amCu ce sa-mi zdrobesc o inima de piatraCu palmele-mi moi sau cugetul de vata?

Lasa izvorul ochilor sa inceapaSa macine piatra cu piatraLacrima cu lacrima.

Cerul

Eu n-am sa stiu vreodata inaltimea ceruluiCaci oglindit in sufletu-mi murdarSe adanceste in mine si-n zadarPrivesc in sus la intaltimea cerului.

Eu n-am sa stiu vreodata-albastrul luiCaci ochii-mi sunt intunecati si mocirlosiSi doar privind ii murdaresc seninul luiCu ochii mei hepatici si zelosi.

Eu n-am sa stiu vreodata.

S-atat de aproape de departarea de mineSi atat de departe de aprope de Tine…Mai da-mi doamne nu secunde nici aliceDa-mi siguranta-n iubire si iertarea de sineDa-mi inca-o scanteie sa-aprinda noianul de ape

1

Ce ma ineaca si ma scufunda Ma-I dami o sansa sa mai seman cu TineDa-mi Doamne avantul si normalul de a cereSa nu fiu pierdut in neputinta din mineDa-mi Doamne acces la rugaciuneSa nu fiu pierdut in siguranta nesigurantei meleDa-mi Doamne stii tu foarte bine ce sa imi daiDa-mi visul pe buza prapastiei dintre iad si raiSa ma trezesc linistit din cadereIn cantece de heruvimi si rugaciuni in adiereSa nu ma lasi in veci sa cred in mineIa Doamne toata siguranta de la mineSi da-mi in locul ei credinta oarba,muta,surdaSa vad iar miei cum spre injunghiere zburda.

Mi-apune sufletul la orizontul mintiiSi tot muscand din carne ma dor dintii,Se strange transpiratia in groapa raniiCa toata libertatea mea-n blestemul carnii.

Se stinge soarele si totul se racesteIn bezna nefiintei totul se adanceste

Imparatia Cuvantului

In lumea in care pasii sunt straini,

2

O lume nestiuta si nespusa,Putini naivi se incumeta ca peleriniSa se agate de un sens si o dragoste apusa.

E lumea plina de Frumos si AdevarIn care cugetul trufas nu poate ajunge, Acolo totu-i viu, curat, nemuritor,E lumea spre care doar o inima topita curge.

Din ceru-n care imparat este Cuvantul,Cuvantul tainic si rostit numai de El,Ninge-o infinitate de cuvinte tot pamantulSi toate-n parte-s un mister.

Cat de duios priveste zbuciumul cuvintelorSi toate cum se chinuie sa aibe-un rostIar in absurdul existentei lorEl vede-un dor cum n-a mai fost.

Si atunci Cuvantul a tacut.Si s-a uitat pe El in sine insusi.Si-a nins umil pe arsita de pe pamantCa toti sa fie sinonimi cu Sine Insusi.

Eu sunt un amestec genial de Dragoste si CuvantCu-o aripa in ceruri si-un pas pe PamantCu-o inima arsa in prag de mormant

3

Eu sunt avantul insusi insa lipsit de avant.

De dor de tot, de dor ne doare…

Plangeam amar ca nu mai sufar,Si ca lipsit de lacrimi pot sa imi vad chipulCum catre clipa se intoarce, dezgolitul…Absentul meu de remuscare cufar.Sunt egoist,Prefer o tragedie in doiDecat o fericire insingurata,Dar cum in locul din care vin eu n-am fost niciodataMa apasa tot mai tare vremurile noi.Plangeam… ca doare atata dor de dor,Din dor de tot, dar mai ales de lacrimi, Atat de incet, ca-n ochii tuturorPaream un zambet fara margini.

Nevinovatele culorilor

Am ajuns sa urascSi culorile hainelor pe care le purtai.

Am facut sacrilegiul de a inventa cuvinteSi am fost izgonit din Paradis

4

Eu nu merit sa sufar.

Te stiuTe laudai ca stii cuvinte,Da-n mersul lorDeloc intamplatorRamai neputincios ca minteUn trist si jalnic impostor.

Filozoful

Cuvantul meu, se vrea sa fieEcoul framantarilorCe din adancuri inecate-n vesnicieRasuna-n valurile marilor.

