Imperii, Naţionalisme si Sisteme Politice Casu_2009

7/24/2019 Imperii, Naţionalisme si Sisteme Politice Casu_2009

http://slidepdf.com/reader/full/imperii-nationalisme-si-sisteme-politice-casu2009 1/74

Universitatea de Stat din Moldova

Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

Andrei Cuşco, Igor Caşu, Yuri Josanu

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice

Seria : Cursuri la masterat în studiisud-est europene

Editor : Igor Caşu

CEP USM

Chişinău, 2009

1



CZU 32:378

C 96

Culegerea de cursuri a fost elaborată şi discutată la Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

a Universităţii de Stat din Moldova în cadrul proiectului internaţional Exist ă oare diferen ţ e

majore între Est şi Vest? Europa de Vest şi de sud-est în perspectivă comparatist ă, sprijinit de

programul SCOPES al Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă din Elveţia (SNSF - FNSRS).

Recenzenţi:

Ion Eremia, doctor habilitat în istorie

Virgil Pâslariuc, doctor în istorie

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Cuşco, Andrei

Imperii, naţionalisme şi sisteme politice / Andrei Cuşco, Igor Caşu, YuriJosanu; Univ. de Stat din Moldova. Catedra UNESCO Studii Sud-EstEuropene, – Ch.: CEP USM, 2009. – 263 p. – (Seria : cursuri la masterat înstudii sud-est europene).

175 ex.

ISBN 978-9975-70-844-9

32:378C 96

© Catedra UNESCO Studii Sud-Est Europene

ISBN 978-9975-70-844-9

2



CUPRINS

Andrei Cu şco, Imperiu şi naţiune în Estul şi Vestul european: comparaţii,

dileme, interpretări şi consecinţe............................................................................ 4

Igor Ca şu, Politică, societate şi cultură în Sud-Estul şi Vestul Europei:

studiu comparativ................................................................................................... 82

Yuri Josanu, Sisteme politice şi economice comparate:Europe de Vest

şi Europa de Sud-Est............................................................................................153

3



Igor CAŞU

conferen ţ iar universitar, doctor în istorie

Politică , societate şi cultură

în Sud-Estul şi Vestul Europei:

studiu comparativ

82



CUPRINS

Introducere ................................................................................................................................................85

1. Ideea de Europa: între mit şi realitate.......................................................................................861.1.Mituri despre Europa ................................................................................................................861.2. Europa ca spaţiu geografic.......................................................................................................861.3. Europa ca idee politică.............................................................................................................87

2. Balcani, balcanism şi Sud-Estul Europei: etimologii şi conotaţii actuale ............................892.1 Balcanii: origine şi etimologii .................................................................................................892.2 R ăspândirea denumirii “Balcani”.............................................................................................902.3 Conotaţia termenului “balcanizare” .........................................................................................92

3. Cultură şi societate în Vestul şi Estul Europei: particularităţi şi deosebiri.........................933.1 Europa Occidentală după căderea Imperiului Roman de Apus.............................................93

3.2 Societate şi cultur ă în Europa Occidentală ..............................................................................943.3. Istorie, societate şi cultur ă în Sud-Estul Europei....................................................................96

4. Naţionalism şi etnicitate în Europa Occidentală şi Sud-Estul Europei:privire comparativă ......................................................................................................................974.1 Naţiune şi etnie: origini şi evoluţie...........................................................................................974.2 Naţionalism: definiţii şi interpretări .........................................................................................984.3 Naţionalismul în Sud-Estul şi Vestul Europei: câteva comparaţii.......................................100

5. România în secolul al XX-lea: disputa dintre tradiţionalişti şi occidentalişti ...................1015.1 Unificarea României şi începutul construcţiei naţionale......................................................1015.2. Conservatori versus liberali în Vechiul Regat......................................................................1025.3. “Tradiţionalişti” versus “modernizatori” după 1918 ...........................................................103

