INTRODUCERE

AAmmiinnttiirreeaa gglluummeelloorr ddiinn ttrreeccuutt

Ai auzit de sistemul politic de care s-a râs până a pierit? Multe persoane care au trăit în blocul sovietic mi-au povestit că

umorul a doborât comunismul, dar puţine au putut explica şi cum s-aîntâmplat. Călătorind prin Europa Centrală şi de Est în căutarearelicvelor unui trecut amuzant, revendicarea aceasta orgolioasă mi-adăinuit în minte ca prima frază dintr-un banc, iar călătoria mea adevenit căutarea poantei.

Am aflat multe poante, de-a lungul multor ani. Ce s-ar întâmpladacă comunismul ar triumfa în Arabia Saudită? Este posibil săîmpachetezi un elefant în ziar? Ce are patruzeci de picioare şi patrudinţi? Este marxism-leninismul o ştiinţă? Care este premiul pentrucel mai bun banc politic? De ce este Ungaria ţara cea mai mare de

Fig. 1. Carpetă murală cu Marx, Engels şi Lenin, produsă pe scară industrială de Halbmond, Ölnitz, Saxonia, probabil anii 1980, Muzeul Stasi, Berlin.

pe glob? Cum împătreşti valoarea unui Trabant? Sunt ruşii fraţiinoştri, sau prietenii noştri? Şi de ce, în ciuda tuturor lipsurilor,hârtia igienică în RDG se fabrica întotdeauna în strat dublu?Răspunsurile la întrebările de mai sus nu pot fi găsite în altemanuale de istorie, dar ele se găsesc între copertele acestei cărţi,fiindcă le-au pus şi le-au răspuns bancurile comuniste, moştenireaculturală ciudată, atrăgă toare, fermecată şi neaşteptată a şaptezecişi doi de ani de marxism-leninism.

* * *M-am îndrăgostit pentru prima dată de bancurile comuniste pe

bulevardul Dimitrie Cantemir, una dintre arterele măreţe de blocuridin beton monolitice, care au fost construite în Bucureşti în anii 1970.Stăteam de vorbă cu Doina Doru, o blondă frumoasă de vreo cincizecide ani, care lucrase în calitate de corector la un ziar de stat pe vremeacând Ceauşescu conducea România.

Un coleg mi-o prezentase pe Doina. Mă aflam în Bucureşti ca săfac o emisiune de televiziune despre propaganda lui Ceauşescu. Petre -cusem câteva săptămâni în arhiva de filme, înconjurat de maldăre decutii metalice ruginite în care se aflau bobine de film pe 35 mm, şiexaminasem metraje din spectacolele puse în scenă de regim pentrua-şi sărbători propria importanţă. Am văzut sute de muncitori careumpleau tribunele unui stadion şi ridicau cartoane colorate, ceformau apoi un mozaic gigantic, care zugrăvea un tractor arând peogor, iar peste un minut imaginea soţiei dictatorului în halat delaborator. Zeci de dansatori dădeau viaţă unor scene de „construcţie”şi „bătălie” pe iarba stadionului, cu arme de jucărie şi uniforme dinhârtie, după care se retrăgeau şi sute de copii invadau terenul,aranjându-se după o coregrafie perfectă, pentru ca trupuşoarele lorslăbuţe să alcătuiască cuvintele „Trăiască Ceauşescu!”. În unele zilehoinăream prin Bucureşti şi mă întâlneam cu foşti artişti şi poeţicare-l elogiaseră în operele lor pe incompetentul despot român şiîncercam să-i conving – de obicei, fără succes – să se lase filmaţi.

— Noi spuneam multe bancuri, îmi mărturiseau prieteniiromâni. Doina le ţine minte pe toate.

După toate bobinele cu imaginile de propagandă, bancurilepăreau antidotul perfect, aşa că m-am dus s-o cunosc.