5

Amar

Seninul cerului s-a îmbolnăvit de cataractăŞi soarele nu ne mai vede.S-au ascuns culorile în ochii tăi de frica toamnei;Te rog nu mai clipi,Suntem făcuţi să pierdem cel mult un soare.

În dansul voluptuos al morţiiCad picuri si frunze,-Cicatrici şi lacrimi- din cer.Toma nu crede că mai vine primăvara.

E vina ta că-i toamnă:Când ai muşcat cu sălbăticie din sufletul meuS-a scurs toată însingurarea din mineŞi-a otrăvit lumea cu toamna asta.

Acum nici singuratatea nu-mi mai ţine companie…

6

Nu-mi amintesc că te-am uitat

Ţi-aş scrie un poem de iubireCu care să te lauzi tuturor,Dar n-ai rămas nici amintireŞi n-are de cine să-mi mai fie dor…

Acum, privind în golul din mine,Zadarnic te caut, nebuna mea,Căci n-a ramas nimic din tine,Nici măcar umbra ta…

Statuia din parc

I-au facut o statuie in parc,Metalic si nemiscat pare Ca niciodata n-a existat.Ce crima mare !

Pare un monument naturalPe care cu fast si onoare,Cu vant si cu ploaie,Din stanca sculptatDe renumita intamplare.

Nici n-a incaput vreodata sub cer

7

Artistu-i doar visul uman,Un trecator, un om banalSe chinuia sa fie sincer

N am nici cel mai mic dubiu ca eu sunt de vina. Privesc in trecut la toate neplacerile si cat de bine surprind ca eu sunt devina, absolut in toate situatiile chiar si in cele in care ma infatisez ca un mare nevinovat. De ce sunt eu de vina? Probabil din amestecul asta nefiintial de mandrie si frica. Mi-e frica sa fiu ce sunt, dar sunt prea mandru sa accept asta. Si ma diluez odata cu trecerea timpului pana o sa ramana o cantitate neglijabila de mine, bineinteles ca mereu va fi ceva oricat de diluat as ajunge. Totusi procentajul, oricat de mic, este totusi suficient pentru mantuirea din ultima secundaSi sunt dublu vinovat. Odata pentru ce am facut si odata pentru ce n-am facut. Ce am facut stiu si amintirea e palpabila in sufletul meu, deci pot sa regret si sa ma caiesc. Dar ce nu am facut nu stiu, nu stiu ce ocazii am ratat, nu stiu cat bine n-am facut si nu am nici cea mai vaga ideie. Ce nobila e rusinea, ce sentiment profund si tainic, care ajunge cred eu pana la legatura dintre trup si suflet.De unde poate si expresia mor de rusine. Vai ce rusine imi este si sunt profund dezamagit ca nu imi este suficienta rusine, pot sa spun ca imi este rusine ca nu imi este rusine. Toti oamenii ii apreciaza si in secret numai pe timizi, desi tot jocul social tine cu tot dinadinsul sa te faca sa renunti la timiditate. E o continua ispita sa renunti la timiditate, la scoala, la serviciu, peste tot. Pesemne diavolul face tot posibilul sa renuntam la timiditate, adica sa nu nu mai fie rusine, sau sa ne fie mai putina.

8

In trupul meu firav de stanca

Cand cerul si marea for fi la fel de albastre

Dintr-un cais au mai ramas doar cateva caiseDin cea mai mare stanca n-a ramas decat desertulDin mama mea n-a mai ramas decat eu.Pacat, n-a mai ramas nimic din Dumnezeu.

Un singur pacat repet mereuCa nu sunt niciodata eu,Adica chip din chipul TauAdica chip din chipul meu.Si cum in altii ma tot zbat din greuCel trist ramane vesnic Dumnezeu.

Ma ascund dupa comoditatea unui gandTot ignorand o realitate sumbra,Dar daca as fi o raza de lumina pe pamantCe inutil ar fi sa fug de umbra.

9

In genul lui Cioran…

Dupa ce morhoitul meu va da marturie despre mine,povestind si amintind:

Va putrezi intr-un amestec de puroi si viermiColcaind si improscand putoare in jur.Ticalos si singurreintors umilit in pamant.

Doar oasele nevinovatilor miros a paradis,nevinovatii care au inteles cat sunt de vinovati...

