în Europa Occidentală în secolul al XVIII-lea. Industrializarea şi urbanizare a, alfabetizarea şi intensificarea schimburilor social-culturale,

constituirea unor state care aveau în vedere dezvoltarea naţională reprezintă câteva dintre trăsăturile importante ale acestei epoci de triumf al capitalismului liberal.

Oamenilor acestei epoci le erau specifice alt mod de petrecere a timpului liber şi alte distracţii. Acest mod se afla în relaţie directă cu modernizarea economică, însoţită la rându-i de creşterea rară precedent a populaţiei (mai ales în Europa şi S.U.A.) şi de dezvoltarea, în consecinţă, a urbanizării şi a civilizaţiei urbane - mediu specific şi absolut necesar organizării unor manifestări sportive internaţionale.

De prin anii 1880, lumea cunoştea un nou val de invenţii tehnice şi o nouă revoluţie industrială, ceea ce a permis ca întreaga Europă să fie unită de căile ferate.

Franţa, Anglia, Germania (unificată şi ea în 1871, la un an după unificarea Italiei) sunt statele cele mai avantajate de industrializare şi urbanizare. Civilizaţiile asiatice au preluat în această perioadă multe elemente ale stilului de viaţă modem european şi ale valorilor filosofice morale. Biserica a fost puternic concurată de instituţiile statului, de teoriile ştiinţei şi de credinţele ideologice, dar se va adapta procesului de modernizare.

Arta, cultura, sporturile s-au extins mult în direcţia publicului de orice sex şi vârstă, ceea ce a avut darul de a stimula tendinţa naturii umane spre întrecere şi afirmarea întâietăţii ca trăsătură comună.

Abia în capitalism sau o dată cu naşterea acestuia, gloria încoronării pe stadion, precum odinioară la Olympia, acest privilegiu al grecilor care i-a singularizat printre popoarele lumii antice, a devenit un bun internaţional.

Tot mai mulţi intelectuali, artişti, oameni politici redescopereau de ce ,,0 victorie olimpică era în ochii grecilor mai glorioasă decât însuşi triumful militar în ochii romanilor" - cum afirma Cicero (Pro

Flacco, XIII, 31). I-a revenit Epocii Moderne meritul să ofere civilizaţiei un model de Jocuri Olimpice, de data

aceasta "nu ca o sărbătoare a unui singur popor, ci a sportivilor din toată lumea [2, p. 48]. Abia acum, prin organizarea acestor mari competiţii internaţionale periodice, programate şi ca

mijloc de înţelegere şi apropiere a popoarelor lumii, mai activ decât barierele care le separau, stadionul

olimpic şi activitatea sportivă în genere aveau să-şi completeze sistemul de valori pentru care fuseseră create.

La începutul secolului al XX-lea, Jocurile internaţionale periodice, îmbogăţite cu noi trăsături în Epoca Modernă (menite să anuleze exclusivismul naţional, al celui masculin, al unui singur oraş etc.), vor deveni olimpice peste tot, în toate continentele.

Modernitatea a mai însemnat şi actualizarea sistemului de valori cultivate de sportivizare şi olimpism şi revizuirea modelului de educaţie fizică pentru a deveni un produs civilizator armonios al lumii. Acest proces se încadrează în momentul istoric al statului-naţiune (1850-1914). În acest interval s-au organizat jocuri naţionale de inspiraţie olimpică în foarte multe ţări şi din ce în ce mai bine, care au pus în evidenţă şi alte valori ale sportului, nescoase încă la iveală de experienţă. Mai direct spus, la baza revitalizărilor autentice şi la fixarea începutului epocii lor moderne a stat internaţionalizarea activităţii sportive ca mijloc de schimb cultural şi civilizator.

Dacă Jocurile Olimpice antice au ieşit învingătoare şi nu au rămas un balast al trecutului, acesta este meritul Renaşterii, Umanismului şi culturii europene moderne - adevărate piscuri ale culturii şi civilizaţiei universale. Căci aceasta din urmă "nu izgoneşte nicidecum ideile şi năravurile naţionale, ci numai le îmbunătăţeşte spre binele naţiei în particular şi al omenirii în general" - afirma învăţatul moldovean Mihail Kogălniceanu, un sprijinitor constant al ideilor şi iniţiativelor lui Evanghelie Zappa - cel care a ales tot ceea ce se potrivea şi putea fi re integrat gândirii Epocii Moderne, punând astfel bazele unei sinteze ce va deveni universală: Jocurile inaugurate la Atena, la 1859.

6.2. Reluarea şi internaţionalizarea Jocurilor Olimpice

Modernizarea Jocurilor Olimpice a fost şi este un proces continuu, început cu mult înainte de

perioada 1892-1896, ultima etapă a trecutului. Proces care reflectă voinţa de a satisface trebuinţele noii generaţii în acest act cultural: dreptul Epocii Moderne de a se regăsi şi pe terenul sportului şi olimpismului.

Pentru ca olimpismul să poată funcţiona cu adevărat la scară internaţională, era necesar ca cineva să se implice concret într-un asemenea proces. Va fi rândul Franţei să păşească pe acest drum istoric, cultura ei având tocmai o asemenea specificitate: universalitatea.

Puţini dintre autorii care au scris despre istoria olimpismului s-au oprit şi asupra dificultăţilor pe care le-a traversat Franţa lui Coubertin pentru a patrona modernizarea şi universalizarea Jocurilor Olimpice.

Majoritatea lor l-au supraîncărcat cu iniţiative şi răspunderi pe Pierre de Coubertin şi atât. Însă, pentru a da naştere Jocurilor Olimpice internaţionale moderne, pe care tot Atena le va găzdui

în continuarea celor zappeiene, trebuiau depăşite fărâmi ţări le de până atunci ale mişcării olimpice şi olimpismului în genere şi instaurate definitiv principiile unificatoare.

