In mijlocul lucrurilor preview160

GEORGE MIHALCEA

În mijlocul lucrurilor

in mijlocul lucrurilor_05 octombrie_BT.indd 1 05/10/2014 12:49:14


GEORGE MIHALCEA



Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Domnica Drumea

Coperta: Faber StudioFoto coperta 1 © Andreea Retinschi

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Gabriela Chircea

Corectură: Ana-Maria TamaşSînziana Doman

Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e mail: [email protected]

ISBN: 978-606-719-130-1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiMIHALCEA, GEORGE În mijlocul lucrurilor / George Mihalcea. - Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-606-719-130-1 821.135.1-32


Pentru Andreea, fireşte

Pentru ai mei şi ai voştri



7

Să scrii este cel mai uşor lucru din lume, abia după aceea începe iadul

Bunică-mea din partea mamei, Maria, n-a fost la şcoală nici măcar o zi din viaţa-i fabu-loasă în care n-a ieşit din satul ei decât până la Ploieşti. A rămas analfabetă pentru că a tre-buit să aibă grijă de o soră mai mică, născută în condiţii nefericite şi rămasă neajutorată în toată scurta ei viaţă. „Cum s-o dăm, maică, la azil? Ce vină avea ea, săraca? Ş-apoi, ce-ar fi zis lumea?!“ Pe de altă parte, pe tata l-a acceptat în familie pentru că „E băiat cu facultate!“

N-am mai întâlnit pe nimeni care să po-vestească atât de frumos ca bunică-mea. Când am citit Toamna patriarhului, mi-am dat seama că bunică-mea fraza la fel, că se mişca la fel de firesc prin timpurile şi spaţiile naraţiunii, că în vocea ei se multiplicau, la fel ca la Márquez, zeci, sute, mii de voci ale celor ce vorbesc prin noi. Cu vreo câţiva ani înainte să moară, îi


George Mihalcea

8

spunea unei verişoare să facă un copil cât mai repede, atunci, cât era tânără şi fecundă, şi i-a zis-o cu una dintre cele mai frumoase expresii pe care le-am auzit sau citit vreodată în limba română: „Acum, maică, înainte să-ţi cadă floa-rea-n apă!“

Mama povesteşte ca Proust: deschide pa-ranteză după paranteză, turuie metaforă după metaforă, sare de la un personaj la altul, şi re-uşeşte cumva să se întoarcă la propoziţia prin-cipală de la care a plecat, iar între timp nici nu sesizezi, dacă nu eşti foarte atent, că a început să vorbească în urmă cu o jumătate de oră.

Tata povesteşte rar, când îl apucă vreo nos-talgie bahică. Când vorbeşte îmi aduce aminte de Faulkner: începe da capo, frazează clasic, se ţine de poveste, dar sfârşeşte prin a se lăsa co-pleşit de nostalgie, şi îţi trânteşte un amănunt colosal exact la finalul unei fraze care nu pre-vestea nimic extraordinar.

Cred că, de fapt, într-o primă fază incon-ştientă, învăţăm să citim nu din cărţi, ci de pe buzele alor noştri. Cred că, de fapt, mai întâi de toate, începem să scriem nu ascultând doar vocea noastră, ci şi vocile alor noştri.

Să scrii este cel mai uşor lucru din lume. Scriem bileţele, reţete, mesaje, e-mailuri, sta-tusuri, cereri, procese-verbale, impresii de



9

călătorie, amintiri, comentarii politice, sloga-nuri. Toată lumea reuşeşte, mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, să dea dru-mul acelui flux al conştiinţei. Doar că asta nu-i literatură. E cel mult blogging, copywriting, terapie, jurnalism narativ, fie ele chiar de bună calitate. Pentru că uităm sau ezităm să recu-noaştem că cel mai greu lucru din lume este să rescrii. Să te întorci la text, de zece, o sută, o mie de ori, să te îndoieşti, să te documentezi, iar şi iar, până când totul începe să se înstrăineze de tine, până când începi să-ţi pierzi minţile, apoi să ţi le regăseşti şi să te uiţi la textul ăla cu alţi ochi. Ochii Primului cititor. Atunci începe, cred eu, literatura.