Rabdarea sigur ca e o virtute, un mister sfant. Dar cum adica rabdare? Adica incredere. Incredere in ce? Adica credinta ca exista cineva sau ceva in care sa am incredere. Rabdare deci credinta ! Adica da Doamne, te astept.

10

Sentiment

-Ce copac fără crengi !râdea pădurea de mineîn foşnetul sacadat al frunzelor.

Se facuse întunericşi mă simţeam un copac fără frunze.

Munţii mă priveau cu dispreţasteptând oasele mele să-i înalţe,Marea înseta după sângele meuasteptând violetul promis.

Se facuse luminăşi mă simţeam o stâncă însetata.

-Ce padure fără copaci !-Ce munte fără stânci !-Ce mare fără ape !râdea lumina de mineîn armonia orbitoare a culorilor.

Şi se făcuse astăzişi nu mai simţeam nimic.

11

Nu acum, mai lasa-ma imprastiat in apeSi sa ma subtiez in sunetul funebru de vioare si de clapeSa ma imprastii tot mai mult pe sub si pe pamantCu gandul meu sub gandCuvantul meu zdrobit de sub cuvant.

Nu acum, mai lasa-ma zdrobit de intunericCaci gandul meu m-a nvaluit in bezna:De sus din Chipul tau si pana-n gleznaCu mine umbra-mi fac, vesnic nevrednic.

In orele tarziiAstept sa-mi scriiTe-astept sa vii… N-am mai vorbit demult pierduta meaSi totusi vad tacerea taCum te abtii mereu sa-mi scriiSi gata esti,Dar te opresti sa nu imi deranjeziNici somnul si nici orele tarzii.

12

iTi mai amintesti promisiunea facuta Cand priveai orizontul de pe intaltimea unei ideiSi-n ochii tai citeam atatea odisei

Uscate lacrimi sapa adanc pe chipu-mi nevazut,Cicatrizand dureri si zbuciumuri stravechi

Pe tine te iubesc atat de mult,Incat cand te privescCu ochii mei de aer si de lutDispari, asa deodata cum ai aparut.

Dispare trupul tau arcuitSi fruntea ta si zambetul timid.

Ramane umbra pasilor tai desprinsi,Ramai doar tu fara trup,Ramane adancimea ochilor tai necuprinsiIzvorul din care erup si ma rup

Orasul meu

13

Spital murdar cu alei confuzeIngalbenit de cancer si de frunze,In care se tarasc apatici si diformiFantomele a fostilor eroi.

De n-ar urla-n deliruri toti nebuniiSi din morminte n-ar mai plange toti strabunii,O liniste ingrozitoare ar cuprinde noapteaSi toti ar auzi cum rade sfidatoare moartea..

ZdrobitSi cel mai dureros,Fara cuvinte am ramas.NecredinciosAdica foarte durerosFara cuvinte am ramas.

Ca pe-o amintire imi traiesc nostalgic viata,Un drum pecetluit la capete de moarte,Inghesuita intre intuneric mi-este dimineataCu rasaritul ei ce aduce noapte.

14

As vrea sa te transformi in gand,Sa-mi vii asa din dreapta ca o adiere…Desi cu timpu-am sa te uit,Asa cum uiti o mangaiere.

Si atunci cand singur si satul de toate,Pierdut printr-un vagon murdar,Sa-mi amintesc de tine ca de-o carteSi-n gandul tau cu tine sa dispar.

Cati indraznesc sa se lupte cu timpul? Majoritatea prefera dueluri cu cei inferiori pentru a se bucura apoi de victorie, pentru ca orice prost stie ca va pierde daca adversarul ii este superior.

15

Imi mai amintesc de ea cateodata,Nu mai vorbeste demult cu mine,Daca ma gandesc insa mai bineNici n-a vorbit vreodata.

Uneori aluneca pe umarul meuSi apoi pleca dintrodata,Iar eu,Ramaneam mereu Mai singur ca niciodata .

Intr-o zi nu s-a mai intorsSi nu stiu de ce.

O mai vad trecatoare,Cu acelasi zambet neimplinitCu ochii ei de scriitoare,Cu care odata m-a privit.

Ma gandesc sa o intreb ce mai face,Stiti, daca ii merge bine,Dar stiu ca nu ii place,

16

Pentru ca ea nu vorbeste cu mine.