În apartamentul ei micuţ, Doina a încercat să-mi evoce Româniaanilor 1980 – mie, unui individ care crescuse în perioada respectivă

14 ISTORIA COMUNISMULUI PRIN BANCURILE EPOCII

într-o casă din cărămidă roşie, cu curte, în suburbia HampsteadGarden. Ea a recitat lista familiară de lipsuri din economiilecomuniste aflate în pragul morţii: nu exista carne, nu existau farduri,nu exista hârtie igienică, nu existau tampoane, nu exista încălzire.Mintea mi se detaşa treptat, auzind acele date istorice cunoscute, pecare le citisem atât de des în cărţi. Apoi ea a spus:

— Pe atunci, aveam şi un banc: Ce-i mai rece decât apa rece?Apa caldă!

Gluma era amuzantă. Am râs amândoi aşa cum se râde de obiceiîn faţa adevărului nefericit de la baza oricărui „umor macabru”. Apacaldă a Doinei continuă să fie bancul meu comunist preferat: simplu,frumos şi adevărat ca un haiku japonez.

— Pe atunci aveam foarte multe bancuri, a continuat ea. Cred căunele erau mici capodopere.

Doina mi-a spus o sumedenie de bancuri în după-amiaza aceea.„Pe ăsta îl ştiai?” mă întreba şi „Pe ăsta trebuie neapărat să-l auzi!”…„Stai că tocmai mi-am amintit…”

— Mai era un banc, care era aproape adevărat – realist. Ceauşescuera foarte furios, fiindcă nu mai auzea niciun banc despre el. De aceeaconvoacă un miting uriaş şi anunţă: „De acum încolo, veţi munci fărăsă mai fiţi plătiţi.” Nimeni nu protestează. „Şi de acum încolo”,continuă el, „toţi veţi munci pentru mine.” Nimeni nu zice nimic.„Mâine toţi veţi fi spânzuraţi”, adaugă Ceauşescu. Nimeni nu scoateun cuvânt. „Oameni buni”, spune el, „aţi înnebunit? Nu aveţi chiarnimic de zis? Nu protestaţi?” Şi atunci cineva rosteşte: „Tovarăşepreşedinte, am o întrebare: frânghia ne-o aducem noi sau ne-o dăsindicatul?” Exact asta era situaţia. El ne spânzura şi noi întrebam dacătrebuie să ne aducem singuri frânghia. Situaţia era atât de disperată,încât genul ăsta de banc ne reflecta propria realitate. Aşa erauîntotdeauna bancurile.

Doina stătea într-un fotoliu ieftin din răchită. Dacă s-ar fi născutde cealaltă parte a Cortinei de Fier, mintea ei vioaie şi coerentă ar fiinstalat-o în postul de redactor al unei reviste interesante, darasemenea oportunităţi nu existaseră niciodată în România de lasfârşitul secolului al XX-lea.

„De ce, se întreba în alt banc comunist românesc, ţinea Ceauşescuun miting uriaş pe 1 Mai? Ca să vadă câţi cetăţeni au supravieţuit pesteiarnă.”

15Introducere ● Amintirea glumelor din trecut

„Ştii când au fost puse bazele economiei româneşti? Încă dintimpurile biblice; Iisus a fost răstignit pe cruce, i-au cerut să întindăbraţele şi i-au bătut câte un piron în fiecare palmă. După aceea i-auspus: «Te rugăm, încrucişează picioarele. Ne-a mai rămas doar unpiron.»”

„Care-i deosebirea dintre emisiunile de radio româneşti şi ziareleromâneşti? În ziare mai poţi să împachetezi salamul.”

Uneori am chicotit şi uneori am suspinat. De la distanţa aceeaîn timp, nu toate glumele erau amuzante, dar am constatat că-miplăceau la fel de mult şi cele neamuzante. Ulterior, întins în cameramea de hotel în culori pastelate post-comuniste, am înţeles şimotivul: era aceeaşi plăcere melancolică – aproape proustiană – pecare o simţeam când intram dimineaţa într-un bar sau un club denoapte. Mirosul stătut de fum de ţigară şi amoniac dăinuia în aer şimă făcea să mă gândesc visător la altă petrecere pe care o ratasem.Bancurile care nu mă făceau să râd îmi reaminteau de cuvintelefaimosului romancier L. P. Hartley în Mesagerul: „Trecutul e o ţarăstrăină: acolo lucrurile se fac altfel.” Ar trebui să vă precizez acum căaceastă carte vorbeşte despre motivele pentru care au râs oameni, nudespre ceea ce-i face pe oameni să râdă. Este mai degrabă o istorie aumorului, decât o istorie umoristică.

