SUPORT DE CURS INSTITUTII SI POLITICI EUROPENE

Uniunea Europeană este formată din 27 de state membre şi numără aproape 500 de milioane de locuitori, începând cu ianuarie 2007. La baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de către instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, politicile comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

Partea I –a Etapele construcţiei europene

1.1. Începuturile instituţiilor europene

Primele organizaţii europene apar după Cel de-al Doilea Război Mondial: La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda şi

Luxemburg (BENELUX)1 privind constituirea unei uniuni vamale între aceste ţări. La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de către Belgia, Franţa,

Luxemburg, Regatul Unit şi Olanda prin care ia fiinţă Uniunea Occidentală. Se încerca, astfel, organizarea unei apărări comune pe baza unui pact de asistenţă în caz de agresiune.

La 16 aprilie 1948 este creată la Paris Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), având drept scop administrarea fondurilor acordate de către Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall2 pentru reconstrucţia Europei. În 1961 ea se transformă în Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD) care în prezent numără 28 de membri şi are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum şi monitorizarea evoluţiei înregistrate de economiile în cauză.

În urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franţa propune constituirea unei Adunări Europene, denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Această instituţie îşi desfăşura activitatea în domeniul cooperării parlamentare şi al drepturilor omului. Dar, datorită influenţei britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O dată cu căderea blocului comunist, în 1989, Consiliul Europei va deveni prima structură de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est, contribuind astfel la securitatea democratică a continentului3.

1.2. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

1 Tratatul intră în vigoare la data de 1 ianuarie 19482 Oferta americană de ajutorare a Europei a fost propusă la Harvard (5 iunie 1947) de către generalul George

Marshall, secretar de stat în Guvernul american, şi ea a fost însoţită de invitaţia adresată unui număr de 22 de state europene să se angajeze pe calea cooperării.

3 În prezent, Consiliul Europei numără 46 de membri. România este stat membru al Consiliului Europei din 7 octombrie 1993

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii europene.

Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie.

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi OţeluluiPrin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19514 Planul Schuman a fost acceptat de toate

ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani5.

Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră patru instituţii: Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supranaţională. Ea era alcătuită

din 9 membri desemnaţi pentru 6 ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele membre.

Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era format din 6 miniştri ai afacerilor externe.

Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi de către parlamentele naţionale. Deputaţii nu se regrupau pe delegaţii naţionale, ci pe grupuri politice europene (creştini-democraţi, socialişti, liberali), prefigurând, în acest mod, structura viitorului Parlament European.

Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor. CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale. Meritul său este dublu:

pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;

pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune şi oţel) fundamentale pentru industrie.

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei AtomiceLa data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei, Belgiei, Franţei, Italiei,

Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele6 prin care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

c Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:

determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai strânse între popoarele europene;

decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;

hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoarelor lor;

preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întârzierilor zonelor mai puţin favorizate;

4 Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952 5 În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie folosită ca un

instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră6 Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958

hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse, apărarea păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.

Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici concrete: politica agricolă comună; politica comercială comună; politica de concurenţă; unitatea vamală industrială, prin eliminarea drepturilor vamale intracomunitare şi

suprimarea contingentelor cantitative. Aceasta presupunea, în principal, o zonă de liber-schimb, prin crearea unei protecţii exterioare uniforme (tariful vamal comun).

Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale lumii.

c Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea condiţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii nucleare“. Acţiunile comune ale tratatului se refereau la:

creşterea şi difuzarea cunoştinţelor în domeniu; punerea la punct a tehnologiilor industriale; investiţii şi crearea de întreprinderi mixte; aprovizionare; securitate; instituirea pieţei comune nucleare.EURATOM a trebuit să-şi limiteze acţiunile, deoarece state precum Franţa nu au dorit să-şi

piardă prerogativele într-un sector aşa de sensibil precum cel al atomului, cu prelungirile sale militare.Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică (CEE) şi una a energiei

atomice (EURATOM) care urmau să funcţioneze pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu cel al CECO. Astfel, principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau: Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.

C. Asociaţia Europeană a Liberului-SchimbÎn replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca, Norvegia şi Portugalia au

semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960, un tratat prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS). La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi Liechtenstein (1991)7.

AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitată la produsele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune.

D. Comunitatea Europeană a Celor ŞaseLa 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a executivelor, care a intrat în

vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată, cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a „Celor Şase“.

1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene (1972–2005)

Comunitatea Europeană, fondată de „Cele Şase“ state semnatare ale tratatelor CECO, CEE şi EURATOM, a cunoscut un continuu proces de extindere început în 1972. Totodată, în anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht ia fiinţă Uniunea Europeană.

A. Europa „Celor Doisprezece“ - Primele extinderi (1972-1986)

7 În prezent, AELS numără patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia

Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“ către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează Tratatele de aderare între „Cei Şase” şi alte patru state europene8: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia.

În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea celor trei ţări mediteraneene – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) – care, la sfârşitul anilor ’60, au ieşit dintr-o lungă perioadă de regim autoritar. Această mişcare a întărit caracterul democratic al CEE, dar a pus-o în faţa rezolvării unor probleme de dezvoltare a economiilor mai puţin avansate.

B. Actul Unic European (1986)Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga, Actul Unic European (AUE)9

care modifică tratatele de bază ale Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la Roma). El relansează construcţia europeană care avea nevoie de un nou imbold, atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European etc.), cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate, creşterea rolului Parlamentului European etc.).

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, este tratatul de constituire a Uniunii

Europene După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE. Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe politice.

Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de trei piloni şi dominat de un fronton:

Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare economică, politică externă comună.

Primul pilon este format din cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară, politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară.

Pilonul al doilea are în vedere politica externă şi de securitate comună, iar pilonul al treilea se referă la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile trebuie adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate şi lipsite de realitate.

Articolul 3, aliniatul b al Tratatului de la Maastricht stipulează: „Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În

8 Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din 1961 (Irlanda-31 iulie, Regatul Unit-9 august, Danemarca-10 august) şi 1962 (Norvegia-30 aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.

9 AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987

Domeniul politicii externe şi al securităţii comuneDomeniul comunitarCECOCEE

EURATOMDomeniul cooperării pentru afaceri interne şi justiţieCEI TREI PILONI AI UE

UNIUNEA EUROPEANĂTRATATUL DE LA MAASTRICHT

Obiectivele UE

domeniile care nu fac parte din competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului de subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acţiune avute în vedere nu pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre“.

Tratatul stabileşte totodată obiectivele şi competenţele UE. Uniunea Europeană îşi propune următoarele obiective:

dezvoltarea în mod permanent a unei uniunii mai strânse a popoarelor europene; promovarea progresului economic şi a echilibrului social, în special prin crearea unui

spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea Uniunii Economice şi Monetare (piaţa unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică Euro a fost lansată în 1999);

afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a unei politici comune de apărare;

întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);

dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare europeană. Astfel, el:- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, Euro, punctul final al logicii

procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre, prin

instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul de recurs în faţa mediatorului european;

- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu Consiliul UE;

- a introdus doi noi „piloni” de natură interguvernamentală;- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UniuniiD. Stabilirea criteriilor de aderare la UETratatul de la Maastricht afirma că „orice stat european care respectă principiile

fundamentale ale Uniunii (libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) poate cere să devină membru al UE“.

c Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.

Criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană:a) Criteriul geografic10 (apartenenţa geografică, economică sau culturală la bătrânul

continent); b) Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremaţia legii,

apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea);

c) Criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul Uniunii);

d) Adoptarea acquis-ului comunitar.e) Criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului comunitar.Acquis-ul comunitar cuprinde:a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE şi EURATOM, semnate

la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;

10 Criteriu neformal

b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele de acest fel;

c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii Europene şi, după caz, Comisia Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;

d) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.c În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în contextul strategiei de

preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu economic şi monetar stabil.

E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii parteneri oficiali ai UE,

erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de marea piaţă interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a unui „spaţiu economic european“11, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor deplină la UE12. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi Finlanda13 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic privind un

nou tratat pentru Europa - Tratatul de la Amsterdam14 – care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:

plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în „inima“ Uniunii, prin:– elaborarea unor orientări politice comune şi a unor linii directoare;– „concilierea“ flexibilităţii cu securitatea muncii;– întărirea drepturilor individuale. suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii prin:– acordarea de noi responsabilităţi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;– încorporarea de către UE a acordului „Schengen“. crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită vocea în lume,

prin:– o mai bună apărare a intereselor economice ale UE;– elaborarea unei strategii comune în domeniul politicii externe şi de securitate

comună;– anticiparea crizelor şi crearea condiţiilor pentru o decizie rapidă;– întărirea identităţii europene de securitate şi de apărare. creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarelor lărgiri.G. Agenda 2000La 16 iulie 1997 este adoptată „Agenda 2000 - pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”

care prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene: 11 Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai 1992, tratat care intră în

vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European reprezintă o piaţă de aproape 400 de milioane de consumatori, incluzând cele 15 state membre ale UE şi trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele patru libertăţi care stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalului). Însă SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE: politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună, cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

12 Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE13 Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia – 1 iulie 1991,

Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992 14 Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999

întărirea şi reformarea politicilor comunitare pentru ca acestea să se adapteze unei uniuni lărgite. Este vorba de politica agricolă comună şi de politicile ce vizează coeziunea economică şi socială;

evaluarea candidaturilor de adeziune în funcţie de respectarea de către statele candidate a criteriilor democratice şi statului de drept, de perspectivele lor de dezvoltare economică şi de capacitatea lor de a prelua legislaţia comunitară în vigoare;

adaptarea cadrului financiar al Uniunii, care va permite, într-o manieră coerentă şi în limite bugetare rezonabile, evoluţia politicilor comunitare.

H. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ – A patra extindere (2004)c În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de guvern din ţările

membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a Uniunii. Negocierile cu şase din ţările primului val au început la 31 martie 1998 în cadrul Conferinţei

de la Londra. Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru.

c Negocierile cu ţările din al doilea val au fost lansate la Bruxelles pe data de 15 februarie 2000, pe baza concluziilor Summitului de la Helsinki din decembrie 1999.

Cele „Şase de la Helsinki“ au fost Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Malta. c La Summitul de la Nisa15, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un acord de compromis care

permitea o reformă instituţională a Uniunii şi trecerea la o extindere treptată începând cu 2004. c În perioada 15-16 martie 2002 are loc Consiliul European de la Barcelona care s-a remarcat

prin participarea istorică a şefilor de state şi de guverne, precum şi a miniştrilor de afaceri externe şi finanţe ai tuturor celor 13 ţări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE.

c În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau aderarea la UE. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din 2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:

- S-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la UE. Negocierile se vor încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007.

- S-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece state ce vor intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de Euro până în 2006. Pentru aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia, afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport şi de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale.

- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în Parlamentul European ce va fi ales în 2004.

c La 16 aprilie 2003 la Atena au fost semnate Tratatele de aderare la UE ale Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei, Lituaniei, Letoniei şi Maltei.

c La 1 mai 2004 cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar bogăţia doar cu 8%.“

I. Constituţia europeanăc În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15 decembrie 2001, şefii de

state şi de guverne au arătat că Uniunea trebuie să rezolve trei probleme majore: aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de modelul şi de instituţiile

europene; organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune lărgită (Consiliul a

subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European);

15Tratatul de la Nisa intră în vigoare la 1 februarie 2003

transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.

În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea unei Convenţii privind viitorul Europei. c Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul Consiliului European de la Salonic reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul de Tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.

c Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18 iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare în Europa: reprezentanţii „Celor Douăzeci şi Cinci” au anunţat ajungerea la un acord în ceea ce priveşte proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

c „Cei Douăzeci şi Cinci” semnează la Roma, în data de 29 octombrie 2004, Constituţia Uniunii Europene Trebuie spus că această Constituţie nu va înlocui constituţiile naţionale ale statelor membre, ci va înlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Constituţia Europeană va îmbunătăţi gradul de transparenţă şi eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi îi va oferi flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.

Constituţia este împărţită în patru secţiuni: (I) prima secţiune defineşte Uniunea Europeană, valorile sale, obiectivele,

prerogativele ei, modul de adoptare al deciziilor, instituţiile sale, precum şi modul în care un stat membru poate să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte aceasta;

(II) a doua parte cuprinde „Carta Drepturilor Fundamentale”; (III) a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene; (IV) a patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare

şi revizuire a Constituţiei.Există câteva elemente noi aduse prin această Constituţie. Acestea au în vedere:1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de societate: respectarea

libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, a demnităţii umane şi a drepturilor omului; societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.

2. Libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor; nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.

3. Cetăţenie europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui stat membru posedă cetăţenia Uniunii.”

Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi suplimentare: dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul European, precum şi la alegerile municipale, protecţia consulară şi diplomatică în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul de a recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.

4. O cartă a drepturilor fundamentale. Carta face parte integrantă din Constituţie. Ea se aplică instituţiilor europene şi statelor membre atunci când acestea aplică drepturile Uniunii Europene. Ea acoperă nu numai drepturile civile şi politice înscrise în Convenţia Europeană a drepturilor omului din 1950, ci şi domenii suplimentare, precum: drepturile asociate lucrătorilor, protecţia mediului, dreptul la o bună administrare.

5. Solidaritate. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi statele sale membre acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.

6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor europene le sunt impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii civile, de transparenţă sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, şi un drept de iniţiativă populară (dacă cel puţin un milion de europeni o cer într-un anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul dorit de aceştia).

7. Obiective comune:- pace şi bunăstare; - libertate, securitate şi justiţie;

- dezvoltare durabilă; - progres ştiinţific; - coeziune economică, socială şi teritorială; - solidaritate între statele membre; - protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de „libertate, securitate

şi justiţie”16. Iată ce înseamnă acest lucru: Absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene. Un european poate circula

în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul frontierelor celor 25 de state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin).

Întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează frontierele cu ţările terţe (de exemplu, între Spania şi Maroc sau între Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi aeroporturile internaţionale din toate statele membre.

O politică comună în materie de azil care se referă la un statut uniform de azil valabil în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare şi de retractare ale acestui statut şi la un parteneriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de azil. Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la Geneva asupra refugiaţilor.

O politică comună în materie de imigrare care urmăreşte să gestioneze mai bine fluxurile migratoare asigurând, în acelaşi timp, un tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spaţiul Uniunii.. Prin această politică se are în vedere şi lupta împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului de fiinţe umane (în particular a femeilor şi a copiilor).

Consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere recunoaşterea mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea lor, cooperarea în materie de obţinere a probelor şi un mai bun acces la justiţie.

Consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploatării sexuale a femeilor şi a copiilor, a traficului de droguri, spălării banilor, a corupţiei sau a crimei organizate.

Crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o măsură mai mare a criminalităţii internaţionale

Consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului. Poliţiile europene cooperează în cadrul Europolului.

J. Viitorul Uniunii europene – Europa celor Douăzeci şi Nouă?

c Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de Aderare în 2005.

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară candidată: Croaţia, hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguvernamentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.

c În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16 -17 decembrie 2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României şi Bulgariei la UE. Tratatele de aderare ale acestor 2 state au fost semnate la 25 aprilie 2005.

De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu: Croaţia – 17 martie 2005;

16 Capitolul IV – Partea a III-a

Turcia17 - 3 octombrie 2005. Se estimează că negocierile cu această ţară vor dura între 10 şi 15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015) datorită faptului că Turcia, în ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor sale metropole, rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de dezvoltare şi cea industrializată. Numărul mare al populaţiei sale (70 de milioane de locuitori – cam cât toţi locuitorii celor 10 noi state membre), aflat în creştere rapidă, caracteristicile sale culturale marcate printr-un islamism majoritar şi tolerant fac din Turcia un partener important pentru UE, însă dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.

Competenţele Uniunii Europene conform Constitutiei

În conformitate cu Constituţia europeană, delimitarea competenţelor Uniunii se bazează pe principiul atribuirii. Utilizarea competenţelor Uniunii este condusă de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

- Conform principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor conferite ei de către statele membre prin Constituţie pentru a atinge obiectivele stabilite în actul fundamental . Competenţele care nu sunt atribuite Uniunii în Constituţie aparţin statelor membre.

- Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu se încadrează în competenţa sa exclusivă, Uniunea acţionează numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi suficient realizate de către statele membre, la nivel central, regional sau local, dar se pot, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii vizate, realiza mai bine la nivelul Uniunii.

- Conform principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma acţiunii Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene stabilite prin Constituţie.

Constituţia întăreşte aplicarea ultimilor două principii: fiecare parlament naţional are posibilitatea de a examina dacă propunerile Comisiei respectă principiul subsidiarităţii. Aceasta poate determina Comisia să-şi revizuiască propunerea.

Cele trei principii sunt supuse controlului Curţii de Justiţie şi pot face obiectul unui recurs.Există câteva tipuri (categorii) de competenţe pe care le vom prezenta în continuare.A. Competenţa exclusivăAtunci când Constituţia atribuie Uniunii o competenţă exclusivă într-un domeniu determinat,

numai aceasta poate legifera şi adopta acte juridice cu caracter obligatoriu; statele membre nu pot face ele însele acest lucru, decât dacă sunt abilitate de către Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de aceasta.

Uniunea deţine competenţa exclusivă: în stabilirea regulilor concurenţiale necesare pentru funcţionarea pieţei interne; pentru încheierea acordului internaţional când încheierea este prevăzută într-un act

legislativ al Uniunii, care este necesar pentru ca Uniunea să-şi poată exercita competenţa la nivel intern sau care afectează un act intern al Uniunii;

în următoarele domenii:- politica monetară pentru statele membre care au adoptat moneda Euro;- politica comercială comună;- Uniunea vamală;- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune în domeniul

pescuitului.B. Competenţa partajatăAtunci când Constituţia atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un

domeniu determinat, Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi adopta acte juridice cu caracter obligatoriu în acel domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat-o sau a decis să cedeze exercitarea competenţei sale.

17 Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 42 de ani de aşteptare

Competenţa partajată între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

- piaţa internă;- spaţiul libertăţii, securităţii şi justiţiei; - agricultura şi pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine;- transportul şi reţelele transeuropene;- energia;- politica socială;- coeziunea economică, socială şi teritorială;- protecţia mediului;- protecţia consumatorilor;- problemele comune ale siguranţei în materie de sănătate publică.Trebuie spus că în domeniile: - cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea are competenţa de a conduce

acţiuni, mai ales definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să aibă ca efect împiedicarea statelor membre de la exercitarea competenţei lor.

- de dezvoltare, cooperare şi ajutor umanitar, Uniunea are competenţa de a acţiona şi conduce politica comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca rezultat împiedicarea statelor membre de la exercitarea competenţei lor.

C. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncăUniunea ia măsuri de asigurare a coordonării politicilor economice şi de ocupare a forţei de

muncă ale statelor membre, în special prin adoptarea unor linii de orientare largi pentru aceste politici. Statele membre coordonează politicile lor economice în interiorul Uniunii.

D. Politica externă şi de securitate comunăUniunea are competenţa de a defini şi implementa politica externă şi de securitate comună,

inclusiv definirea progresivă a politicii de apărare comune.Competenţa Uniunii în materie de politică externă şi de securitate comună cuprinde toate

domeniile politicii externe şi toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea duce la o apărare comună.

Statele membre trebuie să sprijine activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună în spiritul loialităţii şi solidarităţii reciproce şi trebuie să se conformează actelor adoptate de către Uniune în acest domeniu.

E. Acţiuni de sprijinire, coordonare sau acţiuni complementare În anumite domenii şi în condiţiile stabilite în Constituţie, Uniunea are competenţa de a acţiona

pentru sprijinirea, coordonarea şi suplimentarea acţiunilor statelor membre, fără suprapunerea competenţelor lor în aceste domenii.

Domeniile de acţiune pentru sprijin, coordonare sau complementare, la nivel european, sunt:- industria;- protecţia şi ameliorarea sănătăţii umane;- educaţia, formarea profesională, tinerii şi sportul;- cultura;- protecţia civilă;- cooperarea administrativă.

J. Viitorul Uniunii europene – Europa celor Douăzeci şi Nouă?c Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-18 iunie

2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de Aderare în 2005.

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară candidată: Croaţia, hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguvernamentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.

c În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16 -17 decembrie 2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României şi Bulgariei la UE. Tratatele de aderare ale acestor 2 state au fost semnate la 25 aprilie 2005.

De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu: Croaţia – 17 martie 2005; Turcia18 - 3 octombrie 2005. Se estimează că negocierile cu această ţară vor dura între 10 şi

15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015) datorită faptului că Turcia, în ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor sale metropole, rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de dezvoltare şi cea industrializată. Numărul mare al populaţiei sale (70 de milioane de locuitori – cam cât toţi locuitorii celor 10 noi state membre), aflat în creştere rapidă, caracteristicile sale culturale marcate printr-un islamism majoritar şi tolerant fac din Turcia un partener important pentru UE, însă dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.

2.2 Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona

c La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin19 ce marchează 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost semnată de „cei trei preşedinţi“ ai Uniunii: din partea Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei Europene, José Manuel Barroso, iar din partea Consiliului, cancelarul german Angela Merkel.

Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori divergente20. În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca termen pentru încheierea

18 Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 42 de ani de aşteptare

19 Berlinul este capitala Germaniei - ţara care deţinea în acel moment preşedinţia UE - iar zidul Berlinului simboliza diviziunea din războiul rece, pe care UE a reuşit să  o depăşească; de aceea Berlin a fost ales drept locul ideal pentru semnarea Declaraţiei.20 Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai mult economică, bazată pe democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea sa. Aceste state doresc să construiască raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul caracteristic acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii supranaţionale în stare să pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei fobii în rândul fostelor state socialiste, care consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE. Această gândire influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi comportamentul lor pe plan extern.

Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia, Olanda, Belgia şi, într-o oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de părere că UE trebuie să devină mai mult decât o simplă organizaţie economică sau politică. Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării unor privilegii supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu anumite probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu SUA, în defavoarea intereseleor UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de unilateralism se observă şi în domeniul securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din noile state membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt subminate proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul “Nabucco”).

Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării Constituţiei Europene în versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte, înfiinţarea unei Academii Unice a Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.

reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional European.

Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei europene: "Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este inviolabilă, drepturile sale sunt inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de drept, la respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi securitate, la toleranţă, dreptate şi la solidaritate".

Declaraţia menţionează reuşitele UE (modelul social european, piaţa şi moneda unică). De asemenea, se arată că Uniunea este cel mai bun răspuns la sfidările cu care se confruntă statele membre şi care depăşesc graniţele europene, cum ar fi terorismul şi concurenţa pe o piaţă globalizată. Protecţia mediului şi politica energetică sunt preocupări comune majore.

Nu este uitat nici spiritul de deschidere al Uniunii, care va continua să promoveze democraţia şi prosperitatea şi dincolo de frontierele sale. „Europa este viitorul nostru comun" se arată în încheierea textului. 

c În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, s-a stabilit forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va înlocui vechiul tratat constituţional.

c La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat Tratatul de la Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care aduce o serie de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze21:

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza funcţionării UE stau trei principii democratice: egalitatea democratică, democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.

Tratatul de la Lisabona confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene, consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai important Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a parlamentelor naţionale şi dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor.

În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele membre şi Uniunea Europeană.

Se are în vedere: Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales

direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui

Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii Europe” şi nici dezvoltării dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta duce la înţelegerea confuză a semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.21 http://europa.eu/lisbon_treaty

nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi

principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.

Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională. Promovându-şi valorile şi interesele pe plan internaţional, UE este cea mai mare putere comercială din lume şi cel mai important furnizor de ajutor către ţările în curs de dezvoltare. Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se va putea exprima cu mai multă fermitate în domeniul relaţiilor sale externe.

Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul, Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul globalizării, statele membre nu pot face față singure unor provocări, precum asigurarea rezervelor de energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul. Uniunea Europeană, văzută ca un întreg, este singura care poate oferi soluții la aceste probleme. În aceste condiţii, instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acţiune externă se va sprijini pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre pentru a oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea va avea o personalitate juridică unică22, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale. Tratatul dă, astfel, posibilitatea Uniunii să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE va putea să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.

Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează şi problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face parte integrantă din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este introdusă şi o „clauză de solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să acționeze în comun în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist.

22 Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.

Se acordă o mai mare importanţă principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii. Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Tratatul de la Lisabona urmează să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, după ce (şi dacă) va fi validat23 de toate cele 27 de state care compun Uniunea Europeană.

Acest document complicat a stârnit din nou întrebări şi chiar controverse legate de cât timp se va mai putea vorbi de identitate şi suveranitate naţională, sau unde ar trebui să stea limita puterii Uniunii. Va funcţiona acest sistem în care unele state vor fi obligate să facă ceea ce altele vor, prin votul majorităţii? Adevăratele efecte ale acestui tratat se vor vedea după mulţi ani.

Partea a- II-a Instituţiile si organele Uniunii Europene

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituţiilor comune. Relaţiile dintre instituţiile şi organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare şi dependenţă mutuală.

2.1. Parlamentul European

Ales prin sufragiu universal direct24, începând cu 1979, Parlamentul European este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă „popoarele statelor reunite în Comunitatea Europeană“.

La ora actuală, el numără 785 de membri, repartizaţi după cum urmează (tab.V.1): Tab.V.1

State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 99 Portugalia 24 Lituania 13Marea Britanie 78 Cehia 24 Letonia 9Franţa 78 Ungaria 24 Slovenia 7Italia 78 Suedia 19 Luxemburg 6Spania 54 Austria 18 Estonia 6Polonia 54 Bulgaria 18 Cipru 6Romania 35 Danemarca 14 Malta 5Olanda 27 Finlanda 14Belgia 24 Slovacia 14

TOTAL 785Grecia 24 Irlanda 13

23 Procesul de ratificare diferă de la un stat la altul. În unele state, ca Irlanda, trebuie să se organizeze referendum conform constituţiei naţionale. Altele vor ratifica tratatul doar prin votul Parlamentului. Olanda a decis deja că nu va mai organiza referendum pentru ratificarea textului. 24 Pentru o perioadă de cinci ani.

Repartizarea cetăţenilor europeni se face în baza principiului proporţionalităţii regresive în funcţie de mărimea teritoriului şi de numărul populaţiei, cu un prag minim de 4 membri pentru fiecare stat membru.

Puterile Parlamentului EuropeanDe la înfiinţarea sa în 1957, puterile Parlamentului au fost, în mod progresiv, întărite şi

extinse.Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:- puterea legislativă;- puterea bugetară;- puterea de control asupra Executivului.A. Puterea legislativăProcesul legislativ, organizat prin Tratatul de la Roma, prevedea:– Comisia Europeană propune şi Consiliul Uniunii Europene decide, după consultarea

Parlamentului European. În cazul în care obligaţia de consultare a Parlamentului nu a fost îndeplinită, o lege comunitară este declarată nulă.

De atunci însă, rolul Parlamentului European în adoptarea legilor UE a crescut considerabil. În momentul de faţă, Parlamentul European îşi împarte, într-un număr mare de domenii, puterea de decizie cu Consiliul UE.