Cuvintele,Cioburi

Mi+ai spus multe cuvinteCare au trecut ascutite prin mineSi au iesit prin yambetPrin ochi Si prin gura mea.Multe au ramas in mineTransformandu+se in tacere,Dar cateva, putine, tainuiteM+au renascut de cate oriUitam ce drum am ales.

17

Si carnea imi tremura,Pereti se topesc.E-o bezna ingrozitoare afaraIar eu cu-n frig stravechi ma invelesc

Trec voci, fiori si sambete pustii,Salbatic canta trei nebuni o arie morbidaIntr-un décor absurd si monotonE frig si stau de atatia ani privind si nu mai vad pe nimeni in oglinda

Cuvinte sunt,Nu-mi amintesc sa zic sau sa ascult.Cat frigu-i frig si vantu-i vant,Eu numar cifrele plangand.

Nu vad nimic, nici intuneric,Nici stele luminand feeric,Aud un strigat perifericTot inganand dintr-un pateric.

Si-n timp ce tot traiesc cuvinte,Tot fara inima sau minte,O palma imi aduce aminte

18

De-o mana intinsa ce ma prinde.Eram cu parul blondSi ochi albastri,Intins pe verdele ierbii.

Amestecam culori in scoala,Din albastru si galben am facut verdeViolet din rosu si albastru am facut,Apoi le-am amestecat pe toate Si a iesit un negru mocirlos.

Am albit de cand ma chinui sa le separSi pielea mea cheama pamantulPrin pamantiul ei,Parul meu albit urla a frig,Ochii tulburi si pierduti,Un fund mocirlos de apa.

Si-n tot timpul astaSoarele a ramas la fel de galbenCerul albastruSi iarba verde.

Povestea cu marul

19

În gradină avea ţăranul un măr, ce bucurie pe nepoţii lui. După ce florile lui au parfumat şi primăvara aceea, au înroşit în mere mari, sfioase. Dintre toate însa, în vârf era un măr ca niciunul. Ce mândru stătea în razele soarelui şi ce frumos strălucea. Cu poftă îl priveau toţi, dar nimeni nu putea ajungea la el. Şi aşa a rămas singurul măr din pom, cel mai frumos, cel mai singur. Toamna a venit şi vântul l-a doborât, uscat şi umilit, spart în bucăţi pe pământ. Ţăranul l-a văzut, l-a luat în palmele lui groase şi a spus:- Toată vara te-am poftit, dar nu am ajuns nicicum la tine şi acum te-ai uscat ca şi mine. Din toate seminţele tale voi planta câte un pom.

-Ce noroc pe mine mi-am zisCand m-am trezit cu doua inimi In dimineata aceea de vis.

Si am trait asa cu doua inimi,In ritmul cantecului lor nemaiauzitCa doua ceasuri care bat in infinit.

-Ce noroc pe mine mi-am spus indataCa sangele meu e destul de fierbinteSi poate sa cante la doua inimi odata.

20

Multe cuvinte ti-am soptit la urecheSi chiar si acum, dupa atatia aniTot nu stiu daca au ajuns la tine.

Erau cateva versuri inchinate tie,Dar ai plecat chiar inainte sa le zic,Si de atata dor au putrezit in mine,

Am trecut amandoi pe aceeasi strada,Tu cel care esti langa mine,Tu cel care privesti si razi langa mineSi auzi aceleasi cantece.

Amar de timp ai strigat spre mine,Si eu te-am auzitSi nu ti-am raspuns,Eu, necunoscutul de mine.

Am raspuns tremurand intr-un tarziu,Adica tu cel din mine ti-ai raspuns,Adica tu cel ce traiai in mine in vazul tuturorSi eu nu te-am stiut niciodataSi nu m-am ganditi niciodata ca tuTraiai prin mine nestingherit.

21

Ah, de-as invesnici secunda in careEu traiesc prin tine in timp ce tu traiesti prin mine,Si in privirile noastre ne-am naste noi.Atunci m-as cunoaste si as sti,Si nu ti-as dori nimic, pentru ca esti acasa.

Ah, daca stiam ca eu in tine m-am ascuns atata timp,Ah, cate vesnicii am rataci…Ce bine ca te-am cunoscut,Pe tine cel care traiai de-atat amar de timp in mine,Si eu in tine,Si tu in mine,Si eu…Si tu…

A murit poezia in minePana la ultimul vers, pana la ultima litera

Ce tare inseteaza desertul sa ploua cu apa pamantul,Dar mai mult se mistuie inaltimile sa ploua cu oameni cerul.

