INTARIREA PARTENERIATULUI

PARINTI - PROFESIONISTI

CURS DE FORMARE MODULUL IV

Prof. univ. dr. Traian Vrasmas Universitatea „Ovidius” Constanta Prof. univ. dr. Ecaterina Vrasmas Universitatea Bucuresti Conf. univ. dr. Alois Ghergut Universitatea „Al. I. Cuza” Iasi Psiholog pr. Corina Murariu-Botez Asociatia RENINCO

CUPRINS

Rolul familiei in dezvoltarea copilului.

Parteneriatul scolii si comunitatii cu familia.

Servicii necesare pentru familie

Consilierea si educatia familiei

1. Rolul familiei in dezvoltarea copilului.

Familia este definită ca un microgrup alcătuit din persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopţie.

În raport cu alte grupuri familia se caracterizează prin:

roluri specifice între membrii săi; factori specifici care influenţează pe fiecare dintre membri; funcţii particulare în domeniul perpetuării speciei, educaţiei, susţinerii membrilor; educaţie reciprocă la nivelul familiei.

Fiecare familie are un model propriu de existenţă, propriile criterii valorice, norme şi comportamente provenite din educaţia membrilor, caracteristici personale, influenţa mediului. În cadrul unei familii tradiţionale există:

roluri clasice, general valabile; relaţii standard între membri; norme şi roluri clare pentru fiecare membru; situaţii tip pentru viaţa de familie; reţete tip pentru diferite situaţii generale sau particulare.

Cunoaşterea/înţelegerea familiei cu care colaborăm într-o reţea de suport presupune:

identificarea trăsăturilor particulare ce o definesc în raport cu alte microgrupuri; depistarea trăsăturilor specifice care o delimitează faţă de familia tradiţională; găsirea elementelor specifice acelei familii; stabilirea statutului pe care îl are elevul în cadrul familiei sale; stabilirea beneficiilor integrării acelei familii în reţea.

Bariere şi disfuncţii în realizarea unei reţele din care să facă parte familia sunt:

presiunea timpului şi a problemelor curente; existenţa familiilor dezorganizate sau social defavorizate; situaţia materială precară a unor familii; interesul limitat faţă de educaţia copiilor la unii părinţi; comunicarea slabă între şcoală şi familie.

Pentru atragerea familiei intr-o reţea suport mediatorul şcolar trebuie să aibă în vedere următoarele priorităţi:

implicarea efectivă în atragerea familiilor în reţea; permanentizarea şi diversificarea informării părinţilor cu privire la activităţile şcolii; atragerea părinţilor în activităţi educative împreună cu elevii; organizarea unor activităţi comune părinţi – elevi; formularea unor oferte explicite de colaborare; constituirea unor asociaţii ale părinţilor; oferirea de servicii părinţilor.

Sprijinul oferit de familie se poate concretiza prin:

participarea la activităţi de întreţinere şi renovare a şcolii; organizarea unor activităţi gen serbări, momente festive, acţiuni în folosul comunităţii; participarea la şedinţele cu părinţii; obţinerea unor sponsorizări.

În ciuda competenţelor pe care le aveţi şi ale eforturilor pe care le depuneţi există părinţi cu care vă este foarte greu să vă înţelegeţi din cauza atitudinii şi comportamentului lor. Nu puteţi fi calm deşi sunteţi bine intenţionat şi ştiţi că trebuie să vă îndepliniţi scopul chiar dacă părinţii sunt persoane dificile. Pentru aceasta puteţi apela la următoarele activităţi:

identificarea punctelor tari şi punctelor slabe în comunicare; identificarea tipurilor de persoane cu care aveţi de regulă dificultăţi şi a cauzelor

care generează impasul; identificarea unor soluţii care v-au scos din impas altă dată; recurgeţi la ajutorul altor mediatori şcolari sau al specialiştilor (consilieri

educativi, asistenţi sociali); exersarea unor abilităţi de comportament.

Definită ca un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie", familia exercită o aura de mister asupra oricarui cercetator in domeniu, ca si o influenţă deosebit de mare aupra propriilor copii. Putem vorbi despre mai multe tipuri de familii sau grupuri familiale, după numărul de membri sau după relaţiile stabilite în interiorul lor. În stabilirea tipurilor de familie se au în vedere toate tipurile de relaţii din cadrul lor, nu numai relaţiile dintre părinţi. Tipuri de familii In societatea românească sunt răspândite două versiuni principale ale familiei: familia nucleu şi familia extinsă. În anumite comunităţi mai poate fi întâlnită şi o a treia versiune: familia poligamă. Familia nucleu: doar părinţi şi copii Este compusă din doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie de cuplu aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau cu copii adoptaţi. Familia nucleu poate fi de două feluri: de origine şi de procreare. Familia nucleară de origine este familia în care ne naştem şi în care ocupăm statutul de copil, până la vârsta dobândirii autonomiei de viaţă. Familia nucleară de

procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie, după ce am obţinut statutul de adult, urmând ca în cadrul ei sa apară copiii noştri. Din punctul de vedere al legii, membrii familiei nucleare se află în gradul unu de rudenie. Familia extinsă: cu bunici şi alte rude Constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, legăturile între fraţi şi surori, dar şi între mai multe generaţii (bunici şi străbunici), precum şi familii ale fraţilor. Familia extinsă nu se bazează doar pe domiciliul sub acelaşi acoperiş, ci şi pe o convieţuire din multe puncte de vedere: copiii sunt îngrijiţi în comun, se împart resursele familiei, este petrecut mult timp impreună. Desigur, familia extinsă poate fi şi ea de origine sau de procreare. Copiii care sunt crescuţi în familii extinse beneficiază de avantaje, dar suporta şi unele dezavantaje. Avantajos este faptul că în viaţa lor familială sunt prezente relaţii mai complexe, iar îngrijirea şi educarea copiilor poate fi împărţită între adulţi, dezavantajos poate fi faptul că persoanele implicate în educaţie pot avea concepţii diferite, astfel încât copiii pot exploata pe adulţii cu autoritate mai mică, persoane care sunt de cele mai multe ori bunicii. Familii atipice Unii cetăţeni ajung, prin diverse imprejurări, să alcătuiască familii care nu funcţionează bine şi nu constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Cele mai răspândite în societatea românească sunt familiile nelegitime, cele dezorganizate, cele descompuse şi cele reconstituite. Familia nelegitimă Familia nelegitimă este aceea care, deşi poate funcţiona după regulile unei familii, nu este recunoscută de autorităţi, nefiind înregistrată legal, prin actul căsătoriei civile a părinţilor. Relaţia de convieţuire dintre aceşti părinţi se numeste concubinaj. Există numeroase dezavantaje pentru copilul crescut în familie nelegitimă, pornind de la confuzia asupra numelui de familie şi ajungând până la lipsa beneficiilor materiale şi sociale care ar fi putut veni din partea autorităţilor.

Familia dezorganizată Când, deşi sunt căsătoriţi legitim, părinţii locuiesc la diverse domicilii, lipsesc mult de la domiciliul comun sau nu mai întreţin relaţii de tip familial, putem vorbi de o familie dezorganizată. Resursele familiei nu mai sunt împărtăşite, comunicarea nu mai funcţionează, apropierile emoţionale dintre părinţi lipsesc, iar aceste aspecte au impact direct asupra dezvoltării copiilor.

Familia descompusă Familia din care părinţii se separă durabil în urma unui divorţ sau a altui eveniment de viaţă nu este un mediu educativ ideal pentru copii. Condiţiile de viaţă ale copilului orfan de un părinte depind foarte mult de capacitatea celui rămas de a oferi afecţiune, compensând dragostea părintelui dispărut. În trecut, divorţul era considerat extrem de dăunător pentru copii. În prezent, este susţinut divorţul. Acest lucru este susţinut de două argumente: în primul rând, din păcate, rata divorţurilor este în coninuă creştere, iar acest lucru a început să fie perceput ca o normalitate, în al doilea rând, comunitatea este tot mai implicată în educarea copiilor, iar rolul părinţilor este tot mai mult jucat de instituţii ale statului sau alte structuri sociale dinafara familiei. Familia reconstituită Recăsătorirea creează o familie reconstituită, formată din doi părinţi, din care cel puţin unul aduce în aceasta unitate familială nouă unul sau mai mulţi copii dintr-o căsătorie anterioară.

Atunci când copiii provin din două familii diferite, se poate întâmpla ca mama să protejeze pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva copiilor celuilalt.

Modele parentale şi tipuri de părinţi Modelele parentale sunt nişte ansambluri de cerinţe şi recomandări asociate rolului şi statutului de părinte impus de societate la un moment dat ca exemplu ideal. Ele vizează în special modul de a desfăşura relaţia cu copiii, strategiile de educare folosite, răspunderile sociale ce revin părinţilor pe linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor. Comportamentul părinţilor acţionează asupra copiilor din două direcţii: o dată prin relaţia directă pe care o au cu aceşti copii, dar şi prin relaţia pe care o au părinţii între ei, ca soţi. În acest fel, ei oferă copiilor un model parental, dar şi un model de conduită conjugală, pentru familia de procreare de mai târziu.

Atitudinea educativă pe care o adoptă părinţii asupra copiilor lor poate fi văzută sub două aspecte importante:

Aspectul autorităţii, care poate varia între îngăduitor şi sever Aspectul emoţional, care variază între cald şi rece

Din combinarea acestor atitudini, pot rezulta diverse stiluri de comportament al părinţilor:

atitudine caldă şi îngăduitoare

atitudine rece şi îngăduitoare

atitudine caldă şi severă

atitudine rece şi severă

Părinţii calzi, părinţii reci Unii părinţi sunt foarte iubitori, ei manifestând căldură şi acceptare deosebite şi te poţi apropia uşor de ei. Le place să-şi ştie copiii pe aproape, să-i îmbrăţişeze, să-i asculte şi să-i încurajeze. La extrema cealalta se afla parintii ostili. Ei sunt reci, respingatori şi distanţi. Mesajele pe care le transmit acestia sunt: “Lasa-ma odata în pace!”, ”Nu ma mai deranja!”. Părinţii severi, părinţii îngăduitori De asemenea, exista parinti severi şi parinti ingaduitori. Cei severi iau multe decizii în locul copiilor, uneori prea multe, iar copiii trebuie sa fie ascultatori tot timpul. Parintii ingaduitori sunt aceia care permit copiilor lor sa ia decizii oricand acest lucru este posibil, chiar şi atunci cand s-ar putea sa nu fie pregatiti pentru aceasta. Linia de mijloc intre sever şi ingaduitor este cea mai buna în prima perioada a copilariei, cand copilul invata care sunt limitele. O data cu debutul adolescentei , ideal este sa se adopte o poziţie mai democratica. Părinţii “în amestec” Daca sunteti un parinte iubitor şi sever, parinte cu tendinte autoritare, probabil veţi avea un copil care este supus şi ascultator. El ar obtine aprecieri deosebite legate de infatisare, de politete şi disciplină. Dar datorita autoritatii instituite, copilul ar putea deveni dependent, nu prea prietenos şi nici creativ.

Daca sunteţi un parinte indulgent şi iubitor, copilul poate deveni sociabil, independent, creativ, iar initiativele lui vor fi adesea reusite, va fi motivat pentru a lua note bune la scola şi pentru a gasi o slujba buna. E adevărat, unele reuşite ale copilului ar putea fi şi în sensul năzdrăvăniilor mai mult sau mai puţin riscante, dar comunicând frecvent cu acesta şi dezbătând consecinţele faptelor, , va avea ocazia să înveţe din faptele proprii.

Daca copiii dumneavoastră nu se simt iubiti, daca stilul adoptat este unul sever, dictatorial, ei vor deveni excesiv de ascultatori, incapabili sa ia decizii care ii privesc pe ei insisi. Sunt nesiguri pe ei, sunt foarte timizi fata de cei de-o varsta cu ei şi adesea au probleme de sanatate mintala. Copiii ai caror parinti sunt ostili şi autoritari au de multe ori nevoie de un ajutor profesionist, pentru a depasi ranile psihologice pe care le-au suferit crescand intr-un camin care a functionant deficitar. La cealalta extrema, daca parintii sunt indiferenti (reci) şi ingaduitori, copiii tind sa fie neascultatori şi extreme de agresivi, mergand uneori pana la delincventa.

1. Rolul protector. Pericole există pretutindeni...

Câte pericole pândesc în preajma unui copil? În casă sunt curentul electric, obiectele ascuţite, animalele, mobilierul, focul, substanţele toxice etc.; pe stradă sunt autovehicule, persoane agresive, şantiere, canale etc; în excursie sunt prăpăstii, animale sălbatice, rătăciri, îmbolnăviri. Pericole pot veni din partea străinilor, dar şi din partea celor mai apropiaţi... Majoritatea părinţilor consideră că trebuie să stea permanent cu ochii pe copiii lor, pentru a evita acţiunea nefastă a diverselor pericole. Nu trebuie să uitaţi că frica este o racţie care nu este înăscută, ci se formează de-a lungul vieţii, iar un factor care cotribuie la formarea ei este sugestia din partea părinţilor, prin expresii cum ar fi: n-ai să reuşeşti, te ajut eu, pentru că tu nu poţi etc.

Nici neglijent, nici prea protectiv

Unii părinţi îşi lasă copiii în voia soartei, expuşi deiverselor riscuri, cu gândul că dacă se vor descurca singuri vor face faţă vieţii mai uşor. Adesea, este vorba de părinţi care au dificultăţi materiale sau sociale, persoane pentru care un copil în plus înseamnă un car de probleme în plus; aceştia sunt părinţi care au tendinţa de a exploata pe copiii lor, pentru a obţine avantaje materiale. Alţii îşi protejează copiii în amănunt, interzicându-le asumarea celor mai simple riscuri şi creându-le o dependenţă prelungită până la vârste înaintate. Cu siguranţă, nici una dintre aceste atitudini nu este cea optimă, în interesul copilului.

2. Rol de îngrijire

Ce înseamnă să îngrijeşti?

Îngrijirea este un ansamblu de atitudini şi acţiuni în interesul copilului, desfăşurate de părinţi sau alţi îngrijitori atât în manieră cotidiană, cât şi în situaţii speciale. Există mai multe resurse pe care se bazează rolul de îngrijitor al părintelui: aptitudinile rezultate din instinctul matern, cunoştinţele dobândite din experienţa proprie sau a altora şi resursele materiale procurate din societate. Contrar unor preconcepţii, instinct matern pot avea şi bărbaţii, unii fiind chiar mai grijulii decât mamele.

Îngrijirea de fiecare zi

Un copil nu-şi poate purta singur de grijă. Cu cât este mai mic, cu atât nevoia lui de îngrijire se regăseşte în mai multe momente ale zilei. Nevoia de îngrijire nu rezultă numai din incapacitatea copilului de a-şi purta singur de grijă, ci şi din modul lui de a concepe lumea: pentru copilul mic, lumea este el, în amestec cu părinţii lui. Ataşamentul pe care-l dezvoltă copilul faţă de părinţi face astfel încât orice gest al lui să-i implice şi pe aceştia. Când îşi toarnă apă în cană, cel mic îşi spune fii atent, cu vorbele rostite de mama lui cândva. Această întâmplare simplă ne dezvăluie un lucru important: că grija pentru copilul nostru se poate manifesta şi când nu suntem de faţă. Modalitatea cea mai bună de a purta de grijă copilului

este aceea de a-i fi alături în viaţa pe care o trăieşte. A purta de grijă nu înseamnă a face în locul lui, nici a oferi doar strictul necesar.