11

Aventurile lui Robinson şi ale bunicului său mort, Thales

Fade in

Copiii s-au adunat în jurul lui. Mor de cu-riozitate. Robinson stă rezemat de un perete. Cineva îl provoacă. N-ai curaj, n-ai curaj! Are 7 ani, la fel ca ei. Are şi curaj.

Te fac să visezi, îi spune puştiul blonziu şi subţire din faţa lui. N-ai mai jucat până acum?

Bine, acceptă el. Închide ochii, zice blon-dul, şi vocea îi sună poruncitoare şi matură. Respiră adânc, mai adânc! Şi mai repede, mai repede! Trage aer în piept din toate puterile. O dată. De două ori. A treia oară, când inspiră, simte cum puştiul blond se împinge cu toată forţa în plexul lui. Aerul din plămâni ţâşneşte afară ca suflul unei explozii.


George Mihalcea

12

Cut to

În mijlocul insulei sale pline de pruni şi de vi‑şini, bunicul lui Robinson, Thales, îşi culege roşiile şi vorbeşte, de parcă nu l‑ar vedea, despre Egipt, Fenicia şi Babilon. Trecând prin porumbul de două ori mai înalt decât Robinson, Thales împarte anul, cu gesturi largi, în anotimpuri şi zile. Dintr‑o sin‑gură mişcare înscrie triunghiul dreptunghic într‑un semicerc. Măsoară cu instrumente rudimentare — sârme strânse de pe te miri unde, rigle decolorate şi şuruburi ruginite — distanţa dintre corăbii şi ţăr‑mul singurătăţii lui. Şi, mai presus de toate, Thales schimbă lumea cu o singură vorbă: apa e totul. Apa care ne apropie şi ne desparte, risipindu‑ne pe fiecare pe câte‑o insulă. Lui Robinson îi e milă de Thales, ar vrea să‑i vorbească, ştie că un astfel de gând nu se poate naşte decât din cea mai mare dintre singu‑rătăţi. Dar bătrânul nu mai e printre pruni şi vişini, şi nici în lanul de porumb. Robinson intră după el în casă, unde Thales, bătrân, bolnav şi speriat, pe patul de moarte, înconjurat de toţi ai lui, strigă că a fost un prost, că s‑a înşelat toată viaţa, că n‑a înţeles nimic, că, de fapt, lumea e plină de zei.

Şi Robinson ştie că, la sfârşit, bătrânului i s‑a făcut frică pe insula lui, că‑i vrea pe toţi ai lui lângă el, că trebuie ca lumea să fie plină de zei, că are nevoie să creadă că apa nu e totul, că povestea nu se sfârşeşte aici.



13

Cut to

Când deschide ochii, Robinson e prăbuşit lângă peretele de care stătea rezemat. Îi curge sânge din nas şi tâmpla dreaptă îi e zgâriată. Copiii stau pe vine în jurul lui. Ţi-a plăcut? Ce-ai văzut? Cum a fost? Puştiul blonziu care i-a dat aerul afară din plămâni stă mai departe, în picioare, şi zâmbeşte: Ţi-am zis c-o să te fac să visezi.

Fade to black

Toate astea se întâmplau demult, pe con-tinent. Înainte de insulă. Acum, Robinson nu vrea să plece de pe insula lui. De fapt.

Save as…

Aventurile lui Robinson şi ale bunicului său mort, Thales

Îi sună telefonul. Cine poate să sune la 10 seara, când stai liniştit în bucătăria ta din Sub-urbia 10, bei Vodka Seven, încerci să-ţi fumezi cuminte creierii şi scrii tâmpenii? Dă laptopul într-o parte. Se uită la ecranul care pâlpâie. E mama! Nu-i o idee bună să vorbeşti cu maică-ta


George Mihalcea

14

la telefon când ai peste 30 de ani, stai în Sub-urbia 10, ai un job cu perspective meschine, ai luat ceva la bord şi ai tras 3 sferturi de joint. Sunt anumite chestii pe care n-ai cum să i le spui. Sau poţi, dar ea probabil n-o să fie atât de înţelegătoare ca de obicei.