Nu bancurile în sine au contat cel mai mult, ci părerea despre elea celor care le spuneau. Milioane de foşti cetăţeni ai statelorcomuniste au considerat bancurile un act de rebeliune. Doina ainsistat că a spune bancuri era „periculos – puteai fi închis pentru aşaceva” şi considera că ea însăşi scăpase ca prin urechile acului,participând la cea mai riscantă dintre activităţile subversive.

În calitate de corector, sarcina cea mai dificilă fusese de a verificadacă numele lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena fuseserăortografiate corect în cele vreo treizeci de ocazii când eraumenţionate în cotidianul la care lucra (de patruzeci de ori, şi-areamintit ea, în timpul conferinţelor de partid). Nu era de glumit.Ghinionul lui Ceauşescu era că prenumele lui putea să însemne„nimic, zero”, cu o modificare măruntă: din „Nicolae” în „Niciolae”.

— Puteai să faci închisoare pentru greşeala asta. Am păţit-o şieu, a rostit ea apăsat, privindu-mă cu ochii ei albaştri tulburător detineri.

Când i-am cerut însă detalii, s-a dovedit că fusese o greşeală dealt tip, ceva mai măruntă, cu un destin mai puţin înspăimântător.

16 ISTORIA COMUNISMULUI PRIN BANCURILE EPOCII

— Trebuia, de asemenea, să fii foarte atent la cuvântul „tova -răşul”. Dacă omiteai litera „ş” căpătai cuvântul foarte interpretabil„tovarăul”. Într-o dimineaţă când am ajuns la redacţie, şeful mi-a spuscă trebuia să mă duc la „tovarăşul din camera nu ştiu care”, aşa cumse referea întotdeauna la ofiţerul de securitate. „Dumnezeule, ce amfăcut?” am întrebat eu. Mi-a zis: „Uită-te pe prima pagină: ai orto -grafiat greşit «tovarăşul»”. M-au anchetat câteva ore pentru greşealaaceea. M-au întrebat dacă nu eram de acord cu partidul, apoi i-au luatla întrebări pe toţi colegii mei: Am criticat vreodată guvernul sau peCeauşescu? Singura mea apărare a fost că mă iscălisem pe şpaltulziarului. Dacă aş fi dorit să subminez ceva sau să mă opun ilustruluinostru preşedinte, n-aş fi fost atât de idioată încât să semnez. Mi-autrebuit însă patru-cinci ore ca să-i conving.

Povestea Doinei n-a fost pe atât de îngrozitoare pe cât sperasem,totuşi dezamăgirea nu m-a oprit. Cultura bancurilor pe care mi-odescrisese m-a cuprins într-o vrajă instantanee şi de nezdruncinat. Laaproape douăzeci de ani de la căderea comunismului, nostalgiadeposedaţilor şi exultarea învingătorilor îmi îngreunaseră înţelegereaobiectivă a existenţei din perioada respectivă. Nu ştiam bine româna,dar îndeajuns ca să-l înţeleg pe taximetristul care a spus „Ceauşescu– patriot”, pe când făcea slalom cu automobilul său Dacia din anii1980 printre gropile de pe arterele principale ale Bucureştiului.România era plină de oameni sărmani ca el, la care efectele beneficeale capitalismului încă nu acţionaseră şi care priveau în urmă, spretrecut, cu afecţiune dezamăgită. Eu însă eram la fel de nesatisfăcut delinia infatuată a noilor istorii de dreapta despre Europa postbelică, pecare le adunasem teancuri pe biroul meu de acasă, şi în care teribilalitanie a crimelor comuniste – Gulagurile, epurările şi dezastreleeconomice – erau recitate de parcă în capitalism n-am găsi câtevaechivalente (începând cu belgienii din Congo şi continuând cuMcCarthysmul, dictaturile militare din America de Sud şi trata -mentul de şoc al economiei propus de FMI). Bancurile păreau săofere o a treia cale. Anonime şi contemporane, ele sunt spuse deoamenii obişnuiţi. La momentul acesta mi s-au părut nemânjite deplanurile istoricilor, de propaganda agenţiilor de stat sau denesiguranţa amintirilor personale.