Puterea legislativă a Parlamentului se exercită după proceduri legislative,25 în funcţie de natura propunerii în discuţie:

a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură)26 – Parlamentul îşi dă avizul înainte ca o propunere legislativă a Comisiei să fie adoptată de către Consiliu. Acest aviz este destinat să influenţeze decizia Consiliului.

b. Procedura de cooperare (două lecturi)27 – Dacă avizul pe care Parlamentul l-a emis la prima sa lectură nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate respinge propunerea la o a doua sa lectură. În acest caz, Consiliul nu poate trece de poziţia Parlamen tului decât prin unanimitate de voturi, care este dificil de realizat. De multe ori, Consiliul este nevoit să obţină aprobarea Parlamentului pentru a evita respingerea propunerii respective.

c. Procedura de codecizie (trei lecturi)28 – Parlamentul împarte puterea de decizie în mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din urmă nu a luat în considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea propunerii. Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea nu poate fi adoptată de către Consiliu. În scopul evitării unei astfel de situaţii, este convocat un Comitet de Conciliere (alcătuit dintre membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un compromis înainte de cea de-a treia lectură a Parlamentului. În caz de dezacord persistent, Parlamentul poate respinge definitiv propunerea.

d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este indispensabilă în cazul deciziei de adeziune a noi state membre, în cazul acordurilor de asociere cu terţe ţări, la încheierea acordurilor internaţionale, în cazul procedurii electorale uniforme pentru Parlamentul European, pentru stabilirea misiunilor şi puterilor Băncii Centrale Europene, pentru iniţierea unui raport de cooperare întărită în domeniile în care deciziile se supun acestei proceduri etc.

25 Primele trei proceduri legislative sunt prezentate schematic în Anexa 7.26 Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.27 Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European de Dezvoltare

Regională, cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.28 Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă, de crearea

unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără graniţe“, care interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de asemenea, Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.

B. Puterea bugetarăc Veniturile UniuniiParlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul comunitar este

alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de drept Uniunii Europene: maximum 1,27% din Produsul Naţional Brut (PNB) al fiecărui stat membru (calculat în

funcţie de prosperitatea acestuia), care reprezintă 67% din finanţare şi permite asigurarea echilibrului bugetar;

drepturile de vamă percepute la graniţele externe ale UE, taxele agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe, precum şi cotizaţiile pentru zahăr (16% din finanţare);

1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii, care reprezintă aproximativ 16% din resursele proprii;

altele (impozite plătite de personalul UE, contribuţii din partea ţărilor non-UE la anumite programe comunitare, amenzi aplicate firmelor care încalcă legislaţia privind competiţia sau alte norme etc) – 1% din finanţare.

Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor contributivă, apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare economică, numărul de locuitori sau PNB/locuitor.

c Modul de repartiţie a cheltuielilor europene29

(a) Aproape o jumătate din bugetul comunitar este consacrată creşterii durabile (politica privind competitivitatea şi economia bazată pe cunoaştere, precum şi cea referitoare la ameliorarea coeziunii între regiuni) (44,9%30).

- Axele prioritare au în vedere:1. Coeziunea: stimularea creşterii economice prin intermediul investiţiilor regionale:

sprijinirea regiunilor mai puţin dezvoltate pentru recuperarea decalajului existent; transformarea economiilor locale prin consolidarea potenţialului regional; încurajarea dezvoltării teritoriale pe scară largă, nelimitată de frontierele

administrative, prin cooperarea de o parte şi de cealaltă a graniţelor naţionale şi regionale, precum şi prin construirea unei reţele de difuzare a bunelor practici.

2. Competitivitate: mobilizarea potenţialului de inovaţie al Europei: stabilirea de legături în Europa prin intermediul reţelelor de transport şi energie; utilizarea sistemului UE de navigaţie prin satelit: Galileo care va oferi o gamă largă

de informaţii fiabile şi precise pentru uzul civil (de exemplu, localizarea apelurilor de urgenţă, supravegherea traficului rutier şi aerian, securizarea tranzacţiilor făcute prin intermediul dispozitivelor mobile);

încurajarea cercetării ştiinţifice europene în sectorul sănătăţii.

(b) Aproximativ o treime din bugetul comunitar este consacrată politicii agricole comune (31,6%). Direcţiile prioritare au în vedere agricultura orientată spre piaţă şi produsele alimentare de calitate.

(c) 11% din buget se îndreaptă spre dezvoltarea rurală, pescuit şi protecţia mediului înconjurător31.

(d) Cheltuielile administrative globale ale tuturor instituţiilor europene se ridică la aproximativ 5,8%32 din bugetul comunitar.29 Exemplu pentru anul 2008 – 129,1 miliarde de euro30 58 de miliarde de euro31 Resursele naturale (politica agricolă comună, dezvoltarea rurală, pescuitul şi mediul înconjurător) au alocat un buget de 55 de miliarde de euro.32 În bugetul pentru 2008 cheltuielile pentru buna funcţionare a instituţiilor europene se ridică la 7,3miliarde de euro.

(e) Acţiunile exterioare (dezvoltare durabilă, pace şi securitate în lume) reprezintă 5,7%33 din cheltuielile Uniunii şi sunt destinate:

ajutorului umanitar34 utilizat pentru susţinerea populaţiei din diferite regiuni ale lumii atinse de crize politice sau catastrofe naturale;

asistenţei tehnice şi financiare a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate35 în scopul promovării dezvoltării, păcii şi democraţiei şi pregătirii acestora pentru aderarea la Uniune;

susţinerii ţărilor vecine din regiunea sud-mediteraneeană, din Europa de Est şi din Caucazul de Sud36 prin intermediul Noului Instrument pentru Vecinătate;

rezolvării problemelor urgente din Kosovo şi Palestina. Astfel, UE va asigura 285 milioane Euro pentru gesionarea crizelor civile, punându-se accentul pe Kosovo (165 milioane Euro), pentru promovarea unei societăţi multietnice şi pentru negocierea de soluţii în regiunile de conflict. În cadrul noului instrument pentru vecinătate, un ajutor de 300 de milioane de Euro va permite instituţiilor palestiniene să amelioreze calitatea serviciilor publice şi să răspundă nevoilor urgente.

(f) Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie reprezintă 1%37 din bugetul comunitar. Această axă are în vedere:

transformarea Europei într-un loc sigur; sprijinirea ţărilor UE în gestionarea fluxurilor migratorii; protecţia împotriva violenţei şi abuzurilor; cunoaşterea ţărilor învecinate38; îmbunătăţirea sănătăţii publice şi a securităţii sanitare, punându-se accentul pe siguranţa

produselor şi a serviciilor comercializate în UE şi asigurând, în acelaşi timp, un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor printr-o aplicare mai eficientă şi printr-o mai bună informare;

exprimarea diversităţii culturale în media audiovizuală39.

Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);- Fondul Social European (FSE);- Fondul de Coeziune (FC);- Fondul European de Solidaritate (FES);- Noul Instrument pentru Vecinătate (NIV)- Fondul european de dezvoltare- Fondul european agricol de dezvoltare rurala.

c Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

33 7,3 miliarde euro34 2,3 miliarde euro din bugetul comunitar şi 2,9 miliarde euro suplimentare din Fondul European de Dezvoltare. Aceste sume trebuie utilizate pentru a promova dezvoltarea economică, socială şi culturală, precum şi pentru democraţie, bună guvernare şi respectarea drepturilor omului şi a statului de drept. 35 1,4 miliarde euro ca ajutor de preaderare pentru domenii precum: consolidarea şi dezvoltarea instituţională, armonizarea legislaţiei cu normele UE. 36 1,6 miliarde euro37 1,3 miliarde euro.38 Diversitatea culturală tot mai accentuată a societăţii europene a făcut necesar dialogul intercultural în interiorul şi exteriorul UE. 7 milioane de euro sunt alocaţi pentru anul 2008, Anul european al dialogului intercultural, pentru a promova dialogul în şcoli, la locurile de muncă, în centrele de agrement, în instituţiile culturale şi sportive sau în organizaţiile societăţii civile.39 Programul Media 2007 al UE asigură 104 milioane de euro pentru prezervarea şi consolidarea diversităţii culturale şi a patrimoniului audiovizual european, făcând mai accesibile creaţiile audiovizuale în interiorul şi exteriorul UE şi întărind competitivitatea acestui sector.

Pe baza unui preproiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul de Miniştri stabileşte un proiect pe care îl transmite Parlamentului European pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru Bugete şi fiecare comisie de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte propuneri de modificare a lui (pentru cheltuielile obligatorii – preponderent agricole, precum şi pentru cele care decurg din acordurile internaţionale cu ţările terţe) şi amendamente (pentru orice alte cheltuieli).

Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide ce credite afectează diferitelor politici. El este acela care adoptă forma definitivă a bugetului, pe care semnătura preşedintelui îl învesteşte cu putere executorie.

După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de Control Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică modul de utilizare a fondurilor în vederea ameliorării, prevenirii şi detectării fraudelor.

Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe baza unui raport anual al Curţii de Conturi.

C. Puterea de control asupra ExecutivuluiParlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului activităţilor comunitare.Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de Miniştri, Consiliului

European şi asupra organelor de cooperare politică.Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii de anchetatori. c În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii Comisiei, Parlamentul: Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi membrilor Comisiei.

Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată de către Parlament printr-un vot de învestitură. Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“ poate constrânge Comisia

să demisioneze. Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale. Membrii Parlamentului

interoghează în mod regulat comisarii în timpul „orei de interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuniunilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.

Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului (de exemplu, raportul general anual asupra execuţiei bugetare).

c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi Parlament: La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune propriul program în fata

Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seamă în legătură cu rezultatele atinse. Miniştrii pot asista la sesiunile plenare şi pot lua parte la dezbaterile importante şi la „ora de

interpelări“. Pe de altă parte, deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.c În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi Parlament: La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşedintele Parlamentului

expune poziţiile acestuia asupra principalelor teme care urmează a fi tratate. După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport Parlamentului. Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul European asupra

obiectivelor realizate.

Rolurile specifice Parlamentului EuropeanA. Politica externă şi de securitate comună (PESC) B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare D. Relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare E. Apărarea drepturilor omului F. Impulsionarea politică. Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează

cetăţeanul european. Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim al cetăţenilor săi. Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului legitimitate. În orice moment, cetăţeanul

european, atât în mod individual, cât şi în grup, poate exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu problemele care sunt de competenţa UE.

G. Mediatorul European. Parlamentul numeşte un Mediator European, pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Acesta răspunde de investigarea conflictelor care pot apărea între persoanele fizice sau juridice care îşi au domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE şi autorităţile administrative ale instituţiilor Comunităţii Europene.

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului EuropeanParlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de la extrema stângă la

extrema dreaptă.În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în funcţie de grupurile

politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul European numără şapte grupuri politice, la care se adaugă deputaţii independenţi:

c Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub direcţia Biroului Parlamentului.

c Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elaborarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului membrilor acestora.

c Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului, deputaţii sunt repartizaţi în 20 de comisii permanente care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.

Comisiile parlamentare mixte dezvoltă relaţii cu parlamentele statelor legate de UE prin acorduri de asociere.

2.2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul Miniştrilor, nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele membre legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte instituţii.

Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori supranaţionale, alteori interguvernamentale.

Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial care pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac parte.

Consiliul UE este format din 345 de membri, repartizaţi după cum urmează (tab.V.2):

TabV.2.: Ponderea voturilor în cadrul Consiliului Uniunii EuropeneState Locuri State Locuri State Locuri

Germania 29 Portugalia 12 Lituania 7Marea Britanie 29 Cehia 12 Letonia 4Franţa 29 Ungaria 12 Slovenia 4Italia 29 Suedia 10 Luxemburg 4Spania 27 Austria 10 Estonia 4Polonia 27 Bulgaria 10 Cipru 4Romania 14 Danemarca 7 Malta 3Olanda 13 Finlanda 7Belgia 12 Slovacia 7

TOTAL 345Grecia 12 Irlanda 7

Ca şi în cazul Parlamentului European, numărul de voturi alocate statelor membre este direct proporţional cu mărimea teritoriului lor.

Atribuţiile Consiliului Uniunii EuropeneÎn baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are următoarele atribuţii: este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game largi de probleme

comunitare, exercitând această putere legislativă împreună cu Parlamentul European; coordonează politica economică generală a statelor membre; încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai multe

state sau organizaţii internaţionale; împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul

Comunităţii.În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el: adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de

securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de către Consiliul European; coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la cooperarea

poliţienească şi juridică în domeniul penal.Modul de adoptare a deciziilorTratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate simplă, majoritate calificată

sau cu unanimitate.Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea calificată este regula, iar

unanimitatea excepţia.Astfel, începând cu 2004, sistemul de adoptare a deciziilor în Consiliul de Miniştri prin

majoritate calificată a fost modificat. Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai complex decât cel care a funcţionat până în 2004. Obiectivul iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care constă, în fapt, în instaurarea unei triple majorităţi:

- majoritate calificată de voturi40 (72,3% din totalul voturilor);- o decizie trebuie să întrunească votul favorabil al majorităţii statelor membre;- introducerea unui criteriu demografic; acesta permite să se verifice, la cererea unui stat

membru, dacă majoritatea calificată (voturile „pentru”) reprezintă 62% din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar, decizia supusă votului neputând fi aprobată41.

În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu caracter legislativ din domeniul comunitar

Trecerea la votul majorităţii calificate a fost amânată pentru ajutoarele regionale (2007, Spania păstrându-şi dreptul de veto asupra viitoarei legi privind programarea bugetară care va fi adoptată în 2006).

Regula unanimităţii a fost menţinută în legătură cu: politica fiscală; politica socială; problemele privind cultura, sănătatea, educaţia şi formarea profesională; domeniul justiţiei şi afacerilor interne; deciziile care implică ratificarea tratatelor de către statele membre (conform propriilor

prevederi constituţionale); deciziile de natură instituţională de importanţă esenţială; deciziile în domeniile sensibile, precum cele ale politicii externe, de securitate şi de

apărare comună; derogările de la reglementările comune fixate prin tratate.

40 O decizie trebuie să obţină ....de voturi din 345.41 Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea

mai mare putere de blocaj.

Legislaţia comunitară42 adoptată de către Consiliu sau de către Parlament şi Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua următoarele forme:

Reglementările – sunt aplicări generale, obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.

Directivele – sunt legi-cadru care realizează unificarea statelor membre în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă în competenţa instanţelor naţionale modalitatea (forma) şi mijloacele prin care aceste rezultate trebuie atinse.

Deciziile – sunt obligatorii în totalitate doar pentru cei cărora le sunt destinate (particulari, întreprinderi şi state membre privite într-o manieră individuală).

Recomandările şi avizele – nu sunt obligatorii, având un caracter consultativ.Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europenec Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În prezent, există 9 tipuri

diferite de Consilii care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii c Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru pentru o perioadă de şase

luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi terminând cu Grecia (această ordine se va păstra până la sfârşitul anului 2006). Începând cu anul 2007, preşedinţia va fi exercitată în fiecare an de o echipă formată din trei state, conform prevederilor Constituţiei europene. Unul dintre criteriile de stabilire ale acestor grupe de lucru a fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei trei membri ai fiecărei echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.

c Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi“ care este format din delegaţiile permanente ale statelor membre la Bruxelles şi din deputaţii lor.

2.3. Consiliul European

Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a Comunităţilor Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale”43, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.

Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai celor 27 de state membre ale UE şi pe Preşedintele Comisiei Europene. El nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri).

Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie). După extinderea Uniunii din mai 2004 s-a hotărât ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.

Consiliul European are o serie de sarcini: fixarea priorităţilor; elaborarea politicii de urmat; stimularea dezvoltării; reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de Miniştri.şi obligaţii: prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre reuniunile sale; elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu progresele înregistrate de UE.

2.4. Comisia Europeană

42 Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene în toate limbile oficiale.

43 Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.

Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este formată din 27 de membri (comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.

Rolul şi funcţiile Comisiei EuropeneUnul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor,

serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul teritoriu al UE. În afară de acest rol, Comisia îndeplineşte trei funcţii principale:

A.Motor al UE - Comisia este cea care elaborează propunerile de natură legislativă. B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă a acestor tratate şi a

deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii se desprind două aspecte importante: Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată de către statele

membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pieţei unice se bucură de echilibrul care a fost creat.

Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.

C.Organ executiv al UE. Comisia gestionează politicile europene44 şi negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene Comisia, ca organ administrativ, este compusă din 26 de direcţii generale şi din 15 servicii

specializate. Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.

Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la cei 27 de comisari care o compun. c Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

c Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi, de către şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European. Alegerea sa este confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 26 de membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre în colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură înainte de intrarea lor în funcţie.

c Comisia se reuneşte o dată pe săptămână pentru a adopta propuneri şi alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza documente de politică generală.

Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În cazuri particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct este prezentat de către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată ce o decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.

2.5.Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă

A. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene Curtea de Justiţie este autoritatea de aplicare şi interpretare a dreptului comunitar. Tratatele

care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca legislaţia comunitară să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se aplică legislaţia comunitară, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea Supremă a Uniunii Europene. Ea nu are jurisdicţie în domeniile în care nu se aplică tratatele Comunităţii Europene, ca de exemplu legea penală.

44 Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg următoarele sarcini: elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii; aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare; gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în principal, reducerea

disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.

c Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Uniunii presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se aplice în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.

În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru, în mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.

Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie: rezolvă disputele dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile

Uniunii; poate constata încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în virtutea

tratatelor; exercită un control de legalitate a actelor instituţiilor, cât şi unul privind inactivitatea unor

instituţii; se pronunţă asupra trimiterilor „prejudiciare“ ale jurisdicţiilor naţionale, în vederea

interpretării sau validării dispoziţiilor de drept comunitar; rezolvă apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanţă.Curtea de Justiţie numără 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali

sunt numiţi de către guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este indiscutabilă.

c În faţa Curţii de Justiţie pot fi aduse două categorii de cauze: recursurile directe care pot fi prezentate direct de către Comisie, de către alte instituţii

comunitare sau de către un stat membru. Limba utilizată în cazul acestei proceduri este aleasă de către reclamant;

trimiterile prejudiciare care emană de la jurisdicţiile statelor membre ce au nevoie de o decizie asupra unei chestiuni de drept comunitar în scopul oferirii unei sentinţe. Limba folosită în cazul acestei proceduri este cea a jurisdicţiei care face trimiterea.

B. Tribunalul de Primă InstanţăÎncepând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat Tribunalul de Primă Instanţă,

pentru a permite Curţii să se concentreze asupra principalei sale sarcini, şi anume cea de interpretare uniformă a dreptului comunitar. Acest Tribunal este competent pentru a trata acţiunile introduse de către particulari şi întreprinderi care contestă legalitatea unor acte comunitare sau unele decizii ale instituţiilor şi organelor UE. Hotărârile acestuia pot face obiectul unui recurs în fata Curţii de Justiţie, limitat la chestiuni de drept.

După extinderea din mai 2004, trimiterile prejudiciare cu caracter tehnic au fost transferate acestui Tribunal.

Tribunalul de Primă Instanţă este format din 27 de judecători numiţi de către statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil.

2.6. Curtea Europeană de Conturi

Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii „gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de control al tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE.

c Ea are un dublu rol: – de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au fost folosite fondurile

publice de către autorităţile responsabile cu gestionarea lor.c Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 de membri, numiţi pentru un mandat de

şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea calificată de către Consiliului Uniunii, în urma consultării prealabile a Parlamentului European. c Atribuţii. Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii. De asemenea, Curtea de Conturi:

elaborează un raport anual destinat asistării Consiliului şi Parlamentului în cadrul procedurii de „deresponsabilizare“ a Comisiei Europene în privinţa executării bugetului european. Acest raport cuprinde observaţiile Curţii cu privire la gestiunea financiară a Comunităţii, precum şi răspunsurile instituţiilor în cauză. Raportul anual pune în evidenţă domeniile în care sunt de dorit posibile ameliorări;

elaborează rapoarte speciale privind domenii particulare ale gestiunii care sunt publicate (ca şi raportul anual) în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene;

emite avize la cererea instituţiilor care au nevoie de conciliere în ceea ce priveşte anumite aspecte ale gestiunii fondurilor;

prezintă, din proprie iniţiativă, observaţii asupra unor probleme financiare; pune la dispoziţia Consiliului şi Parlamentului o declaraţie de asigurare privind atât

acurateţea conturilor, cât şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor adiacente. Este o declaraţie formală adresată contribuabililor, prin care aceasta îi asigură că banii lor au fost utilizaţi în conformitate cu destinaţiile prevăzute.

c Controlul Curţii de Conturi. Orice instituţie sau organ ce beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta. Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale care participă la fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de ajutoare comunitare din interiorul sau exteriorul UE.

2.7. Organele Uniunii Europene

2.7.1. Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. El este format din 350 de membri (tab.V.3) ce reprezintă patronatul şi salariaţii – partenerii sociali – sau domenii precum: agricultura, comerţul, transporturile, artizanatul, protecţia consumatorilor, întreprinderile mici şi mijlocii, profesiunile liberale, asigurările, cooperaţia sau protecţia mediului. Membrii Comitetului sunt împărţiţi pe trei grupe de măsuri echivalente:

Grupa 1 – Patronat; Grupa 2 – Salariaţi; Grupa 3 – Activităţi diverse.Rolul acestor reprezentanţi ai societăţii civile este de a realiza o apropiere cât mai mare a

instituţiilor de cetăţeni.Comitetul Economic şi Social îndeplineşte trei funcţii:– Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul Comitetului în privinţa

proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din proprie iniţiativă în orice problemă de interes comunitar. Discutarea şi pregătirea avizelor se realizează prin intermediul celor nouă secţii specializate. Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul şedinţelor lunare plenare.

– Controlează piaţa unică, atrăgând atenţia asupra disfuncţionalităţilor sale şi încercând să recomande soluţii pertinente instanţelor UE. În acest sens, Comitetul organizează un forum al „pieţei interioare“ care reuneşte o reţea de corespondenţi ai statelor membre. În cadrul acestui forum se trec în revistă dezvoltările de ultimă oră, dar se semnalează şi aspectele negative care pot determina închiderea pieţelor sau pot împiedica libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor.

– Menţine legăturile cu organismele similare de la nivel internaţional, naţional şi regional.

2.7.2. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a UE şi reuneşte 350 de reprezentanţi 45 ai colectivităţilor locale şi regionale şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru patru ani de către Consiliul Uniunii Europene. Sediul acestui comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus membrilor acestei instituţii să dispună de un mandat electoral din partea unei colectivităţi regionale sau locale sau să fie răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese.

Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind să realizeze o „punte“ de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE . Membrii Comitetului nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin constant legătura cu cetăţenii.

Comitetului Regiunilor are următoarele funcţii: apără principiul subsidiarităţii; este organ consultativ. El trebuie consultat în mod obligatoriu în domenii precum:

reţelele transeuropene, sănătatea publică, tineret, cultură, coeziune economică şi socială; emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează oraşele şi regiunile,

precum şi agricultura şi protecţia mediului.Lucrările Comitetului, sub forma sesiunilor plenare, care au loc de cinci ori pe an, se sprijină

pe o structură alcătuită din şase comisii permanente.

2.7.3. Banca Europeană de Investiţii

Instituţie financiară a UE, Banca Europeană de Investiţii a fost creată în 1958 o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, cu scopul de a finanţa investiţii de susţinere a Uniunii. Ea acordă împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea proiectelor de investiţii ce contribuie atât la dezvoltarea echilibrată a Uniunii, cât şi la integrarea sa.

Împrumuturile acordate în interiorul UE sunt destinate finanţării proiectelor ce urmăresc unul dintre următoarele obiective:

dezvoltarea economică a regiunilor mai puţin favorizate; ameliorarea reţelelor transeuropene în sectoare precum: transporturile,

telecomunicaţiile şi energia; atât întărirea competitivităţii internaţionale a industriei şi integrării sale la scară

europeană, cât şi susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii; protecţia mediului şi a cadrului de viaţă, prin promovarea amenajării urbane şi

ocrotirea patrimoniului arhitectural al UE.Prin proiectele pe care le finanţează, BEI urmăreşte ameliorarea calităţii vieţii şi

consolidarea economiei prin creşterea gradului de ocupare. Împrumuturile acordate în afara UE sunt destinate finanţării politicilor de cooperare puse în

practică de către UE vizavi de ţările care nu fac parte din Comunitate. La ora actuală, Banca operează în mai mult de 100 de ţări din întreaga lume:

pentru susţinerea proiectelor de dezvoltare economică în ţările Europei Centrale şi de Est, în scopul pregătirii lor pentru aderarea la structurile UE;

pentru încurajarea proiectelor transfrontaliere de infrastructură şi de protecţie a mediului, cât şi pentru dezvoltarea sectorului privat productiv în ţările din zona mediteraneană;

pentru asigurarea proiectului de pace din Orientul Mijlociu, şi pentru susţinerea programelor de reconstrucţie din aceste zone;

pentru ajutorarea a 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific, semnatare a Convenţiei de la Lomé;

pentru finanţarea proiectelor de interes comun în domenii precum: tehnologii, întreprinderi mixte, protecţia mediului în ţările Asiei şi Americii Latine.

2.7.4. Banca Centrală Europeană45 Dispunerea locurilor este similară aceleia a Comitetului Economic şi Social, ilustrată în tab.V.3

Banca Centrală Europeană este instituţia responsabilă cu emiterea şi administrarea monedei unice europene.

Alături de băncile naţionale ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană (BCE) face parte din Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, BCE a apărut efectiv la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul Executiv al Băncii (preşedintele şi ceilalţi membrii ai Consiliului de Administraţie).

Eurosistemul – termenul folosit pentru denumirea Sistemului European al Băncilor Centrale – este compus din Banca Centrală Europeană şi din băncile naţionale ale statelor membre UE care au îndeplinit criteriile de convergenţă necesare pentru adoptarea sistemului monedei unice Euro. Iniţial (de la 1 ianuarie 1999), acestea au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda, acestea formând zona Euro. De la 1 ianuarie 2001, Banca Naţională a Greciei a devenit parte a Eurosistemului. Cu toate acestea, băncile naţionale ale celor 13 state care nu au adoptat moneda unică europeană sunt membre ale SEBC, având un statut special – se ocupă de politicile monetare naţionale, dar nu iau parte la adoptarea deciziilor referitoare la politica monetară unică a zonei Euro.

Obiectivele de bază ale Eurosistemului sunt: definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro; desfăşurarea operaţiunilor de schimb valutar; păstrarea şi gestionarea rezervelor externe oficiale ale statelor membre; asigurarea funcţionării normale a sistemelor de plată.În plus, Eurosistemul contribuie la supravegherea instituţiilor de credit şi a stabilităţii

sistemului financiar. Eurosistemul este independent. Nici Banca Centrală Europeană, nici băncile naţionale ale

statelor membre nu pot primi instrucţiuni de la vreun organism extern. Instituţiile comunitare şi guvernele statelor membre nu trebuie să încerce să influenţeze membrii organismelor decizionale ale băncilor din Eurosistem în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor acestora.

Obiectivul principal al Băncii Centrale Europene este menţinerea stabilităţii preţurilor. De asemenea, Banca sprijină politicile economice generale ale Comunităţii Europene şi acţionează în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschise.

Banca Centrală Europeană are rol consultativ pentru Comunitatea Europeană şi pentru autorităţile naţionale, cu privire la problemele de competenţa sa şi, în special, în legătură cu legislaţia comunitară şi naţională. Banca Centrală Europeană, cu ajutorul băncilor naţionale, culege informaţiile statistice necesare de la autorităţile naţionale competente sau direct de la agenţii economici.

Procesul de adoptare a deciziilor în cadrul Eurosistemului este realizat de organismele decizionale ale Băncii, care sunt:

– Comitetul Executiv (format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi patru membri);– Consiliul Guvernatorilor, care reuneşte, de două ori pe lună, membrii Comitetului

Executiv şi guvernatorii BCN din statele membre ale zonei Euro;– Consiliul General, care se întruneşte mai rar decât Consiliul Guvernatorilor şi este format

din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii tuturor BCN ale statelor membre, inclusiv cei de la BCN din statele care nu participă la UEM.

Tratatul de la Nisa permite schimbarea regulilor decizionale (în prezent, deciziile sunt adoptate cu majoritate simplă, fiecare având un singur vot). Această modificare necesită o decizie în unanimitate a Consiliului, care trebuie ratificată de către statele membre.

