Nevinovie

amCu ce sa-mi zdrobesc o inima de piatra

Cu palmele-mi moi sau cugetul de vata?

Lasa izvorul ochilor sa inceapa

Sa macine piatra cu piatra

Lacrima cu lacrima.

Cerul

Eu n-am sa stiu vreodata inaltimea cerului

Caci oglindit in sufletu-mi murdar

Se adanceste in mine si-n zadar

Privesc in sus la intaltimea cerului.

Eu n-am sa stiu vreodata-albastrul lui

Caci ochii-mi sunt intunecati si mocirlosi

Si doar privind ii murdaresc seninul lui

Cu ochii mei hepatici si zelosi.

Eu n-am sa stiu vreodata.

S-atat de aproape de departarea de mine

Si atat de departe de aprope de Tine

Mai da-mi doamne nu secunde nici alice

Da-mi siguranta-n iubire si iertarea de sine

Da-mi inca-o scanteie sa-aprinda noianul de ape

Ce ma ineaca si ma scufunda

Ma-I dami o sansa sa mai seman cu Tine

Da-mi Doamne avantul si normalul de a cere

Sa nu fiu pierdut in neputinta din mine

Da-mi Doamne acces la rugaciune

Sa nu fiu pierdut in siguranta nesigurantei mele

Da-mi Doamne stii tu foarte bine ce sa imi dai

Da-mi visul pe buza prapastiei dintre iad si rai

Sa ma trezesc linistit din cadere

In cantece de heruvimi si rugaciuni in adiere

Sa nu ma lasi in veci sa cred in mine

Ia Doamne toata siguranta de la mine

Si da-mi in locul ei credinta oarba,muta,surda

Sa vad iar miei cum spre injunghiere zburda.

Mi-apune sufletul la orizontul mintii

Si tot muscand din carne ma dor dintii,

Se strange transpiratia in groapa ranii

Ca toata libertatea mea-n blestemul carnii.

Se stinge soarele si totul se raceste

In bezna nefiintei totul se adanceste

Imparatia Cuvantului

In lumea in care pasii sunt straini,

O lume nestiuta si nespusa,

Putini naivi se incumeta ca pelerini

Sa se agate de un sens si o dragoste apusa.

E lumea plina de Frumos si Adevar

In care cugetul trufas nu poate ajunge,

Acolo totu-i viu, curat, nemuritor,

E lumea spre care doar o inima topita curge.

Din ceru-n care imparat este Cuvantul,

Cuvantul tainic si rostit numai de El,

Ninge-o infinitate de cuvinte tot pamantul

Si toate-n parte-s un mister.

Cat de duios priveste zbuciumul cuvintelor

Si toate cum se chinuie sa aibe-un rost

Iar in absurdul existentei lor

El vede-un dor cum n-a mai fost.

Si atunci Cuvantul a tacut.

Si s-a uitat pe El in sine insusi.

Si-a nins umil pe arsita de pe pamant

Ca toti sa fie sinonimi cu Sine Insusi.

Eu sunt un amestec genial de Dragoste si Cuvant

Cu-o aripa in ceruri si-un pas pe Pamant

Cu-o inima arsa in prag de mormant

Eu sunt avantul insusi insa lipsit de avant.

De dor de tot, de dor ne doare

Plangeam amar ca nu mai sufar,

Si ca lipsit de lacrimi pot sa imi vad chipul

Cum catre clipa se intoarce, dezgolitul

Absentul meu de remuscare cufar.

Sunt egoist,

Prefer o tragedie in doi

Decat o fericire insingurata,

Dar cum in locul din care vin eu n-am fost niciodata

Ma apasa tot mai tare vremurile noi.

Plangeam ca doare atata dor de dor,

Din dor de tot, dar mai ales de lacrimi,

Atat de incet, ca-n ochii tuturor

Paream un zambet fara margini.

Nevinovatele culorilor

Am ajuns sa urascSi culorile hainelor pe care le purtai.Am facut sacrilegiul de a inventa cuvinte

Si am fost izgonit din ParadisEu nu merit sa sufar.

Te stiu

Te laudai ca stii cuvinte,

Da-n mersul lor

Deloc intamplator

Ramai neputincios ca minte

Un trist si jalnic impostor.

Filozoful

Cuvantul meu, se vrea sa fie

Ecoul framantarilor

Ce din adancuri inecate-n vesnicie

Rasuna-n valurile marilor.