Ele condiţionau îmbogăţirea vechilor jocuri panelenice cu calitatea de universalitate. Dacă această calitate nu a putut fi dobândită la 1859 - la prima ediţie a jocurilor "preolimpice" de la Atena -, ea a devenit posibilă abia peste patru decenii, ca urmare a cultivării şi cunoaşterii depline a atributelor şi valorilor olimpismului şi a probării tuturor acestora.

Pentru prima dată în istorie, câteva reuniuni, desfăşurate la Paris, au fost dedicate dezbaterii unor probleme ardente ale vieţii sportive (amatorismul, internaţionalizarea, reluarea Jocurilor Olimpice etc.) în vederea elaborării unor puncte de vedere menite să reformeze şi să modernizeze acest fenomen social la nivel naţional şi internaţional.

Coubertin, devenit între timp secretarul general al Uniunii Societăţilor Franceze pentru Sporturile Atletice, s-a implicat foarte mult în acest demers istoric, afirmându-şi vocaţia de restaurator.

În seara de 25 noiembrie 1892, când în amfiteatrul de la Sorbona se aniversau cinci ani de la constituirea Uniunii pe care o conducea, Pierre de Coubertin îşi încheia expozeul intitulat "Les exercices physique dans le monde moderne" cu cele mai optimiste gânduri.

Ridicând mâna şi ţintind auditoriul, Coubertin a mai spus: "Trebuie să internaţionalizăm sportul, trebuie să organizăm Jocuri Olimpice!".

Era pentru prima dată când acest francez cu rădăcini italiene, devenit apostol al elenismului din stadion, îşi făcea publică propunerea de renaştere a Jocurilor Olimpice.

Propuneri asemănătoare mai fuseseră făcute şi până atunci, însă nu de la o asemenea tribună a amfiteatrului celebrei universităţi pariziene. Aici avea să se pună capăt disipării care dominase olimpismul până atunci, dar care îşi semnalase prezenţa în jocuri naţionale de tip olimpic la Rondeau (Franţa), în unele oraşe germane, la Ramlosa (Suedia), Much Wenlock (Ţara Galilor), Birmingham sau Welington (Marea Britanie), Bucureşti (România), Atena (Grecia - până în anii 1890) etc. Întrecerile olimpice locale, federale, naţionale îşi făcuseră datoria şi în ceea ce priveşte cultivarea tradiţiei instituite la Olympia. În această ultimă fază însă, ele riscau să rămână mărturii ale nonuniversalizării acestui element al civilizaţiei, ameninţat de încremenire în tiparele şi prescripţiile naţionale.

Sociologul şi pedagogul francez a înţeles că în lumea vremii sale sportul poate juca un rol important de progres şi apropiere socială şi, de aceea, şi-a tradus convingerea în cunoscuta deviză: "Toate sporturile pentru toate naţiunile!". Spiritul olimpic pe care Coubertin îl vedea introdus în educaţia generală a naţiunilor constituia pentru el, la celule de guerison", care în final va vindeca sau tămădui "le geme humain", indiferent de clasă. Încă din 1890 Coubertin ţinea să sublinieze că "oricine, muncitor sau student, care militează pentru integritatea sportului poate servi, cu drepturi egale, ideea olimpică (...)", întrucât, în viziunea sa, sportul nu era "un timp liber luxos şi o activitate destinată câtorva...", ci un bun educaţional al tuturor, o compensare pentru munca intelectuală. Aşa cum mărturisea mai târziu în Amintiri despre

Olympia, Coubertin intenţiona să reînnoiască ,,nu forma, ci însuşi spiritul acestei instituţii milenare", în care să se îmbine "elenismul şi progresul într-un întreg inseparabil". El dorea să confere Jocurilor moderne "aceeaşi etică pe care o aveau în epoca antică şi care se manifestă câteodată şi în cavalerismul de tip medieval".

În postura sa de activitate fizică şi de competiţie, accesibilă tinerilor din întreaga lume, rară deosebire de ideologie, rasă, condiţie socială etc., sportul putea deveni, în viziunea lui Coubertin, un mijloc de contact între diferite culturi şi un instrument de concordie, solidaritate şi pace care merită să se transforme într-un bun universal.

Reluarea Jocurilor Olimpice nu era motivată la el de cucerirea medaliilor, doborârea recordurilor, afirmarea personalităţii, a superiorităţii unei şcoli sportive ori ideologii, delectarea publicului etc., ci numai de scopul nobil de dezvoltare a sănătăţii tinerilor de ambele sexe, de a-i face mai buni, mai apropriaţi, mai prietenoşi, mai loiali, astfel ca prin activitatea lor să contribuie la prietenia şi buna înţelegere între popoare, la pacea, progresul şi fericirea lumii.

,,O, Sport, tu eşti Pacea! Tu statorniceşti legături fericite între popoare, înveţi tineretul lumii să se respecte"; "Să te cunoşti, să te stăpâneşti, să te învingi, iată frumuseţea eternă a sportului, aspiraţiile adevăratului sportiv şi condiţiile succesului său" - acesta ar fi în cele din urmă modelul de sport şi de sportiv conceput de Coubertin.

Model care transcende condiţia umană, ideea de fraternitate între oameni şi umanitate.

Model care invită la reflecţii şi la repunerea în discuţie a unor opinii şi experienţe de la sfârşitul secolului XIX. De altfel, umanitate a trebuia să regăsească în moştenirea trecutului forţele susceptibile de a construi viitorul formelor de educaţie fizică şi sport, măcar şi pentru a nu spori riscurile ignorării acestor mijloace de cultivare psihofizică.