Îngrijirea specială

Îngrijirea specială a copilului se referă la a oferi copilului cele necesare dezvoltării lui în situaţii în care este deosebit de vulnerabil. În protecţia copilului există termenul de copil aflat în dificultate, care se referă la situaţii durabile nefavorabile în cadrul larg al societăţii. Iată câteva situaţii în care copilul necesită îngrijire specială:

Boală dizabilitate abuz din partea unui părinte pierderea unei persoane de care era ataşat

3. Rolul educativ

Ce înseamnă a educa?

Am putea spune că astăzi nu mai există cei şapte ani de acasă. În casele părinţilor există telefonul, televiziunea, radioul, internetul, o viaţă suficient de trepidantă încât influenţa din exteriorul familiei să fie mai puternică decât influenţa părinţilor asupra propriilor copii. La aceasta se adaugă timpul tot mai redus pe care părinţii îl acordă educării copiilor. Unii părinţi au ajuns să creadă că a te ocupa de copii înseamnă a-i aproviziona, a-i transporta, a-i preda unor instituţii, a-i supraveghea. A educa înseamnă a asista pe copil să cunoască lumea astfel încât comportamentul lui să permită împlinirea propriilor interese, dar şi adaptarea la ceea ce este în jur: oameni, natură, situaţii de tot felul. A educa nu înseamnă a stăpâni copilul, a modifica brutal comportamentul lui sau a-l manipula.

Cine face educaţia?

Educaţia ar trebui făcută în primul rând de către persoana (sau persoanele) de care copilul este cel mai ataşat. Este important însă ca aceste persoane să cunoască şi să aplice educatia pozitiva.

Desigur, oricare dintre membrii familiei sau ai anturajului copilului va avea o influenţă asupra comportamentului acestuia. Fiecare trebuie să-şi păstreze stilul, în acord cu rolul pe care-l joacă faţă de copil (rol de protector, de autoritate, de confident, de sursă de informaţie etc). Din acest motiv, persoanele care joacă rol educativ în viaţa unui copil (părinţi, bunici, fraţi, profesori, prieteni, specialişti) ar trebui să comunice şi să se pună de acord asupra contribuţiei fiecăruie dintre ei.

Educaţie negativă

Educaţia negativă este aceea care se opune sensului de dezvoltare a copilului. Iată câteva atitudini care constituie stilul negativ în educaţie:

Interdicţia (a spune nu e voie în situaţii în care copilul încearcă să cunoască ceva)

Pedeapsa (a folosi puterea fizică sau emoţională asupra copilului pentru a-l face să renunţe la un comportament anume)

Critica (a observa şi a comenta doar aspectele negative sau nereuşite ale comportamentului celui mic)

Ridiculizarea (a face uz de capacităţile de adult pentru a-l umili pe copil în faţa altora pentru nereuşitele lui)

Excluderea (a nu permite copilului să participe la decizile care-l privesc)

Constrângerea (a obliga pe copil să se comporte doar aşa cum consideră adultul, fără explicaţii)

Abandonarea (a-l lăsa pe copil să suporte consecinţele greşelilor lui fără a-l ajuta să înţeleagă şi să iasă din situaţie)

Educaţie pozitivă

A oferi educaţie pozitivă înseamnă a fi alături de copil în tendinţa lui naturală de a cunoaşte lumea, protejându-l acolo unde este periculos, încurajâdu-l acolo unde este şovăielnic, oferindu-i alternative şi ajutându-l să aleagă ce e mai bine.

Încurajarea (a-i transmite mesaje în acord cu acţiunea lui)

Asistarea (a sta alături şi nu în calea lui atunci când face ceva)

Cunoaşterea experienţială (a-l ajuta să înţeleagă făcând, prin îndemnuri precum hai să vedem împreună cum este)

Accesul la alternative (a-i oferi posibilitatea de a alege, ca mai târziu să poată decide)

Atmosfera emoţională pozitivă (a-i zâmbi, a face uz de umor, a fi tandru în interacţiune)

A favoriza iniţiativa (astfel încât copilul să iasă din rolul de simplu executant supus al ordinelor părinţior)

A folosi situaţiile normale de viaţă pentru a oferi educaţie (nu e necesar să-l scoateţi pe copil din acţiunile lui pentru a-l educa)

4. Rolul social

Familia este o structură socială. În cadrul familial, copilul exersează primele relaţii (care sunt la baza relaţiilor cu adulţii de mai târziu), primele reguli (care prefigurează legile care vor trebui respectate ca adult), primele conflicte, primele competiţii, primele recompense, primele petreceri etc. Părintele trebuie să facă astfel încât la scara familiei să poată fi reproduse din timp cât mai multe dintre situaţiile care pot fi întâlnite în societate.

Părintele are acces la nivelul macro-social, adică poate să intre în instituţii, poate să se confrunte cu autorităţi, poate să organizeze evenimente la care să participe şi copilul său. Copiii au nevoie să vadă ce este dincolo de ghişeu, să vadă cum este la serviciul părinţilor, să stea de vorbă cu poliţiştii fără teamă. Înafară de familie, medii propice pentru dezvoltarea socială a copiilor sunt în cadre precum:

Grădiniţă, şcoală,

club al copiilor, tabără, vizite, aniversări, spectacole

5. Rolul emoţional

Toţi copiii au nevoie de iubire şi au dreptul la ea. Dacă în ceea ce priveşte condiţiile materiale se pot ivi situaţii de imposibilitate, în ceea ce priveşte iubirea, ea este pe deplin posibilă, pentru toţi copiii. Părinţii sunt aceia care pot şi care sunt îndreptăţiţi să o aducă în viaţa copiilor pe care îi au în grijă.

Un părinte inteligent emoţional

Inteligenţa emoţională este capacitatea unei persoane de a conştientiza emoţiile proprii, de a le comunica şi de a le trăi în acord cu situaţiile de viaţă, precum şi capacitatea de a trăi împreună cu ceilalţi emoţiile lor. Unele emoţii durează doar câteva momente, cum ar fi teama, mila, surprinderea, altele se dezvoltă chiar şi ani de zile, sub forma sentimentelor şi pasiunilor. Există trăiri emoţionale cu semnificaţie pozitivă, cum ar fi iubirea, prietenia, ataşamentul, dar şi unele care au însemnătate negativă.

Ce nevoi emoţionale au copiii?

Aşa cum se nasc cu o nevoie naturală de a cunoaşte, copiii au încă de mici o nevoie constantă de a primi şi a oferi afectivitate. Trăirea adecvată a emoţiilor, buna dispoziţie, precum şi construirea sentimentelor sunt o adevărată hrană pentru dezvoltarea lor. Emoţiile îi ajută să perceapă culorile vieţii şi să ţină minte ceea ce se petrece cu ei. Sentimentele şi pasiunile îi ajută să se împlinească. Dacă persoanele din jurul lor nu creează un climat emoţional pozitiv, emoţiile negative vor inunda viaţa acestor copii şi tot emoţii negative vor oferi la rândul lor celor din jur. Un copil are nevoie să dezvolte capacitatea de a se împăca după un conflict, capacitatea de a vorbi despre ceea ce simte, capacitatea de a simţi iubirea altcuiva şi multe alte capacităţi de care depinde starea lui de bine emoţional. Părinţii au cel mai important rol în acest domeniu.

6. Rol de reprezentare

În confruntarea cu autorităţile, cu persoanele dinafara familiei, în situaţiile în care copiii nu au capacitatea socială de a-şi apăra propriile interese, părinţii sunt îndreptăţiţi de lege să îi reprezinte pe cei mici. Toată lumea consideră că dacă un copil este al tău, tu eşti persoana care poate vorbi cel mai bine despre el. La rândul lor, copiii simt nevoia de a fi reprezentaţi de părinţii lor, în virtutea sentimentului de apartenenţă Când au o confruntare cu o persoană mai mare, copii îşi cheamă părinţii, iar aceştia ar trebui să vină, să îi protejeze şi să medieze desfăşurarea acelei confruntări.

7. Rol de autoritate

Mulţi părinţi consideră că a avea autoritate înseamnă a fi ascultaţi de copii lor fără comentarii. În realitate, a avea autoritate înseamnă a fii responsabil. O persoană cu autoritate este o

persoană care poate lua decizii, îşi poate asuma consecinţele lor şi le poate susţine în faţa altora. Părintele are autoritate în faţa copilului său pentru că i-o recunoaşte copilul, nu doar pentru că este mai în vârstă şi se numeşte părinte. Autoritatea părintelui este câştigată odată cu respectul şi nu poate fi impusă. În sfârşit, dacă un părinte are autoritate, aceasta nu trebuie să se manifeste doar în faţa copilului, ci şi în faţa altor persoane; pentru a-şi putea exercita dreptul de reprezentare a copilului, părintele trebuie să fie recunoscut de ceilalţi adulţi ca autoritate parentală.

2. Parteneriatul scolii si comunitatii cu familia.

PRINCIPII ALE COLABORĂRII ŞCOLII CU FAMILIIILE ELEVILOR

Activităţile de colaborare şcoală-familie se adresează tuturor părinţilor interesaţi de educaţia copiilor; Promovarea activităţilor de colaborare şcoală-familie trebuie să fie în termeni de beneficiu şi de parteneriat pentru toate părţile implicate; Problemele personale sunt abordate în cadrul întâlnirilor numai cu acordul explicit al părinţilor implicaţi; Cadrul didactic ce monitorizează întâlnirile, mediază discuţiile şi concluzionează sub formă de informaţie cu caracter general valabil, nu de adevăr indubitabil; Cadrul didactic nu este „expert” în educaţia copiilor.

FORME DE ORGANIZARE A PĂRINŢILOR: Comitetul de părinţi al clasei / şcolii Centru de consultanţă pentru părinţi Grupuri de sprijin cu / pentru părinţi Echipe specializate formate din personal didactic, părinţi şi elevi (de exemplu, pentru strângere de fonduri, pentru organizare de evenimente, de sprijinire a copiilor care au nevoi speciale, de ajutor pentru vârstnicii din comunitate etc.) Asociaţie a părinţilor

Problema comunicării familie-şcoală, a relaţionării şi colaborării celor două medii educaţionale, se rezolvă în măsura în care părinţii şi profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activităţii şcolare. Criticile aduse instituţiei şcolare de diverşi specialişti, protestele elevilor dar şi ale cadrelor didactice alături de alte tensiuni sociale duc la slăbirea liantului şi aşa destul de fragil dintre şcoală şi familie.

Relaţia familie - şcoală se justifică atunci când încrederea colectivităţii în instituţia educativă este restabilită. Există două teorii importante privind relaţia şcoală - familie: Teoria profesionalismului - aceasta considerând ca element esenţial serviciul făcut altora fără a se gândi la beneficiile personale, având drept criterii competenţa, servirea clienţilor şi etica profesională.

Teoria schimbului - aceasta considerând acţiunea umană în funcţie de un câştig personal şi având drept criterii de bază autonomia, competiţia şi beneficiul material. Evolutiv, relaţia şcoală - familie a parcurs trei etape şi anume: o primă etapă în care şcoala era considerată închisă, autosuficientă, neinfluenţând mediul familial şi nelăsându-se influenţată de acesta; o a doua etapă, a incertitudinii profesionale în care este recunoscută de către profesori influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare ale copiilor; şi ultima etapă, a dezvoltării încrederii între cele două instituţii ce implică încurajarea relaţionării. În acest sens, la nivel mondial au apărut o serie de organisme parentale din care enumerăm: „Asociaţiile de părinţi” organizate pe lângă o şcoală anume, având în vedere bunul mers al educaţiei copiilor (acestea organizează convorbiri între părinţi, dar şi între părinţi şi profesori, cursuri de educaţie parentală etc.). Din punct de vedere legislativ este reglementată înfiinţarea acestora, însă la nivelul realităţii comune apar o serie de probleme. Asocierea nu poate fi confundată cu societatea, ci presupune existenţa unui raport contractual. Asociaţia de părinţi din şcoala românească poate constitui un pas înainte în ce priveşte viitorul coeducaţiei celor două instanţe educaţionale, şcoală - familie; „Organizaţiile de părinţi şi profesori” constituite tot pe lângă o serie de şcoli cu intenţia stabilirii de relaţii optime între şcoală şi familii (acestea se ocupă cu organizarea unor cursuri, întâlniri, conferinţe, excursii, spectacole şi seri culturale, au drepturi şi îndatoriri bine stabilite şi participă la conducerea şcolii); „Consiliile, comitetele şi comisiile de părinţi” constituite în fiecare clasă sub forma unui grup organizat de părinţi ce-şi aleg un reprezentant şi care are drept funcţie de bază apărarea şcolii de anumite intervenţii negative şi responsabilităţi administrative (ele sunt menite să întărească colaborarea dintre cele două instituţii educaţionale). Dacă în ţara noastră comitetele de părinţi pe clasă au în genere responsabilităţi administrative, în alte ţări, ca de exemplu în Germania, preşedintele asociaţiei părinţilor are dreptul de a participa la consiliile pedagogice. În Polonia, membrii comisiilor de părinţi au ca sarcină formarea unor noi comisii care să se ocupe de probleme ca: selectarea temelor ştiinţifice şi academice, răspândirea ideilor educative în rândul părinţilor activităţile culturale din timpul liber, problemele economice şi sanitare, alimentaţia copiilor, taberele de vacanţă pentru aceştia. Această comisie activează în maniera unei şcoli pentru părinţi, organizând consultaţii individuale şi colective, îndemnând părinţii să participe la şedinţe de consiliere, organizând cursuri şi întâlniri educative, colaborând cu sindicatele ori cu alte organizaţii ce se ocupă de educarea copiilor şi cu anumiţi specialişti în pedagogie, psihologie, pediatrie etc.

O cale pentru implicarea părinţilor în educarea copiilor lor este crearea Centrului pentru părinţi, în sau în apropierea şcolii. Acolo, într-un cadru informal, părinţii pot întâlni alţi părinţi, profesorii copiilor lor, dezvoltă planuri de activităţi şi fac schimb de informaţii. Centrele pentru părinţi sunt în special binevenite în regiunile urbane. În oraşe, dar şi în localităţi mai mici, presiunile de zi cu zi, stresul cotidian, sentimentul izolării pot fi prevenite în familii, prin învăţarea ajutorului acordat copiilor lor şi participarea la activităţile şcolii.

Centrele pentru părinţi sunt valoroase pentru şcoli. Ele furnizează un loc unde profesorii, consilierii şcolari şi directorii pot asculta nevoile părinţilor, unde părinţii şi cadrele didactice pot comunica, se pot înţelege, respecta şi sprijini unii pe alţii, unde personalul şcolii observă abilităţile şi energia părinţilor voluntari implicaţi.