Capitalul Băncii Centrale Europene este de cinci miliarde de Euro. Singurii subscriptori şi deţinători ai capitalului acestei bănci sunt băncile naţionale din sistem. Procentul subscris de fiecare stat este stabilit pe baza produsului intern brut şi a populaţiei ţării respective. Rezerva externă se ridică la aproximativ 40 miliarde de Euro, contribuţia fiecărui stat fiind stabilită în mod proporţional cu capitalul subscris. Acesta constă în aur (15%), dolari americani şi yeni japonezi (85%). Fiecare bancă naţională poate solicita, atunci când este nevoie, echivalentul în Euro al contribuţiei sale.

2.8 Viitorul instituţiilor europene

Tratatul de la Lisabona46, semnat de către statele membre în decembrie 2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.

De acum înainte vor exista şapte instituţii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona?

A. Parlamentul European

Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte această instituţie:

1. Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale:

La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor, armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor), cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele legislative. De asemenea, Parlamentul îl va desemna pe preşedintele Comisiei Europene şi va continua să voteze propunerile legislative făcute de Comisie.

La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului Uniunii.

Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura legislativă ordinară.

2. Modifică structura Parlamentului [cu începere din următorul mandat parlamentar (2009–2014)]: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii regresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.

c Parlamentele naţionale

Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie reflectă clar drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele

46 http://europa.eu/lisbon_treaty

naţionale în cadrul Uniunii, fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate, securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.

Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea ce priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:

dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să își reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o retrage; dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, va fi declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

B. Consiliul de Miniştri

c RolConsiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură

neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice.

c Modul de adoptare a deciziilorConsiliul de Miniştri hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care

tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune. De exemplu:

cultura; lupta împotriva schimbărilor climatice; securitatea energetică; ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob; propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de

Securitate  privind implementarea politicilor externe; legislaţiei privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o clauză care

permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie adoptată contravine flagrant intereselor sale).

În ceea ce priveşte majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona stabileşte că aceasta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile trebuie să fie susţinute de 55% din statele membre (în prezent 15 din 27 de ţări ale UE), reprezentând cel puţin 65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.

Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.

Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii membri ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, zona Euro sau cooperarea întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare a voturilor, însă doar statelor membre care au drept de vot.

Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru: politica fiscală; unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare; reformele instituţionale fundamentale.

Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este Justiţia şi afacerile interne. UE va adopta decizii cu majoritate simplă în ceea ce priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie de drept penal.

Tratatul a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în 2014. În primii trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie adoptat în conformitate cu majoritatea calificată, aşa cum este definită în Tratatul de la Nisa.

cTransparenţa acţiunilor Atât parlamentele naţionale, cât şi cetăţenii vor putea lua la cunoştiinţă în mod direct

deciziile adoptate de membrii Consiliului din fiecare stat membru, întrucât toate dezbaterile şi deliberările Consiliului în domeniul legislativ vor fi publice.

C. Consiliul European

Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său, o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii.

De asemenea, a fost creat un nou post, cel de Preşedinte al Consiliului. Acesta: este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate; va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor şi de a găsi soluții

care să conducă la obţinerea consensului; nu poate ocupa alte funcții la nivel naţional.

Consiliul European se va reuni de cel puţin 4 ori pe an şi va fi convocat de către preşedintele său.

D. Comisia Europeană

Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european.

Tratatul de la Lisabona: aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale

între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul  unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi. Mandatul va fi de cinci ani.  Prin urmare, fiecare stat membru va fi reprezentat în două din trei Comisii;

introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei;

consolidează rolul preşedintelui Comisiei (acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze).

Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le permit să se informeze şi să ia parte la procesul politic comunitar. Acestora li se va adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept de iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin de competenţa Uniunii.

E. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate

Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată.

Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de

securitate comună (PESC); pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, va

prezida şi Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.

Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.

Înaltul Reprezentant va fi Javier Solana, aşa cum au stabilit statele membre. În această calitate, Javier Solana, acum Secretar General al Consiliului Uniunii Europene şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, îşi va păstra prestanţa diplomatică oferită de actualul său post, dar va prelua şi puterile financiare atribuite acum Comisarului pentru Politică Externă, care coordoneaza bugetul UE pentru actiuni externe.  

F. Celelalte instituţii

Dispoziţiile actualelor tratate referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare poliţienească şi în domeniul penal şi introduce câteva modificări procedurale.

Partea a- II-a Politicile europene

1. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

1.1. Obiectivele politicii agricole comune

Iniţial, obiectivele PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, au fost următoarele:

creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia ocupată în agricultură, în special prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor din sectorul agricol;

stabilizarea pieţelor; asigurarea unei aprovizionări constante cu produse alimentare; asigurarea aprovizionării consumatorilor la preţuri rezonabile.

O dată cu reformarea PAC şi obiectivele acesteia s-au modificat. În conformitate cu Agenda 2000, obiectivele PAC sunt următoarele:

continuarea proceselor de reformă începute în 1992 prin reducerea preţurilor şi creşterea valorii plăţilor compensatorii;

îmbunătăţirea competitivităţii produselor din UE prin scăderea preţurilor; garantarea siguranţei şi calităţii alimentelor pentru consumatori prin

îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole; îmbunătăţirea sistemului de producţie prin protejarea mediului înconjurător şi

respectarea condiţiilor de bunăstare pentru animale printr-o politică mai exigentă în acest sens;

integrarea componentei de mediu în instrumentele şi obiectivele politicii agricole comune;

introducerea în cadrul PAC a unei politici complexe de dezvoltare rurală, care:- să permită asigurarea unor venituri stabile şi a unui standard de viaţă echitabil

pentru populaţia ocupată în agricultură; - să creeze oportunităţi şi alternative de angajare fermierilor şi familiilor lor;

simplificarea legislaţiei; flexibilitate în domeniul alocării sprijinului PAC în statele membre.

1.2. Principiile politicii agricole comune 

PAC include următoarele principii: 

a) Unitatea pieţei

Unitatea pieţei, definită prin articolul 7a al Tratatului CEE înseamnă liberul tranzit al produselor agricole între statele membre. Comerţul cu produsele agricole trebuie să se desfăşoare la fel de nestânjenit ca şi în interiorul unui stat. Taxele vamale, restricţiile de ordin cantitativ şi subvenţionările nocive comerţului sunt interzise.

Pentru a crea o piaţă unică a acestor produse era necesar să se instituie preţuri comune şi reguli competiţionale, relaţii de schimb stabile (aşa-numiţii “green-money”) şi să se adapteze regulile statelor membre privind problemele de ordin administrativ, din domeniul igienic şi veterinar.  

La sfârşitul anilor '60, Comunitatea a adoptat un sistem de protecţie şi sprijin pentru produsele agricole, care a izolat piaţa internă de piaţa externă. În 1962, Consiliul de Miniştri a stabilit metodele de bază ale Organizării Comune de Piaţă (OCP) în domeniul culturilor vegetale şi animale. Principalele elemente ale Organizării Comune de Piaţă a produselor sunt:

un sistem de preţuri (cu un număr variabil în funcţie de tipul de OCP). În cadrul acestui sistem, preţurile de intervenţie joacă un rol deosebit în susţinerea preţului pe piaţa comunitară, garantând o parte din veniturile producătorilor. Scăderea acestor preţuri, o dată cu reforma Mac Sharry, a indus necesitatea acordării unor plăţi compensatorii directe, în funcţie de terenul cultivat şi numărul de animale şi compensări mai substanţiale pentru terenul lăsat necultivat. Intensitatea aplicării acestor mecanisme de garantare a depins în mare măsură de condiţiile impuse de negocierile OCP. Ultima reformă (Agenda 2000) a introdus o serie de alte măsuri legate de protecţia mediului înconjurător, cum ar fi ajutorul pentru suprafeţele de teren lăsate necultivate şi pentru împădurire, finanţate din bugetul de garantare FEOGA;

mecanisme de garantare.

b) Preferinţa pentru produsele comunitare

Produsele Comunităţii ar trebui să aibă întâietate în faţa bunurilor de import. Pentru a preveni înlocuirea acestor produse cu altele de provenienţă străină, era necesar un sistem de protecţie împotriva importului la preţuri scăzute. Cum nivelul pieţei internaţionale era mai scăzut decât cel al Uniunii, a fost institui un pachet de măsuri în cadrul PAC care proteja producţia Comunităţii. Taxele vamale, ajutoarele pentru producţie, suprafaţa cultivată şi primele individuale au atras preferinţa consumatorilor pentru produsele statelor membre.

c) Solidaritatea financiară

În principiu, cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de către statele membre. În 1962 a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de acest Fond care administrează circa 50% din totalul cheltuielilor bugetului Comunităţii.  

FEOGA finanţează în întregime mecanismele de susţinere a preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de piaţă şi, parţial, fondurile structurale destinate dezvoltării rurale.

Dacă, totuşi, facem suma cheltuielilor pentru agricultură ale Comunităţii şi a cheltuielilor fiecărui stat membru, observăm că numai aproximativ 2% din bu-getul total al UE şi al statelor membre este folosit pentru agricultură. 

2. POLITICA ÎN DOMENIUL CERCETĂRII

2.1. Cercetarea în Europa

Secolul XXI va fi secolul ştiinţei şi tehnologiei. Mai mult decât oricând, investirea în cercetare şi dezvoltare tehnologică oferă cele mai multe promisiuni pentru viitor.

Trebuie spus că Europa produce o treime din cunoştinţele ştiinţifice ale lumii. Este vârful de lance în domenii, precum cercetarea medicală şi chimie. Şi are poveşti de succes ce trebuie luate în seamă în tehnologie şi în sectoare, precum cel aeronautic şi al telecomunicaţiilor. Acest potenţial trebuie menţinut, crescut şi exploatat la maximum.

Cercetarea ştiinţifică şi, în special, dezvoltarea tehnologică sunt centrul vieţii societăţii. Din ce în ce mai mult, activităţile întreprinse în acest domeniu au scopul precis de a satisface nevoi sociale legate de evoluţia forţei de muncă şi de apariţia unor noi activităţi şi moduri de viaţă.

Prin crearea de noi produse, procese şi pieţe de desfacere, cercetarea şi tehnologia oferă una dintre principalele forţe ce impulsionează creşterea economică, competitivitatea şi nivelul de angajare. Ele sunt cea mai bună metodă de modernizare a companiilor care vor contribui la îmbunătăţirea poziţiei competitive a Europei. În termeni generali, atât direct, cât şi indirect, ele ajută la menţinerea şi dezvoltarea nivelului de ocupare al forţei de muncă. Spre exemplu:

- O mare parte a celor două milioane de locuri de muncă ce au fost create în fiecare an în Statele Unite din 1991 au fost în sectoare legate de înalta tehnologie.

- Locurile de muncă au fost cel mai bine menţinute, iar numărul lor chiar a crescut, mai ales în industriile cu un nivel ridicat al activităţii de cercetare şi dezvoltare, cum ar fi cea farmaceutică, aeronautică sau în domeniul biologiei.

- Regiunile europene cu cea mai scăzută rată a şomajului sunt acelea unde efortul de cercetare pentru afaceri este ridicat.

A. Efortul public privind cercetarea

Cercetarea joacă un rol central în implementarea politicilor publice şi este, de asemenea, centrul procesului de realizare a acestora. În domenii, precum sănătatea, dezvoltarea durabilă sau securitatea industrială, alimentară şi nucleară, opţiunile şi deciziile dictate de politică trebuie să se bazeze pe cunoştinţe ştiinţifice solide şi pe o înţelegere completă şi adecvată a aspectelor economice şi sociale referitoare la respectivele probleme.

Cercetarea de bază este acum realizată în diverse cadre instituţionalizate: universităţi, institute de cercetare, companii şi consorţii. În anumite cazuri, ea poate fi transpusă relativ rapid în aplicaţii concrete aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în cazul descoperirilor din biologia moleculară şi imunologie care şi-au găsit aplicarea practică în domeniul sănătăţii. De asemenea, poate da naştere şi unor aplicaţii neaşteptate într-o perioadă de câţiva ani, în domenii oarecum fără legătură cu cele iniţiale.

B. Investiţiile private

Sectorul privat finanţează mai mult de jumătate şi efectuează două treimi din activităţile de cercetare şi dezvoltare tehnologică din Europa. Datorită globalizării economiei, companiile dezvoltă strategii de cercetare şi dezvoltare la scară internaţională.

Cu toate acestea, creşterea globală în cheltuielile privind cercetarea şi dezvoltarea în domeniul privat este mai mică în Europa decât în America sau Asia. Practic, această situaţie se datorează efortului de cercetare limitat al afacerilor de clasă medie şi al micilor antreprize. În Europa, ultimele sunt formate exclusiv din companii care folosesc sau ar putea folosi tehnologie şi al căror viitor depinde de dezvoltarea capacităţilor lor tehnologice. Dar numai un număr limitat de mici afaceri exploatează potenţialul tehnologiei înalte. Crearea unor

companii care să comercializeze rezultatele cercetării şi dezvoltării este în continuare o tendinţă slab manifestată.

Pe de altă parte, piaţa financiară europeană nu a descoperit încă suficient valoarea economică a investiţiei în cunoştinţe. Dacă acum a început să crească, volumul capitalului de risc canalizat înspre inovaţii este încă limitat în Europa. Investiţiile acestui tip de capital în sectoarele de înaltă tehnologie şi în crearea unor companii sunt mult mai reduse decât în Statele Unite. La scară largă, climatul pentru investiţiile private în cercetare în Europa trebuie îmbunătăţit.

C. Organizarea cercetării în Europa

Principalul cadru de referinţă pentru activităţile de cercetare în Europa este naţional. Finanţarea diverselor iniţiative ale cooperării ştiinţifice europene, comunitare sau inter-guvernamentale nu depăşeşte 17% din valoare totală a cheltuielilor publice pentru cercetare europeană.

Principalul instrument folosit până nu demult în Europa era Programul Cadru pentru Cercetare al Uniunii Europene:

era un instrument prin care se promova cooperarea internaţională pe cont propriu; în termeni financiari, el justifica doar aproximativ 5,4% din efortul public total; nu permitea realizarea unei mai bune organizări a efortului european pentru

cercetare. Această fragmentare şi compartimentare a eforturilor naţionale pentru cercetare şi

inegalitatea sistemelor de reglementare şi a celor administrative nu a făcut altceva decât să adâncească impactul investiţiilor globale scăzute în cunoştinţe.

2.2. Obiectivele politicii în domeniul cercetării

Pentru a creşte impactul acţiunii UE, Comisia a propus organizarea acesteia în jurul unor obiective majore. Pentru ca implementarea acţiunilor corespunzătoare să aibă un efect semnificativ, bugetul de cercetare al Uniunii va trebui realizat în conformitate cu trei principii: un echilibru între (a) activităţile curente şi cele noi; (b) cercetarea ce are ca scop progresul cunoştinţelor şi aplicarea sa industrială; (c) susţinerea pentru capacităţile de cercetare umane şi materiale.

A. Crearea unor centre europene de excelenţă prin colaborarea dintre laboratoare

Centre de excelenţă de nivel mondial există în Europa în practic toate domeniile şi disciplinele. Unul dintre criteriile folosite în general pentru a defini centrele de excelenţă este capacitatea lor de a produce cunoştinţe ce pot fi folosite în scopuri industriale. Specializările lor exacte, însă, nu sunt suficient cunoscute în afara graniţelor ţării în care sunt stabilite, în mod special de către companii, care li s-ar putea alătura cu succes. De aceea, au fost iniţiate o serie de măsuri care au avut în vedere:

(a) Derularea unor programe pentru susţinerea colaborării transnaţionale între centrele de cercetare, universităţi şi companii care au avut un impact vizibil asupra:

- calităţii cercetării în Europa, pe care o ajută să se îmbunătăţească, în timp ce-i cresc gradul de vizibilitate în domeniile cheie pentru dezvoltare;

- diseminării cunoştinţelor şi rezultatelor în cadrul UE şi abilităţii cercetătorilor de a se implica în proiectele de nivel înalt.

(b) Cartografierea centrelor de excelenţă europene care va aduce (când acţiunea va fi finalizată) o mult mai mare transparenţă acestui domeniu.

(c) Legarea centrelor specializate din cadrul ţărilor Uniunii prin reţele informatice prin care se încearcă creşterea nivelului de performanţă al acestora. Formele de muncă la distanţă pe care le permit aceste reţele fac posibilă crearea unor adevărate „centre virtuale de excelenţă”, în special multi-disciplinare, implicând universităţi şi companii.

B. Lansarea de iniţiative tehnologice europene

La iniţiativa Comisiei au fost realizate „platforme tehnologice”, ce au adus laolaltă companii, instituţii de cercetare, lumea financiară şi autorităţi de reglementare la nivel european pentru a defini un plan comun de cercetare care mobilizează o masă critică de resurse publice şi private – naţionale şi europene.

Această abordare a fost, sau va fi, adoptată în: domeniul energetic (industria hidrogenului, energia solară fotovoltaică), transporturi (industria aeronautică), comunicaţii mobile, sistemele integrate şi nano-electronică. Aceasta atrage după sine identificarea condiţiilor legale şi de reglementare necesare pentru implementarea planului de cercetare comun care se va realiza prin intermediul „proiectelor integrate”.

C. Stimularea creativităţii cercetării de bază prin competiţia între diferite echipe la nivel european

Competiţia deschisă între echipele de cercetare individuale şi suportul pentru acestea la nivel european impulsionează dinamismul, creativitatea şi performanţa cercetării europene, mărindu-i în acelaşi timp aria de vizibilitate. Discuţia asupra cercetării de bază în cadrul Consiliului European pentru Cercetare a evidenţiat nevoia:

- unui efort crescut pentru cercetarea de bază din Europa luând în considerare impactul acesteia asupra performanţelor economice;

- stabilirii unui mecanism de susţinere pentru proiectele de cercetare realizate de echipe individuale care se află în competiţie una cu cealaltă la nivel european.

D. Dezvoltarea infrastructurilor de cercetare de interes european

Infrastructurile de cercetare joacă un rol central în progresul şi aplicarea cunoştinţelor în Europa. Sursele de radiaţie, centrele de calculatoare şi bazele de date privind biologia moleculară, spre exemplu, sunt operate din ce în ce mai mult de echipe de cercetare din sectoarele public şi privat. Instituţii de acest fel există în toate statele membre. Costurile de construcţie sunt ridicate, de obicei dincolo de capacitatea unei singure ţări, ca, de altfel, şi costurile de operare. Iar potenţialul lor nu este niciodată maximalizat.

Infrastructurile pe scară largă sunt folosite acum la nivel european. În plus, evaluarea necesităţii de noi instituţii se realizează, de obicei, într-un cadrul bilateral sau multilateral. Uniunea Europeană conduce de câţiva ani un program de susţinere a infrastructurilor de cercetare47. Până acum, măsurile au avut în vedere doar furnizarea susţinerii pentru accesul transnaţional în instituţii, dezvoltarea de noi instrumente şi echipamente, precum şi iniţierea unor proiecte de cooperare menite să îmbunătăţească interoperabilitatea instalaţiilor şi complementaritatea activităţilor acestora.

47 Este vorba de crearea Forumului ESFRI – Forumul pentru Strategia Europeană privind Infrastructura de Cercetare.

În viitor ar trebui: să se dezvolte o nouă abordare europeană în domeniul infrastructurilor care să

acopere atât crearea de noi instalaţii, funcţionarea celor existente şi accesul la acestea; realizată o analiză a responsabilităţilor (în special financiare) asupra acestor trei

fronturi, precum şi a planurilor pentru a combina măsurile şi mijloacele definite; realizată o evaluare corectă a necesităţilor ce trebuie acoperite la nivel european

(inclusiv în ceea ce priveşte serviciile comune), continuând astfel munca efectuată de către Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă şi de către OECD.

E. Folosirea eficientă a potenţialului oferit de reţelele electronice Reţelele electronice deschid noi posibilităţi de lucru pentru cercetători: laboratoare

virtuale; manevrarea la distanţă a instrumentelor; acces cvasi-nelimitat la baze de date complexe. Creat pentru uzul comunităţii ştiinţifice, Internetul a devenit mediul de desfăşurare al unor activităţi multiple de informare şi comunicare şi a determinat o dezvoltare spectaculoasă a comerţului.

Pentru a reduce inegalităţile în acest domeniu, Uniunea a alocat fonduri pentru implementarea unui proiect de interconectare a reţelelor naţionale telemetrice, la nivele de capacitate din ce în ce mai mari: 34 Mbits/s, 155 Mbits/s, 622 Mbits/s, obiectivul final fiind acela de a putea atinge ordinul de mărime de Gbits/s, la care operează deja unele conexiuni din Statele Unite.

Pentru a creşte productivitatea cercetării europene, ajutând în acelaşi timp la structurarea colaborării la nivel continental, vor trebui adoptate măsuri care să încurajeze utilizarea reţelelor electronice în diversele domenii de cercetare din cadrul programelor europene şi naţionale: dezvoltarea de baze de date şi accesul la servicii Internet avansate; promovarea producerii de elemente cu conţinut multimedia şi utilizare interactivă; suportul pentru noi forme de colaborare electronică a cercetătorilor înaintea apariţiei adevăratelor „institute de cercetare virtuale”.

F. Îmbunătăţirea coordonării programelor de cercetare naţionale

Deşi sunt finanţate substanţial, programele naţionale de cercetare sunt efectuate în mare parte independent unul faţă de celălalt. Această situaţie împiedică utilizarea maximă a beneficiilor datorate resurselor materiale şi umane desfăşurate.

Programele de cercetare din UE exercită un efect de coordonare asupra activităţilor de cercetare europene. Dar acest efect este diferit de la o zonă la alta:

este instituţionalizat în cazul fuziunii; are un efect de facto în alte zone, în special acolo unde nu existau încă programe

structurate la nivel naţional în momentul în care acţiunea la nivel european a fost iniţiată sau în domeniile supra-specializate, în cazul cărora nu există încă suficientă expertiză în Europa (de exemplu, în domeniul aeronautic).

Pentru a fi făcute progrese în această direcţie ar trebui adoptate o serie de măsuri: Statele membre trebuie să adopte principiul deschiderii reciproce a programelor

naţionale. În acest sens, trebuie stabilite mecanismele de informare reciprocă, sistemul global de informare asupra obiectivelor şi conţinutului programelor, precum şi condiţiile de eligibilitate şi participare.

Comisia trebuie să joace rolul de iniţiator şi catalizator oferind statelor membre mijloacele logistice şi instrumentele legale cele mai potrivite pentru coordonarea activităţilor de cercetare întreprinse în Europa.

Trebuie făcute eforturi însemnate pentru îmbunătăţirea şi consolidarea programelor de cercetare naţionale. Aceasta implică creşterea resurselor alocate activităţilor ERA-NET pentru legarea în reţea a programelor naţionale, precum şi extinderea suportului financiar pe care acestea îl oferă activităţilor de cercetare.

G. Relaţii mai strânse între organizaţiile europene de cooperare ştiinţifică şi tehnologică

Pe parcursul ultimilor aproximativ douăzeci-treizeci de ani, pe lângă programele de cercetare europene (şi chiar înaintea acestora), au fost create o serie de organizaţii48 pentru cooperare ştiinţifică şi tehnologică într-un cadru inter-guvernamental.

Aceste organizaţii joacă un rol important pe scena ştiinţei şi tehnologiei europene. Ele se confruntă cu probleme comune legate de finanţare, integrarea cercetătorilor provenind din ţările central şi est europene, dialogul cu Statele Unite.

Cu toate acestea, în viitor ar fi de dorit ca aceste instituţii: să deţină un cadru legal în care să-şi poată discuta rolul pe scena ştiinţifică şi

tehnologică europeană, precum şi relaţiile uneia cu cealaltă şi, de asemenea, cu UE; să înfiinţeze un consiliu la care să participe oficialităţile de nivel înalt şi care să se

întâlnească la intervale regulate. Aceasta ar contribui la crearea unei imagini coerente asupra Europei ştiinţei şi tehnologiei atât pentru cetăţenii europeni, cât şi pentru observatorii externi.

H. Realizarea unor investiţii private mai dinamice

Acest obiectiv are în vedere două aspecte:

Utilizarea mai eficientă a instrumentelor sau a suportului indirect acordat cercetării. În lume, se folosesc din ce în ce mai mult instrumentele de suport indirect, în special măsurile fiscale, pentru a stimula investiţiile private în cercetare şi dezvoltare şi pentru a crea posturi de cercetători şi tehnicieni în cadrul companiilor. De exemplu, în Statele Unite şi Canada sunt stabilite scheme de susţinere pe termen lung pentru companiile nou create.

Şi în Europa mecanismele folosite în statele membre sunt foarte diverse: unele se folosesc din plin de ele, altele foarte puţin. Diversele situaţii existente în acest domeniu pot afecta competiţia dintre ţările şi regiunile UE şi pot crea condiţii care sunt mai mult sau mai puţin favorabile investiţiilor în cercetare şi inovare. În aceste condiţii:

- trebuie dezvoltate, în cadrul mecanismelor existente, sisteme de informaţii uşor de utilizat;

- schimbul şi răspândirea bunelor practici ar trebui încurajate pentru a stimula atât investiţiile private în cercetare, cât şi inovaţiile.

Dezvoltarea unor instrumente eficiente pentru protejarea proprietăţii intelectuale. Actualul sistem european de patente se bazează pe emiterea de licenţe naţionale care sunt valide doar în statele membre în cadrul cărora au fost emise. Acest sistem este costisitor, iar

48 ESF: Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă; ESA: Agenţia Spaţială Europeană; EMBO: Organizaţia Europeană pentru Biologie Moleculară; EMBL: Laboratorul European de Biologie Moleculară; CERN: Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară; ESO: Observatorul Sudic European; ESRF: Instalaţia Europeană de Radiaţii Sincrone; ILL: Institutul Laue-Langevin; COST: Cooperativa Europeană în domeniul Cercetării Ştiinţifice şi Tehnologice.

costul ridicat al patentelor este considerat a fi unul dintre obstacolele majore în calea folosirii pe scară largă a licenţelor în Europa.

În aceste condiţii: - Comisia a propus crearea unui patent comunitar standard, pentru a acoperi întreg

teritoriul european. - Trebuie îmbunătăţită relevanţa şi consistenţa acordurilor asupra proprietăţii

intelectuale folosite pentru implementarea programelor de cercetare publice cu scopul de a accentua impactul eforturilor pentru cercetare întreprinse în Europa din punct de vedere al inovaţiilor.

- Este necesar să se creeze atât un sistem de informare, cât şi unul referitor la schimbul de bune practici între organizaţiile naţionale şi europene din domeniu.

I. Resurse umane mai abundente şi mai mobile

Acest obiectiv presupune 5 direcţii:

O mai mare mobilitate a cercetătorilor în Europa. Mobilitatea este o metodă eficientă de instruire a cercetătorilor şi de răspândire a cunoştinţelor. Activităţile efectuate de către UE pentru a încuraja acest aspect au avut un mare succes. În ultimii ani, aproape 21.000 de tineri oameni de ştiinţă europeni au profitat de această opţiune.

Per ansamblu, cercetătorii sunt mai mobili decât restul populaţiei. Practic, nivelul lor de mobilitate este de aproximativ 5% din populaţia activă (comparativ cu media de 2% pentru alte grupuri profesionale). Cu toate acestea, ţinând cont de importanţa domeniului, procentul ar trebui să fie mult mai ridicat. Cauzele lipsei de mobilitate au în vedere, printre altele:

- lipsa familiarităţii cercetătorilor europeni cu cultura de cercetare care există în alte ţări (SUA, Japonia), precum şi lipsa atracţiei către acestea;

- obstacolele de natură administrativă: aplicarea la nivel naţional a directivelor comunitare privind libera circulaţie a persoanelor, dreptul de reşedinţă, drepturile sociale sau cele legate de pensie nu sunt întotdeauna clare şi necesită un efort de înţelegere din partea celor interesaţi.