Civilizaţia şi cultura vremii dispuneau de tot ceea ce era necesar pentru a face să strălucească din nou soarele olimpic, mai întâi în Europa.

Olimpismul însă nu reapărea în civilizaţia modernă "pentru a juca un rol local sau trecător. Misiunea care i-a fost încredinţată este universală şi seculară. El este ambiţios; lui îi trebuie tot spaţiul şi toate timpurile" - arăta adesea Pierre de Coubertin în luările de cuvânt şi în scrierile sale.

Deci, nu numai Europa şi Statele Unite, unde în virtute a unor evenimente din istoria lor se aflau ţările ce ţineau de spiritul Occidentului, ci şi teritoriile de sub influenţa celorlalte două mari tradiţii culturale: a Indiei şi a Chinei. Zikoro (Jigoro) Kano, de pildă, era chiar omologul asiatic al lui Coubertin, numai că japonezul (devenit membru CLO.) propovăduia atunci valori educative considerate naţionaliste.

La 1 august 1893, Consiliul Uniunii Societăţilor Franceze de Sporturi Atletice decidea să susţină organizarea unui Congres Internaţional pentru a discuta şi problema amatorismului, foarte importantă în epocă. Congresul a fost fixat pentru luna iunie a anului următor. Cadrul organizatoric şi ideologic creat era foarte prielnic internaţionalizării sportului.

Era mai important de a internaţionaliza sportul, chiar înainte de a-l populariza. În vara anului 1894 (16-23 iunie), avea loc la Sorbona (Paris), sub preşedinţia rectorului G6rard,

Congresul Internaţional Atletic în problema amatorismului în sport. Un număr de douăsprezece ţări, prin delegaţii lor proveniţi din zeci de organizaţii sportive, urmau să dezbată cele mai ardente probleme ale vieţii sportive şi mişcării olimpice moderne, chemate să ia mai activ parte la opera de împlinire a omului printr-o educaţie care să nu rămână indiferentă la ritmul evoluţiei sale şi la ansamblul procesului unei transformări mature.

La punctul VIII al programului congresului se afla tema "Despre posibilitatea restabilirii Jocurilor Olimpice. În ce condiţii ar putea fi ele restabilite". Nu apelăm la cele discutate sau la mărturiile ulterioare, prezentate mai detaliat în "Le journal de la Jeunesse", de pildă, numerele 1123-1147, din 1894, şi nu apelăm pentru că ştim foarte puţine lucruri despre cele discutate de reprezentanţii ţărilor care şi-au dat consimţământul, liber şi voluntar, în faţa obiectivelor şi mutaţii lor propuse de acest congres. În cunoştinţă de cauză, bineînţeles.

Congresul şi celelalte reuniuni pariziene din anii 1892-1894 s-au constituit în adevărate tribune de dezbatere şi propagare a olimpismului modem, căruia doar internaţionalizarea îi lipsea, pentru ca pretutindeni în lume sportul să fie pus în slujba dezvoltării armonioase a omului.

Participanţii la aceste manifestări, unde s-au pus bazele unei ample mişcări prin care spiritul olimpic al Vechii Elade, renăscut în Epoca Modernă, începea să se extindă şi acolo unde civilizaţia greacă nu ajunsese, aşteptau să se pronunţe asupra celor două mari probleme: reluarea Jocurilor Olimpice şi internaţionalizarea lor. Plutea în aer ideea că aceste jocuri sunt mijlocul cel mai propice de a se servi de sport ca de un lanţ de unire definitivă a popoarelor lumii.

Această dublă aşteptare se înscria în împlinirile programatice ale congresului de la Paris, instanţă primă şi superioară a evaluării olimpismului, ce urma să primească legile lumii moderne - temeiul dezvoltării şi autorităţii sale ulterioare.

În finalul lucrărilor, delegaţii au acceptat în unanimitate "ideea celebrării de acum înainte, la fiecare patru ani, şi pe rând în diferite ţări, a Jocurilor Olimpice, cuprinzând toate formele de exerciţii folosite în lumea civilizată". Acesta a fost textul oficial prin care Jocurile Olimpice reapăreau pe scena

lumii, dezbrăcându-se de diviziunile etnice şi îmbrăcând haina unor etape de parcurs prin care olimpismul participa la modelul de perfecţiune şi la formarea unor calităţi şi valori recunoscute de ordinea frumoasă şi bună a lumii.

Se reamintea că regenerarea speţei umane prin reînvierea mijloacelor de educaţie cetăţenească întrebuinţate de Vechea Eladă şi necesitatea instaurării unor "relaţii prieteneşti între popoare au impus organizarea din patru în patru ani a unor competiţii sportive cu caracter modem, la care să fie invita te toate ţările". Cam în aceiaşi termeni se exprima şi Pierre de Coubertin. Jocurile Olimpice, arăta el, au fost reluate "nu pentru a distra publicul sau a servi ca trambulină concurenţilor pentru o carieră profesionistă şi cu atât mai puţin pentru a demonstra că un sistem politic este superior altuia", ci pentru a crea "un spirit de prietenie internaţională şi de bună înţelegere, pentru a contribui la pacea şi fericirea lumii".

Congresul din 1894 a aruncat pentru prima dată o punte între tradiţia grecească a olimpismului, veche de milenii, şi înţelegerea sa ultimă şi eternă: universalitatea.

Componenţa delegaţiilor venite la Congresul de la Paris, cât şi a Comitetului Internaţional Olimpic ales atunci (din: Grecia, SUA, Anglia, Italia, Belgia, Rusia, Suedia, Boemia, Ungaria, Argentina, Noua Zeelanda şi Franţa) reflectă aria naţiunilor convertite voluntar la valorile olimpismului şi reacţia lor la chemarea Franţei de a se elabora bazele teoretice ale participării cât mai multor ţări la această sărbătoare a lumii sportive.

