Introducere în știința limbajului – Curs Semestrul I , Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării , Universitatea “ Dunărea de jos “ , Galați

Prof . Ionel Apostolatu

Curs I

În sens strict, comunicarea este un proces specific uman, chiar dacă într-un sens mai larg , comunicare există și în lumea animală, prin sunete și gesturi . Limbajul uman se manifestă în comunicare reciprocă, adică în alteitate . Există 3 universalii :

semanticitatea – prin limbaj înțelegem și transmitem conținuturi de idei , situate în spațiul extra lingvistic .

alteitatea – faptul de a fi împreună cu alții ; etimologia cuvântului “comunicare” trimite la un lucru aflat în comun, împărtășit cu alții .

creativitate – creăm prin cuvinte

Oamenii se înțeleg între ei în moduri variate : cuvinte, gesturi , scriere , etc. În toate situațiile, se realizează comunicare când un conținut cognitiv este transmis de la un individ la altul prin semne care au aceeași valoare pentru vorbitor și ascultător . Comunicarea umană are loc pe 3 canale diferite :

verbal

paraverbal : inflexiuni verbale , geamăt, țipăt, oftat , etc

non-verbal

Conform unor studii , s-a constatat că , în procesul comunicării , verbalul ocupă o pondere de 7 % ,paraverbalul 38 % , iar non-verbalul 55 % . Comunicarea verbală manifestă două comportări : orală și scrisă .

De câte ori comunicăm, avem în vedere 4 obiective :

să fim recepționați

să fim înțeleși

să fim acceptați

să provocăm o reacție , constând într-o schimbare de comportament și atitudine

Procesele comunicării umane sunt indispensabile în constituirea fiecărui grup social .Dincolo de convingerile personale și cunoștințele acumulate prin educație , realitatea demonstrează că relațiile dintre oameni depind și de capacitatea fiecărui individ de a se face înțeles și de a-i înțelege pe alții . Fiecare individ incearcă să afle, conștient sau nu, care e locul lui în societate, atât prin comparația cu alții , cât și prin raportarea la propriile valori .

Răspunsul la întrebarea “cine sunt? “ , nu se poate obține decât în interiorul sistemului de relații inter-umane , sistem bazat pe interacțiunea prin limbaj. De aceea , una dintre nevoile fundamentale ale omului , ca ființă înzestrată cu spirit , este nevoia de comunicare .

1

Curs II

Factori constitutivi ai procesului de comunicare

Procesul comunicării presupune un emițător și un receptor, un mijloc de comunicare cunoscut de amândoi și un lucru despre care se vorbește . O schemă completă a factorilor constitutivi ai procesului de comunicare include , deci , un transmițător , respectiv un vorbitor ( emițător ) , care trimite un mesaj unui destinatar , respectiv ascultătorul sau receptorul . Mesajul se referă la un context numit și referent , adica lucrul sau ideea despre care se vorbește .

Mesajul este alcătuit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact :

emițător – vorbitor , locutor, transmițător

receptor – ascultător , interlocutor, destinatar

cod – inventar de semne

mesaj – structurat din elementele codului

referent(context) – realitatea despre care se vorbește

contact(canalul) – legatura stabilă între Emițător și Receptor

Emițătorul este obiectul sau sursa capabilă să transmită informații. În comunicarea verbală naturală , este persoana care inițiază comunicarea , transmite mesajul , implicând mecanismele codificării și aparatul emițător însuși.

Receptorul , aflat în simetrie cu emițătorul, implică aparatul care primește și interpretează mesajul. În comunicarea verbală naturală , este persoana care decodifică și repune mesajul în echivalențele corespunzătoare celor care au stat la baza construirii lui . Deci , dacă emițătorul construiește mesajul , receptorul îl deconstruiește , decodificarea mergând de la sunet spre sens și făcându-se la nivelul receptorului propriu zis ( creierul uman ) , care caută în memorie elementele selecționate de către transmițător și reconstituie mesajul .Există 3 niveluri de acceptare a unui mesaj :

nivelul congruenței

nivelul corectitudinii

nivelul adecvării la registrul comunicării

Contextul sau referentul constituie obiectul comunicării, sesizabil de către destinatar și apt să fie verbalizat. Mesajul este ansamblul de informații în general pe care emițătorul încearcă să îl transmită , servindu-se de semne .Codul cuprinde un sistem de semne specifice și un ansamblu de reguli de combinare a acestora .

Transmiterea unei informații presupune codificarea ei prealabilă, adică reprezentarea prin anumite semne și simboluri , adaptate proprietăților fizice ale canalului de transmisie și a căror valoare are caracter convențional . În limbile naturale., codul este reprezentat de elementele limbii , respectiv foneme, morfeme și regulile de combinare a acestora .

2

Contactul include canalul fizic sau mijlocul prin care semnele și semnalele sunt transmise . Contactul presupune inclusiv existența unei conexiuni psihologice între emițător și receptor, care permite stabilirea și menținerea comunicării, recepționarea mesajelor fiind facilitată de organele de simț..

OBS : O comunicare trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o poata recepționa, să o înțeleagă, să o înregistreze și să o accepte , căci ceva exprimat, adică spus, nu înseamnă neapărat ceva deja auzit. Auzit nu înseamnă deja înțeles. Înțeles nu înseamnă ceva cu care să fii de acord. A fi de acord nu înseamnă ceva care se va aplica . Iar ceva aplicat nu înseamnă ceva menținut.

Prin urmare, există numeroase diferențe între “a spune” și “a comunica” , respectiv între “a auzi” și “a asculta” . “A spune” este un proces într-un singur sens, în vreme ce “ a comunica” presupune un transfer de informație în ambele sensuri . Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles. Reacția respectivă se numește FEEDBACK și încheie cercul comunicării .

Curs III

Nivelurile comunicării :

comunicarea interpersonală

comunicarea intrapersonală

comunicarea de grup

comunicarea publică

comunicarea de masă

Comunicarea intrapersonală este , de fapt, comunicarea cu sine. Forma tipică a comunicării este cea interpersonală diadică , adică dialogul între 2 persoane .

Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul care se poartă într-un cadru restrâns, de până la 10 persoane. Într-un astfel de cadru , individul își petrece mare parte din viața sa socială.

Comunicarea publică are loc în cazul unor prelegeri, expuneri sau prezentări ,ținute de o singura persoană.

Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise , vorbite sau vizuale., de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme de realizare : cartea , presa scrisă, audiovizualul etc. Caracteristica sa principală este că răspunsul este decalat în timp , mesajul mergând în general într-o singura direcție. Funcțiile comunicării pot fi sintetizate astfel :

de informare

de interpretare

instructiv-culturalizatoare

de liant social

de divertisment

3

Un alt criteriu în funcție de care putem stabili nivelurile comunicării îl reprezintă relația dintre indivizii din cadrul unei organizații :

ascendentă – de la nivelurile inferioare către cele superioare

descendentă – de la nivelurile superioare către cele inferioare

orizontală – între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare

Planurile Comunicării

Comunicarea decurge pe 2 planuri :

planul conținutului

planul relației dintre participanți

Planul conținutului transmite informații, în timp ce planul relației transmite informțtii despre informații . Planul conținutului reprezintă “ ce se comunică “ , în timp ce planul relației se referă la “cum se comunică” . De multe ori , sensul comunicării este puternic influențat de planul relației.

Dacă între cele 2 planuri există o concordanță, atunci avem încredere în ceea ce spune celălalt. În caz contrar, dacă percepem o discrepanță între planul conținutului și planul relației , atunci nu avem încredere în mesaj, declanșându-se mecanisme de apărare, situație în care nu ne mai concentram asupra mesajului, ci asupra modului în care ne putem apara interesele, nevoile , de anumite pericole care pot apărea .

Contextul comunicării

Include 4 dimensiuni : fizică , culturală , socială și psihologică , temporală .

Contextul fizic se referă la mediul fizic concret al comunicării . Contextul cultural se referă la mentalități , credințe și valori . Contextul social și psihologic se referă la statutul social al partenerilor , la caracterul formal sau informal al relației . Contextul temporal se referă la momentul la care este plasat mesajul în timp, într-o secvență de alte mesaje succesive .

Spațiile Comunicării

Construirea unei bune relații interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanței potrivite pentru partenerul de comunicare . Atât o distanță prea mică , cât și o distanță prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate, împiedicând eficiența comunicării . Distanța adecvată poate să difere de la o persoană la alta . Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere , dar și persoane care preferă o mai mare depărtare.

