Integrarea Europeana Si Perspectivele Aderarii Romaniei La 2

8/17/2019 Integrarea Europeana Si Perspectivele Aderarii Romaniei La 2

1/130

121

Capitolul 3. Reforma politico-instituţională a UE

Necesitatea aducerii unor noi clarificări asupra rolului şi funcţionării instituţiilor

europene a apărut încă de la încheierea Conferinţei Interguvernamentale (CIG) din

1996-1997 care a condus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam.

În cuprinsul Tratatului de la Amsterdam sunt introduse o serie de îmbunătăţiri în plan

instituţional, precum întărirea rolului şi a poziţiei preşedintelui Comisiei Europene,

precizarea cadrului instituţional pentru PESC, extinderea competenţelor Parlamentului

European şi limitarea numărului membrilor acestuia la 700 {6}.

Pe de altă parte, însă, o serie de probleme “sensibile”, precum raţionalizarea

dimensiunilor Comisiei, reponderea voturilor în Consiliu şi extinderea semnificativă a

numărului de domenii în care să fie utilizată procedura de decizie cu majoritate

calificată, au r ămas nesoluţionate123. Rezolvarea acestor puncte r ămase în suspensie

a devenit stringentă în momentul în care o nouă lărgire a Uniunii a apărut ca iminentă.

Într-o UE cu 15 membri, funcţionarea instituţiilor comunitare, după aceleaşi criterii ca

şi în cazul unei Uniuni cu 6 membri, a provocat deja anumite disfuncţionalităţi. Cu atât

mai mult, într-o "structur ă" cu 27-28 de state membre, procesele decizionale ar fi

riscat să fie complet paralizate.Soluţia o constituia adoptarea măsurilor necesare pentru reformarea instituţiilor

europene şi modificarea procedurilor de adoptare a deciziilor, anterior următoarei

extinderi a UE {82}.

În acest context, statele UE au decis lansarea unei noi CIG privind reforma

instituţională a Uniunii la începutul anului 2000 (CIG 2000), ale cărei lucr ări s-au

finalizat la "sommet"-ul de la Nisa, din decembrie 2000.

3.1. CIG 2000.

Opiniile majorităţii statelor membre s-au îndreptat către păstrarea unei agende limitate

la cele trei elemente r ămase în suspensie la Amsterdam. Între ţările UE, Italia,

Germania, Austria şi par ţial, Marea Britanie şi Belgia, s-au numărat printre cei mai

consecvenţi adepţi ai luării în consideraţie a unei agende de lucru mai extinse, care să

123

Cele trei chestiuni (structura Comisiei Europene, extinderea la noi domenii a votului cu majoritatecalificată / QMV şi reponderarea voturilor statelor membre în Consiliul UE) lăsate nerezolvate deTratatul de la Amsterdam au fost consacrate în literatura de specialitate sub numele de „left-overs from Amsterdam”.


2/130

122

includă şi alte chestiuni relevante, precum: responsabilitatea individuală a membrilor

Comisiei, co-decizia Parlamentului European, reforma Cur ţii Europene de Justiţie,

reglementarea numărului de membri şi a modului de repartizare a locurilor în cadrul

instituţiilor UE {8}.

O poziţie specială a fost susţinută de Italia, care s-a pronunţat pentru abordarea încadrul CIG 2000 şi a modului în care era conceput Tratatul Uniunii, în sensul

structur ării sale pe două paliere distincte, corespunzător nivelului “constituţional”,

respectiv normativ al prevederilor sale, care ar fi urmat să includă aspectele

referitoare la politicile comunitare124. Prin poziţia lor, Italia şi Executivul Comunitar

aveau să prefigureze, de facto, structura viitoarei Constituţii Europene, care avea însă

să fie adoptată de o altă Conferinţă Interguvernamentală, ale cărei lucr ări s-au

desf ăşurat în intervalul octombrie 2003- iulie 2004 {7}.

Cele mai multe state membre, în frunte cu Franţa, vizau finalizarea CIG 2000 chiar în

cursul anului 2000, astfel încât, luând în consideraţie şi intervalul necesar pentru

ratificare, deciziile privind primul grup de state candidate care urmau să aderare la UE

să poata fi adoptate în intervalul 2002 / 2003125.

3.2. Tratatul de la Nisa.

Consiliul European de la Nisa. Dincolo de finalizarea formală a lucr ărilor CIG 2000,

Consiliul European de la Nisa126 marchează un “moment de referinţă” în evoluţia

procesului de integrare europeană prin clarificările produse în poziţiile statelor

membre privind reforma instituţională a UE şi realizarea unui acord privind conţinutul

viitorului Tratat de la Nisa127. Un rol deosebit în această direcţie a revenit preşedinţiei

franceze a Consiliului UE, care a depus eforturi stăruitoare în încercarea de a

determina şi chiar de a for ţa decantarea unei soluţii globale de compromis. Misiunea

Franţei a fost uşurată de faptul că ţările UE au fost conştiente că alternativa unui

insucces al CIG 2000 ar fi afectat grav credibilitatea întregii construcţii comunitare.

Decizia unanimă a “celor 15” privind adoptarea textului viitoarei Carte a Drepturilor

Fundamentale128, lansată în mod oficial cu acest prilej, marchează un prim pas

concret în direcţia “constituţionalizării” Uniunii, într-un proces a cărui scadenţă se va

dovedi a fi CIG 2003/2004.

124

Poziţie regăsită şi în recomandările f ăcute de Comisia Europeană.

125 Ceea ce s-a şi întâmplat, prin deciziile Consiliului European de la Copenhaga, din decembrie 2002.126 Desf ăşurat în perioda 7-8 decembrie 2000.127 Intrat în vigoare, începând cu februarie 2003.128 A r ămas nesoluţionată însă chestiunea statutul juridic al Cartei.


3/130

123

Totodată, “cei 15” au ajuns la un acord în legătur ă cu extinderea votului cu majoritate

calificată într-un număr sporit de domenii, incluzând şi unele considerate sensibile, de

o parte din statele membre. Astfel, a fost obţinut acordul pentru extinderea QMV

asupra unor aspecte care privesc politicile fiscale comunitare, în special în ceea ce

priveşte combaterea fraudei fiscale. Domenii importante pentru aprofundarea integr ăriieuropene, precum impozitarea, politicile sociale şi comer ţul exterior nu au intrat însă

sub incidenţa QMV129. De asemenea, a fost înregistrată o deschidere în discuţiile

asupra principiilor de securitate socială şi s-a decis aprofundarea discuţiilor asupra

politicilor privind azilul şi imigraţia.

Privind cooperarea consolidată, Tratatul de la Nisa stabileşte ca această formulă de

aprofundare a integr ării europene să aibă un caracter deschis, să respecte acquis-ul

comunitar şi să se înscrie în cadrul instituţional al UE. Nu s-a reuşit introducerea

cooper ării consolidate în sfera Politicii Externe şi de Securitate Comună / Politicii

Europene de Securitate şi Apărare (CFSP/ESDP).

Cele mai vii dezbateri a stârnit chestiunea dimensiunii Comisiei Europene într-o

viitoare Europă lărgită.

Statele mici, având ca principali purtători de cuvânt Olanda şi Belgia au protestat

împotriva formulei propuse de Franţa, care susţinea limitarea numărului de comisari la

12 şi instituirea unui sistem de rotaţie a comisarilor. Statele mici s-au considerat

dezavantajate de această formulă şi au sprijinit ideea ca fiecare stat membru să aibă

dreptul de a numi un comisar în colegiul Comisiei Europene. Această alternativă nu a

fost respinsă ca atare de ansamblul “celor 15”, fiind însă condiţionată de o

reorganizare de fond a modului de funcţionare a Colegiului Comisiei.

În privinţa reponder ării voturilor, soluţia degajată a reprezentat un compromis între

reponderare simplă şi dubla majoritate (cu ”verificarea”, la cererea unui stat membru,

a existenţei unei majorităţi privind numărul populaţiei).

În opinia majorităţii analiştilor politico-diplomatici, miza cea mai importantă a CIG 2000

a privit reponderarea voturilor statelor în Consiliu, iar insistenţa cu care Franţa,

Germania şi Italia au mar şat pe ideea limitării numărului de comisari europeni a vizat,

de fapt, "for ţarea" ţărilor mici de a accepta reponderarea voturilor în Consiliu, cu

luarea în considerare într-o măsur ă sporită a factorului demografic, avantajând astfel,

în final, statele mari ale Uniunii.

129 La presiunea unor state membre, precum Marea Britanie, Suedia, Irlanda, Luxemburg, care auconsiderat necesar să-şi păstreze dreptul de veto asupra acestor sectoare. Pe de altă parte, Franţa,interesată să-şi protejeze industria cinematografică, a susţinut ferm ideea limitării liberalizării comer ţuluipentru domeniile considerate “sensibile” din punct de vedere cultural.


4/130

124

Cooperarea întărită. Conceptul de flexibilitate a fost introdus în Tratatele europene

prin Tratatul de la Amsterdam, dezbaterea asupra “flexibilităţii” incluzând şi analiza

conceptului de “cooperare întărită”130 sau “consolidată” {19}.

Obiectivul “cooper ării întărite” este crearea cadrului juridic necesar aprofundării

cooper ării între unele state membre, având "voinţa politică necesar ă de a avansa pecalea integr ării" în anumite sectoare specifice, în respectul cadrului instituţional unic şi

al dispoziţiilor în materie ale Tratatului UE, chiar şi în situaţiile în care nu toate statele

Uniunii se dovedesc pregătite sau doritoare să dezvolte formulele respective de

conlucrare. Astfel, într-o viitoare UE extinsă la 27-28 de membri, cooperarea întărită

poate reprezenta un instrument indispensabil şi eficient, aplicabil pentru toţi cei trei

"pilieri" ai UE. Procesul este conceput ca având un caracter deschis, oferind statelor

neparticipante posibilitatea unei alătur ări ulterioare, corespunzând momentului în care

vor dispune de capacitatea necesar ă în acest sens {102}.

