Inceputurile cantarii  pe teritoriul vechii Dacii

Introducere:  Cantarea - inca de la facerea lumii .   (cantarea ingerilor +cantarea in Vechiul Testament + cantarea in Noul Testament + cantarea tracilor).

Cuprins: Cap1.Muzica in spiritualitatea traco-getilor      Cap2.Marturii arheologice ale cantarii muzicale in Dobrogea      Cap3.Cantarea stramosilor traco-geti ca parte integranta a vietii sociale       Cap4.Aspecte ale cantarii antice la stra-romani      Cap5.Instrumentele muzicale folosite in cantul geto-dac      cap.6.Cantarea crestina a primelor veacuri in Dacia

concluziidictionar bibliografieanexe(foto documente,etc)

MANUSCRISELE MUZICALE BIZANTINE DIN ROMÂNIA ŞI PROTOPSALŢIIROMÂNI AI REFORMEI DIN SECOLUL 19CUPRINS.Introducere………….....1. Manuscrisele Muzicale Bizantine Din România2. Marii Protopsalţi Români Ai Reformei Din Secolul IX.....a. Macarie Ieromonahul [1750? (1770) - 1836]..........b. Anton Pann (1796 – 1854)............ c. Dimitrie Suceveanu (1816-1898)............................................................

Capitolul I. Creştinarea românilor 

din Catolicism şi Ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite

pr. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu

"Unii istorici bisericeşti au căutat, din prejudecată confesională, să demonstreze că, deşi

de limbă latină, românii au fost, dacă nu din capul locului, atunci de foarte devreme, sub

jurisdicţia legitimă a Constantinopolului grecesc. Nu credem că aşa stau lucrurile. Puţinele

mărturii pe care le avem despre creştinismul latin din Illyricum pledează pentru teza

opusă, pentru romanitatea acestui creştinism. Nu numai cele mai vechi obiecte creştine

descoperite pe teritoriul Daciei Traiane vădesc orientarea populaţiei către Italia, Panonia,

Illyricum, dar şi personalităţi eclesiastice cunoscute, un Nicetas din Remesiana, un Dionisie

Exiguus, se arată strâns legaţi, cum era şi firesc, de creştinătatea occidentală. Aceşti

străromâni, cum încearcă să-i numească un învăţat prelat contemporan,l) «au fost desigur

ortodocşi, dar nu pentru că ţineau de Biserica constantinopolitană, atât de supusă

rătăcirilor, ci tocmai pentru că păzeau dreapta credinţă, împotriva Constantinopolului,

alături de papalitate»".2)

Creştinismul de pe teritoriul patriei noastre îşi are începutul în propovăduirea Sfântului Apostol Andrei,

fratele Sfântului Petru, Corifeul Apostolilor. Acestuia, după o tradiţie consemnată de timpuriu, i-a căzut

la sorţi evanghelizarea în Scythia.3) Mărturiile literare, coroborate cu cele folclorice şi arheologice,

dovedesc elocvent că în Scythia Minor (Dobrogea de azi), creştinismul îşi are începutul cu Sfântul

Apostol Andrei. Din sud ucenicii lui au trecut Dunărea în Dacia, ai cărei locuitori, dacii, pe baza religiei

lor, aveau o doctrină şi o trăire religioasă foarte apropiată de Evanghelie.4) Credinţa lor într-un singur

zeu, Zamolxe, şi în nemurire, a fost un mediu prielnic pentru evanghelizare. Herodot, după ce spunea

că "geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" adaugă că "ei se cred nemuritori…

credinţa lor este că ei nu mor, iar cel care piere se duce la Zamolxe, o fiinţă divină (daimon)

… ei nu cred că există un alt zeu decât al lor".5)

După ocuparea Daciei de către romani, la 106, au fost aduşi aici colonişti, conform mărturiei lui

Eutropius, "ex tot orbe romano" (din toată lumea romană).6) Dintre coloniştii aduşi, o parte erau din

Asia Mică, îndeosebi din Capadocia şi Siria, precum şi din Grecia, provincii de multă vreme romanizate

şi, în mare măsură, creştinate, cei mai mulţi fiind însă din provinciile romane sud-dunărene. Mulţi

dintre aceştia au adus cu ei elementele Evangheliei şi trăirea creştină, care se va grefa peste trăirea

creştină a autohtonilor daci, dând naştere unei spiritualităţi specifice poporului nou format sub faldurile

romanizării şi creştinării. E bine să subliniem că prezenţa pe teritoriul Daciei a coloniştilor din Asia

Mică, aşa cum avertizează acad. Constantin Daicoviciu, nu-i dă nimănui dreptul "de a transforma

Dacia într-o expozitură a orientului greco-sirian" 7), cum fac unii teologi şi istorici ai Ortodoxiei

româneşti, pentru a justifica religia creştină a românilor în formă răsăriteană, singurii latini de credinţă

ortodoxă, afirmaţii rezultate nu din realitatea istorică, ci dintr-un fanatism confesional cu totul

nejustificat, păgubitor.

Neîndoielnic că şi între soldaţii legiunilor romane aduse în Dacia, unii erau creştini, chiar dacă, în

virtutea disciplinei militare, erau obligaţi să-şi trăiască viaţa spirituală pe ascuns. La fel au fost aduşi

deţinuţi din diferite părţi ale imperiului şi mai ales de la Roma, condamnaţi tocmai pentru delictul de a

fi creştini, la muncă forţată în mine "ad metalla damnati". Dintre aceştia după eliberare, mulţi au

rămas pe loc, cum au rămas şi o parte din soldaţii eliberaţi după 25 de ani de activitate militară,

"veteranii", de la care ne-a rămas în limba română cuvântul bătrân, întemeind atât unii cât şi ceilalţi

familii creştine, adevărate pepiniere misionare. Nu trebuie neglijat nici elementul autohton. Dintru