Putem vorbi de 4 categorii de distanțe sau zone interpersonale.

intimă

personală

socială

publică

4

Spațiul intim este de până la 50 de cm. În aceasta zonă permitem accesul doar persoanelor apropiate. Spațiul personal se întinde în intervalul 50-120 cm .Este distanța normală la care oamenii conversează . Zona sociala este între 120-350 de cm. Este rezervată contactelor sociale, negocierilor . Zona publică depășește 350 de cm , comunicarea pierzându-și caracterul interpersonal.

Eficiența în comunicare

Imaginea de sine, provenind din organizarea experiențelor , ne poate determina comportamentul . Atunci când comunicăm, ne adresam imaginii pe care o avem despre interlocutor, iar acesta va comunica cu noi conform versiunii sale despre el însuși . Orice persoană are cel puțin 5 imagini , care se influențeaza și se schimbă în permanență în urma procesului de comunicare. Armonia dintre aceste imagini face comunicarea să devină eficientă, simplă , nedistorsionată. Armonia se poate realiza prin testarea imaginii de sine, adică prin auto-cunoaștere sau prin deschiderea către alții. Cele 5 versiuni ale imaginii de sine sunt :

cel care cred eu că sunt

cel care cred eu că tu crezi că sunt

cel pe care nici eu , nici tu nu îl știm

cel care tu crezi că sunt

cel care tu crezi că eu cred că sunt

Fereastra Johari

ICA – informație cunoscută de ațtii

ICS – informație cunoscută de sine

5

INA – informație necunoscută de alții

INS – informație necunoscută de sine

Arena este zona din spațiul interpersonal în care informația este cunoscută atât de sine, cât și de alții . Zona în care relațiile interpersonale pot înflori . Cu cât această zonă este mai largă, cu atât comunicarea este mai eficientă . Un bun comunicator va tinde să lărgească această zonă prin procesele de autoexpunere și feedback .

Zona oarbă conține informația cunoscută de alții . Ea include comportamentele și atitudinile proprii de care nu ne dăm seama, cât și atitudinile și sentimentele altora legate de noi , pe care nu le cunoaștem , dar alții le cunosc . Această zonă constituie un handicap în comunicare, deoarece nu putem înțelege pe deplin comportamentele altora, dacă nu avem informații privind originea și motivația acestora .

Fațada este o zonă cunoscută de alții, dar cuprinde informații despre noi pe care nu vrem să le transferam în comunicare, pe care le ascundem din diferite motive. Blocarea lor constituie o protecție pentru individ. Transferul de informații către arenă se face prin auto-expunere.

Zona necunoscută se presupune că există în subconstient. Uneori , atitudini aflate în această zonă ne influențează comportamentul. Zona necunoscută conține și date psiho dinamice, potențiale talente ascunse, informații ce se pot constitui în baza de date a creativității.

Axiomele comunicării :

comunicarea este inevitabilă

comunicarea se dezvoltă în planul conținutului și cel al relației

comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză efect

comunicarea este un proces ireversibil

comunicarea presupune raportul de putere între participanți

comunicarea implică necesitatea ajustării comportamentelor

Curs IV

Barierele în comunicare

Formarea competențelor în comunicare constituie un obiectiv major în cunoașterea realității. Una din principalele căi de antrenare și de fluidizare a comunicării constă în identificarea blocajelor care reduc fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj .Blocajele comunicării pot avea o asemenea intensitate , încât între informația transmisă și cea percepută să existe diferențe vizibile.

Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influențat de mulți factori , De regulă, există bariere ce țin de sistem, identificate la nivelul agenților comunicării, fie sunt bariere de proces, care sunt mai degrabă rezultatul interacțiunilor din interiorul comunicării.

Diferențele de transmitere și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în funcție de situație și scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al persoanelor implicate, limbajul și normele grupului constituie dimensiunile complementare unor astfel de bariere. Ele se pot datora atât unor factori permanenți sau situaționali, cât și unor factori socio-culturali.

6

Evident că și la nivelul canalului de comunicare se pot percepe anumite deficiențe, zgomote și interferențe ce pot perturba comunicarea . Așadar, perturbațiile pot fi de natură internă ( fiziologice , perceptive, semantice, interpersonale sau intrapersonale ) și de natură externă , apărute în mediul fizic, unde se desfășoară comunicarea ( poluare fonică ).

Comunicarea ineficientă duce la dezinformare, conflicte, probleme sociale, insatisfacții, stres și chiar izolare în cadrul grupului. Diversitatea barierelor de comunicare care produc deformări ale mesajelor transmise , flltrarea conținutului și blocarea informațiilor este largă, putând fi focalizată spre 3 categorii mai largi :

bariere de limbaj

bariere perceptuale

bariere contextuale

Barierele de limbaj, deși au numeroase cauze și forme de manifestare, prezintă o caracteristică generală, și anume că ele trebuie raportate la limbajul în care sunt formulate mesajele. Limbajul creează dificultăți în procesul de comunicare , datorită caracterului său ermetic , greu de înțeles , sau chiar de neînțeles pentru mulți interlocutori., datorită tehnicității lui excesive în raport cu simplitatea mesajelor , din cauza specializării mult prea accentuate la nivelul grupului în care se comunică, etc .

Sunt situații în care unul sau mai mulți interlocutori orientează mesajul către sine, acesta fiind exact opusul acelei circumstanțe ce ar trebui să fie în favoarea comunicării .

Barierele perceptuale sunt determinate de modul în care are loc cunoașterea obiectelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare , respectiv de maniera în care acestea , din punctul de vedere al însușirilor sunt reflectate în conștiința umană. Apar din cauza faptului că însăși percepția umană nu este perfectă. Acest aspect are 3 cauze :

percepția este selectivă, individul nefiind capabil să recepționeze toți stimulii cu care intră în contact

percepția este obturată de anumite stereotipuri de gândire ale receptorului

percepția se realizează în mod diferit , la diferite niveluri de înțelegere , ceea ce ar putea face ca același eveniment să creeze imagini diferite

Barierele contextuale sunt determinate de dificultățile care apar în utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare . Aceste dificultăți se referă la capacitatea redusă de transmitere a mijloacelor de comunicare, calitatea defectuoasă a transmiterii , bruiaje , etc.

Conceptul de barieră sau blocaj , în cadrul actului de comunicare , necesită o viziune procesuală , progresivă. Respectând această viziune, barierele de comunicare se clasifică astfel :

barierele ce țin de sistem

barierele ce țin de proces

în prima categorie sunt cuprinse aspecte comune atât emițătorului , cât și receptorului , astfel încât deosebim :

deficiențele de transmitere , respectiv recepționare a informației

7

Atunci când mesajul transmis conține o cantitate mare de informație , receptorul pierde din vedere aspectele esențiale și obiectivele emițătorului.

Barierele care se desprind dintr-o astfel de perspectivă pot include următoarele elemente: diferențele de educație, diferențele de interes, diferențe privind nivelul de inteligență, lipsa respectului reciproc, diferențe în stăpânirea limbajului, lipsa abilităților de comunicare, atitudinea refractară în ceea ce privește fondul informațional

conceptualizarea mesajelor în functie de situație și scop

Atunci când mesajul este prea complicat , din cauza folosirii de către emițător a unul limbaj diferit , complex, dificil , ermetic, acesta poate fi greu de descifrat de către receptor

Transmiterea unui mesaj vag, neclar, implică și oferirea unor informații suplimentare, ajungându-se astfel la suprainformare, ceea ce poate deregla relația dintre informație și efectul ei

alegerea mijloacelor de comunicare

Distanta dintre Emițător și Receptor poate afecta claritatea mesajului transmis

contextul comunicării cuprinde 3 dimensiuni

Fizică – mediul înconjurător Psiho-socială Temporală

limbajul și normele grupului

Reguli de etichetă și de comunicare între indivizi ce fac parte dintr-un colectiv

Curs V

Funcțiile limbajului

De regulă, ca funcții ale limbajului sunt considerate următoarele :

funcția de comunicare

funcția de denumire

funcția expresivă

Funcția de comunicare este fundamentală. Funcția de denumire atribuie fiecărui obiect , acțiune, însușire , la care ne gândim , un semn cu ajutorul căruia putem stabili diferența față de alte obiecte, etc . În acest context, noțiunile se constituie în cuvinte, judecățile în propoziții și raționamentele în fraze. Funcția expresivă constă în faptul că , pe lângă idei , mesajul transmite și date cu privire la persoana vorbitorului,. Sunt utilizate în acest scop mijloace fonetice , lexicale, morfo-sintactice ,precum și mijloace para-lingvistice(intonația, timbrul vocii, tempo-ul vorbirii). Plecând de la factorii constitutivi ai comunicării , Roman Jakobson a stabilit 6 funcții ale comunicării .