În perspectiva apropierii momentului unei noi extinderi a UE131, dezbaterea internă

privind facilitarea cooper ării consolidate s-a acutizat. În mediile politice din multe state

UE era larg r ăspândită opinia, potrivit căreia, "flexibilitatea" era singurul remediu

împotriva tendinţelor de încetinire a adâncirii integr ării, sub incidenţa viitoarei lărgiri.

De altfel, dialectica întregii construcţii comunitare s-a confruntat în permanenţă cu

alternativa extindere-aprofundare. Dacă până în prezent, extinderile au fost însoţite de

“procese de aprofundare”132 practic simultane sau extrem de apropiate în timp, în

cazul unei extinderi “masive” a Uniunii către Europa centrală şi de est, realizarea unei

aprofundări în timpi rapizi se prezintă ca fiind practic imposibilă sau, în orice caz,

ridicând dificultăţi deosebite. Aceasta motivează dorinţa unor state membre, mai ales

celor fondatoare, de a găsi formule care să permită şi să garanteze statelor care sunt

mai pregătite dreptul de a avansa în dezvoltarea unor politici comune, odată

exprimată dorinţa şi demonstrată capacitatea necesare133.

Trebuie menţionat că prevederile Tratatului de la Amsterdam privind „cooperarea

întărită” reprezintă un pas înapoi în raport cu cele ale Tratatului de la Maastricht,

limitând de facto utilizarea acestui principiu134.

130 "Enhanced cooperation".131 Potrivit deciziei Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997.132

Din perspectiva structurilor interne ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene. 133 Principalele domenii vizate sunt: Uniunea Economică şi Monetar ă, Politica Externă şi de SecuritateComună, Justiţia şi Afacerile Interne. Recurgerea, într-o mai mare măsur ă, la cooper ările consolidate a

constituit unul dintre punctele cele mai dezbătute de pe agenda CIG 2000, fiind puternic susţinută deţările Benelux, Franţa şi, mai ales, de către Italia şi Germania, care au prezentat în mod oficial opropunere comună în acest sens, la summit-ul informal din octombrie 2000, de la Biarritz.134 Astfel, în timp ce Tratatul de la Maastricht stipula că un grup limitat de state membre putea să procedeze la iniţiative comune de cooperare, f ăr ă a avea în mod necesar acceptul celorlalţi parteneri,


5/130

125

De altfel, nici Tratatul de la Nisa nu reuşeşte să extindă semnificativ aria de

cuprindere a cooper ării întărite, în pofida sporirii numărului statelor membre favorabile

implementării la nivelul Uniunii a acestei formule de cooperare.

Istoria recentă a Uniunii demonstrează că obstacularea adâncirii cooper ării între

statele membre în anumite sectoare conduce în mod inevitabil la dezvoltarea acesteia în afara cadrului instituţional al UE, f ăr ă a se putea pune în valoare expertiza şi

greutatea politică a unor instituţii fundamentale ale Uniunii, precum Comisia

Europeană şi Parlamentul European. Pot fi evocate în context lansarea sistemului

Schengen sau diversele formule de conlucrare în sectorul PESC, între care OCCAR şi

acordul-cadru semnat în iulie 2000, la Farnborough (Marea Britanie), de 6 state UE,

privind cooperarea în domeniul industriilor de armament {81}.

Pe de altă parte, adepţii extinderii utilizării cooper ării întărite considerau că principalul

aspect care trebuia avut în vedere îl constituia abolirea prevederii din Tratatul UE

legată de posibilitatea blocării iniţierii unei cooper ări întărite din partea unui singur stat

membru135. S-a susţinut, în acest sens, că într-o UE cu 27-28 de state, cerinţa136

participării majorităţii ţărilor membre la iniţierea unei „cooper ări întărite”, devine “total

contraproductivă” în raport cu obiectivele declarate ale Tratatului Uniunii, privind

adâncirea integr ării europene. În acest sens, curentul de opinie care a prevalat în

rândul ţărilor UE a privit stabilirea unui plafon minimal de participare, de cel mult o

treime din numărul statelor membre (eventual, 8 state)137.

Cele mai multe dintre statele UE138 au respins ideea unei “Europe à la carte” şi au

considerat că formula cooper ării întărite trebuie concepută şi promovată asfel încât să

nu conducă la “proliferarea necontrolată” a unor iniţiative paralele, care să se dezvolte

în afara cadrului UE. În acest sens, obiectivul principal al cooper ării întărite trebuia să

r ămână acela de a determina o integrare cât mai rapidă şi mai profundă a tuturor

statelor membre ale Uniunii. În plus, particularităţile şi “sensibilităţile deosebite” pe

care le comportă domeniul PESC, inclusiv dificultăţile atingerii unui consens pe o

gamă largă de probleme specifice acestui domeniu, reclamau promovarea cu

prioritate a „cooper ării întărite” la nivelul pilierului II al UE, f ăr ă ca prin aceasta să fie

Tratatul de la Amsterdam introduce condiţia de consens, ceea ce anulează practic posibilitaţile deacţiune în domeniu.135 În mod concret, propunerea italo-germană prezentată la Consiliul European de la Nisa vizaautorizarea declanşării unei cooper ări întărite la nivelul Consiliul UE cu QMV, f ăr ă alte obstacoleprocedurale suplimentare.136

Prevăzută în Tratatul de la Amsterdam.137 În acelaşi timp, se consider ă că dispoziţiile TUE privind cooperarea întărită ar trebui însoţite în modexplicit de prevederi care să încurajeze şi să faciliteze alăturarea acelor state membre care nu au fost în măsur ă sau nu au dorit să se alăture, de la început.138 Cele mai active fiind Italia şi Germania.


6/130

126

afectat caracterul unitar şi coerent pe care trebuie să-l aibă orice acţiune externă a UE

şi, în egală măsur ă, acquis-ul deja introdus în politicile comunitare în materie139.

În acest sens, introducerea “cooper ării întărite” în sfera politicii externe şi de securitate

comună a UE era de natur ă să compenseze, fie şi par ţial, menţinerea în continuare a

unui model interguvernamental de cooperare în domeniu, tr ăsătur ă care limita în modconsiderabil eficienţa proceselor decizionale şi, în general, perspectivele de adâncire

a integr ării ţărilor UE în materie.

Structura Comisiei Europene. Structura Comisiei Europene a reprezentat o

chestiune delicată, care a adus faţă în faţă două poziţii distincte: creşterea numărului

de comisari propor ţional cu numărul statelor membre140, respectiv, păstrarea unui

numar limitat de comisari, în condiţiile în care statele mari renunţau la unul dintre cei

doi comisari care le reveneau141.

Reponderarea voturilor în Consiliul UE. Reponderarea voturilor statelor în Consiliu

s-a prezentat, de la început, drept o problemă cu o puternică încărcătur ă politică şi

emoţională, care a readus în dezbatere chestiunea raporturilor dintre statele mari şi

cele mici. Statele mici au susţinut ideea unei reponder ări simple a voturilor 142,

considerând că orice reponderare ar trebui să ia în considerare echilibrul global între

statele mari si mici, care trebuie păstrat în perspectiva lărgirii UE.

Alternativa la această posibilitate a fost reprezentată de introducerea sistemului cu

dublă majoritate a voturilor, respectiv a populaţiei. Formula a fost susţinută de toate

statele mari143, fiind percepută drept o compensare pentru pierderea unui loc în

Comisia Europeană, precum şi pentru contracararea "supra-reprezentării" ţărilor mici

şi mijlocii în instiţiile comunitare, situaţie la care - considerau ele - s-ar fi ajuns ca

urmare a procesului de lărgire a UE şi a menţinerii sistemului de vot în vigoare.

Extinderea votului cu majoritate calificată. În directă legatur ă cu reponderarea

voturilor în Consiliu, s-a aflat şi chestiunea stabilirii „pragului” majorităţii calificate.

Germania a propus fie introducerea votului cu majoritate calificată dublă, fie o

combinaţie între majoritatea dublă şi creşterea numărului de voturi propor ţional cu

dimensiunile demografice ale fiecărui stat membru. La rândul ei, şi Franţa s-a

139 Italia şi Germania au susţinut coborârea plafonului minim de participare pentru dezvoltarea„cooper ării întărite” în sfera PESC la 5 state membre. Totodată, din considerente de ordin practiclegate de implementarea strategiilor, acţiunilor şi poziţiilor comune ale UE în sfera politicii externe, celedouă state UE s-au pronunţat în favoarea asigur ării unui rol cât mai relevant pentru Secretarul Generalal Consiliului / Înaltul Reprezentant pentru PESC al UE în domeniul „cooper ării întărite”.140 Formulă împărtăşită şi de majoritatea statelor candidate la momentul respectiv.141 Încă din faza incipientă a negocierilor summit-ului, statele mari şi-au exprimat disponibilitatea de arenunţa la cel de al doilea comisar de care dispuneau, în condiţiile în care vor fi avantajate lareponderarea voturilor în Consiliu.142

Vocea cea mai puternică fiind cea a ţărilor Benelux.


7/130

127

pronunţat pentru o reflectare mai clar ă a criteriului demografic, f ăr ă producerea însă a

unei diferenţieri în raport cu Germania144. Opinia majorităţii statelor membre a fost

favorabilă extinderii QMV145.

Dintre statele mari ale UE, Italia a fost una dintre cele mai ferme susţinătoare ale

extinderii QMV la majoritatea sectoarelor aflate în discuţie, astfel încât proceduravotului prin unanimitate să se transforme din regulă, în excepţie146. Cele mai multe

state UE s-au declarat de acord cu extinderea domeniilor la care să se aplice QMV,

unanimitatea urmând să fie utilizată doar pentru deciziile cu caracter „constituţional”,

cele care privesc finanţările în afara cadrului comunitar, piaţa internă, violarea

drepturilor omului de către un stat membru, justiţia şi afacerile interne, politica externă

şi de securitate comună.

Propunerile principalelor instituţii europene.

Comisia Europeană s-a pronunţat pentru limitarea numărului de comisari, cu

instituirea unui sistem de rotaţie, respectând principiul egalităţii între statele membre,

astfel încât fiecare stat să poată fi reprezentat de către un comisar pentru o perioada

de timp definită.