22

El era un Univers al lui.In el erau alte legi, Nu era gravitatie, era un fel de miros de paine calda.

Nu avea sori, doar niste zambete in coltul ochilorCare ardeau sau inghetau,In functie de cum ii priveai.

El nu avea planete, in el locuiau cuvinteleSi se simteau ca acasa in el Si nimeni nu intelegea cum e posibil.

Universul lui nu era construit din atomi,Ci dintr-un soi de lumina care stralucea inauntrul ei,Pe care o vedeau doar ce-i care se situau inauntrul lui,Iar in el incapeau toate.

Avea un mod al lui de a fi.Doar copii puteau sa se bucure de frumusetea lui,Ceilalti, desi se uitau la el si-l auzeau, nu stiau ca exista.

In Universulu lui nu erau colori,Ci doar o singura culoare, nu stiu cum sa spun,Era culoarea ochilor intelepciunii prvind un zambet de copil.

El nu avea nici spatiu nici timp,Fiind oriunde si oricand prezent.

23

El era un Univers al lui,O alta lume in care muzica era cantata de linisteSi linistea era pacea dragostei lui.

Nu vreau nimic.

1 Pentru ca exista nimic ce m-ar satisface2 Pentru ca nu mai am nevoie de nimic si sunt satisfacut3 Pentru ca nu merit

Eu nu ma vad in oglindaNici pe tine nu te vad.Suntem nevazutiSi folosim cuvinte nevazutaSa transporte sentimente nevazuteSi prin ele noi doi cei nevazuti ne cunoastemSi ne recunoastem/

Ma chinui sa iubesc in intunericNu vad nimicSi cat ma chinui sa iubesc,As iubi orice,Primul lucru pe care l-as vedeaSi pe ultimul.Eu nu pot lumina fara iubire.

24

De toamna

Nu te supara pe mine toamna,Iarta-ma ca te-am barfit,Ochii mei sticleau a dramaSi-n zadar te-am osandit.

Nu te razbuna pe mineCu otravuri rafinate,Lasa-ma sa fac din tineO stigmata pentru moarte.

Nu te ascunde-n ochii meiCu amarul tau cu tot,Nu mai pot sa fiu al ei,Nu mai pot…

Cadere

Ma apropiam de pamant cu viteza,apasat tot mai greu de mine insumi.

25

Soarele imi stralucea din spate,iar eu ma apropiam si mai repede de umbra mea.

Am izbit cu putere pamantul,neputand sa imbratisez de pe el decat umbra mea.

Si umbra mea a disparutSi eu am disparut cu ea.

Pe mine sa nu ma intrebati cat e ceasul,Nu-mi masor viata nici in secunde, nici in ani,Pe mine timpul ma insoteste tacutCa un batran cu barba alba.

26

Ceasul meu e greu de citit,Bate mereu in coltul inimii,Dar eu il port in coltul gurii,Uneori in coltul ochilor.

Uneori ceasul e trei regrete fara zece amintiri,Alteori e patru amante fara noua secrete,Poate sa fie si sapte zambete si jumatate de plansetSau doua sinucideri fara o moarte.

Uneori ceasul este fix mama mea,Alteori e o durere continua fara nimic altceva,Poate sa fie un cais inflorit si doua copilariiSau ochii ei fara vederea mea.

Pentru mine timpul nu trece niciodata,Ramane definitiv peste mine,Cand mai greu, cand mai usor,Ca o oglinda a sinceritatii mele.

Obiecte Zburatoare Neidentificate

Noi calatorim cu cuvinte,Sunt atat de mari, incat toti am incapea intr-un singur cuvant,

27

Si ele ne duc inauntrul nostruDeschizand porti spre lumi nebanuite

Ce ciudat ma simt,Parca am mai scris odata poezia asta,Parca am mai deschis ochii peste ea.

Premiul Nobel pentru fizicaCercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totulPremiul Nobel pentru literaturaCercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totulPremiul Nobel pentru paceCercetatorul care a demonstrat ca dragostea invesniceste totul

Pot sa ridic un creion de doua ori mai greu decat mineSa scriu cu el un poem pe o ghinda de stejarSa i-o daruiesc, iar ea sa nu vada nimic special in asta.