Bună, mamă! Sunt bine. Muncesc mult. Sunt cam obosit. Nu, nu mi‑am găsit altceva. E o pe‑rioadă de căcat în presă. De fapt, nu ştiu să fac altceva. Pula. Adică nu ştiu să fac nimic. Da, vor‑besc cam urât. E de la stres. Nu, nu sunt bolnav. Nu‑s răcit. E doar o răguşeală. Da, am mâncat. Paste. Da, iar paste, n‑am chef să‑mi fac altceva. Ce face fata? Care? A! Păi nu mai sunt cu ea. Da, era o fată bună. Ne‑am despărţit. Ne‑am certat. Era ecologistă. Eu arunc mereu mucurile de ţigări pe jos, las apa să curgă când mă spăl pe dinţi şi uit lumina aprinsă la baie. N‑aveam chef să merg la marşuri la Ministerul Mediului în fiecare zi. Să lipesc afişe împotriva sistemului noaptea. N‑ar fi mers. Ştiu, mamă, e vina mea. Eu i‑am explicat că mi se rupe de încălzirea globală, de lumea pe care o s‑o lăsăm copiilor noştri. Plus că mă sus‑pectez că n‑o să am. Cum ce? Copii. S‑ar putea să fiu steril. Nu te panica! Nu mi‑am făcut nicio analiză. E doar aşa, o idee. Bine, gata. Termin cu glumele astea. Şi mie‑mi pare rău. Era bună. Avea



15

un cur mişto, mamă. Şi era şi frumoasă. Aia e… Nu, nu mai sunt cu nimeni. Aia de dinainte? Care? Artista? În fine. N‑ar fi mers niciodată. De fiecare dată după ce ne futeam îmi povestea despre câte un fost iubit. Care o futea mai bine, evident. Şi care avea pula mai mare decât mine. Ea avea poziţiile ei preferate, care pe mine mă enervau. „Mie‑mi place aşa şi pe dincolo.“ Crede‑mă, mamă, nici ţie nu ţi s‑ar mai fi sculat. Vorbesc cam urât. Da, de la stres. Nu, pe cuvânt, n‑ar fi mers. Gândeşte‑te! Ei îi plăceau suprarealiştii. Eu sunt un clasic, mamă, ştii bine. Mă rog, o artistă! Să trecem peste! Ce‑am făcut în weekend? Am fost la plimbare prin parc cu puştiul lui Bob, amicul ăla… Da, m‑am distrat. Fac asta frecvent. E adorabil ăsta micu’, da. Plus că, din când în când, mai fut şi eu o mămică din astea tinere şi neglijate. E genial sexul cu astea, mamă. N‑au nicio aşteptare. Tocmai de asta sunt cele mai generoase femei. Nu, mamă, nu‑mi dau bani, nu vorbi tâmpenii. Generoase cu feminitatea lor, în sensul ăla. Da, ştiu. Nu, nu vreau să cresc copilul altuia. Totuşi, uite‑aşa am aflat care sunt cele mai bune şcoli din oraş, ştiu unde găseşti cele mai ieftine hăinuţe, cam cât şi când trebuie să mă‑nânce un copil de 5 ani şi 7 luni, cât e bine să‑l laşi la televizor. Habar n‑aveam că există un post TV pentru copiii de până la doi ani. Tot felul de ani‑măluţe mov şi roz care plutesc pe ecran. M‑am uitat


George Mihalcea

16

doar o dată, fumat, şi mi s‑a făcut frică. Totuşi, cică ăstora mici le stimulează imaginaţia. Serios, mamă. Oricum, nu‑mi strică informaţiile astea. Ştii, aşa, în eventualitatea în care o să fac copii, la un moment dat, deşi ţi‑am zis că am impresia că sunt steril. Hai, n‑o lua aşa! Bine, mai vorbim, te pup. Sun eu mâine, după ce plec de la serviciu.

Nu-i o idee bună să-i răspunzi maică-tii la telefon, uneori. Sunt, pur şi simplu, nişte ches-tii pe care n-ai cum să i le spui. Bine, poţi să i le spui. Dar ea n-o să le înţeleagă.

Lasă telefonul să sune. Îl duce dincolo, pe măsuţa din cameră. E mai bine aşa.