Amar

Seninul cerului s-a mbolnvit de cataract

i soarele nu ne mai vede.

S-au ascuns culorile n ochii ti de frica toamnei;Te rog nu mai clipi,

Suntem fcui s pierdem cel mult un soare.

n dansul voluptuos al morii

Cad picuri si frunze,

-Cicatrici i lacrimi- din cer.

Toma nu crede c mai vine primvara.

E vina ta c-i toamn:Cnd ai mucat cu slbticie din sufletul meu

S-a scurs toat nsingurarea din mine

i-a otrvit lumea cu toamna asta.

Acum nici singuratatea nu-mi mai ine companie

Nu-mi amintesc c te-am uitat

i-a scrie un poem de iubire

Cu care s te lauzi tuturor,

Dar n-ai rmas nici amintire

i n-are de cine s-mi mai fie dor

Acum, privind n golul din mine,

Zadarnic te caut, nebuna mea,

Cci n-a ramas nimic din tine,Nici mcar umbra ta

Statuia din parc

I-au facut o statuie in parc,

Metalic si nemiscat pare

Ca niciodata n-a existat.

Ce crima mare !

Pare un monument natural

Pe care cu fast si onoare,

Cu vant si cu ploaie,

Din stanca sculptat

De renumita intamplare.

Nici n-a incaput vreodata sub cer

Artistu-i doar visul uman,

Un trecator, un om banal

Se chinuia sa fie sincer

N am nici cel mai mic dubiu ca eu sunt de vina. Privesc in trecut la toate neplacerile si cat de bine surprind ca eu sunt devina, absolut in toate situatiile chiar si in cele in care ma infatisez ca un mare nevinovat. De ce sunt eu de vina? Probabil din amestecul asta nefiintial de mandrie si frica. Mi-e frica sa fiu ce sunt, dar sunt prea mandru sa accept asta. Si ma diluez odata cu trecerea timpului pana o sa ramana o cantitate neglijabila de mine, bineinteles ca mereu va fi ceva oricat de diluat as ajunge. Totusi procentajul, oricat de mic, este totusi suficient pentru mantuirea din ultima secundaSi sunt dublu vinovat. Odata pentru ce am facut si odata pentru ce n-am facut. Ce am facut stiu si amintirea e palpabila in sufletul meu, deci pot sa regret si sa ma caiesc. Dar ce nu am facut nu stiu, nu stiu ce ocazii am ratat, nu stiu cat bine n-am facut si nu am nici cea mai vaga ideie.

Ce nobila e rusinea, ce sentiment profund si tainic, care ajunge cred eu pana la legatura dintre trup si suflet.De unde poate si expresia mor de rusine.

Vai ce rusine imi este si sunt profund dezamagit ca nu imi este suficienta rusine, pot sa spun ca imi este rusine ca nu imi este rusine. Toti oamenii ii apreciaza si in secret numai pe timizi, desi tot jocul social tine cu tot dinadinsul sa te faca sa renunti la timiditate. E o continua ispita sa renunti la timiditate, la scoala, la serviciu, peste tot. Pesemne diavolul face tot posibilul sa renuntam la timiditate, adica sa nu nu mai fie rusine, sau sa ne fie mai putina.

In trupul meu firav de stanca

Cand cerul si marea for fi la fel de albastre

Dintr-un cais au mai ramas doar cateva caise

Din cea mai mare stanca n-a ramas decat desertul

Din mama mea n-a mai ramas decat eu.

Pacat, n-a mai ramas nimic din Dumnezeu.

Un singur pacat repet mereu

Ca nu sunt niciodata eu,

Adica chip din chipul Tau

Adica chip din chipul meu.

Si cum in altii ma tot zbat din greu

Cel trist ramane vesnic Dumnezeu.

Ma ascund dupa comoditatea unui gand

Tot ignorand o realitate sumbra,

Dar daca as fi o raza de lumina pe pamant

Ce inutil ar fi sa fug de umbra.

In genul lui Cioran

Dupa ce morhoitul meu va da marturie despre mine,povestind si amintind:

Va putrezi intr-un amestec de puroi si viermiColcaind si improscand putoare in jur.Ticalos si singurreintors umilit in pamant.

Doar oasele nevinovatilor miros a paradis,nevinovatii care au inteles cat sunt de vinovati...