În aceste condiţii ar trebui:- încurajată mobilitatea cercetătorilor între lumea academică şi cea de afaceri. Aceasta

este una dintre cele mai bune metode de îmbunătăţire a cooperării dintre universităţi şi industrie;

- ca proiectele de informare, instruire şi familiarizare a cercetătorilor şi managerilor organizaţiilor de cercetare să fie realizate în comun de către statele membre şi Comisie. De asemenea, pe termen lung ar trebui luată în calcul şi posibilitatea îmbunătăţirii prevederilor interne de reglementare şi a celor administrative.

Introducerea unei dimensiuni europene în carierele ştiinţifice. În Europa carierele cercetătorilor se desfăşoară într-un cadru naţional de referinţă. Metodele de recrutare, care preferă persoanele de aceeaşi naţionalitate pentru cariere academice sau ştiinţifice, precum şi lipsa unor structuri de carieră adecvate pentru cercetătorii din alte ţări europene privează organizaţiile de posibilitatea de a beneficia de experienţa şi cunoştinţele unor cercetători excepţionali instruiţi în altă parte.

În aceste condiţii, ar trebui adoptate o serie de măsuri care: (a) să încurajeze stabilirea de posibilităţi de carieră pentru cercetătorii din alte ţări europene şi (b) să includă în evaluările de carieră activităţile efectuate în alte zone din Europa.

Un loc şi un rol mai important pentru femei în cercetare. Ultimele statistici arată că nu sunt suficiente femei care să activeze în cercetare în Europa. Deşi reprezintă 50% dintre absolvenţii de facultate şi chiar depăşesc numărul bărbaţilor în anumite domenii (ştiinţe sociale şi tehnologii, spre exemplu), ele nu se regăsesc în aceeaşi proporţie în cadrul laboratoarelor şi departamentelor de cercetare ale companiilor. Progresul lor într-o carieră ştiinţifică este mai încet decât cel al bărbaţilor, iar numărul lor începe să scadă pe măsură ce se urcă pe scara responsabilităţilor (spre exemplu, în vârful ierarhiei academice a UE se află în medie mai puţin de 10% femei).

Atragerea tinerilor către cercetare şi cariere în ştiinţă. Mai multe resurse umane alocate cercetării în Europa semnifică impulsionarea carierelor ştiinţifice. Fiecare ţară din UE observă pierderea interesului tinerilor pentru studiul ştiinţific şi pentru carierele din cercetare. De exemplu:

- în Germania, numărul de studenţi care studiază fizica s-a diminuat la jumătate din 1991, iar în Regatul Unit numărul acestora a scăzut de la 553 în 1993 la 181 în 1998;

- în Franţa, numărul de studenţi la ştiinţe a scăzut de la 150.000 în 1995 la 126.000 în 1999.

În aceste condiţii, statele membre au adoptat o serie de măsuri pentru a familiariza tinerii cu ştiinţa şi metodele acesteia, iar Comisia Europeană organizează anual o competiţie pentru tinerii oameni de ştiinţă europeni.

- Transformarea Europei într-un loc atractiv pentru cei mai buni cercetători (din UE şi din alte părţi ale lumii). Obiectivul Uniunii Europene este să promoveze atât dezvoltarea carierelor ştiinţifice europene, asigurându-se şi de faptul că cercetătorii rămân în Europa, cât şi atragerea celor mai buni cercetători în Europa. Însă, institutele de cercetare nu exercită aceeaşi atracţie magnetică asupra cercetătorilor din toată lumea pe care o au laboratoarele, companiile şi universităţile americane. Aceasta din mai multe cauze:

a) Europa nu oferă condiţii deosebit de avantajoase (materiale şi administrative) cercetătorilor din alte ţări;

b) formalităţile ce trebuie efectuate sunt în general descurajante;c) regulamentele şi limbile variază de la o ţară la alta;d) „migrarea inteligenţei” pe care unii o consideră controlată, nu s-a oprit. De

exemplu, între anii 1988 şi 1995, 8.760 de studenţi europeni şi-au susţinut doctoratul în Statele Unite. La cinci ani de la obţinerea diplomelor, aproximativ jumătate dintre ei se aflau încă în Statele Unite.

În situaţia unei competiţii crescânde la nivel mondial este necesară întărirea acţiunilor de tip „Marie Curie” ce se desfăşoară în acest scop, punând accentul pe:

- atragerea tinerilor către ştiinţă şi instruirea iniţială a cercetătorilor prin susţinerea structurării instruirii, în special a instruirii inter-disciplinare;

- rolul şi locul femeilor în ştiinţă şi cercetare; - transferul de cunoştinţe, în special în beneficiul regiunilor mai puţin avansate

tehnologic; - dimensiunea internaţională a instruirii şi mobilitatea prin intermediul schimburilor

crescute cu alte părţi ale lumii; - învăţarea permanentă şi dezvoltarea carierei.

Pentru atragerea celor mai buni cercetători din întreaga lume spre laboratoarele europene trebuie să se adopte o serie de măsuri referitoare la:

- înfiinţarea unui sistem european de burse pentru oamenii de ştiinţă din alte ţări;

- deschiderea programelor de cercetare naţionale şi europene faţă de cercetătorii şi echipele din ţările aflate în afara Uniunii.

De asemenea, ar trebui adoptate măsuri la nivel naţional şi european pentru:- încurajarea întoarcerii în laboratoarele europene a cercetătorilor care au plecat pentru

a-şi completa instruirea sau pentru a-şi face o carieră în Statele Unite;- maximalizarea posibilităţilor oferite de acordurile de cooperare în domeniile ştiinţific

şi tehnologic dintre Uniune şi un număr de alte ţări;- îmbunătăţirea apreciabilă a mediului oferit cercetătorilor în Europa. Trebuie făcut un

efort în special pentru simplificarea şi armonizarea regulamentelor şi condiţiilor administrative.

În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, pentru a garanta dezvoltarea potenţialului de cercetare local, acest sistem ar trebui să încurajeze beneficiarii să se întoarcă în statele lor pentru a profita de experienţa şi a răspândi cunoştinţele acumulate.

J. Creşterea rolului regiunilor în efortul de cercetare european

Materialului ştiinţific şi tehnologic european îi lipseşte coeziunea. Diferenţele de dezvoltare dintre regiunile europene sunt apreciabile atât din punct de vedere al producţiei de cunoştinţe ştiinţifice, cât şi din perspectiva inovaţiilor tehnologice. În încercarea de a reduce aceste diferenţe, în perioada 1989-1999, prin Fondurile Structurale s-au pus la dispoziţia regiunilor 12 miliarde de euro pentru finanţarea unor proiecte de cercetare şi dezvoltare tehnologică: dezvoltarea de instalaţii de cercetare; crearea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice; activităţi de instruire ştiinţifice şi tehnologice.

În cea mai mare parte a statelor membre, regiunile tind să joace un rol din ce în ce mai important în cercetare şi inovare, beneficiind de resurse semnificative şi lansând iniţiative de a promova dezvoltarea de legături locale între universităţi, companii şi centre de cercetare.

K. Focalizarea eforturilor UE asupra subiectelor cheie

Activităţile suport pentru echipele de cercetare şi cercetătorii individuali nu vor avea subiecte pre-determinate. În toate celelalte cazuri, este necesară identificarea subiectelor pentru care susţinerea la toate nivelurile europene este cea mai necesară. Astfel:

Subiectele cărora le trebuie acordată o atenţie sporită, în special în ceea ce priveşte cercetarea colaborativă, sunt cele legate de politicile Uniunii. Aceste acţiuni trebuie să stimuleze dezvoltarea cunoştinţelor în domenii cum ar fi: sănătatea49, biotehnologia, protecţia consumatorului, energia, mediul, susţinerea dezvoltării, agricultura şi pescuitul, tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor, transportul, educaţia şi instruirea, angajarea, problemele sociale şi coeziunea economică, justiţia şi afacerile interne50.

Spaţiul şi securitatea reprezintă două noi domenii pentru Uniune în care cercetarea joacă rolul principal:

a) Susţinerea implementării politice spaţiale europene. Într-un context internaţional în schimbare, Comisia a iniţiat punerea în practică a politicii spaţiale europene51:

- în prezent, ea se bazează pe un acord cadru de cooperare între Comisia Europeană

49 Exemple recente pentru aceasta sunt reţelele de excelenţă privind prevenirea şi controlul bolilor animalelor, precum şi proiectul integrat asupra impactului modificărilor globale asupra ecosistemelor de apă dulce din Europa.50 Aceasta completează suportul tehnic şi ştiinţific oferit direct de către Centrul de Cercetare Comună în definirea, implementarea şi monitorizarea politicilor UE.51 COM (2003)17/21.01.2003 şi COM (2003)673/11.11.2003.

şi Agenţia Spaţială Europeană şi implică dezvoltarea unei baze ştiinţifice, tehnologice şi industriale puternice;

- în viitor, această politică se va baza pe un „Program Spaţial European”, în care cercetarea va juca un rol cheie, eforturile necesare fiind focalizate pe:

tehnologiile pentru exploatarea spaţiului, în zonele de navigaţie (proiectul Galileo), monitorizarea globală privind mediul şi securitatea (sistemul GMES52), precum şi telecomunicaţiile prin satelit;

tehnologia de transport spaţial, esenţială pentru asigurarea accesului independent în spaţiu pentru Europa;

activităţile ştiinţifice în spaţiu (de exemplu, în cadrul utilizării Staţiei Spaţiale Internaţionale) şi cele legate de explorarea spaţiului.

b) Utilizarea cercetării în serviciul securităţii. Securitatea este o provocare majoră în Europa şi are în vedere securitatea indivizilor, a statului, a reţelelor de transport şi de telecomunicaţii faţă de crima organizată şi de terorismul internaţional, în special cel biologic. O securitate sporită presupune cunoştinţe avansate în ceea ce priveşte detectarea, informaţiile, recunoaşterea şi supravegherea, ca şi analiza cauzelor conflictelor.

2.3. Lisabona şi cercetarea

2.3.1. Zona de Cercetare Europeană şi „obiectivul de 3%”

Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovaţia se află în centrul economiei bazate pe cunoaştere, un factor cheie în dezvoltarea şi competitivitatea companiilor, precum şi în ceea ce priveşte nivelul ocupării forţei de muncă. Din acest motiv, Comisia a făcut din întărirea cercetării europene un obiectiv major şi a propus creşterea bugetului de cercetare al Uniunii Europene: luând toate activităţile împreună, bugetul ar trebui dublat53.

Lansat la sesiunea Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, proiectul Zonei de Cercetare Europeană a stabilit un cadru de referinţă pentru cercetare în Europa. Uniunea Europeană şi-a stabilit obiectivul de a creşte efortul de cercetare european la 3% din PIB-ul UE până în 2010, două treimi provenind din investiţii private şi o treime din sectorul public.

UE a dorit ca Zona de Cercetare Europeană să reprezinte piatra de temelie a dezvoltării unei politici integrate de cercetare europeană începând cu primii ani ai secolului XXI. Conform Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă, ZCE trebuie privită ca o strategie pe termen lung care se bazează pe structurile şi organizaţiile existente la nivel naţional şi în UE. Fundaţia declară că ZCE furnizează un model extins pentru cercetarea europeană privită la nivelul întregului continent.

Iniţiativa Comisiei pentru o Zonă de Cercetare Europeană combină trei concepte: crearea unei „pieţe interne” pentru cercetare – o zonă de mişcare liberă a

cunoştinţelor, cercetătorilor şi tehnologiei – cu scopul de a creşte cooperarea, stimularea competitivităţii şi obţinerea unei mai bune alocări a resurselor;

o restructurare a materialului cercetării europene – în special prin coordonarea îmbunătăţită a activităţilor şi politicilor de cercetare naţionale, care reprezintă cea mai mare parte a cercetării realizate şi finanţate în Europa;

52 GMES: Monitorizarea Globală a Mediului şi Securităţii.53 Incluzând acţiuni în domeniul spaţial şi al securităţii.

dezvoltarea unei politici de cercetare europene care să nu se adreseze doar finanţării activităţilor de cercetare, ci să ia în calcul şi toate aspectele relevante ale altor politici UE sau naţionale.

2.3.2. Condiţii pentru realizarea Agendei de la Lisabona

A. Întărirea efortului de cercetare european

Cercetarea devine din ce în ce mai costisitoare, datorită complexităţii crescânde a acesteia: în 20 de ani, costul dezvoltării unui medicament a crescut de mai mult de două ori, iar acela al unei noi componente micro-electronice de zece ori. Şi există numeroase necesităţi de cercetare ce nu pot fi îndeplinite eficient de un singur stat membru.

O politică industrială europeană, mai ales în sectoarele competitive, cum sunt tehnologiile informaţiilor şi comunicaţiilor, biotehnologia şi nanotehnologia, domeniul aeronautic şi tehnologia obţinerii de energie din hidrogen, necesită integrarea eforturilor de cercetare la nivel european. În acest sens, acţiunea Uniunii Europene are o „valoare adăugată europeană” recunoscută, care derivă din efectele sale combinate la mai multe niveluri:

- stabilirea unei „mase critice” de resurse, mai ales în zonele cheie pentru dezvoltare, cum sunt microelectronica, telecomunicaţiile, biotehnologiile şi domeniul aeronautic54;

- întărirea performanţei prin competiţie la nivel european şi colaborarea transnaţională (de exemplu, reţeaua NeuroPrions leagă 52 de laboratoare care efectuează cercetări în domeniul Encefalopatiei Spongiforme Transmisibile);

- exercitarea unui efect „catalizator” asupra iniţiativelor naţionale şi îmbunătăţirea coordonării activităţilor statelor membre în domenii de interes pentru anumite ţări (cum ar fi dezastrele naturale) sau de interes comun (cum ar fi schimbările climaterice).

Creşterea finanţării europene ar ajuta, de asemenea, la atingerea „obiectivului de 3%”, pe care Uniunea încearcă sa-l atingă printr-un „Plan de Acţiune”55 ce constă într-o serie de măsuri complementare, cele mai multe dintre acestea având scopul de a impulsiona investiţiile private în cercetare56. Se încearcă combinarea cofinanţării europene cu finanţarea naţională publică, în anumite domenii şi anumite ţări, suportul UE reprezentând echivalentul „fondurilor suplimentare” naţionale.

Un efort crescut la nivelul Uniunii Europene va avea, mai presus de toate, un efect puternic asupra investiţiilor private în cercetare. Aşa cum am arătat, companiile europene investesc mai puţin în cercetare decât cele americane sau japoneze. Atunci când investesc totuşi, aceasta se întâmplă în afara Europei57. Finanţarea Uniunii Europene poate încuraja aceste companii să investească mai mult în Europa, prin contribuţia adusă la:

- stabilirea unui cadru pentru proiectele tehnologice majore, care ar crea o legătură între antreprize şi universităţi la nivel european;

- creşterea resurselor umane: o ţintă care corespunde obiectivului de 3% este creşterea numărului de cercetători din Europa la 8 pentru fiecare 1.000 de muncitori (în acest moment este de 6 la fiecare 1.000 de muncitori), asemănător Statelor Unite.

54 De exemplu, un proiect asupra îmbunătăţirii tehnologiei de apropiere şi aterizare. 55 “Investind în cercetare: un plan de acţiune pentru Europa”, COM (2003) 226/04.06.2003.56 Măsuri privind taxarea cercetării şi inovaţiilor (de exemplu, „creditul pentru taxe de cercetare”). 57 De exemplu, companiile farmaceutice europene tind să-şi concentreze investiţiile în cercetare în USA, în special în jurul marilor universităţi de pe Coasta de Est.

B. Excelenţă şi inovaţie - cheia către competitivitatea industrială europeană

O altă condiţie pentru realizarea programului de la Lisabona este apariţia unor „centre de excelenţă europene”58, cu un nivel înalt de vizibilitate, deschise pe plan internaţional şi care vor atrage cei mai buni cercetători din fiecare ţară. Aceasta este o condiţie pentru întărirea rolului Europei pe scena tehnologiei mondiale şi în cadrul iniţiativelor de cercetare privind problemele globale. Uniunea trebuie să ajute la crearea unor astfel de centre, prin impulsionarea performanţei, precum şi prin susţinerea colaborării şi competiţiei la nivel european.

În plus, Europa nu are în prezent o capacitate suficientă de transformare a cunoştinţelor în produse şi servicii (în special comerciale) de succes (companiile europene aplică pentru aproximativ 170 de patente/1.000.000 de locuitori anual, comparat cu circa 400 pentru companiile americane). Trebuie spus, în aceeaşi ordine de idei, că deficitul comercial al Uniunii pentru produse de înaltă tehnologie este de aproximativ 23 de miliarde de euro anual59.

Uniunea desfăşoară în prezent un număr de activităţi pentru a susţine dezvoltarea de fonduri capitale de risc, parcuri ştiinţifice, incubatoare şi politici de inovare regionale, precum şi pentru realizarea transferului tehnologic şi îmbunătăţirea managementului proprietăţii intelectuale şi a patentelor.

3. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

3.1. Definirea politicii privind concurenţa

Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsură ce climatul de afaceri a depăşit cadrul naţional şi a început să opereze pe baze europene.

Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un cadru legislativ şi instituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau comunitare menite să elimine sau să descurajeze practicile comerciale restrictive de genul cartelurilor, monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea liberului acces la piaţă care, conform termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângerea sau distorsionarea concurenţei.

Politica în domeniul concurenţei se referă, deci, la reglementarea com-portamentului pe piaţă al agenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare afaceri într-o direcţie cât mai conformă cu prevederile tratatelor.

Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă, incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi măsurile adoptate de către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi din cel public (legislaţia şi politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al societăţilor).

Interesul crescut pentru politicile concurenţiale este atribuit mai multor factori, cum sunt:

restricţiile comerciale şi distorsiunile rezultate din practicile firmelor sau din barierele guvernamentale;

creşterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionată nu numai prin liberalizarea comerţului, dar şi prin extinderea investiţiilor străine directe. Astfel,

58 Comunicatul Comisiei “Rolul universităţilor în Europa cunoaşterii”, COM (2003) 58/05.02.2003.59 Comisia Europeană, Statistici asupra ştiinţei şi tehnologiei în Europa, ediţia 2003.

practicile anticoncurenţiale la nivelul firme-lor capătă dimensiuni transfrontaliere în creştere, afectând mai multe ţări şi, adesea, întreaga economie mondială;

diversificarea şi înmulţirea reglementărilor internaţionale la nivel bilateral, regional şi multilateral, pentru protejarea intereselor firme-lor străine care operează pe teritoriul unei ţări;

ca urmare a convergenţei realizate prin dialogul Nord-Sud şi Est-Vest, legea concurenţei reprezintă instrumentul legal adecvat pentru combaterea practicilor anticoncurenţiale ale firmelor, chiar dacă acordul asupra detaliilor este încă departe de a fi realizat.

3.2. Obiectivele şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul concu-renţei

Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către autorităţile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.

Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la o creştere a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive din punct de vedere al preţului şi al calităţii.

Tratatul asupra Uniunii Europene include printre principiile sale şi pe cel conform căruia statele membre trebuie să adopte o politică economică “în concordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.

– Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de activitate: eliminarea acordurilor, care au ca efect diminuarea concurenţei şi abuzurile de

poziţie dominantă (de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între firme concurente);

controlul fuzionărilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice con-centrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei);

Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de “reglementări antitrust”. liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile,

gazele şi electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o politică de liberalizare treptată;

monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de către stat a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu există perspective de reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi considerate compatibile cu obiectivele pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte – întreprinderi mici şi mijlocii sau sprijin regional etc.).

3.3. Politicile anticoncurenţiale

Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-concurenţiale şi care afectează comerţul internaţional:

A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei

Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:

– Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare  Acestea sunt constituite de importatorii sau cumpărătorii interni şi se referă la:

boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori străini. Efectele vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii privind calitatea de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către aceste asociaţii.

"Formele dure" de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor şi alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea ambiguu formulate (în unele jurisdicţii acestea pot fi per-mise dacă importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale).

– Cartelurile de export şi alte aranjamente similare  Cartelurile de export se pot împărţi în două grupe:  Carteluri de export "pure", care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele

externe. Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei celor mai multe ţări, din două motive: - sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei; - sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi. 

Cartelurile de export "mixte", care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării exportatoare, cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe esenţiale sau interdicţii, ca şi cartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd exceptări speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupra exportului.

– Cartelurile internaţionale  Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în două

sau mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţa este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale. 

B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei

Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate de către furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:

Cerinţe exclusive - care împiedică distribuitorii să comercializeze pro-dusele; Vânzări legate - prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci; Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat - care furnizează stimulente financiare

pentru a împiedica distribuirea produselor concurente; Exclusivitatea teritorială - care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor

zone geografice.

C. Abuzul de poziţie dominantă

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale şi verticale se bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între acordurile dintre firme şi "abuzul de poziţie dominantă" sau "monopolizare". Cele din urmă se definesc ca fiind practici ale firmelor dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie dominantă pe piaţă. Aceste practici includ:

afaceri pe bază de exclusivitate; închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală; vânzări legate; controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie; aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze; discriminarea prin preţ; aranjamente contractuale de exclusivitate; simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive; impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.

D. Fuzionările

Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionări: Fuzionările orizontale - comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de

afaceri sau de pe aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea preţurilor, în maniera unui cartel. Fuzionările orizontale care vizează o reducere a cheltuielilor variabile este preferabilă din punct de vedere social. 

Fuzionările verticale - implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi comercializării din cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienţei prin reducerea numărului de tranzacţii şi a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii de producţie şi distribuţie. 

Fuzionările agregate - integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de fuzionări nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii lor pe piaţă. 

4. POLITICA ÎN DOMENIUL ENERGIEI

Monopolurile companiilor energetice au resimţit de-a lungul timpului o presiune crescândă din partea problemelor de mediu şi a intensificării concurenţei, la care s-a adăugat, la sfârşitul anilor ’60, criza petrolului. Toate acestea au ridicat problema asigurării resurselor energetice.

Există o mare diversitate de abordare a politicilor din domeniul energiei între cele 15 state ale Uniunii Europene, de la modelul francez (sistem centralizat) până la cel britanic (sistem liberal) şi cu elemente specifice, ca în Danemarca (preocuparea pentru mediu) sau în Grecia (interconectare dificilă cu sistemul energetic al Uniunii Europene).

4.1. Obiectivele generale ale politicii UE în domeniul energiei

Cele mai importante obiective ale politicii energetice se referă la: Siguranţa alimentării cu energie în condiţii de competitivitate, resurse sigure şi

diverse. Siguranţa priveşte atât importurile de energie şi materii prime, cât şi livrările către consumatori. În perspectivă globală, creşterea populaţiei duce la creşterea necesităţilor vitale de energie.

Sisteme de energie competitive, în condiţiile liberalizării preţurilor, diversificării surselor de alimentare către consumatori şi protecţiei mediului. Sistemele energetice

trebuie să sprijine o economie competitivă şi, în acelaşi timp, să fie competitive în interiorul lor.

Protecţia mediului, referitor la reducerea ploilor acide şi a emisiilor gazelor cu efect de seră, prin introducerea celor mai performante tehnologii. O primă acţiune s-a convenit la Summitul de la Kyoto, privind reducerea cu 8% a emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă.

4.2. Elementele cheie ale politicii în domeniul energiei

Trebuie să avem în vedere: asigurarea resurselor sigure şi diversificate; asigurarea alimentării cu energie la preţuri corespunzătoare; reducerea impactului asupra mediului; utilizarea eficientă a energiei; racordarea la politica de dezvoltare industrială; dimensiunea socială şi de sănătate.

4.3. Programele specifice politicii energetice

Programele specifice domeniului energiei sunt:

a) Programul - Cadru 6 (2002 – 2006). Programul tematic ENERGIE, MEDIU ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ este împărţit în două subprograme:- Energie. Scopul strategic al acestui subprogram este dezvoltarea sistemelor

şi serviciilor de energie durabile pentru Europa: servicii energetice de calitate şi cu costuri scăzute, creşterea siguranţei şi diversităţii furnizării energiei, îmbunătăţirea competitivităţii indus-triale şi reducerea impactului asupra mediului.

- Mediul şi dezvoltarea durabilă. Scopul strategic al acestui subprogram este promovarea ştiinţei şi a tehnologiilor de mediu în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii şi sprijinirii dezvoltării economice, a competitivităţii şi creării de noi locuri de muncă, în condiţiile înde-plinirii obiectivelor privind managementul durabil al resurselor şi al protecţiei mediului.

b) Programul “ENERGIE INTELIGENTĂ PENTRU EUROPA”. Pro-gramul a fost propus în aprilie 2002 pentru perioada 2003 – 2006. Bugetul programului este de 215 milioane euro. Programul va implementa strategia definită în Carta Verde şi se va concentra asupra energiilor regenerabile (programul ALTERNER) şi economia de energie (program SAVE 2002).

c) SAVE II este unicul program al Uniunii Europene dedicat exclusiv promovării eficienţei energetice şi încurajării economiilor de energie în industrie, comerţ şi sectorul domestic prin măsuri de politică, informare, studii şi acţiuni pilot, precum şi prin crearea unor agenţii de management energetic la nivel local şi regional.

d) ALTENER II este programul care promovează sursele regenerabile de energie. Obiectivele specifice acestui program pot fi sistematizate astfel: - implementarea şi completarea măsurilor Comunităţii de dezvoltare a

potenţialului resurselor de energie regenerabilă; - încurajarea armonizării dintre produse şi echipament pe piaţa energiei

regenerabile;

- sprijinirea dezvoltării unei infrastructuri ce va contribui la creşterea încrederii investitorilor, îmbunătăţirea tehnologiilor energetice regenerabile şi creşterea competiţiei în acest sector;

- îmbunătăţirea diseminării informaţiilor şi a coordonării la nivel local, regional, naţional, comunitar şi pe plan internaţional ducând astfel la creşterea încrederii investitorilor şi a pătrunderii pe piaţă;

- creşterea capacităţii operaţionale la producerea de energie din surse regenerabile;

- implementarea strategiei Comunităţii privind sursele regenerabile de energie.

e) SYNERGY este un program de cooperare şi de promovare a politicilor în domeniul energiei condus de Directoratul General pentru Energie şi Transport al Comisiei Europene. Acesta finanţează activităţi de cooperare cu ţările din afara UE în domeniul formulării şi implementării unor politici energetice în beneficiul mutual al tuturor părţilor implicate. Comunitatea s-a implicat în proiecte de cooperare în domeniul energiei ca urmare a crizei petrolului din anii '80 prin "Programul de Cooperare Internaţională în Energie" care s-a transformat apoi în Programul SYNERGY. Acţiunile finanţate se referă la: - informări şi cursuri pe politică energetică; - analize şi prognoze în domeniul energetic; - dialoguri şi schimburi de informaţii pe politică energetică, în special prin

organizarea de conferinţe şi seminarii; - suport pentru cooperarea regională transfrontalieră; - îmbunătăţirea cadrului pentru cooperarea din industria energetică;.

f) GREENLIGHT este un program voluntar unde organizaţii publice sau private, împreună cu Comisia Europeană, încearcă să îmbunătăţească instalaţiile de iluminat existente şi să proiecteze altele noi, utilizând sisteme energetice de iluminat eficiente. GreenLight a fost lansat oficial la 7 februarie 2000 şi se va desfăşura timp de cinci ani (2000-2004). Obiectivele programului GreenLight sunt: - reducerea consumului energetic pentru iluminat în Europa;- reducerea emisiilor poluante şi limitarea efectelor globale;- îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă.