Multe dintre programe susţin îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale copiilor săraci, datorită implicării părinţilor în activităţi, astfel încât centrele pentru părinţi devenind funcţionale şi utile.

Ce este un centru de calitate pentru părinţi? Un CP (centru pentru părinţi) de succes este un loc unde cei

implicaţi trăiesc experienţe variate Se furnizează părinţilor informaţii despre şcoala şi copiii lor Are materiale care să ajute părinţii în optimizarea abilităţilor de

învăţare a copiilor lor: cărţi, pliante, video, şi ideal, computere, Internet

Îi ajută să aibă sentimente pozitive şi optimism în legătură cu educaţia copiilor lor

Creşte rolul lor în încurajarea copiilor lor de a învăţa Este de dorit să fie plasat într-un loc accesibil, deschis într-o

perioadă de timp când părinţii îl pot vizita (de ex. dimineaţa devreme sau seara, înainte sau după programul de lucru)

Să fie atractiv şi să ofere siguranţă, o atmosferă caldă, deschisă, cu mobilier care să permită lectură, discuţii, relaxare, un loc confortabil

În programul centrului sunt identificate şi organizate evenimente, la care părinţii pot participa

Să manifeste seriozitate în serviciile oferite părinţilor, fără a se neglija activităţile distractive, pentru atragerea de noi participanţi

În modelul tradiţional (cel puţin în condiţiile ţării noastre) relaţiile familiei cu şcoala

sunt aproape inexistente sau au un caracter informal, ocazional. În condiţiile şcolii incluzive

părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa anumite decizii care privesc actul

educaţional1. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte problemele educaţionale

ale copilului vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens apar o serie de

dificultăţi datorită atitudinii de reţinere sau neîncrederii părinţilor care sunt tributari unor

reprezentări/mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe

speciale. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv părinţii au dreptul să-şi

exprime propria lor viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe concret la

influenţarea actului managerial din şcoală. De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe speciale

au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi

înţelegere faţă de schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.

Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor, membrii acestora trebuie să satisfacă un minimum de cerinţe:

1 Scopul educaţiei incluzive este nu numai de a educa copiii cu cerinţe speciale care învaţă în şcoli obişnuite, ci şi de a-i menţine în familie şi comunitate. Prin viziunea şi mai largă a educaţiei pentru toţi, învăţarea este văzută ca un concept holistic – acel ceva care are loc în şcoli dar şi în familie şi comunitate sau în alte servicii educaţional-recuperatorii pentru copiii cu dizabilităţi.

să fie participanţi activi la toate activităţile şcolii şi să se implice în promovarea

practicilor de integrare şcolară a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii

sociale, inclusiv la nivel politic;

să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării

persoanelor cu cerinţe speciale din comunităţile lor;

să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi

formarea copiilor în şcoală şi în afara ei;

să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de

specialişti care se ocupă de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună

progresul înregistrat de copil în diverse situaţii de viaţă;

să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi

altora experienţele personale cu proprii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul

familiei;

să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi

să accepte fără resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea

deficienţelor acestora.

Şcoala incluzivă şi toate cadrele didactice implicate trebuie să creeze un mediu

primitor pentru implicarea familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil cu

cerinţe speciale, prin:

solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale

să participe la aplicarea programului educaţional şi terapeutic propus;

recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, cum, când şi în

ce măsură pot participa la cât mai multe activităţi terapeutice, pentru continuarea

lor acasă;

includerea familiilor, în mod obişnuit şi consecvent, în schimbul de informaţii

despre copil;

identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-

terapeutic al elevilor cu cerinţe speciale prin care se pot sprijini activităţile

părinţilor;

anunţarea familiilor în legătură cu activităţile propuse în programul

recuperator-terapeutic şi completarea lui la solicitările părinţilor;

informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul programului;

acceptarea feedback-ului primit de la familii drept informaţii utile în

ameliorarea programelor destinate educării şi recuperării elevilor cu cerinţe

speciale.

Printr-un program educaţional coordonat, toţi partenerii vor urmări să obţină

maximum de autonomie posibilă pentru copil, pentru o viaţă normală şi activă în societate. Un

parteneriat între profesionişti/cadre didactice şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre

cei implicaţi înţeleg rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Ceea ce ştie familia despre

dezvoltarea copilului sunt informaţii de mare valoare pentru înţelegerea cerinţelor

educaţionale ale acestuia (informaţii despre modul în care acţionează copilul acasă şi în

comunitate, despre dezvoltarea acestuia, despre părerile şi dorinţele sale etc.). Dacă părinţii

şi cadrele didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele

sale pot fi îndeplinite într-o măsură mult mai mare. Există modalităţi relativ simple prin care

părinţii pot susţine progresele copilului, prin consolidarea experienţelor de învăţare acasă şi

prin încurajarea reuşitelor acestuia, utilizarea jocului şi diversificarea contactelor sociale. Un

parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci se formează prin paşi

foarte bine planificaţi, care au ca scop stabilirea unei relaţii de încredere şi parteneriat activ

cu cadrele didactice şi alţi profesionişti. Părinţii sunt factorii a căror contribuţie este esenţială

în procesul de integrare şcolară a copiilor, oferind puncte de vedere şi experienţe la care

cadrele didactice nu pot ajunge decât prin aceştia: oferă informaţii despre comportamentul

elevului în afara şcolii, identificând puncte forte şi dificultăţile care nu sunt evidente la

şcoală; descriu dezvoltarea anterioară a elevului; se implică în educaţia şi sprijinul copilului;

oferă cadrelor didactice şi specialiştilor un feed-back privind eficienţa muncii lor cu copilul.

Scolile pot, si chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependente; părintii

se întorc către scoală pentru a fi îndrumati. Când cadrele didactice si conducerea scolii sunt

dornici să-i atragă pe părinti, atunci rezultatele copiilor se îmbunătătesc. Majoritatea

institutiilor educationale au un grup formal de legătură scoală-familie, relatiile sunt denumite

diferit: „implicare parentală”, „parteneriat”, „relatie scoală-familie”, dar toate reprezintă

convingerea că dacă adultii, în cadrul celor două institutii, comunică si colaborează, atunci cei

care vor avea de câstigat sunt numai si numai copiii.

Termenul de „parteneriat scoală-familie” este folosit pentru a sublinia faptul că scolile,

familiile si comunităttile împart responsabilitătile care vizează copiii, prin suprapunerea

sferelor de influntă. Ele pot fi separate, în cazul în care institutiile respective îsi alocă foarte

putin în ceea ce priveste resursele, scopurile sau responsabilitătile sau se pot suprapune creând

un spatiu pentru activitătile de parteneriat. Cercetările arată că, indiferent de mediul economic

sau cultural al familiei, când părintii sunt parteneri în educatia copiilor lor, rezultatele

determină performata elevilor, o mai bună frecventare a scolii, reducerea ratei de abandon

scolar si scăderea fenomenului delicventei.

Iată câteva exemple de actiuni concrete pe care părintii, scoala si comunitătile le pot întreprinde pentru a-i ajuta pe copii să învete:

a. Să elaboreze un program zilnic pentru teme - să existe un loc linistit de studiu, în care părintii să încurajeze eforturile copilului si să fie disponibili să le răspundă la întrebări, precum si să discute cu ei ceea ce si-au însusit;

b. Să citească împreună cu copilul - studiile arată că atunci când părintii le citesc copiilor sau îi ascultă cum citesc, în mod frecvent, performantele acestora se îmbunătătesc;

c. Să folosească televizorul cu întelepciune - să stabilească anumite ore pentru privit la TV si să-l ajute pe copil să-si selecteze programele pe care să le urmărească si să discute împreună subiectele respective;

d. Să păstreze legătura cu scoala - să stie ce învată copilul, care-i sunt temele si cum si le rezolvă;

e. Să-i laude pe copii, să le aprecieze efortul - să-i încurajeze să persevereze, să cultive acasă o atmosferă caldă si suportivă, dar în acelasi timp să stabilească si standarde referitoare la modul de elaborare a temelor;

f. Să le vorbească adolescentilor - să le cunoască prietenii si locurile în care îsi petrec timpul liber, să-i sprijine în activitătile extrascolare si să-i implice în activitătile familiei.

De cealaltă parte, școlile ar trebui: a. Să încurajeze familiile si profesorii să stabilească acorduri de învătare - să

definească scopurile, expectantele si responsabilitătile scolilor si părintilor, ca parteneri egali la succesul elevilor;

b. Să instruiască pe cei din conducerea scolii – în dezvoltarea unui parteneriat va fi necesară instruirea directorilor, cadrelor didactice si a altor membri din conducerea scolii, precum si a părintilor, în scopul de a-i ajuta pe toti colaboratorii să obtnă abilitătile necesare;

c. Să ofere teme, care să-i atragă pe părinti - cele pe termen lung i-ar implica pe acestia în procesul de învătare, oferind-le si teme/subiecte care sa-i motiveze (autocunoastere, comunicare cu copiii în familie etc.);

d. Să existe un program prelungit în scoală – fiind deschise după-amiezile, seara si la sfârsitul săptămânii, scolile permit elevilor si familiilor să se angajeze în activităti de învătare si recreative si oferă programe de educatie a adultilor si de instruire a părintilor;

e. Să acorde părintilor dreptul de a decide – mai ales în hotărâri care privesc scolarizarea copiilor;

f. Să creeze un centru de resurse pentru părinti - să delimiteze o zonă în scoală unde să invite părintii să împărtăsească experientele celorlalti si să lucreze cu profesorii si conducerea scolii în activitătile specifice institutiei respective de învătământ.

Familia a avut şi are un rol important în viaţa copilului, o importanţă fundamentală

fiind acordată relaţiei mamă-copil. În viaţa fiecărui copil familia reprezintă primul mediu de

socializare caracterizat prin securitate afectivă, susţinere, sprijin, cooperare, viaţă comună,

aspiraţii şi interese comune. În literatura de specialitate sunt analizate şi clarificate o serie de

concepte socio-psiho-pedagogice, considerate de referinţă în înţelegerea dinamicii şi evoluţiei

familiei: solidaritatea între generaţii, armonia intrafamilială, comunicarea între membrii

familiei, negocierea în cadrul familiei, identificarea şi autonomizarea persoanei,

responsabilitatea coeziunii familiale, calitatea raporturilor şi relaţiilor parentale,

formarea/educarea parentală etc. Uneori, despărţirea copilului de familie poate duce la ruperea

relaţiei părinte-copil, cu efecte ireversibile în dezvoltarea psihică a acestuia. În plus, în viaţa

oricărui individ, există anumite perioade mai delicate, cum ar fi : mica copilărie, pubertatea,

adolescenţa, în care copiii au cea mai mare nevoie de suportul părinţilor.

Percepţia socială a copiilor cu deficienţe nu este întotdeauna constantă şi foarte

favorabilă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de

cultura şi de valorile promovate în respectiva societate. În acest context, cu atât mai mult,

copilul diferit de ceilalţi se adaptează destul de greu la relaţiile interpersonale şi de aceea

părinţii trebuie să intervină şi să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi persoanele

străine. Din nefericire, uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din

partea unei persoane străine, identificând la aceasta o falsă rea intenţie într-un gest oricât de

neutru. În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria

deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil

convingerea că lumea în care trăieşte este rea. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont

de dificultăţile sociale determinate de deficienţă, în acest fel, împiedicându-i pe copii să

înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.

Pornind de la aceste tipuri de reacţii întâlnim mai multe categorii de părinţi

a. părinţii echilibraţi – au o atitudine matură, plină de realism în tratarea situaţiei, ajung

rapid în stadiul de acceptare, şi îşi organizează viata în aşa fel încât să acorde atenţie

copilului cu cerinţe speciale. Părinţii echilibraţi sunt calmi, cooperanţi, stabili

emoţional, îşi manifestă frecvent dragostea, au o atitudine de deschidere faţă de cei din

jurul lor, le acordă atenţie, tandreţe, ataşament, îşi încurajează copiii fără a abuza de

un ton critic, de pedepse sau ameninţări. În funcţie de diagnostic şi de prognosticul

specialiştilor vor găsi resursele necesare pentru a acţiona, mai ales că ei ştiu ce este

necesar, când şi cum trebuie oferit, ce, cum şi cât de mult se poate cere copilului aflat

într-o situaţie mai specială datorită deficienţei de care suferă. Aceşti părinţi joacă un

rol important în medierea relaţiei dintre copil şi mediul exterior, menţinând un climat

de încredere şi de egalitate în sânul familiei si în societate. În cadrul unei familii

echilibrate copilul cu deficienţe are drepturi şi obligaţii în egală măsură, în fratrie are

relaţii de reciprocitate şi de egalitate cu fraţii şi cu surorile sale, se regăseşte pe acelaşi

plan afectiv cu aceştia; prin urmare, dacă se simte egal în familie, el va ajunge să se

simtă egal şi în societate. Practic, familia joacă rolul unui „laborator” în care copilului

cu deficienţe i se oferă oportunitatea de a-şi găsi locul, de a experimenta situaţii de

viaţă autonomă şi de a se obişnui cu situaţia în care se află. În acest context copilul se

dezvoltă în armonie cu cei din anturajul său şi are şanse foarte mari să se integreze în

activităţile sociale.

b. părinţi indiferenţi – aceşti părinţi reacţionează prin lipsă de interes şi nepăsare, lipsă

de afecţiune şi chiar respingerea copilului. Frecvent, aceşti părinţi, sunt reci, ostili, îşi

ceartă copilul, îl pedepsesc sau îl ignora. În aceste familii au loc frecvente conflicte,

iar copilul este antrenat în disputele dintre părinţi. În situaţii de eşec ale copilului

părinţii reacţionează prin reproşuri şi chiar pedepse repetate, care duc la apariţia

sentimentului de neputinţă, incapacitate şi inutilitatea efortului, alimentând

sentimentul de inferioritate care va determina şi alte eşecuri, instalându-se un cerc

vicios în care principala victimă este copilul deficient.

c. părinţi exageraţi – caracteristica de bază a acestor părinţi este supraprotecţia; acest

comportament împiedică copilul să-şi dezvolte propriul control, autonomia,

independenţa personală, iniţiativa şi respectul de sine, fiind o sursă de dependenţă.

Frecvent, aceşti părinţii care se simt vinovaţi devin exagerat de atenţi, transformând

copilul într-un individ dependent şi solicitant pentru familie. Uneori, această

permanentă solicitare va genera reacţii de nemulţumire şi ostilitate din partea

părinţilor, reacţii care-l vor face pe copil să devină nesigur. Pe acest fond copilul, când

va fi confruntat cu greutăţile vieţii, nu va fi capabil să le facă faţă, deoarece nu are

abilităţile necesare cu ajutorul cărora să acţioneze şi să se apere.

d. părinţi autoritari – această categorie de părinţi au o voinţă puternică şi manifestă tot o

formă de hiperprotecţie, controlându-şi copiii într-o manieră dictatorială. Aceşti părinţi

stabilesc reguli care trebuie respectate fără prea multe explicaţii, iar copilul este

transformat într-o marionetă, dirijat permanent, fără să poată să-şi asume

responsabilităţi şi iniţiative şi fără sa-şi dezvolte capacitatea de decizie şi acţiune,

necesare în procesul de integrare socială. Uneori autoritatea poate evidenţia şi atenţia

acordată copilului şi grija pentru o îndrumare corespunzătoare.

e. părinţi inconsecvenţi – cel mai adesea este vorba despre părinţi instabili, nesiguri şi

incapabili de a opta ferm pentru o anumită atitudine în raport cu proprii copii. În alte

situaţii copilul este „pasat” la diferiţi membri ai familiei, fiind supus unor experienţe

educative diferite, adesea contradictorii. Astfel, crescuţi într-un mediu inconstant,

lipsit de confortul afectiv stabil, copiii devin nesiguri şi uşor de influenţat, fără a-şi

pune în valoare propria personalitate.