Ideea ca fiecare stat să fie reprezentat de către un comisar nu era respinsă, dar o

eventuală decizie în domeniu ar fi trebuit corelată cu o reorganizare în profunzime a

instituţiei.

În aprecierea Comisiei, alternativele pentru reponderarea voturilor în Consiliu ar fi fost

ori luarea în calcul a criteriului demografic, astfel încât statele cu populaţie mai mare

să aibă mai multe voturi, ori instaurarea dublei majorităţi calificate, care să ia în calcul

atât numărul de voturi, cât şi ponderea din totalul populaţiei UE.

Totodată, se considera că votul cu majoritate calificată trebuie extins, fiind necesar ă

definirea “categoriilor de domenii care prezintă motive serioase pentru a necesita

unanimitatea”. Între altele, se propunea extinderea QMV pentru adoptarea deciziilor

legate de exercitarea celor patru libertăţi prevăzute în Tratat, precum şi în sectorul

fiscal.

143 Mai puţin Italia, din considerente legate de dorinţa simplificării mecanismelor decizionale ale Uniunii.144 În urma reunificării Germaniei şi, pe cale de consecinţă, a sporirii substanţiale a dimensiunii ei

demografice ar fi fost pentru prima dată în istoria Comunităţilor Europene, respectiv a UE, când s-ar fiprodus un „dezechilibru” între cele două ţări fondatoare ale UE.145 „Qualified majority voting”.146

Tot Italia a susţinut alegerea cu majoritate calificată a membrilor Cur ţii de Justiţie ComunităţilorEuropene.


8/130

128

Parlamentul European s-a pronunţat în favoarea limitării numărului de comisari

europeni la 20 şi instituirea unui sistem care să permită fiecărui stat membru să fie

reprezentat cel puţin o dată, la fiecare două mandate ale Colegiului Comisiei.

Extinderea QMV a fost unanim considerată drept cea mai semnificativă modificare a

procedurilor decizionale. La fel ca şi Comisia, Parlamentul European a susţinutstabilirea unanimităţii ca regulă pentru adoptarea deciziilor “constituţionale”. Totodată,

a propus “constituţionalizarea” Tratatelor prin “reorganizare şi consolidare”,

introducerea unei ierarhii a normelor şi a Cartei Drepturilor Fundamentale {80}.

Poziţiile statelor candidate. Deşi nu au fost direct implicate în soluţionarea punctelor

aflate în dezbaterea CIG 2000, majoritatea statelor candidate şi-au exprimat activ, cu

diferite prilejuri, punctele de vedere privind perspectivele politico-instituţionale ale

viitoarei Uniuni lărgite. Trebuie subliniată poziţia statelor din “grupul Helsinki” (Cehia,

Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia, Ungaria), care s-au pronunţat pentru o reformă

globală, într-o singur ă etapă, în măsur ă să pregătească instituţiile europene în

vederea ader ării tuturor celor 13 candidaţi.

Totodată, cele mai multe ţări candidate s-au raliat în jurul ideii ca fiecare stat membru

să aibă posibilitatea de a-şi desemna propriul comisar. Polonia a avut o poziţie

ambiguă, nefiind foarte clar dacă susţine ca fiecare stat să fie reprezentat de către un

comisar, sau Comisia să aibă un număr de 20 de comisari, rotiţi la jumătatea

mandatului. Privind reponderarea voturilor în Consiliu, majoritatea ţărilor candidate s-

au declarat favorabile luării în calcul a factorului demografic147. Extinderea QMV a fost

unanim considerată drept o necesitate, corelată însă cu definirea concretă a

domeniilor la care urma să fie aplicată regula unanimităţii.

În ceea ce o priveşte, România a considerat că reforma instituţională a UE trebuia să

pregătească cadrul necesar pentru viitoarea Uniune cu 27 sau 28 de membri. Ţara

noastr ă s-a pronunţat în favoarea păstr ării unei agende restrânse a CIG 2000, cu

abordarea prioritar ă a chestiunilor r ămase nesoluţionate de către Tratatul de la

Amsterdam. Totodată, România a susţinut ideea atribuirii fiecărui stat membru a câte

unui loc în cadrul Colegiului Comisiei Europene, precum şi abordarea chestiunii

ponder ării voturilor în Consiliu prin prisma acordării unei importanţe sporite criteriului

demografic. În acelaşi timp, extinderea procedurii decizionale a QMV era percepută ca

aplicându-se doar temelor de interes comun pentru toate statele membre.


9/130

129

3.3. Convenţia Europeană.

3.3.1. Necesitatea convocării Convenţiei Europene. Odată cu încheierea

Războiului Rece şi deschiderea lumii occidentale către noile democraţii est-europene,

Europa s-a găsit confruntată cu o serie de provocări noi, la care a trebuit să găsească

sau să inventeze soluţii, uneori “din mers”. Principala sfidare a fost reprezentată deprocesul de extindere a Uniunii Europene prin admiterea unui număr de 12 ţări din

Europa centrală şi de est. Pentru a gestiona coerent acest proces, UE a creat o serie

de jaloane şi criterii ferme de aderare, pe dimensiunea politică, economică, legislativă

şi administrativă148, unele cu bătaie mai lungă, altele actualizate an de an de către

Consiliul European, elaborând, în acelaşi timp, strategii de pre-aderare, instrumente

de cooperare, precum şi cadrul de negociere necesar în baza căruia urmează să fie

stabiliţi parametrii concreţi privind admiterea statelor candidate în clubul Europeicomunitare.

Structurile şi instituţiile UE, concepute iniţial pentru un număr de şase ţări membre, au

reuşit să funcţioneze cu mai mult sau mai puţin succes, prin adaptări graduale

succesive şi pentru un număr sporit de ţări membre, dar era unanim recunoscut faptul

că întregul sistem putea intra în blocaj dacă aceleaşi reguli şi mecanisme, care

puseser ă în mişcare “motorul” comunitar pentru 15 state membre ar fi fost păstrate şi

într-o Uniune cu 27, sau mai mulţi membri.

La aceste probleme s-au adăugat schimbarea radicală a mediului internaţional în

ultimii 10-15 ani: în plan economic, asistăm la un fenomen progresiv de globalizare ce

afectează practic întreaga lume, iar pentru a-i face faţă şi a beneficia de avantajele lui

potenţiale era necesar ă o nouă abordare.

În plan politic, UE ajunsese în faza în care era practic obligată ca după Uniunea

Monetar ă să avanseze spre o Uniune Politică, alternativa contrar ă putând să

pericliteze serios perspectivele pe termen mediu şi lung ale monedei unice.

În planul securităţii, apăruser ă noi riscuri, neconvenţionale sau mai puţin cunoscute

până atunci, deci poteţial cu atât mai periculoase, pentru care strategiile anterioare în

materie fie nu se raportau deloc la ele, fie o f ăceau par ţial sau într-o măsur ă

insuficientă: atentate teroriste majore149, conflicte locale de sorginte etnică sau

religioasă în Europa sau la por ţile ei, extinderea reţelelor crimei organizate, dar şi

colapsul fostei Iugoslavii, în urma unui r ăzboi sângeros care durase un deceniu.

147 Cu toate acestea, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia şi Lituania au insistat pentru “asigurareaechilibrului” între statele mari şi cele mici ale Uniunii.148 Criteriile de la Copenhaga şi Madrid.


10/130

130

În plan social, cetăţeanul european se simţea tot mai departe de instituţiile

comunitare, care era însă tentate să ia tot mai mult decizii în numele său.

Acesta era contextul în care Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a

decis că pentru a putea funcţiona într-o formulă cu 27 membri, UE trebuia să realizeze

o reformă major ă a instituţiilor, politicilor şi mecanismelor comunitare de decizie. Oastfel de reformă presupunea convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG)

care să reunească reprezentanţii tuturor statelor membre.

„Declaraţia de la Nisa privind viitorul Europei” ilustrează, în egală masur ă, eşecul, dar

şi succesul Conferinţei Interguvernamentale 2000, cea care a pregătit Tratatul de la

Nisa. Documentul menţionat marchează un eşec pentru că, prin conţinutul său, a

reliefat ceea ce noul Tratat nu a putut reglementa. Cu toate acestea, demersul a putut

fi considerat şi ca un succes întrucât a oferit cadrul necesar şi a netezit calea spre o

nouă formă de a „gândi Europa”. Dacă Tratatul de la Nisa a reuşit să găsească soluţii

mai mult sau mai puţin adecvate celor trei “left-overs from Amsterdam" privind

reforma instituţiilor comunitare – compoziţia Comisiei europene, extinderea votului cu

majoritate calificată şi reponderarea voturilor în Consiliu – el a generat totodată alte

teme pentru viitoarea CIG, marcând practic începutul trecerii de la faza de dezbatere

privind ajustările instituţionale la cea privind necesitatea unor reforme de substanţă

privind perspectivele politico-instituţionale ale Uniunii Europene.

Fixată iniţial pentru 2004, noua Conferinţă Interguvernamentală avea să fie lansată în

octombrie 2003, agenda sa urmând să includă patru subiecte majore: delimitarea

competenţelor între statele membre şi instituţiile UE150, statutul Cartei Drepturilor

Fundamentale151, simplificarea Tratatelor 152 şi rolul parlamentelor naţionale153. Pentru

a asigura pregătirea CIG, Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001, a

decis convocarea unei Convenţii care să reunească principalele păr ţi interesate -

guvernele şi parlamentele ţărilor membre şi candidate la aderare, Comisia Europeană

şi Parlamentul European - în dezbaterea acestor teme atât de importante şi de

incitante în acelaşi timp.

149 Cu titlu de exemplu, atentatele din SUA din 11 septembrie 2001, respectiv cele de la Madrid, dinseptembrie 2003.150 Inclusiv o mai bună definire a principiului subsidiarităţii.151

Document care a favorizat, practic, demersurile ulterioare vizând adoptarea unei ConstituţiiEuropene.152 UE este astăzi reglementată juridic de patru tratate în care sunt dispersate instrumentele,competenţele şi obiectivele acţiunii comunitare.153 Cu trimitere directă la legitimitatea democratică a deciziilor de la Bruxelles.