6. Ideea Federaţiei Europene între 1919 şi 1939.........................................................................105

6.1. Proiecte de creare a unei Federaţii europene........................................................................1056.2. Proiecte de integrare propuse de oameni politici renumiţi ..................................................1066.3. Iniţiative de colaborare şi integrare regională în Europa interbelică...................................1076.4. De ce nu a fost posibilă integrarea statelor europene după primul r ăzboi mondial? .........107

7. R ăzboiul Rece, Planul Marshall şi re-divizarea Europei......................................................1087.1. R ăzboiul Rece şi re-divizarea Europei..................................................................................1087.2 Începuturile integr ării economice europene..........................................................................1107.3. Integrarea în Vest şi în Est: comparaţie ................................................................................110

8. Iugoslavia comunistă: între Est şi Vest....................................................................................1118.1 Iugoslavia între 1918 şi 1944..................................................................................................1118.2. Iugoslavia comunistă şi modernizarea economică...............................................................1128.3. Iugoslavia între Uniunea Sovietică şi Occident....................................................................113

9. Modernizarea economică în Vestul sovietic: cazul Moldovei în context sud-est european.......................................................................................................1149.1. Instaurarea puterii sovietice şi dezvoltarea economiei.........................................................1149.2. Modernizarea RSSM şi a altor republici sovietice: comparaţie..........................................1169.3. Modernizarea economică a Moldovei în context sud-est european....................................117

10. Latinitate versus pan-slavism: etnicitate şi politică culturală în Moldova Sovietică .......11810.1. Basarabia: scurt istoric (până la 1940)................................................................................11810.2. Re-instaurarea puterii sovietice (1944) şi începutul construcţiei “naţionale” sovietice...11910.3. România ceauşistă şi rezistenţa basarabeană......................................................................12110.4. Perestroika şi mişcarea de eliberare naţională....................................................................122

11. Integrarea europeană de la 1957 la 2007.................................................................................124

83



11.1. Crearea Comunităţii Europene............................................................................................12411.2. Extinderea Comunităţii Europene.......................................................................................125

11.3. CEE în anii ’80.....................................................................................................................12711.4. Uniunea Europeană şi extinderea spre Est .........................................................................127

12. Colapsul comunismului, războaiele balcanice şi Europa Occidentală ..................................12812.1. Destr ămarea sistemului comunist în Europa de Est...........................................................12812.2. Declanşarea r ăzboaielor balcanice......................................................................................12912.3. Atitudinea Occidentului.......................................................................................................13012.4. Consecinţe şi perspective.....................................................................................................132

13. Perspectivele democratizării statelor sud-est europene ...........................................................13213.1. Democraţia: etimologie şi evoluţie istorică ........................................................................13213.2. Naţionalismul Sud-Est european ca doctrină exclusivistă.................................................13313.3. Problema albaneză ...............................................................................................................13313.4. Conflicte latente, stereotipuri şi clişee naţionale................................................................134

13.5. Perspectivele democratizării în regiune..............................................................................13514. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est........................................................................13614.1. Opinia MAE al României faţă de PSESE ..........................................................................13714.2. Actul de constituire al PSESE: planuri şi perspective .......................................................13814.3. Evoluţii de ultimă or ă...........................................................................................................140

15. România şi Republica Moldova între Est şi Vest: perspectivele integrării europene......14015.1. De ce întârzie extinderea UE spre Est?...............................................................................14015.2. Relaţiile României cu Uniunea Europeană ........................................................................14115.3. Schimburile comerciale între România şi UE....................................................................14215.4. Republica Moldova şi APC în contextul integr ării europene ...........................................14315.5. Relaţiile comerciale dintre Moldova şi UE ........................................................................144

16. Rescrierea istoriei în Europa de Sud-est şi Europa Occidentală: comparaţie..................14416.1. Manualele de istorie în Iugoslavia interbelică şi postbelică ..............................................14516.2. Rescrierea istoriei în România şi Republica Moldova .....................................................14616.3. Mituri naţionale şi rescrierea istoriei în spaţiul occidental ................................................147