Relaţiile interpersonale dintre membrii unei familii pot fi :

relaţii de înţelegere, dragoste, sprijin, implicare reciprocă şi educare;

relaţii de răsfăţ şi îndeplinirea tuturor dorinţelor;

relaţii de dominare/dependenţă; pe de o parte, dominare, dirijare, control, inhibarea

iniţiativelor şi pe de altă parte supunere, acceptare, incapacitate de ripostă;

relaţii ostile şi tensionate - pe de o parte critică, insulte, sancţiuni, iar pe de altă

parte ripostă şi manifestări de violenţă, rezultând o continuă stare de tensiune;

relaţii ambivalente, conflicte şi împăcări succesive sau inconsecvenţă şi lipsă de

logică a sancţiunilor şi recompenselor ;

relaţii de respingere, excludere ;

relaţii de indiferenţă şi neglijare (Lăzărescu, 1994).

Aceste relaţii pot fi întâlnite între toţi membrii familiei, atât timp cât există o legătură

reciprocă între aceştia care funcţionează efectiv.

În momentul în care în familie se naşte un copil cu dizabilitate, majoritatea părinţilor se

simt vinovaţi. Prezenţa unui copil deficient într-o familie poate produce o modificare mai

mult sau mai puţin profundă a relaţiilor din cadrul familiei, afectând atât echilibrul interior

cât şi echilibrul exterior care vizează relaţiile familiei cu societatea; unii autori vorbesc

chiar despre declanşarea unei „crize” familiale. Însănătoşirea climatului familial, asanarea

lui, intervenţia terapeutică şi consilierea familiei, reprezintă priorităţile intervenţiei în cazul

unui copil cu deficienţe. Momentul în care familia este anunţată că are un copil deficient

trebuie bine pregătit, trebuie să se ţină seama de structura psihologică a părinţilor, precum şi

de nivelul socio-cultural. Unii părinţi nu reuşesc să se împace cu acest gând, nu admit

această realitate, o resping, se luptă cu ea, se înşeală pe ei înşişi, se amăgesc, caută

explicaţii, uneori forţează unele explicaţii.

În faţa sentimentului de culpabilitate majoritatea acestora vor adopta cinci strategii de

apărare: nevoia de reparaţie, supraprotecţia, culpabilizarea celorlalţi, refuzul de a accepta

deficienţa, nevoia de pedeapsă. Cel mai frecvent, părinţii reacţionează printr-o încercare de

reparaţie a situaţiei date; în faţa dificultăţilor copilului încearcă să găsească soluţii cât mai

bune, prin gesturi şi cuvinte caută să protejeze şi să liniştească copilul, dând dovadă de multă

generozitate şi răbdare. O altă reacţie frecvent întâlnită printre părinţi este cea de

supraprotecţie; în faţa dificultăţilor cu care se confruntă copilul se simt obligaţi să preia

controlul total al existenţei copilului lor, afectând în mod semnificativ procesul de dezvoltare

a autonomiei acestuia. În al treilea caz părintele preferă să pozeze în victimă şi să dezvolte o

atitudine de abandonare a responsabilităţii îngrijirii şi creşterii copilului deficient prin

identificarea de vinovaţi în rândul persoanelor din jur sau în altă parte (partenerul de viaţă,

rude apropiate, sistemul social etc.). O altă soluţie folosită de părinţi pentru a se autoproteja

este refuzul acceptării deficienţei care poate lua două forme extreme: o forma pasivă în care

trăiesc o stare de „anestezie” a sentimentelor faţă de copilul cu deficientă (copilul devine un

obiect, i se permite să locuiască împreună, dar nu au nici un fel de sentimente faţă de acesta)

şi o formă activă în care părinţii vor să demonstreze că, de fapt, copilul lor este normal, tratat

la fel ca ceilalţi fraţi, având aceleaşi responsabilităţi, chiar dacă adesea nu reuşeşte să le facă

faţă. Ultima strategie de apărare este reprezentată de nevoia de a fi pedepsiţi; au impresia că

au de plătit un tribut, că au o imensă datorie, că plătesc pentru o greşeală personală, consideră

problemele copilului ca un sacrificiu cerut de divinitate pentru a-şi dovedi credinţa. Copilul

devine astfel un fel de pretext care permite întreţinerea şi permanentizarea unei situaţii ce

ascunde o incapacitate afectivă a părinţilor (Ringler, 1988).

Studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul deficient unele cercetări

demonstrează că ea depinde de mai multi factori :

gradul deficienţei sau al anomaliei pe care copilul o prezintă ;

factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care

părinţii trăiesc această realitate ;

nivelul de aspiraţie familială;

măsura în care copilul satisface aşteptărilor părinţilor în sensul unei realizări

sociale sau intelectuale.

Ameliorarea raporturilor părinţe-copil se face relativ uşor atunci când părinţii ştiu să

discrimineze comportamentele şi să răspundă într-un mod adecvat, respectiv când şi cum

trebuie să răspundă cerinţelor copiilor lor. Învăţarea acestei conduite de către părinţi se

dovedeşte a fi destul de dificilă, dar cu ajutorul unor persoane specializate (terapeuţi,

consilieri) şi în cadrul unui program de intervenţie şi suport vor depăşi dificultăţile.

Spre exemplu, pentru stabilirea unui astfel de program, terapeutul/consilierul împreună cu părinţii stabilesc un inventar de comportamente frecvent întâlnite în relaţiile pe care copilul

deficient le stabileşte cu membrii familiei. Pentru fiecare comportament al copilului se stabileşte comportamentul de reacţie al părinţilor. Terapeutul/consilierul va explica pe larg părinţilor cum trebuie să procedeze şi de ce trebuie să procedeze aşa şi nu altfel. Pentru început, un astfel de program nu trebuie să cuprindă decât puţine comportamente, în aşa fel încât părinţii să le poată urmări şi realiza. Pe măsură ce părinţii acumulează o oarecare experienţă planul poate să includă un număr mai mare de comportamente. În alcătuirea programului se va acorda prioritate comportamentelor grave şi periculoase întâlnite la copil. După elaborarea unui program, periodic terapeutul/consilierul analizează şi discută modalităţile de rezolvare a dificultăţilor întâmpinate pe parcurs. În funcţie de nivelul socio-cultural al părinţilor, precum şi de unele particularităţi comportamentale ale copilului defi-cient se vor putea organiza, în perioada de intervenţie şi terapie, două sau trei programe, până când părinţi deprind un mod eficient de gestionare a situaţiei şi pot asigura condiţii optime de dezvoltare şi evoluţie a copilului în familie.

Unele studii şi cercetări recente au evidenţiat influenţa şi importanţa câtorva factori ai

mediului socio-familial în dezvoltarea copilului; astfel, s-au făcut investigaţii asupra

interacţiunilor specifice ale copilului cu mama, relaţiei dintre nivelul intelectual al mamei şi al

copilului, impactului mediului familial asupra rezultatelor şcolare, influenţei limbajului

mamei asupra dezvoltării psiho-intelectuale a copilului, rolului imaginii de sine aspra

dezvoltării copilului în familie etc.

mai multe studii au demonstrat că nivelul intelectual al mamei reprezintă un predictor important şi sigur asupra dezvoltării inteligenţei copilului (C. Ramey şi F. Campbell, 1980); acest fapt este mai evident în cazul mamelor care au un IQ mai mic de 80 – cu cât coeficientul de inteligenţă al mamei este mai scăzut, cu atât este mai mare probabilitatea ca scorurile copilului la testele de inteligenţă să fie mai mici (altfel spus, mamele cu un nivel intelectual scăzut creează un mediu familial şi social mai puţin favorabil stimulării şi dezvoltării intelectuale şi afective a copilului);

alte cercetării (D, Farran, C. Ramey şi F. Campbell, 1980) au pus în evidenţă rolul complexul de factori determinat de atitudini, comportamente şi interacţiuni existente între mamă şi copil în primele luni şi în primii ani de viaţă (scorurile obţinute de copii, cu vârste de până la 36 de luni, la itemii scării Stanford-Binet au confirmat ipotezele referitoare la efectul calităţii interacţiunilor specifice existente între mamă şi nou născut asupra dezvoltării optime a acestuia);

studiile asupra relaţiei dintre mediul familial şi rezultatele şcolare ale copilului au evidenţiat efectul global al mediului familial asupra adaptării şcolare a copilului; s-au avut în vedere două nivele de analiză – primul se referea la date descriptive asupra mediului familial (nivelul social şi cultural, anumite trăsături de personalitate ale părinţilor, nivelul intelectual al mamei, adaptarea socială şi familială, atitudini educative în familie), iar al doilea nivel se referea la practicile educative existente în familie;

alte cercetări au pus în evidenţă rolul activ al mamei în învăţarea de către copil a structurilor morfologice şi sintactice ale limbii, dezvoltarea gândirii şi limbajului, efectul calităţii mediului familial în dezvoltarea şi consolidarea imaginii de sine la copil, consecinţele în plan comportamental şi social (mai ales în şcoală) a imaginii de sine a copilului.

Donellan şi Mirrenda (1984, apud Shea şi Bauer, 1994) propun câteva standarde

fundamentale pentru programele de colaborare a părinţilor în educaţia specială:

- toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza

dizabilităţilor copiilor lor; se are în vedere riscul ca părinţii să fie blamaţi pentru

dizabilităţile copiilor lor;

- cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri;

de pildă, dacă un program educaţional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-

a întâmplat nu pentru că familia a aplicat necorespunzător acest program;

- o explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;

- niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este

nimic de făcut pentru copilul lor;

- programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar

trebui să fie construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al

nevoilor familiei. Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în

relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces

total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.

În multe ţări dezvoltate ale lumii părinţii au drepturi sporite (mai puternice decât cele

actuale în România) în ceea ce priveşte participarea la educaţie a copilului cu CES. În

SUA, de pildă, părinţii au dreptul de:

- a controla toate datele despre educaţia copilului lor;

- a face o evaluare independentă, o caracterizare a copilului lor ca elev;

- a primi înştiinţări scrise despre orice schimbare în identificarea, evaluarea şi orientarea

copilului lor sau despre orice schimbare în PEI (Planul Educaţional Individualizat) al

copilului;

- a participa în mod egal cu personalul şcolii în dezvoltarea şi revizuirea PEI a copilului.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite; necesităţile lor de a fi sprijinite sau

posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi

nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către şcoală.

Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe

câteva elemente (Beckman, Newcomb, 1996):

- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este

important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din

viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor

probleme poate induce respectul reciproc;

- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre familii,

evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă

încurajarea familiilor de către cadrele didactice să-şi evaluaze propriile decizii fără a

influenţa cu propria lor părere;

- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi

comunicare sinceră.

Formele de colaborare şi sprijin reciproc între şcoală şi familie sunt:

- Activităţile de oferire a informaţiilor – în cadrul acestora familile primesc informaţii

din partea persoanelor autorizate (aviziere, scrisori şi bilete, carnete de corespondenţă,

telefoane, publicaţii / buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri, programe de întâlnire

cu părinţii, şedinţe.

- Activităţile de împărtăşire a informaţiilor – cele mai obişnuite activităţi de acest tip

sunt şedinţele părinţi – cadru didactic. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu

părinţi iau foarte des forma unor şedinţe axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de

colaborare şi se rezolvă problemele apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt

oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii

copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întâmpinate. Înformaţiile pot veni

atât de la cadrul didactic la părinte, cât şi invers.

- Sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul şcolar – activităţile de sprijin presupun o

implicare activă a membrilor familiei în cadrul programelor şcolii. Cele mai obişnuite

activităţi de acest gen sunt intervenţiile comune familie –şcoală, în care membrii

familiei lucrează împreună cu cadrele didactice pentru fixarea obiectivelor PEI.

Părinţii pot juca rolul de profesori acasă şi pot supraveghea studiul suplimentar al

copilului în scopul sprijinirii derulării PEI sau a temelor şcolare.

- Colaborarea cu comunitatea şcolară - presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei

sarcini anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cardul acestei

colaborări, membrii familiei pot juca rolul în cadrul şcolii de instructori, voluntar,

membri de comitet de intervenţie, tutori, instructori de “minipredare”, asistenţă în

cadrul călătoriilor în afara şcolii, ajutor în pregătirea materialelor didactice şi

echipamentului necesar.

- Pregătirea părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru

pregătirea şi programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o

activitate foarte constructivă deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi

tehnicilor folositoare părinţilor în schimbarea comportamentelor neadecvate ale

copiilor. Sensibilizarea părinţilor pentru obiectivele, ţintele, abilităţile programelor

este esenţială în educarea şi pregătirea acestora.

Situaţiile de non-colaborare între şcoală şi familie sunt frecvente. Ele sunt cauzate de

motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la

valoarea şcolii, a copiilor etc. În munca cu problemele părinţilor, Bemporad, Ratey şi

O’Driscoll (1987, apud Shea şi Bauer, 1994), susţin că există trei tipuri de asemenea

probleme, cu care şcoala se confruntă:

- problemene native ale părinţilor: vigoarea fizică şi energia psihică de a putea trăi şi

sprijini copilul care are o dizabilitate;

- tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru a face faţă epuizării, furiei

şi durerii survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de părinte;

- apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor ca rezultat al dizabilităţii

copilului; adesea părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare pentru a se

documenta singuri în problematică specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de

reabilitare adecvate, pentru a încerca să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea

unei situaţii.

Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale elevilor poate creşte

sensibilizarea cadrelor didactice faţă de nevoile părinţilor.

Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor. Aceşti

părinţi trebuie orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi, psihopedagogi,

asistenţi sociali, medici etc.). Orientarea este binevenită atunci când părinţii:

- resimt probleme financiare;

- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;

- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;

- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;

- sunt situaţi constant la nivele înalte de stress;

- încep deseori să se plângă mai degrabă de probleme personale decât de cele

manifestate de copil sau de programul educaţional al acestuia.

Modalităţi de stimulare a implicării familiale – cu referire la grădiniţă (Step by Step, 2001):

• Invitarea părinţilor în activităţi la clasă (grupă) poate înlesni o experienţă pozitivă prin:

- selectarea unei activităţi care poate fi demonstrată uşor;

- angajarea părinţilor să lucreze doar cu grupuri mici de copii (2-3);

- încurajarea bunei dispoziţii, a unei atmosfere relaxante;

- evitarea declarării de învingători;

- consilierea în îndrumarea comportamentului copiilor.