11/130

131

Lucr ările Convenţiei privind Viitorul Europei, demarate la 28 februarie 2002, au fost

iniţial prevăzute să dureze circa un an154, iar rezultatele activităţii sale – un document

final, împreună cu concluziile dezbaterilor la nivel naţional în fiecare stat participant -

urmau să constituie punctul de plecare pentru negocierile propriu-zise din cadrul CIG,

singurul for abilitat – potrivit prevederilor Tratatului UE în vigoare - să adopte deciziilenecesare privind noua arhitectur ă politico-instituţională a Uniunii.

3.3.2. Agenda Convenţiei Europene.

Consiliul European de la Nisa, din decembrie 2000, a identificat patru mari subiecte de

a căror rezolvare depindea arhitectura instituţională europenă a începutului de secol:

"repartizarea competenţelor între nivelul comunitar şi cel naţional"; "simplificarea

Tratatelor"; "rolul parlamentelor naţionale"; "statutul Cartei Drepturilor Fundamentale".

La acestea s-au adăugat şi alte chestiuni155, a căror introducere pe agenda

Convenţiei a rezultat atât din dinamica dezbaterilor, cât şi din interesul direct al

actorilor implicaţi.

Repartizarea competenţelor . Contrar unor opinii vehiculate inclusiv în cadrul

dezbaterilor Convenţiei Europene, actualele Tratate ale UE (TUE, TCE) conţin deja o

repartizare a competenţelor: Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană deţin

competenţe în domenii exclusive (politica comercială comună, politica de concurenţă,

politica agricolă comună, moneda unică etc) şi în domenii de competenţă mixtă.

Această repartizare sufer ă însă de unele neajunsuri: pe de o parte, prevederile în

cauză nu sunt redactate de o manier ă omogenă, pentru că ele corespund unor

momente diferite ale construcţiei europene, iar pe de altă parte, definirea

competenţelor este mixată, de o manier ă nu totdeauna coerentă, cu descrierea

spiritului în care acestea trebuie exersate {47}.

Realizarea unei repartizări precise a competenţelor între instituţiile comunitare şi

statele membre UE156 (crearea unui ”catalog de competenţe”) este strâns legată de

stabilirea unei ierarhii clare a normelor, de raţionalizarea şi simplificarea procedurilor

154 Lucr ările Convenţiei Europene s-au prelungit până în iulie 2003.155 Precum "guvernarea economică", "Europa socială", sfera JAI, etc.156 Au existat şi opinii, îndeosebi la nivelul Parlamentului European şi Comisiei Europene, potrivit cărora

dezbaterea privind competenţele instituţiilor comunitare ar fi trebuit folosită pentru a extinde ariaproblematicii de la nivelul comunitar/naţional spre cel naţional / subnaţional. Sensul Declaraţiei de laNisa s-a dovedit însă suficient de explicit : funcţionarea Uniunii depinde doar de repartizareacompetenţelor între palierele comunitar şi naţional, mecanismele decizionale interne ale statelormembre r ămânând de competenţa exclusivă a acestora.


12/130

132

de decizie şi descentralizarea sarcinilor executive. Nu în ultimul rând, viabilitatea unui

catalog de competenţe depinde de eficacitatea controlului jurisdicţional.

Rolul parlamentelor naţionale. Problema a apărut pe fondul consolidării poziţiei

Parlamentului European şi a adâncirii deficitului democratic la nivelul UE. State caFranţa şi Marea Britanie s-au declarat favorabile creşterii vizibilitaţii legislativelor

naţionale pentru a asigura o contrapondere eficientă Parlamentului European, ieşit

câştigător după fiecare revizuire a Tratatelor. Principala problemă care se pune aici

este însă în ce măsur ă parlamentele naţionale pot participa efectiv la deciziile privind

afacerile europene157 în situaţia în care competenţele apar ţin exclusiv Comunităţii şi

cât de eficient poate fi controlul lor asupra propriilor guverne în chestiuni de

competenţă mixtă.

Principalele direcţii de acţiune urmărite la nivelul Convenţiei Europene de adepţii

consolidării rolului parlamentelor naţionale au privit: consolidarea prerogativelor

parlamentelor naţionale în raport cu guvernele ţărilor respective; dezvoltarea

sistematică (reglementată printr-un acord interparlamentar) a formelor de consultare şi

cooperare între Parlamentul European şi parlamentele naţionale; atribuirea, atât

parlamentelor naţionale cât şi PE, a unor atribuţii „constituante”, care să poată fi

exercitate împreună cu guvernele naţionale.

Simplificarea Tratatelor . Subiectul prezintă mai multe faţete:

- pe de o parte, era vorba de o chestiune aparent tehnică, de reunire într-un singur

text a conţinutului Tratatelor comunitare adoptate succesiv (elaborarea unui Tratat de

bază unic al UE); problema era însă delicată deoarece modificarea radicală a

percepţiei opiniei publice asupra unor domenii de competenţa comună putea crea

dificultăţi privind ratificarea unui nou Tratat158;

- pe de altă parte, rescrierea Tratatelor putea conduce la presiuni din partea

"euroscepticilor", cărora li se oferea astfel o cale de a respinge prevederi mai vechi din

dreptul comunitar, pentru care nu existau alte căi legale de a fi denunţate;

- nu în ultimul rând, se punea problema elabor ării, cu acest prilej, a unei Constituţii

Europene / Tratat constituţional, după modelul constituţiilor naţionale; aceasta urma

157 Au existat şi anterior preocupări privind sporirea vizibilităţii parlamentelor naţionale pe scena

europeană. În prezent, funcţionează un comitet format din preşedinţii comisiilor parlamentare pentruafaceri europene (COSAC), la care sunt invitaţi să participe şi statele candidate, însă rolul său estelimitat deoarece se reuneşte doar de două ori pe an.158 Este cazul Tratatului Euratom, în domeniul energiei atomice, care nu a fost inclus între temele îndiscuţie ale viitoarei CIG.


13/130

133

să ofere avantajul separ ării prevederilor fundamentale, ce nu puteau fi adoptate sau

modificate decât prin ratificarea lor de către parlamentele naţionale, de dispoziţiile cu

caracter tehnic din tratatele actuale159 şi care ar urmau să fie supuse unor proceduri

comunitare de revizuire, mai simple şi mai flexibile; şi în acest caz opiniile erau

împăr ţite într-o plajă ce se întindea de la abordările „federaliste”, care susţineaunecesitatea existenţei unei Constituţii a UE şi ajungând la cele „excesiv

interguvernamentaliste”, care î şi propuneau limitarea întregii chestiuni la o operaţiune

juridică de simplificare a textului Tratatelor {50.

Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale (CDF) a

apărut iniţial ca document politic160 şi a fost adoptată în mod solemn de către Consiliul

European de la Nisa, în decembrie 2000. CDF regrupează ansamblul drepturilor

fundamentale ale omului într-un cadru unic şi introduce, în acelaşi timp, o serie de

drepturi noi161. Deşi iniţial s-a dorit ca acest text să fie încorporat în Tratatul de la

Nisa, opoziţia a şase state membre162 a f ăcut ca documentul să fie investit, într-o

primă fază, doar cu valenţele unui demers politic.

Cu toate acestea, Carta Drepturilor Fundamentale reuşeşte să producă, încă de la

lansare, efecte politice163, normative164 şi chiar jurisdicţionale165.

În perspectiva adoptării unei Constituţii Europene, Carta Drepturilor Fundamentale

urma să fie parte integrantă a acesteia. Un prim efect direct al unei astfel de evoluţii,

care avea să fie confirmată prin adoptarea şi semnarea Tratatului Constituţional al UE,

era transferarea şi tratarea unitar ă a problematicii drepturilor omului la nivel european.

3.3.2.1. Organizarea şi funcţionarea Convenţiei Europene.

Structura organizatorică. Preşedinte al Convenţiei Europene a fost desemnat Valery

Giscard D’Estaing, fost preşedinte al Franţei. În componenţa Prezidiului166 erau incluşi

preşedintele Convenţiei, doi vicepreşedinţi167 (Giuliano Amato şi Jean-Luc Dehaene,

cu atribuţii, în special, privind chestiunile de natur ă juridică, respectiv, cele de natur ă

159 De exemplu, cele care descriu politicile comunitare.160 A fost elaborată de către Convenţia specială creată în acest scop la începutul anului 2000.161 Precum dreptul la buna guvernare, accesul la noile tehnologii, etc.162 Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda.163 S-au f ăcut referiri la ea în rapoartele Comisiei Europene privind situaţia din Austria, după intrarea laguvernare a partidului lui Jorg Heider . 164 Decurgând din angajamentele Parlamentului European şi Comisiei Europene de a considera Carta

ca element de referinţă în adoptarea legislaţiei comunitare.165 Carta este considerată un material de referinţă de către Cur ţile Constituţionale din Germania şiSpania.166 Format iniţial din 12 membri.167 La rândul lor, personalitaţi de prestigiu, foşti premieri ai Italiei, respectiv, Belgiei.


14/130

134

procedurală şi legătura cu Forumul Civic), doi comisari europeni (Michel Barnier,

comisar european pentru politici regionale şi Antonio Vitorino, comisar european

pentru Justiţie şi Afaceri Interne), doi reprezentanţi ai Parlamentului European (Klaus

Hansch şi Inigo Mendez de Vigo), reprezentanţii celor trei preşedinţii succesive ale

Consiliului UE pe durata lucr ărilor Convenţiei

168

, precum şi doi reprezentanţi aleşi decătre delegaţiile parlamentelor naţionale. În sesiunea din 21-22.03.2002, s-a decis

includerea în Prezidiu şi a unui reprezentant al parlamentelor ţărilor candidate169,

astfel încât Prezidiul Convenţiei a numărat în final 13 membri. Atât preşedintele

Convenţiei, cât şi cei doi vice-preşedinţi erau consideraţi ca fiind personalităţi

independente, nereprezentând interesele ţărilor lor de origine.