Bibliografie……………………………………………………………………………………...149

84



Introducere

Cursul de lecţii de faţă se adresează studenţilor care urmează studii post-universitare îndomeniul ştiinţelor socio-umane, cu specializarea în istorie, ştiinţe politice, relaţii internaţionalesau, studii Sud-Est europene, specializare acordată de Catedra UNESCO Studii Sud-EstEuropene din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, care pregăteşte anual, începând cu 1998,o grupă de 10 masteranzi, licenţiaţi în istorie, psihologie, teologie, ştiinţe politice sau relaţiiinternaţionale, şi cărora, în primul şi în primul rând, li se adresează cursul de lecţii Ideeaeuropeană şi Balcanii în secolul al 20-lea. Abordarea acestei tematici este cu atât mai actuală cucât în rezultatul sfâr şitului r ăzboiului rece la cumpăna anilor 1980-1990, anume ţările din spaţiul

balcanic au r ămas restanţiere la capitolul integr ării europene. În 2004, 8 ţări din spaţiul post-

comunist au intrat în Uniunea Europeană, în timp ce România şi Bulgaria au intrat abia în 2007,iar alte ţări din regiune trebuind să mai aştepte următorul val de extindere (Croaţia, Macedonia,Albania, Bosnia Her ţegovina şi Albania).

Literatura recomandată este foarte vastă, acoperind diverse domenii şi abordări tematice, înlimbile română, rusă, engleză şi franceză. Fiecare temă de lecţie poate servi drept o temă de teză de masterat şi bibliografia inserată la sfâr şitul textului poate fi utilă în sensul acesta – de adezvolta o temă anumită sau, de a identifica un aspect dintr-o anumită problemă mai largă şi dea o propune pentru lucrarea finală. Cursul va fi reînnoit în fiecare an, ţinând cont de sugestiile şidoleanţele masteranzilor, precum şi de schimbările care vor interveni în relaţia UniuneaEuropeană – Sud-Estul Europei, fie prin intermediul Iniţiativei sud-europene, a politicii devecinătate a UE, fie prin alte instituţii sau programe de colaborare şi integrare europeană.

85



Lec ţ ia 1

Ideea de Europa: între mit şi realitate

Ce înseamnă şi ce semnifică cuvântul Europa? De ce cei din Sud-Estul şi cei din Estul Europei declarau, la 1989, că , în sfâr şit, au revenit în Europa?

1.1 Mituri despre Europa

Din punct de vedere mitologic, Europa a fost fiica regelui Agenor din oraşul Tyr alFeniciei în care s-a îndr ăgostit însuşi Zeus. Travestit în taur, acesta a sedus-o şi a dus-o în Cretaunde Europa i-a dăruit trei fii, ce aveau să devină regi sau prinţi, printre care cel mai vestit este