Rabdarea sigur ca e o virtute, un mister sfant. Dar cum adica rabdare? Adica incredere. Incredere in ce? Adica credinta ca exista cineva sau ceva in care sa am incredere. Rabdare deci credinta ! Adica da Doamne, te astept.

Sentiment

-Ce copac fr crengi !

rdea pdurea de mine

n fonetul sacadat al frunzelor.

Se facuse ntuneric

i m simeam un copac fr frunze.

Munii m priveau cu dispre

asteptnd oasele mele s-i nale,

Marea nseta dup sngele meu

asteptnd violetul promis.

Se facuse lumin

i m simeam o stnc nsetata.

-Ce padure fr copaci !

-Ce munte fr stnci !

-Ce mare fr ape !

rdea lumina de mine

n armonia orbitoare a culorilor.

i se fcuse astzi

i nu mai simeam nimic.

Nu acum, mai lasa-ma imprastiat in ape

Si sa ma subtiez in sunetul funebru de vioare si de clape

Sa ma imprastii tot mai mult pe sub si pe pamant

Cu gandul meu sub gand

Cuvantul meu zdrobit de sub cuvant.

Nu acum, mai lasa-ma zdrobit de intuneric

Caci gandul meu m-a nvaluit in bezna:

De sus din Chipul tau si pana-n glezna

Cu mine umbra-mi fac, vesnic nevrednic.

In orele tarzii

Astept sa-mi scrii

Te-astept sa vii

N-am mai vorbit demult pierduta mea

Si totusi vad tacerea ta

Cum te abtii mereu sa-mi scrii

Si gata esti,

Dar te opresti

sa nu imi deranjezi

Nici somnul si nici orele tarzii.

iTi mai amintesti promisiunea facuta

Cand priveai orizontul de pe intaltimea unei idei

Si-n ochii tai citeam atatea odisei

Uscate lacrimi sapa adanc pe chipu-mi nevazut,

Cicatrizand dureri si zbuciumuri stravechi

Pe tine te iubesc atat de mult,

Incat cand te privesc

Cu ochii mei de aer si de lut

Dispari, asa deodata cum ai aparut.

Dispare trupul tau arcuit

Si fruntea ta si zambetul timid.

Ramane umbra pasilor tai desprinsi,

Ramai doar tu fara trup,

Ramane adancimea ochilor tai necuprinsi

Izvorul din care erup si ma rup

Orasul meu

Spital murdar cu alei confuze

Ingalbenit de cancer si de frunze,

In care se tarasc apatici si diformi

Fantomele a fostilor eroi.

De n-ar urla-n deliruri toti nebunii

Si din morminte n-ar mai plange toti strabunii,

O liniste ingrozitoare ar cuprinde noaptea

Si toti ar auzi cum rade sfidatoare moartea.

.

Zdrobit

Si cel mai dureros,

Fara cuvinte am ramas.

Necredincios

Adica foarte dureros

Fara cuvinte am ramas.

Ca pe-o amintire imi traiesc nostalgic viata,

Un drum pecetluit la capete de moarte,

Inghesuita intre intuneric mi-este dimineata

Cu rasaritul ei ce aduce noapte.

As vrea sa te transformi in gand,

Sa-mi vii asa din dreapta ca o adiereDesi cu timpu-am sa te uit,

Asa cum uiti o mangaiere.

Si atunci cand singur si satul de toate,

Pierdut printr-un vagon murdar,

Sa-mi amintesc de tine ca de-o carte

Si-n gandul tau cu tine sa dispar.Cati indraznesc sa se lupte cu timpul? Majoritatea prefera dueluri cu cei inferiori pentru a se bucura apoi de victorie, pentru ca orice prost stie ca va pierde daca adversarul ii este superior.

Imi mai amintesc de ea cateodata,

Nu mai vorbeste demult cu mine,

Daca ma gandesc insa mai bine

Nici n-a vorbit vreodata.

Uneori aluneca pe umarul meu

Si apoi pleca dintrodata,

Iar eu,

Ramaneam mereu

Mai singur ca niciodata .

Intr-o zi nu s-a mai intors

Si nu stiu de ce.

O mai vad trecatoare,

Cu acelasi zambet neimplinit

Cu ochii ei de scriitoare,

Cu care odata m-a privit.

Ma gandesc sa o intreb ce mai face,

Stiti, daca ii merge bine,

Dar stiu ca nu ii place,

Pentru ca ea nu vorbeste cu mine.