început elementele autohtone, lipsite de clasa conducătoare, cu caracter etnic geto-dacic, populaţia

rurală autohtonă a fost în scurt timp o pradă uşoară a prozelitismului şi a deznaţionalizării treptate,

lente, prin romanizare pierzând în primul rând factorul ce era şi este mai specific, profund legat de

fiinţa ancestrală a sufletului colectivităţii populare – limba strămoşească, acel idiom vechi indo-

european, din care azi mai recunoaştem în vorbirea poporului vreo 160-170 cuvinte, identificate prin

grele şi complicate operaţiuni comparativ-etimologice.8) Populaţia indigenă, deja romanizată după 170

de ani, va fi aceea care, la retragerea legiunilor de către Aurelian (271-275), va rămâne în continuare

pe loc, asigurând continuitatea atât de contestată de cei ce râvnesc şi azi întoarcerea unor vremuri de

mult apuse, a rămas aceeaşi străveche populaţie autohtonă pe care a găsit-o expansiunea romană şi

care nu fusese nici exterminată (la venirea romanilor, n.n.) şi nici alungată din cuprinsul provinciei.9)

Procesul de romanizare şi creştinare din provinciile romane s-a extins şi în regiunile dacilor liberi,

generalizându-se pe la sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV. Romanizarea şi creştinarea odată

începute, au fost mereu în ascensiune, chiar şi sub scurgerea haotică a popoarelor migratoare care ne-

au lăsat puţine urme în materie de limbă şi de credinţă. Limba latină devenind singurul mijloc de

comunicare între diferitele grupuri etnice din Dacia, s-a menţinut şi după retragerea militară şi

administrativă efectuată de Aurelian, contribuind la romanizarea şi creştinarea altor etnii pripăşite

printre autohtoni. Rămas în calea răutăţilor, pământul patriei noastre, lipsit de apărarea armată a

legiunilor romane retrase, cu toate cotropirile ce s-au făcut, populaţia romanizată şi-a păstrat limba,

nefiind ruptă nici de populaţia latinofonă din sudul Dunării, din provincia Illyricum, împreună cu care

populaţia fostei Dacii Traiane formau romanitatea dunăreană, concomitent dezvoltându-se şi viaţa

bisericească. După ocupaţia făcută de goţi, ţinutul din nordul Dunării a fost numit Gothia sau Ţara

Goţilor. În contactul cu populaţia indigenă daco-romană creştină, goţii care abia au cunoscut

creştinismul la venirea lor din nordul Mării Negre au început să se creştineze în număr mare. Clasa

conducătoare a goţilor a rămas mult timp păgână.

Aşa se explică persecuţiile lui Athanaric, atât cea din jurul anilor 348, cât mai ales cea din anii 370-

372, care au cauzat martiriul multor creştini, între care amintim pe Sfântul Nichita, ars de viu, şi

Sfântul Sava Gothul, înecat în râul Buzău cu un buştean legat de gât. După uciderea acestora, creştinii

din Gothia, în clandestinitate şi ilegalitate, s-au organizat într-o Biserică creştină cu episcopi rămaşi

anonimi. Negreşit aceştia au fost mai degrabă horepiscopi, itineranţi, adăpostindu-se pe unde puteau

şi cum puteau, asigurând perpetuarea Bisericii daco-romane.

Urmărind în continuare viaţa bisericească din primele veacuri pe întinsul patriei noastre vom stărui cu

deosebire asupra actelor de afirmare şi apărare a Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică, a

intervenţiei străbunilor noştri în acţiunile socotite litigioase care au dus la marea schismă din 1054, a

luptei şi încercărilor de refacere a unităţii bisericeşti distruse, precum şi a "destinului fatal" al

Bisericii româneşti, care a aruncat-o în Ortodoxismul slavo-grecesc, anticatolic şi antilatin.

În Scythia Minor, evanghelizarea începută de Sfântul Apostol Andrei a dat naştere unei vieţi creştineşti

înfloritoare. Acolo a luat fiinţă mai târziu Episcopia de Tomis (Constanţa) dintre ai cărei ierarhi amintim

pe Bretanion sau Vretanion, pentru rezistenţa faţă de arianismul împăratului Valens; Gherontius sau

Terentius, care a participat la sinodul din Sardica, însărcinat de împăratul Teodosie cel Mare să

păstreze în Scythia Minor puritatea credinţei, ortodoxia catolică de la Niceea (325) "să urmeze o

astfel de religie pe care dumnezeiescul Apostol Petru i-a învăţat pe romani… pe care

pontiful – Papa – Damasus o profesează".10) Teotim Scitul şi Filosoful, numit de huni "zeul

romanilor", prietenul şi apărătorul Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru care a intervenit la papa cerând

reintegrarea lui în scaun.

Călugării daco-romani din Scythia cunoşteau operele Sfântului Vasile cel Mare, preocupările lor erau

întocmai ca ale Sfântului, de a apăra unitatea Bisericii şi înlăturarea schismei dintre Constantinopol şi

Roma, provocată în anul 482 de patriarhul Acacie şi împăratul Zenon, iar o delegaţie a lor, în frunte cu

Ioan Maxenţiu, este prezentă, întâi la Constantinopol şi apoi la Roma, unde expune în faţa Papei

Hormisdas (514-523) doctrina lor menită să aducă reconcilierea dizidenţilor şi refacerea unităţii.

Spre deosebire de Bizanţ, unde limba liturgică era greaca, în bisericile din zona romanităţii dunărene,

inclusiv Dacia Traiană, era latina, limba vorbită de locuitorii ţinutului. "Cu excepţia Dobrogei, a

gurilor Dunării şi a unor zone mai mult sau mai puţin largi de la nordul Dunării, Imperiul

bizantin nu a stăpânit niciodată în chip direct teritoriul României şi pe locuitorii săi".11) De

aceea în toate teritoriile dacice, inclusiv cele ce au suferit temporar stăpânirea bizantină, limba

bisericească a fost latina.

Concomitent cu lupta dusă pentru păstrarea unităţii bisericeşti, pe teritoriul romanităţii dunărene,

locuit de strămoşii noştri, s-a dezvoltat de timpuriu o frumoasă literatură patristică de limbă latină.