Ma luase din patul meu si ma dusese intr-o frumusete de padure, eu i-am spus linistit:-Sunt inca in camera mea, uite tabloul de pe perete, am aratat eu spre o caprioara.- Sunt in dormitorul meu, uite, am darmat toate creioanele pe jos, am aratat eu spre serpii pe care ii trimisese spre mine- Sunt in pat, iar plapuma asta e prea groasa pentru vremea asta, i-am spus eu in timp ce un sarpe mi se incolacea pe trup

28

Greu ma smulsesem din cosmar si mi-era frig,Tot sangeram si am inceput speriat sa strig.

O spaima a nefiintei cum zdorbea mii de destineVisasem Timpul tot si toata moartea ce-i urma,Accelerand spre infinit ma dezgolea de mine,O intreaga lume in vartejuri isi pierdea urma.

Ah cum treceau secunde reci, fiori de moarteSi spatiul tot intr-o mocirla de culori se contopea,Iar eu ma zvarcoleam in agonii desarte

Opriti Timpul, lasa-ti ma sa cobor,Am urlat atunci ingrozitor,Ajunge atata moarte, va implor!Striga cu disperare-ntregul viitor.

Parca toata vesnicia timpului trecea prin mineCu tot spatiul cu totImposibil de oprit de mintea mea,Cadea si ea in vartejul nimicitor al timpuluiIar eu ma goleam in zbuciumuri inutilePanicat si incremenit in haos, pierdut definitiv.Opriti Timpul ! Lasa-ti ma sa cobor !Am urlat eu ingrozitor

29

Goneste-mi ingerii cu trupul tau eretic de zeitaSi ochii mi-i inchide cu gesturi delicate,In sange toarna-mi vinul otravilor de vitaSi-mbata-ma cu farmecul tristetii afisate.

Nu-n bronz, nu-n lemn si nici in piatraCi-n voi scultati-mi chipulCu palmele iubirii

Ca pe-o amintire imi traiesc nostalgic viata,Cu ai ecou singuratatea incerc sa impac,Sclipirile naïve-mi intorc fataSpre lacriimile celor care tac

Eu si statuia mea ne-am intalnit din intamplarePe acelasi drum al idealului ce moareEa suferea ca nu mai este asa iubitaIar eu ca nu puteam iubi deloc.

30

Pe cine mai inseli si acum perfidul meu amic?Cui dai speranta si pe cine ai mai omorat?Pe cine sfatuiesti in miez de noapteSi in ce deznadejdi ai aruncat pe indragostiti ?

Stiu…Taci…Ramne doar un vant rece in urma taSi tot pustiul care incape intr-o inima zdrobita.

Sunt ca un porumbel care,Se indoieste ca poate zbura,Si imbatraneste in cuibul luiVisand albastrul cerurilor.

Ca sa nu ma recunoasca nimeniMi-am pus o lacrima in coltul ochiuluiSi zambetul talamb l-am sters

Dar cum simtea ca lacrima mi se uscaInvoluntar ma plesnise rasul…

Am imbatranit si eu si barza nereusind sa ne amintim locul in care trebuia sa ma nasc.Am vazut asa toata lumea in cautarea nasterii mele si cel mai bine a fost sa nu ma nasc nicaieri, am chinuit destul biata barza.pana cand i-am spus sa ma lase pe un varf de munte.

31

Stoarce din mine si-ultimul strop de suferintaPana nu voi mai fi nimicNu voi mai avea nimic de dat, nici macar un strigat.Sper sa nu mor dator inca

Ce greu m-apasa orice cuvant in noaptea astaDe parca intregul sens s-ar scufunda in mine

Cat putrezeste fructul interzis in mineMa voi gandi in adancimi melancolice la tine

Eu sunt un drum pe care n-am mers niciodata.Pustia forma a existentei mele zbuciumataSe ineaca in intamplare eul deodataSi merg pustiu umbrind pacatele-mi amare

Aici e un vant teribilSi stropii de ploaie sunt zgomotosiO intreaga lume e o fantoma incremenita

32

Vezi, draga mea, au crescut spini la trandafiriDar tu te uiti in ochii mei razand si nu te miriSi cu un gest suav incerci sa ma respiri,Iar eu adorm pe sanul tau cu atatea amintiri…

Vezi, draga mea, noi suntem inca viiIn timp ce ceasurile au adormit tarziiSi doar pustiul a unit doua pustiiTe-astept setos si ard si nu mai vii.,,

Eu sunt un drum pe care n-am mers niciodata.