5. POLITICA FISCALĂ

Fiscalitatea este crucială pentru suveranitatea naţională deoarece, în lipsa resurselor financiare, guvernele nu ar putea să-şi conducă politicile. Ea este un instrument de reglare economică care poate fi folosit pentru a influenţa consumul, a încuraja economisirea sau a direcţiona modul în care companiile sunt organizate.

Politica fiscală este esenţială în toate statele membre, iar acţiunile unei ţări pot avea impact nu numai asupra ei, ci şi asupra ţărilor vecine. Ca urmare, în cadrul pieţei unice a Uniunii Europene, statele membre trebuie să lucreze ca o echipă şi nu trebuie să existe căi diferite de abordare a politicii fiscale.

Crearea pieţei interne unice a necesitat punerea în practică a unui sistem de impozitare a consumului cât mai neutru posibil. Atunci când nivelurile taxelor pe exporturi de bunuri de la un stat membru la altul erau mai mari decât sumele plătite efectiv, acestea luau forma subvenţiilor pentru export. Din acest motiv, Comunitatea Europeană a adoptat taxa pe valoare adăugată (TVA), chiar dacă, la început, statele membre puteau să-şi stabilească singure nivelul taxei pe valoarea adăugată.

O dată ce piaţa internă a devenit o realitate, consumatorii au putut în sfârşit să achiziţioneze bunuri din orice stat membru şi să le aducă în propria lor ţară fără a fi nevoiţi să plătească taxe vamale. Însă diferenţele de taxe asupra produselor au condus, în anumite cazuri, la crearea unor confuzii în mediul de afaceri, iar perturbarea procesului de producţie şi distribuţie a avut repercusiuni sociale pe scară largă.

Cu toate că politica fiscală europeană va avea noi priorităţi în viitor, principalele ei preocupări vor rămâne aceleaşi: să se asigure că politica fiscală a unui stat membru nu are un impact negativ asupra altora şi să asigure suveranitatea reală, pentru cetăţenii UE şi reprezentanţii acestora, prin intermediul acţiunilor comune.

Atât crearea pieţei unice, cât şi finalizarea Uniunii Economice şi Monetare au condus, în ultima perioadă, la noi iniţiative comunitare în ceea ce priveşte impozitele şi taxele. Eliminarea restricţiilor privind circulaţia capitalului a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naţionale ar putea fi erodate de competiţia în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către forţa de muncă, cu consecinţe nefaste asupra ocupării forţei de muncă.

5.1. Obiectivele politicii fiscale

Atunci când construieşte politica fiscală, Comunitatea urmăreşte o serie de obiective: Ca prim obiectiv pe termen lung se urmăreşte prevenirea distorsionării

concurenţei în interiorul pieţei unice prin existenţa diferenţelor dintre cotele impozitelor indirecte şi dintre sistemele de impozitare propriu-zise.

În domeniul impozitării directe, unde cadrul legal se prezintă, în general, sub forma acordurilor dintre statele membre, obiectivul principal al Comunităţii este acela de a "elimina ambiguităţile legislative" care permit evaziunea fiscală; un al doilea obiectiv îl constituie evitarea dublei impuneri.

Obiectivul recentelor orientări în direcţia unei politici fiscale a fost prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale, fiind vorba în special de "migrarea" bazelor de impozitare naţionale pe măsură ce firmele îşi părăsesc sediile iniţiale din statele membre în căutarea unui regim fiscal mai favorabil în alte ţări comunitare.

Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Economică şi Monetară dau o nouă dimensiune politicii fiscale prin limitarea strictă a posibilităţii guvernelor de a finanţa cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate şi Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar de peste 3% să constituie depozite nepurtătoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea deficitului. Obiectivul general al Pactului este ca bugetele statelor membre să se menţină într-un anumit echilibru de-a lungul ciclului economic. Din această cauză, statele membre vor trebui să finanţeze orice creştere a cheltuielilor publice prin creşterea impozitelor.

5.2. Tipuri de prelevări obligatorii

Tipurile de prelevări obligatorii au în vedere: impozitele indirecte; impozitele directe; contribuţiile pentru securitatea socială.

– Impozitele indirecte sunt percepute pe producţie şi pe consum şi nu rămân în sarcina celor care le achită (comercianţii). Ele sunt suportate de către consumatorii finali, fiind incluse în preţurile de vânzare ale bunurilor şi serviciilor (exemple: taxa pe valoarea adăugată şi accizele).

Articolul 90 din Tratatul CE interzice orice discriminare în stabilirea nivelurilor impozitelor care, direct sau indirect, ar avantaja produsele naţionale faţă de produsele altor state membre.

Articolul 93 din Tratat urmăreşte armonizarea impozitelor pe cifra de afaceri, a accizelor şi a altor forme de impozite indirecte. TVA a fost prima taxă armonizată în 1977, iar în 1992 a fost supusă unor modificări pentru a întruni cerinţele pieţei unice, împreună cu accizele obligatorii, care au fost, de asemenea, armonizate.

Aceste progrese au fost însoţite de o aliniere parţială a ratelor celor două categorii de impozite indirecte şi de aranjamentele pentru o cooperare mai strânsă între autorităţile naţionale.

– Impozitele directe sunt suportate de către contribuabilul care le plăteşte şi includ impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri a societăţilor comerciale, impozitul pe avere şi majoritatea impozitelor locale (pe clădiri, pe terenuri).

Spre deosebire de impozitele indirecte care afectează libera circulaţie a mărfuri-lor şi serviciilor şi care, în consecinţă, necesită o mai mare armonizare şi coordonare, impozitele directe sunt lăsate la latitudinea statelor membre, în concordanţă cu principiul subsidiarităţii.

Situaţia diferă, însă, acolo unde impozitarea directă are impact asupra celor patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului) şi asupra dreptului de stabilire al cetăţenilor europeni sau al companiilor în diferite state membre. Legea naţională privind fiscalitatea trebuie să respecte aceste libertăţi fundamentale.

În domeniul impozitării directe, Curtea de Justiţie a fost chemată să vegheze la aplicarea articolelor Tratatului CE cu privire la libera circulaţie a muncitorilor (articolul 39), la dreptul de stabilire a indivizilor într-o ţară membră a Comunităţii Europene (articolul 43) şi la libertatea de a furniza servicii (articolul 49).

– Contribuţiile pentru securitatea socială sunt prelevări obligatorii percepute de către organizaţiile care se ocupă de securitatea socială pentru a garanta celor asiguraţi un venit în caz de apariţie a unor riscuri (boală, accident de muncă, invaliditate, ajutor de şomaj, bătrâneţe). Aceste contribuţii sunt plătite de către salariaţi, dar şi de către angajatori.

Impozitele şi contribuţiile privind securitatea socială sunt esenţiale pentru modul de organizare a economiilor europene.

Diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte volumul global al impozitelor şi al contribuţiilor privind securitatea socială sunt date de modul în care majoritatea cheltuielilor

privind educaţia, pensiile şi sănătatea sunt finanţate: fie de către sectorul public, fie de către sectorul privat.

Acestea reprezintă cea mai mare cotizaţie în termeni valorici (mai mult de 1.000 bilioane de euro în 2002), în procente însemnând aproximativ 15% din PIB-ul european.

Trebuie spus că, în ceea ce priveşte aceste cotizaţii, nu există planuri de armonizare a legislaţiei. Contribuţiile pentru securitatea socială nu fac parte din sistemul fiscal, chiar dacă ele reprezintă cotizaţii obligatorii conform legislaţiei naţionale. Totuşi, Comunitatea Europeană a avut în vedere coordonarea sistemelor naţionale de impozitare (Regulamentul nr. 140/71) pentru a se asigura că angajaţii şi patronii nu plătesc de mai multe ori contribuţiile sociale în mişcarea lor în spaţiul european.

6. POLITICA INDUSTRIALĂ

6.1. Concepte de bază privind politica industrială

În general, conceptul de politică industrială se referă la intervenţiile guvernului (statului) pentru corectarea abaterilor de la mecanismele de piaţă.

Obiectivele acestei politici pot fi: fie economice: promovarea competitivităţii prin ajustări structurale; fie politice: protecţia sau promovarea unor industrii; fie sociale: lupta împotriva şomajului şi redistribuirea veniturilor.

Există două clasificări importante ale politicii industriale:a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele

industriei, fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, în timp ce politicile negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe piaţă, cum ar fi interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare şi netarifare);

b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale vizează toate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi concurenţei, promovarea IMM-urilor, înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale vizează anumite sectoare (cum sunt: industria oţelului, textilele, construcţiile de nave) având ca scop protecţia şi restructurarea acestora.

A. Obiectivele politicii industriale

Politica industrială a Comunităţii are drept scop crearea unei societăţi avan-sate şi performante, cu întreprinderi industriale care să opereze eficient pe piaţa internă şi pe pieţele deschise concurenţei internaţionale.

Obiectivele politicii industriale sunt: sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile; îndepărtarea obstacolelor din calea schimbărilor structurale; creşterea flexibilităţii producătorilor; promovarea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare; încurajarea asumării riscurilor; diseminarea informaţiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.

B. Principiile politicii industriale

Principiile, care reies din prevederile legislaţiei secundare şi din acţiunile instituţiilor comunitare, sunt următoarele:

a) acceptarea limitată a principiului intervenţiei;b) coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;c) interdependenţa cu alte politici;d) competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă, a UE.

C. Instituţiile cu atribuţii în domeniul politicii industriale

Actorii politicii industriale sunt: Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social.

D. Instrumentele politicii industriale

Politica industrială a Comunităţii Europene a evoluat în timp de la politica verticală sau sectorială, care a vizat sectoarele aflate în criză, urmărind schimbarea structurilor industriale şi folosind ca instrumente principale protecţia comercială, ajutoarele de stat, stimulentele fiscale, cartelurile de criză, la politica orizontală, care vizează toate sectoarele şi care urmăreşte creşterea competitivităţii producătorilor comunitari, folosind ca instrumente principale politica în domeniul concurenţei, politica de cercetare, politica în domeniul energiei, politica de mediu, politica de dezvoltare regională, politica privind ocuparea forţei de muncă şi politica socială, politica privind protecţia consumatorului, politica întreprinderilor.

Totuşi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele "high-tech" sau cele de interes strategic, s-au bucurat de sprijin şi din partea autorităţilor comunitare.

6.2. Principalele acţiuni ale politicii industriale

Obiectivul principal al politicii industriale este să asigure competitivitatea industriei comunitare.

Promovarea competitivităţii industriale este un proces multisectorial şi multiform. Acţiunile de politică industrială vizează în egală măsură:

piaţa unică a produselor industriale; promovarea standardizării şi a comerţului electronic; dezvoltarea unor acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriale; pregătirea pentru a face faţă provocărilor generate de extinderea Uniunii Europene; adaptarea la celelalte politici sectoriale.

A. Piaţa unică a produselor industriale

Realizarea liberei circulaţii a produselor industriale necesită acţiuni îndreptate în mai multe direcţii:

Desăvârşirea pieţei unice. Deşi marea majoritate a măsurilor de armonizare au fost deja adoptate şi aplicate, mai există o serie de neregularităţi în cadrul mecanismelor funcţionale ale pieţei unice, care derivă în special din noile transformări ale mediului global.

Îmbunătăţirea instrumentelor pieţei unice. Pentru aceasta trebuie între-prinse acţiuni în vederea evaluării instrumentelor existente şi, acolo unde este cazul, în vederea simplificării şi îmbunătăţirii lor. Acest proces a condus la o revizuire a măsurilor, inclusiv a directivelor cu privire la construcţii, compatibilitate, electromagnetică şi principalele reglementări din domeniul industriei chimice.

Managementul pieţei unice. Pentru asigurarea unei pieţe unice autentice, eforturile trebuie să vizeze:

- monitorizarea reglementărilor tehnice naţionale;- urmărirea transpunerii de către ţările membre a acquis-ului comunitar;- sancţionarea încălcării reglementărilor comunitare şi aducerea lor în faţa Curţii

Europene de Justiţie;- elaborarea şi actualizarea directivelor comunitare.

B. Standardizarea şi comerţul electronic

Standardizarea. Organismele UE răspund de definirea şi implementarea unei politici comunitare coerente şi funcţionale în domeniul standardizării, în concordanţă cu tendinţele internaţionale. În acest sens, se promovează o abordare deschisă a standardizării, bazată pe consens, care porneşte de la experienţă, know-how şi mecanismele pieţei.

Extinderea folosirii tehnologiilor informaţiei. Dacă tehnologiile informaţiei sunt folosite în conformitate cu cele mai adecvate practici în domeniu, acestea pot oferi companiilor instrumente eficace pentru flexibilitate şi adaptabilitate. Acesta se realizează prin acţiuni de informare, seminarii, pregătirea cadrelor şi prin parteneriate între organismele comunitare şi cercurile de afaceri.

Promovarea comerţului electronic. DG Enterprise este organizaţia responsabilă cu elaborarea şi implementarea politicilor referitoare la aspectele industriale ale comerţului electronic, care reprezintă un instrument esenţial de stimulare a competitivităţii. Acţiunile în acest domeniu includ măsuri de conştientizare, de reglementare, promovare şi standardizare, încredere şi siguranţă, precum şi dezvoltarea unor reţele globale de distribuţie.

SDA (Schimbul de Date între Administraţii). Programul are ca scop conturarea unor reţele telematice între administraţiile naţionale şi instituţiile comunitare.

C. Măsuri directe în sprijinul competitivităţii industriale

Organismele comunitare specializate acţionează permanent pentru asigura-rea informaţiilor necesare cu privire la diferitele politici sectoriale şi urmărirea aplicării mecanismelor prevăzute de tratate. Acest proces presupune:

asigurarea informaţiilor referitoare la politica în domeniul concurenţei şi analiza permanentă a determinanţilor acesteia;

elaborarea şi publicarea anuală a unor rapoarte cu privire la acest proces; evaluarea valenţelor şi limitelor unor factori care influenţează competitivitatea; acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriei europene; crearea unor parteneriate cu actori economici din sectorul industrial.

D. Pregătirea extinderii Uniunii Europene

Procesul de extindere a Uniunii Europene prin aderarea unui număr mare de ţări din Centrul şi Estul Europei având un nivel de dezvoltare economică semnificativ sub media comunitară reprezintă o reală provocare pentru instituţiile comunitare, atât prin prisma costurilor anticipate, cât şi a ostilităţii unor grupuri de interese îngrijorate de concurenţa sectoarelor economice din aceste ţări. Procesul de extindere ridică următoarele probleme:

a) Evaluarea competitivităţii industriilor din ţările Europei Centrale şi de Est. Comisia Europeană a contribuit la evaluarea competitivităţii industriilor din ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi la elaborarea rapoartelor periodice cu privire la ţările candidate.

b) Sprijinirea iniţiativelor sectorului privat. Fiind o sarcină necesară pe parcursul fazei de pre-aderare, Comisia Europeană a elaborat un Program de Sprijinire a Întreprinderilor, finanţat prin PHARE, urmând crearea unui forum în cadrul căruia industriile din actualele

state membre şi ţările candidate să monitorizeze împreună procesul de pregătire pentru extindere.

c) Asigurarea de informaţii pentru strategiile de aderare. Comisia Europeană a jucat un rol major în pregătirea celor 12 ţări candidate pentru aderarea la UE. Implementarea acquis-ului comunitar în domeniul liberei circulaţii a bunurilor este o condiţie esenţială a aderării. A fost facilitat accesul la piaţa unică prin aşa-numitele PECE (Protocoale pentru Evaluarea Conformităţii Europene), s-a monitorizat progresul înregistrat în implementarea conceptelor politicii UE în domeniul competitivităţii industriale şi s-au făcut recomandări de asistenţă tehnică.

7. POLITICA PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

7.1. Principiile politicii de mediu

Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de Acţiune pentru Mediu. Acestea se referă la:

principiul prevenirii poluării, devenit principiu de bază în cel de-al patrulea program de acţiune;

în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în vedere impactul realizării acestuia asupra mediului, încă din faza iniţială;

exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul ecosistemelor, trebuie redusă;

informaţiile ştiinţifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea îmbunătăţirii deciziilor care trebuie adoptate în legătură cu acţiunile;

principiul "poluatorul plăteşte", care presupune acoperirea costurilor legate de prevenirea şi remedierea daunelor aduse mediului de către poluator;

activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să cauzeze deteriorări ale mediului în alt stat;

politicile de mediu din statele membre trebuie să ţină cont de inte-resele ţărilor în curs de dezvoltare;

prin intermediul organizaţiilor internaţionale, Comisia Europeană şi sta-tele membre trebuie să iniţieze acţiuni de promovare a problemelor legate de protecţia mediului cu efecte globale;

responsabilitatea privind protecţia mediului revine fiecăruia dintre noi, de aceea educaţia ecologică este esenţială;

principiul subsidiarităţii: măsurile de protecţia mediului trebuie adoptate la nivelul cel mai adecvat, ţinând cont de tipul de poluare, de acţiunile necesare şi de zona geografică ce trebuie protejată;

programele naţionale de protecţia mediului trebuie armonizate cu pro-gramul Comisiei Europene, având la bază un concept comun dezvoltat pe termen lung.

7.2. Obiectivele politicii de mediu

Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:

Conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui. Protecţia sănătăţii umane. Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.

Promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau globale.

Protecţia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni ale Comunităţii. Acest obiectiv se bazează pe principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii acţiunii preventive, a combaterii sursei care provoacă deteriorarea mediului şi a obligaţiei celui responsabil să plătească. Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea altor politici comunitare.

Un mai bun acces la informaţiile despre starea mediului oferit populaţiei. Cu cât publicul este mai bine informat despre starea mediu-lui, cu atât el poate să-şi asume mai bine rolul său în ceea ce priveşte co-responsabilitatea în crearea politicii de mediu europene.  Directiva cu privire la accesul la informaţia despre mediu prevede că autorităţile din cadrul statelor membre trebuie să furnizeze anumite date despre starea mediului tuturor cetăţenilor lor, la cerere.  

Minimizarea diferenţelor dintre standardele legate de mediu ale statelor membre luate individual. Un înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât de uniform posibil - iată ţelul pentru a întruni cerinţele pentru o dezvoltare durabilă şi conştientă de mediu. 

Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune că:- există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansată (sectorul

industrial), dar şi sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultură, turism);- pentru a îmbunătăţi performanţele în procesul de integrare trebuie să se prezinte

obiective şi măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, să se includă componente europene, naţionale şi locale, să se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de integrare, precum şi indicatori de evaluare a eficienţei acestui proces;

- trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.

7.3. Instrumentele utilizate de către Uniunea Europeană în vederea im-plementării politicii de mediu

A. Instrumentele legislative

Comunitatea elaborează regulamente şi directive în conformitate cu pro-gramele de acţiune pentru mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.

– Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt adresate tuturor subiecţilor din cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru fiecare cetăţean al unuia dintre statele membre. De exemplu, interdicţia de a trimite deşeurile în anumite ţări în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul transportului de deşeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege sau o ordonanţă naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este permisă.

– Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate, menţionează obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporţia implementării lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerinţele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislaţie se integrează în sistemul legal naţional rămâne şi el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului impun valori limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi poluanţi, dar lasă în seama statelor membre alegerea măsurilor ce se

impun (de exemplu, cerinţe de mediu mai stricte pentru agenţii industriali deja existenţi) pentru a rămâne sub limita valorilor specificate. 

Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiţii climatice, la atitudinea populaţiei, la respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv, directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europeană decât regulamentele. 

B. Instrumentele financiare

– Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul LIFE (L`Instrument Financier pur l`Environement).

Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea şi implementarea politicii şi legislaţiei de mediu a Comunităţii. 

LIFE sprijină proiectele de protecţie a mediului în statele membre şi candidate la UE. Programul are două componente:

LIFE NATURA – implementarea măsurilor de conservare pentru protecţia naturii; LIFE MEDIU – sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente şi transferabile

în alte zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea deşeurilor, planificarea utilizării terenurilor, tehnologii nepoluante etc.

Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:  proiectelor inovatoare şi acţiunilor pe scară demonstrativă, promovând dezvoltarea

susţinută în domeniul activităţii industriale; proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul

autorităţilor locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca şi în planificarea utilizării terenurilor, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a mediului;

proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii şi legislaţiei de mediu ale Comunităţii, în special:- protecţia şi utilizarea raţională a zonelor de coastă;- reducerea deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase;- prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor;- măsuri împotriva poluării şi acidificării aerului, ca şi împotriva acidizării

ozonului din troposferă.Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice înregistrate în UE şi

în anumite ţări candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia şi Slovacia).

LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane euro, din care 47% pentru componenta NATURA şi 47% pentru componenta MEDIU.

– Programul ISPA finanţează proiecte mari de infrastructură în sectorul protecţiei mediului şi al transporturilor. În ceea ce priveşte protecţia mediului, obiectivul ISPA este să sprijine ţările beneficiare în alinierea standardelor UE din domeniul protecţiei mediului. Din acest punct de vedere, ISPA se concentrează asupra aplicării directivelor de protecţie a mediului care necesită mari costuri de implementare. Acestea se referă la următoarele domenii:

furnizarea apei potabile; tratarea apelor uzate; gestionarea deşeurilor solide şi a deşeurilor periculoase; poluarea aerului.

Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii cetăţenilor şi are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale şi economice a ţărilor beneficiare.

7.4. Politicile de mediu pe domenii specifice

Controlul poluării aerului (evaluarea calităţii pentru anumite produse, cum ar fi combustibilii; standarde ale calităţii aerului; controlul nivelu-lui maxim admis de emisii în cazul centralelor industriale).

Chimicale, accidente industriale şi biotehnologie. Poluarea fonică (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonică de către

vehicule şi maşini industriale). Conservarea naturii (conservarea faunei şi florei, ca şi menţinerea varietăţii lor). Politica deşeurilor (incinerarea deşeurilor; transporturile de deşeuri; deversarea;

deşeurile provenite din ambalaje; bateriile folosite). Politica privind protecţia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau

interdicţia deversării anumitor substanţe în apă). Politica cu privire la controlul poluării industriale (managementul de mediu şi

schemele de verificare; reducerea poluării).

8. POLITICA MONETARĂ

8.1. Uniunea Economică şi Monetară

Tratatul asupra Uniunii Economice şi Monetare a fost semnat la Maastricht în februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul prevedea 3 etape:

Etapa 1: Coordonarea şi liberalizarea financiară (1.07.1990 – 31.12.1993). Ea prevedea: - liberalizarea completă a mişcării de capital; - creşterea resurselor destinate corectării dezechilibrelor dintre regiunile europene

(fondurile structurale);- convergenţa economică în ceea ce priveşte supravegherea multilaterală a

politicilor economice ale statelor membre;- punerea la punct, în mod progresiv, a unei coordonări a politicilor monetare.

Etapa 2: Crearea unor noi structuri (1.01.1994 – 31.12.1998). Ea presupunea: - crearea unui Institut Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, ca precursor

al Băncii Centrale Europene (BCE), alcătuit din guvernatorii Băncilor Centrale Naţionale;

- independenţa Băncilor Centrale Naţionale;- reglementări privind interdicţia unor deficite bugetare excesive;- coordonarea politicii monetare.

Etapa 3: Transferul responsabilităţilor (1.01.1999 – 1.01.2002). Ea prevedea:- existenţa unei politici monetare unice în zona Euro;- fixarea ratelor de schimb între ţările participante;- instituirea monedei unice.

Tratatul de la Maastricht prevedea crearea Uniunii Monetare cel mai târziu la începutul anului 1999, de către statele care îndeplineau următoarele patru criterii de convergenţă:

Stabilitatea preţurilor. Statele membre trebuiau să demonstreze că în cursul ultimului an care preceda trecerea la cea de a treia fază rata inflaţiei nu depăşea cu mai mult de 1,5% media celor trei state ale UE care aveau cea mai scăzută rată a inflaţiei.

Finanţele publice. Statele membre trebuiau să demonstreze că deficitul lor nu depăşea 3% din PIB, iar datoria publică nu depăşea 60% din PIB.

Stabilitatea cursurilor de schimb. Statele membre trebuiau să respecte marjele normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismele de schimb ale Sistemului Monetar pe o perioadă de cel puţin doi ani.

Rata dobânzii. Aceasta nu trebuia să varieze mai mult de 2% faţă de media ratelor celor trei state cu cele mai mici rate ale dobânzii.

A. Caracteristicile Uniunii Economice şi Monetare

Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este concretizarea politicii monetare în cadrul pieţei unice.

UEM se referă la zona din cadrul pieţei unice a Uniunii Europene unde circulă o monedă unică şi unde populaţia, bunurile, serviciile şi capitalul circulă fără restricţii.

Deoarece comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene atinge 60% din volumul total al comerţului acestora, UEM este elementul complementar firesc pentru piaţa unică. Ea constituie o necesitate economică.

Introducerea monedei euro a condus la dispariţia costurilor ridicate ale tranzacţiilor determinate de conversia valutară şi nesiguranţa legată de instabilitatea ratelor de referinţă. O piaţă unică mai eficientă contribuie la impulsionarea creşterii economice şi a angajării de personal, în timp ce moneda euro contribuie la consolidarea stabilităţii monetare internaţionale. Uşurinţa comparării preţurilor în euro conduce la o competitivitate crescută a companiilor şi la stabilitatea livrării, în unele cazuri conducând la reducerea preţurilor la consumatori.

B. Obiectivele Uniunii Economice şi Monetare

Obiectivele UEM sunt:

preţuri stabile; finanţe publice puternice; dezvoltare economică; creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

UEM se bazează pe ideea că preţurile stabile, alături de finanţe publice puternice, constituie cea mai bună bază pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă.

– Stabilitatea preţurilor se asigură prin echilibrul realizat între politica monetară a Băncii Centrale Europene şi politicile bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a făcut din această stabilitate obiectivul principal al BCE. În decembrie 1998, BCE indica faptul că acest obiectiv va fi atins atâta timp cât fluctuaţia preţurilor este mai mică de 2%.

Acţiunile de politică monetară referitoare la stabilitatea preţurilor au în vedere creşterea sau diminuarea ratei dobânzii pe termen scurt. În plus, politicile BCE vizează susţinerea obiectivelor economice de mare importanţă pentru UE, precum creşterea economică şi crearea de locuri de muncă, cu condiţia ca acestea să nu afecteze stabilitatea preţurilor.

– Întărirea finanţelor publice este impusă de Tratat, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt reglementate prin Pactul de Stabilitate şi de Creştere Economică.

Deficitele bugetare scăzute contribuie la menţinerea unei rate a dobânzii pe termen scurt puţin ridicate şi favorizează menţinerea ratei dobânzii pe termen lung la cel mai scăzut nivel posibil, fapt ce avantajează investiţiile.

Disciplina bugetară reduce volumul datoriei publice şi disponibilizează bani publici pentru punerea în practică a politicilor pe termen lung în direcţia susţinerii creşterii economice şi a creării de locuri de muncă.

C. Mijloacele de realizare a obiectivelor UEM

Aceste mijloace au în vedere:

supravegherea şi coordonarea riguroasă; acţiunile preventive; tehnicile de schimbare a opiniei.

– Acţiunea de supraveghere şi coordonare este necesară pentru a urmări în ce măsură politicile economice ale statelor membre susţin obiectivele comune în materie de preţuri şi de buget, precum şi în vederea preîntâmpinării disfuncţionalităţilor UEM.

Procedura începe în fiecare an cu orientările generale ale politicii economice, adoptate în fiecare vară de ECOFIN după aprobarea lor de către Consiliul European. Acestea indică priorităţile politicii macroeconomice a statelor membre, mai ales ale politicilor ce afectează pieţele forţei de muncă, bunurilor şi serviciilor.