Sfântul Ioan Cassian, călugăr, s-a născut în anul 360, în Scythia Minor, "natione scytha" – de neam

scit, cum spune Ghenadie de Marsilia. După mai multe peregrinări în Orientul apropiat, hirotonit de

către Sfântul Ioan Gură de Aur ca ierodiacon, a rămas pe lângă acesta la Constantinopol până în 404,

la al doilea exil, când, încredinţându-i-se un mesaj din partea clerului şi poporului dreptcredincios, a

mers la Roma la Papa Inocenţiu I pentru a-l determina să intervină în favoarea Sfântului său protector,

Ioan Gură de Aur. De acolo a plecat la Marsilia, a fost hirotonit ieromonah şi s-a ocupat de organizarea

vieţii monahale, întemeind două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415.12)

Apelul făcut la papa pentru a interveni în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur, cum a făcut şi Episcopul

Teotim Scitul şi Filosoful, ne arată că, şi în Răsărit, papa era considerat ca supremă autoritate în

Biserică, dovadă incontestabilă că, implicit, se recunoştea primatul apostolic al pontifului roman.

Opera rămasă de la Sfântul Ioan Cassian constă din trei lucrări, toate scrise în limba latină:

- De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis – Despre aşezămintele

creştineşti cu viaţă de obşte şi despre remediile împotriva celor opt păcate principale, în 12 cărţi;

- Colationem Sanctorum Patrum XXIV - Convorbiri cu Părinţii XXIV;

- De incarnatione Domini contra Nestorium Libri VII – Şapte cărţi despre Întruparea Domnului

contra lui Nestorie. Aceasta a fost scrisă la cererea arhidiaconului Leon, ajuns papă la Roma, şi "are

între altele meritul de a prezenta pentru prima dată, Apusului, doctrina lui Nestorie (erezia

patriarhului bizantin, n.n.) şi de a fi supus-o unei critici severe… O asemenea scrisoare

reprezintă încă un însemnat pas în teologia de limbă latină a secolului V".13) Ca să poată fi

citite la Constantinopol, lucrările Sfântului Ioan Cassian au trebuit traduse în limba greacă. Astfel,

Convorbirile cu Părinţii au fost traduse încă din secolul V. "Din trecutul său roman, Imperiul

transferat pe Bosfor în lumea greacă, a păstrat numai numele, principiul de unitate şi

legitimare a aspiraţiilor sale la organizarea politică a lumii. Romanitatea daco-iliriană,

ultimul bastion al vechii Rome latine în Orient a împiedicat până în secolul al VII-lea

această evoluţie… În atitudinea Bizanţului faţă de români, urmaşii acestei romanităţi

orientale, ostilă elenismului şi legată de creştinătatea latină orientală, găsim ecoul acestei

vechi antinomii… În toate dialectele, atât în cele de la nord de Dunăre, cât şi în cele

balcanice, bizantinii nu sunt numiţi niciodată altfel decât greci, iar statul bizantin este în

toate timpurile pentru români împărăţia grecească… Definirea Imperiului bizantin ca

imperiu grecesc este un loc comun în gândirea politică a Occidentului romano-catolic".14)

Aşadar, etnicitatea romanică şi limba vorbită, latina, i-a îndreptăţit pe români să se opună grecizării

bizantine şi le-a creat temelia de apropiere la Apusul roman.

Sfântul Dionisie Exiguus (cel Mic sau cel Smerit) s-a născut, la fel, în Scythia Minor. Bun cunoscător al

celor două limbi, latina şi greaca, a fost chemat la Roma de către Papa Gelasius I ( 492-496). A stat la

Roma sub 10 papi, de la Anastasiu al II-lea (496-498) până la Vigilius (537-555). Data probabilă şi locul

morţii sale sunt stabilite între anii 540-545 la Vivarium.15) Cassiodorus, prim-ministru al lui Teodosie şi

prieten al lui Dionisie Exiguus, spune despre el că "erat totus catholicus" – era catolic desăvârşit (în

întregime).

Opera sa constă mai mult din traduceri patristice în limba latină, cu scopul de a le pune la dispoziţia

confraţilor săi călugări sciţi, drept armă de combatere a ereziei cristologice a lui Nestorie, patriarhul

Constantinopolului. Vorbind despre bizantini spune: "Credinţa flexibilă şi nestatornicia acestora

faţă de adorarea lui Dumnezeu tare mă mâhnesc. Ei îşi schimbă adesea părerile după bunul

plac al împăraţilor, ca şi cum sfânta religie se poate schimba după calcule omeneşti".16)

Dintre traducerile Sfântului Dionisie Exiguus trebuie neapărat semnalate următoarele:

- Epistola sinodală a Sfântului Ciril al Alexandriei contra lui Nestorie, traducere trimisă

episcopului Petru din Scythia Minor (crescătorul şi binefăcătorul său), căruia i se adresează numindu-l

"vestra beatitudine catholica" – fericirea ta catolică, adică "dreptcredincioasă", în opoziţie cu

erezia combătută în epistolă.

- Pentru a recomanda formula teopaschită Unul din treime a pătimit în trup pentru noi, formulată de

patriarhul Proclu împotriva lui Nestorie, recurge la un text din De Civitate Dei a Sfântului Augustin,

citându-i cuvintele din Cartea XI, cap. 24, care, între altele, cuprind şi doctrina purcederii Spiritului

Sfânt şi de la Fiul. Dintre scrierile originale ale lui Dionisie Exiguus menţionăm:

- Seria hagiografică cu unele biografii de sfinţi,

- Scrierile de drept canonic, între care canoanele conciliilor ecumenice (Niceea, Constantinopol,

Efes şi Calcedon) şi

- Decrete pontificale.

Este demn de reţinut cum vorbeşte Dionisie Exiguus în scrierile sale despre papii de la Roma, în care el

vede şi recunoaşte pe supremul cap al Bisericii:

În dedicaţia făcută papei Hormisdas cu ocazia traducerii canoanelor conciliare scrie: "Domnului,

Preafericitului papă Hormisdas, Dionisie Smeritul, Regulele Sfinţilor Părinţi pe care

Fericirea Ta m-ai obligat să le traduc din greceşte… cu puterea ce vă ridică peste ceilalţi

ierarhi mi-aţi poruncit".17) La fel vorbeşte despre papa Gelasie, care "s-a bucurat de aşa mare

bunăvoinţă, încât cu voia lui Dumnezeu primind primatul în Biserică pentru folosul celor

mulţi...acest păstor… a fost un distins întâistătător al Scaunului Apostolic, împlinind şi

păzind poruncile lui Dumnezeu".18) Cu aceste mărturisiri, Dionisie Exiguus atestă credinţa

străbunilor noştri că primatul în Biserică nu era onorific sau din vrere omenească, ci din voia lui

Dumnezeu.