Open document…

Toate astea au început, fireşte, tot cu un joc. Nu cel cu visatul. Cu celălalt. Cel de-a „ne-vorbitul“. Nimeni nu-l mai ştie acum. Când Robinson avea zece ani, copiii de acasă, de pe continent, se jucau zile, chiar săptămâni întregi, jocul ăsta. Ca şi jocul de-a visatul, ne-vorbitul era un joc mai ciudat, cu totul altceva decât pititea sau lapte gros sau „Ţară, ţară, vrem ostaşi“, ori cu jocurile cu prea multe cântece şi dansuri ale fetelor. Era un joc mai dur. Trebuia să ai curaj. Un copil le spunea celorlalţi, brusc,



17

într-o zi: „Hai să nu mai vorbim cu X. X mar-chează ţinta“. Zile întregi, când ieşea la joacă, X, „nevorbitul“ era ignorat de toţi ceilalţi. Nu era bruscat sau alungat. Nu. Pur şi simplu, pen-tru toţi ceilalţi era invizibil. Toţi erau, pe rând, la un moment dat, „nevorbitul“. Fiecare se juca în felul lui. Unii bravau, ţinându-se mân-dri multă vreme, alţii cedau după o jumătate de oră. În cele din urmă veneau şi se rugau de ceilalţi, unii plângând, să li se vorbească. Dar nu Robinson. El nu se umilea niciodată. El aş-tepta, înecându-şi furia într-o indiferenţă bine jucată, să cedeze ei. Copiii se plictiseau până la urmă şi cedau ei. Până într-o zi, când Robinson, ţinându-se cu bicicleta după câţiva care mer-geau în parc, şi-a dat seama că nu vorbeau cu el. Începuseră jocul. Şi-atunci Robinson s-a dat jos de pe bicicletă şi le-a spus: „Dacă nu vorbim acum, nu mai vorbim niciodată“. Ei nu s-au oprit. Credeau că e încă un joc. Atunci a înce-put drumul spre insulă.

De-atunci au trecut zeci de ani. Feţele co-piilor de pe continent s-au estompat treptat. Robinson mai ţine minte doar atât: că jocul de-a nevorbitul s-a oprit odată cu Bobo. Avea un uşor retard din cauza unor complicaţii la naştere, dar era foarte solid şi puternic pentru


George Mihalcea

18

cei nouă ani ai lui. Nu vorbea bine. Doar scotea o bâlbâială greu de înţeles. Însă nimeni nu se temea de el. Era de-o blândeţe perfectă, de-o naivitate cretină, vesel de câte ori băieţii îl trimiteau să ridice fustele fetelor, fericit ori de câte ori tablagiii de la scară îl puneau să le ia bere şi ţigări. Nu înţelegea niciun joc, dar se extazia chiar şi a douăzecea oară când se pu-nea la pititea. O vreme, jocul de-a nevorbitul l-a ocolit. Asta până când Motanu’ a venit cu ideea de a-l juca şi cu Bobo. Motanu’, negricios, slăbănog şi teribil de inventiv, devenise celebru pentru că arunca pisicile de la diferite etaje, în timp ce băieţii pariau surprize, timbre, prăjituri şi chiar şi ceasuri pe şansele lor de supravieţu-ire. Motanu’ se lăsase de chestia asta după ce pierduse o adevărată avere pariind pe moartea unui motan negru şi slab, pe care-l aruncase de pe un bloc de 10 etaje. Nenorocitul de motan supravieţuise. Motanu’ falimentase. Îi rămăsese totuşi porecla.

Bobo n-a înţeles deloc jocul de-a nevorbitul. Nu l-a afectat faptul că era ignorat ori de câte ori bâlbâia ceva, oricum nimeni n-avea răbdare să-l înţeleagă. În schimb, era tare nedumerit că nimeni nu-l mai trimitea după mingile degajate prea tare, că nu-l mai punea nimeni să ridice fustele fetelor, că toţi îl ocoleau. A devenit



19

din ce în ce mai speriat de ce i se întâmplă, de liniştea din jur. Urla, făcea crize de isterie. O vreme n-a mai ieşit din casă, apoi l-au internat câteva luni. După ce s-a întors din spital, într-o seară în care echipa naţională juca în sferturile Cupei Mondiale, Bobo l-a prins pe Motanu’ pe şantierul de după blocuri. I-a scos un ochi cu o ţeavă de plastic. Când să i-l scoată şi pe celălalt, l-au oprit nişte vecini care ieşiseră după bere în pauza meciului. După aia, Motanului i s-a zis, destul de previzibil, Chioru’.