— Vorbind din punct de vedere sociologic, a spus Doinaasumându-şi pentru moment un aer intelectual, anecdotele acestea

17Introducere ● Amintirea glumelor din trecut

au fost o stare mentală şi au reprezentat o reacţie a unui segment alpopulaţiei vizavi de un eveniment. De aceea cred că ele au schimbatîntr-adevăr ceva. Au schimbat ceva în oameni. Bancurile le-au datcuraj. Au fost o cale de a rămâne în picioare – de a spune „nu, nouănu ne place asta, noi nu suntem de acord cu asta”…

Pe stradă a trecut zăngănind unul dintre tramvaiele decrepite aleBucureştiului, atât de asurzitor, încât a acoperit cuvintele Doinei.

* * *Deşi nu m-am însurat niciodată cu o comunistă, m-am trezit

adesea lângă una. Avea părul cel mai frumos din Europa Centrală:des, cârlionţat şi negru ca tuşul. Nu era interesată de fascinaţia meafaţă de umorul comunist, însă eu îi găseam foarte atractive simpatiilepolitice de modă veche.

Ariane a crescut într-un oraş plictisitor din RDG, care pe atunciavea o populaţie de un sfert de milion de locuitori. După cădereaZidului Berlinului, populaţia s-a redus la o sută de mii de locuitori.Ariane mi-a spus că se construise o nouă cale ferată de la Leipzig laMünchen, care ocolea localitatea ei natală:

— S-a decis că noi nu mai existăm pur şi simplu pe hartă. Acest mic detaliu din politica transporturilor în Germania

reunificată a devenit pentru ea un simbol puternic al felului în careRFG-ul eradicase nemilos RDG-ul. Demolarea lentă a clădiriiParlamentului est-german din Berlin cu geamurile reflectorizanteieftine de culoarea aramei şi interiorul plin de azbest era o altă dovadăîn această privinţă. Ariane a comentat:

— Au tărăgănat-o cât mai mult posibil, ca să ne dea peste nas. Eu îmi dorisem dintotdeauna să fiu comunist – aşa erau toţi tipii

cool din şcoală – , dar nu fusesem niciodată convins de argumentelelor. La vârsta de cincisprezece ani stăteam în recreaţii în sala comunăşi citeam ziarele, începând direct cu editorialiştii de stânga, careexplicau de ce rachetele Pershing nu trebuiau amplasate în Europa.Prietenul meu cel mai bun participa la demonstraţiile organizate deCampania pentru Dezarmare Nucleară; aş fi vrut să merg şi eu, darpărerea mea era că democraţia merita să fie apărată cu violenţă. Poatecă asta se datora faptului că eram evreu sau că părinţii mei votaseră cuMaggie [Thatcher – n. trad.]. În weekenduri, pe când căutam tri cou -rile la modă cu psycho-billy în piaţa din Camden, intram şi în librăriaalternativă şi cumpăram Class War, o revistă anarhistă, care-i

18 ISTORIA COMUNISMULUI PRIN BANCURILE EPOCII

îndemna pe muncitori să preia puterea şi să-i omoare pe bogaţi. Spredeosebire de mulţi dintre cei de seama mea, simţeam că backgroundulmeu confortabil şi educaţia costisitoare mă împiedicau să susţin oastfel de cauză. Peste câteva decenii, m-am apropiat totuşi cumva decomunism.

Au existat multe discuţii în contradictoriu. — Tu nu te îndoieşti niciodată de democraţie? m-a întrebat

Ariane. De ce te îndoieşti numai de comunism? — Dacă te îndoieşti de comunism, te alegi cu democraţia, i-am

răspuns. Dacă te îndoieşti de democraţie, te alegi – am făcut o pauzădeliberat ironică – cu şi mai multă democraţie.

Uneori îi trimiteam SMS-uri cu bancurile cele mai recente pecare le citisem:

De ce alegerile durează întotdeauna două zile în RDG? Pentru ca toţi cetăţenii să poată decide singuri dacă vor să voteze

vineri sau sâmbătă.

Cum îşi îndurau soarta ruşii sărmani şi oprimaţi înainte de MareaRevoluţie Socialistă din Octombrie, pe timpul ţarului?