Oricat am dat din inchipuitele mele aripiNiciodata nu m-am ridicat la inaltimea cuvintelor.

Si cum ma zdrobesc de mine insumiScantei de cuvinte ma aprind si ard.

Blestemat sunt sa stiu fie raspunsul fie intrebarea,Probabil daca le-as sti pe amandoua as disparea.

Vino incertitudine si sapa adanc in constiinta mea,Pleaca apoi si lasa-ma-n tacere.

Eu sunt un mers pe-un drum stiut de nimeni.

33

Poti sa spui ca nu crezi in Dumnezeu,Dar sa nu spui niciodata ca nu crezi in cuvinte.

E prea multa poezie in mine acumFiecare cuvant ma sufoca si ma zdrobesc,In pragul nefiintei ma aduc daca indraznesc sa rostescSi totusi am sa spun:Te iubesc.

In ziarele independente se citeaza tot mai des din ApocalipsaSi-n lume e o liniste ciudata, cum parca au prevestit batraniiDin plinul ce ciobit era odata, azi a ramas o mare lipsaSi parca nu mai infloresc cu bucurie nici salcamii.

34

Din toata dragostea ce-ar trebui sa-ti portFiinta mea e doar o blasfemie,Caci doar din dorul asimptotei ma comport”Eu strict nebunul ce viseaza-n nemurire.

Sunt mic si slab si rau, c-asa am vrutSi nici nu vreau pe bune mantuirea,Dar doar din mica jertfa ce-ti aducIntrezaresc prin timpuri regasirea.

Dar nu, caci astazi ceasul bate a moarteSi-s doar strigoi pe strazile pustii,Din somn in somn, din moarte-n moarteUitata-m vinul ce se varsa-n vii.

Poetul e cel mai rau dintre oameni, daca am considera ca melancolia e o ispita. Poetul nu stie si nici nu poate. E cel mai trist actor. Din toata tragedia lui, din tot strigatul lui, invatam doar sensul si directia catre paradis, nicidecum paradisul.

Am auzit o voce ca o adiere blandaMi-a spus inchide ochii, si i-am inchis“lasa totul in urma, a trecut

Vad domnisoara in sanii tai, ce dulce-I carnea ta cand se opreste timpul.Ma-m tarat tanjind de atatea ori spre templul tau si m-am adus ca jertfa.Vad domnisoara in ochii tai, ce amar pustiu e pulpa ta, cand se va termina tot timpul.

35

Eros, demon stapan al timpului si agil ceasornicar, isi pune masca chipul tau si cauta sa-mi soarba tineretea.Vad domnisoara in aripile tale, aburi ce-mi amintesc de tragicul Icar. Parfumul tau seducator e amar pentru cei cu ficatul distrus si pentru cei cu inima curata.

Cand ai plecat, te-ai dus de tot cu toate ale tale,Ai luat si golul care a-nsetat atata dupa tineSi tot parfumult tau si n-ai lasat nici-o amintire,Cand ai plecat, ai luat si drum si umbra urmelor

Pe drumul asta merg soldati spre moarteSi cantece se aud in cer si-usuca noriiPe drumul asta merg soldati in noapteSi cantece se aud tremurand zorii.

Spre moarte merg cantand soldatiiCu dorul lor batatorit de pasiSpre moarte merg iubindu-si fratiiCu dorul zdrobitor pentru urmasi.

36

In mine, greutatea pacatului are parfumul tau,Ce grea esti tu si ce adanc m-ai scufundat.Gustul tau ma doare si umbra ta ma inspaimanta,S-a astupat strigatul meu de numele tauSi nu mai pot sa-mi cer iertare fara sa fiu posedat de tine.

Adancul meu nu are nici ecou, nici raspunsSi dorul meu s-a terminat cu totul.Ce surd ma doare eternitatea din jurul meuSi striga mut, neauzita nici de mine.Insingurata singuratate, neputincioasa neputinta…Speranta arsa din sufletul meu…Doar eu si scrasnirea gandul ca as fi putut sa iubesc.

37