"O ultimă serie de lucrări ale monahului daco-roman din Scythia Minor o formează lucrările

de cronologie creştină".19) El a pus bazele erei creştine şi, începând cu cronologia lui, se socotesc

anii de la Întruparea Domnului Isus Hristos, calculaţi până atunci în diferite feluri: de la întemeierea

Romei (Ab Urbe condita), de la prima Olimpiadă, de la Facerea lumii etc.

Sfântul Nichita de Remesiana, născut la 340, "de naştere el însuşi daco-roman", pare a încorona

activitatea patristică a străbunilor noştri.20) A fost apostolul daco-romanilor, romanizatorul triburilor

scito-getice şi îndeosebi a tribului "bessilor cei neînvinşi în războaie din pădurile şi văile

Carpaţilor",21) învăţându-l să-l preamărească pe Hristos "corde romano" – cu inimă romană, să

ducă o viaţă curată, în pace, dezrădăcinând din firea lor pornirile sălbatice. "Depinzând

jurisdicţional de episcopul Romei mergea, din când în când, la acesta spre a-i raporta

situaţia diocezei şi a primi îndrumări sau a participa la un sinod".22) A avut legături şi cu

Ascolios din Tesalonic, numit de Papa Damasus (366-384) vicar al Scaunului roman în Illyric, de care

depindea şi dioceza lui Nichita.23) Organizând viaţa călugărească a tradus în limba latină, în acelaşi

timp cu Rufin din Aquilea (345-411), Regulele monahale ale Sfântului Vasile cel Mare.24) Prieteniile

lui în Apus, în afară de Paulin de Nola, cu sfinţii Augustin şi Ambrozie al Milanului confirmă atât

latinitatea lui cât şi existenţa unei culturi latine bine conturate pe meleagurile daco-romane.25)

Toate lucrările Sfântului Nichita au fost scrise în limba latină:

- Te Deum, operă muzicală, "o adevărată teologisire cântată".

- Libelli instructionis, un adevărat catehism destinat candidaţilor la botez.

- De vigiliis servorum Dei - Despre privegherea robilor lui Dumnezeu, omilie alcătuită din 9 capitole.

- De Psalmodie bono – Despre folosul cântării psalmilor.

- De diversis appelationibus - Despre diferitele numiri (ale Domnului nostru Isus Hristos).

Deşi cunoştea mai multe limbi – greaca, spune apologetul său de la Nola, dar e probabil că şi altele, de

vreme ce a predicat dacilor, sciţilor, bessilor, goţilor, armenilor etc. Niceta scrie numai în limba latină

(aproape) o jumătate de veac – spune C. Giurescu – străduindu-se toată viaţa lui la un creştinism corde

romano.26)

"Apariţia acestor scrieri trebuie considerată şi ca o contribuţie la problemele istorice ale

patristicei şi la problematica scrisului românesc, a lingvisticii, a literaturii, a filologiei, într-

un cuvânt la problematica culturii străvechi româneşti. Credem că limba latină pe care o

vorbeau străbunii noştri, matricea structurală lexicală a limbii române ce şi-a căpătat o

identitate specifică la numai câteva secole după romanizarea Daciei, demonstrând o

vitalitate uimitoare ca «insulă de latinitate» precis delimitată «într-o masă slavă» a rezultat

un adevărat privilegiu obiectiv al destinului nostru istoric şi pentru dezvoltarea neamului

românesc".27) Străbunii noştri au fost, deci, acei la care romanitatea s-a impus prin limbă, aşa încât

latinitatea a fost o caracteristică esenţială a lor. Dar cei dintâi care ne-au contestat-o au fost, în chip

surprinzător, bizantinii, care nu găsesc "un temei de solidarizare cu strămoşii noştri, deşi ei

înşişi se socotesc şi se numesc romei, adică romani. Înverşunarea cu care bizantinii se

obstinează să vadă în români o etnie barbară, străină de imperiu şi numai tolerată, nu-şi au

egal decât în literatura maghiară despre românii din Transilvania. În pofida faptului că

românii se numesc ei înşişi români în toate dialectele şi graiurile lor, fie nord-dunărene, fie

balcanice, daco-românii rumâni, aromânii arumăni, istro-românii rumeri, bizantinii îi

desemnează prin etnonimul de împrumut slav vlahi. La nivelul literaturii culte numeroase

sunt mărturiile despre atitudinea de ostilitate a bizantinilor faţă de aspiraţia românilor la

conservarea şi afirmarea identităţii lor romanice".28) Scriitorii bizantini, Kakaumenos în sec. XI

"om de cultură mediocră şi tocmai din această pricină reprezentativ pentru mediocritatea

comună, Nichita Choniates în sec. XIII şi Ioan Canabutzes, în sec. XV, îi consideră pe români

barbari, în timp ce Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) face din conştiinţa romanităţii

vlahilor lui Ioniţă Caloian un argument în favoarea unirii bisericeşti cu Roma şi a întregirii

lor în ordinea politică mondială, legitimată de papalitate".29

Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul Romaniei

In Romania, muzica bizantina a fost o realitate obiectiva, facand parte integranta din trecutul de arta si cultura al acestei tari; ea s-a pastrat, s-a dezvoltat si s-a transmis intr-un evident spirit traditional, prin dascali si psalti autohtoni, buni cunoscatori ai cantarii si scrierii bisericesti, care au deschis scoli pe langa locasurile manastiresti mai importante - asa cum au fost Scoala de la Neamt, din secolul al XV-lea sau asa - numita Scoala muzicala de la Putna, atestata si ea in secolul al XV-lea.