• Grupurile de sprijin constituite din părinţi (ai copiilor cu CES). Părinţii acestor copii au

nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de

probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le oferă

acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a

lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor. Iniţiativa constituirii unor asemenea

grupuri este bine să vină de la părinţi. Modalităţile de organizare şi activităţile pe care şi le

propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcţie de problematica şi potenţialul

copiilor, ale şcolii, ale contextului comunitar etc. Ceea ce este important şi esenţial în buna

funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.

• Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive. Pe

de o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea

implica, pe de altă parte multe din aceste informaţii pot fi dureroase.

• Implicarea părinţilor ca factori de decizie este esenţială. Părinţii copiilor cu CES îşi

stabilesc, cel mai adesea anterior venirii la şcoală (grădiniţă) relaţii cu specialişti şi servicii ale

comunităţii, sunt ei înşişi surse de informaţii, deci pe ansamblu resurse importante pentru

şcoală, pentru alţi părinţi. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în modalităţi diverse de

luare a deciziilor privitoare la copiii cu CES.

• Formarea unei echipe de sprijin care să includă şi părinţii. Funcţionarea unor asemenea

echipe formate din cadre didactice şi / sau diverşi specialişti este optimizată dacă ele cuprind

şi părintele copilului, ca şi cadrul didactic care predă la clasa respectivă. Uneori chiar şi

membri ai personalului nedidactic al şcolii pot aduce date utile la reuniunile acestei echipe.

În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări

autentice între cadrele didatice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care

cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de

menţionat că în acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.

Recomandări pentru o comunicare eficientă părinte-copil - Fii disponibil pentru copilul tău ori de câte ori solicită sprijin sau dorește să

comunice - deschide discuţia, astfel copilul tău va realiza că-ţi pasă de ceea ce i se întâmplă;

- Arată-i copilului tău că este ascultat - când copilul tău îţi vorbeşte, ascultă-l, arată-te interesat de ceea ce spune, respectă-i punctul de vedere, chiar dacă este foarte diferit de al tău;

- Răspunde-i în aşa fel încât să te asculte - dacă vei deveni mânios sau defensiv copilul te va evita; exprimă-ţi părerea fără a i-o respinge pe a lui;

- Vorbeşte cu copilul tău - nu-i ţine predici, nu-l critica, nu-i spune lucruri care l-ar putea răni; este posibil să-ţi spună doar o mică parte din ceea ce îl supără. Ascultă cu atenţie ceea ce spune, încurajează-l să vorbească şi astfel poate îţi va spune toată povestea.

3. Servicii necesare pentru familie

INTERVENTIA IN CAZUL COPIILOR CU DIZABILITATI

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede că, în

vederea dezvoltării personalităţii sale, copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare,

compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii. Copilul cu handicap are

dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale, nevoi care trebuie identificate în baza unei

evaluări multidisciplinare. Totodată, este în interesul superior al copilului ca familia să se

implice sau să fie implicată în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copilul cu

dizabilităţi şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia, în

vederea incluziunii lui sociale.

Pentru copiii cu dizabilităţi severe serviciile sunt necesare imediat după naştere, din ratiuni

stiintifice, economice si morale. Traseul educaţional cuprinde etapele parcurse de copuil şi

serviciile necesare atât pentru el cât şi pentru familia lui.

Acest document utilizează conceptul de servicii educaţionale prin care se face referire la

depistare, intevenţie timpurie, şcolarizare, programe de respiro şi relaxare.

În acest context, traseul educaţional cuprinde etapele parcurse de un copil şi serviciile

necesare atât pentru el cât şi pentru familia lui.

Intervenţia integrată face referire la responsabilităţile autorităţilor implicate şi la modul în

care acestea se completează sau colaborează pentru a facilita includerea educaţională şi

socială a copilului.

Modelul de intervenţie educaţională este cel centrat pe familie care promovează, pe cât

posibil, sprijinirea copilului cu dizabilităţi severe de tip intelectual în familia sa de origine,

implicând resursele existente în familie şi comunitate, punând accent pe forţele acestora şi pe

parteneriatul la nivel comunitar şi profesional, alături de familie.

Serviciile publice de asistenţă socială (SPAS), organizate la nivelul municipiilor, oraşelor şi

comunelor au obligaţia de a monitoriza situaţia copiilor şi modul de respectare a drepturilor

acestora, precum şi de a realiza activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa. La

nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, atribuţiile SPAS sunt exercitate de Direcţia

generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

Comisia pentru protecţia copilului (CPC), prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004, este

organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului judeţean, respectiv al

consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia

protecţiei şi promovării drepturilor copilului. Organizarea şi metodologia de funcţionare a

comisiei pentru protecţia copilului sunt reglementate prin HGR nr. 1437/2004.

Serviciul de evaluare complexă pentru copii (SEC) „efectuează reevaluarea pe ciclu şcolar a

condiţiilor privind orientarea şcolară/profesională a copiilor cu dizabilităţi, la cererea

părintelui sau a reprezentantului legal ori a comisiei interne de evaluare continuă; cererea este

formulată cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului

sau în situaţia în care se constată schimbarea condiţiilor pentru care s-a eliberat certificatul de

expertiză şi orientare şcolară/profesională.”

Comisia internă de evaluare continuă din cadrul unităţilor de învăţământ special, integrat

şi/sau inclusiv realizează urmărirea evoluţiei şcolare a copilului cu dizabilităţi în vederea

reevaluării condiţiilor privind orientarea lui şcolară. Ele au obligaţia să sesizeze CPC cu cel

puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului de expertiză şi

orientare şcolară/profesională sau în situaţia în care se constată schimbarea condiţiilor pentru

care s-a eliberat certificatul. O dată cu sesizarea scrisă se trimit traseul educaţional şi raportul

de reevaluare a situaţiei şi progreselor şcolare ale copilului.

Certificatul de orientare şcolară şi profesională se eliberează pe ciclu de învăţământ, conform

prevederilor art. 21, lit. i din HGR nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de

funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului.

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC) este instituţia publică

cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului

local al sectorului municipiului Bucureşti, cu rolul de a asigura pe teritoriul

judeţului/sectorului aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul

protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu

handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie. De asemenea, DGASPC

coordonează activităţile de asistenţă socială şi protecţie a copilului la nivelul judeţului,

respectiv al sectorului municipiului Bucureşti.

Drepturile copiilor cu dizabilităţi

Fiecare copil, înainte de a avea o dizabilitate, indiferent de gravitatea acesteia, este un copil

cu drepturi egale cu ceilalţi, căruia îi sunt asigurate prin măsuri sociale, educaţionale şi

medicale, şanse egale la învăţare, dezvoltare, integrare şi participare şcolară şi socială. Aceste

drepturi sunt afirmate în Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România în

anul 1990 şi de Convenţia pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite în anul 2006.

Asigurarea şanselor egale la dezvoltare şi educaţie precum şi integrarea socială constituie un

demers care depinde nu numai de legislaţie ci şi de măsurile concrete preconizate de instituţii

sociale care trebuie să dezvolte mecanisme de depistare, evaluare, intervenţie şi monitorizare

prin servicii publice specializate dar şi prin serviciile bazate pe comunitate.

Asigurarea şanselor egale la educaţie constituie responsabilitatea tuturor organismelor sociale

implicate în depistarea timpurie, intervenţia şi monitorizarea copilului cu dizabilităţi severe.

Pentru fiecare copil, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi severe, finalitatea şcolarizării este

participarea şi implicarea în viaţa socială, după posibilităţile şi competenţele sale.

Acest document promovează în mod deosebit dreptul la educaţie a copiilor cu dizabilităţi

severe intelectuale, implicând integrat trei domenii: educaţia, sănătatea, asistenţa şi protecţia

socială.

Pentru toate aceste domenii trebuie specificat atât lucrul direct cu copiii cât şi lucrul cu

părinţii şi rolul lor în şcolarizarea şi educaţia şi educaţia copiilor lor.

Principiile generale ale traseului educaţional

a) Orice copil cu dizabilităţi este înainte de toate un copil cu drepturi egale cu ceilalţi

copii.

b) Fiecare copil este important şi valoros pentru societate, pentru comunitatea în care

trăieşte şi pentru familia în care s-a născut.

c) Fiecare copil poate învăţa şi se dezvoltă în mod unic, în ritmul şi stilul său.

d) Societatea, comunitatea, familia şi şcoala contribuie major la învăţarea şi dezvoltarea

fiecăriu copil.

e) Dreptul la educaţie este pus în practică prin măsuri sociale şi educaţionale în care se

implică toate instituţiile comunităţii şi societăţii.

Momentele traseului educaţional

1. Depistare

2. Evaluare, intervenţie timpurie şi orientare spre servicii

3. Acces şi participare la procesul de învăţământ

4. Preluarea, susţinerea şi împuternicirea familiei.

1. Depistare

Înainte de naştere există servicii de depistare genetică şi de sfat genetic. Acestea sunt

recomandate de către medicul de familie şi pot fi furnizate prin laboratoare specializate.

Profesioniştii implicaţi în depistarea timpurie a dizabilităţii sunt:

- medicul neonatolog

- medicul de familie şi geneticianul

- medicul pediatru

- asistentul social din maternitate

- psihologul din maternitate

- medicul neuropsihiatru (neuropsihiatrie infantilă)

- medic de specialitate.

La naştere, medicul neonatolog şi pediatrul din maternitate pot depista un copil cu dizabilităţi

severe şi anunţă părinţii. Comunicarea dizabilităţii către părinţi se face prin anunţ. Acest

anunţ este o decizie de tip etic şi se face în respectul situaţiei şi particularităţilor familiei.

Totodată, părinţii sunt orientaţi către serviciile specifice de la nivel local din perimetrul

domiciliului.

Copilul care se naşte cu anumite afecţiuni

În cazul în care există riscul de părăsire a copilului cu dizabilităţi severe în maternitate,

cadrele medicale de la sala de naştere, personalul de la secţia de neonatologie din

maternitate/spital, aparţinătorii gravidelor/mamelor solicită o discuţie cu asistentul social.

Asistentul social asistă gravidele şi lăuzele, în vederea identificării situaţiilor de risc cu

risc de părăsire a copilului. Unele mame îşi exprimă sau nu intenţia de a-şi părăsi copilul.

În acest caz, prevenirea separării copilului de mamă este extrem de dificilă.

În fiecare din situaţiile enumerate mai sus, prezenţa asistentului social şi a psihologului

alături de mamă poate să prevină părăsirea copilului, prin prezentarea mai multor

oferte de asistenţă socială specializată care ar aduce copilul în situaţia de a putea

beneficia fie de susţinerea familiei proprii, fie de a evita instituţionalizarea prin oferirea

unor alternative de îngrijire. Dacă ar interveni o decizie de separare, ea nu poate fi luată

decât de părinţii înşişi, în afara oricărui climat de presiune.

Mamele sunt acompaniate de asistentul social în realizarea diverselor demersuri

administrative (înregistrarea naşterii copilului, obţinerea certificatului de naştere) în vederea

înregistrării naşterii copilului, astfel încât acesta să beneficieze de drepturile sale: un nume, o

familie, asistenţă medicală, alocaţie de stat, precum şi continuarea intervenţiei la nivel local

după părăsirea maternităţii.

Orientarea părinţilor către serviciile de intervenţie timpurie este realizată de către asistentul

social al maternităţii, la solicitarea medicului neonatolog care depistează şi evaluează la

naştere copilul.

Pentru orientarea şi stabilirea intervenţiilor necesare asupra copilului sunt necesare informaţii

detaliate cu privire la dizabilitatea severă sau profundă diagnosticată sau în curs de

diagnosticare dar şi la serviciile de intervenţie şi educaţie din comunitate, alternative care pot

sprijini dezvoltarea acestuia. Aceste servicii trebuie să se adreseze direct copilului dar şi

familiei care are nevoie de consiliere şi suport.

Părinţilor le sunt explicate avantajele şi dezavantajele fiecărei alternative în parte, pentru a fi

siguri că au adoptat alternativa pe care o doresc de fapt şi care va fi spre binele superior al

copilului lor.

Pentru acest început al intervenţiei, la demersurile de tip medical realizate în+ maternităţi şi

spitale, se adaugă politicile de respectare şi susţinere a drepturilor copilului. Instituţiile care

intervin în acest sens sunt direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului

judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

2. Evaluare, intervenţie timpurie şi orientare spre servicii

Diagnosticul timpuriu este primul pas în asigurarea unei intervenţii timpurii şi adaptate care să

aibă drept scop sprijinirea dezvoltării optime a copiilor cu profile atipice de dezvoltare,

adaptarea lor socială şi participarea la viaţa comunităţii. Pediatrii şi medicii de familie,

profesioniştii care interacţionează primii şi cel mai des cu copilul pot utiliza instrumente de

screening pentru profilele atipice de dezvoltare. Programele de intervenţie adaptate şi

individualizate (de exemplu, bazate pe analiza şi managementul comportamentului) ar trebui

implementate cât mai precoce posibil, chiar din timpul primului an de viaţă, pentru a

maximiza şansele de dezvoltare a abilităţilor funcţionale, independenţei şi capacităţii de

alegere şi autodeterminare.

Ce este intervenţia timpurie?

Fiecare copil este special, unic şi merită un început bun al vieţii lui. Fiecare copil are nevoie

de ajutor, dar unii copii au nevoie de ajutor în plus. Acest ajutor pentru copii şi părinţi se

numeşte Intervenţie Timpurie.

Ea se adresează copiilor de la 0-5 ani care prezintă riscul dezvoltării unei dizabilităţi sau le

afectează dezvoltarea. Riscurile pot fi: medicale, psihologice şi sociale.

Paşii Intervenţiei Timpurii sunt:

a) Screening-ul neonatal

b) Trimiterea

c) Evaluarea şi reevaluare

d) Certificarea

e) Monitorizarea (urmărirea)

f) Alcătuirea programului de intervenţie personalizat şi aplicarea lui în cadrul

serviciilor de intervenţie specializate

g) Aplicarea programului de intervenţie personalizat cu respectarea perioadei de pregătire

pentru integraera educaţională.

Screeningul-ul neonatal completat cu observaţiile părinţilor este extrem de important în

identificarea timpurie a abaterilor sau întârzierilor în dezvoltare şi trebuie făcut în special la

copii născuţi „cu risc”.

Orice program de Intervenţie Timpurie presupune trimiterea către servicii specializate în

vederea evaluării timpuri. În maternitate medicul neonatolog dă diagnosticul şi îndrumă

familia spre servicii specializate. Acest rol este preluat ulterior de medicul de familie şi de un

alt specialist care monitorizează copilul şi care diagnostichează problema din dezvoltarea

acestuia.

Evaluarea este multidisciplinară şi ca proces desfăşoară în mai multe etape:

a) Definirea indicatorilor şi particularităţilor care pun probleme de îngrijorare

b) Implementarea procedurilor de evaluare (testare, observaţii, interviuri etc)

c) Interpretarea rezultatelor

d) Stabilirea diagnosticului unde este posibil

e) Recomandări către familie şi medicii de familie. Se referă la urmărirea şi măsurarea

progreselor şi depinde de elaborarea certificatului de handicap.