Secretariatul Convenţiei. Şeful Secretariatului: Sir John Kerr (Marea Britanie), fost

secretar general al Foreign Office170-ului şi fost ambasador al Marii Britanii la

Bruxelles/UE şi Washington. Adjunctul şefului Secretariatului: Annalisa Giannella

(Italia), fost director al Departamentului pentru Securitate şi Apărare din cadrul

Secretariatului General al Consiliului UE. În componenţa Secretariatului (format din

peste 20 de persoane) intrau opt exper ţi din partea Secretariatului General al

Consiliului, câte doi din partea Comisiei Europene, respectiv Parlamentului European,

precum şi ofiţeri de protocol, traducători, etc.

Componenţa Convenţiei: 105 membri titulari, la care se adaugă 100 de membri

supleanţi. Cele 13 state candidate la aderare au fost invitate să participe la lucr ările

Convenţiei în aceleaşi condiţii ca şi ţările membre UE, cu excepţia faptului că acestea

"nu puteau împiedica adoptarea unei soluţii în situaţia în care statele membre

ajungeau la un consens".

Delegaţia României la Convenţia privind Viitorul Europei a fost asistată în activitatea ei

de un Secretariat Naţional, coordonat de către supleantul reprezentantului Guvernului

în Delegaţie.

3.3.3. Rezultatele Grupurilor de lucru.

3.3.3.1. Grupul de lucru privind subsidiaritatea171.

În baza mandatului care i-a fost conferit, Grupul de lucru (WG) privind

subsidiaritatea172 (WG I) a f ăcut o analiză a modalităţilor prin care instituţiile europene

168 Spaniola, daneza şi greaca.169

Reprezentanta Letoniei.170 Ministerul de externe britanic.171 Acest Grupul de lucru şi-a prezentat raportul final la data de 23.09.2002. 172 În conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht referitoare la principiul subsidiarităţii,"Comunitatea reacţionează doar în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi ale obiectivelor care îi


15/130

135

puteau asigura o mai bună aplicare a subsidiarităţii în cursul procesului legislativ, în

spiritul eficacităţii, transparenţei şi democraţiei. Obiectivul urmărit era acela ca

parlamentele naţionale să poată interveni rapid şi eficient în cazul în care considerau

că o propunere de text legislativ european nu respectă acest principiu.

Discuţiile purtate în cadrul Grupului au permis evidenţierea următoarelor propuneri privind îmbunătăţirea aplicării şi controlului principiului subsidiarităţii:

a) consolidarea aplicării principiului subsidiarităţii în faza de elaborare a propunerii de

act legislativ de către instituţiile participante; grupul consider ă că principiul

subsidiarităţii este un principiu de natur ă politică, a cărui punere în aplicare presupune

o marjă largă de apreciere din partea instituţiilor comunitare sau naţionale implicate; în

consecinţă, controlul respectării lui va fi în principal de natur ă politică şi va interveni la

începutul procesului legislativ173; în faza elabor ării propunerii de act legislativ,

responsabilitatea respectării subsidiarităţii apar ţine Comisiei Europene; această

instituţie va trebui să asigure consultarea prealabilă a tuturor celor care sunt vizaţi

direct sau indirect de actul legislativ în curs de elaborare; în plus, Comisiei ar urma să

îi revină obligaţii şi în ceea ce priveşte justificarea „alocării” subsidiarităţii. În acest

sens, Grupul de lucru recomandă ca toate propunerile legislative să fie însoţite de un

document de „subsidiaritate” care să conţină argumentarea oportunităţii introducerii

propunerii respective şi evaluarea implicaţiilor financiare şi legislative; pentru

concretizarea acestor propuneri, Grupul recomandă modificarea Protocolului asupra

subsidiarităţii care este anexat Tratatului de la Nisa; prezentarea programului legislativ

anual de către Comisia Europeană poate ocaziona o primă dezbatere asupra

subsidiarităţii; în consecinţă, Grupul propunea ca acest program să fie dezbătut şi de

către Parlamentul European şi de parlamentele naţionale;

b) instituirea unui mecanism „de alertă timpurie” („early warning system”) care să

permită implicarea directă a parlamentelor naţionale în controlul respectării principiului

subsidiarităţii; Grupul estimează că un control politic „ex ante” al principiului

subsidiarităţii ar trebui să implice în primul rând parlamentele naţionale; această

propunere presupune asocierea, pentru prima dată în istoria construcţiei europene, a

parlamentelor naţionale la procesul legislativ comunitar;

sunt desemnate prin prevederile Tratatelor. În domeniile care intr ă în competenţa sa exclusivă,Comunitatea nu intervine, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în careobiectivele de acţiune envizajate nu pot fi realizate de o manier ă suficientă de către statele membre şi

pot, prin urmare, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii urmarite, să fie mai bine realizate lanivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingereaobiectivelor prezentului Tratat" {14}.

173 Control ex-ante.


16/130

136

În mod concret, Grupul propune ca în noul Tratat al UE să se prevadă următoarele:

- Comisia Europeană trebuie să adreseze fiecărui parlament naţional, în acelaşi timp

cu transmiterea către „legislativul” comunitar 174, a propunerilor cu caracter legislativ;

- în termen de şase săptămâni de la data transmiterii propunerii şi anterior iniţierii

procedurii legislative propriu-zise, parlamentele naţionale au posibilitatea de a emite o„opinie” motivată privind respectarea principiului subsidiaridăţii privind propunerea în

cauză; această opinie este transmisă Preşedintelui Parlamentului European,

Consiliului UE şi Comisiei Europene; conform propunerii Grupului, o asemenea

sesizare poate fi adresată şi în cazul unor modificări substanţiale a propunerii

legislative în cursul procesului legislativ comunitar; dacă până la sfârsitul intervalului

de şase săptămâni, Consiliul şi Parlamentul European vor fi primit "opinii" din partea

unei treimi a parlamentelor naţionale, Comisia va trebui să reexamizeze propunerea;

aceasta va conduce la menţinerea propunerii, la modificarea sau la retragerea

acesteia; "mecanismul de alertă timpurie" pune toate parlamentele naţionale pe picior

de egalitate; totodată, el permite evaluarea propunerii legislative a Comisiei de către

parlamentele naţionale din punctul de vedere al principiului subsidiarităţii, în paralel cu

asigurarea unei mai bune conştientizări la nivelul instituţiilor comunitare abilitate a

preocupărilor în domeniu existente la nivel naţional;

c) extinderea posibilităţilor de recurs în faţa Cur ţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

în baza nerespectării principiului subsidiarităţii; Grupul estimează că un control „ex

post” al subsidiarităţii trebuie să fie de natur ă jurisdicţională; în acest sens, ar putea fi

întărit controlul efectuat de Curtea de Justiţie în materie de respectare a principiului

subsidiarităţii; este important să se stabilească o legătur ă directă între posibilitatea de

a introduce un recurs în legătur ă cu nerespectarea principiului subsidiarităţii de către

parlamentele naţionale şi procedura de alertă timpurie amintită;

Grupul de lucru propune ca un parlament naţional care a formulat o opinie prin

intermediul mecanismului de alertă timpurie să poată sesiza Curtea de Justiţie pentru

nerespectarea principiului subsidiarităţii; un alt aspect avut în vedere de Grupul privind

subsidiaritatea este luarea în consideraţie a posibilităţii ca şi Comitetul Regiunilor,

organ consultativ competent pentru reprezentarea la nivel european a comunităţilor

regionale şi locale din cadrul Uniunii, să poată beneficia de dreptul de a face recurs la

Curtea de Justiţie pentru nerespectarea principiului subsidiarităţii; sesizarea

respectivă ar putea viza propunerile care au fost supuse aten ţiei Comitetului

174 Consiliu şi Parlament.


17/130

137

Regiunilor şi pentru care acest organism a emis obiecţii legate de modul în care s-a

respectat aplicarea principiului subsidiarităţii.

3.3.3.2. Grupul de lucru privind integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale.

Grupul de lucru pentru Integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale

175

(WG II) aexaminat modalităţile şi consecinţele unei eventuale integr ări a Cartei în Tratat şi a

unei eventuale ader ări a Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

(CEDO). Grupul a apreciat că cele două demersuri nu trebuie considerate ca fiind

alternative, ci ca măsuri complementare care garantează respectarea deplină de către

Uniune a drepturilor fundamentale ale omului.

Integrarea Cartei în Tratat. Majoritatea membrilor Grupului s-a pronunţat în favoarea

integr ării în structura Tratatului a Cartei Drepturilor Fundamentale ca text obligatoriu

din punct de vedere juridic şi având o valoare constiţutională, decizie cu caracter

politic care urma să revină Plenului Convenţiei. Un procent minoritar al membrilor

Grupului a adoptat o atitudine mai ambiguă, precizând însă că nu respinge

posibilitatea integr ării Cartei.

Totodată, concluziile Grupului reliefează că modalităţile concrete în care urmează să

se realizeze integrarea documentului în structura Tratatului vor fi condiţionate de

structura generală a acestuia care va rezulta la finele lucr ărilor Convenţiei. În acest

sens, Grupul a supus atenţiei Plenarei următoarele posibilităţi:

a) inserarea articolelor Cartei la inceputul Tratatului Constituţional în cadrul unui titlu

sau capitol al Tratatului176;

b) inserarea într-un articol al Tratatului constituţional a unei clauze de trimitere la

Cartă; în acest caz, Carta ar putea fi anexată Tratatului ca parte specială a acestuia

sau ca Protocol;

c) transformarea Cartei într-un text obligatoriu din punct de vedere juridic, printr-o

clauză de trimitere indirectă, f ăr ă a-i acorda însă şi o valoare constituţională.