Save… Aventurile lui Robinson şi ale buni-cului său mort, Thales

Telefonul scoate un sunet scurt de trom-petă. Mesaj! Mama. „Încearcă s-ajungi acasă weekendul ăsta. Facem parastasul de 25 de ani pentru bunică-tu. Aşa vrea bătrâna.“

Robinson îşi mai face o ţigară slabă. Cât tutun, atâta iarbă.

…împăratul singurătăţii sale, ăsta era bătrâ‑nul. Înstrăinarea asta asumată faţă de toţi copiii lui, faţă de toţi nepoţii, de toţi vecinii, era ceva incredibil pentru un ţăran cu cinci clase primare. Bătrânul era un ciudat pentru ei, la limita dintre nebunie şi răutate. Era un om rău, aşa îl identificau


George Mihalcea

20

ei, unchii, mătuşile. A fost omul dracului, zice bu‑nică‑mea, dacă o întrebi. Şi mama zice la fel. Chiar şi eu, cel mai mic dintre nepoţi, la cei cinci, şase ani sau cât oi fi avut, simţeam că bătrânul e altă poveste, acolo, în căsuţa lui din 1920, cu două ca‑mere mici şi pridvor, citind O mie şi una de nopţi ferfeniţită rămasă de când erau fetele lui la şcoală, cu radioul lui nenorocit mormăind ceva tot timpul. Nimeni nu‑mi explica, sau nu voia să‑mi explice de ce bunică‑mea se mutase la unchiu‑meu, gard în gard, fără să divorţeze, şi‑l lăsase pe bătrân în casa veche. O separare aproape modernă. Eu, cocoţat pe gard, singurul care era suficient de inconştient încât să‑i tulbure liniştea fără ca bătrânul să‑i întoarcă spatele, întrebându‑l: de ce nu mai vorbeşti cu bu‑nica? Şi el răspunzând sec: du‑te şi întreab‑o pe ea! De cealaltă parte, bunică‑mea răspundea că el ştie mai bine, au trecut 15 ani de când am plecat, să spună el de ce m‑a gonit! N‑am gonit‑o eu, a plecat ea. Mă pasau de la unul la altul, ascunzându‑mi secretul. Ce ştii tu, eşti prea mic, n‑ai tu treabă!

Şi făcuse prostia să încerce să-i povestească lucrurile astea uneia dintre iubite, ăleia din liceu parcă, şi la despărţire ea îi aruncase, cu răutatea aia pe care doar adolescenţii sunt ca-pabili s-o exprime atât de pur, că o să ajungi ca bunică-tu, singur. Singur. Şi el a râs.



21

Am râs, măcar de‑aş ajunge aşa, i‑am zis, îm‑păratul singurătăţii mele. Dar uite că acum am luat‑o pe urmele bătrânului, fără să înţeleg măcar sfârşitul lui.

Trase ultimul fum din ţigară, meticulos, savurând iarba aia care-i aducea aminte de mi-rosul de balegă arsă din spatele grajdurilor nu ştiu cărui unchi care avea cai. Apoi se lăsă în voia muzicii stranii, fără cuvinte, cu sunete pro-funde care se pierdeau prin pereţi. Avu senzaţia că vede sunetele alea, separat, înlănţuindu-se ca şerpii pe Laocoon într-o carte de istorie de-a cincea. După care izbucni în râs,

am ajuns să văd sunete, ca un fumător trist. Doamne, îl mai ţii minte pe ăla pe care îl ştiam de câţiva ani, care nu râdea niciodată şi pe care l‑am văzut prima dată râzând după două jointuri, într‑o seară, la mare, unde scăpase de nevastă‑sa? Ziceai că atunci şi‑a descoperit râsul. Râdea cu lacrimi, ajun‑sese să se tăvălească pe jos şi noi, şocaţi, a trebuit să‑l cărăm în camera de hotel. Îl auzeam prin pereţi râzând toată noaptea. Ţi se făcea milă. Râdea şi urla: există oare o viteză mai mare decât viteza luminii?

Se ridică şi îşi turnă nişte vodcă cu seven up şi încercă să se uite la un film, Orlac’s Hands. Îl


Documents

In mijlocul lucrurilor preview160