Îşi imaginau pur şi simplu cum va fi situaţia după aceea şi atuncimai îndurau o vreme.

Ariane m-a însoţit altruistă la principalele atracţii turistice dinRDG, de pildă vechiul sediu al poliţiei politice, Stasi. Nu fuseseniciodată o susţinătoare a statului poliţienesc şi se alăturaseprotestelor în 1989, dar detestase felul în care fusese minimalizatăţara în care crescuse ea.

— Aceasta este istoria scrisă de învingători, mi-a spus. Într-o după-amiază m-a condus prin trecutul ei, prin curţile

interioare şi casele scărilor din blocurile de apartamente în carelocuise ilegal în Berlin în anii 1990 – erau acoperite cu graffitiluminoase şi caricaturi. Tranziţia Arianei se desfăşurase fără eforturide la o adolescentă comunistă punk, la o anticapitalistă. După cădereaZidului, se mutase într-una dintre zecile de clădiri goale din Berlinulde Est. La momentul acela, sute de tineri est-germani ocupaserăblocurile dărăpănate, a căror zidărie era încă presărată cu găuri degloanţe rămase din ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich. Cel maifaimos era Tacheles, un fost magazin universal enorm, cu patru etaje.Scările îi rămăseseră intacte, dar în partea din spate era complet

19Introducere ● Amintirea glumelor din trecut

deschis, astfel că semăna cu o serie de grote săpate în faţa unei stânci.Când ridicai privirea, îi puteai vedea pe locuitorii dinăuntru. Anul1990 a fost liniştit, dar în luna noiembrie poliţia vest-germană sosisecu bastoane şi tunuri cu apă şi golise strada principală în „Bătălia depe Mainzer Strasse”.

— Poliţia vest-germană a folosit un nivel de violenţă pe care nu-lvăzusem niciodată în RDG, a zis ea.

Acum, după cincisprezece ani, Ariane era o „tânără” artistă desucces, cu galerii în Berlin, Köln şi Londra. Participase la expoziţiicolective în galeriile Pompidou şi Tate, iar acum se pregătea pentruprima ei expoziţie individuală în New York. Ariane se afla pe vârfulvalului artei plastice contemporane de la începutul secolului alXXI-lea cu propriul ei brand – de mare succes de marketing, dardestul de scump – de nostalgie comunistă. Ea crea colaje mari, bazatepe imagini vechi de propagandă, peste care picta în stiluri modernisteabstracte. Ariane privea cum comunismul pălea în depărtare printr-opâclă de vopsea: o serie de imagini stângace şi visuri imposibile.

— De ce mai eşti comunistă după cât a suferit ţara ta de pe urmalui Stalin? am întrebat-o.

— Ce altceva mai poţi fi în ziua de azi? mi-a replicat. În cazul ei însă nu era doar o simplă declaraţie la modă. Ariane

îşi folosise câştigurile de la o expoziţie pentru a renova o reclamă deneon din anii 1960, din epoca sovietică, cocoţată în vârful unei clădiridintr-un oraş din RDG. Un arabesc de lumină multicoloră descriaconturul unei atlete aruncătoare de greutate. Mă ducea cu gândul laravagiile dopingului pe care îl foloseau antrenorii comunişti cusportivii copii pentru a participa la Olimpiade, totuşi gestul Arianeifusese atât de tandru, încât nu i-am povestit asta niciodată. Dragosteaei faţă de comunism îmi amintea de un banc vechi:

Elevii primesc ca temă pentru acasă să scrie o compunere cutitlul: „De ce iubesc eu Uniunea Sovietică?”. O fetiţă îl întreabă petatăl ei:

— Tăticule, de ce iubeşti tu Uniunea Sovietică? — Eu n-o iubesc, ci o urăsc, îi răspunde tatăl. Eleva se duce la mama ei, apoi la fratele ei şi primeşte de la

amândoi acelaşi răspuns. După aceea se duce să-şi facă lecţiile şi scrie: „Eu iubesc Uniunea

Sovietică pentru că n-o iubeşte nimeni…”.

20 ISTORIA COMUNISMULUI PRIN BANCURILE EPOCII