De acum înainte problema va fi doar una singură: cât de internaţionale pot fi Jocurile Olimpice. Cât priveşte renaşterea tradiţiei Jocurile Olimpice, Pierre de Coubertin, "departe de a fi singurul

(ori primul) renovator, el împarte cu alţii cinstea (ori faima) de a fi luptat pentru reluarea lor. Însă, spre deosebire de toţi aceştia, el a dus lucrurile mai departe".

"Toţi aceştia" nu mai erau în viaţă. Ei au dus procesul modernizării Jocurilor Olimpice până acolo unde le-au ajuns zilele. A fost mai greu pentru Zappa, de pildă, să pună în funcţiune antica instituţie a olimpismului, la 1859, decât le-a fost celor care s-au folosit de inerţia acestei mişcări în anii 1894-1896, când la Atena se desfăşuraseră deja patru ediţii de jocuri Zappeiene, jocuri preolimpice pornite în istoria modernă de aromânul Evanghelie Zappa din România.

Coubertin nu a omis din subaprecierile sale privind aceste iniţiative (taxate de el drept "încercări nereuşite") nici aportul celuilalt înaintaş: englezul Brookes.

Pentru tânărul Coubertin, Brookes trecea drept un medic romantic căruia îi aprecia ideile educative, dar care "aparţinea unei alte epoci". Noi ştim că au fost şi alte nume care au înnodat firul rupt cu antichitatea Jocurilor Olimpice. Ele trebuie aşezate la locul cuvenit în istoria olimpismului, deoarece ideea re luării şi a probării jocurilor, în vremea lor, le aparţine.

6.3. Educaţia fizică a femeii. Admiterea sportivelor în programul Jocurilor Olimpice

Se apropia sfârşitul secolului al XIX-lea şi nu se instaurase definitiv mentalitate a că lumea este

alcătuită din bărbaţi şi femei. Mişcarea socială de ameliorare a situaţiei femeii, de câştigare şi apărare a drepturilor sale depline, era destul de susţinută la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar nu atât de temeinic încât să fie înfrântă o veche prejudecată şi în domeniul sportului. Însuşi pedagogul Coubertin nu ieşea din modele le paideice ale vremii, considerând şi el că "Jocurile nu sunt un loc pentru femei".

Astfel că Jocurile Olimpice au început în Epoca Modernă tot ca şi cele antice: fără sportive şi numai la sporturile individuale. Dacă şi la ediţia din 1896, de la Atena, sportivele au lipsit din programul olimpic, aceasta nu echivalează cu excluderea sau cu neadmiterea lor.

Trebuie să acceptăm şi alt criteriu, valabil pentru mai multe domenii, şi anume: neimplicarea femeii pe acest tărâm ca alternativă de afirmare a personalităţii.

Creşterea interesului ei pentru obţinerea performanţei în sport, în speţă la sporturile olimpice, a fost stimulată intens de mişcarea feministă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Aşa se face că femeile au debutat la Jocurile Olimpice moderne abia la ediţia a II-a, cea din 1900 de la Paris. Mai întâi la tenis şi golf, apoi la tir cu arcul, nataţie etc.

Turneul feminin de tenis a apărut în programul Jocurilor tocmai ca urmare a presiunilor făcute de mişcarea feministă, al cărei congres s-a ţinut în capitala Franţei, cu prilejul aceleiaşi Expoziţii Universale care a prevalat şi mişcarea olimpică în genere.

După anul 1900, mişcarea feministă avea să provoace tulburări violente cu sufragetele lui E. Pankhurst, care revendicau dreptul de vot pentru femei.

Probele atletice pentru sportive au apărut abia la Jocurile Olimpice din anul 1928, de la Amsterdam.

După 80 de ani de mişcare olimpică, numărul probelor feminine din programul Jocurilor Olimpice (Montreal - 1976, supranumită "Olimpiada Nadiei Comăneci") ajunsese la 49, aproape 30% din totalul lor. O încercare de a sparge iarăşi unitatea "individului" psihofizic a avut loc în anul 1984, când au fost organizate Jocurile Olimpice Feminine de la Hargreaves.

La Jocurile Olimpice de la Sydney (2000), când s-au aniversat 100 de ani de când primele sportive au luat startul olimpic, circa 35% din totalul concurenţilor erau competitoare.

Aceste câteva date ilustrează un aspect al civilizaţiei moderne, o realitate socială al cărei preludiu se află la răspântia dintre secolele XIX şi XX.

Atunci, ultimii "barbari" au fost înfrânţi. Se punea capăt Jocurilor Olimpice masculine. Acest act reparatoriu provocat şi inspirat de mişcarea feministă a avut şi menirea de a adăuga

olimpismului o nouă valoare, ce va fi înscrisă definitiv în sistemul său axiologic: valoarea mişcării şi activităţii sportive pentru oricine şi indiferent de sex. Dându-se libertate totală educaţiei olimpice, devenea tot mai clar că omenirea, dacă doreşte să supravieţuiască, trebuie să pună pe primul plan civilizaţia, valorile umane din sistemul modem de valori.

Aceasta înseamnă şi o muncă mai susţinută pentru conştientizarea tuturor valorilor educaţionale ale sportului în genere.

6.4. Pentatlonul artelor în perioada interbelică

Organizarea în paralel cu Jocurile Olimpice a unor manifestări artistice datează din Antichitate.

Când se afirmă că "Pe stadion s-a născut sculptura" nu se face decât să se constate o evidenţă. Însuşi stadionul nu poate fi redus la un simplu aranjament geometric de materiale.