Minos al Cretei. Mai târziu, Europa s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei. În popor ea eracunoscută sub denumirea de Hellotis, aşa cum se numea şi festivalul închinat în cinstea ei.Romanii au r ăspândit această legendă în Occident, iar Ovidiu o reia în Metamorfozele sale.Scenele r ă pirii Europei sau a traversării mării de către Zeus travestit în taur cu Europa în spateau decorat zidurile oraşului Pompei, precum şi ale caselor din Italia, Galia şi Germania. În EvulMediu, operele lui Ovidiu sunt însoţite de ilustraţii ale legendei menţionate mai sus. În timpulRenaşterii, autori precum Boccaccio şi Christine de Pisan precizează că prinţesa Europa a datnumele continentului actual, iar Caesare Ripa spune, la sfâr şitul secolului al XVI-lea, că Europaeste fiica lui Agenor, dar reprezintă, în acelaşi timp, şi continentul sub forma unei doamnefrumoase. Din această legendă s-au inspirat numeroşi pictori antici şi renascentişti. „R ă pireaEuropei de către Zeus deghizat în taur” a fost un motiv de inspiraţie pentru Dürer, Tizian şiTiepolo. După alte tradiţie însă, Europa este una dintre Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţeiTethys sau este femeia care s-a unit cu Poseidon şi a dat naştere lui Euphemos, unul dinargonauţii care l-au însoţit pe Iason în căutarea Lânii de Aur. Etimologic, Europa ar fi un cuvântde origine egeeană preelenică. Exista şi o altă tradiţie, de data această creştină, după care chiarînsuşi numele de Europa este reconsiderat. Potrivit acesteia, redată de Sfântul Ieronim şi SfântulAmbrozie în secolul al VI-lea în capitolele nouă şi zece ale Căr ţii Genezei, Noe ar fi împăr ţitfiecăruia dintre fii săi un anumit teritoriu: lui Ham, fiul necuviincios, îi revine Africa; lui Sem –Asia, iar lui Iafet – Europa. Mai târziu, s-a f ăcut o confuzie între Iafet, fiul lui Noe, şi Iapet, unuldintre Titani şi tatăl lui Prometeu, care a permis însă revenirea la moştenirea greco-romană şi-lva determina pe Guillaume Postel să spună, în secolul al XVI-lea că Europa ar fi trebuit să senumească Iafeţia. Există şi o stea, al patrulea satelit după volum al planetei Jupiter care senumeşte Europa (descoperit de Galilei şi botezat de un astronom german).

1.2 Europa ca spa ţ iu geografic

Din punct de vedere geografic, Europa nu a fost niciodată clar delimitată decât abia însecolul la XIX-lea. Anticii, spre exemplu, nu au avut o concepţie definită a Europei, eadesemnând doar un teritoriu redus al continentului de astăzi. Se pare că poetul grec Hesiod estecel care a folosit pentru prima dată termenul, la sfâr şitul secolului al VIII-lea î.e.n., în contextulcomparaţiei celor din Pelopones cu cei din insulele vecine şi teritoriile din Est, Asia Mică şiOrientul Mijlociu de astăzi. În secolul al V-lea înainte de Hristos, Herodot este cel caremenţionează trei păr ţi care alcătuiesc pământului: Asia, Libia (Africa de astăzi) şi Europa,ultima corespunzând, în mare, Mediteranei de Sud de astăzi. Istoricul grec apreciază ca limitegeografice a Europei: în est – râul Tanais (Don), în nord-est – Istros (Dunăre), iar despre limitele

86



nordice şi occidentale ale Europei de astăzi nu ştie nimic, declarând că “cu toată str ăduinţa mea,nu am până acum mărturia unei persoane că ar fi constatat existenţa unei mări dincolo de

Europa”, deci Herodot nu cunoaşte dacă este uscat sau apă dincolo, în Vestul european deastăzi. Istoricul grec mai adaugă faptul că “despre Europa nu ştie nimeni […], nici de unde şi-aluat acest cuvânt, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat…”. Mai târziu, cunoştinţelegeografice s-au dezvoltat şi, mai ales odată cu Strabon şi Pliniu cel Bătrân, iar apoi cu Ptolemeudin Alexandria în secolul al II-lea după Hristos, limitele Europei se extind la “coloanele luiHeracle” (strâmtoarea Gibraltar), incluzând peninsula iberică, Franţa, Germania şi insulele

britanice actuale. Se menţiona de existenţa peninsulei scandinave, dar atunci se considera că estedoar o insulă din Marea Sarmatică, la est fixându-se ca limită râul Don (şi Marea Azov – Palus

Maeotis), iar la nord şi nord-vest – Rinul şi Dunărea. Europa nu avea la acea vreme decât oconotaţie pur geografică. În sens geografic au folosit termenul Tucidide şi Xenofon, dar mariiscriitori tragici greci, nici chiar Platon, nu foloseşte deloc cuvântul. Aristotel va utiliza termenul,dar numai în contextul comparaţiei dintre grecii “civilizaţi”, pe de-o parte; europenii şi asiaticii