Raportandu-ne la trecutul de arta si cultura muzicala al poporului roman, trebuie sa avem in vedere totdeauna trei mari filoane, trei mari domenii de manifestare ce au facut parte din insasi structura spirituala a poporului :

-         muzica populara, al carei origini se pierd in negura vremurilor,

-         muzica bizantina, ce a patruns pe meleagurile noastre ca arta muzicala culta (am putea spune profesionalizata) odata cu aparitia crestinismului

-         muzica liniara, "muzica europeneasca", cum o numeau marii psalti romani, Macarie Ieromonahul si Anton Pann (cunoscuta si sub denumirea de "muzica occidentala" ), pe care am identificat-o mai intai in partea de vest a tarii, pe teritoriul Banatului si a Transilvaniei, incepand cu secolul al XV-lea, ca mai apoi sa se generalizeze pe intreg teritoriul Romaniei.

Toate aceste domenii ale artei muzicale romanesti au convietuit si au strabatut veacurile intr-un paralelism clar diferentiat, strajuind la portile culturii romanesti pana in zilele noastre; ele isi au caracteristicile lor, temeiurile lor in alcatuirea unui tot unitar, pe care, generic, il voi denumi "tezaurul culturii muzicale romanesti" sau "mostenirea muzicala romaneasca".

Daca muzica populara s-a pastrat si s-a transmis mai cu seama pe cale orala - etnomuzicologia romaneasca identificand-o in manuscrise abia la mijlocul secolului al XVII-lea (Codicele Caianu, 1652) - muzica bizantina si muzica liniara au lasat urme mult mai concrete, bibliotecile si colectiile din tara noastra conservand numeroase manuscrise de muzica veche bizantina (secolele X - XVIII) si de muzica liniara, in tabulaturi (secolele XIV - XV)si tiparituri vechi

(secolul al XVI-lea). Toate acestea reprezinta pentru noi o adevarata bogatie nationala, un pretios tezaur de arta veche, atestand pe teritoriul patriei noastre, din cele mai vechi timpuri, forme de cultura ce s-au manifestat continuu si sub cele mai diverse aspecte.

Asa dupa cum ne este cunoscut, manuscrisele de muzica bizantina pastreaza in cuprinsul lor cantarea bisericeasca practicata in ritul ortodox, dupa "sistima veche" (notatie neumatica in uz pana la 1814) si dupa "sistima noua" , chrisantica, moderna (cea care s-a practicat dupa 1814, fiind utilizata si astazi in bisericile ortodoxe din Romania). Pentru a ne putea da seama de structura acestei muzici, de originile ei, de felul in care a fost utilizata de-a lungul a mai bine de cinci secole in practica liturgica romaneasca, care ii sunt caracteristice si cum a circulat ea in centrele manastiresti importnante, in scoli, trebuie sa ne indreptam atentia catre manuscrisele muzicale existente in tara noastra, sa le cercetam si sa tragem concluziile de rigoare.

Prin continutul si circulatia lor, manuscrisele muzicale bizantine reprezinta marturia cea mai de pret a unui trecut indelungat de cultura romaneasca. Pana acum doua decenii nu s-a acordat un prea mare interes acestor manuscrise muzicale, nici lingvistii, nici istoricii si nici chiar muzicienii nu s-au aplecat asupra lor cu staruinta ce s-ar fi cuvenit. Exista o multime de probleme cu caracter lingvistic ce-si pot gasi raspuns concret in aceste manuscrise, ca sa nu mai vorbim de aspectele muzicale. Dar, numai greutatea descifrarii muzicii i-a descurajat pe cei dornici a se dedica cercetarii acestui domeniu. Pentru a depasi toate obstacolele, este necesar sa valorificam aceasta mostenire artistica, acest tezaur de cultura veche romaneasca si sa- l punem la dispozitia tuturor celor care vor sa-l cunoasca.

In Romania exista un fond apreciabil de manuscrise de muzica veche bizantina, diseminate in diferite biblioteci publice sau in colectii particulare. Cea mai mare parte a acestora au fost scrise in tara, in manastiri, de psalti - copisti identificati ca atare in colofoane si in insemnari marginale sau ramasi in anonomat. Altele au fost aduse aici pe diverse cai de circulatie, cunoscute sau necunoscute, de la Constantinopol, Muntele Athos, Thessalonic sau din alte centre manastiresti ale Bizantului, devenind utile cantarii de strana,dar si izvoare pretioase pentru alcatuirea unor manuscrise sub forma de "antologhioane" (cunoscute in Occident sub denumirea de "akolouthiai"). Exista de asemenea si o circulatie catre exterior a unor manuscrise muzicale scrise de psalti - copisti romani, multe fiind semnalate deja in biblioteci din alte tari - la Moscova,

Leningrad, Sofia, Leipzig, Insula Lesbos, Copenhaga, Londra, Ianina, Mahera, etc.

Manuscrisele de muzica bizantina aflate in Romania prezina interes nu numai pentru cultura romaneasca, ci si pentru aceea a tarilor care au avut in practica lor liturgica ritul ortodox. Continutul muzical al acestor manuscrise isi afla sorgintea in Bizant, de unde s-a raspandit, de-a lungul secolelor, la mai toate popoarele ortodoxe. In felul acesta, in mod unitar, si cu un netramutat respect fata de textul muzical si literar devenit traditional, muzica bizantina a circulat in cele mai indepartate centre ale ortodoxiei. Domnitorii romani si conducatori bisericilor din Tarile Romane au simtit mereu nevoia de a mentine contacte permanente - indeosebi cultural - artistice - cu civilizatia bizantina. Rporturile romano-bizantine au fost directe si deosebit de stranse, marturii in acest sens oferindu- ne documentele privitoare la daniile domnitorilor si boierilor romani catre Bizant si Muntele Athos. Chiar si dupa instalarea turcilor in Balcani, voievozii romani au favorizat patrunderea civilizatiei greco - bizantine pe teritoriul tarilor lor, nu o data manifestandu- se ca aliati statornici ai imparatilor bizantini. Dupa caderea Bizantului sub turci, domnitorii romani s-au considerat ei insisi succesori ai puterii bizantine. In acest sens sunt revelatoare afirmatiile savantului roman Nicolae Iorga : " Bizantul, cu tot ceea ce reprezenta el ca tip de civilizatie, cuprinzand mostenirea intelectuala elenica, dreptul roman, religia ortodoxa si tot ceea ce provca si intretinea el in materie de arta - nu a disparut, nu putea sa dispara, o data cu caderea, pe rand, in veacul al XV-lea, a celor trei capitale ale sale : Constantinopol, Nistra si Trapezuntul Multe lucruri noi vor iesi astfel la suprafata, dar in adanc nu va ramane decat nestramutata continuitate bizantina". Desi epoca istorica a Bizantului s-a incheiat in luna mai a anului 1453, a continuat sa existe totusi un" Byzance apres Bzyance", dupa cum se exprima Nicolae Iorga, stramutat, din punct de vedere cultural - artistic, si in Tarile Romane. De aceea nu putem accepta punctul de vedere al celor care asociaza incheierea epocii istorice a Imperiului Bizantin cu sfarsitul artei bizantince, delimitand in mod automat : arta bizantina si arta post-bizantina, mai cu seama in domeniul artei muzicale care, in ceea ce priveste notatia si repertoriul - structura si creatia- a continuat sa existe ca atare multa vreme. Creatiile muzicale ale unor mari maestri bizantini ca Glykys Kukuzel, Kladas etc., in notatia secolelor XIV - XV, au fost preluate cu precadere in manuscrisele secolelor XVI- XVII si chiar in cele ale secolului al XVIII -lea. Acestora li s-au adaugat creatiile compozitorilor noi aparuti care s-au integrat in spiritul inaintasilor si in sistemul vechi de notare a muzicii, in stilul si conceptul de forma al artei bizantine. Desigur, in structura acestei arte au aparut si elemente noi, datorate evolutiei si mai ales influentelor popoarelor care au venit pe rand in