Certificarea este procesul de atestare a gradului şi tipului de handicap. În vederea încadrării în

grad de handicap a copilului sau a orientării lui şcolare/profesionale, familia adresează o

cerere Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul fiecărui

judeţ/sector al municipiului Bucureşti (DGASPC), în funcţie de domiciliul sau reşedinţa

copilului.

Cererea este însoţită de un dosar care cuprinde: trimitere de la medicul de familie, copii de pe

actele de identitate ale copilului şi ale părinţilor, acte medicale (ieşiri din spital, buletine de

analiză), certificat de la medicul specialist.

Cererea şi dosarul se depun la registratura DGASPC. Registratura înaintează dosarul către

Serviciul de evaluare complexă din cadrul DGASPC.

Serviciul de evaluare complexă întocmeşte raportul de evaluare complexă şi planul de

recuperare a copilului cu dizabilităţi şi propune CPC încadrarea copilului într-un grad de

handicap şi orientarea şcolară/profesională.

În faţa CPC vor fi chemaţi părinţii, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, familia,

reprezentantul legal precum şi orice persoane care pot da relaţii în cauză. În cazul copilului cu

dizabilităţi care necesită încadrare într-un grad de handicap şi, după caz, orientare

şcolară/profesională, prezenţa şi audierea copilului au loc numai la solicitarea expresă a CPC.

Cererea unui copil, care nu a împlinit vârsta de 10 ani, de a fi ascultat nu poate fi refuzată de

către CPC decât motivat.

Deşi şedinţele CPC nu sunt publice, aceasta poate admite să fie de faţă şi alte persoane decât

cele chemate, dacă apreciază că prezenţa lor este utilă.

Hotărârea CPC se comunică familiei sau reprezentantului legal, copilului care a împlinit

vârsta de 10 ani, direcţiei pentru dialog, familie şi solidaritate socială judeţene, respectiv a

municipiului Bucureşti, DGASPC ori, după caz, organismului privat acreditat, primăriei

unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază părinţii, precum şi organelor

financiare competente, dacă s-a stabilit plata unei contribuţii în sarcina părinţilor.

Hotărârile CPC se comunică persoanelor interesate în termen de 5 zile de la data ţinerii

şedinţei, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire.

Certificatul de încadrare a copilului într-un grad de handicap, certificatul de expertiză şi

orientare şcolară/profesională şi, după caz, planul de reabilitare a copilului cu dizabilităţi

constituie anexe ale hotărârii CPC şi fac parte integrantă din aceasta. Acest certificat

determină posibilitatea de a beneficia de prestaţii şi facilităţi sociale, dar, teoretic, gradul

dizabilităţii nu are o legătură directã cu formele de educaţie care sunt disponibile pentru

fiecare copil. Altfel spus, chiar cu un certificat de dizabilitte severă, copilul are dreptul să se

înscrie la şcoală şi să participe la programe de educaţie care să îi stimuleze potenţialul şi să îi

sprijine dezvoltarea. Gradele de dizabilitate la copii sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

Hotărârile CPC pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării

fiind soluţionate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004.

CPC soluţionează cazul în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării de către

DGASPC a sesizării cu privire la cauza respectivă.

Monitorizarea este realizată la intervale prestabilite (3, 6, 9, 12 luni)

Elaborarea Programului de Intervenţie Specifică(PIS)

PIS este elaborat de SEC pentru fiecare copil în parte şi aplicat de profesioniştii care lucrează

cu copilul.

Programul de Intervenţie cuprinde toate detaliile şi paşii care trebuie urmaţi în terapie şi este

personalizat. Aplicarea programului de intervenţie timpurie este rezultatul muncii de echipă în

care părintele are rolul decisional.

Aplicarea programului începe cu măsuri de pregătire (tranziţie) pentru integrarea copilului

într-un sistem educaţional. Pentru perioada de la 0 la 5 ani ante şi respectiv preşcolar.

Perioada de tranziţie este perioada de pregatire a copilului,familiei şi grădiniţei pentru

trecerea la servicii educaţionale şi cuprinde activităţi care se adresează copilului şi familiei,

cadrelor didactice din grădiniţă, pregătirea celorlaţi copii din grădiniţă şi părinţii lor.

În cazul în care familia constată problemele de dezvoltare ale copilului mai târziu, la

consilierea şi orientarea medicului de familie poate solicita o evaluare multidisciplinară.

În aces caz cererea se adresează direct, telefonic sau la SEC (servicul de evaluare Complexă)

care aparţine Direcţiilor de Asistenţă socială şi protecţia drepturilor copilului de la nivelul

fiecărei localităţi. Acest serviciu are rolul să evlaueze copilul, să solicite acorduri de

colaborare pe caz căte serviciile necesare locale (inclusiv către servcii ale organizaţiilor

neguvernamentale ) în aşa fel încât să se ofere un Plan al serviciilor necesare copilului şi

familiei şi cazul să fie monitorizat de către autorităţile locale.

De obicei autorităţile efectuează şi o anchetă socială preliminară care identifică prin asistentul

soacial al direcţiei problemele familiei şi modul cel mai eficient de sprijinire a copilului.

Evaluarea iniţială a copilului este realizată de SEC şi părinţii primesc în 30 de zile de la

înregistrarea cazului Planul de Intervenţie Specifică, însoţit de recomandările necesare, care

face parte din Planul de Servicii elaborat la SPAS.

Planul de servicii prevede şi prestaţiile care vor fi acordate familiilor care se confruntă cu

dificultăţi financiare (venit minim garantat, alocaţii pentru familiile cu mai mulţi copii sau

pentru familiile monoparentale ş.a.), ori prestaţiile care se acordă în situaţii excepţionale

(financiare sau în natură).

Dacă, după acordarea sistematică a tuturor serviciilor şi prestaţiilor prevăzute în Planul de

Servicii, se constată că nu este posibilă menţinerea copilului alături de părinţii săi, Serviciul

public de asistenţă socială va sesiza Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia

copilului, în vederea evaluării cazului, acordării de servicii specializate şi, eventual, instituirii

unei măsuri de protecţie specială a copilului certificat cu handicap grav.

Fiecare caz este monitorizat si reevaluat la 3 luni sau ori de câte ori este nevoie, prilej cu

care se evaluează obiectivele stabilite in Planul de Servicii si se inregistreaza progresele şi

stagnările si se fac recomandari in vederea continuarii sau incetarii asistarii familiei.

La acest nivel traseul educaţional presupune informarea şi asistarea familiei de către

responsabilul de caz şi intervenţia directă asupra copilului cu dizabilităţi severe/grave prin

asigurarea accesului la serviciile existente propuse de SEC.

Programele de intervenţie timpurie facilitează optimizarea dezvoltării copilului mic

(recunoscut fiind faptul că o proporţie semnificativă a tulburărilor mentale grave se

conturează în primii ani de viaţă) şi se referă la crearea de medii educaţionale în care copiii

pot să deprindă abilităţi de învăţare cognitivă şi socio-emoţională urmărindu-se optimizarea

potenţialului copilului de 0-3 ani, precum şi pregătirea părinţilor în aşa fel încât aceştia să-şi

înveţe copiii cum să stabilească relaţii cu cei din jur (de exemplu prin programe specifice de

tip parenting pozitiv, centre de resurse pentru părinţi).

Acestea pot fi:

a) logopedie

b) recuperare neuromotorie

c) kinetoterapie

d) servicii de îngrijire şi intervenţie la domiciliu (echipa mobilă)

e) servicii de îngrijire, intervenţie şi educaţie în centre de zi şi grădiniţe speciale

care se adresează unui anumit tip de dizabilitate (autism, down, dizabilităţi

severe neuromotorii sau/şi intelectuale)

f) servicii diverse de remediere timpurie în şcoli speciale transformate în centre de

resurse deschise pentru comunitate

g) consiliere pentru părinţi şi programe de informare şi educaţie adresate acestora

(managementul stresului si anxietatii părinţilor)

h) consilierea tinerelor mame.

Indiferent de locaţia unde se asigură astfel de servicii, este important ca orice copil cu

dizabilităţi severe intelectuale să primescă intervenţiile de care are nevoie prin abordarea lui

personalizată şi prin respectarea parteneriatului cu familia sa.

Specialiştii implicaţi în evaluarea şi intervenţia timpurie sunt:

a) asistenţi sociali de la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului

b) responsabilii de caz şi managerii de caz de la SEC

c) specialiştii care efectuează evaluarea, de la SEC

d) specialiştii din serviciile de intervenţie timpurie care se găsesc local (logoped,

psihodiagnostician, medic, kinetoterapeut, psihomotrician, educator specializat,

ergoterapeut, asistent medical nutriţionist, asistenţi medicali comunitari şi alţii).

3. Acces şi participare la procesul de învăţământ

Dizabilitatea ca tip de cerinţă educativă specială necesită sprijin şi resurse suplimentare dar

constituie o direcţie de abordare flexibilă şi deschisă a problematicii învăţământului în

general. Toţi copiii merg la şcoală, inclusiv cei care au dizabilităţi severe de tip intelectual, şi

curriculum-ul şcolar se adaptează şi individualizează pentru a răspunde diversităţii nevoilor

lor.

Descrierea serviciilor educaţionale destinate copiilor cu dizabilităţi

În România există următoarele oferte educaţionale pentru copiii/elevii/tinerii cu cerinţe

educaţionale speciale:

a) educaţie specializată, în concordanţă cu tipul şi gradul dizabilităţii în cadrul sistemului

de învăţământ special, prin unităţile de învăţământ special;

b) educaţie specializată în şcolile de masă, unde beneficiază de servicii educaţionale de

sprijin. Copiii cu dizabilităţi medii, profunde, severe şi/sau asociate sunt înscrişi, de

cele mai multe ori, în şcolile speciale. Copiii cu deficienţe de vedere, cu dificultăţi de

învăţare şi tulburări de limbaj, cu tulburări socio-afective sau de comportament

urmează curriculumul obişnuit şi sunt, după caz, integraţi în şcolile de masă şi

beneficiază de servicii educaţionale de sprijin.

Pe timpul şcolarităţii, copiii cu CES au acces la toate resursele de reabilitare/recuperare

psihopedagogică, medicală şi socială – la alte servicii de intervenţie specifice, necesare şi

disponibile în comunitate sau în unităţi specializate, inclusiv în cele de învăţământ special.

Unităţile şcolare speciale au ca specific tipul de deficienţe pentru care şcolarizează

copiii/elevii. Acestea sunt:

a) unităţi de învăţământ pentru elevi cu dizabilităţi intelectuale: grădiniţe, şcoli cu

clasele I-VIII, şcoli de arte şi meserii, centre de educaţie (centre de zi, centre de

educaţie şi centre de pedagogie curativă) ;

b) unităţi de învăţământ pentru elevi cu dizabilităţi de auz: grădiniţe, şcoli cu clasele I-

VIII, şcoli de arte şi meserii, grupuri şcolare care cuprind: liceu, şcoală de arte şi

meserii, şcoală postliceală;

c) unităţi de învăţământ pentru elevi cu dizabilităţi de văz: grădiniţe, şcoli cu clasele I-

VIII, şcoli de arte şi meserii, licee, grupuri şcolare care cuprind: liceu, şcoală de arte şi

meserii, şcoală postliceală ;

d) unităţi de învăţământ pentru elevi cu dizabilităţi motorii : grupuri şcolare care cuprind:

clasele I-VIII, liceu, şcoală de arte şi meserii, şcoală postliceală.

Integrarea şcolară a copiilor cu CES se realizează prin unităţi de învăţământ special, prin

grupe şi clase speciale integrate în şcolile publice şi individual în unităţi de învăţământ

preşcolare şi şcolare obişnuite, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale.

Copiii cu dizabilităţi beneficiază de un curriculum adaptat în funcţie de gradul şi tipul

dizabilităţii. Astfel, ei pot urma curriculumul şcolii de masă, curriculumul şcolii de masă

adaptat sau curriculumul şcolii speciale. Durata şcolarizării diferă, de asemenea, în funcţie de

aceleaşi criterii. De exemplu, pentru copiii cu dizabilităţi severe, durata şcolarizării în

gimnaziu este de 10 ani, în loc de 8 ani ca la ceilalţi elevi din România.

Educaţia copiilor cu dizabilităţi severe se realizează în şcolile speciale, în clase speciale, pe

grupe de dezvoltare şi, în unele situaţii, copiii beneficiază de programe individualizate de

educaţie ăn cadrul şcolilor obişnuite. În învăţământul special, grupele şi clasele sunt mai puţin

numeroase decât în şcolile de masă.

Educaţia specializată este o responsabilitate a tuturor persoanelor care lucrează într-o şcoală

şi, la nivel naţional, este flexibilă, accesibilă şi tinde să cuprindă toţi elevii care au cerinţe

educative speciale.

Structuri şcolare integrate

Şcolile obişnuite dezvoltă o serie de servicii de sprijin pentru copiii care prezintă diverse

probleme.

Pentru copiii cu tulburări de limbaj există centrele logopedice interşcolare care au profesori

specialişti care desfăşoară terapii specifice pentru corectarea tulburărilor de limbaj şi pentru

depăşirea dificultăţilor de învăţare.

Pentru copiii cu tulburări de comportament şi dificultăţi de adaptare există centrele de

asistenţă psihopedagogică care dispun de profesori - consilieri psihopedagogi care oferă

servicii atât copiilor aflaţi în situaţie de risc şi criză cât şi familiilor acestora.

Pentru copiii cu dizabilităţi integraţi în şcolile de masă şi pentru copii cu dificultăţi de învăţare

există serviciile educaţionale de sprijin prin cadrele didactice de sprijin/itinerante.

Etape de urmat pentru fiecare copil cu dizabilităţi

Înscrierea în învăţământul preşcolar

Înscrierea la grădiniţă se realizează de către părinte/întreţinătorul legal, pe bază de cerere

scrisă adresată conducerii unităţii de învăţământ. Perioada de înscriere este, de regulă, la

începutul anului şcolar şi cazuri excepţionale, în timpul anului şcolar. Anual, Ministerul

Educaţiei, Cercetării şi Tineretului emite precizări cu privire la perioadele de înscriere a

copiilor la grădiniţă.

Pentru accesul într-o unitate de învăţământ special sau grupă specială compactă integrată într-

o grădiniţă obişnuită, este obligatoriu certificatul de orientare şcolară şi profesională emis de

comisia pentru protecţia copilului din judeţul/sectorul de domiciliu.

Înscrierea în învăţământul primar

Înscrierea în clasa I-a se realizează de către părinte/întreţinătorul legal, pe bază de cerere

scrisă adresată conducerii unităţii de învăţământ. Perioada de înscriere este, de regulă, în

intervalul martie - aprilie. Anual, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului emite

precizări cu privire la perioadele de înscriere a copiilor la clasa I. Pentru accesul într-o unitate

de învăţământ special sau clasă specială compactă integrată într-o şcoală de masă, este

obligatoriu certificatul de orientare şcolară şi profesională emis de comisia pentru protecţia

copilului din judeţul/sectorul de domiciliu.