Cuvintele,

Cioburi

Mi+ai spus multe cuvinte

Care au trecut ascutite prin mine

Si au iesit prin yambet

Prin ochi

Si prin gura mea.

Multe au ramas in mine

Transformandu+se in tacere,

Dar cateva, putine, tainuite

M+au renascut de cate ori

Uitam ce drum am ales.

Si carnea imi tremura,

Pereti se topesc.

E-o bezna ingrozitoare afara

Iar eu cu-n frig stravechi ma invelesc

Trec voci, fiori si sambete pustii,

Salbatic canta trei nebuni o arie morbida

Intr-un dcor absurd si monoton

E frig si stau de atatia ani privind

si nu mai vad pe nimeni in oglinda

Cuvinte sunt,

Nu-mi amintesc sa zic sau sa ascult.

Cat frigu-i frig si vantu-i vant,

Eu numar cifrele plangand.

Nu vad nimic, nici intuneric,

Nici stele luminand feeric,

Aud un strigat periferic

Tot inganand dintr-un pateric.

Si-n timp ce tot traiesc cuvinte,

Tot fara inima sau minte,

O palma imi aduce aminte

De-o mana intinsa ce ma prinde.

Eram cu parul blond

Si ochi albastri,

Intins pe verdele ierbii.

Amestecam culori in scoala,

Din albastru si galben am facut verde

Violet din rosu si albastru am facut,

Apoi le-am amestecat pe toate

Si a iesit un negru mocirlos.

Am albit de cand ma chinui sa le separ

Si pielea mea cheama pamantul

Prin pamantiul ei,

Parul meu albit urla a frig,

Ochii tulburi si pierduti,

Un fund mocirlos de apa.

Si-n tot timpul asta

Soarele a ramas la fel de galben

Cerul albastru

Si iarba verde.

Povestea cu marul

n gradin avea ranul un mr, ce bucurie pe nepoii lui. Dup ce florile lui au parfumat i primvara aceea, au nroit n mere mari, sfioase. Dintre toate nsa, n vrf era un mr ca niciunul. Ce mndru sttea n razele soarelui i ce frumos strlucea. Cu poft l priveau toi, dar nimeni nu putea ajungea la el. i aa a rmas singurul mr din pom, cel mai frumos, cel mai singur. Toamna a venit i vntul l-a dobort, uscat i umilit, spart n buci pe pmnt. ranul l-a vzut, l-a luat n palmele lui groase i a spus:- Toat vara te-am poftit, dar nu am ajuns nicicum la tine i acum te-ai uscat ca i mine. Din toate seminele tale voi planta cte un pom.-Ce noroc pe mine mi-am zis

Cand m-am trezit cu doua inimi

In dimineata aceea de vis.

Si am trait asa cu doua inimi,

In ritmul cantecului lor nemaiauzit

Ca doua ceasuri care bat in infinit.

-Ce noroc pe mine mi-am spus indata

Ca sangele meu e destul de fierbinte

Si poate sa cante la doua inimi odata.

Multe cuvinte ti-am soptit la ureche

Si chiar si acum, dupa atatia ani

Tot nu stiu daca au ajuns la tine.

Erau cateva versuri inchinate tie,

Dar ai plecat chiar inainte sa le zic,

Si de atata dor au putrezit in mine,

Am trecut amandoi pe aceeasi strada,

Tu cel care esti langa mine,

Tu cel care privesti si razi langa mine

Si auzi aceleasi cantece.

Amar de timp ai strigat spre mine,

Si eu te-am auzit

Si nu ti-am raspuns,

Eu, necunoscutul de mine.

Am raspuns tremurand intr-un tarziu,

Adica tu cel din mine ti-ai raspuns,

Adica tu cel ce traiai in mine in vazul tuturor

Si eu nu te-am stiut niciodata

Si nu m-am ganditi niciodata ca tu

Traiai prin mine nestingherit.

Ah, de-as invesnici secunda in care

Eu traiesc prin tine in timp ce tu traiesti prin mine,

Si in privirile noastre ne-am naste noi.

Atunci m-as cunoaste si as sti,

Si nu ti-as dori nimic, pentru ca esti acasa.

Ah, daca stiam ca eu in tine m-am ascuns atata timp,

Ah, cate vesnicii am rataci

Ce bine ca te-am cunoscut,

Pe tine cel care traiai de-atat amar de timp in mine,

Si eu in tine,

Si tu in mine,

Si eu

Si tu

A murit poezia in mine

Pana la ultimul vers, pana la ultima litera

Ce tare inseteaza desertul sa ploua cu apa pamantul,

Dar mai mult se mistuie inaltimile sa ploua cu oameni cerul.