1.Funcția denotativă, cognitivă sau referențială

8

orientata pe context

caracterizează relația dintre mesaj și contextul lingvistic de referință

se referă la ce se transmite prin mesaj

se numește “cognitivă” , deoarece contribuie la cunoașterea prin limbaj a realității

conferă limbajului statutul de sistem de semnalizare

se evită contactul nemijlocit cu obiectele

se numește “ denotativă” , pentru că mijloacele ei de realizare , respectiv cuvintele noționale, servesc totodata și ca denumiri ale obiectelor și fenomenelor din realitate

întrucât este funcția prin care se realizează formularea și exprimarea ideilor , a judecăților , mesajele dominate de această funcție pot fi supuse testului adevărului

domină cele mai multe tipuri de mesaje, însă mesajele în care această funcție este în mod indiscutabil dominantă sunt textele științifice, purtătoare ale unor informații controlate rațional.

2.Funcția expresivă sau emotivă

caracterizează relația dintre emițător și conținutul mesajului lingvistic

exprimă atitudinea vorbitorului față de ceea ce se spune

dezvăluie emoția reală sau prefăcută a emițătorului

prin ea , se realizează comunicarea verbală a unui conținut mediatic de ordin emoțional sau afectiv , conținut nepremeditat

vorbitorul se comunică pe sine însuși, transmite elemente din propria individualitate

este în strânsă legătură cu personalitatea vorbitorului

dispune de câteva mijloace specifice, între care cele mai reprezentative sunt interjecțiile, intonația și tempo-ul vorbirii.

unul și același mesaj , rostit cu intonații diferite , poate avea semnificații diferite

tempo-ul vorbirii, mai lent sau mai rapid , poate dezvălui ascultătorului ceva din starea vorbitorului în momentul emiterii mesajului

3.Funcția Conativă

orientată pe destinatar și vizează obținerea unui anumit rezultat, efect asupra destinatarului

poate fi verbală sau nonverbală

mijloace specifice : formele de caz vocativ ale substantivelor și pronumelor , și cele de mod Imperativ ale verbelor , subclasa interjecțiilor de apel(hei , măi, na), cuvinte și construcții incidente ( desigur, mă-nțelegi, mă asculți, alo, ești atent)

controlează atentia receptorului, reglează comportamentul acestua în raport cu destinatarul

mesajele dominate de această funcție sunt îndemnurile specifice fiecărei activități

aceste tipuri de mesaje prezintă particularitatea că nu pot fi supuse testului adevărului

4.Funcția fatică

9

orientată pe canal

se referă la verificarea menținerii contactului de către vorbitor, fiind expresia relației dintre transmițător și un mijloc de stabilire, control , prelungire și întrerupere a contactului, aflându-se în strânsă legătură cu funcția conativă

este semnalată în comunicare prin prezența unor elemente verbale , care dau impresia că sunt ticuri

funcție fatică au și saluturile în situația inițierii

5.Funcția metalingvistică

centrată pe cod, pe sistemul de semne în baza cărora are loc actul de comunicare

prin ea se verifică faptul că atât vorbitorul , cât și ascultătorul folosesc același cod , pentru ca operațiile de codificare ale Emițătorului și de decodificare ale receptorului să se realizeze cu maximă eficiență

ori de câte ori emițătorul și receptorul simt nevoia să controleze dacă folosesc același cod , limbajul se concentrează asupra lui însuși , devenind referent

rostul acestei funcții este de a explicita elementele codului în momentul în care codul este numai parțial comun celor 2 interlocutori.

se poate exercita și când membrii unei comunități aparțin unei culturi sau regiuni diferite

6.Funcția Poetică

orientată pe mesaj

interlocutorul este interesat nu de ceea ce spune, ci de felul în care spune

mesajul se construiește în așa fel încât nu doar să informeze , ci să și placă

se mai cheama și funcția estetică

În afara de aceste 6 funcții , unii cercetători au mai identificat și altele mai puțin relevante:

1.Funcția Magică

presupune convertirea unui referent într-un receptor

descântece și incantații

omul poate exercita o anumită influență asupra realității prin cuvânt

formule de mulțumire

tabu lingvistic

2.Funcția profilactică

orientată pe canal

protejează integritatea informației

3.Funcția ludică

10

în momentul exploatării în joacă a limbajului

jocuri de cuvinte

Curs VI

Semne : semiotica si comunicare

Limbajul , ca sistem de semnalizare, poate fi definit drept capacitate sau facultate general umana de a comunica verbal printr-un tip special de semne , respectiv ansamblul resurselor si procedeelor fiziologice si psihologice pe care le poseda omul pentru a vorbi.

Cel mai important sistem de semne folosit in comunicare este cel lingvistic, adica limba. Cel dintai care a aratat ca trasatura esentiala si caracteristica a limbii este faptul ca ea constituie un sistem de semne, comparabil cu alte sisteme de comunicare, a fost lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. Ulterior, cei care au pus bazele semioticii ca stiinta a semnelor au largit foarte mult continutul conceptului de semn, atribuindu-l la tot ceea ce aduce o anumita informatie, dincolo , chiar, de granitele comunicarii interpersonale.

In sens larg, prin semn se intelege orice obiect material sau insusire a lui care aduce o informatie despre ceva. Astfel , spunem ca febra e un semn al unei maladii , fumul un semn al focului , culoarea rosie la semafor semnaleaza stopul ,etc. Este evident ca avem de-a face cu categorii diferite de semne , insa sub aspect structural, orice semn este o unitate biplana, fiind alcatuit dintr-o latura perceptibila prin simturi sau expresia numita si semnificant, si o latura conceptuala, inteligibila , numita si semnificat.

Legatura dintre cele doua laturi are caracter arbitrar sau , mai bine zis , conventional , ceea ce inseamna ca legatura dintre un anumit continut de gandire si forma lui de exprimare s-a stabilit in fiecare colectivitate umana in cursul practicii social-istorice.

La origine, alegerea unui anumit semnificant are o anumita motivare, dar de regula , in cursul istoriei , prin modificarea fie a semnificantului , fie a semnificatului, fie a ambelor , aceasta motivare se pierde, asa incat semnele apar pe plan sincronic cu forme de expresie arbitrara , nemotivata. Din legatura celor 2 rezulta semnificatia, desi in fond ele nu reprezinta decat niste abstractiuni.

Cel care a pus bazele semioticii , ca stiinta , a fost Charles S. Pierce, un American care afirma urmatoarele : “ Un semn este un reprezentamen, adica este ceva ce reprezinta ceva pentru cineva, sub un raport oarecare sau intr-o privinta oarecare. Totul este semn. Universul este un imens reprezentamen. Orice gandire este in semne. A gandi inseamna a manipula semne . “

Potrivit lui Pierce, orice proces semiotic este o relatie intre 3 componente :

semnul insusi

obiectul reprezentat

interpretantul, fara de care nimic nu poate fi semn

Aceasta relatie poarta numele de triadica. O semnificatie nu apare niciodata ca o relatie directa intre semn si referent. Semnificatia rezulta din relatia triadica, interpretantul avand rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unul semn printr-un alt

11

semn. Prin urmare, nimic nu este semn daca nu este interpretat ca semn. Daca nu ar exista interpretantul, si-ar pierde caracterul care l-ar face sa fie semn.

Un alt model triadic al semnului a fost propus de Ogden si Richards, asa numitul triunghi semiotic :

semnul , ca suport material inteles doar ca semnificant

obiectul sau referentul la care trimite

conceptul sau informatia rezultata din conceptualizarea sau abstractizarea unei intregi clase care intra sub incidenta sa.

Actul prin care unui obiect din realitate I se atribuie un nume poarta denumirea de referinta sau desemnare, iar obiectul se numeste referent sau desemnat. Relatia dintre cuvant ( inteles ca semn sau simbol) si referent nu este una directa , ci mijlocita de conceptul sau notiunea obiectului respectiv.