Totodată, se subliniază faptul că integrarea în corpore a Cartei în noul Tratat ar

implica anumite modificări, în special asupra articolelor 51 şi 52 ale Cartei, cu

obiectivul clarificării sensului şi sferei de aplicabilitate a articolelor menţionate. În

legatur ă cu modificările ce trebuiesc aduse articolului 51, paragrafele 1 şi 2, la nivelul

Grupului s-a degajat un consens privind necesitatea clarificării faptului că integrarea

175 WG II şi-a prezentat raportul final la 22.10.2002.s176 O largă majoritate a Grupului a preferat această opţiune, cu argumentul unei mai bune „lizibilităţi” aTratatului.


18/130

138

Cartei în Tratat nu va modifica sistemul existent de delimitare a competenţelor între

instituţiile UE şi statele membre.

Un consens s-a înregistrat, de asemenea, vis-a-vis de menţinerea articolului 52

paragraful 2177 care vizează ansamblul drepturilor prevăzute de Cartă care au fost

preluate din TCE

178

. Forma definitivă a acestei clauze urma să fie determinată doar înmomentul definitivării arhitecturii Tratatului Constituţional elaborat de Convenţie.

S-a avansat de asemenea propunerea formulării unei clauze adiţionale la articolul 52,

care să reglementeze articolele din Cartă care nu sunt preluate nici din Tratate, nici

din CEDO. Această clauză urma să se bazeze pe jurisprudenţa Cur ţii de Justiţie

referitoare la tradiţiile constituţionale ale statelor membre şi viza realizarea unei

distincţii mai clare între drepturi şi principii.

Aderarea la CEDO179. În ceea ce priveşte posibilitatea ca Uniunea Europeană să

adere la CEDO, membrii Grupului de lucru au subliniat că decizia politică apar ţine

plenului Convenţiei. Într-o fază ulterioar ă, decizia privind începerea negocierilor pentru

aderarea la CEDO şi stabilirea cadrului în care urmau să se desf ăşoare negocierile

respective urma să revină Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene.

Sub rezerva acestei decizii politice, Grupul recomandă introducerea unei baze juridice

în cadrul Tratatului Constituţional care să permită Uniunii să adere la CEDO180. În

acelaşi timp, membrii Grupului s-au pronunţat pentru asigurarea compatibilităţii între

aderarea la CEDO şi integrarea Cartei în Tratat în termeni de text cu valoare juridică

obligatorie, în acest scop considerându-se utilă menţinerea articolului 52, paragraful 3

din Carta181.

Pe de altă parte, s-a subliniat că rezervele182 la CEDO formulate de unele state

membre ar r ămâne neafectate în cazul ader ării UE la Convenţie, deoarece acestea

privesc dreptul naţional, în timp ce efectele ader ării se limitează la dreptul Uniunii.

Integrarea Cartei în cadrul Tratatului şi posibilitatea ca Uniunea să adere la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului vor contribui la consolidarea protecţiei drepturilor

fundamentale ale cetăţenilor vis-à-vis de acţiunea lor la nivel european. Aceste

177 Clauza de trimitere la TCE.178 Tratatul Comunităţilor Europene.179 Curtea Europeană a Drepturilor Omului.180 Ca notă generală, este de menţionat orientarea generală a dezbaterilor Convenţiei cătreconsacrarea personalităţii juridice unice a Uniunii. Pe de altă parte, trebuie subliniat că mulţi membri ai

Grupului de lucru au considerat că aderarea la CEDO nu va conduce la o lărgire a competenţelorUniunii în materie de drepturile omului.181 Clauza de trimitere la CEDO.182 Anumite state - neratificând toate protocoalele adiţionale CEDO - au formulat rezerve faţă deprevederile protocoalelor neratificate.


19/130

139

demersuri vor reprezenta de asemenea afirmarea puternică a valorilor morale şi etice

ale Uniunii Europene.

3.3.3.3. Grupul de lucru privind personalitatea juridică a UE183.

Grupul de lucru privind personalitatea juridică (WG III) s-a pronunţat în unanimitateasupra recunoaşterii explicite a personalităţii juridice a Uniunii184. Ţinând cont că atât

Comunitatea cât şi EURATOM dispuneau deja de personalitate juridică, Grupul de

lucru a luat în considerare două opţiuni posibile:

- Uniunea Europeană să dispună de o personalitate juridică juxtapusă celorlalte două

entităţi;

- Uniunea să capete o personalitate juridică unică; în acest din urmă caz,

personalitatea juridică a Uniunii ar înlocui personalităţile juridice ale Comunităţilor

existente şi ar prelua toate obligaţiile asumate de acestea; în cadrul Grupului de lucru

s-a înregistrat un larg consens în favoarea acestei formule, consens fundamentat pe

argumentele privind creşterea eficacităţii şi securităţii juridice, dar şi a transparenţei şi

vizibilităţii Uniunii.

În ceea ce priveşte incidenţa pe care ar avea-o personalitatea juridică unică a Uniunii

asupra simplificării Tratatelor, au putut fi de asemenea analizate două posibilităţi:

- fuzionarea personalităţilor juridice f ăr ă fuzionarea Tratatelor;

- existenţa unei personalităţi jurice unice care să contribuie la crearea unui singur

Tratat; această din urmă măsur ă reprezintă consecinţa logică a eliminării personalităţii

juridice a Comunităţilor.

Grupul de lucru se pronunţă deci pentru existenţa unui singur Tratat care să le

înlocuiască pe cele actuale şi care să fie constituit din două păr ţi:

- o parte "fundamentală" care să fie compusă din dispoziţii de natur ă constituţională,

nou create sau provenind din tratatele actuale;

- o a doua parte, care să reunească de o manier ă restructurată restul dispoziţiilor TUE

şi TCE.

Luând în considerare opţiunile menţionate, Grupul de lucru a analizat structura pe

pilieri de care dispune în prezent Uniunea. Deşi s-a menţionat faptul că nici fuziunea

personalităţilor juridice şi nici cea a Tratatelor nu au consecinţe directe asupra

183 Acest Grup şi-a prezentat raportul final la 1 octombrie 2002.184

Uniunea Europeană reprezintă o structur ă de coordonare politică ce nu dispune de o personalitate juridică explicită, în timp ce Comunitatea Europeană este deja un subiect de drept internaţional. Dinaceste motive, actualul sistem european nu prezintă suficientă claritate nici pentru statele nemembreUE, nici pentru cetăţenii europeni.


20/130

140

existenţei pilierilor, s-a degajat totuşi o clar ă convergenţă a punctelor de vedere

privind caracterul anacronic al acestora în cadrul unui nou Tratat al Uniunii.

Consecinţele în planul relaţiilor externe ale Uniunii. Prin dobândirea personalităţii

juridice unice, UE va deveni subiect de drept internaţional, alături de statele membre

şi f ăr ă a aduce atingere calităţii acestora de subiecte de drept internaţional. Pe calede consecinţă, UE î şi va consolida vizibilitatea pe plan extern, dispunând de

instrumente imbunătăţite de acţiune în acest sens şi fiind în masur ă să-şi angajeze

propria responsabilitate în relaţiile cu statele ter ţe şi organizaţiile internaţionale.

Grupul de lucru a înaintat un set de propuneri de modificare a unor dispozi ţii ale

Tratatelor cu obiectivul întăririi eficienţei "acţiunii externe" a Uniunii şi simplificării

procedurilor existente, prezentate în continuare.

a). Procedura de negociere şi încheiere a acordurilor internaţionale. Grupul de

lucru propune consolidarea într-un singur articol a diferitelor proceduri aplicabile

pentru negocierea şi încheierea acordurilor internaţionale, păstrând în acelaşi timp

modul actual de delimitare a competenţelor dintre Statele Membre şi Uniune, precum

şi atribuţiile instituţiilor în acest domeniu. Totodată, se avansa ideea că acest articol

ar putea reuni de o manier ă consolidată dispoziţiile articolului 300 TCE185 şi cele ale

articolelor 24/38 TUE186. În acest context, Grupul de lucru recomandă modificarea

articolului 24, astfel încât să fie exclusă obligativitatea ratificării de către parlamentele

naţionale a acordurilor încheiate de Uniune în temeiul competenţelor sale exclusive. În

acest fel, rezulta un plus de coerenţă în politica externă a UE ca urmare a înlătur ării

riscului ca acordul respectiv să nu poată fi aplicat în situaţia refuzului unui stat

membru de a se asocia la acesta. Formula juridică prezentată nu-şi propunea însă să

impieteze asupra posibilităţii ca parlamentele naţionale să supravegheze acţiunea

propriilor guverne în cadrul procedurii de luare a deciziei la nivelul Consiliului, în

vederea încheierii unui acord internaţional.

Procedura de negociere şi încheiere a acordurilor internaţionale urma să fie dată de

specificul domeniul vizat. În cazul acordurilor care acopereau mai multe domenii

(„cross-pillar mixed agreements”), Consiliul determina procedura de negociere în

funcţie de materia care constituia obiectul principal al acordului, cu respectarea

echilibrului instituţional în vigoare.

Totodată, Grupul de lucru aprecia că Uniunea va putea dispune de o coerenţă sporită

prin asumarea gestionării negocierilor de către o singur ă instituţie comunitar ă187. În

185 Pentru acordurile având relevanţă din punct de vedere al dreptului comunitar.186 Pentru acordurile ce ţin de Titlul V sau Titlul VI al TUE.187 În textul propunerii Grupului, formula folosită era „reprezentarea printr-o singur ă voce”.


21/130

141

acelaşi timp, s-a apreciat că, în cazul acordurilor acoperind mai mulţi pilieri, prezenţa

unei delegaţii multiple188 î şi poate găsi justificarea.

Raportul Grupului reliefează faptul că propunerile avansate ţin cont de delimitarea de

competenţe existentă între instituţiile comunitare şi cele din statele membre

responsabile pentru iniţierea, negocierea şi încheierea acordurilor internaţionale.Totodată, se precizează că în condiţiile în care Convenţia privind Viitorul Europei şi,

ulterior, CIG, vor decide comasarea funcţiilor Înaltului Reprezentant şi ale Comisarului

responsabil de relaţiile externe, deţinătorul acestui portofoliu va trebui să joace un rol

substanţial privind deschiderea şi desf ăşurarea negocierilor în plan extern ale Uniunii.