Există o dialectică, mai puţin tratată de istoricii artei, care apropie lumea artelor de lumea palestrelor şi a stadioane lor - edificii care sunt infinit mai mult decât linii, proporţii şi reguli. Această interconexiune, reprezentativă în evoluţia civilizaţiei, a creat o sinteză socio-culturală ce poate fi considerată drept memorie a unui trecut istoric. Convergenţa arhitecturii sportive (bazele sportive olimpice sunt, de fapt, realizările celor care au fost câştigătorii concursurilor organizate în prealabil în materie de concepţie, originalitate a formelor, tehnicilor şi materialelor puse în operă) cu celelalte arte şi cu probele olimpice a dat naştere unui însemnat spaţiu cultural şi civilizator, prielnic dezvoltării unor tipuri de produse care au mijlocit accesul fiinţei umane la realitatea sportivă.

Aici este locul să reamintim că arta apare acolo sau/şi atunci când practica din stadion nu ajunge sau nu-i de ajuns pentru a cuprinde şi explica toate mesajele şi valorile pentru care este contemplată. Au dovedit-o în literatura de inspiraţie olimpică Simonides, Bakkhylides, Pindar, în sculptură Praxiteles (cu celebrul Hermes), Polyclet, Myron, Lysipp şi alţii, rară a mai vorbi despre celelalte arte plastice, de muzică, teatru etc. Este suficient să reamintim că, printre cei care au ilustrat cu numele lor tragedia, matematica, filosofia, istoria şi alte domenii, se află şi Euripide, Pitagora, Empedokles, Platon şi alţii (unii chiar încoronaţi la Jocurile panelenice), participanţi la formarea, cunoaşterea şi răspândire a olimpismului prin creaţiile şi talentul lor. În fond, noi cunoaştem lumea sportului şi a olimpismului din Antichitate într-atât cât au putut fi descrise şi ilustrate în lucrările lor de nume, cum sunt cele de mai sus.

De altfel, Coubertin a explicat undeva că "Ceea ce a strâns odinioară la Olympia şi a grupat în jurul sporturilor antice pe scriitori şi pe artişti n-a fost nicidecum întâmplarea.

Din această neasemuită întrunire s-a născut prestigiul de care s-a bucurat atâta vreme instituţia ... (ca ansamblu de entităţi de sine stătătoare n.n.).

Vrând să renovez nu forma, ci principiul milenarei instituţii, trebuia să încerc să înalţ şi puternicele contraforturi care au sprijinit-o altădată: contrafortul intelectual, contrafortul moral...".

Propunându-şi să lărgească arena olimpică, adăugându-i astfel de întărituri pentru a deveni un loc de contemplaţie a valorilor artişti ce şi literare, Coubertin se asigura, de fapt, că şi olimpismul Epocii Modeme participă la ideea Frumosului, se poate exprima în mai multe feluri, se va îmbogăţi cu noi valori şi va putea atinge cotele maxime ale evoluţiei sale.

Pierre de Coubertin a avut meritul excepţional de a fi descifrat care dintre manifestările şi tradiţiile sportive ale Greciei antice au evoluat în mijloace autentice de educaţie şi cultură olimpică. El este primul care va recupera aceste bunuri ale olimpismului ca element de progres în ordinea civilizaţiei universale şi va pune la adăpost valorile lui eterne: pacifismul, universalitatea, ciclicitatea sacră a olimpiadelor etc. Pedagogul francez este autorul unei definiţii doctrinale a olimpismului, a cărui putere distinctivă emana şi din il1terferenţa sa cu mai toate artele şi ştiinţele: olimpismul reprezintă "esenţa unei culturi distincte a corpului", bazată pe spiritul de armonie umană şi nu doar pe cel de exersare strictă a organismului. Acest sens presupune abordarea antrenamentului şi a competiţiei într-un context mai larg, unul care vizează şi împlinirea "cerinţei perfecţiunii morale". A pune în relaţie aceste componente, care au lipsit la primele ediţii ale Jocurilor Olimpice modeme, cu fenomenul olimpic însemna completarea lui cu o dimensiune de mare valoare. După o olimpiadă, jocurile puteau redeveni un rezumat pe patru ani al activităţii sportive, literare şi artistice, un prilej ideal pentru concurenţii olimpici şi slujitorii artei de a-şi prezenta culmile atinse în demersul lor în acest răstimp. Prin această simbioză avea să crească aportul elementelor chemate să contribuie la îmbogăţirea spirituală - condiţie esenţială a progresului cultural şi al civilizaţiei -, iar Jocurile Olimpice modeme şi contemporane aveau să se afirme ca "imagine a lumii".

Începând cu Jocurile Olimpice din 1928, de la Amsterdam, câştigătorii întrecerilor artistice au fost declaraţi şi ei campioni olimpici, decernându-li-se medaliile în acordurile imnului lor naţional. Atunci, lucrarea de istorie şi exegeză a sportului, realizată de ungurul Mezö Ferenc, Istoria Jocurilor Olimpice, a fost distinsă cu medalia de aur (fără a fi operă de artă), fiind una dintre cele mai complete, citabilă şi azi pentru valoarea ei.

Abia cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1936, de la Berlin, s-au depăşit parţial limitele de natura organizării, Pentatlonul muzelor înregistrând astfel un remarcabil succes. Un număr de 774 de candidaţi din întreaga lume au participat atunci cu lucrări la concurs, care evidenţiau şi în vremurile interbelice dubla ipostază a fenomenului olimpic: una individuală, accesibilă simţurilor, şi alta de natura principială, accesibilă intelectului.