Conceptul poate fi definit drept ideea generala pe care o are mintea despre un lucru sau ca imaginea gandita sau vorbita a unei clase de obiecte.

Odata organizate semnele intr-un sistem se poate constata ca identitatea unui semn nu poate fi stabilita decat prin opozitie cu alte semne. Sistemele de semne se pot clasifica dupa 9 principii :

sursa semnului

statutul natural sau artificial al semnului

gradul de specificitate semiotica

statutul lor intentional sau neintentional

canalul de transmitere si aparatul receptor

raportul dintre semnificant si semnificat

caracterul reproductibil sau nereproductibil al semnului

legatura dintre semn si referent

comportamentul indus destinatarului

Inca din antichitate, filosoful si teologul Augustin a facut distinctia intre 2 categorii mari de semne :

signa naturalia – produsa fara intentia de a semnifica

signa data – semne stabilite si produse in mod intentional si conventional

Semnele naturale, numite si indicii sau simptome, exista independent de om, dar pot fi folosite de el ca izvor de informare si semnalizare.

In cadrul semnelor stabilite in mod voluntar, conventional, s-a facut distinctie intre semnele propriu zise si simboluri . Termenul “simbol” apare la diversi autori cu diverse acceptii. In conceptia lui Saussure , cuvintele sunt semne , nu simboluri, pentru ca simbolul prezinta o oarecare legatura cu obiectul simbolizat , in timp ce semnele limbii au caracter arbitrar in raport cu ce semnifica.Acest punct de vedere domina lucrarile de specialitate , unde prin simbol se

12

intelegea un obiect care printr-o conventie prestabilita reprezinta intr-un mod concretizat un continut abstract in forma alegorica , figurata.

In masura in care simbolul implica o analogie , deci o oarecare motivare a relatiei sale cu obiectul reprezentat, se poate admite ca si in limba exista anumite cuvinte cu valoare simbolica , care prin aspectul lor sonor evoca sau sugereaza obiectul la care se refera.

Ca elemente folosite in scopul comunicarii, semnul si simbolul constituie substitute ale unor obiecte materiale sau spirituale in relatie cu care intervine o reprezentare psihica.

Curs VII

Clasificarea propusa de Pierce, care ia in consideratie legatura dintre semn si referentul lui , distinge urmatoarele 3 tipuri de semne :

1.Semnele Iconice :

sunt cele care pun in evidenta relatia de asemanare dintre semn si obiectul spre care trimite, relatie care se impune imediat simturilor

un semn este iconic in masura in care poseda proprietatile denotatului sau

datorita existentei unei legaturi naturale intre obiect si icon, mesajul iconic ramane modalitatea cea mai simpla de a comunica o experienta.

astfel , reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui desen, tablou, diagrama sau instantaneu fotografic, pot avea uneori un impact mult mai mare asupra receptorului decat un intreg discurs

punerea in evidenta a raportului de asemanare sau analogie este conditionat de selectionarea acelor calitati si trasaturi care sa confere semnului transparenta si sa garanteze recunoasterea obiectului

2.Semne Indiciale

indicele este un semn care trimite la obiectul denotat, nu atat in virtutea unei similaritati sau analogii cu acesta si nici pentru ca este asociat cu insusirile generale pe care se intampla sa le posede acest obiect, cat pentru ca se afla in conexiune dinamica, spatiala si temporala cu obiectul individual pe de o parte si cu simturile sau memoria persoanei careia ii serveste ca semn , pe de alta parte.

simptomele unei boli , coborarea barometrului , gestul de a arata, o pata de sange, steaua polara , etc, toate sunt semne indiciale . Tot ceea ce atrage atentia si poate fi tradus in sens larg prin injonctiunea “priveste acolo” reprezinta un indice.

in ceea ce priveste elementele limbii, caracter indicial au interjectiile. La nivelul emitatorului, indiciul poate fi voluntar sau involuntar, dar informatia pe care o aduce depinde mereu de experienta receptorului.

3.Semne Simbolice

semnul simbolic stabileste cu obiectul un raport printr-o conventie a comunitatii care utilizeaza semnul respectiv

13

simbolurile sunt produse pentru a servi drept substitut a ceva

valoarea unui simbol, datorita faptului ca e stabilit prin conventie, trebuie invatata

O semnificatie deosebita in procesul comunicarii o are semnalul. Si acest termen a fost folosit cu multe acceptii diferite . Deosebirea fata de semne si simboluri este ca semnalul e un fenomen cu existenta imediata , a carui relatie cu obiectul substituit nu implica o reprezentare psihica , o conceptualizare.

Dupa Adam Schaff, semnalul este un tip de semn care provoaca , modifica sau sisteaza o activitate. Ex : culorile la semafor

Unul din teoreticienii semioticii moderne, Charles Morris , impartea domeniul de ansamblu al semioticii generale ca stiinta a semnelor in 3 subdiviziuni :

sintaxa

semantica

pragmatica

Astfel , sintaxa este domeniul relatiilor dintre semne si consta in determinarea regulilor care permit , prin combinarea semnelor , construirea de enunturi. Semantica este domeniul relatiilor dintre semne si obiecte si isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a continutului unui semn. Pragmatica este domeniul relatiilor dintre semne si cei care le utilizeaza , interpretantii. In spatiul lingvistic, pragmatica analizeaza formele limbii asa cum le folosesc vorbitorii, care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Semnul lingvistic

Tot Saussure identifica 3 caractere ale semnului lingvistic :

caracterul arbitrar

caracterul linear

caracterul mutabil/imutabil al semnului

1.Caracterul arbitrar

Istoria opiniilor referitoare la limbajul uman consemneaza pareri diferite despre existenta sau inexistenta unei legaturi intre complexul sonor si conceptul pe care acesta il reprezinta. Problema a fost larg dezbatuta de ganditorii greci , reprezentanti ai teoriei “physei”, adepti ai existentei unei legaturi naturale intre cuvant si obiectul la care acesta se refera si adepti ai teoriei “thesei”, care neaga o astfel de legatura intre cuvant si obiect.

Mai tarziu, aceasta disputa se va duce intre scolile eline, reprezentate de anomalisti, care afirmau ca exista o legatura naturala cuvant-obiect, si analogisti, care infirmau o asemenea legatura. Argumente puternice si numeroase vin in lingvistica actuala sa pledeze in favoarea celei de-a doua orientari.

14

Nimic din continutul notiunii nu impune ca ea sa fie exprimata printr-un anumit complex sonor si nu prin altul. Legatura ce uneste semnificantul de semnificat este arbitrara.

Daca intre obiect si semn ar fi o legatura naturala, ar trebui atunci ca aceluiasi obiect sa ii corespunda in toate limbile acelasi semn. Un alt argument in favoarea arbitrarului il constituie existenta sinonimelor. Aceluiasi continut ii corespund expresii diferite. Aceleasi complexe sonore pot intra in relatie cu sensuri diferite , constituind semne diferite.

2.Caracterul linear

Aceasta trasatura a fost pusa in evidenta tot de Saussure si are in vedere unidimensionalitatea semnelor lingvistice. Inscriindu-se pe axa timpului, semnele limbii se desfasoara succesiv , fiind percepute vizual, daca limbajul este transpus in scris , ca o linie.

Liniaritatea semnului vizeaza numai liniaritatea semnificantului. In ceea ce priveste latura semnificatului , aceasta se caracterizeaza prin actualizarea sa simultana, neliniara.

In cazul cuvintelor derivate sau compuse, perceperea semnificatului este partial liniara. De exemplu, intelesul cuvantului “nemaiauzit” este perceput dintr-o data , momentan neliniar. Simultan, insa, intelesul global al acestui semn este format dintr-un sir de alte semne. Prin urmare, semnificatia globala a semnelor se realizeaza linear.

3.Mutabilitatea si imutabilitatea semnului lingvistic

Se refera la faptul ca semnul nu poate fi schimbat de vorbitori , conform propriei lor dorinte. Chiar daca e conventional. Daca s-ar intampla asta, complexele sonore n-ar mai putea sa functioneze colectiv ca semne ale obiectelor pe care le denumesc.

Vorbitorii sunt , deci , obligati sa foloseasca aceleasi semne cu aceleasi intelesuri , pentru a se face intelesi si pentru a-I intelege pe ceilalti. Prin urmare, semnificantul este imutabil in raport cu vointa individului , adica acesta nu are libertatea de a interveni si a-l schimba cand si cum doreste.