contact cu aceasta muzica, insa ele nu au alterat structura muzicii, care a continuat sa fie tot una bizantina, adica tot aceea care a fost practicata in Bizant.

Traditia era un factor extrem de important in transmiterea muzicii, si aceasta s-a postat cu strictete in spirirul unui profund respect fata de arta inaintasilor. Se poate spune ca nimeni nu indraznea sa modifice ceea ce se transmitea in manuscrise, totul se pastra cu sfintenie, ca expresie a unei inalte spiritualitati de origine divina. Se creau totusi opere noi, insa toate se integrau in aceasta spiritualitate, in acest respect fata de conceptul inaintasilor. Semiografia a ramas aceeasi, vechea notatie neobizantina continuandu- si drumul, secole de-a randul, in structura initiala, putinele semne care s-au adaugat apartinand mai degraba domeniului interpretativ - ornamental (chironomic) si mai putin celui intonational (diastematic).

Manuscrisele romanesti sunt revelatoare in aceste sens: in ele se pastreaza muzica practicata la Bizant in toata puritatea ei, atat in ceea ce priveste notatia neumatica, cat si scrierea textului literar de sub neuma. Aceasta muzica, apartinand marilor creatori bizantini, cunoscuti din numeroase manuscrise, o intalnim aidoma si in manuscrisele romanesti din secolele XV-XVIII. I s-a adaugat creatia psaltilor - compozitori romani - Evastatie, protopsaltul Putnei, Domentian Vlahu, Thedosie Zotica (secolele XV - XVI), Callist Ieromonahul, protopsalt al Mitropoliei din Bucuresti (secolul al XVII -lea ), Filothei sin Agai Jipei, Sarban, Ioan sin Radului Dumei Brasoveanu, Constandin, Mihalache Moldovlahu, Naum Rimniceanu, Iosif de la Neamt, etc., toti mari psalti ai secolului al XVIII-lea, care au continuat in mod stralucit traditia romaneasca a scrierii manuscriselor, dar si pe aceea a alcatuirii cantarilor, in spiritul si conceptul de forma si stil ale muzicii inaintasilor.

Intreg acest tezaur de manuscrise muzicale vechi bizantine sta marturie concreta si fara indoiala existentei pe terotoriul Romaniei a unor preocupari artistic - muzicale de mare profunzime si de mare sensibilitate, timp de mai bine de cinci secole. Nu o data am evidentiat caracterul cu totul particular, original arhaic al creatiei lui Evstatie, protopsaltul Putnei, cel care a fost socotit, de la inceput, intemeietor si conducator de scoala; de la el ne-a ramas un manuscris de mare interes pentru cercetarea muzicii medievale romanesti (datat 1511), in care s-au identificat nu mai putin de 50 de creatii proprii, ce se ramarca prin originalitate, prin atasamentul evident la fondul artei bizantine, insa particularizate prin caracterul lor arhaic, specific vechiului stil al artei primitive crestine.

La fel de particularizate sunt si compozitiile celorlalti psalti romani ai Scolii muzicale de la Putna, a caror creatie, desi mult mai restransa in manuscrisele ramase, a fost integrata in circuitul valorilor componistice ale secolului al XVI -lea din Principatele Romanesti.

Din cele afirmate mai sus se naste o intrebare : in ce limba s-a oficiat serviciul religios in tara noastra, de-a lungul secolelor? Apeland la argumentele concrete pe care ni le ofera manuscrisele de muzica veche bizantina existente in tara noastra (secolele XI-XVIII), vom putea constata ca in marea lor majoritate acestea pastreaza sub neumele muzicale texte liturgice scrise in limba greaca - situatie pe care o raportam insa numai pana la aparitia, in 1713, a Psaltichiei rumanesti a lui Filothei sin Agai Jipei, manuscris ce delimiteaza in mod concret introducerea limbii romane si in cantarea religioasa. In tara noastra, de pilda, nu exista nici un manuscris de muzica bizantina scris integral cu texte liturgice in limba slavona. Doar in cateva manuscrise se pastreaza astfel de cantari, cele mai bogate in acest sens fiind doar doua dintre manuscrisele Scolii muzicale de la Putna, de la inceputul secolului al XVI-lea. Deci, cantarea bisericeasca - adica cea care se auzea cel mai bine si cel mai indelung in biserica in timpul serviciului religios - se facea ascultata mai degraba in limba greceasca decat in limba slavona.