Festivalul Olimpic al Artelor şi tabăra olimpică a tineretului (peste 400 de participanţi din întreaga lume), care s-au desfăşurat cu prilejul celei de a XXVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Sydney, din anul 2000, au dat o semnificaţie aparte acestei interferente, reconfirmând necesitatea însumării continue a valorilor realizate de omenire în răstimpul unei olimpiade. Astfel de manifestări comune sunt totodată şi o invitaţie sau o provocare la organizarea lor cotidiană pe plan naţional, regional şi local, pentru a încuraja creaţiile originale după modelul Pentatlonului olimpic.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� Care sunt momentele reprezentative din evoluţia mişcării sportive universale la răscruce a secolelor XIX şi XX? � Ce rol au avut Franţa şi Pierre de Coubertin în reluarea Jocurilor Olimpice în Epoca Modernă? � România şi românii în arena olimpica

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � 7.1. Dacă vrei să distrugi o civilizaţie întrerupe-i Jocurile Olimpice

Un principiu indispensabil pus în lumină şi de Coubertin se referă la necesitatea antrenării omului

în activitatea sportivă, cea care contribuie esenţial la ameliorarea calităţii sale, calitate care determină de fapt însăşi societatea.

"Pentru ca 100 de oameni să se ocupe de cultura fizică, 50 trebuie să facă sport, 20 trebuie să se specializeze în domeniu; pentru a avea 20 de specialişti, 5 trebuie sa fie capabili de performanţe extraordinare...".

Asociem acestui aforism şi punctul de vedere exprimat în valorosul periodic bucureştean "Revista Automobilă", cu prilejul aniversării a două decenii de mişcare olimpică modernă. In numărul din februarie (anul VIII, nr. 98) 1914, an când forul olimpic naţional lua numele de Comitet Olimpic Român, se arăta: "Un fapt este cert, şi anume că sportsmenii adunaţi în stadiurile lumii de azi cu prilejul celebrării unora din noile olimpiade, aplaudă în campionii de acum pe poporul care a putut să-şi facă oameni ca ei, iar nu pe zeii care au înzestrat pe om cu asemeni calităţi fizice, cum făceau clasicii noştri...".

Afirmaţiile de mai sus sunt în ton cu cele ce aveau să se discute la Paris, la Congresul din 17 iunie 1914, care marca a XX-a aniversare de la fondarea mişcării olimpice moderne. Între altele s-a desprins din discuţii că procesul de influenţare a lumii în a considera activitatea sportivă o caracteristică socială, proces început în anii 1896, trebuia continuat, el fiind de fapt unul din sensurile olimpismului.

Un punct mai delicat, prezent şi în alocuţiunea lui Coubertin de la ceremonia de deschidere a congresului, se referea la necesitatea de a cultiva unele principii, ca democraţia, egalitatea şanselor, fraternitatea între oameni, chiar şi atunci când aceştia doresc să devină campioni, folosindu-se pentru atingerea ţelului de toate atributele lor fizice şi psihice.

S-a pus pe seama lui Coubertin, dar nu lui îi aparţine aforismul: "Cel mai important lucru în Jocurile Olimpice nu este să câştigi, ci să participi, după cum cel mai important lucru în viaţă nu este triumful, ci lupta. Nu este important să depăşeşti praguri, ci să dai tot ceea ce poţi".

Reflecţia îi aparţine lui Talbott, episcopul de Pennsylvania, şi a fost rostită cu ocazia unei ceremonii din timpul Jocurilor Olimpice de la Londra (1908). Ea sugerează că nimeni nu pierde şi toţi au de câştigat şi a fost adoptată de mişcarea olimpică, întrucât încurajează optimismul controlat.

Cine se gândea, la începutul secolului XX, când civilizaţia Europei strălucea în toate domeniile, iar în câteva centre ale frumuseţilor ei geniul uman reaprindea tot la patru ani flacăra olimpică, întreţinând-o vie pe timpul sărbătorii popoarelor lumii, cine se gândea să curme pacea olimpică, pacea sacră?! Şi totuşi, această primă instituţie suprastatală prin care unele ţări şi popoare au reuşit să iasă din izolarea în care trăiau, cu sistemul ei de valori, a fost înfrântă la 1914, atunci când luminile s-au stins în Europa pentru patru ani de zile. Vocea păcii şi sărbătoarea însăşi trebuiau cerute acum de la Versailles, arhitectul păcii postbelice.

După Primul Război Mondial, şi mişcarea olimpică ieşea complet schimbată. Prin dispariţia ultimelor patru mari imperii (german, rus, habsburgic şi otoman) şi apariţia a noi state în locul lor, se instaura în perioada interbelică (1918-1939) o nouă ordine olimpică. Garantul noii ordini mondiale privind respectarea independenţei şi a integrităţii teritoriale avea să fie Societatea Naţiunilor, organizaţie internaţională, constituită în aprilie 1919, la Versailles.

Harta mişcării olimpice avea să se modifice, asemănându-se din ce în ce mai mult cu cea de astăzi.

Europa îşi pierdea rolul dominant în !lunea olimpică, locul ei fiind luat de Statele Unite ale Americii, clasate pe primul loc la toate ediţiile interbelice ale Jocurilor Olimpice, cu excepţia celei din 1936, unde au ocupat locul secund, după Germania, ţară organizatoare.

Desfăşurat timp de patru ani, războiul nu a permis sportivilor să se pregătească pentru Jocurile Olimpice din 1920, decât după încheierea lui, în toamna anului 1918. Pentru ediţia a VII-a a Jocurilor de la Anvers, Comitetul Olimpic Belgian a hotărât să nu trimită invitaţii ţărilor care luptaseră împotriva Antantei: Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Şi de teamă că mai ales germanilor nu li se va putea asigura securitatea. Şi nici Rusiei, unde comuniştii întemeiau un altfel de stat, ml stat federal, care din anul 1922 a luat numele de URSS.