El era un Univers al lui.

In el erau alte legi,

Nu era gravitatie, era un fel de miros de paine calda.

Nu avea sori, doar niste zambete in coltul ochilor

Care ardeau sau inghetau,

In functie de cum ii priveai.

El nu avea planete, in el locuiau cuvintele

Si se simteau ca acasa in el

Si nimeni nu intelegea cum e posibil.

Universul lui nu era construit din atomi,

Ci dintr-un soi de lumina care stralucea inauntrul ei,

Pe care o vedeau doar ce-i care se situau inauntrul lui,

Iar in el incapeau toate.

Avea un mod al lui de a fi.

Doar copii puteau sa se bucure de frumusetea lui,

Ceilalti, desi se uitau la el si-l auzeau, nu stiau ca exista.

In Universulu lui nu erau colori,

Ci doar o singura culoare, nu stiu cum sa spun,

Era culoarea ochilor intelepciunii prvind un zambet de copil.

El nu avea nici spatiu nici timp,

Fiind oriunde si oricand prezent.

El era un Univers al lui,

O alta lume in care muzica era cantata de liniste

Si linistea era pacea dragostei lui.

Nu vreau nimic.

1 Pentru ca exista nimic ce m-ar satisface

2 Pentru ca nu mai am nevoie de nimic si sunt satisfacut

3 Pentru ca nu merit

Eu nu ma vad in oglinda

Nici pe tine nu te vad.

Suntem nevazuti

Si folosim cuvinte nevazuta

Sa transporte sentimente nevazute

Si prin ele noi doi cei nevazuti ne cunoastem

Si ne recunoastem/

Ma chinui sa iubesc in intuneric

Nu vad nimic

Si cat ma chinui sa iubesc,

As iubi orice,

Primul lucru pe care l-as vedea

Si pe ultimul.

Eu nu pot lumina fara iubire.

De toamna

Nu te supara pe mine toamna,

Iarta-ma ca te-am barfit,

Ochii mei sticleau a drama

Si-n zadar te-am osandit.

Nu te razbuna pe mine

Cu otravuri rafinate,

Lasa-ma sa fac din tine

O stigmata pentru moarte.

Nu te ascunde-n ochii mei

Cu amarul tau cu tot,

Nu mai pot sa fiu al ei,

Nu mai pot

Cadere

Ma apropiam de pamant cu viteza,

apasat tot mai greu de mine insumi.

Soarele imi stralucea din spate,

iar eu ma apropiam si mai repede de umbra mea.

Am izbit cu putere pamantul,

neputand sa imbratisez de pe el decat umbra mea.

Si umbra mea a disparut

Si eu am disparut cu ea.

Pe mine sa nu ma intrebati cat e ceasul,Nu-mi masor viata nici in secunde, nici in ani,Pe mine timpul ma insoteste tacutCa un batran cu barba alba.

Ceasul meu e greu de citit,Bate mereu in coltul inimii,Dar eu il port in coltul gurii,Uneori in coltul ochilor.

Uneori ceasul e trei regrete fara zece amintiri,Alteori e patru amante fara noua secrete,Poate sa fie si sapte zambete si jumatate de plansetSau doua sinucideri fara o moarte.

Uneori ceasul este fix mama mea,Alteori e o durere continua fara nimic altceva,Poate sa fie un cais inflorit si doua copilariiSau ochii ei fara vederea mea.

Pentru mine timpul nu trece niciodata,Ramane definitiv peste mine,Cand mai greu, cand mai usor,Ca o oglinda a sinceritatii mele.

Obiecte Zburatoare Neidentificate

Noi calatorim cu cuvinte,

Sunt atat de mari, incat toti am incapea intr-un singur cuvant,

Si ele ne duc inauntrul nostru

Deschizand porti spre lumi nebanuiteCe ciudat ma simt,Parca am mai scris odata poezia asta,

Parca am mai deschis ochii peste ea.

Premiul Nobel pentru fizica

Cercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totul

Premiul Nobel pentru literaturaCercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totul

Premiul Nobel pentru pace

Cercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totul

Pot sa ridic un creion de doua ori mai greu decat mine

Sa scriu cu el un poem pe o ghinda de stejar

Sa i-o daruiesc, iar ea sa nu vada nimic special in asta.