Invatamantul muzical se facea de asemenea dupa gramatici (propedii) scrise numai in limba greaca, existente in manuscrisele vechi muzicale bizantine. Psaltii romani isi insuseau arta muzicii dupa gramatici scrise in limba greaca, avand alaturi, pentru exemplificare (pentru asa-numita "paralaghie"), colectii de cantari (Antologhioane) cu texte literare scrise tot in limba greaca. Putem concluziona ca exista intr-adevar un bilingvism clar diferentiat, insa cu preponderenta evidenta a limbii grecesti, situatie concreta desprinsa din manuscrise existente si nu din presupuneri sau deductii logice. Si daca se vor extinde cercetarile, se va observa ca manuscrisul cu cel mai mare numar de cantari in limba slavona este cel al lui Evstatie de la Putna (de la 1511) si ca, avansand in timp, numarul cantarilor cu texte slavone se micsoreaza rapid, pana la disparitie. Acestea sunt situatii ce se pot desprinde din cercetarea manuscriselor de muzica veche bizantina din tara noastra si care au darul de a corecta vechile ipoteze privind limba de cult la romani in trecutul indepartat.

Se impune astfel concretizarea ideii de valorificare a culturii muzicale bizantine in Romania, actiune extrem de importanta si absolut necesara, ce va avea rezultate dintre cele mai pozitive pentru cunoasterea si aprofundarea culturii medievale romanesti si, in mod firesc, a intregii culturi sud-est europene. De

aceea, pentru a veni in intampinarea acestei idei sunt necesare cateva precizari referitoare la utilitatea actiunii, la modalitatile de punere in valoare, de aducere in actualitate a acestui tezaur de cultura veche muzicala pe calea tiparului, atat in editii de "monumenta" cat si in editii de "transcripta".

Necesitatea actiunii de publicare se impune din mai multe motive:

- prin tiparire se conserva manuscrisele, astfel incat se inlatura posibilitatea disparitiei, a distrugerii continutului acestora, documentele, multiplicate in editii facsimilate, intrand in biblioteci publice;

- prin multiplicare, facsimilele devin accesibile unui numar mare de cercetatori si dirijori care pot interveni, prin contributii diverse, la interpretarea continutului respectivelor documente;

- prin transcrierea documentelor scrise in notatii mai putin accesibile, muzica acestora poate ajunge la indemana compozitorilor pentru a fi utilizata in creatie, a muzicologilor pentru a fi abordata in cercetarea istoriografica si analiza, a interpretilor pentru a fi executata in concert;

- atat editiile de "monumenta" cat si cele de "transcripta" vor putea sta marturie si argument tuturor celor care vor face referiri la existenta, din cele mai indepartate timpuri, a unei vieti spirituale continue, intense si diversificate pe intreg teritoriul Romaniei, sub multiplele ei aspecte: artistic, istoric, arheologic, lingvistic, paleografic etc., devenind instrumente de lucru, utile si pretioase acestor domenii de cercetare.

Inca din secolul al XIX-lea, datorita tiparului si mai ales aparitiei unor personalitati romanesti care au promovat o atitudine stiintifica fata de valorificare tezaurului cultural-artisic romanesc, acordand acestuia o functie istorica de importanta nationala, echilibrul intre necesitatea istorica si fenomenul artistic romaanesc existent care a inceput a se concretize prin aparitia unor lucrari in care idea de document ca valoare istorica a fost sustinuta cu prioritate de istoricii, arheologii, lingvistii romani, intr-un cuvant de toti cei care si-au propus sa fundamenteze spiritualitatea romaneasca pe documente. "Fara aceste izvoare nu se poate face istorie, spuneau ei, nu se poate concepe isoria in nici un domeniu de activiate cultural-artisica".1[1]

1

In domeniul muzicii bizantine au existat in trecut cateva incercari meritorii de a se publica unele documente privind trecutul artistic romanesc. In aceasta categorie intra Macarie Ieromonahul si pe Anton Pann, cei doi importanti muzicieni ai inceputului de secol XIX, care au reconsiderat unele creatii ale marilor inaintasi ai muzicii bizantine. Voi enumera activitatea istoriografica a lui Teodor Burada, care a publicat in Almanahurile sale documente privind trecutul nostrum artistic, cu referiri precise la Dimitrie Cantemir, apoi la manuscrisele romanesti aflate la Muntele Athos. Constantin Erbiceanu a semnalat primul, in 1897, manuscrisul lui Filothei sin Agai Jipei, Psaltichia rumaneasca. Ar mai fi de mentionat Nicolae Popescu, care s-a ocupat de activiatea lui Macarie Ieromonahul, apoi Ioan D. Petrescu care a publicat, incepand din 1932, in facsimile si in transcriere, numeroase cantari de muzica bizantina din secolele XIII - XVIII, urmarind in mod special aspectele teoretice ale acesteia. Contributii importante in acest sens au mai avut Marcu Beza si Vasile Gheorghiu, acesta din urma aducand in atentia istoriografilor celebrul Lectionar evanghelic de la Iasi, din secolul al XI-lea. George Breazul a atras atentia asupra valorii documentului, a izvoarelor, in argumentatia istorica a culturii.

In ultimele doua decenii, muzicologii romani, urmand indemnul inaintasilor si integrandu-se in conceptual celor care au vazut in editiile de documente principalele mijloace in a demonstra pe teritoriul Romaniei a unei istorii si a unei culture stravechi, au inregistrat in acesta directie relizari meriotorii statornicind o traditie in domeniul valorificarii.

Intreg acest tezaur al muzicii bizantine trebuie insa valorificat dupa criterii stiintifice si intr-un evident spirit critic, tinand seama de doua mari modalitati de punere in valoare, de aducere in acutalitate:

- editiile critice de documente - in cadrul carora sa fie adunate si publicate izvoarele propriu-zise ale muzicii bizantine, in facsimile ("monumenta") si in transcriere ("transcripta");

- studiile ("subsidia") - care sa puna in lumina cele mai importante aspecte ale muzicii bizantine, sa contureze sintezele acestei muzici pe baza carora sa se poata cladi insasi istoria muzicii, istoria culturii, acoperind toate epocile istorice.