“barbari”, pe de altă parte. Grecii, situându-se în mijloc, sunt “inteligenţi şi abili, dar le lipseştecurajul, astfel fiind supuşi cuceririlor şi sclaviei”, dar totuşi ei constituie o rasă care “graţievirtuţilor ce le are, continuă să se bucure de libertate şi este capabilă să conducă omenirea”;europenii sunt “plini de curaj, dar adeseori săraci în inteligenţă şi îndemânare, aşa încât, încomparaţie cu asiaticii, liberi, le lipseşte capacitatea de organizare politică şi de dominare avecinilor”. Pentru romani, Europa nu este altceva decât o noţiune de delimitare a spaţiului, careinclude partea mediteraneană a continentului actual, iar romanitatea este un concept cultural şilingvistic care exclude cea mai mare parte a Europei de astăzi şi integrează, dimpotrivă, vasteteritorii africane şi asiatice din prezent. Abia mult mai târziu, după cum vom vedea, denumireade Europa va obţine un înţeles asemănător cu cel pe care îl folosim astăzi, atât în sens geografic,cât şi cultural şi politic.

Europa este delimitată actualmente de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, OceanulArctic, Marea Neagr ă, Marea Caspică şi munţii Ural. Europa are o suprafaţă de 10,4 milioanekilometri pătraţi şi o populaţie de 786 milioane de oameni în 1990. Ocupă 7 la sută din teritoriulTerrei, în timp ce Asiei îi revine 30, Americii – 28, iar Africii – 20. Există patru mii de kilometriîntre Capul de Nord şi insula Creta, 4300 între acelaşi Cap Nord şi litoralul sud-vestic alPortugaliei, şi 5000 km de la Lisabona la Ural, delimitare care coincide în mare cu cea efectuată de Montesquieu în secolul al XVIII-lea. Tocmai atunci cazacul Ermak trecea Uralii şi începea să cucerească Siberia, necunoscută până atunci şi ceea ce l-a determinat pe Voltaire să propună stabilirea limitelor clare ale unui “continent arctic” care să includă teritoriul de la Marea Baltică

până în China.

1.3 Europa ca idee politic ă

În ansamblu însă Europa este mai mult decât o pur ă denumire spaţială. Din unghi devedere conceptual, Europa are actualmente o conotaţie pozitivă, de terra mitica, de pământ alf ăgăduinţei, de progres, dreptate şi prosperitate materială şi spirituală. Europenizare, la rândulsău, este folosit alternativ cu modernizare, şi echivalează cu eliminarea săr ăciei, a inegalităţiisociale şi a altor fenomene negative. De la Europa drept denumire geografică se va contura,începând mai ales cu perioada modernă timpurie, o idee europeană, structurată la început în

jurul unei religii comune, creştinismul, iar apoi consolidat, după Reformă şi contra-Reformă înmod special, de un spaţiu economic şi cultural relativ unificat şi omogen. Din secolul al XVII cu

precădere, se lansează o serie de proiecte care vizează chiar unificarea politică a Europei, darrealizarea acestora va trebui să aştepte încă aproape patru secole. Astfel, la 1623, un preot şi

profesor de matematică, contemporan cu Ludovic al XIII-lea al Franţei, pe nume Emeric Cruce,

87



publică o lucrare în care propune înfiinţarea unei organizaţii pan-europene cu sediul la Veneţiacu scopul de a menţine pacea şi promova schimburile economice. Ulterior, Sully, fost ministru

al lui Henric al IV-lea, propune ideea despre o Europă alcătuită din 15 state, supuse unuiconsiliu comun, numit mai exact “Consiliul foarte creştin”. La sfâr şitul secolului al XVII-lea,vestitul legislator american William Penn, va scrie un eseu Despre pacea actual ă şi viitoare a

Europei, în care propune ca reprezentanţii puterilor europene să se întrunească într-o Dietă.Pentru prima dată în istorie, după cât se pare, era lansată ideea limitării suveranităţii statelor în

beneficiul comunităţii internaţionale care, prin Dietă, trebuia să impună, la nevoie prin for ţelearmate proprii, respectarea deciziilor adoptate cu trei pătrimi din voturi.