După 1918, pacifismul avea să devină un curent politic important, asigurarea unei păci universale durabile şi înţelegerea între naţiuni fiind susţinute de întreaga mişcare olimpică interbelică.

Schimbările teritoriale produse prin sistemul de la Versailles, şi îndeosebi reorganizarea Europei Centrale şi a Balcanilor şi apariţia fie a unor state unitare (Polonia, Austria, Ungaria, România), fie federative (Cehoslovacia, Iugoslavia), au adus şi pe stadionul olimpic acest subiect de tensiune.

Comitetul Internaţional Olimpic a re simţit şi el, ca şi întreaga mişcare olimpică, aceste tensiuni, sporite de ideea de revanşă a Germaniei, de nivelul mai redus de dezvoltare a ţărilor Europei răsăritene, unde Finlanda şi Ţările Baltice deveneau independente din anul 1920, de interesele anglo-franceze în Orientul Mijlociu, de activitatea nocivă a Internaţionalei Comuniste (Komintern), creată de Moscova în 1919, de apropierea Germaniei de Uniunea Sovietică - ambele izolate şi confrunta te cu alianţa puterilor învingătoare şi intrate mai târziu în Societatea Naţiunilor. Aceste probleme, şi în primul rând cele de natură ideologică: extremismul fascist şi comunist, nu numai că nu au ocolit, dar au perturbat intens şi pentru mulţi ani activitatea mişcării olimpice interbelice, confruntată şi ea cu marea criză economică din anii 1929-1933 şi cu politica de revizuire a frontierelor, devenită mai agresivă după venirea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933).

"Toate sporturile pentru toate naţiunile!" a devenit deviza mişcării olimpice de după Pacea de la Versailles, pace care a avut un rol hotărâtor în procesul desăvârşirii naţiunilor.

Anii imediat următori marchează şi perioada de avânt a activităţii sportive muncitoreşti şi de masă şi de afirmare a naţiunilor pe scena mişcării olimpice: de la 29 de naţiuni participante la Jocurile Olimpice de la Anvers (cu una mai mult faţă de Jocurile Olimpice din 1912), la 44, la Jocurile desfăşurate peste patru ani (în 1924) la Paris.

În perioada 1924-1928, perioadă de destindere internaţională şi avânt economic, asemenea cluburi muncitoreşti fiinţau în toate centrele industriale ale lumii. Unele dintre ele erau afiliate la Internaţionala Roşie (comunistă) a Sportului (Sportintem), cu sediul la Moscova, sau la cea Galbena (social-democrată), cu sediul la Amsterdam. Ambele concurau mişcarea sportivă şi olimpică propriu-zisă, căutând să-şi organizeze propriile Jocuri Olimpice muncitoreşti.

Pe de altă parte, chiar congresele organizate cu regularitate de către C.I.O. s-au întrerupt după primele nouă, foarte puţin lipsind ca un număr de 17.000 de sportivi

antifascişti din diverse ţări să se întâlnească la "Olimpiada de la Paris" (sic), preconizată a se desfăşura în perioada 11-15 august 1934 - cum anunţa mass-media vremii (v. detalii în cartea noastră, p .181 şi urm.).

De altfel, încă din vara anului 1932 (30 iulie-14 august), în timpul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles (S.U.A.), sportivii francezi şi polonezi, nu neapărat fii de muncitori, la intonarea imnului Germaniei nu au salutat ridicându-se în picioare, conform uzanţelor, manifestându-şi astfel protestul lor împotriva ascensiunii fascismului.

Elemente ale acestor atitudini şi manifestări proveneau în bună parte din realitatea de zi cu zi, dar şi din "mesajul către tinerii tuturor popoarelor lumii", lansat de Coubertin în anul 1927 şi repetat oarecum peste doi ani în aceasta sinteză: "Viitorul civilizaţiei nu rezidă în fundamentări ale politicului sau economicului - el este dependent doar de orientarea procesului educativ".

7.2. Valori fundamentale ale sportului şi olimpismului

Revizionismul şi degradarea relaţiilor internaţionale au întrerupt pacea olimpică interbelică la un

sfert de secol, după care Jocurile au fost din nou suspendate în anii 1940 şi 1944. Istoria se repetă, fără ca omenirea să-i fi învăţat lecţiile, deci printre altele, rară să respecte

intervalul sacru de o olimpiadă pentru rezolvarea eventualelor conflicte. După încheierea păcii (9 mai 1945), noua epocă istorică venea cu specificul ei, cu dreptul ei la o

cultură şi civilizaţie proprii, dar şi cu datoria de a conserva şi spori aceste bunuri. Pe fondul deteriorării relaţiilor dintre SUA şi URSS, care a marcat începutul bipolarizării lumii şi în curând al Războiului Rece, Jocurile Olimpice erau cât pe ce să dispară din Istorie. Omenirea parcă era sortită să fie mereu în război.

Nedesfăşurate două ediţii la rând, Jocurile Olimpice şi organizarea olimpică a lumii aveau să depăşească şi acest impas pe temeiul convingerii că verigile olimpismului şi ideile specifice supravieţuiesc oricărei epoci încă din Antichitate.

Anii desfăşurării Jocurilor Olimpice de la Londra (1948, unde Germaniei şi Japoniei nu li s-a permis participarea) şi Helsinki (1952) coincid cu perioada de maximă confruntare Est-Vest, între SUA şi URSS, în special. De notat că la Londra se înregistra prima participare la Jocuri a unor state aflate dincolo de Cortina de Fier.