Admiterea în clasa a IX-a se realizează în conformitate cu metodologia de admitere în clasa a

IX, metodologie care se aprobă anual, prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării şi

tineretului.

Acordarea serviciilor educaţionale

Serviciile de sprijin se acordă tuturor copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, în baza

certificatului de orientare şcolară şi profesională emis de comisia pentru protecţia copilului

sau în urma recomandării scrise a comisiei interne de evaluare complexă. Evaluarea copilului

poate fi realizată de comisia internă de evaluare complexă la solicitarea familiei sau a

tutorelui legal al acestuia, a altor instituţii, organizaţii neguvernametale sau persoane

interesate.

Serviciile de terapie logopedică sunt servicii de învăţământ special integrat pentru

copiii/elevii cu cerinţe educative speciale, care prezintă tulburări de limbaj şi de comunicare,

precum şi dificultăţi de învăţare.

Servicii de consiliere şcolară constau în informarea, cunoaşterea şi consilierea

psihopedagogică a preşcolarilor/elevilor, prin consultaţii individuale şi colective, acţiuni de

îndrumare a părinţilor şi de colaborare cu comunităţile locale, în scopul orientării şcolare,

profesionale şi a carierei elevilor.

Servicii de evaluare sunt recomandate de Comisia internă de evaluare continuă.

Serviciile din comunitate care însoţesc copilul pînă la 18 ani

SPAS identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii şi/sau prestaţii pentru

prevenirea separării copilului de familia sa şi elaborează în acest scop planul de servicii, care

se aprobă de către primar. Profesioniştii sunt investiţi în mod oficial cu atribuţii în ceea ce

priveşte protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Cooperarea între sectoare (social, sănătate, educaţie, siguranţă publică), între instituţii

(servicii sociale, unităţi sanitare, şcoli, biserici, poliţie) şi între profesioniştii din aceste

domenii joacă un rol esenţial în maximizarea capacităţii şi a eforturilor de intervenţie

remedială dar şi de prevenire.

O modalitate de implicare a mai multor grupuri profesionale din comunitate o reprezintă

„structurile comunitare consultative” care pot cuprinde, dar fără a se limita la aceştia, oameni

de afaceri locali, preoţi, cadre didactice, medici, consilieri locali, poliţişti. Aceste structuri, al

căror mandat se stabileşte prin acte emise de către autorităţile administraţiei publice locale, au

rolul de a găsi cel mai adecvat răspuns la problemele comunităţii, iar baza acţiunilor lor o

reprezintă comunicarea, cooperarea şi lucrul în echipă, axat pe copil şi familie.

Din perspectiva asistenţei sociale, pentru prevenirea separării copilului cu dizabilităţi de

familia sa, consiliile locale ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului

Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi.

Serviciile de zi au rolul de a asigura menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor

copilului şi ale părinţilor, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea

copilului de familia sa şi care se adresează părinţilor.

Din categoria serviciilor de zi fac parte:

a) centrul de zi, care asigură, pe timpul zilei, activităţi de îngrijire, educaţie, recreere-

socializare, consiliere, dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă, orientare şcolară şi

profesională pentru copii şi activităţi de sprijin, consiliere, educare pentru părinţi,

reprezentanţi legali, precum şi pentru alte persoane care au în îngrijire copii;

b) centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi sprijină şi asistă părinţii/potenţialii părinţi

pentru a face faţă dificultăţilor psihosociale care afectează relaţiile familiale, pentru

dezvoltarea competenţelor parentale, pentru prevenirea separării copilului de familia sa, şi

sprijină copiii atunci când apar probleme în dezvoltarea acestora;

c) serviciul de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse să îşi

abandoneze copilul asigură femeii însărcinate consiliere (socială, juridică şi/sau de altă

natură), suport (material şi/sau financiar) şi facilitează accesul la servicii medicale de

specialitate, cu scopul de a preveni abandonul copiilor şi de a promova dreptul acestora la

viaţă şi la o stare de sănătate cât mai bună.

Consiliile locale pot înfiinţa şi alte tipuri de servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în

comunitatea respectivă.

4. Preluarea, susţinerea şi împuternicirea familiei.

Rolul familiilor

În conformitate cu Convenţia cu privire la drepturile copilului, Legea nr. 272/2004 stabileşte

cui aparţin responsabilităţile legate de protecţia drepturilor copilului. Răspunderea pentru

creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, care au obligaţia

de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu

prioritate de interesul superior al copilului.

Revenirea în familie a mamei şi copilului presupune asigurarea transferului din mediul

medical în comunitate, transfer facilitat de asistentul social al spitalului. Familia urmează să

contacteze asistenţa sociala din comunitate pentru a beneficia de toate drepturile sociale.

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau

posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile

sale unice, care trebuie valorizate corespunzător.

Orice demers pentru depistare, evaluare şi intervenţie asupra copilului cu dizabilităţi ţine

seama de familia acestuia, de nevoile ei generale şi speciale determinate de creşterea şi

educarea unui copil cu dizablităţi. De aceea, în cadrul tuturor serviciilor acordate copilului,

familia este partener, primeşte recomandări şi este susţinută prin consiliere şi educaţie.

Demersuri generale

Înainte de a începe demersurile pentru evaluarea şi intervenţia timpurie, toate familiile trebuie

să înregistreze naşterea copilului şi să beneficieze de drepturile legate de naştere.

Înregistrarea naşterii se face la Oficiul Stării Civile, la Biroul de Înregistrarea Naşterilor din

sectorul sau localitatea în care se află maternitatea unde s-a născut copilul.

Inregistrarea se face pe baza declaratiei verbale, cu prezentarea documentelor necesare.

Termenele de declarare a naşterii sunt de 15 zile de la naştere, dacă se naşte viu şi este în

viaţă, 3 zile de la naştere, dacă s-a născut mort; 24 ore de la deces, dacă s-a născut viu dar a

murit în primele 15 zile.

La fiecare naştere, conform legislaţiei româneşti “se acordă gratuit, pentru fiecare copil nou-

născut, un trusou care să cuprindă haine, lenjerie şi produse pentru îngrijire, în cuantum de

150 lei. Trusoul pentru nou-născuţi se acordă o singură dată de către autorităţile administraţiei

publice locale, la ieşirea copilului din maternitate sau la eliberarea certificatului de naştere.”

Rolul colectivităţii locale

Potrivit principiului subsidiarităţii (care priveşte stabilirea nivelului de intervenţie cât mai

aproape de beneficiar), responsabilitatea imediată revine, după părinţi, colectivităţii locale din

care fac parte copilul şi familia. Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a

sprijini părinţii sau, după caz, pe reprezentantul legal al copilului, în îndeplinirea obligaţiilor

legale pe care le au cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând servicii diversificate, accesibile

şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Este vorba aici despre consiliile locale şi

consiliile judeţene care, cunoscând situaţia copiilor şi familiilor aflate în raza lor

administrativ-teritorială, pot dezvolta servicii primare, respectiv servicii specializate, potrivit

nevoilor identificate şi resurselor existente.

Comunitatea locală şi autorităţile locale intervin în subsidiar prin asigurarea de asistenţă şi

sprijin părinţilor în vederea creşterii şi educării copiilor.

Comunitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale, cu

interese, credinţe sau norme de viaţă comune. O comunitate puternică şi unită, care îşi

cunoaşte membrii, nevoile acestora şi găseşte modalităţi eficiente de răspuns la aceste nevoi,

va putea asigura cu succes protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

INTERVENTIA LOGOPEDICA

Remedierea tulburărilor de limbaj se realizează prin intermediul intervenţiei logopedice. Prin

intervenţia logopedică se dezvoltă abilităţi de comunicare eficientă la nivelul limbajului rostit

şi scris şi deprinderi de folosire-fucţionare corectă a acestuia.

Intervenţia logopedica, ca tip de intervenţie în dificultăţile de învăţare cuprinde, indiferent de

tipul problemelor de limbaj, urmatoarele etape:

Depistarea problemei.

Aceasta înseamnă semnalarea unei dificultăţi sau a unui complex de dificultăţi care se referă

la modul de folosire a limbajului rostit sau a celui scris. Depistarea o poate face un

profesionist care şi-a propus acest tip de identificare sau poate fi facută de familie sau de alte

persoane din anturajul copilului, care semnalează anumite greutăţi în exprimarea verbală şi

constată că modul de comunicare este diferit de al majorităţii copiilor. De obicei, copiii cu

dificultăţi de limbaj se exprimă greoi, învaţă mai greu scrisul şi cititul, se fac mai dificil

înţeleşi de ceilalţi. A depista o problema înseamnă a o identifica în mod generic fără a o

măsura şi fără a cunoaşte posibilitatea înlăturării ei. Depistarea prevede recunoaşterea

piedicilor în comunicarea verbală şi scrisă şi constituie numai momentul iniţial al unei

intervenţii.

Evaluarea complexă

Evaluarea complexă a cazului şi identificarea elementelor definitorii pentru tulburarea

semnalată. După depistare este firesc sa observăm şi să analizăm dificultăţile copilului,

măsurând şi identificând ce tip de probleme împiedică exprimarea orală sau scrisă. Evaluarea

poate fi de ordin general şi ea sesizează locul comunicării în personalitatea copilului respectiv

sau specifică şi, în acest caz, se identifică în detalii fiecare problemă de comunicare, se

constată dimensiunile acesteia şi se măsoară prin teste şi probe specifice. Stabilirea cauzelor

care determină dificultăţile de limbaj este un moment important al evaluării, care poate

sprijini şi orienta eficient corectarea. A evalua limbajul unui copil însemană a măsura

dificultăţile acestuia în ariile specifice ale acestui proces psihic pentru a putea interveni

eficient. Din această cauză nu este nevoie totdeauna de teste sau probe de ordin general pentru

a cunoaşte personalitatea sau gradul de inteligenţă cognitivă. Acestea vor fi folosite numai

atunci când limbajul are nevoie de intervenţie specifică în acest sens. Este de recomandat ca

probele şi testele administrate să se adreseze în special ariei limbajului pentru că rolul

logopedului este să remedieze în primul rând tulburările de limbaj şi comunicare. Practic,

pentru tratarea unor dificultăţi de articulare nu este nevoie de informaţii referitoare la nivelul

de înţelegere sau la gradul de agresivitate sau implicare a personalităţii. Folosirea testelor de

personalitate sau măsurarea anumitor trăsături psihice este limitată şi, de obicei, logopedul

trebuie să colaboreze cu psihologul şcolar şi cu psihopedagogul de consiliere pentru a afla

anumite date, dacă este necesar. Pentru fiecare problemă identificată prin depistare există

seturi de probe şi teste care delimitează şi analizează problemele de dezvoltare ale limbajului.

Logopedul realizează la acest nivel o hartă a dezvoltării limbajului copilului luat în evidenţă.

El recunoaşte cauzele dificultăţilor pentru a interveni adecvat. Sunt folosite probe de limbaj

oral, de limbaj scris şi probe de ordin general care identifică procesele implicate şi determină

care sunt nevoile viitoare de intervenţie.

Intervenţia propiu-zisă cu evaluări periodice.

În urma evaluării logopedul face un plan de intervenţie personalizat, care schiţează conduita

terapeutică individualizată în funcţie de dificultăţile şi competenţele copilului, la un moment

dat. Activitatea logopedică se efectuează în unităţi de intervenţie care variază în funcţie de

vârstă copilului şi particularităţile lui psiho-individuale. Fiecare unitate de intervenţie

înseamnă activitate faţă în faţă cu logopedul, activitate într-un grup anumit pentru o anume

verigă a intervenţiei şi neapărat consolidarea progreselor şi tema pentru acasă. Intervenţia

logopedică nu este permanentă, ci constituie o activitate suplimentară faţă de programul şcolar

şi educaţional al copilului. De aceea, ea trebuie proiectată în aşa fel încât să ţină seama de

faptul că se realizează în afara programului şcolar, că trebuie sprijinită neapărat de părinţi şi

că, de obicei, se realizează într-un spaţiu în care copilul trebuie însoţit de familie. Pentru că

este altceva decât activitatea didactică este necesar ca intervenţia logopedică să se desfăşoare

într-o atmosferă relaxantă, jocul didactic fiind una din modalităţile principale de realizare a

obiectivelor învăţării. Ca orice tip de învăţare şi învăţarea logopedică presupune atitudine

activă şi participativă a subiectului. Prin urmare logopedul trebuie să ţină seama de implicarea

copilului şi de plăcerea pe care trebuie să o resimtă în această activitatea suplimentară. Se

recomandă să nu se folosească tot timpul textele din manuale pentru exerciţiile scrise, iar

atitudinea şi atmosfera din cabinet să fie cât mai relaxante şi destinse. La finele fiecărei unităţi

de intervenţie este necesară evaluarea progreselor. Această se discută cu părinţii şi se

consolidează prin tema de acasă. Părinţii sunt parteneri în rezolvarea problemelor logopedice.

De la început ei sunt chemaţi să colaboreze cu logopedul şi să sprijine efectuarea unor

exerciţii logopedice, acasă. La şcoală învăţătorii şi profesorii trebuie să cunoască faptul că

elevul este într-un program logopedic şi să sprijine consolidarea progreselor. Părinţii sunt cei

mai aproape de copil şi de multe ori progresele se evidenţiază foarte repede dacă ei vor realiza

o repetare a unor exerciţii, cu frecvenţă şi intensitatea pe care o recomandă logopedul. Părinţii

păstrează legătura printr-un caiet de teme pe care logopedul îl completează de fiecare dată.

Este necesar ca logopedul şi părintele să discute de fiecare dată când copilul are o şedinţă

logopedică. Discuţia trebuie să fie firească, pozitivă şi este bine ca ea să nu se petreacă

totdeauna de faţă cu copilul. În acelaşi timp, trebuie să avem grijă să nu descurajăm copilul,

să-l informăm asupra progreselor făcute şi să-l recompensăm pentru efortul său. Pentru fiecare

intervenţie logopedică este bine ca logopdul şi părintele să se sfătuiască şi să găsească calea

cea mai adecvată pentru fiecare copil.

Evaluarea finală.

La finele unei etape de corectare, dar şi la finele unei etape şcolare (semestru sau an şcolar) se

realizează o evaluare finală a programului. Pentru că fiecare intervenţie este proiectată pentru

o unitate de timp, atunci când intervenţia logopedică se realizează în cadrul unui cabinet

logopedic interşcolar este firesc ca evaluarea să fie legată de timpul şcolar. Evaluarea măsoară

progresele realizate, constată ameliorări, stagnări sau regrese, în funcţie de care se stabilesc

obiectivele intervenţiei în etapele urmatoare, sau se incheie demersul logopedic.

Etapele de parcurs în intervenţia logopedică

Vom prezenta în continuare structura etapelor de parcurs în remedierea şi corectarea

dificultăţilor de limbaj cele mai frecvente, specifice şi nespecifice. Acestea aparţin intervenţiei

propriu-zise şi pot deveni obiective operaţionale pentru logoped..