La începutul secolului următor (1712), abatele Saint-Pierre scrie un Proiect de pace eternă ce viza crearea unui Senat European cu prerogative legislative şi judiciare. Mai important din

perspectiva influenţei lui asupra unor oameni politici precum Woodrow Wilson a fost Proiectulde pace eternă scris de Immanuel Kant în 1795. Filosoful german încerca să schiţeze o teoriecare lega păstrarea păcii de ideea de democraţie, sursa r ăzboaielor fiind, după părerea sa,

existenţa unor regimuri tiranice şi nedrepte faţă de propria populaţie. Doamna de Staë l, va lansaşi ea, la începutul secolului al XIX-lea, concepţia potrivit căreia ideea europeană înseamnă maiîntâi de toate securitate colectivă internaţională. Victor Hugo, la rândul său, va prezida la 1849“Congresul Prietenilor Păcii” la care va propune crearea Statelor Unite ale Europei, evidentinspirându-se din experienţa americană. Statele Unite ale vechiului continent, după Hugo,trebuia să fie guvernată de un Senat suveran după modelul Adunării legislative a Franţei.

În plan concret, prima realizare politică a unei Europe unite, păstrând propor ţiile, a fostcrearea Sfintei Alianţe în cadrul Congresului de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815), încomponenţa căreia au intrat Marea Britanie, Austria, Prusia şi Rusia. Alianţa celor patruîmpăraţi se obliga să menţină nu numai status-quo-ul teritorial, dar şi garantarea mutuală aformei de guvernământ, monarhice evident. Acest lucru, cât de paradoxal n-ar părea din

perspectiva zilei de astăzi, a fost motivat de faptul că republicanismul francez adus la extremă acauzat un r ăzboi la scar ă europeană care a durat, cu intermitenţe, aproape 15 ani.

În 1818, Franţa va deveni şi ea parte a “concertului european”, al sistemului de echilibrude putere şi va interveni astfel în Spania, în 1823, pentru a restabili ordinea monarhică ameninţată de agitaţia revoluţionar ă. La 1856, Imperiul Otoman va fi admis în acest sistemeuropean, numit alternativ şi “sistemul Metternich”, iar prima conferinţă de la Berlin, din 1878,va decide asupra viitorului Balcanilor; a doua conferinţă, din 1885, va discuta problemacolonială, a reîmpăr ţirii unor teritorii africane între marile puteri europene, membre ale“concertului”. Se vor trimite chiar for ţe armate pentru a impune deciziile marilor puteri: în Creta(1896), în China (1900) sau Macedonia (1903-1904). Împăr ţirea Cretei, în 1897, va anticipa dealtfel, împăr ţirea Germaniei în zone de ocupaţie la 1945! Cum observă însă istoricul francezCharles Zorgbibe, sistemul a funcţionat doar atât cât nu existau divergenţe majore între cei mari.Anul 1870 a reuşit să evite o confruntare generalizată, dar contradicţiile din 1914 au adussfâr şitul sistemului de echilibru de putere în relaţiile internaţionale. Se impune crearea unui nou

sistem, care să evite deficienţele celui anterior. În perioada interbelică însă, după cum vomvedea într-o lecţie aparte, nu a fost posibilă realizarea unei Europe unite. Abia după 1945, ideeaeuropeană începe să prindă contur real, mai ales ca un fenomen al R ăzboiului Rece şi limitată laspaţiul occidental, ca reacţie de apărare împotriva unei eventuale ameninţări comuniste dinspreEstul continentului.