Totuşi, şi în această perioadă tulbure, când în substratul constant al evoluţiei sale se aflau evenimente politice, ca împărţirea unor naţiuni în două state (R.F.G. cu capitala la Bonn şi RD.G., la Berlin, Republica Moldova cu capitala la Chişinău şi România, la Bucureşti), constituirea C.A.E.R.-ului în Est şi a Consiliului Europei în Vest (pentru a ne referi doar la cele din anul 1949), mişcarea olimpică internaţională, prin Comitetul ei Olimpic, a făcut un pas mai departe în istoria sa supranaţională şi umană. Acest for rămânea în continuare arbitrul suprem al mişcării olimpice planetare, prestigiul său crescând din adoptarea unor soluţii corecte şi echidistante sub aspectul politic. Instituţia olimpică dovedea astfel că principiile sale pacifiste sunt îndeajuns de fortificate.

În anul 1951, C.I.O. recunoştea Comitetul Olimpic al URSS, sportivii acestei ţări putând lua parte pentru prima oară la Jocuri: cele din anul următor, de la Helsinki. E de reamintit faptul că, la acele Jocuri, Ucraina şi Bielorusia au fost considerate parte integrantă a URSS, în vreme ce la O:N.U. treceau drept naţiuni independente. Tot atunci a participat la Jocuri şi Germania de Vest, în vreme ce Taiwan-ul s-a retras în semn de protest faţă de acordarea permisiunii Chinei, proclamată Republică Populară la 1 octombrie 1949. Peste un deceniu, în anul 1958, China s-a retras şi ea din mişcarea olimpică, ceea ce a însemnat o mare pierdere, fiind reprimită în 1980.

Dacă Jocurile Olimpice de iarnă, de la Lake Placid, unde sportivii Chinei participau pentru prima oară după Al Doilea Război Mondial, s-au desfăşurat fără probleme, în schimb, cele de vară de la Moscova, organizate pentru prima oară în capitala unei ţări comuniste, au fost boicotate de S.U.A.

În februarie 1980, şeful Casei Albe, preşedintele Jimmy Carter, a solicitat Comitetului Olimpic American retragerea echipei S.U.A. de la Jocuri din considerente ce vizau apărarea drepturilor omului, a legislaţiei internaţionale, securităţii S.U.A şi a altor naţiuni libere. In campania lor de condamnare a nonparticipării (termen care a înlocuit pe cel de boicot), sovieticii nu admiteau că invazia lor din Afganistan să constituie un motiv pentru o asemenea atitudine.

Supunându-se ordinului propriului guvern, un număr de 62 de Comitete Naţionale Olimpice nu şi-au trimis sportivii la Moscova.

Olimpicii români au participat totuşi, ca şi cei din Marea Britanie, spiritul pacifist prevalând. În anul 1984, va fi rândul URSS şi aliaţilor ei să nu participe la Jocurile Olimpice de vară de la

Los Angeles, echipa olimpică a României făcând excepţie şi de această dată, sustrăgându-se boicotului. Intre cele 17 state non-participante, URSS, RD. Germană, Polonia, Bulgaria şi Cuba aveau

numeroşi sportivi medaliaţi la Jocurile Olimpice precedente. Totuşi, participarea unui număr de 140 de ţări la această ediţie a Jocurilor, cifră aflată mereu în

creştere, exprimă, indirect, voinţa lor de a se pune capăt Războiului Rece. Mişcarea Olimpică a putut să-şi păstreze autonomia şi verticalitatea în faţa celor două superputeri ale lumii, chiar şi în condiţiile boicotării succesive a Jocurilor ei de la Moscova şi Las Angeles.

Faptul că nu a izbucnit nici un război după 1980, 1984, 1988 - ce marchează sfârşitul Războiului Rece - şi nici după prăbuşirea comunismului este un elogiu adus raţiunii umane, dar şi olimpismului - un cultivator puternic şi neobosit al pacifismului.

Idealul avea sa domine realul. "Dacă Jocurile Olimpice nu ar fi fost reorganizate în Epoca Modernă, poate că am fi trăit într-o

societate mai crispată, dominată de şi mai multe conflicte interstatale şi de mai multă ură"; "cred că aceste olimpiade au avut un rol hotărâtor în fraternitatea popoarelor lumii"; "J.O. reprezintă unica ocazie în care toate naţiunile sunt aliate şi duc un război transparent pentru depăşirea limitelor şi barierelor umane", - toate acestea sunt reflecţii extrase din lucrările la examenul de OLIMPISM ale masteranzilor din 2003-2004 organizat de facultatea noastră.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� În ce constă apogeul atins de mişcarea sportivă contemporană? � Ce vi se pare deosebit în prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice din 1924- 2004?

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

1. Alexe, Nicu, Istoria exerciţiilor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. 2. Bănciulescu v., Jocurile olimpice de-a lungul anilor, Editura U.C.F.S., Bucureşti, 1964. 3. Childes. V.G., Făurirea Civilizaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. 4. Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului în România, volumele I-III, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. 5. Hegel, G.W.F., Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968. 6. Kiriţescu, C-tin., Palestrica, Editura U.C.F.S., 1964. 7. Postolache N., Olimpismul în istoria civilizaţiei, Saeculum, Bucureşti, 2004. 8. Postolache N., Istoria sportului în România, date cronologice, Editura Profexim, Bucureşti, 1995. 9. Postolache N., Onoare lui Evanghelie Zappa. Românism - elenitate - olimpism, Bucureşti, 1996. 10. Postolache N., Evanghelie Zappa de la Broşteni la Atena. Repere europene, Slobozia, 2004. 11. Postolache N., Istoria mişcării sportive, muncitoreşti şi de mase, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1975. 12. Postolache N., Tradiţiile sportive ale românilor, C.N.E.F.S., Bucureşti, 1969. 13. Postolache N., Istoria universală a kinetoterapiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007. 14. Todea Septimiu şi colectiv, România la Jocurile Olimpice, Tipografia Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004.