– Acţiunile preventive sunt necesare pentru ca economiile naţionale să continue politicile axate pe obiectivele creşterii economice şi stabilităţii. Spre sfârşitul anului, statele membre ale zonei Euro îşi prezintă programul de stabilitate, iar ţările în curs de aderare “programele de convergenţă”. Statele membre trebuie să prezinte planuri în care să explice cum intenţionează să atingă bugete echilibrate sau excedentare, astfel încât să aibă o marjă de acţiune în cazul unei descreşteri economice, fără a depăşi plafonul de 3% deficit în raport cu PIB-ul înscris în Pactul de Stabilitate şi de Creştere Economică. Comisia avizează fiecare program, ceea ce constituie baza de verificare şi recomandări ale ECOFIN către statele membre.

– Tehnica schimbării de opinie face parte din procedura de supraveghere a statelor membre astfel încât deficitele lor bugetare să nu depăşească plafonul de 3% din PIB. Dacă se constată că o ţară s-a detaşat semnificativ de obiectivele fixate, Comisia alcătuieşte un raport către Consiliu, care poate recomanda statului respectiv adoptarea măsurilor corective necesare. Un stat membru poate fi sancţionat dacă după 6 luni nu şi-a îndeplinit angajamentele de disciplină bugetară. Sancţiunile, la început sub forma unui depozit nepurtător de dobândă, pot fi evitate în circumstanţe excepţionale, precum recesiunea sau catastrofele naturale.

8.2. Moneda EURO

Euro60 este denumirea monedei unice a statelor membre participante la zona Euro.

60 Codul pentru euro este "EUR", iar simbolul €. Acest simbol seamănă cu litera E tăiată însă de două linii paralele orizontale. Sursa de inspiraţie a constituit-o litera grecească epsilon, făcându-se astfel referire la leagănul civilizaţiei europene şi, totodată, la prima literă a cuvântului "Europa". Liniile paralele sugerează stabilitatea monedei euro.

Începând cu 1 ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor respective au devenit subdiviziuni ale euro.

Rolul zonei Euro Putem spune că, o dată cu introducerea euro, a apărut o nouă putere economică.

Cu cei aproximativ 300 de milioane de consumatori, zona Euro a devenit cea mai mare piaţă de desfacere din lume, înaintea Statelor Unite ale Americii (270 milioane de consumatori) şi Japoniei (127 milioane de consumatori).

Rolul important al zonei Euro rezultă şi din faptul că, în această zonă, puterea de cumpărare este ridicată, ea fiind depăşită doar de Statele Unite. Astfel, 15% din valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor realizate la nivel mondial provin din zona Euro, Statele Unite contribuind cu 20% la realizarea PIB-ului mondial, iar Japonia cu 7,7%. În aceste condiţii, zona Euro a devenit a doua regiune economică a lumii.

Se preconizează, de asemenea, că zona Euro va deveni cel mai mare producător mondial şi va deţine cea mai ridicată pondere în comerţul mondial.

9. POLITICA PRIVIND DEZVOLTAREA REGIONALĂ

9.1. Definirea şi necesitatea politicii de dezvoltare regională

Politicile regionale reprezintă instrumente specifice, operaţionale, de realizare a obiectivelor strategice, respectiv modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie a statului în serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale.

Cele trei mari imperative ale politicilor regionale sunt: realizarea unei distribuţii echilibrate a veniturilor şi a condiţiilor de viaţă pe plan

regional; diminuarea, în anumite limite, a şomajului pe regiuni; micşorarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării.

Transpunerea în practica economico-socială a politicii regionale se realizează cu ajutorul planificării regionale, care conduce la activarea instrumentelor politicii regionale şi la organizarea obiectivelor şi mijloacelor acesteia pe o perioadă determinată în viitor.

Planificarea regională este definită prin cele două componente principale ale sale şi anume:

componenta economico-socială care se referă la măsurile de ordin economic şi social menite să asigure o dezvoltare regională echilibrată prin atenuarea disparităţilor existente în interiorul fiecărei regiuni şi între regiuni la nivel naţional;

componenta fizică care vizează problemele amplasării în teritoriu a edificiilor economice şi social-culturale.

La 1 ianuarie 2002 are loc înlocuirea monedelor naţionale a 12 state cu moneda euro. Lansarea monedei unice a fost apreciată ca cea mai importantă revoluţie monetară din istorie.

Concretizarea activităţii de planificare regională se regăseşte în planurile/programele de dezvoltare regională sub aspect economico-social la nivel naţional şi la nivel regional.

Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte la nivelul ţărilor membre, dar şi al Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o dezvoltă la nivel comunitar.

Comunitatea Europeană consideră că politica regională trebuie să se realizeze la nivel european din patru considerente:

în primul rând, Uniunea Europeană consideră că eficienţa politicilor regionale ale statelor membre poate fi îmbunătăţită, prin concentra-rea fondurilor disponibile acolo unde acestea sunt necesare, adică la nivelul celor mai defavorizate regiuni ale Europei;

în al doilea rând, Uniunea Europeană îndeplineşte şi un rol de coordonare (aceasta poate coordona politicile regionale ale statelor membre pentru a preveni concurenţa "exterioară" excesivă între ţările europene în privinţa investiţiilor străine, destinate proiectelor de dezvoltare. De asemenea, este necesară şi o coordonare a politicilor proprii în domeniu ale Uniunii);

în al treilea rând, este utilizat argumentul "interesului comun" pentru asigurarea unităţii sociale în interiorul Uniunii, considerându-se inacceptabilă existenţa unor dezechilibre majore, în ceea ce priveşte nivelul şomajului sau al veniturilor;

în al patrulea rând, cea mai importantă justificare pentru o politică regională unitară la nivelul Uniunii Europene este "argumentul dinamic", care afirmă că dezechilibrele regionale pot constitui o barieră majoră în calea adâncirii integrării.

9.2. Obiectivele şi principiile politicii de dezvoltare regională

A. Obiectivele politicii de dezvoltare regională

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele: promovarea progresului economic şi social într-un mod echilibrat şi posibil de

realizat prin întărirea coeziunii economice şi sociale; dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu întârzieri în dezvoltare; reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial; dezvoltarea zonelor rurale. Acest obiectiv îşi propune să redistribuie forţa de

muncă din agricultura clasică spre îndeletniciri specifice zone-lor rurale (agroturismul, microindustria artizanală);

dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a populaţiei extrem de redusă (sub 8 locuitori/km). Acest obiectiv a fost introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice (Suedia şi Finlanda) care se confruntau cu o astfel de problemă;

solidaritatea între regiunile prospere şi cele mai puţin prospere din zonele aflate în declin;

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate;

preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre.

B. Principiile de bază ale politicii de dezvoltare regională

Importanţa problemelor legate de situaţiile de decalaj, complexitatea procesului de controlare a politicilor adoptate, precum şi volumul de resurse aflate în exploatare fac necesară stabilirea unor principii de bază pe care să se sprijine politica regională a UE. Aceste principii sunt următoarele:

Concentrarea efortului financiar asupra celor mai grave probleme. Parteneriatul sau cooperarea între Comisie, statele membre şi alte autorităţi sau

organisme, inclusiv parteneri economici şi sociali. Planificarea - programarea acţiunilor pe o perioadă de trei sau şase ani. Cofinanţarea - contribuţia financiară a diferiţilor actori implicaţi în realizarea

programelor şi proiectelor de dezvoltare regională. Sprijinul comunitar – supliment pentru cheltuielile structurale ale statelor

membre. Aceasta înseamnă că acest tip de cheltuială trebuie menţinută de fiecare stat cel puţin la nivelul înregistrat în perioada anterioară programată.

9.3. Tipuri de politici de dezvoltare regională

Experienţele din ultimele două decenii pun în evidenţă existenţa următoarelor tipuri de politici de dezvoltare regionale şi locale:

politici iniţiate la nivel central; politici ce susţin dezvoltarea întreprinderilor private; politici iniţiate la nivel local sau regional.– Politicile de dezvoltare regională şi locală iniţiate la nivel central au fost practicate

într-un climat economic stabil, după cel de-al doilea război mondial, şi constau în redistribuirea centralizată a resurselor. Totuşi, aceste politici nu au condus la rezultate satisfăcătoare mult timp, având în vedere limitele acestora:

repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor; turbulenţa climatului economic din anii '70 (cele două creşteri ale preţului

petrolului) a transformat activitatea de susţinere a iniţiativei industriale şi locale, a inovaţiei şi antreprenoriatului într-o activitate viitoare de stopare a acestora, rigidizând piaţa, inclusiv piaţa forţei de muncă;

regiunile cele mai slabe, caracterizate de structuri organizaţionale şi tehnologice clasice nu se puteau dezvolta prin politici centralizate de alocare a resurselor, care erau neadecvate problemelor regionale.

– Politica dezvoltării regionale şi locale ce susţine dezvoltarea între-prinderilor private, a fost practicată cu succes la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, şi se baza pe funcţionarea mecanismelor pieţei. Dezvoltarea regională şi locală văzută prin practicarea acestor politici permitea întreprinzătorului să se poziţioneze în mediul economic, social, politic, regional şi local să introducă inovaţia, să îşi asume riscul şi să se adapteze cu mai multă uşurinţă circumstanţelor.

– Politicile dezvoltate la nivel regional sau local sunt practicate în economiile regionale şi locale slabe din punct de vedere structural, fără rezultate în urma practicării celor două tipuri de politici discutate anterior. În acest caz, apare evidenţiat rolul comunităţii locale în stimularea iniţiativelor de dezvoltare locală şi regională şi atragerea resurselor exogene acestora.

Astfel, individualizarea politicilor de dezvoltare regională permite dezvoltarea armonioasă a acestora prin adoptarea politicilor de dezvoltare ce aplică principiul avantajului local, al complementarităţii dintre zonele urbane şi cele rurale.

9.4. Caracteristicile politicii de dezvoltare regională

– “Politica regională europeană este înainte de toate o politică de solidaritate”,

afirma Michel Barnier, comisar european responsabil cu politica regională. Uniunea Europeană contribuie la:

dezvoltarea regiunilor aflate în întârziere sub aspect economic, faţă de media europeană de dezvoltare economică;

reconversia zonelor industriale aflate în dificultate; diversificarea activităţilor zonelor agricole aflate în declin; regenerarea cartierelor oraşelor depopulate.

– Politica regională europeană este o adevărată politică bazată pe solidaritate financiară. Ea permite transferul a mai mult de 35% din bugetul Uniunii, alimentat în mare parte de către statele membre cele mai bogate, spre regiunile defavorizate. Este un demers care favorizează nu numai ţările cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în raport cu media UE, ci şi ţările mari contribuabile la bugetul comunitar, ale căror întreprinderi profită de importante posibilităţi de investiţii şi de transfer de know-how economic şi tehnologic, mai ales spre regiunile în care activităţile economice stagnează. Datorită politicii regionale, ansamblul regiunilor participă la îmbunătăţirea competitivităţii Uniunii.

– Politica regională este o politică cu adresabilitate şi rezultate con-crete. Iată câteva exemple de acţiuni ale politicii regionale europene:

Politica regională a contribuit la ajutorarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, la creşterea standardului de viaţă, atât la nivelul statelor, cât şi al regiunilor lor.

Datorită acestei politici, au fost construite şi modernizate autostrăzi, trenuri de mare viteză, aeroporturi pentru a lega regiunile periferice de marii poli de dezvoltare economică.

În regiunile îndepărtate au fost înfiinţate întreprinderi mici şi mijlocii. Situaţia mediului înconjurător s-a ameliorat în vechile centre ale industriei grele. Informatizarea a pătruns în spaţiul rural. În zonele periferice s-au dezvoltat servicii de educaţie şi de petrecere a timpului liber.

10. POLITICA SOCIALĂ

10.1. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale

A. Asigurarea locurilor de muncă- prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;- Fondul Social European.

B. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoareC. Implementarea libertăţii de mişcare

- recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu;- securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;- Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă.

D. Promovarea învăţământului şi pregătirii- programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;

- programul de pregătire SOCRATES.A. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei

- directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată;- directiva privind tratamentul nediferenţiat;- tratamentul nediferenţiat în domeniul social;- concediu de maternitate/paternitate;- povara dovezii.

E. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă- organizarea timpului de lucru;- documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la

locul de muncă;- drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă;- protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor;- directiva privind excesul de personal;- Consiliul European al Muncii;- integrarea lucrătorilor;- slujbele fără normă întreagă;- siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.

F. Promovarea sistemului de protecţie socialăG. Integrarea socială

A. Asigurarea locurilor de muncă

– Mai întâi de toate, există o piaţă a muncii. Începând cu Carta Albă a Competitivităţii, Creşterii şi Ocupării Forţei de Muncă, continuând cu deciziile Consiliului European de la Essen (1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu Summitul special asupra locurilor de muncă de la Luxemburg (noiembrie 1997), problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene. Astfel, statele membre s-au angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea combaterii şomajului. 

– Cu ocazia Summitului de la Amsterdam din iunie 1997, şefii de state şi de guverne au căzut de acord în privinţa intrării în vigoare a unui nou Titlu privind locurile de muncă în Tratatul de la Amsterdam şi au convocat un Consiliu European extraordinar pe problema locurilor de muncă.

– La Summitul dedicat locurilor de muncă (noiembrie 1997), care a fost şi primul Summit dedicat exclusiv problemei şomajului, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind politica locurilor de muncă pentru 1998.

Ele se bazează pe cele patru elemente - disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea şanselor şi au fost oficial adoptate de către Consiliul pentru muncă şi probleme sociale în decembrie 1997. 

a) Disponibilitatea pentru angajare. Acesta se referă la calităţile celor care caută de lucru. Pregătirea, postpregătirea şi perfecţionarea profesională sunt mijloacele prin care guvernanţii se pot asigura că cei care caută o slujbă au calităţile şi experienţa cerute de piaţa forţei de muncă. Principalele obiective sunt:

tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă de practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;

şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj;

cel puţin unul din cinci şomeri ar trebui să aibă posibilitatea să urmeze cursuri de perfecţionare profesională sau de specializare;

numărul celor care renunţă la şcoală trebuie redus şi ar trebui îmbunătăţit sistemul şcolilor profesionale sau creat unul nou.

Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile patronale şi sindicale ajung la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de pregătire, a posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor posibilităţi de acumulare a calităţilor profesionale.

b) Antreprenoriatul. Pentru a se asigura crearea de noi locuri de muncă este important să se uşureze situaţia companiilor. Aşadar, intenţia statelor membre ale Uniunii este de a se simplifica procedura înfiinţării de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor să-şi deschidă propria afacere prin:

identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii şi adoptarea măsurilor necesare remedierii acestora;

reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare, mai ales în privinţa slujbelor prost plătite;

stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului, mai ales în domeniul voluntariatului.

c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Ei se confruntă cu noile tehnologii, precum şi cu schimbarea condiţiilor pieţei. Procesul de adaptare ar trebui să fie facilitat de:

dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne şi flexibile în colaborare cu partenerii sociali;

analizarea formelor de angajare – extrem de diverse – care ar putea necesita noi tipuri de contracte de angajare;

introducerea, acolo unde este nevoie, a stimulentelor pentru pregătire individuală şi a pregătirii în cadrul companiei.

d) Şanse egale. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Pentru realizarea acestui obiectiv s-a decis:

adoptarea măsurilor necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate şi să aibă acces la ramurile şi profesiile dominate anterior de bărbaţi;

îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire a copiilor şi a persoanelor în vârstă, pentru a permite femeilor să se angajeze sau să-şi păstreze locul de muncă;

înlăturarea progresivă a obstacolelor care fac dificilă atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei reîntoarcerea la locul de muncă după o perioadă de pauză (de exemplu, creşterea unui copil);

acordarea unei atenţii speciale problemelor întâmpinate de persoanele cu handicap în găsirea unui loc de muncă.

– Uniunea Europeană foloseşte mijloace de finanţare structurală, în special Fondul Social European, pentru a asigura şi subvenţiona locurile de muncă. 

B. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare

Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru ca partenerii economici şi sociali să lucreze împreună şi să implementeze măsurile de

interes comun ale UE. În vederea concentrării resurselor, s-a decis reducerea numărului iniţiativelor comunitare de la 13 la 3 şi anume:

cooperarea intra-regională (INTERREG); dezvoltarea rurală (LEADER); egalitatea şanselor (EQUAL).

C. Implementarea libertăţii de mişcare

Mai întâi de toate este necesară înţelegerea principiului libertăţii de mişcare a angajaţilor ca fiind un aspect esenţial al pieţei unice. Această libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui şi munci acolo. De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă. Tratamentul diferit al unui angajat în ceea ce pri-veşte slujba, remuneraţia şi alte condiţii de muncă datorită naţionalităţii sale este ilegal.

Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe reglementări:

Recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi diplomelor. Pentru a-şi putea exercita dreptul de mişcare liberă este necesar ca instruirea, titlurile şi diplomele dobândite în ţara natală să permită lucrătorului care migrează să-şi găsească o slujbă în altă ţară. Acest lucru a fost asigurat prin reglementări privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi atestatelor profesionale.

Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE. Pentru a face posibilă libertatea de mişcare pentru salariaţi, dar şi pentru cei care lucrează la propria companie, ca şi pentru familiile lor este necesar să li se asigure drepturile sociale dobândite de-a lungul carierei (ex. dreptul la pensie). Întrucât securitatea socială nu este o responsabilitate comună pentru Uniunea Europeană, aceasta a acţionat drept coordonator în acest domeniu. Comunitatea coordonează pur şi simplu sistemele de securitate socială pentru a garanta protecţia socială în ţara de reşedinţă, în cazul în care cineva se deplasează dintr-un stat membru în altul. Dreptul de pensie, precum şi alte drepturi dobândite în diferite state membre sunt luate în considerare. În oricare dintre statele membre ale UE se pot solicita plăţi care se efectuează în caz de boală, sarcină, handicap, vârstă înaintată, accidente de muncă sau boli profesionale, şomaj sau deces, ca şi alocaţii pentru copii. Totuşi, acest lucru nu este posibil în cazul prosperităţii sociale, pensiilor pentru veteranii de război, sau plăţii funcţionarilor publici.

Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM). Cetăţenii care vor să consulte piaţa europeană a locurilor de muncă pot găsi ajutor la AELM. Agenţia a fost înfiinţată la mijlocul anilor '90 de către Comisia Europeană şi de autorităţile în materie de muncă din toate ţările membre la care s-au alăturat Norvegia şi Islanda. Scopurile iniţiale se refereau la schimb de informaţii despre slujbe, pregătirea euroconsilierilor şi crearea unei baze de date comune. Euroconsilierii, care acum sunt în număr de peste 500, constituie legătura cu autorităţile. Ei schimbă informaţii referitoare la slujbele vacante, la cei care se află în căutarea unui loc de muncă, la situaţia pieţei forţei de muncă şi la condiţiile de muncă şi de viaţă în diferitele state europene. Comisia a pus la punct două baze de date care stau la dispoziţia euroconsilierilor şi în care sunt introduse toate aceste informaţii. În acelaşi timp, nu numai euroconsilierii, dar şi un număr din ce în ce mai mare de oficii de plasare a forţei de muncă au acces la aceste sisteme. Din 1998, persoanele interesate nu mai trebuie să meargă la un oficiu de plasare a forţei de muncă pentru a afla unde, pe teritoriul Uniunii Europene, pot găsi un loc de muncă convenabil. AELM este acum disponibil şi online.

Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de mişcare şi, prin aceasta, contribuie la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.

D. Promovarea educaţiei şi a pregătirii

Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii la dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă având o înaltă calificare. 

 Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi calificare şi SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.

E. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei

Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei. Există câteva întrebări referitoare la acest domeniu:

Cum poate fi evitată pe piaţa muncii o împărţire în funcţie de sex? Cum putem garanta oportunităţi egale în ceea ce priveşte locurile de muncă,

venituri egale şi şanse egale de promovare? Cum putem stopa în mod eficient şi cum putem împiedica în cele din urmă

discriminarea în funcţie de sex? Cum putem împăca obligaţiile familiale cu cele profesionale? Cum pot fi incluse femeile în procesul de adoptare a deciziilor din societatea

noastră - în viaţa profesională, ca şi în cea politică şi culturală? Acestea sunt problemele cheie ale activităţilor socio-politice de azi ale Uniunii Europene

în ceea ce priveşte egalitatea şanselor. În acest scop au fost emise următoarele acte legislative:

Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei. Această directivă vizează punerea în practică a principiului salarizării egale. În consecinţă, până şi discriminarea indirectă devine ilegală.

Directiva privind tratamentul nediferenţiat. Această directivă interzice orice fel de discriminare în funcţie de sex în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă, şansele de promovare, măsurile care privesc pregătirea şi învăţământul suplimentar, precum şi încheie-rea contractului de muncă. Astfel, o interdicţie generală privind munca de noapte pentru femei este ilegală în UE dacă nu există o interdicţie similară pentru bărbaţi. 

Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului nediferenţiat pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială. Această directivă este menită să permită fiecărui stat membru să stabilească diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei. Totuşi, aceste reglementări ar trebui verificate periodic şi armonizate treptat.

Directiva privind concediul parental. Conform acestei directive, părinţii au dreptul la minimum trei luni de concediu fără plată în cazul naşterii sau adopţiei unui copil. Acest drept este netransferabil.

Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări. Această directivă defineşte noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea responsabilităţii de a furniza dovezi de către persoana discriminată. Atunci când persoanele care se consideră nedreptăţite, întrucât în cazul lor nu s-a aplicat principiul tratamentului nediferenţiat, susţin în faţa unui tribunal sau a altei autorităţi competente fapte din care se deduce că a existat o discriminare directă sau indirectă. Este obligaţia pârâtului să demonstreze că nu a fost încălcat principiul tratamentului nediferenţiat.

F. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă

Ştiind că, pe de o parte, economia europeană are nevoie de o forţă de muncă sănătoasă şi motivată, cu slujbe sigure şi că, pe de altă parte, condiţiile diferite ale concurenţei în cadrul pieţei unice trebuie reduse, politica socială a Uniunii Europene tratează, de asemenea, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru toţi angajaţii. UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât pentru patroni, cât şi pentru salariaţi:

Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48 de ore. Durata minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni.

Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile pentru contractul de muncă. La încheierea unui contract de muncă, angajatul are dreptul să primească un document scris în care să se regăsească cele mai importante drepturi şi obligaţii ce decurg din contractul de muncă.

Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o parte a unei îndatoriri. În acest domeniu, Comunitatea a urmărit să asigure locuri de muncă în condiţiile restructurării. Astfel, preluarea unei companii de către un nou proprietar nu mai creează motive pentru concedieri.

Armonizarea legilor din statele membre care au legătură cu protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor.

Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masă. Conform acestei directive, proprietarii de companii cu un anumit număr de angajaţi trebuie să se consulte cu sindicatul angajaţilor – dacă intenţionează să facă concedieri în masă – astfel încât concedierile să fie evitate sau cel puţin reduse. Sunt tratate pe larg măsurile sociale care însoţesc şi care susţin locurile de muncă într-un domeniu diferit sau recalificarea angajaţilor disponibilizaţi. În plus, patronul este obligat să informeze (în scris) autorităţile reprezentative pentru disponibilizarea masivă intenţionată.

Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta angajaţii. Scopul acestei directive este să ofere angajaţilor şi grupurilor de companii europene şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate de către conducătorii grupurilor din străinătate. Informarea şi audierea angajaţilor ar trebui să trateze, în primul rând, structura companiei, situaţia ei economică şi financiară, dezvoltarea probabilă a afacerilor sale, producţia şi profitul ei, situaţia locurilor de muncă şi dezvoltarea ei probabilă, investiţiile, schimbările organizatorice fundamentale, introducerea de noi proceduri şi metode de producţie, fuziuni, micşorarea sau închiderea unor companii sau a unor părţi importante din aceste companii şi, în sfârşit, disponibilizările masive. 

Integrarea lucrătorilor nerezidenţi în cadrul sistemului de ocupare a forţei de muncă. Această directivă asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii (ex. servicii de construcţii şi demolări) se supun – din prima zi – aceloraşi condiţii, dar şi aceloraşi reglementări privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind din ţara în chestiune. Astfel, companiile stabilite în ţări cu salarii mici nu vor fi favorizate, iar denaturările în competiţie vor fi evitate.

Locuri de muncă fără normă întreagă. Această directivă are ca scop înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu normă întreagă, îmbunătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă, facilitarea dezvoltării slujbelor fără normă întreagă pe un fundament voluntar şi contribuţia la organizarea flexibilă a timpului de lucru de o manieră care să ia în considerare nevoile patronilor şi angajaţilor.

Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor. Patronii sunt obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de reducere a pericolelor. Rezultatele acestei evaluări trebuie să fie înregistrate şi, la cerere, înmânate autorităţilor. Fiecare angajat are dreptul de a cere examene medicale preventive. 

G. Promovarea sistemului de protecţie socială

Sistemul de protecţie socială joacă un rol important în Europa. Ea oferă indivizilor securitate şi contribuie la stabilitatea socială şi politică, precum şi la succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă, asigurarea unui venit stabil după pensionare şi acordarea ajutorului de şomaj.

Fără protecţia socială patru din zece familii europene ar trăi într-o stare relativă de sărăcie (având la dispoziţie aproximativ 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care există procentajul este de 17%.

Şi totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la încercare ca urmare a tendinţelor demografice. Europenii îmbătrânesc treptat. Între 1960 şi 1995 speranţa medie de viaţă a crescut cu 8 ani la bărbaţi şi 7 ani la femei. Însă, în ciuda acestei tendinţe, vârsta de pensionare este în scădere, ajungând câteodată chiar la 55 de ani. Trecerea la o societate din ce în ce mai îmbătrânită nu poate fi stopată de generaţia următoare. Prognozele arată că în secolul XXI, în Uniunea Europeană vor trăi mai mulţi bătrâni decât tineri. Totuşi, baza financiară a protecţiei sociale europene este ameninţată nu numai de schimbările demografice, ci şi de nivelul din ce în ce mai mare al şomajului. Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma sistemele de protecţie socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi eficienţa.

Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat membru. Totuşi, în anii '90, Consiliul UE a fost de acord cu punerea în aplicare a unei strategii de convergenţă, menită să uniformizeze, pe termen lung, problemele şi sistemele europene de protecţie socială.

Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu strategia de angajare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului de angajabilitate a cetăţenilor lor. Comisia Europeană organizează întâlniri comune cu organizaţiile patronale şi cu cele sindicale, cu guvernele, cu experţii şi cu ONG-urile pentru a discuta şi analiza cum poate fi atins acest obiectiv şi ce strategie trebuie adoptată pentru schimbarea sistemului social. Comisia propune o strategie de modernizare a protecţiei sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. În ciuda nevoii de reformare a sistemului de protecţie socială, este esenţială protejarea pensiilor şi menţinerea la un nivel ridicat a asistenţei medicale. Pentru sprijinirea statelor membre, UE a înfiinţat programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în Uniunea Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de protecţie socială din toate statele membre.

H. Integrarea socială

Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale. Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE sunt acele categorii ale populaţiei care sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii şi discriminării sociale. Ele includ femeile şi diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.

Încă din 1980 UE s-a angajat să ajute oamenii aflaţi la marginea societăţii şi, în viitor, va face tot ce este posibil pentru integrarea în societate a celor excluşi. În ciuda succesului

economic înregistrat de UE şi de natura excepţională a sistemelor de protecţie socială a unor state membre, numărul persoanelor excluse din societate este în creştere. Aceşti oameni depind de venitul minim garantat de stat şi de mila semenilor. Şomajul, alcoolismul şi consumul de droguri, discriminarea bazată pe un handicap fizic sau psihic, sau decăderea din calităţile de membru de familie pot duce la excludere socială.

În trecut, UE a implementat o gamă largă de măsuri specifice. Programele de combatere a sărăciei au militat pentru integrarea persoanelor defavorizate. Astfel, programul Helios a participat, împreună cu statele membre şi organizaţiile non-guvernamentale, la asistarea persoanelor cu handicap.