88



Lec ţ ia 2

Balcani, balcanism şi Sud-estul Europei:

etimologii şi conotaţii actuale

Sud-estul european a avut mai multe denumiri alternative în decursul istoriei, ini ţ ialneutre, de regul ă însă ob ţ inând ulterior conota ţ ii negative, precum a fost cazul cu “Balcanii” şichiar, în anumite perioade, şi denumirea de Sud-estul Europei, după cum vom vedea, avândconota ţ ie peiorativă. Întrucât cea mai cunoscut ă şi r ă spândit ă atât în cercurile mas-media cât şiîn cele academice din ultimele două secole a fost şi r ămâne a fi cea de Balcani vom discuta înaceast ă lec ţ ie despre originea denumirii, conota ţ ia ini ţ ial ă şi evolu ţ ia ulterioar ă a termenului

“balkan”, precum şi despre derivatul său – balcanism.2.1 Balcanii: origine ş i etimologii

Din punct de vedere etimologic este clar că r ădăcina cuvântului are f ăr ă îndoială origine turcească şi înseamnă “munte”. Dicţionarele turceşti actuale explică termenul prin“munte” sau “lanţ de munţi”, unele precizând că este vorba de munţi păduroşi, trecere

prin munţi păduroşi sau pietroşi. Până în ziua de astăzi, în nord-vestul Turciei cuvântuldesemnează un loc pietros. Potrivit istoricului Halil Inalcik, otomanii au utilizat termenulde “balkan” în accepţiunea generală de munte, însoţit de adjective şi nume pentru aspecifica exact aşezarea geografică. Astfel, Emine-Balkan desemna lanţul de munţi din

partea de sud-est de Dunăre (Emine, de la grecescul Haemus), Kodja-Balkan (muntele

mare) fiind lanţul principal a actualilor munţi Balcani, Ungurus Balkan desemnând munţiiCarpaţi. Printre alte etimologii alternative, propuse de acelaşi istoric, se număr ă originea persano-turcă, “balk” echivalând cu “glod” şi “an” fiind sufixul turcesc. Nu există documente însă care să ateste folosirea cuvântului din perioada pre-otomană, dar se

presupune că denumirea a două lanţuri de munţi de la est de Marea Caspică ce poartă numele de Balcani ar fi o ipoteză că denumirea poate să aibă o istorie mai veche. Abia lamijlocul secolului al XIX-lea Balcani a început să desemneze întreaga peninsulă sud-esteuropeană. Până la venirea turcilor în regiune, cele mai dese denumiri întâlnite erau

peninsula grecilor, tracilor, ilirilor, romană sau bizantină. Din secolul al XV-lea până laCongresul de la Berlin din 1878, cele mai dese întâlnite denumiri a peninsulei erauderivate de la prezenţa otomanilor în regiune, precum Europa turcească, Turciaeuropeană, Imperiul Otoman european, Levantul European sau Peninsula orientală. Între

timp, deşi mai rar, s-au utilizat şi denumiri cu caracter etnic: peninsula grecească sauslavo-grecească, sud-slavică etc. În documentele cur ţii imperiale otomane, regiunea eranumită Rumeli, pământ al Romanilor, adică a grecilor, a bizantinilor, Rumeli-i şahâne(Rumelia Imperială), Avrupa-i Osmâni (Europa Otomană). Paralel se folosea denumireade Balcani sau peninsula Balcanică, care devin dominante începând cu a doua jumătate asecolului al XIX-lea.