Curs VIII

Motivarea anumitor semne lingvistice

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu ne impiedica sa delimitam intr-o limba ceea ce este in mod radical arbitrar de ceea ce nu este astfel , decat in mod relativ. Numai o parte din semne este aboslut arbitrara . La altele , intervine un fenomen ce ne ingaduie sa recunoastem grade de arbitrar, fara sa il suprimam. Prin urmare, semnul poate fi si relativ motivat.

Saussure afirma ca nu exista limba in care nimic sa nu fie motivat. De asemenea, a concepe o limba in care sa fie totul motivat este imposibil prin definitie. Intre cele 2 limite externe ale arbitrarului , gasim toate varietatile posibile. Diversele idiomuri cuprind intotdeauna elemente din cele 2 ordini ( radical arbitrare si relativ motivate) in proportii foarte variabile. Sunt motivate acele semne a caror forma se poate explica prin raportarea la continutul pe care il denumesc.

Motivarea poate fi de 2 tipuri : 15

1.Motivare relativa

Motivarea relativa sau interna vizeaza cuvintele derivate si compuse , a caror forma se poate explica prin raportarea la alte semne sau cuvinte. Prin urmare, motivare relativa au :

cuvintele derivate de la alte cuvinte, cu ajutorul sufixelor sau prefixelor

cuvinte compuse , imbinari de 2 sau mai multe cuvinte

2.Motivare absoluta

Motivarea absoluta sau externa cuprinde cuvinte care , prin sunetele lor componente, sugereaza intelesuri . In aceasta categorie intra onomatopeele , interjectiile si cuvintele cu simbolism fonetic. In cazul onomatopeelor , sunetul animalelor si reproducerea lor prezinta mari asemanari sau chiar identitati intre limbi si aparitia unor familii diferite si care , altminteri , prezinta mari deosebiri. Alteori, comparatiile pot pune in evidenta si diferentele , mai mici sau mai mari , intre limbi. Daca reproducerea onomatopeelor ar fi o copie exacta, asemenea cuvinte ar trebuie sa fie identice in toate limbile. Redarea este , insa, aproximativa si tine seama de specificul fonetic al fiecarei limbi.

De-a lungul timpului , si onomatopeele pot fi supuse , asemeni celorlalte cuvinte , unor transformari care pot merge pana la pierderea caracterului imitativ initial. La randul lor, interjectiile , exprimand senzatii , sentimente, stari sufletesti, sunt considerate expresii spontane ale realitatii, dictate de natura. Cuvintele cu simbolism fonetic au in componenta lor unele sunete ce amintesc de caracteristicile obiectului.

Pierderea motivarii

Unele cuvinte, motivate in limbile din care provin, devin neanalizabile in limbile care le imprumuta. Astfel , cuvintele romanesti nemotivate(“elevi”, “ garderoba”, “tirbuson”) imprumutate din franceza, sunt in aceasta limba motivate. Asa cum exista pierderea motivarii , exista si remotivarea. Nevoia motivarii cuvintelor genereaza uneori false legaturi etimologice. Astfel , formele unor cuvinte mai putin cunoscute si intelese , ori mai rar intrebuintate, se modifica, influentate fiind de termeni mai cunoscuti cu care se aseamana ca forma si , uneori , ca inteles. Acest fenomen al interpretarii , mai ales in limba populara , a unor cuvinte neintelese cu ajutorul cuvintelor mai cunoscute, poarta numele de etimologie populara.

Curs IX

Codurile

Codurile sunt sistemele in care sunt organizate semnele. Aceste sisteme sunt guvernate de reguli la care consimt toti membrii comunitatii care le utilizeaza. Aceasta inseamna ca studiul codurilor accentueaza dimensiunea sociala a comunicarii.

Semnele care constituie un cod pot fi , in egala masura, indici , iconi sau simboluri. Regulile de utilizare aferente semnelor sunt fie reguli de formare , fie de desemnare. Regulile de formare permit construirea si recunoasterea secventelor de semne corecte, iar regulile de desemnare asigura corespondenta dintre semne si semnificatiile lor.

Despre aproape toate aspectele vietii noastre sociale, care sunt conventionale sau guvernate de reguli general acceptate de toti membrii societatii , putem spune ca sunt

16

codificate. In legatura cu natura, caracteristicile si functiile codurilor de semne , putem formula urmatoarele observatii :

1.Nici o comunicare umana nu se realizeaza exclusiv printr-un singur cod. Putem spune , de pilda, ca participantii la o conversatie interactioneaza preponderant verbal . Insa, nu avem dreptul sa sustinem ca mesajele emise si receptate sunt formate pe baza unui cod exclusiv lingvistic . Odata cu rostirea unui cuvant, sunt folositi , in mod automat, si unii indici paraverbali. Pe de alta parte, nu putem admite nici centrarea comunicarii umane pe un cod nonverbal pur. Chiar si atunci cand mesajul emis este structurat din elemente nonverbal, apelul la registrul lingvistic este inevitabil, fie si pentru a recunoaste intentia de comunicare sau pentru a atribui semnificatii semnelor nonverbale.

2.Codurile sunt apanaje ale unor colectivitati, nu bunuri private ale unor indivizi izolati. Caracterul social si public al codului este o conditie sineqvanon a comunicarii. Dupa cum in sanul unei societati putem distinge diverse grupuri sociale, tot asa , in alcatuirea unui cod, putem evidentia mai multe subcoduri in functie de diferite criterii : geografie sau teritoriu , varsta, profesie, mod de viata. Cu toate acestea, particularitatile subcodurilor nu afecteaza unitatea de ansamblu a codului din care fac parte.

3.Toate codurile depind de un acord intre utilizatorii lor , referitor la un spatiu cultural comun. Codurile si cultura se intrepatrund intr-o maniera dinamica.

4.Codurile sunt entitati dinamice , aflate intr-o permanenta schimbare . Antrenati de la nastere si pana la moarte in practica de comunicare in cadrul unei comunitati , tindem sa ne raportam la cod, in special la codul lingvistic , ca la un fenomen imuabil si independent de noi. Fiecare dintre noi se conformeaza la o rutina a comunicarii incercand sa invete cat mai bine semnificatiile semnelor si regulile de utilizare ale acestora , ca si cum aceste reguli si semnificatii ar fi date odata pentru totdeauna. In realitate , insa, necontenitele si variatele intrebuintari ale semnelor fac ca acestea sa fie intr-o continua prefacere , transformare . Codul lingvistic nu este un produs. In plus, desi nimeni nu poate aduce de unul singur, schimbari la nivelul intregului cod, acesta se modifica prin socializarea abaterilor de la normele de folosire a semnelor. Nici un cod de semnificare nu poate fi separat efectiv de practicile sociale ale utilizatorilor sai.

5.Codurile nu pot fi insusite pe deplin de nici un comunicator. In realitatea comunicarii , nu opereaza limba in ansamblul ei , ci diferite sisteme lingvistice individuale, care iau nastere in urma unui process selective de invatare, in cursul caruia limba devine un bun personal. S-ar putea spune, deci , ca fiecare persoana se angajeaza in procesul comunicarii cu o parte anume a codului , realitate ce poarta numele de idiolect. Idiolectul este un sistem individual de semne , verbale sau nonverbale, rezultat dintr-o experienta conventionala unica. Particularitatile idiolectelor ar explica existenta unor grade diferite de performanta in actul emiterii si receptarii. Cu cat un individ are o experienta comunicationala mai vasta, cu atat idiolectul lui va fi un instrument de comunicare mai eficient. Posibilitatea comunicarii nu este asigurata de specificitatea idiolectelor , ci de ceea ce este comun intre ele.

6.Specialistii fac, de regula , distinctia intre codurile comportamentale si codurile de semnificare propriu zise . Acestea din urma au un caracter sistematic mult mai pregnant. Cele 2 tipuri de coduri sunt, de multe ori , interdependente. De exemplu, codul rutier este si de comportament si de semnificare.

7.Toate codurile sunt purtatoare de semnificatii. Unitatile lor sunt semne care se refera , prin diferite mijloace , la altceva, decat la ele insusi. Regulile de desemnare sunt reguli de referire ,

17

asigurand semantica referenta codului si mijlocind legatura dintre semnele si obiectele din afara codului.

8.Toate codurile pot fi transmise printr-un canal adecvat.