Ma luase din patul meu si ma dusese intr-o frumusete de padure, eu i-am spus linistit:

-Sunt inca in camera mea, uite tabloul de pe perete, am aratat eu spre o caprioara.

- Sunt in dormitorul meu, uite, am darmat toate creioanele pe jos, am aratat eu spre serpii pe care ii trimisese spre mine

- Sunt in pat, iar plapuma asta e prea groasa pentru vremea asta, i-am spus eu in timp ce un sarpe mi se incolacea pe trup

Greu ma smulsesem din cosmar si mi-era frig,Tot sangeram si am inceput speriat sa strig.O spaima a nefiintei cum zdorbea mii de destineVisasem Timpul tot si toata moartea ce-i urma,

Accelerand spre infinit ma dezgolea de mine,

O intreaga lume in vartejuri isi pierdea urma.Ah cum treceau secunde reci, fiori de moarte

Si spatiul tot intr-o mocirla de culori se contopea,

Iar eu ma zvarcoleam in agonii desarteOpriti Timpul, lasa-ti ma sa cobor,Am urlat atunci ingrozitor,

Ajunge atata moarte, va implor!Striga cu disperare-ntregul viitor.Parca toata vesnicia timpului trecea prin mine

Cu tot spatiul cu tot

Imposibil de oprit de mintea mea,

Cadea si ea in vartejul nimicitor al timpului

Iar eu ma goleam in zbuciumuri inutile

Panicat si incremenit in haos, pierdut definitiv.

Opriti Timpul ! Lasa-ti ma sa cobor !

Am urlat eu ingrozitor

Goneste-mi ingerii cu trupul tau eretic de zeita

Si ochii mi-i inchide cu gesturi delicate,

In sange toarna-mi vinul otravilor de vita

Si-mbata-ma cu farmecul tristetii afisate.

Nu-n bronz, nu-n lemn si nici in piatra

Ci-n voi scultati-mi chipul

Cu palmele iubirii

Ca pe-o amintire imi traiesc nostalgic viata,

Cu ai ecou singuratatea incerc sa impac,

Sclipirile nave-mi intorc fataSpre lacriimile celor care tac

Eu si statuia mea ne-am intalnit din intamplare

Pe acelasi drum al idealului ce moare

Ea suferea ca nu mai este asa iubita

Iar eu ca nu puteam iubi deloc.

Pe cine mai inseli si acum perfidul meu amic?

Cui dai speranta si pe cine ai mai omorat?

Pe cine sfatuiesti in miez de noapte

Si in ce deznadejdi ai aruncat pe indragostiti ?

StiuTaci

Ramne doar un vant rece in urma ta

Si tot pustiul care incape intr-o inima zdrobita.

Sunt ca un porumbel care,Se indoieste ca poate zbura,Si imbatraneste in cuibul lui

Visand albastrul cerurilor.Ca sa nu ma recunoasca nimeniMi-am pus o lacrima in coltul ochiului

Si zambetul talamb l-am sters

Dar cum simtea ca lacrima mi se uscaInvoluntar ma plesnise rasulAm imbatranit si eu si barza nereusind sa ne amintim locul in care trebuia sa ma nasc.

Am vazut asa toata lumea in cautarea nasterii mele si cel mai bine a fost sa nu ma nasc nicaieri, am chinuit destul biata barza.

pana cand i-am spus sa ma lase pe un varf de munte.

Stoarce din mine si-ultimul strop de suferinta

Pana nu voi mai fi nimic

Nu voi mai avea nimic de dat, nici macar un strigat.

Sper sa nu mor dator inca

Ce greu m-apasa orice cuvant in noaptea asta

De parca intregul sens s-ar scufunda in mineCat putrezeste fructul interzis in mine

Ma voi gandi in adancimi melancolice la tine

Eu sunt un drum pe care n-am mers niciodata.Pustia forma a existentei mele zbuciumata

Se ineaca in intamplare eul deodata

Si merg pustiu umbrind pacatele-mi amare

Aici e un vant teribil

Si stropii de ploaie sunt zgomotosi

O intreaga lume e o fantoma incremenita

Vezi, draga mea, au crescut spini la trandafiriDar tu te uiti in ochii mei razand si nu te miri

Si cu un gest suav incerci sa ma respiri,

Iar eu adorm pe sanul tau cu atatea amintiri

Vezi, draga mea, noi suntem inca vii

In timp ce ceasurile au adormit tarzii

Si doar pustiul a unit doua pustiiTe-astept setos si ard si nu mai vii.,,

Eu sunt un drum pe care n-am mers niciodata.Oricat am dat din inchipuitele mele aripi

Niciodata nu m-am ridicat la inaltimea cuvintelor.