Astăzi, UE încearcă să implementeze o strategie ce implică cooperarea cu statele membre, cu ONG-urile şi cu partenerii sociali. Scopul acesteia este de a rezolva problema pornind de la sursele ei şi încearcă să-i facă pe oameni să înţeleagă că trebuie să se ajute singuri.

Ca şi acordarea de şanse egale pentru barbaţi şi femei, nevoile persoanelor cu handicap trebuie să facă parte din politicile UE. Aşadar, UE ia în calcul faptul că fiecare al zecelea cetăţean european are un handicap fizic sau psihic. Fondul Social European şi Strategia Europeană de Angajare joacă un rol impor-tant în realizarea unor politici de integrare a persoanelor cu handicap. De ase-menea, UE intenţionează să promoveze integrarea refugiaţilor şi, în baza unui articol al Tratatului de la Amsterdam, se vor adopta măsuri concrete privind integrarea şi lupta împotriva excluderii sociale.

11. POLITICA ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII

11.1. Securitatea populaţiei – problemă majoră a UE

În noul context global, politica de securitate a Uniunii Europene ar trebui construită pe ideea de securitate a populaţiei, mai degrabă decât pe aceea de securitate a statului. Genocidul, torturile sistematice, tratamentele inumane şi degradante, dispariţiile de persoane, sclavia şi crimele împotriva umanităţii, precum şi gravele încălcări ale legislaţiei războiului definite în Statutul Tribunalului Penal Internaţional sunt forme de nesiguranţă intolerabilă care ameninţă siguranţa populaţiei. Încălcări grave ale dreptului la hrană, sănătate şi locuinţe pot fi, de asemenea, incluse în această categorie.

Există trei motive care susţin conceptul securităţii populaţiei: - Primul are în vedere moralitatea. El se referă la faptul că fiinţele umane au dreptul

de a trăi cu demnitate şi în siguranţă şi au obligaţia de a se ajuta atunci când această siguranţă este ameninţată. Toate vieţile au valoare egală şi nu poate fi acceptat ca vieţile umane să devină ieftine în situaţii disperate. Aceste norme morale sunt universale.

- Un al doilea motiv este unul legal. Dacă siguranţa populaţiei este considerată o subcategorie a protecţiei drepturilor omului, atunci este firesc ca alte state sau instituţii

internaţionale (precum UE) să aibă nu numai dreptul, ci şi obligaţia legală61 de a se preocupa de securitatea populaţiei la nivel global.

- Al treilea motiv ţine de problema „interesului personal iluminat”. Ideea pleacă de la premiza că europenii nu se pot afla în siguranţă în timp ce în alte părţi ale lumii există conflicte armate care ameninţă alte vieţi omeneşti. În „statele falimentare” şi zonele de conflict, economia criminală (subterană) se extinde şi este „exportată”: traficul de droguri şi de persoane, creşterea accesibilităţii armelor mici, precum şi brutalizarea societăţii se răspândesc şi în afara zonei de conflict, inclusiv în Europa.

11.2. Ameninţările cheie pentru Europa

O agresiune directă asupra unui stat membru este în prezent improbabilă. În schimb, Europa se confruntă acum cu ameninţări mai diverse, mai puţin vizibile şi mai greu de prevăzut.

SES enumără cinci ameninţări cheie pentru Europa: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele aflate în criză şi crima organizată. Toate aceste ameninţări sunt intercorelate şi pot fi întâlnite în diferite combinaţii în situaţii de nesiguranţă acută.

a) Terorismul ameninţă vieţi, impune costuri mari, caută să distrugă deschiderea şi toleranţa societăţilor şi constituie o ameninţare strategică din ce în ce mai mare pentru întreaga Europă. Mişcările teroriste sunt foarte bine finanţate, legate prin reţele electronice şi dispuse să utilizeze violenţa nelimitată pentru a cauza cât mai multe victime.

Cel mai recent val de terorism este legat de extremismul religios violent. Cauzele sunt complexe. Ele includ presiunile modernizării, crizele culturale, sociale şi politice, alienarea tinerilor care trăiesc în societăţile străine.

Europa este şi ţintă şi bază a terorismului: baze logistice ale Al Qaeda au fost descoperite în Regatul Unit, Italia, Germania, Spania şi Belgia.

b)Proliferarea armelor de distrugere în masă poate fi considerată cea mai mare ameninţare la securitatea europeană. Tratatele internaţionale şi măsurile de control al exporturilor au încetinit transferul de arme. Cu toate acestea, se intră acum într-o perioadă nouă şi periculoasă care creşte posibilitatea unei curse a înarmărilor, mai ales în Orientul Mijlociu. De asemenea, puterea armelor biologice se estimează că va spori în următorii ani datorită noilor descoperiri ale ştiinţei.

Atacurile cu materiale chimice şi radiologice reprezintă şi ele o ameninţare serioasă. Noile tehnologii privind rachetele cu rază medie şi lungă de acţiune prezintă un element suplimentar de instabilitate şi de risc pentru Europa.

61 Carta Naţiunilor Unite, articolele 55 şi 56 impun statelor să promoveze respectarea drepturilor omului. Această obligaţie este reiterată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

În Constituţia europeană, UE recunoaşte explicit aceeaşi obligaţie. Articolul 4 stipulează: „În relaţiile sale cu restul lumii, Uniunea îşi va promova şi respecta valorile şi interesele sale. Va contribui la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare şi indivizi, schimbul liber şi echitabil, eradicarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special, drepturile copilului, precum şi dezvoltarea şi respectarea strictă a dreptului internaţional, inclusiv respectul pentru principiile Cartei Naţiunilor Unite”.

Cel mai înspăimântător scenariu presupune achiziţionarea de arme de distrugere în masă de către o grupare teroristă. În cadrul acestui scenariu, un grup mic de oameni ar putea să creeze pagube la o scară foarte mare, posibilă în trecut numai prin intervenţia armatele unor state.

c) Conflicte regionale. Problemele, precum cele din Kashmir, regiunea Marilor Lacuri şi peninsula coreeană, au avut impact direct şi indirect asupra intereselor europene, ca şi conflictele mai apropiate, mai ales cele din Orientul Mijlociu. Conflictele violente şi continue, care persistă la graniţele Europei, ameninţă stabilitatea regională. Ele distrug vieţi umane şi infrastructura socială şi fizică, ameninţă minorităţile, libertăţile fundamentale şi drepturile omului. Conflictul poate duce la extremism, terorism şi colaps statal, creând oportunităţi pentru crima organizată. De asemenea, insecuritatea regională poate creşte cererea pentru armele de distrugere în masă.

d)Eşecul statal. Guvernarea defectuoasă (corupţia, abuzul de putere, instituţiile slabe şi lipsa de responsabilitate), precum şi conflictele civile corodează statele din interior. În unele cazuri, acestea au dus la colapsul instituţiilor statele. Somalia, Liberia, Afghanistanul şi Irakul sunt cele mai cunoscute exemple. Colapsul statal poate fi asociat cu ameninţări clare, precum crima organizată şi terorismul. El este un fenomen alarmant care accentuează instabilitatea regională.

e) Crima organizată. Europa constituie o ţintă principală pentru crima organizată. Ea se materializează prin traficul transfrontalier de droguri, arme, carne-vie şi imigranţi ilegali, reprezentând o ameninţare internă la securitatea europeană.

Asemenea activităţi criminale sunt asociate, de obicei, cu statele puţin dezvoltate sau în colaps. Veniturile din droguri au accentuat slăbirea structurilor statale în mai multe state producătoare de astfel de substanţe. Veniturile din traficul de pietre preţioase, lemn şi arme mici alimentează conflictele din alte părţi ale lumii. Toate aceste activităţi subminează atât primatul legii, cât şi ordinea socială însăşi. În cazuri extreme, crima organizată poate ajunge să domine statul. 90% din heroina din Europa provine din macul cultivat în Afghanistan, unde traficul de droguri finanţează armate private. Cea mai mare parte a drogului este distribuit prin reţelele criminale balcanice care sunt responsabile pentru aproximativ 200.000-700.000 de victime ale traficului de carne-vie. O nouă dimensiune a crimei organizate care cere atenţie sporită este dezvoltarea pirateriei marine.

Aceste cinci ameninţări cheie sunt ameninţări globale. În mod tradiţional, politica de securitate vestică se baza pe apărarea graniţelor şi pe acordarea de ajutor altor statele (de obicei celor puţin dezvoltate) prin intermediul intervenţiilor militare sau prin întreţinerea bazelor militare. Această abordare nu mai este realistă într-o lume caracterizată prin interconectare globală. Nesiguranţa oamenilor care trăiesc în locuri ca Orientul Mijlociu are tendinţa de a se extinde aşa cum au demonstrat evenimentele de la 11 septembrie 2001. În plus, este foarte dificilă menţinerea societăţilor închise într-o eră globală (deschiderea către schimbul economic, călătorii şi, mai ales, comunicare duce la dezagregarea stabilităţii regimurilor autoritare). Deşi în Orientul Mijlociu şi în Asia bastioanele autoritare încă mai persistă, ele nu mai reprezintă o soluţie viabilă. Arabia Saudită, de exemplu, a fost considerată prototipul stabilităţii regimurilor autoritare; acum combinaţia dintre o populaţie tânără şi frustrată şi ideologia Al-Qaeda au transformat Arabia Saudită într-un „butoi cu praf de pulbere”. Colapsul statal devine alternativa cea mai probabilă la tranziţia democratică. De aceea, mobilizarea preventivă reprezintă o abordare mai viabilă decât încercarea de control.

Colapsul statal a cauzat „noi războaie” în Africa, Balcani, Asia Centrală şi Caucaz. Aceste războaie nu seamănă cu conflictele internaţionale sau civile din trecut. Ele pun în discuţie distincţiile dintre „încălcarea drepturilor omului” de către actorii statali şi nonstatali şi „conflictul” dintre combatanţi înarmaţi: bătăliile în sine sunt rare şi cea mai mare parte a violenţelor se derulează împotriva civililor. În particular, relocarea populaţiei este o caracteristică tipică a acestor conflicte, ea având două cauze: (a) curăţarea etnică deliberată şi (b) dificultatea de a face distincţie între civili şi combatanţi. Asemenea războaie fac neclară:

- linia dintre intern şi extern, deoarece depăşesc graniţele statale şi implică atât actori locali, cât şi globali;

- distincţia dintre public şi privat, deoarece sunt implicate atât forţe militare obişnuite, cât şi grupuri paramilitare, mercenari şi grupări ale crimei organizate.

„Războaiele noi” creează o economie politică anormală în care activităţile care generează cele mai mari veniturile, variind de la susţinerea diasporei la trafic de diverse feluri, la furt şi jaf, sunt susţinute de violenţă şi forţă.

În aceste situaţii, utilizarea formelor tradiţionale în ceea ce priveşte puterea militară devine neproductivă din două motive:

a) Schimbarea naturii puterii militare. Armele mici şi grenadele au devenit mai ieftine şi mai uşor de procurat. Astfel, diferenţa dintre cei care deţin o tehnologie militară avansată şi cei care nu o posedă a fost diminuată. Avantajele statelor vestice sunt date de dominaţia aerului şi de tehnologia pe care o deţin. Puterea aeriană poate fi foarte distructivă şi utilizarea tehnologiilor militare avansate pot fi foarte eficiente împotriva guvernelor, aşa cum s-a demonstrat în Afganistan şi Irak. Dar tehnologia nu ajută trupele să impună şi să menţină ordinea sau să protejeze civilii, să rezolve problema atacurilor sinucigaşe cu bombă (care presupun o tehnologie relativ nesofisticată) sau să prevină purificările etnice (cum s-a întâmplat în Kosovo după războiul cu Iugoslavia).

b) Creşterea presiunilor publice împotriva războiului. Normele privind drepturile omului au devenit mult mai importante şi o intervenţie care utilizează tactici militare tradiţionale, precum bombardarea din aer, sunt considerate ca inacceptabile văzute prin prisma drepturilor omului. Guvernele vestice contemporane încearcă să minimizeze pierderile de vieţi civile, dar nu o pot face în totalitate: aşa-numitele bombe de precizie ucid civili şi cauzează distrugeri materiale din cauza eşecurilor tehnice şi logistice. Pierderile de vieţi omeneşti pot contribui la propagarea percepţiilor care accentuează conflictele, în timp ce distrugerea infrastructurii şi a surselor regulate de venit susţin economia criminală care reprezintă o sursă de fonduri pentru grupurile aflate în conflict. Situaţia din Iraq ilustrează dramatic ruptura dintre forţele militare convenţionale şi realizarea securităţii.

11.3. Obiectivele politicii privind securitatea

Pentru a-şi apăra securitatea şi a-şi promova valorile, UE are în vedere trei obiective strategice:

(1) Confruntarea cu ameninţări: s-a concretizat după 11 septembrie 2001 în adoptarea unor măsuri care aveau în

vedere, printre altele: adoptarea unui mandat de arestare european, stabilirea unor etape prin care să fie blocate sursele de finanţare ale terorismului, precum şi o înţelegere cu SUA privind asistenţa legală;

a avut în vedere implementarea unor politici pe termen lung împotriva proliferării armelor. În acest sens, UE: (a) a semnat o înţelegere privind implementarea unui program de acţiune pentru întărirea capacităţii Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică; (b) a adoptat o

serie de măsuri pentru a spori controlul asupra exporturilor şi pentru a controla transporturile ilegale şi achiziţiile ilicite;

a determinat Uniunea Europeană şi statele membre să intervină în conflictele regionale, precum şi în acţiunile de asistenţă pentru ţările aflate în colaps (de exemplu, în Balcani şi Afghanistan). Restaurarea bunei guvernări în Balcani, susţinerea democraţiei şi a autorităţilor în lupta împotriva crimei organizate este una din cele mai eficiente metode de combatere a acesteia.

Într-o epocă a globalizării, ameninţările îndepărtate pot fi la fel de importante ca şi cele apropiate:

Activitatea nucleară din Coreea de Nord, riscurile nucleare din Asia de Sud, proliferarea armelor în Orientul Mijlociu reprezintă motive de îngrijorare pentru Europa.

Grupările teroriste şi cele ale crimei organizate operează la nivel global: activităţile lor din Asia Centrală şi de Sud-Est pot reprezenta o ameninţare pentru statele europene şi pentru cetăţenii lor.

În acelaşi timp, comunicarea globală duce la conştientizarea conflictelor regionale şi a tragediilor umanitare oriunde în lume.

Conceptul tradiţional în materie de apărare (chiar şi în timpul Războiului Rece) se baza pe ameninţarea unei invazii. În cazul noilor ameninţări, prima linie de apărare va fi în străinătate. Noile ameninţări sunt dinamice, riscul proliferării lor crescând în timp (de exemplu, lăsate să acţioneze, reţelele teroriste vor deveni din ce în ce mai periculoase; colapsul statal şi crima organizată se vor extinde dacă vor fi neglijate – aşa cum s-a întâmplat în Africa de Sud). Concluzia este că trebuie să se acţioneze înainte să aibă loc o criză.

În contrast cu ameninţarea majoră şi vizibilă a Războiului Rece, nici una dintre noile ameninţări nu este pur militară şi, de aceea, nu poate fi tratată prin metode pur militare. Trebuie să fie utilizate mai multe instrumente:

proliferarea trebuie limitată prin controlul exporturilor şi atacată prin presiuni economice şi politice;

lupta împotriva terorismului trebuie să cuprindă măsuri combinate în ceea ce priveşte logistica, poliţia, justiţia, armata etc.;

conflictele regionale necesită soluţii politice, forţele armate şi cele civile fiind utilizate în fazele post-conflict.

(2) Asigurarea securităţii în apropiere

Vecinii UE implicaţi într-un conflict violent, statele slabe unde crima organizată înfloreşte, precum şi creşterea rapidă a populaţiei pun probleme Europei:

Integrarea noilor state (extinderile din 2004 şi 2007) a crescut securitatea Europei, dar a adus-o mai aproape de zonele cu probleme (de exemplu, Caucazul de Sud). Sarcina UE în acest context este de a se asigura că ţările vecine graniţelor sale sunt bine guvernate.

Rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate strategică pentru Europa. Nici un alt conflict din Orientul Mijlociu nu va putea fi soluţionat fără rezolvarea acestei probleme.

Zona Mediteranei se confruntă cu probleme economice şi sociale, precum şi cu diferite conflicte nerezolvate. Interesele Uniunii Europene presupun un angajament continuu cu partenerii mediteraneeni, printr-o cooperare mai eficace din punct de vedere economic, de apărare şi cultural.

(3) O ordine internaţională bazată pe multilateralism eficace

Într-o lume a ameninţărilor globale, pieţele de desfacere, apărarea şi prosperitatea Europei depind din ce în ce mai mult de un sistem multilateral eficace. De aceea, UE şi-a propus să promoveze o ordine internaţională care să se bazeze pe primatul legii, să facă faţă ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii mondiale şi să acţioneze atunci când regulile sunt încălcate.

11.4. Principiile politicii privind securitatea

Principiile politicii europene privind securitatea sunt deduse din experienţa concretă privind nesiguranţa din diferite părţi ale lumii – Africa Centrală şi de Vest, Europa de Sud-Vest, Caucazul de Sud şi Orientul Mijlociu.

SES susţine ideea de prevenire a crizelor. Dar este foarte greu să se facă distincţia între diferitele faze ale unui conflict. Condiţiile care cauzează conflictul – frica şi ura, o economie „criminalizată” care obţine profit din metodele violente de control al bunurilor, state nelegitime slabe, existenţa „lorzilor crimei” şi a grupurilor paramilitare – sunt deseori exacerbate în timpul şi după perioadele de violenţă şi nu există începuturi şi finaluri clare:

-Situaţia din Palestina, de exemplu, ar fi trebuit să fie considerată drept post-conflictuală după acordurile de la Oslo, dar ea a degenerat într-o nouă confruntare.

-Conflictele din Caucazul de Sud ar fi trebui şi ele considerate „îngheţate”, dar „în fierbere” ar fi un termen mai potrivit.

Principiile europene privind securitatea trebuie aplicate atât scopurilor, cât şi mijloacelor. În dezbaterile pe tema securităţii, accentul s-a pus, în general, pe obiective, dar în situaţiile în care forţele operaţionale internaţionale au fost mobilizate au existat deseori diferenţe între ţintele stabilite de către politicieni pentru operaţiunile de securitate şi misiunile date armatei şi agenţiilor civile:

- în unele situaţii, mandatele erau prea restrictive şi încercarea de a proteja populaţia din regiunile aflate în conflict a subminat legitimitatea efortului internaţional;

- în alte cazuri, utilizarea excesivă a forţei a exacerbat instabilitatea. Aceste principii sunt menite să ghideze acţiunile oficialilor UE de nivel înalt,

politicienilor din statele membre, diplomaţilor, forţelor operative şi civililor din domeniu. În timp ce unele din aceste principii (de exemplu, multilateralismul) pot fi relevante pentru politicieni şi diplomaţi, altele (de exemplu, folosirea forţei) sunt esenţiale pentru armată. Însă, toate sunt determinante pentru construirea unei politici coerente şi eficace.

a) Primatul drepturilor omului face distincţia dintre abordările privind securitatea individuală şi cea tradiţională, bazată pe stat. Deşi principiul pare clar, există obstacole culturale şi instituţionale care trebuie depăşite dacă se doreşte punerea în practică a acestuia. În unele ţări, se presupune că interesul statului este mai important decât promovarea drepturilor omului şi că utilizarea forţei militare este justificabilă acolo unde există autoritate legală de intervenţie şi unde obiectivele merită efortul. Totuşi, metodele utilizate pot afecta atingerea obiectivului propus, cu alte cuvinte „cum” este la fel de important ca şi „de ce”. Aceasta înseamnă că drepturile omului, precum dreptul la viaţă, la locuinţă, la libertatea opiniei trebuie respectate şi protejate chiar şi în timpul unui conflict. Personalul mobilizat în misiuni de securitate trebuie să evite uciderile, rănirile şi distrugerile materiale excepţiile apărând dacă este absolut necesar şi există bază legală.

b)Autoritatea politică clară. Scopul central al unei strategii de securitate trebuie să fie stabilirea unei autorităţi politice legitime, iar alternativele la autoritarism sunt guvernarea internaţională, naţională şi locală bazate pe consimţământ sau colapsul statal. Diplomaţia,

sancţiunile, furnizarea de asistenţă, consultaţiile cu societatea civilă fac parte din gama de instrumente aflate la dispoziţia Uniunii Europene menite să influenţeze procesele politice din alte ţări, „deschizând” regimurile autoritare, întărind formele legitime de autoritate politică şi promovând soluţii viabile pentru dezamorsarea conflictelor.

c) Multilateralismul. Acest principiu se referă, în primul rând, la acţiunile politicienilor şi diplomaţilor, dar el ar trebui aplicat şi la nivelul forţelor operaţionale. Multilateralismul este mai mult decât „a acţiona cu un grup de state” (în acest sens restrâns, aproape toate iniţiativele internaţionale ar putea fi considerate multilaterale). Multilateralismul este strâns legat de legitimitate şi presupune trei aspecte de bază:

- În primul rând, reprezintă un angajament de a lucra cu instituţiile internaţionale (de exemplu, NATO) respectând procedurile acestora.

- În al doilea rând, înseamnă un angajament privind munca în comun, inclusiv în ceea ce priveşte înţelegerile asupra normelor şi regulilor care trebuie aplicate. Privită ca un promotor al normelor internaţionale, mai degrabă decât ca o superputere, UE devine astfel mai puţin ameninţătoare pentru statele non-europene, oferind un punct de sprijin pentru acordarea de asistenţă.

- În al treilea rând, trebuie să se bazeze pe coordonare şi nu pe rivalitate. O abordare eficace privind securitatea europeană necesită coordonarea dintre logistică, politicile UE (externă, de schimb, de dezvoltare), politicile de securitate ale statelor membre, precum şi acţiunile Comisiei Europene, Consiliului şi a altor actori multilaterali, inclusiv Naţiunile Unite, Banca Mondială, FMI şi instituţiile regionale.

d) Abordarea „bottom-up”. Decizia privind tipul de politici care trebuie adoptate, utilitatea unei intervenţii şi modalităţile folosite trebuie să ia în calcul nevoile principale ale persoanelor care suferă în urma violenţei şi insecurităţii. Aceasta nu este doar o problemă de morală, ci şi una de eficacitate: cei aflaţi pe teren ştiu de ce este nevoie şi cum să obţină rezultatele dorite.

e) Concentrarea pe nivelul regional. Războaiele moderne nu au graniţe clare, ele tind să se extindă prin refugiaţi, prin minorităţi, prin reţelele criminale şi extremiste. Într-adevăr, majoritatea situaţiilor de insecuritate acută sunt concentrate la nivel regional. Tendinţa de a îndrepta atenţia asupra zonelor definite statal a însemnat neglijarea unor modalităţi relativ simple de prevenire a extinderii violenţelor. Tot mai des analiştii politicilor externe sunt luaţi prin surprindere când, după ce au acordat o atenţie considerabilă unui conflict, un altul apare pe neaşteptate într-un stat vecin. Astfel, eşecul de a include Kosovo în timpul negocierilor Dayton privind Bosnia şi Herţegovina a fost unul din factorii care au dus la izbucnirea războiului din Kosovo în 1999. Mai recent, în ciuda implicării profunde în Kosovo şi în Albania, izbucnirile de violenţă din Macedonia au surprins Uniunea Europeană. În Africa de Vest, conflictul din Sierra Leone ar fi putut fi prevenit prin rezolvarea situaţiei din Liberia.

Concentrarea regională are şi o dimensiune sub-statală. De exemplu, în Bosnia, Macedonia şi Kosovo, UE este implicată în combaterea crimei organizate şi a violenţei etnice.

f) Utilizarea instrumentelor legale. Utilizarea legii, în special a celei internaţionale, este un instrument care se află în centrul dezbaterilor privind „cum” trebuie să se acţioneze.

La nivel operaţional, sarcina principală a oricărei mobilizări este să ajute la respectarea legii. Aceasta înseamnă că va fi nevoie de investiţii mult mai mari în instituţiile civile, de exemplu poliţie şi autorităţi civile. Scopul lor nu este doar de a proteja populaţia prin simpla lor prezenţă, ci şi de a se implica în operaţiuni menite să furnizeze informaţii, dovezi şi probe

care să poată fi folosite în instanţă; asemenea operaţiuni pot duce la acuzarea şi condamnarea membrilor crimei organizate, oficialilor corupţi şi celor care comit acte de terorism.

g) Folosirea justificată a forţei. Războiul clasic presupune părţi combatante. Soldaţii trebuie să se protejeze pe ei înşişi, precum şi pe civilii aflaţi de partea lor, dar trebuie făcut un efort şi pentru a micşora pierderile umane în rândurile civililor aflaţi de cealaltă parte a baricadei. Această abordare este mai apropiată de rolul tradiţional al poliţiei, ai cărei membri îşi riscă vieţile pentru a-i salva pe alţii, chiar dacă sunt pregătiţi să ucidă „în extremis”. Astfel, în concordanţă cu primul principiu (primatul drepturilor omului) şi cel de-al şaselea principiu (instrumentele legale), cheia o reprezintă forţa minimă şi necesitatea.

11.5. Instrumentele politicii privind securitatea

Pentru a putea implementa o politică de securitate bazată pe principiile enunţate mai sus, Uniunea Europeană va avea nevoie de două instrumente cheie:

existenţa unor forţe operative civil-militare potrivite pentru operaţiunile de securitate;

un cadru legal care să justifice deciziile de intervenţie şi să constituie baza unei abordări de susţinere a legii în operaţiuni.

11.5.1. Forţa de Răspuns privind Securitatea Umană

Literatura privind menţinerea păcii şi cea privind misiunile umanitare a furnizat multe liste de sarcini militare şi civile care trebuie realizate în diverse combinaţii şi cu diferite grade de urgenţă. Acestea includ, printre altele: restabilirea legii şi ordinii, reconstrucţia, ajutorul umanitar şi dezvoltarea, dezarmarea, demobilizarea şi reintegrarea, justiţia tranziţională, susţinerea societăţii civile.

Nu poate exista un plan care să se potrivească oricărei situaţii. Cheia pentru identificarea acestor sarcini ar trebui să fie abordarea „bottom-up” – un proces extensiv de consultare şi utilizare a informaţiilor bazate pe situaţia concretă din teritoriu.

Identificarea şi implementarea sarcinilor ar trebui realizată într-o manieră holistică. Sarcinile nu pot fi separate clar pe categorii. Strategia Europeană privind Securitatea se concentrează pe stabilizarea situaţiei şi pe diminuarea insecurităţii umane. Modul în care acestea se realizează variază de la o prezenţă civilă internaţională în zona de conflict menită să protejeze populaţia locală la monitorizarea încălcării drepturilor omului şi reducerea tensiunii, la consilierea civilă pentru a întări instituţiile locale de aplicare a legii sau la utilizarea forţei militare pentru a separa părţile aflate în conflict şi a dezarma grupurile înarmate.

Toate aceste sarcini necesită abilităţi de o înaltă specializare şi, în acelaşi timp, ele trebuie coordonate. Din acest motiv, o forţă formată din civili şi militari este mult mai potrivită pentru îndeplinirea misiunilor de securitate. Trupele militare vor constitui o componentă importantă a acestor capacităţi operaţionale, dar vor trebui să se restructureze şi să se reechipeze după criterii noi. De asemenea, vor trebui integrate în structură şi diverse autorităţi civile, precum poliţia, ofiţerii fiscali şi vamali, judecătorii, administratorii, furnizorii de asistenţă şi specialiştii în drepturile omului. Scopul final este de a putea mobiliza diferite „pachete” de organisme civil-militare în funcţie de situaţie.