Manuscrisele secolului al XVIII-lea ne introduc, pe noi romanii, intr-un stadiu de cercetare intim, cu un vadit caracter subiectiv. Daca pana in anul 1713, in manuscrisele de muzica bizantina aflate in Romania, textul literar era scris in limba graca (in marea majoritate a manuscriselor) si in limba slavona (intr-un

numar restrans de cantari) - doar acestea fiind considerate limbi oficiale de cult -, acum situatia se schimba, limba romana devenind limba de cult si in cantarea rituala ortodoxa. La aceasta data, in plina epoca cultural-artistica brancoveneasca, inregistram primul manuscris de muzica bizantina cu textul literar notat integral in limba romana - Psaltichia rumaneasca, opera a Ieromonahului Filothei sin Agai Jipei, psalt la Bucuresti, in Mitrpolia Ungrovlahiei. Pentru cultura romaneasca, acest manuscris are o mare insemnatate, el marcand, documentar, nu numai momentul introducerii limbii romane si in cantarea religioasa, in cartile de strana, dar si primele manifestari ale prozodiei muzicale romanesti, ale cantarii ritmate, ale adaptarii textului la muzica si invers, al muzicii la structura prozodica a textului literar.

Editarea integrala a acestui manuscris, in facsimile si in transcriere, realizata de prof. univ. dr. Sebastian Barbu-Bucur s-a impus cu atat mai mult cu cat el determina si o deschidere larga spre o serie de alte manuscrise romanesti de muzica bizantina ce au dominat intreg secolul al XVIII-lea. Numarul lor este impunator, ca si al psaltilor romani care s-au afirmat in acest domeniu. Diversitatea manuscriselor secolului al XVIII-lea - anastasimatare, stihirare, irmologhioane, doxastare, predominante fiind totusi antologhioanele - ne ofera posibilitatea de a cuprinde toate cantarile cu texte romanesti practicate in ritul ortodox. De asemenea, luam contact si cu creatia celorlalti psalti - compozitori de la Constantinopol si de la Muntele Athos, alaturi de care cantarea romaneasca, in evolutia ei fireasca, a mers permanent in paralel. Se afirma iarasi scolile de cultura muzicala - de la Bucuresti, de la Neamt, din scheii Brasovului - care-si pun amprenta atat asupra stilului cantarilor, cat si asupra structurii manuscriselor. Iar ca un eveniment important de progres in domeniul dezvoltarii artei muzicale se inscrie si tipografia de la Bucuresti, in care au fost tiparite, in 1820, primele carti de muzica psaltica din lume -Noul Anastasimatar si Scurt Doxastar - in notatie chrisantica ("sistima noua"), sub ingrijirea lui Petru Efesiul, dar cu cheltuiala unor sustinatori romani.

In concluzie, subliniem cateva idei:

acest "tezaur" de cultura muzicala bizantina din Romania nu este o figura stilistica, ci o realitate vie, care poate sa aduca lumina intr-un trecut destul de indepartat al vietii spirituale romanesti.

Actiunea valorificarii trebuie continuata cu intensitate si urgenta, pentru a salva o "mostenire" artistica ingropata in manuscrise prea usor supuse distrugerilor cariilor vremii.

De aceea ar fi imperios necesara, intr-un viitor cat mai apropiat, publicarea unor cataloage ale manuscriselor existente: un catalog general, analitic, si cataloage tematice, fara de care munca de valorificare va fi mult ingreunata. Cateva incercari s-au facut, insa multe dintre ele au ramas inca in stadiul de manuscris. Aceste initiative trebuie sprijinite, stimulate, deoarece cataloagele ne ofera cel mai sigur ghid intr-un domeniu atat de diversificat si de specializat, ele fiind necesare mai cu seama in cercetarea comparata a manuscriselor si a cantarilor pe care le contin.

Exista in Romania un grup compact de cercetatori ai muzicii vechi bizantine care s-au afirmat prin diverse publicatii de specialitate si simpozioane, continuand traditia inaintasilor, intr-o atitudine de respect fata de adevar si fata de manuscris. Intocmind o bibliografie a realizarilor bizantinologilor romani, am avut revelatia unui numar impresionant de studii, articole si carti publicate. Iar ca o consecinta dintre cele mai fericite ale actiunii de valorificare a vechii muzici bizantine le apare astazi si fenomenul artistic ce se prefigureaza din ce in ce mai evident in creatia corala si simfonica romaneasca. Datorita stradaniilor bizantinologilor romani de a transcrie si a readuce astfel in actualitate o muzica straveche, ale carei sonoritati au relevat un diatonism pur arhaic si, pe alocuri, un cromatism incipient, un numar din ce in ce mai mare de compozitori si-au indreptat atentia catre melodica bizantina, preluand-o creator in compozitii dintre cele mai diverse. Urmand indemnul lui Paul Constantinescu - care a realizat cele doua Oratorii bizantine - de Pasti si de Craciun, cantate, imprimate pe disc si tiparite in strainatate (la Bärenreiter Verlag, Kassel) - si a lui Dimitrie Cuclin, care a incorporat numeroase intonatii bizantine in simfoniile sale, compozitori romani ca: Pascal Bentoiu, Doru Popovici, Aurel Stroe, Viorel Munteanu, Myriam Marbe, si compozitorii de coruri: Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu, C. Dragusin si multi altii au prelucrat in modul cel mai divers o tematica muzicala bizantina de un inedit evident, realizand creatii simfonice, vocal - simfonice, madrigale si chiar opera in care melosul bizantin devine predominant.

In ultimele doua decenii s-au publicat in Romania multe studii si volume de muzica bizantina, altele fiind in stadiul de editare. Majoritatea acestora au vazut lumina tiparului cu eforturi materiale si spirituale destul de mari. In consecinta este necesara o diversificare a mijloacelor de publicare a lucrarilor destinate valorificarii culturii muzicale vechi bizantine. Asa cum am aratat inainte, manuscrisele de muzica bizantina din tara noastra prezinta nu numai un interes national, ci si unul international, intreaga cultura muzicala sud - est europeana fiind implicata in aceasta sfera de preocupari. De aceea ar fi salutara interventia in aceasta actiune si a altor institutii cu posibilitati de editare, fapt ce ar facilita si

chiar ar urgenta aparitia, in Romania, a unor volume de "monumenta" si de "transcipta", a unor cataloage si a unor studii cu caracter monografic, toate acestea imbogatind patrimoniul artistic - muzical national si universal.