9.Intre semnele care alcatuiesc un cod se stabilesc 2 tipuri de relatii:

sintagmatice sau de combinare

paradigmatice sau de selectie

Paradigma este un set de unitati , cu o asemanare generica, dar cu trasaturi distinctive, care le diferentiaza unele de altele. In limbajul natural exista paradigme gramaticale, cum ar fi verbele sau substantivele. Intr-un context dat, un membru al setului paradigmatic poate fi structural inlocuit cu un altul.

Semnele sunt in relatie paradigmatica atunci cand alegerea unora exclude alegerea altora. Utilizarea preferentiala a unui semn in locul altuia contureaza intelesul preferat al unui text. Sintagma reprezinta o combinare ordonata de semnificanti in interactiune care formeaza un tot cu inteles in interiorul unui text. Astfel de combinari sunt efectuate pe baza unor reguli si conventii sintactice.

Curs X

Comunicarea Non-Verbala

In general , oamenii cred ca doar cuvintele sunt capabile sa poarte un mesaj , cand de fapt , orice gest, mimica, postura a corpului , element vestimentar, culoare sau miros , contribuie la crearea mesajului , precum si a dispozitiei in care omul transmite si recepteaza mesajul.

Desi suntem educati sa preferam cuvintele pentru a comunica, in procesul comunicarii interpersonale doar 7% din mesaj este transmis pe cale verbala, in timp ce 93 % este transmis extraverbal : 38% paraverbal si 55 % prin nonverbal, din care limbajul corporal detine ponderea cea mai mare. De aceea ,pentru un vorbitor de success este esential sa inteleaga importanta pe care o are non-verbalul in ansamblul actelor de discurs, precum si modul in care poate fi imbunatatita aceasta componenta a comunicarii.

Comunicarea non-verbala este acea forma a comunicarii care nu foloseste cuvinte si prin care se exprima o gama de sentimente , emotii , atitudini. Chiar si fara cuvinte , comunicam in permanenta prin ceea ce facem , modul cum stam sau umblam , cum privim , cum ne imbracam , fiecare dintre acestea avand o semnificatie si comunicand o idee , ori un continut afectiv.

Sensul acestui tip de comunicare depinde foarte mult de context si de relatiile intre indivizi. Comunicarea non-verbala este deosebit de importanta deci , in plan social. Ea completeaza, nuanteaza , intareste sensul mesajelor verbale, iar in anumite situatii poate fi mai credibila decat comunicarea verbala.

Comunicarea non-verbala se realizeaza prin mai multe coduri , care difera atat din punctul de vedere al naturii semnelor ce le alcatuiesc , cat si din punctul de vedere al canalului de transmitere :

18

comunicarea nonverbala senzoriala – se bazeaza pe ceea ce transmitem si receptam cu ajutorul simturilor

comunicarea proxemica – are in vedere modul in care individul se foloseste de spatiu pentru a comunica

comunicarea temporala – modul in care individul se foloseste de timp pentru a comunica

comunicarea kinezica – limbajul corpului , gestica si postura

comunicarea estetica – comunica emotii artistice prin formele de exprimare artistice

comunicarea nonverbala bazata pe insemne si simboluri specifice

tacerea

Corpul uman este principalul transmitator de coduri nonverbale. Un anume Michael Argyle a propus o lista de 10 coduri , plecand doar de la corpul uman :

contactul corporal

proximitatea

orientarea

aspectul

mimica

miscarile corpului

gestica

postura

miscarile ochilor si contactul vizual

aspectele nonverbale ale vorbirii

Comunicarea nonverbala este cel mai adesea neintentionata. Este alcatuita din coduri neomogene, care trebuie invatate , pentru a le putea intelege si folosi. Codurile nonverbale au un caracter sistematic mai slab in raport cu codul lingvistic, unele fiind universale , iar altele avand semnificatii diferite in culturi diferite. Abilitatea de comunicare nonverbala se dezvolta cu varsta, cu experienta, fiind in stransa legatura si cu comunicarea verbala. Mesajul nonverbal se poate constitui intr-un auxiliar al limbajului verbal sau intr-un instrument de subminare a autoritatii cuvantului.

Curs XI

19

Limbajul corpului

Limbajul corpului contribuie la comunicare , prin expresia fetei, miscare sau gesturi , prin forma si pozitie, prin aspectul general , ca si prin asa numita comunicare senzoriala, prin simturi.

Expresia fetei

Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil . In mod normal , ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii . Comunicarea prin expresia fetei include mimica, zambetul , rasul si privirea .

Mimica este ansamblul de modificari ale fizionomiei prin care se exteriorizeaza anumite sentimente sau ganduri . Fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustrare . Sprancenele ridicate semnifica mirare . Nasul incretit semnifica neplacere, etc .

In diferite combinatii, toate aceste miscari pot constitui o adevarata gramatica a expresiei faciale. In mod semnificativ, o astfel de gramatica comporta mai putine variatii trans-culturale decat majoritatea codurilor non-verbale , care sunt mai ancorate intr-un anumit tip de cultura .

Pe de alta parte, cercetatorii au demonstrat ca mimica se mosteneste genetic. Grimasele parintesti se mostenesc biologic . Dincolo de mostenirea biologica, specificitatea mimicii mai este data si de un anumit tipar cultural, transmis din generatie in generatie si sedimentat in ceea ce s-ar putea numi zestrea culturala si spirituala a unui popor.

Expresia inscrisa cel mai durabil in genele noastre este cea a starii de frica. O

mostenim biologic in proportie de 75%. In mai mica masura, sunt determinate de gene

grimasele surprinderii ( 69%) , aversiunii ( 66%), bucuriei ( 60%), tristetii ( 59%) si concentrarii

(54%).

Genele influenteaza , de asemenea , si frecventa cu care apar anumite modificari

ale fetei. Expresiile fetei sunt unele din datele esentiale datorita carora diferentiem oamenii intre

ei. Totodata, prin mimica putem gestiona eficient, sau nu , o anumita situatie de comunicare.

Astfel , in timpul unui discurs, pentru a ajuta la castigarea increderii publicului ,

mimica nu trebuie sa intre in contradictie cu cele spuse. In concluzie , cu ajutorul mimicii putem

obtine un reglaj fin al comunicarii, deoarece semnalele transmise pe aceasta cale sunt prea

evidente pentru a fi mascate si trecute cu vederea .

Zambetul

Zambetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama variata de

informatii , de la placere , bucurie , satisfactie la promisiune, ingaduinta, ironie , cinism sau jena.

20

Interpretarea sensului unui zambet poate varia, insa, de la o cultura la alta, fiind

strans corelata cu presupunerile specifice care se fac in legatura cu relatiile inter-umane in

cadrul acelei culturi.

Din punctul de vedere al comunicarii eficiente, zambetul este un element care ajuta

vorbitorul sa atraga bunavointa publicului , sa ii castige increderea, deoarece transmite

deschidere , apropiere, siguranta de sine, o stare pozitiva generala .

Clasificari ale zambetului :

zambetul Duchenne

Implica miscarea muschilor din jurul gurii si a celor din jurul ochilor

Se crede ca se produce spontan, ca o reactie involuntara la emotii necontrolate, pure

Zambet autentic

Antrenarea muschilor din jurul ochilor , pe durata acestui zambet, constituie proba

autenticitatii

zambetul pan-american

Zambet voluntar , oficial , studiat, ce implica numai miscarea muschilor din jurul gurii

Exprima politetea formala

Zambet professional, tipic persoanelor ce desfasoara activitati cu publicul

zambetul Zheng-Dao

Cel mai raspandit zambet

Originar la populatiile din sud-estul Asiei

Zambetul de bun venit, radiant si sincer

Rasul

La randul sau , este un act comunicativ si expresiv specific uman , ce exprima prin

particularitatile sale ceva din personalitatea individului. El este insotit, in mod inerent, de o

activitate mimica , traducand si manifestand o stare emotionala puternica, provocata in general

de o situatie comica, dar si de o realizare care ii genereaza omului bucurie.

21

Unii interpreteaza rasul ca exprimare a unui sentiment de superioritate, iar altii ,

dimpotriva , ca un efect al unei degradari sau regresiuni spre o situatie infantila si , uneori ,

chiar de ostilitate fata de obiectul care l-a declansat .

De regula, rasul indeplineste o functie cathartica, eliberand de tensiunile generate

de contradictiile interne sau externe.