Potrivit argumentaţiei Grupului, soluţia identificată ar urma să contribuie la

consolidarea coerenţei acţiunii externe a Uniunii, f ăr ă a antrena însă modificări

substanţiale ale echilibrului instituţional existent.

b) Reprezentarea externă a Uniunii. În ceea ce priveşte reprezentarea Uniunii în

statele ter ţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale, Grupul de lucru a subliniat

necesitatea afirmării unei „poziţii coerente şi unitare” a UE pe scena internaţională189.

Se recomandă astfel să se prevadă în cadrul Tratatului mecanisme care să asigure,

pe cât posibil, o „poziţie unică” a Uniunii, sau chiar o „delegaţie unică”, cel puţin în

anumite domenii190 sau pe lângă unele organizaţii internaţionale (precum ONU şi

FMI).

c) Controlul Cur ţii de Justiţie asupra acordurilor încheiate de Uniune. Graţie

„comunităţii de drept” ce caracterizează Comunitatea Europeană, Curtea de Justiţie a

UE exercită în prezent un control juridic asupra actelor adoptate în temeiul TCE. În

condiţiile în care Uniunea adoptă din ce în ce mai multe acte care vizează direct sau

indirect drepturile cetăţenilor, majoritatea membrilor Grupului de lucru s-au declarat în

favoarea competenţei „ex ante” a Cur ţii de Justiţie în domeniile aferente Titlului V şi

Titlului VI191, precum şi a competenţei „ex post” în cadrul procedurilor de reparare a

prejudiciului192, în anulare193 şi în responsabilitate194.

d) Consultarea Parlamentului European. Marea majoritate a membrilor Grupului de

lucru s-a pronunţat în favoarea extinderii utilizării procedurii de consultare a

Parlamentului European la acordurile internaţionale încheiate în temeiul articolelor 38

si 46 TUE, respectiv, 133 TCE.

188 Preşedinţia Consiliului sau Înaltul Reprezentant, respectiv, Comisia Europeană.189 Deziderat afirmat frecvent în mass-media prin sintagma „UE să vorbească pe o singur ă voce”.190

De exemplu, în domeniul economic sau cel monetar.191 Procedura consultativă prevazută de articolul 300, paragraful 6.192 Articolul 234 TCE.193 Articolul 230 TCE.


22/130

142

3.3.3.4. Grupul de lucru privind „Rolul parlamentelor naţionale”195.

Activitatea Grupului de lucru privind Parlamentele naţionale (WG IV) s-a concentrat pe

identificarea celor mai eficiente modalităţi de amplificare a rolului parlamentelor

naţionale în desf ăşurarea procesului decizional al Uniunii Europene, cu obiectivulconsolidarea legitimităţii democratice a UE şi al creşterii transparenţei instituţiilor

comunitare în raporturile acestora cu cetăţenii europeni, în conformitate cu deciziile

Consiliilor Europene de la Nisa şi Laeken.

Concluziile Grupului pot fi structurate pe trei paliere principale: rolul parlamentelor

naţionale în procesul de monitorizare a activităţii guvernelor naţionale; controlul

aplicării principiului subsidiarităţii şi rolul unor sisteme sau mecanisme multilaterale

vizând implicarea parlamentelor naţionale la nivel european.

a) Observaţii şi recomandări generale privind rolul parlamentelor naţionale.

Grupul de lucru recomandă includerea în Tratatul Constituţional a unor prevederi

menite să asigure recunoaşterea rolului parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii

Europene, în principal prin intermediul controlului asupra acţiunilor guvernelor proprii

la nivelul Consiliului şi al respectării principiilor subsidiarităţii şi propor ţionalităţii.

Raportul WG IV recomandă o mai mare transparenţă la nivelul Consiliului şi facilitarea

unei implicări mai active a parlamentelor naţionale la activitatea instituţiilor UE, pe linia

recomandărilor Consiliului European de la Sevilla196. În acest sens, Consiliul ar trebui

să î şi desf ăşoare lucr ările de o manier ă publică în cazul exercitării funcţiei legislative.

Coordonarea diferitelor politici trebuie să aibă loc, de asemenea, în sesiune deschisă.

În situaţiile în care este necesar ă desf ăşurarea sesiunilor cu uşile închise, trebuie

invocate cauze temeinice.

În plus, rezultatele lucr ărilor Consiliului UE ar trebui să fie transmise în termen de zece

zile Parlamentului European şi parlamentelor naţionale, în paralel cu transmiterea lor

către guvernele statelor membre.

b) Sistemele naţionale de control. WG IV s-a pronunţat pentru un rol sporit al

parlamentelor naţionale în afacerile europene, aspect ce presupune în mod necesar

exercitarea unui control mai eficient al acţiunilor guvernelor proprii la nivel european.

Astfel, este important ca parlamentele naţionale să aibă posibilitatea să-şi formuleze

propriile lor poziţii faţă de toate propunerile de măsuri legislative sau faţă de acţiunile

iniţiate de instituţiile UE.

194 Articolele 235 şi 288, paragraful 2 TCE.195 WG IV şi-a prezentat raportul final la 22 noiembrie 2002.196 Din iunie 2002.


23/130

143

Totodată, s-a propus ca "Protocolul asupra parlamentelor naţionale", anexat Tratatului

de la Amsterdam, să fie modificat astfel încât să conţină următoarele dispoziţii:

- Comisia Europeană trebuie să transmită toate propunerile legislative şi toate

documentele consultative, în acelaşi timp, parlamentelor naţionale, Parlamentului

European şi Consiliului UE;- Comisia Europeană trebuie să transmită Strategia Politică Anuală, precum şi

Programul Legislativ şi propriul Program de Lucru Anual, în acelaşi timp,

parlamentelor naţionale, Parlamentului European şi Consiliului UE;

- Curtea de Conturi trebuie să transmită raportul său anual, în acelaşi timp,

parlamentelor naţionale, Parlamentului European şi Consiliului UE.

Pe de altă parte, WG IV propune elaborarea de către COSAC197 a unui cod de

conduită pentru parlamentele naţionale, fixând norme minimale pentru asigurarea unui

control parlamentar eficient, care să ofere cadrul necesar unui schimb periodic de

informaţii, soluţii optime de lucru („best practices”) şi metode comparative de evaluare

a mecanismelor de control naţional.

c) Subsidiaritatea. WG IV a procedat la examinarea detaliată a rolului pe care

parlamentele naţionale îl pot avea în materie de control al aplicării principiului

subsidiarităţii la nivel european. Majoritatea membrilor grupului s-a pronunţat în

favoarea instituirii unui mecanism care să permită parlamentelor naţionale să emită o

opinie, încă din stadiul iniţial al procesului legislativ, asupra conformităţii propunerii

legislative cu principiul subsidiarităţii. În acest sens, WG IV a apreciat că propunerile

formulate de Grupul de lucru privind subsidiaritatea (WG I) ar putea fi îmbunătăţite,

după cum urmează:

- accentuarea legăturii între subsidiaritate şi propor ţionalitate;

- asigurarea posibilităţii pentru parlamentele naţionale de a emite opinii asupra

respectării principiului subsidiarităţii pe toată durata procesului legislativ comunitar 198;

- nelimitarea dreptului de recurs judiciar doar pentru parlamentele naţionale care au

emis un aviz motivat în stadiul iniţial al procesului legislativ.

d) Mecanisme multilaterale privind implicarea parlamentelor naţionale. Grupul de

lucru a subliniat importanţa asigur ării unor contacte periodice atât între parlamentele

naţionale, cât şi între acestea şi Parlamentul European. Un astfel de mecanism ar

facilita schimburile de informaţii şi transferul de expertiză şi ar încuraja o cunoaştere

197 Conferinţa Organismelor Specializate în Afaceri Comunitare ale Parlamentelor din Statele Membre.

198 Sunt avute în vedere îndeosebi situaţiile în care propunerile legislative sufer ă modificări substanţiale în raport cu forma lor iniţială.


24/130

144

mai bună şi o participare sporită a parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii

Europene.

Grupul de lucru recomandă ca „principiul Convenţiei” să fie înscris în viitorul Tratat

constituţional, ca mecanism recomandat de pregătire a modificărilor ce vor fi aduse

ulterior Tratatului.De asemenea, mandatul COSAC ar trebui clarificat şi completat pentru a întări rolul

său în calitate de mecanism interparlamentar. COSAC ar putea servi drept cadru

pentru un schimb regulat de informaţii şi de soluţii optime de lucru, nu numai între

comisiile pentru afaceri europene ale parlamentelor naţionale, ci şi între comisiile

sectoriale permanente.

Totodată, era formulată recomandarea către Convenţia Europeană privind evaluarea

utilităţii creării unui forum care să dezbată marile orientări politice şi strategia Uniunii

Europene, Forum care să asocieze la acest demers şi parlamentele naţionale şi

Parlamentul European199.

Grupul de lucru a recomandat, de asemenea, organizarea unor "săptămâni europene"

care să reunească reprezentanţii parlamentelor naţionale şi instituţiilor europene200,

precum şi convocarea unor Conferinţe interparlamentare asupra unor chestiuni

specifice, în cazul în care acest lucru ar fi fost considerat necesar.

3.3.3.5. Grupul de lucru privind „competenţele complementare”201.

Raportul Grupului de lucru privind „competenţele complementare (WG V) reliefează

faptul că, aşa cum sunt înscrise în Tratatul asupra Comunităţii Europene,

competenţele complementare fac parte din sistemul general al competenţelor Uniunii

şi acoper ă domenii de politică naţională care au o relevanţă deosebită pentru

identitatea statelor membre.

Recomandările conţinute în acest Raport reflectă opiniile majorităţii membrilor

Grupului şi vizează o mai bună precizare a conţinutului acestui domeniu, prezentată în

continuare.

a) Redenumirea competenţelor complementare drept „assisting measures”. În

scopul clarificării raporturilor dintre Statele Membre şi Uniune, Grupul de lucru

propune înlocuirea termenului de competenţe complementare cu acela de „Assisting

199 De menţionat că, ideea instituirii unui Congres consacrat unei asemenea problematici a suscitatopinii divergente în cadrul Grupului de lucru.200 Eveniment care urma să coincidă cu prezentarea de către Comisie a Strategiei politice anuale.201 WG V şi-a prezentat raportul final la 4 noiembrie 2002.