1. Program de intervenţie logopedică în retardul/întarzierea de limbaj

Retardul de limbaj/întarzierea de limbaj

Dificultate funcţională de limbaj care se manifestă prin incapacitatea folosirii limbajului

rostit sau a limbajului grafic într-un mod adecvat vârstei cronologice. Se referă atât la

modul de rostire al sunetelor, grupurilor de sunete şi a cuvintelor, cât şi la semnificaţia

conceptelor şi la categoriile de obiecte, fiinţe, fenomene din mediul înconjurător. În

acelaşi timp, este afectată şi abilitatea de exprimare în propoziţii şi fraze (structura

gramaticală).

Etapele intervenţiei logopedice în retardul/întârzierea de limbaj sunt:

1. Terapia de ordin general:

Familiarizarea cu activitatea logopedică şi motivarea pentru activităţi;

Gimnastică fonoarticulatorie;

Educarea respiraţiei corecte.

1. Dezvoltarea auzului fonematic ocupă o parte însemnată în remedierea reardului de limbaj.

2. Exerciţii muzicale şi exerciţii de identificare a elementelor din spaţiul restrâns al mediului

de învăţare.

3. Vorbire simultană şi memorizări. Denumirea corectă a obiectelor din mediul restrâns pe

categorii şi clase. Extinderea identificării şi denumirii unor clase de obiecte, fiinţe,

fenomene tot mai largi.

4. Vorbire reflectată şi răspunsuri la întrebări.

5. Redarea unor mici povestiri.

6. Povestiri libere.

2. Program de intervenţie logopedică în dislalie

Dislalie:

Incapacitatea pronunţării corecte a unor sunete, silabe, a unor grupuri de sunete sau a

anumitor cuvinte. Ea se evidenţiază prin pronunţia incorectă, omisiunea sau alterarea

sunetelor, silabelor sau cuvintelor.

Nivelele de exersare a vorbirii se referă la:

1. Vorbirea reflectată (dupa model);

2. Vorbirea independentă (pronunţia directă fără model);

3. Vorbirea liberă (în conversaţiile uzuale).

Etapele intervenţiei:

1. Terapia de ordin general :

Familiarizarea cu activitatea logopedică şi motivarea pentru activităţi;

Dezvoltarea auzului fonematic;

Gimnastica fonoarticulatorie;

Educarea respiraţiei corecte.

2. Emiterea/Obţinerea şi exersarea sunetului/sunetelor pronunţate greşit.

3. Introducerea sunetului în silabe şi cuvinte în diferite poziţii (iniţial, mediu, final).

4. Emiterea corectă a sunetului în cuvinte de dificultăţi crescânde. Cuvintele în propoziţii tot

mai dificile.

5. Vorbirea reflectată (prin repetare dupa logoped) exersată şi corectă.

6. Vorbirea independentă corectă a sunetului, cuvântului.

7. Exersarea în povestiri, poezii redate liber.

3. Program de intervenţie logopedică în disgrafie

Disgrafie:

Incapacitatea scrierii corecte a unor litere, a unor silabe, a unor grupuri de litere sau a

cuvintelor şi propoziţiilor. Este evidenţiată în scrierea după dictare şi scrierea prin

copiere.

Nivelele de exersare se referă la:

a. Copiere şi dictare de:

- litere,

- silabe,

- grupuri de litere,

- cuvinte monosilabice şi polisilabice,

- cuvinte conflictuale,

- propoziţii,

- texte.

b.Compuneri de cuvinte, propoziţii şi texte cu suport şi fără suport (după imagini, din cuvinte

resursă, etc.)

Etapele intervenţiei logopedice sunt:

1. Terapia de ordin general:

Familiarizarea cu activitatea logopedică şi motivarea pentru activităţi;

Dezvoltarea auzului fonematic;

Gimnastică motorie largă şi gimnastica motorie fină;

Exersarea grafismelor simple;

Desenul;

Grafismele complexe.

2. Scrierea corectă a literei, scrierea literei cu identificarea ei, recunoaşterea literei în dictare

şi în copiere.

3. Scrierea corectă a literei în silabe simple directe şi indirecte formate cu vocale (de tipul

ba, be, bi, bo, bu, ab, eb, ib, etc), silabele complexe şi dificile în care se găseşte litera.

4. Scrierea corectă a cuvintelor cu analiza silabelor şi literelor componente (de tipul:

“Carte” are două silabe “car” şi “te. Prima silabă este “car” şi a doua silabă este “te”.

Silaba “car” are trei litere c-a-r şi “te” are doua litere, t-e. Scrierea cuvintelor mai

complexe şi a cuvintelor conflictuale în care se găsesc problemele disgrafice.

5. Scrierea propoziţiilor simple cu analiză. De exemplu: “Tina este veselă”. O propoziţie cu

trei cuvinte: “Tina”, “este” şi “veselă”. Cuvântul “Tina” are două silabe “Ti” şi “na”.

Cuvântul “este” are doua silabe “es” şi “te”. Cuvântul “veselă” are trei sialbe: “ve”, “se

şi “lă”.

6. Scrierea propoziţiilor lungi cu analiză. Se face dictare şi copiere de propoziţii. Se

exersează cu ajutorul imaginilor şi al obiectelor de la care se formulează propoziţii.

7. Scrierea corectă continuă. Scriere după dictare, dar şi independent, a unor povestiri şi mici

texte.

4. Program de intervenţie logopedică în dislexie

Dislexie:

Incapacitatea de a citi litere, silabe, grupuri de litere, cuvinte monosilabice şi cuvinte

compuse, propoziţii şi mici texte.

Nivelele de intervenţie se referă la:

1. Citirea după textul de tipar;

2. Citirea după textul cu litere de mână;

3. Citirea propriilor litere de mână;

4. Citirea expresivă cu respectarea semnelor de punctuaţie şi cu pauzele dintre

cuvinte.

5. Înţelegerea mesajului textului citit.

Etapele intervenţiei logopedice sunt:

1. Terapia de ordin general:

Familiarizarea cu activitatea logopedică şi motivarea pentru activităţi;

Dezvoltarea auzului fonematic;

Exerciţii muzicale;

Gimnastică articulatorie;

Exerciţii de respiraţie şi ritm.

2 Citirea literei, recunoaşterea în vorbire şi în textul scris. Exerciţii de recunoaştere a

sunetului/literei şi identificarea în semnul grafic respectiv (corespondenţa fonem-grafem).

3. Citirea silabelor (directe, indirecte, grupuri de sunete, etc.). Ordine: silabe indirecte, silabe

directe.

4. Citirea cuvintelor compuse din mai multe silabe. Se începe cu cuvinte bisilabice tip

consoană-vocală-consoană-vocală, cuvinte monosilabice tip consoană-vocală-consoană,

cuvinte polisilabice.

5. Citirea propoziţiilor scurte, cu suport imagistic.

6. Citire conştientă. Verificarea înţelegerii mesajului textului citit.

7. Citire de sintagme complexe. Respectarea semnelor de punctuaţie la citire (citire

expresivă).

8. Citire corectă independentă de texte şi povestiri.

9. Citirea propiilor texte scrise.

4. Consilierea si educatia familiei

Termenul de consiliere are mai multe înţelesuri şi nu există o definiţie exhaustivă.

Consiliere-psihoterapie

Consilierea este centrată pe ceea ce aparţine prezentului, acum şi aici, in timp ce psihoterapia

priveşte prezentul ca expresie a unei istorii care se repetă într-un context mereu schimbat.

Ω Termenul de consiliere descrie relaţia interumană dintre o persoană

specializată şi persoana sau grupul care solicită asistenţă de specialitate(Egan,

1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare

şi colaborare reciprocă (Ivery, 1994) ceea e face posibilă exprimarea ideilor şi

sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind totodată, sprijin în clarificarea

sensurilor fundamentale, în identificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot

formula soluţii.

Asociaţia Britanică de Consiliere, (1996, apud Ioana Stancu, 2005), defineşte consilierea

drept

Ω o activitate în care o persoană ce ocupă în mod obişnuit sau temporal rolul de

consilier oferă sau este de acord să ofere timp, atenţie şi respect unei alte persoane

aflate temporal în rolul de client.

Ω Este o utilizare pricepută şi principală a relaţiei interpersonale pentru a

facilita autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea

optimă a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a

în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi plină de resurse.

Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe:

- aspecte ale dezvoltării,

- pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice,

- luarea unor decizii

- controlul stărilor de criză,

- dezvoltarea unui insight personal,

- pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe

- îmbunătătţirea realţiilor cu ceilalţi

(BAC, 1989, cf. Clarkson şi Pokorny, 1994,p.8, apudMonica Moraru, 2004)

Ω Consilierea este o tehnică de informare şi evaluare, un mijloc de a modifica

comportamentul, o experienţă de comunicare, o căutare în comun a sensului vieţii

omului (R W STROWING). Este esenţial pentru consiliere să analizăm două

aspecte: confidenţialitatea şi încrederea reciprocă.

Ω Conform definiţiilor consilierea poate fi considerată ca centrată pe schimbare

evolutivă (I: Dafinoiu, 2000, apud Moraru, p11). Ea facilitează, prin demersurile

sale, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene

şi contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Ω Tomşa Gheorghe, 1996, o acţiune prin care se urmăreşte sugerarea modului de

acţiune sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situaţie dată,

sau, în general, în viaţa şi activitatea cotidiană. Consilierul este persoana care

urmăreşte prin Ωmetodele şi tehnicile utilizate, sî ofere sprijin clientului său pentru ca

el să se adpateze cât mai eficient atât propriei sale personalităţi, cât şi realităţii sociale

în care trăieşte.

Ω Consilierea este un proces de îndrumare, mai mult sau mai puţin directă, a

unei persoane sau a a mai multor persoane, de cître o alta, specializată, cu scopul

îmbunătăţirii unui aspect al vieţii. Această îndrumare se face de comun acord, şi de

obicei la cererea persoanei care resimte nevoia apelului la consilier.

Ω Consilierea presupune că ambele persoane alocă timp, energie, şi în cazul

specialistului abilităţi şi cunoştinţe.

Ω O dimensiune specială a consilierii este preocuparea pentru prevenţia

problemelor care pot împiedica dezvoltarea şi funcţionarea normală a persoanei.

Tipuri de consiliere

Baban consideră (p.16) următoarele tipuri de consiliere:

- Informaţională: oferă informaţii specifice,

- Educaţională; oferă repere psihoeducaţionale pentru sanătatea mintală, emoţională,

fizică, socială şi spirituală acopiilor şi adolescenţilor,

- De dezvoltare personală; contribuie la formare aabilităţilor şi atitudinilor care permit

o funcţionare persoanlă şi socială flexibilă şi eficientă ăn sopul atingerii stării de bine,

- Suportivă,; oferă suport emoţional, apreciativ şi material,

- Vocaţională inţeleasă în general ca asistenţă psihologică a persoanelor aflate în

dificultate,

- Pastorală; consiliere din perspectiva religioasă.

Moraru Monica (p.16) CONSIDERĂ TREI DIMENSIUNI:

- CONSILIEREA psihologică, a ajuta, a acredita persoana ca fiind capabilă să îşi

asume propria dezoltare personală, să prevină diverse tulburări şi disfuncţii, să

găsească soluţii la problemele cu care se coinfruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalţi

şi cu lumea în care trăieşte, reprezintă valorile umnaiste ale consilierii psihologice

(Baban, A, p.16)

- Consilierea educaţională, este o relaţie interumana de asistenţă şi suport dintre

consilier şi beneficiar sau consilier şi grup, cu scopul dezvoltării personale şi

prevenţieie situaţiilor de criză.

- Consilierea vocaţională. Face pate din orientarea pentru carieră care cuprinde

consiliere, vocaţională, consilierea carierei, orientarea vocaţională şi orientarea

şcoalră şi profesională.

Baban Adriana consideră ca între consilierea psihologică şi cea educaţională diferenţele vin

din aceea ca cea psihologică o face consilierul, cea educaţională profesorul diriginte iar, la

obiective, la cea psihologică avem în plus şi remedierea (faţa de cele comune adică:

dezvoltarea personală, promovarea sănătăţii şi stării de bine).

De discutat aceste lucruri pentru că nu facem doar consilere psihologică în şcoală şi deci, dacă

înţelegem şi rmedierea didifucltăţilor de învăţare şcoalre şi neşcoalre, vedem consilierea

psihopedagogică, nu doar psihologică.

Bibliografie: dr. Alain Braconnier, Manualul parintilor, Teora, 1999

Meg F.Schneider, Educatia copilului meu, in 25 de tehnici care nu dau gres,

ed.Humanitas, 1997

Kay Kuzma, Ascultarea de bunavoie, sa-i invatam cu autodisciplina pe copiii nostrii,

Casa de editura, Viata si sanatate, Bucuresti, 2001

D. Law Nolte si R. Harris, Cum se formeaza copiii nostri, ed.Humanitas, 1998

F. Dolto, in colaborare cu I.Angelino, Cand parintii se despart, Cum sa prevenim

suferintele copiilor, Ed. Trei, 2003

Baran, Adina, Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Aramis, 2004

Ioan Jude, Psihologia scolara si optim educational, E.D.P. RA, Bucuresti, 2002

C.Neamtu, Devianta scolara, Polirom, Iasi, 2003

Gilles Ferreol si Adrian Neculau, coord. Violenta. Aspecte psihosociale, Polirom, Iasi, 2003

George R. Walther, Influenta limbajului pozitiv, Curtea Veche, Bucursti, 2003

A.Neculau, Gilles Ferreol, coord. Aspecte psihosociale ale saraciei, Polirom, 1999

Margareta Dinca, Adolescenta si conflictul originalitatii, Paideia, 2002

S.Shapiro si Karen Skinulis, Cum devenim parinti mai buni, Humanitas, 2003.

UNICEF, RENINCO, Sa comunicam…cu placere, Ghid pentru parinti si alti membrii din

comunitate, Bucuresti, 2002

Vrasmas Ecaterina, Consilierea si educatia parintilor, ed. Aramis, 2004

Vrasmas Ecaterina, Interventia socio-educationala in sprijinul parintilor, ed.Aramis,

Bucuresti, 2008

Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educatie familie-scoală-comunitate, Bucureşti,

Editura Aramis Print.

Gherguţ, A. (2005, 2007), Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri si

examene de obtinere a gradelor didactice, Editura Polirom, Iaşi

Baban, Adriana, (coord), 2001, Consiliere educaţională, Cluj Napoca,

Moraru, Monica, 2004, Consiliere psihopedagogică şi rientare şcolară şi profesională, E.

Muntenia, Constanţa ,

Tomşa, Gheorghe, 1999, Orientarea şi dezvoltarea carierei, Casa de Editură şi Presă Viaţa

Românească, Bucureşti

Tomşa, Gheorghe, 1999, Consilierea si orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presă Viaţa

Românească, Bucureşti

Stancu, Ioana, 2005, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, editura Sper, Bucureşti

Dumitru, I

Ringler, M. (1988). L’enfant différent ; accepter un enfant handicapé. Ed. Dunod, Paris.

Trowell, Judit; Bower, Marion (1995). The Emotional Needs of Young Children and Their

Families, Routledge, London.

*** Program pilot de interventie prin sistemul zone prioritare de educatie, MEC, UNICEF,

,Ed, Bucuresti, 2006.