Privirea

Este un factor important al limbajului nonverbal, fiind contactul , comuniunea fatica

dintre vorbitor si auditor.

Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului . Modul in care privim are legatura cu

nevoile noastre de aprobare , acceptare, incredere si prietenie . Chiar si a nu privi pe cineva

inseamna ceva. Privind pe cineva , inseamna ca ii recunoastem prezenta, ca exista pentru noi ,

etc.

Trasaturi pertinente :

orientarea – fata in fata, laterala ,absenta

intensitatea – de la neutru spre insistent

durata

Curs XII

Postura corpului

Postura sau pozitia corpului comunica, in primul rand, statutul social pe care

indivizii il au , cred ca il au sau vor sa il dobandeasca . Sub acest aspect, constituie un mod in

care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cand sunt impreuna, oferind informatii

despre atitudine , emotii , grad de curtoazie, deschidere fata de celalalt . Umerii lasati sau capul

plecat poate indica un sentiment de inferioritate, timiditate, deprimare. Dimpotriva, capul sus si

umerii drepti transmit superioritate, stapanire de sine. Aplecarea spre interlocutor denota

interes, atentie , in vreme ce retragerea corpului inseamna respingere.

22

Incrucisarea bratelor la piept semnifica o atitudine refractara , inchidere in sine,

atitudine reticenta fata de interlocutor sau de subiectul discutat. Pozitia relaxata, inclinat spre

spate, pe scaun poate indica detasare, plictiseala, autoincredere excesiva .

Posturile pe care le adopta oamenii , corelate cu raporturile dintre indivizi se pot

clasifica in 3 categorii :

de includere/neincludere

Postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare

Se permite sau se limiteaza accesul celorlalti in cadrul grupului

de congruenta/necongruenta

Postura prin care se comunica intensitatea cu care o persoana este implicata in ceea ce

spune sau face interlocutorul sau

O participare intensa conduce la postura congruenta, respectiv similara cu cea a

interlocutorului

In cazul in care exista divergente de statut, de opinii , apar posturile necongruente

de orientare corporala

Se refera la faptul ca 2 persoane pot alege sa se aseze fata in fata sau alaturi

Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, cea de-a doua neutralitate

Comunicarea tactila

Posibila numai in cadrul comunicarii interpersonale, aceasta forma de a transmite

un mesaj este comuna si lumii animale. Ea se pastreaza inca si in societatile cele mai evoluate

si are un caracter preponderent instinctual, desi de la un anumit nivel intervine si constiinta.

Se manifesta prin frecventa atingerii , modul de a da mana, imbratisari, luatul de

umeri , etc.

Fiind unul dintre cele mai vechi coduri ale comunicarii nonverbale, atingerea sau

contactul fizic poate exprima o gama foarte larga de emotii sau sentimente , de la iubire pana la

agresiune fizica. Forta si tipul de atingere depind, in mare masura , de statutul social , varsta ,

sex, etc.

Clasificare a functiilor comunicarii tactile :

23

atingeri care transmit emotii pozitive

Mangaieri

Atingeri cu semnificatie consolatoare

Atingerea de incurajare

atingeri ludice – caracter autonom sau in legatura cu comunicarea verbala

atingeri de control

Semnale tactile care au rolul de a orienta comportamentul sau atitudinea

O persoana ne poate atentiona cu discretie, poate sugera un indemn sau o retinere, in

acord cu comunicarea verbala sau alta actiune.

atingerea rituala

Atingeri cu semnificatie magica

Atingeri din spatiul profan – strangerea mainii in semn de salut, sarutul etc

Prezenta personala

Ea comunica prin intermediul formei si dimensiunii corpului , prin intermediul

vestimentatiei, diverselor accesorii, ca si prin intermediul mirosului ( parfum/miros specific).

Putem distinge 3 tipuri de fizic :

ectomorf – fragil, subtire , inalt

endomorf – gras , scund

mezomorf – atletic, inalt, musculos

Tindem sa ii percepem pe ectomorfi ca fiind ambitiosi, tensionati si mai putin

masculini . Pe endomorfi , buni la suflet si dependenti de altii. Mezomorfii sunt incapatanati,

aventurieri , increzatori in sine.

Mirosul

Aici intra in discutie si igiena personala. Un parfum prea puternic atrage atentia intr-

un mod neadecvat, spre exemplu.

24

LImbajul culorilor

Dincolo de perceptia in planul esteticului , culoarea poate fi si o oglinda a

personalitatii noastre, caracterizand diferite tipuri temperamentale, influentand comunicarea

sub numeroase aspecte.

Culorile calde ( G, O , R ) stimuleaza comunicarea, in timp ce culorile mai reci ( A,

V, Gri) inhiba comunicarea. Lumina si culoarea pot determina anumite stari si dispozitii.

Semnificatia culorilor poate fi diferita de la o cultura la alta. In China, rosul este asociat cu

bucurie, in Japonia cu manie, in Europa cu ideea de dragoste, pasiune.

Limbajul timpului

Modul in care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu precizia

timpului , lipsa timpului si timpul ca simbol. In legatura cu precizia timpului, totul se leaga de

conceptul de punctualitate.

Curs XIII

Miscarea corpului

Corpul comunica , in principal, prin gesturi si postura. Ansamblul gesturilor face

obiectul de studiu al kinezicii, fiind indispensabila analizei discursului si conversatiei. Registrul

gesticii cuprinde miscarile tuturor partilor trupului, precum si felul de a actiona in cele mai

variate instante in care oamenii intra in contact.

Analiza gesturilor cuprinde 3 dimensiuni , respectiv :

PREKINEZICA – studiul determinarilor fiziologice ale gesturilor

MICROKINEZICA – studiul celor mai mici unitati ale gesturilor

SOCIOKINEZICA – studiul variatiei gesturilor si a semnificatiilor lor in functie de anumiti

factori socio-culturali: sex, varsta, statut social, religie etc.

Innascute sau dobandite, voluntare sau involuntare, codificate sau personalizate,

gesturile insotesc, explica, caracterizeaza sau comenteaza comunicarea interpersonala.

Expertii in comunicare au identificat cateva sute de mii de gesturi semnificative,

intre care doar unul genereaza in jur de 5000 de gesturi verbalizabile.

25

Elemente ale limbajului gesturilor :

strangerea pumnilor – ostilitate si manie sau determinare, stres

bratele deschise – sinceritate , acceptare

mana la gura – surpriza

mana la nas – minciuna

capul sprijinit in palma – plictiseala

degetele pe obraz – concentrare , interes

mainile la spate – autocontrol, autoritate

Pornind de la raporturile dintre gest si limbajul articulat , Friesen si Ekman au stabilit

un numar de 5 categorii de gesturi :

1.Gesturi ilustratoare

acestea nu exista niciodata in afara limbajului

fac obiectul unei invatari sociale diferite de la o cultura la alta

apar atunci cand cuvintele folosite nu sunt suficiente pentru a defini in mod clar anumite

situatii precum pozitia, plasarea in timp, pluralitatea, etc

sunt incluse in acest set de gesturi – gesturile indicatoare, gesturile pictografice, gesturile

spatiale, gesturile kinetografice, gesturile baston , gesturile ideografice

2.Gesturile reglatoare

au rolul de a regla debitul vorbirii si alternarea rolurilor in comunicare

mana ridicata – dorinta de a vorbi, de a nu fi interrupt

3.Gesturile adaptoare

gesturi care si-au pierdut finalitatea initiala si s-au cliseizat

ex.scarpinatul in cap, dupa ureche, rosul unghiilor, luatul pe dupa umeri, etc

4.Gesturile semnal

gesturile involuntare care exprima emotiile incercate de o persoana precum frica, mania , etc

5.Gesturile emblema

26

gesturi cu caracter simbolic, a caror semnificatie este determinata cultural

In discurs, corelatia gest cuvant duce la o alta clasificare a gesturilor , din care

rezulta 3 categorii :

gesturi de insotire – se pot situa pe aceaesi linie cu discursul sau contrar acestuia

gesturi completive – incheie un enunt incomplet lingvistic sau pot prelungi enuntul.

gesturi substitutive – aparitia lor este legata de situatii special, in care limbajul verbal este

ineficient sau imposibil

Un sistem organizat de gesturi si mimica, capabil de a substitui vorbirea, in special

ca actiune dramatica, il reprezinta PANTOMIMA . Din punctul de vedere al intentiei de

comunicare , exista :

gesturi afective – exprima stari emotionale

gesturi modale – negatie, interogatie etc

gesturi fatice sau de contact

La fel ca si cuvintele , si gesturile pot fi polisemantice, chiar in interiorul aceleiasi

comunitati socio culturale. Din punct de vedere istoric, gesturile , care se intalnesc intr-o forma

rudimentara, schematizata si la animale, au aparut inca de la inceputul omenirii , insotind

limbajul sonor.