Există obstacole considerabile care trebuie depăşite: În rândul civililor, militarii sunt deseori asociaţi cu misiunile de violenţă, ceea ce se

află în opoziţie cu scopurile ofiţerilor civili, în special cu a celor care furnizează asistenţă (de

exemplu, în Iraq şi Afghanistan, agenţiile de asistenţă, inclusiv cele ale NATO, s-au temut să accepte protecţia militară a Statelor Unite, fiind îngrijorate că aceasta ar afecta accesul şi acceptarea lor în rândul populaţiei arabe civile).

În rândul militarilor, există tendinţa de a considera că civilii sunt mai puţin eficienţi în îndeplinirea sarcinilor specifice sau că obiectivul armatei este de a duce lupte nu de a realiza construcţia naţională sau de a proteja pe cei care furnizează ajutor umanitar.

În aceste condiţii, este nevoie de adaptare de ambele părţi. O integrare civil-militară eficientă va fi posibilă doar în situaţiile unde forţele armate vor avea ca misiune menţinerea legii şi a păcii, iar agenţiile civile vor face parte dintr-o operaţiune combinată condusă la nivel politic.

În plus, echilibrul dintre armată şi civili trebuie să se schimbe. Civilii tind să opereze în echipe mici, cu un mare grad de autonomie în contrast cu maşinăria militară imensă şi foarte bine organizată ierarhic. Orice mobilizare trebuie să includă un mic grup de civili care să determine natura şi cultura operaţiunii. Este foarte important ca integrarea civil-militară să se aplice atât la nivel de planificare, cât şi la nivel operaţional.

Ţinând cont de aceste aspecte, UE a iniţiat crearea unei forţe operative compusă din militari şi civili (denumită generic Forţa de Răspuns privind Securitatea Umană). Pentru început ea are mărimea unei divizii (aproximativ 15.000 de oameni) şi poate fi mobilizată în situaţii urgente, precum cea din Kosovo. Această forţă relativ mică ar trebui ca, în timp, odată cu acumularea experienţei, să poată fi extinsă pentru a putea face faţă unor situaţii precum cea din Macedonia.

Forţa de Răspuns este compusă din trei părţi:1. Prima parte este formată din capacităţile civil-militare existente la Bruxelles: (a)

planificatori strategici, capabili să analizeze informaţiile, (b) un centru de management al crizei având capacitatea de a determina ce resurse militare şi locale sunt necesare într-o anumită situaţie de criză, (c) observatori/ monitori/reprezentanţi speciali care vor fi trimişi în anumite regiuni înaintea oricărei mobilizări pentru a analiza situaţia existentă pe teren.

2. A doua parte presupune personal civil şi militar care să poată fi mobilizat în câteva zile dacă este necesar.

3. A treia parte este formată din 10.000 de oameni, dintre care cel puţin o treime provin din rândul poliţiei şi a specialiştilor civili.

11.5.2. Cadrul legal

Capacitatea Uniunii Europene, ca promotor al normelor legale, operând şi susţinând legile internaţionale, utilizând instrumente legale pentru a spori securitatea, este limitată de absenţa legilor care să guverneze mobilizările străine. Regulile actuale sunt ambigue şi sunt supuse controversei atât din punctul de vedere al legalităţii mobilizării în sine, cât şi privind regimurile legale care guvernează personalul mobilizat, militar şi civil, într-o zonă de conflict.

În aceste condiţii se cere elaborarea unei Carte care să reglementeze mai multe aspecte:

Personalul mobilizat trebuie să se supună legii statului gazdă şi trebuie să protejeze populaţia locală. Totuşi, în situaţii extreme, primatul legii poate fi compromis sau legea internă s-ar putea afla în conflict cu legea internaţională. Cadrul legal trebuie să ofere soluţii în asemenea situaţii: dacă şi cum poate personalul UE să se implice în aplicarea unor legii cu care nu este familiarizat, dacă anumite părţi ale legii interne pot fi lăsate deoparte şi dacă da, cu ce autoritate, dacă şi cum drepturile internaţionale ale omului pot fi utilizate acolo unde legea internă nu este adecvată.

Cadrul legal trebuie să se refere şi la diferenţele dintre legile statelor gazdă care ar putea duce la un tratament inegal al personalului mobilizat. Atunci când este mobilizată o forţă de securitate multinaţională, fiecare membru se supune regulilor ţării de origine, mai ales din punct de vedere al dreptului penal. Aceasta creează confuzie legală atât pentru personalul mobilizat, cât şi pentru locuitorii statului gazdă. Una din soluţiile posibile ar putea fi realizarea unui cod penal comun care să se aplice doar personalului aflat în misiuni străine. UE a luat deja măsuri pentru realizarea unor reguli comune de angajament care se vor aplica atât personalului militar, cât şi celui civil.

Cadrul legal trebuie să aducă claritate în posibilele interpretări sau conflicte apărute între diferitele legi internaţionale.

Cadrul legal trebuie să conţină şi anumite proceduri legale de plângere pentru cetăţenii care trăiesc în zonele de conflict, precum şi pentru personalul mobilizat.

11.6. Probleme şi soluţii pentru îmbunătăţirea PESC

11.6.1. Controlul democratic

În problema politicii europene de securitate, bine cunoscutul „deficit democratic” este agravat de lipsa de transparenţă în cadrul controlului parlamentar.

Lipsa transparenţei rezultă, în primul rând, din tradiţia păstrării secretului în sectorul de securitate unde fluxurile informaţionale sunt deseori întrerupte de procedurile de confidenţialitate.

Controlul parlamentar în ceea ce priveşte PESC este extrem de slab şi el este realizat de către cele 27 de parlamente naţionale ale statelor membre. În teorie, acestea pot responsabiliza guvernele proprii pentru deciziile adoptate în cadrul Consiliul European sau în Consiliul de Miniştrii. În practică, verificările sunt dificil de realizat din cauza practicilor de control neadecvate şi neomogene, precum şi a drepturilor diferite de control ale statelor membre. În plus, parlamentele naţionale încă se bazează pe informaţiile furnizate de proprii lor agenţi.

Parlamentul poate decide în privinţa bugetului propriu, dar, cum toate cheltuielile generate de operaţiuni cu implicaţii militare sau de apărare sunt suportate de către statele membre, autoritatea sa bugetară este limitată. În toate celelalte aspecte legate de PESC, Parlamentul are doar dreptul de a fi informat privind politica curentă. Deşi pe termen mediu nu se întrevede o soluţie instituţională satisfăcătoare pentru rezolvarea deficitului democratic, totuşi se pot adopta o serie de măsuri care ar putea ajuta la acoperirea lipsei de responsabilitate în politica de securitate europeană, astfel:

creşterea accesului public la documentele relevante care ar avea ca efect obligarea Consiliului de a trimite toate documentele PESC parlamentelor naţionale;

sporirea puterii parlamentelor statelor membre în ceea ce priveşte autorizarea operaţiunilor de securitate ale UE;

întărirea cooperării interparlamentare prin instituţionalizarea unor întâlniri regulate ale Comitetelor Parlamentare de Apărare sau prin realizarea unui raport parlamentar comun privind PESC;

acordarea unei autorităţi mai mari Parlamentului Europeana privind bugetul PESC.

11.6.2. Responsabilitatea „bottom-up”

Misiunile UE tind să fie top-down, concentrându-se pe relaţiile dintre state. Eficienţa bottom-up şi legitimitatea trebuie incluse în cadrul instituţional al PESC:

În primul rând, misiunile UE ar trebui explicate şi comunicate cetăţenilor europeni. Pentru aceasta ar trebui să se utilizeze diferite mecanisme interne, precum dezbaterile publice, emisiunile TV sau numirea unor ofiţeri de legătură la nivel local. Este foarte important ca informaţiile provenite de la nivelul local, perspectivele, ideile şi propunerile cetăţenilor să fie transmise celor responsabili cu dirijarea misiunii.

În al doilea rând, cadrul legal ce guvernează misiunile şi regulile de declanşare a conflictelor trebuie să fie public. De asemenea, populaţia locală trebuie să fie bine informată pe toată durata misiunii şi, acolo unde se poate, să participe la deliberări.

În al treilea rând, trebuie să existe proceduri de plângere pe care cetăţenii să le poată folosi atunci când constată că drepturile omului au fost încălcate de către personalul mobilizat de UE.

O soluţie care poate fi pusă în practică imediat are în vedere numirea unui Avocat al Poporului pentru Securitate în fiecare misiune. Acesta:

este responsabil pentru investigarea plângerilor cetăţenilor şi personalului UE privind abuzurile şi ofensele comise de Forţa de Răspuns;

este numit de către Parlamentul European; trebuie să prezinte în mod regulat rapoarte Parlamentului şi, posibil, şi

parlamentelor naţionale, fie la cerere sau din oficiu, dacă litigiul priveşte o forţă de securitate naţională specifică;

funcţionează şi ca „punct de informare legală”, aducând la cunoştinţa populaţiei drepturile şi obligaţiile ei, precum şi prevederile legale ce vor funcţiona în timpul misiunii.

11.6.3. Finanţarea

Europenii trebuie să fie dispuşi să investească în PESC dacă doresc securitate pentru ei înşişi. Componenta militară a Forţei de Răspuns poate fi finanţată prin realocarea resurselor destinate echipamentelor tradiţionale, precum tehnologia nucleară, tancurile, artileria şi vehiculele de suprafaţă. Însă vor fi necesare şi resurse adiţionale pentru a creşte forţele operative civile şi militare concentrate la Bruxelles, precum şi pentru facilitarea exerciţiilor de training comune.

În prezent: mobilizarea Forţei de Răspuns operează pe baza resurselor stabilite de către

Consiliul European pentru fiecare operaţiune în parte. Aceste resurse sunt alocate pentru a acoperii cheltuielile legate de sedii, transport, administraţie, informaţii publice, servicii medicale, echipament adiţional, infrastructură, transportarea forţelor, achiziţionarea şi construirea barăcilor etc.;

mobilizarea civililor este finanţată din bugetul comun, în ceea ce priveşte personalul de bază şi voluntarii;

mobilizarea echipelor naţionale speciale este finanţată la nivel naţional, în paralel cu mobilizarea militară. În aceste condiţii, statele care mobilizează mai multe trupe militare sunt dezavantajate în faţa celor care trimit mai mult personal civil.

12. POLITICA TRANSPORTURILOR

Transportul este factorul cheie în economia modernă. Totuşi, există o permanentă contradicţie între societate, care solicită tot mai multă mobilitate, şi opinia publică, care este

din ce în ce mai intolerantă faţă de întârzierile repetate şi slaba calitate a unor servicii de transport.

La cererea crescândă pentru transport, răspunsul Comunităţii nu poate fi decât construirea unei noi infrastructuri şi deschiderea de noi pieţe. “Sistemul de transport are nevoie de optimizare în vederea îndeplinirii exigenţelor impuse de extinderea UE şi dezvoltării durabile”, se stipula în cadrul raportului Consiliului European de la Gőteborg. Un sistem modern de transport trebuie să fie durabil din punct de vedere economic, social şi din punct de vedere al protecţiei mediului.

Planurile pentru viitorul transportului trebuie să ţină seama de importanţa economică a acestei ramuri. Totalul cheltuielilor de transport se ridică la aproximativ 1.000 bilioane euro, ceea ce înseamnă mai mult de 10% din PNB-ul european. Sectorul are peste 10 milioane de angajaţi. Acest lucru implică o infrastructură şi tehnologii al căror cost pentru societate este atât de mare încât nu permite nici o eroare de judecată în această privinţă.

Datorită faptului că scala investiţiilor în transport şi rolul său determinant în economie sunt în creştere, statele semnatare ale Tratatului de la Roma au adoptat o politică în domeniul transportului comun care are regulile sale specifice.

12.1. Obiectivele politicii în domeniul transporturilor

Obiectivele politicii în domeniul transporturilor sunt stabilite prin Carta Albă. Ele au în vedere:

A. Revitalizarea transportului feroviar

Transportul feroviar este un sector strategic, de reuşita căruia vor depinde eforturile de echilibrare a balanţei, în special în cazul mărfurilor. Revitalizarea acestui sector presupune competiţie între companiile feroviare.

– Crearea de noi căi ferate, care să preia traficul, poate încuraja competiţia în acest domeniu, dar trebuie însoţită de măsuri care să stimuleze procesul de restructurare a companiilor, proces care să ia în considerare aspectele sociale şi condiţiile de muncă.

– Progresiv, o reţea de linii ferate trebuie destinată exclusiv serviciilor marfare astfel încât, din punct de vedere comercial, companiile feroviare să acorde aceeaşi importanţă transportului de marfă ca şi celui pentru persoane.

B. Îmbunătăţirea calităţii în sectorul transportului rutier

Punctul forte al transportului rutier este capacitatea acestuia de a transporta mărfuri în întreaga Europă la un preţ scăzut şi cu o flexibilitate mare. Acest sector este indispensabil, dar poziţia sa economică este mult mai fragilă decât se crede. Concurenţa este strânsă în sectorul transportului rutier datorită fragmentării considerabile şi a presiunii exercitate asupra preţurilor de către comercianţi şi industrie. Această situaţie tentează anumite companii de transport rutier să practice preţuri de dumping şi să neglijeze legislaţia socială şi rutieră pentru a recupera acest handicap.

– În aceste condiţii, Comisia trebuie să elaboreze o legislaţie care să permită armonizarea anumitor clauze din contractele privind asigurarea protecţiei transportatorilor şi care să-i împiedice pe comercianţi să-şi revizuiască tarifele în cazul apariţiei unor eventuale creşteri ale preţului combustibilului.

– Schimbările vor necesita şi modernizarea modului de operare a serviciilor de transport, în concordanţă cu legislaţia socială şi regulile referitoare la drepturile muncitorilor.

C. Promovarea transportului maritim şi fluvial

Transportul maritim pe distanţe scurte şi în apele interioare sunt două modalităţi ce pot oferi soluţii la problemele supra-aglomerării anumitor infrastructuri rutiere şi ale lipsei infrastructurilor feroviare. Ambele modalităţi sunt subapreciate şi în consecinţă puţin utilizate.

– Revitalizarea transportului maritim pe distanţe scurte se poate rea-liza prin construirea unor veritabile căi maritime motorizate incluse în cadrul planului pentru reţeaua transeuropeană. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt necesare conexiuni mai bune între porturi şi căile ferate, dar şi între căile de navigaţie interioare, precum şi îmbunătăţiri în calitatea serviciilor portuare.

Uniunea Europeană trebuie să dispună de reguli mult mai stricte referitoare la siguranţa maritimă. Comisia, în colaborare cu Organizaţia Maritimă Internaţională şi cu Organizaţia Internaţională a Muncii, a propus introducerea unor reguli sociale minime ce trebuie respectate în momentul inspecţiei vaselor şi a unui sistem original de management al traficului maritim la nivelul Europei pentru a se profita de pe urma amplasării porturilor. În acelaşi timp, pentru a promova creşterea numărului de vase înmatriculate în registrele comunitare, Comisia a propus o directivă pentru stabilirea unui sistem de taxare în funcţie de tonaj, în concordanţă cu legislaţia dezvoltată în unele state membre.

– Pentru întărirea poziţiei transportului fluvial trebuie stabilite ramuri maritime şi trebuie elaborate facilităţi de transport pentru aceste vase, astfel încât să favorizeze prestarea de servicii continue pe perioada întregului an. În plus, armonizarea totală a cerinţelor tehnice pentru vasele de transport interior, a avizelor de transport şi a condiţiilor sociale pentru echipaje vor dina-miza acest sector.

D. Dezvoltarea transportului aerian

Deşi ne aflăm în epoca pieţei unice şi a monedei unice nu există un cer unic european. Uniunea Europeană suferă datorită fragmentării sistemului managerial de trafic, întârzierilor de zbor, pierderilor de combustibil şi poziţiilor diferite pe care le ocupă companiile europene aeriene în cadrul pieţei. În aceste condiţii este necesară reorganizarea spaţiului aerian european. Ea trebuie să fie însoţită de o politică care să aibă ca scop:

a. limitarea expansiunii aeroporturilor legată, în special, de extinderea UE; b. reducerea zgomotului şi poluării cauzate de traficul aerian.

E. Transpunerea sistemelor intermodale în practică

Sistemele intermodale sunt de importanţă fundamentală pentru dezvoltarea unor alternative competitive la transportul rutier. Priorităţile au în vedere armonizarea tehnică şi interoperabilitatea între sisteme, în special pentru containere.

F. Realizarea reţelei de transport transeuropene

Având în vedere supra-aglomerarea arterelor majore şi, în consecinţă, poluarea este esenţial pentru UE să-şi completeze proiectele transeuropene deja decise.

În concordanţă cu concluziile adoptate de către Consiliul European de la Gőteborg, Comisia propune axarea acţiunilor pe revizuirea liniilor directoare ale Comunităţii în ceea ce priveşte:

reamplasarea strâmtorilor din reţeaua de transport feroviar; completarea rutelor identificate ca zone prioritare pentru absorbţia fluxurilor de

trafic determinate de extindere, în special în regiunile de frontieră;

îmbunătăţirea accesului la ariile exterioare.

G. Creşterea siguranţei traficului

Deşi transportul este considerat esenţial pentru bunăstarea societăţii şi a individului, el este perceput din ce în ce mai des ca un potenţial pericol. Numărul de persoane ucise zilnic în accidente rutiere în Europa este identic cu cel al persoanelor ucise prin prăbuşirea unui avion de dimensiuni medii. Victimele accidentelor rutiere, ucise sau rănite, costă societatea zeci de milioane de euro, dar costurile umane sunt incalculabile. De aceea UE şi-a fixat ca obiectiv reducerea numărului de victime la jumătate până în 2010.

În aceste condiţii, Comisia a propus două directive: prima vizează armonizarea marcajelor în locurile cele mai periculoase; a doua se axează pe armonizarea regulilor referitoare la controalele şi amenzile în

domeniul transportului comercial internaţional cu accent pe viteza de deplasare şi şofatul sub influenţa alcoolului.

H. Adoptarea unei politici referitoare la capacitatea maximă de transport

S-a demonstrat că nu întotdeauna şi pretutindeni tipurile de transport acoperă costurile pe care le generează. Situaţia diferă foarte mult de la un stat membru la altul. Această situaţie produce disfuncţiuni la nivelul pieţelor interne şi distorsionează concurenţa din sistemul de transport. În consecinţă, nu există nici un interes în folosirea tipurilor ecologice de transport sau a reţelelor mai puţin congestionate.

Carta Albă dezvoltă următoarele principii directoare: armonizarea taxelor pe combustibil în transportul rutier; alinierea principiilor de taxare a folosirii infrastructurilor. Regulile comunitare în

vigoare trebuie înlocuite cu un cadru modern al sistemu-lui de taxare pentru folosirea infrastructurii, astfel încât să se încurajeze iniţiativele şi să se faciliteze concurenţa loială între diferitele tipuri de transport, o taxare adecvată şi menţinerea calităţii serviciilor.

I. Recunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor utilizatorilor

Dreptul cetăţenilor europeni de a avea acces la servicii de înaltă calitate trebuie întărit. Reducerea tarifelor nu trebuie să determine renunţarea la drepturile de bază. Legislaţia comunitară trebuie să creeze un fundament pentru a sprijini utilizatorii de mijloace de transport în înţelegerea şi exercitarea drepturilor lor.

De asemenea, trebuie stabilite obligaţii referitoare la siguranţa traficului.

J. Dezvoltarea unui sistem de transport urban de înaltă calitate

Ca răspuns la starea de deteriorare generală a calităţii vieţii cetăţenilor europeni, afectaţi de amplificarea fenomenelor de congestionare a traficului în metropole şi în restul oraşelor, şi în conformitate cu principiul subsidiarităţii, Comisia a propus accentuarea schimburilor de mărfuri astfel încât să se amelioreze folosirea transportului public şi infrastructura existentă. Devine necesară astfel o abordare adecvată din partea autorităţilor publice locale, abordare care să realizeze un echilibru între modernizarea serviciilor publice şi utilizarea raţională a automobilului.

K. Susţinerea unui transport nepoluant, eficient, apelând la cercetare şi tehnologie

Comunitatea a investit sume importante pentru dezvoltarea cercetării şi tehnologiei în diverse domenii (vehicule nepoluante, aplicaţii telematice în transport).

– Acţiuni specifice se derulează pentru realizarea unui transport maritim şi rutier nepoluant şi sigur.

– În cazul transportului aerian se acordă prioritate îmbunătăţirii impactului emisiilor şi zgomotului motoarelor asupra mediului, îmbunătăţirii siguranţei traficului aerian şi consumului de combustibil.

L. Stăpânirea efectelor globalizării

Extinderea UE şi a reţelelor de transport transeuropene va necesita regândirea rolului internaţional al Europei şi analiza posibilităţilor de reuşită a dezvoltării unui sistem de transport durabil şi a rezolvării problemelor cauzate de supra-aglomerarea traficului şi de poluare. Conform negocierilor cu Organizaţia Mondială a Comerţului, UE va continua să acţioneze ca un catalizator pentru deschiderea pieţelor pentru principalele tipuri de transport şi, în acelaşi timp, pentru menţinerea calităţii serviciilor de transport şi a siguranţei pasagerilor. Comisia îşi propune să întărească poziţia Comunităţii în organizaţiile internaţionale (Organizaţia Maritimă Interna-ţională, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile, Comisia Dunării etc.), în vederea protejării intereselor europene la nivel mondial.

Uniunea extinsă trebuie să fie capabilă să stăpânească efectele globalizării şi să contribuie la găsirea de soluţii la nivel internaţional în lupta contra abuzului dumpingului social în sectorul transportului rutier.

13. POLITICA VAMALĂ

Politica vamală este unul dintre fundamentele Uniunii şi este esenţială pentru existenţa pieţei unice, care nu poate funcţiona corect fără reguli comune aplicate uniform la toate graniţele externe ale Comunităţii. Acest set de reguli formează politica vamală şi reprezintă motivul pentru care autorităţile vamale ale statelor membre lucrează ca o singură entitate.

Fără uniune vamală, politica comercială şi de dezvoltare a Uniunii Europene, piaţa agricolă comună şi coordonarea eficientă a politicilor economice şi monetare nu ar fi posibile.

13.1. Obiectivele politicii vamale

Uniunea vamală are ca obiective: să încurajeze comerţul mondial; să promoveze un comerţ echitabil; să prezinte o Uniune Europeană cât mai atractivă, în calitate de zonă de

implementare a activităţilor industriale şi comerciale şi să contribuie la crearea de noi locuri de muncă;

să încurajeze dezvoltarea ţărilor mai puţin prospere din afara UE; să pregătească candidaţii la aderare pentru rolul pe care-l vor îndeplini în viitor; să asigure protecţia întreprinderilor din UE în toate sectoarele în care sunt efectuate

importuri sau exporturi, într-o manieră clară, uniformă şi simplă şi cât mai eficient posibil;

să “înconjoare ca o barieră” piaţa internă, garantând astfel fiecărui membru maximum de avantaje provenind din această piaţă;

să faciliteze punerea în practică a unui sistem de percepere a încasărilor (drepturi de vamă, TVA şi accize).

13.2. Efectele politicii vamale

Efectele uniunii vamale europene sunt considerabile.

Nu este posibil să se creeze, să se dezvolte şi să se administreze o piaţă comună unică, în cadrul căreia mărfurile să circule liber, decât în cadrul unei uniuni vamale unde regulile comune sunt aplicate frontierelor externe.

Uniunea vamală constituie o bază solidă pentru o integrare extinsă.

13.3. Instrumentele politicii vamale

A. Tariful vamal comun

Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor în interiorul UE reprezintă principala realizare internă a uniunii vamale, tariful vamal comun constituie realizarea sa de bază dacă privim din exterior. El se aplică mărfurilor importate care traversează frontierele externe ale uniunii vamale.

Politica comercială comună fixează nivelul drepturilor pentru impozitele vamale de care sunt pasibile mărfurile importate în Comunitate, precum şi excepţiile, restricţiile şi interdicţiile de la această regulă. Toate acestea sunt urmărite şi controlate de personalul vămii. Tariful vamal comun este acelaşi pentru membrii Uniunii, dar nu toate importurile sunt supuse aceloraşi tarife: acestea variază în funcţie de natura mărfurilor şi de provenienţa lor. Ele depind de sensibilitatea economică a produsului şi constituie un mijloc de a proteja interesele economice ale Comunităţii.

Prin intermediul tarifului vamal comun, Comunitatea aplică principiul conform căruia producătorii naţionali trebuie să poată concura, într-o manieră echitabilă şi pe picior de egalitate, pe piaţa comunitară cu producătorii care exportă din ţările terţe.

Materiile prime şi produsele semifabricate pe care Comunitatea nu le produce, dar de care are nevoie pentru fabricarea anumitor produse, beneficiază de tarife mai puţin ridicate. Există, de asemenea, şi suspendări de drepturi vamale, temporare sau permanente, atunci când producătorii comunitari trebuie să utilizeze materiile sau componenţii provenind din statele terţe pentru fabricarea unor produse destinate a fi exportate de către Comunitate. Acest fapt permite producătorilor din UE să dispună de materii prime şi de produse semifabricate ieftine în aceleaşi condiţii de concurenţă ca şi întreprinderile străine de transformare. Sistemele de exonerare a drepturilor de vamă sunt denumite “perfecţionare activă” sau “suspensia drepturilor”, după caz.

În anumite sectoare ale economiei este necesar să se stimuleze concurenţa prin drepturi de vamă mai puţin ridicate; se observă acest fenomen în sectorul farmaceutic şi în cel al tehnologiei informaţiei.

Comunitatea adaptează în mod constant tariful vamal comun care reprezintă un instrument de orientare a comerţului mondial. Ea a participat la opt faze de negociere tarifară, reducând în mod considerabil drepturile de vamă (în cadrul Acordului General asupra Tarifelor Vamale şi Comerţului - GATT şi sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului - OMC). Ultimul acord multilateral, Runda Uruguay, a fost axat pe suprimarea şi/sau reducerea drepturilor de vamă pentru produsele tehnologiei informaţionale.

Stabilindu-şi tariful vamal după regulile OMC, Uniunea Europeană a demonstrat că ia în serios responsabilităţile sale în cadrul sistemului de liber schimb care există la nivel mondial.

B. Nomenclatura comunitară

Un element important în elaborarea declaraţiilor vamale este nomenclatura comunitară.

Nomenclatura comunitară are la bază un instrument internaţional de clasare, un sistem administrat de Organizaţia Mondială a Vămilor62. Lista sistematică de produse are numeroase utilizări şi este aplicată în schimburi de către cea mai mare parte a ţărilor. Ea este baza pe care se sprijină negocierile comerciale internaţionale, precum şi reglementarea diferendelor în materie tarifară şi statistică referitoare la schimburi.

Mărfurile importate şi exportate trebuie să fie declarate cu indicarea subpoziţiei pe care o ocupă în nomenclator. Pe această bază se determină nivelul tarifului care li se aplică, precum şi maniera în care ele sunt tratate în scopuri statistice. De fapt, totul depinde de acest clasament, dat fiind faptul că toate măsurile comerciale utilizează nomenclatura pentru a descrie tratamentul care trebuie să fie aplicat uneia sau alteia dintre mărfuri. Acest instrument este esenţial atunci când desemnarea precisă a mărfurilor şi clasarea lor trebuie să fie utilizată de legislaţia comercială. Ea este utilizată, de exemplu, pentru notificarea mărfurilor la care se aplică măsuri nontarifare, sau pentru produsele care sunt supuse contingentelor la import sau unei anumite supravegheri, ori pentru a împiedica importarea anumitor produse. De asemenea, ea serveşte la elaborarea şi aplicarea regulilor de origine, dat fiind faptul că aceste reguli se sprijină, într-o mare măsură, pe faptul că produsul finit se află pe o poziţie tarifară diferită de cea a produselor importate utilizate pentru fabricarea lor.

62 Organizaţia Mondială a Vămilor este o organizaţie interguvernamentală care are sediul la Bruxelles.