25/130

145

Measures”, care definesc măsurile luate de Uniune în domenii în care Statele Membre

au competenţe depline.

b) Includerea în viitorul Tratat a unui titlu referitor la competenţe. În spiritul

principiului unei mai mari transparenţe, Grupul de lucru recomandă ca viitorul Tratat

să conţină un titlu care să reglementeze ansamblul chestiunilor referitoare lacompetenţe, după cum urmează: prevederi privind delimitarea competenţelor în

fiecare domeniu; definirea celor trei categorii de competenţe ale Uniunii; condiţiile

exercitării competenţelor.

Raportul Grupului reliefează că pentru a r ăspunde mai bine exigenţelor de

transparenţă şi claritate, viitorul Tratat ar trebui să conţină o delimitare mai clar ă a

competenţelor Uniunii în fiecare domeniu de acţiune.

Totodată, este propusă inserarea unui articol special care să precizeze că, în fiecare

domeniu, competenţele sunt exercitate în conformitate cu dispoziţiile articolelor care

reglementează domeniile respective. Competenţele complementare ar putea să fie

definite în viitorul Tratat pe baza următoarelor elemente:

- aplicarea competenţelor complementare în domeniile în care statele membre nu au

transferat competenţele legislative la nivelul Uniunii; în această situaţie, legislaţia

naţională nu poate fi înlocuită printr-un act juridic european;

- evidenţierea rolului competenţelor complementare ca instrument al UE privind

sprijinirea şi completarea politicilor naţionale în cazul unui interes comun al Uniunii şi

al statelor membre;

- prin introducerea competenţelor complementare, Uniunea este autorizată să adopte

acte care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic202, precum şi acte obligatorii în

măsura în care acestea sunt permise de legislaţia secundar ă203;

- creditele provenind de la bugetul Uniunii pot fi alocate ca şi „assisting measures”, cu

statut de măsur ă facultativă pentru Statele Membre.

c) Sfera de aplicare a competenţelor complementare. Domeniile propuse pentru

exercitarea competenţelor complementare sunt: ocuparea for ţei de muncă, educaţie şi

formare profesională, cultur ă, sănătate publică, reţele trans-europene, industrie,

cercetare – dezvoltare.

Grupul de lucru pledează pentru asigurarea unui maxim de claritate f ăr ă a schimba

competenţa Uniunii în domeniile vizate de „assisting measures”.

202 Recomandări, rezoluţii, orientări, programe.203 Regulamentele şi directivele nu pot fi adoptate în acest caz, cu excepţia prevederii acestora cu titluexcepţional.


26/130

146

d) Principiile aplicabile exercitării competenţelor complementare. WG V

consider ă că în cadrul titlului consacrat competenţelor din viitorul Tratat Constituţional,

un capitol distinct ar trebui să fie consacrat principiilor aplicabile în exercitarea

acestora.

Pe lângă principiile generale ce privesc interesul comun şi solidaritatea, Grupul delucru a luat în considerare o serie de principii juridice; între acestea, sunt avute în

vedere:

- principiul repartizării competenţelor 204, ca principiu fundamental al dreptului

comunitar; de menţionat că, potrivit Cur ţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,

Uniunea poate beneficia atât de competenţe explicit prevăzute în Tratat, cât şi de

competenţe implicite, necesare pentru atingerea obiectivelor sale; Grupul de lucru

recomandă includerea unui text în cadrul Tratatului care să precizeze că toate

competenţele care nu sunt atribuite Uniunii prin Tratat reprezintă competenţe proprii

ale statelor membre;

- un alt principiu fundamental al dreptului comunitar îl constituie respectarea

indentităţii naţionale205 a statelor membre; Grupul de lucru recomandă clarificarea

dispoziţiilor care prevăd respectarea de către Uniune a identităţilor naţionale,

precizând elementele esenţiale pe care le presupune identitatea naţională: structurile

fundamentale şi funcţiile esenţiale ale statelor membre206; folosirea limbilor naţionale;

cetăţenia naţională; teritoriul; statutul juridic al bisericilor şi al comunităţilor religioase;

apărarea naţională; organizarea for ţelor armate;

WG V a apreciat că, pe lângă aceste principii fundamentale, există o serie de alte

principii şi reguli legate de exercitarea competenţelor UE care trebuie introduse în

structura Tratatului, după cum urmează:

- principiul subsidiarităţii;

- principiul propor ţionalităţii;

- principiul supremaţiei dreptului comunitar;

- principiul implementării şi execuţiei legislaţiei la nivel naţional207;

- obligaţia motivării adoptării actelor legislative atât prin oferirea informaţiilor necesare

controlului conformităţii, cât şi prin respectarea exigenţelor ce decurg din principiile

generale ce guvernează exercitarea competenţelor.

204 Acest principiu figurează în art 5(1) al TCE.205 Art. 6(3) din TUE.206 Structura politică şi constituţională, inclusiv administraţia autonomă la nivel regional şi local.207 Cu excepţia cazurilor în care Comisia este abilitată în acest sens prin Tratat.


27/130

147

e) Articolul 308 din TCE. Asigurarea unei anumite flexibilităţi a sistemului de

competenţe este necesar ă pentru ca Uniunea să r ăspundă provocărilor viitoare. În

acest sens, Grupul de lucru recomandă ca articolul 308 al TCE să fie menţinut, însă

trebuie întărit controlul aplicării lui. Unanimitatea va reprezenta în continuare regula

pentru adoptarea actelor juridice conform articolului 308 şi, în plus, va fi necesar ă obţinerea avizului conform sau a unei alte forme de participare substanţială din partea

Parlamentului European.

Grupul de lucru recomandă modificarea articolului 3(u) din TCE şi includerea unor noi

reglementări juridice la nivelul Tratatului pentru domeniile vizate iniţial de articolul 308,

cum ar fi: ajutoarele pentru balanţa de plăţi în favoarea statelor ter ţe; drepturile de

proprietate intelectuală; politica energetică (în condiţiile în care Uniunea doreşte să

continue elaborarea politicilor proprii în domeniile respective).

Pentru asigurarea unui control mai riguros al punerii în aplicare a articolului 308, sunt

avute în vedere următoarele precizări:

- articolul 308 nu poate constitui o bază pentru extinderea competenţelor Uniunii

dincolo de cadrul general care decurge din Tratat, nu poate reprezenta o bază pentru

adoptarea unor dispoziţii care ar antrena o modificare a Tratatului şi, în acelaşi timp,

nu poate permite adoptarea unor măsuri de armonizare în domeniile în care Uniunea

nu este competentă să facă acest lucru;

- toate măsurile adoptate în baza articolului 308 trebuie să ţină seama de obiectivele

Pieţei Interne, ale Uniunii Economice şi Monetare şi ale politicilor sau acţiunilor

comune, în conformitate cu articolele 3 şi 4 din TCE;

- în cazul recursului la articolul 308, se recomandă posibilitatea introducerii unui

control jurisdicţional „ex ante”, conform articolului 300(6) al TCE;

- în plus, articolul 308 va trebui să prevadă că actele juridice adoptate în baza lui pot fi

abrogate prin votul cu majoritate calificată.

3.3.3.6. Grupul de lucru privind guvernarea economică 208.

Grupul de lucru privind "guvernarea economică" (WG VI) şi-a concentrat activitatea pe

analizarea celor trei teme principale menţionate în cadrul mandatului său: politica

monetar ă, politica economică şi aspectele instituţionale. Plecând de la ipoteza

elabor ării de către Convenţie a unui Tratat constituţional, Grupul a formulat o serie de

propuneri pentru a fi încorporate în acest document .

208 WG VI şi-a prezentat raportul final la 21 octombrie 2002.


28/130

148

Grupul recomandă ca obiectivele economice şi sociale ale Uniunii Europene să

figureze în viitorul Tratat Constituţional. Printre aceste obiective s-ar putea regăsi

creşterea durabilă şi competitivitatea, ocuparea deplină a for ţei de muncă, coeziunea

socială, o relaţie mai echilibrată între concurenţă şi serviciile publice într-o economie

socială de piaţa. A fost de asemenea examinată posibilitatea introducerii în cadrul Tratatului a

dialogului cu partenerii sociali ca şi metodă de lucru, luând în considerare rolul pozitiv

pe care acest tip de dialog îl are în diferite domenii economice şi sociale la nivel

european.

Politica monetar ă. Politica monetar ă europeană în interiorul Zonei Euro este o

competenţa comunitar ă exclusivă şi este exercitată de Banca Centrală Europeană, în

virtutea competenţelor care îi revin prin Tratatul în vigoare. Opiniile membrilor

Grupului s-au divizat între cei care considerau că sarcinile, mandatul şi statutul BCE

ar trebui să r ămână neschimbate, respectiv, cei care recomandau ca mandatul BCE

să fie extins la obiective în materie de creştere economică şi ocupare a for ţei de

muncă.

Politica economică. Politica economicăss reprezintă o competenţă a Statelor

Membre, însă este necesar ă îmbunătăţirea coordonării între politicile economice ale

statelor, dată fiind importanţa acestui domeniu.

Grupul de lucru subscrie la concluziile Consiliului European de la Barcelona conform

cărora statele membre trebuie să-şi intensifice eforturile în direcţia îmbunătăţirii

coordonării politicilor lor economice. În acelaşi timp, se impune dinamizarea

demersurilor vizând implementarea obiectivelor prevăzute prin Strategia Lisabona.

Dezbaterile la nivelul WG VI au condus la o serie de recomandări, f ăr ă însă a se

înregistra o convergenţa deplină de opinii asupra acestora.

a) "Marile orientări" de politică economică. Stabilirea direcţiilor principale de

politică economică constituie princ

Documents

Integrarea Europeana Si Perspectivele Aderarii Romaniei La 2