Pe masura ce tipatul instinctiv, expresie nemijlocita a afectului , s-a transformat in

semn emis cu intentie in vederea comunicarii, si gestul instinctiv a dobandit treptat valori noi,

fiind emis constient si voluntar.

Gradul de folosire a gesturilor variaza . Astfel, ele sunt mai numeroase si mai

frecvente la copii , decat la adulti, la populatiile tribale decat la cele civilizate, la meridionali

decat la nordici, la barbati decat la femei.

Un loc aparte in cadrul tipurilor de limbaj gestial il ocupa limbajul surdo-mutilor, in

cazul carora gesturile reprezinta singurul mijloc de contact intre ei si ceiltalti. Limbajul surdo-

mutilor consta in includerea a cel putin 3 tipuri de sisteme, insumand un repertoriu de

aproximativ 1700 de clisee:

gesturi naturale, spontane – coincid partial cu cele folosite de toti vorbitorii

gesturi conventionale – prelucrate dupa tiparul limbii sonore, ele trebuie insusite prin invatare

27

dactilologia – transpunere gestiala a alfabetului cu degetele

Gestul este o practica sociala, o mostenire culturala, un fenomen revelator al

identitatii individului si comunitatii careia ii apartine. In antichitate Quintilian si in epoca moderna

Darwin , au considerat gesturile un limbaj universal. S-au facut numeroase experimente care au

demonstrat capacitatea de intelegere prin gesturi intre oameni apartinand unei populatii sau

culturi diferite.

Desigur, nu toate gesturile au caracter universal si nu toate sunt la fel de usor de

inteles. Sunt comune , in primul rand, gesturile instinctive, comparabile cu interjectiile, precum si

o mare parte dintre gesturile indispensabile si imitative. Gesturile simbolice, in buna masura

conventionale, variaza de la o comunitate la alta , uneori avand chiar semnificatii aparte.

Curs XIV

Rolul tacerii si al elementelor de paralimbaj in comunicare

Tacerea, departe de a reprezenta lipsa de comunicare, este incadrata cu

numeroase semnificatii comunicative. Chiar si prin tacere, oamenii comunica ceva: aprobare,

dezaprobare, discretie, uimire etc.

Tacerea se leaga de ascultare si de receptionarea corecta a mesajelor. “ A sti sa

taci “ este o calitate a omului , pretuita din cele mai vechi timpuri. Folosind-o cu pricepere,

putem stimula comunicarea, creand interlocutorului posibilitatea de a-si exprima ideile si

sentimentele, care altfel ar ramane ascunse. Incurajand raspunsurile , tacerea se dovedeste a fi

un puternic instrument de comunicare prin care putem obtine un profit intelectual si social

maxim, din fiecare actiune comunicativa, tinand seama si de ponderea pe o are tacerea in

fiecare tip de interactiune. Astfel , specialistii au aratat ca activitatile cu profil comunicativ sunt

distribuite astfel :

39% transmit prin scris (9%) si vorbit (30%)

61% receptioneaza prin citit(16 %) si ascultat (45%)

Aceasta pondere poate fi diferita de la un segment de populatie la altul, a caror

ocupatie ocupa , intr-o masura mai mare sau mai mica scrisul sau cititul. Insa ponderea

ascultarii se mentine prioritara. Ascultarea , cel putin sub aspect cantitativ, se afla in fruntea

manifestarilor noastre comunicationale, ca o conditie esentiala a receptarii corecte a mesajelor

care , in alte conditii, nu ar ramane decat zgomot de fond. Pe de alta parte, ascultarea nu este

28

un proces pasiv si presupune intelegerea , interpretarea si integrarea informatiei in modele de

cunoastere proprii.

Sunt persoane carora le este greu sa taca , le place sa vorbeasca mult , sa fie

ascultate sau sa se asculte pe ei insisi. La polul opus sunt persoanele care nu au nici o

dificultate in a pastra tacerea, de a-si spune punctul de vedere, de a pune intrebari de verificare

sau de a ramane conectati la ce spun ceilalti.

Paralimbajul are drept suport comunicarea verbala , si este alcatuit din elementele

perceptibile care particularizeaza rostirea sau scrierea cuvintelor. In limitele comunicarii orale,

elementele de paralimbaj sunt tonul , ritmul si volumul vocii, timbrul , accentul , intonatia, topica,

dictia, eufonia sau muzicalitatea vorbirii. Tot aici pot intra si ezitarile , pauzele si sunetele de

acoperire ale pauzelor din vorbire.

In ceea ce priveste comunicarea scrisa, avem marimea, forma si calitatea literelor,

ordinea in care sunt insiruite propozitiile, dispunerea randurilor pe coala de scris,

prezenta/absenta unor stereotipii.

Indicii paraverbali din comunicarea orala

Ritmul vorbirii este evaluabil prin prisma opozitiei rapid lent si poate fi corelat cu

anumite emotii , sentimente sau atitudini. De pilda, un ritm rapid poate indica teama , stres, iar

un ritm lent depresie , suparare, etc.

Tonul sau inaltimea vocii , priveste proprietatea sunetelor de a fi mai inalte , ascutite

sau stridente , ori mai joase , groase sau profunde. Diferitele grade de tonalitate pot fi provocate

de anumite stari psihice, dar pot fi si constitutive vocii. O voce stridenta, tipatoare , poate indica

manie, amenintare ,iritare si de regula provoaca interlocutorului o stare de discomfort. Pe de

alta parte, o voce groasa poate arata tensiune.

Intensitatea sau volumul vocii are in vedere proprietatea sunetelor de a fi articulate

mai puternic sau mai slab. Un volum mare sau mic poate de asemenea evidentia diferite stari

psihice sau trasaturi ale personalitatii vorbitorului. In functie de context, vocea puternica poate fi

interpretata ca semn al fortei , curajului sau a sigurantei de sine. Vocea slaba poate fi

considerata un semn al fricii , al nesigurantei.

TImbrul sau culoarea vocii este elemtul specific fiecarui vorbitor, un fel de amprenta

personala a vocii acestuia.

Dictia si accentul vocii pot exprima gradul de educatie si statutul social . Accentele

regionale ne ofera indicatii despre zona geografica de provenienta . De asemenea, in mod

29

obiectiv, accentul in vorbire joaca un rol foarte important prin faptul ca scoate in evidenta

elemente esentiale ale limbajului , ceea ce vorbitorul considera a fi important.

In aceasta calitate, accentual poate fi logic sau intelectual. In interiorul unuia si

aceluiasi enunt, pot fi puse in evidenta alte cuvinte, semnificatia mesajului comportand conotatii

diferite. De asemenea, accentul poate diferentia sensul cuvintelor omografe, calitate in care

este un factor de dezambiguizare lexical ori gramatical.

Intonatia sau melodia vorbirii reprezinta modalitatea in care sunt pronuntate

cuvintele dintr-o propozitie sau in care este enuntata o propozitie intreaga . Coborarea sau

ridicarea tonului da nastere unor diferente intre tipurile de informatii. De pilda, avem o intonatie

declarativa, cand se afirma ceva si o intonatie dubitative , o intonatie imperativa si chiar o

intonatie neutra.

Ca si accentul , si intonatia poate face diferenta intre diferite tipuri de enunturi. Ex :

Citeste Maria ! vs Citeste, Maria !

Calitatea vorbirii semnaleaza aspecte de ordin afectiv si are un impact important

asupra comunicarii, determinand atitudinea receptiva.

Topica sau ordinea cuvintelor in enunt poate fi o marca a afectivitatii, mai ales in

cadrul interactiunii asociate cu anumite informatii.

Eufonia sau muzicalitatea vorbirii are in vedere o succesiune armonioasa de sunete

care are drept efect o impresie acustica placuta.

In general , paralimbajul este corect perceput de ascultatori. S-a constatat

experimental ca gradul de corectitudine in estimarea emotiilor vorbitorului , numai din indicatiile

paralimbajului , este de 70%.

30