Si cum ma zdrobesc de mine insumi

Scantei de cuvinte ma aprind si ard.

Blestemat sunt sa stiu fie raspunsul fie intrebarea,

Probabil daca le-as sti pe amandoua as disparea.

Vino incertitudine si sapa adanc in constiinta mea,

Pleaca apoi si lasa-ma-n tacere.Eu sunt un mers pe-un drum stiut de nimeni.Poti sa spui ca nu crezi in Dumnezeu,

Dar sa nu spui niciodata ca nu crezi in cuvinte.

E prea multa poezie in mine acum

Fiecare cuvant ma sufoca si ma zdrobesc,

In pragul nefiintei ma aduc daca indraznesc sa rostesc

Si totusi am sa spun:

Te iubesc.

In ziarele independente se citeaza tot mai des din ApocalipsaSi-n lume e o liniste ciudata, cum parca au prevestit batranii

Din plinul ce ciobit era odata, azi a ramas o mare lipsa

Si parca nu mai infloresc cu bucurie nici salcamii.

Din toata dragostea ce-ar trebui sa-ti port

Fiinta mea e doar o blasfemie,

Caci doar din dorul asimptotei ma comport

Eu strict nebunul ce viseaza-n nemurire.

Sunt mic si slab si rau, c-asa am vrut

Si nici nu vreau pe bune mantuirea,

Dar doar din mica jertfa ce-ti aduc

Intrezaresc prin timpuri regasirea.

Dar nu, caci astazi ceasul bate a moarte

Si-s doar strigoi pe strazile pustii,

Din somn in somn, din moarte-n moarte

Uitata-m vinul ce se varsa-n vii.

Poetul e cel mai rau dintre oameni, daca am considera ca melancolia e o ispita. Poetul nu stie si nici nu poate. E cel mai trist actor. Din toata tragedia lui, din tot strigatul lui, invatam doar sensul si directia catre paradis, nicidecum paradisul.

Am auzit o voce ca o adiere blanda

Mi-a spus inchide ochii, si i-am inchis

lasa totul in urma, a trecut

Vad domnisoara in sanii tai, ce dulce-I carnea ta cand se opreste timpul.Ma-m tarat tanjind de atatea ori spre templul tau si m-am adus ca jertfa.Vad domnisoara in ochii tai, ce amar pustiu e pulpa ta, cand se va termina tot timpul.

Eros, demon stapan al timpului si agil ceasornicar, isi pune masca chipul tau si cauta sa-mi soarba tineretea.

Vad domnisoara in aripile tale, aburi ce-mi amintesc de tragicul Icar. Parfumul tau seducator e amar pentru cei cu ficatul distrus si pentru cei cu inima curata.Cand ai plecat, te-ai dus de tot cu toate ale tale,

Ai luat si golul care a-nsetat atata dupa tine

Si tot parfumult tau si n-ai lasat nici-o amintire,

Cand ai plecat, ai luat si drum si umbra urmelor

Pe drumul asta merg soldati spre moarte

Si cantece se aud in cer si-usuca norii

Pe drumul asta merg soldati in noapte

Si cantece se aud tremurand zorii.

Spre moarte merg cantand soldatii

Cu dorul lor batatorit de pasi

Spre moarte merg iubindu-si fratii

Cu dorul zdrobitor pentru urmasi.

In mine, greutatea pacatului are parfumul tau,Ce grea esti tu si ce adanc m-ai scufundat.

Gustul tau ma doare si umbra ta ma inspaimanta,

S-a astupat strigatul meu de numele tau

Si nu mai pot sa-mi cer iertare fara sa fiu posedat de tine.Adancul meu nu are nici ecou, nici raspuns

Si dorul meu s-a terminat cu totul.Ce surd ma doare eternitatea din jurul meu

Si striga mut, neauzita nici de mine.

Insingurata singuratate, neputincioasa neputinta

Speranta arsa din sufletul meu

Doar eu si scrasnirea gandul ca as fi putut sa iubesc.

PAGE 37