89



2.2 R ă spândirea denumirii “Balcani”

Când apare însă denumirea de Balcani, aplicată mai întâi munţilor antici Haemus şi apoiîntregii peninsule? Prima menţine apar ţine umanistului şi diplomatului italian Callimaco, carescria într-un memorandum de la 1490 adresat Papei Inocenţiu al VIII-lea că populaţia locală foloseşte cuvântul “balkan” pentru a desemna munţii din regiune. Al doilea autor în ordinecronologică este germanul Salomon Schweigger, pastor în misiunea diplomatică a împăratuluiRudolf al II-lea pe lângă sultanul Murad al II-lea. El şi-a publicat amintirile sale din deceniul al8-lea al secolului al XVI-lea la 1608 în care dădea o descriere detaliată a munţilor Haemus şiderivatelor sale Emum, Hemo sau Hemus, menţionând şi denumirea turcească a munţilor, ceade Balkan, precum şi varianta bulgar ă, cea de Comonitza. Diplomaţii ruşi foloseau aproapeexclusiv denumirea de munţii Balcani încă înainte ca termenul să fie consacrat în Europa.Primul autor însă care extinde termenul la întreaga regiune este geograful german August Zeinela 1808, menţionând în lucrarea sa “Goea” expresia “peninsula Balcanică”. Primul britanic careutilizează aceiaşi denumire este călătorul Walsh. El pomeneşte la 1827 că preoţii din regiuneerau de regulă greci şi folosesc limba lor ca limbă liturgică “în Balcani”, în exclusivitate în

păr ţile sudice şi predominant în cele nordice. Germanul Zeune însă, cel care a dat denumirea de peninsula Balcanică, a pornit de la premisa falsă că munţii Balcani se întind de la Marea Neagr ă la cea Adriatică, probabil din prea mare credibilitate acordată autorilor antici precum Herodot,Strabon sau Ptolemeu şi care tr ădează faptul că autorul nu era direct familiarizat cu regiunea încauză.

La 1893, pentru a corecta eroarea lui Zeune din 1808, alt geograf german, TheobaldFischer a propus ca peninsula să se numească Sud-Est europeană (Südosteuropa). Tendinţa de autiliza această denumire neutr ă s-a observat anterior la unii autori americani, precum diplomatul

Edward King care, într-o carte publicată în 1885, a folosit preponderent denumirea de Sud-estulEuropei, alternativ cu cea de Balcani. La r ăscrucea secolelor al XIX-lea şi la XX-lea, Balcaniiîncep să obţină din ce în ce mai mult o conotaţie politică. Acest lucru s-a întâmplat mai alesdupă r ăzboaiele balcanice din anii 1912-1913, în mod special după cel de-al doilea r ăzboi

balcanic atunci când foştii aliaţi împotriva Imperiului Otoman luptă între ei pentru a împăr ţiteritoriile achiziţionate de la fosta metropolă – principalul măr la discordiei fiind problemaMacedoniei. După părerea unor contemporani, precum cunoscutul om politic cehoslovac TomášMasaryk, chiar limita geografică a Balcanilor era foarte redusă până în 1913 şi abia în perioadadintre sfâr şitul celor două r ăzboaie balcanice până la începutul primei conflagraţii mondialeRomânia şi Grecia, chiar Bosnia-Herzegovina şi Dalmaţia, excluse anterior din ceea ce senumea Balcani, au devenit parte componentă a ansamblului regional balcanic, cu tot cecomportă denumirea şi conotaţia sa actuală. După primul r ăzboi mondial s-a observat tendinţa

de a elimina folosirea denumirii de Balcani din cauza încărcăturii sale etice, dar nu a dispărutcomplet, mai ales din spaţiul cultural german. În 1929, geograful Otto Maull a reiteratargumentul că termenul Balcani reprezintă un nume inadecvat realităţii şi a propus înlocuirea luidefinitivă cu cel de Sud-Estul Europei, aşa cum f ăcuse alt consângean de-al său trei decenii înurmă. Alt autor german, Mathias Bernath evidenţia că Südosteuropa trebuia să devină “unconcept neutru, nepolitic şi dezideologizat, cu atât mai mult cu cât dihotomia politico-istorică între monarhia dualistă şi Balcanii otomani devenise irelevantă”. Dar tocmai în perioada cândtermenul geografic, neutru deci, de Sud-Estul Europei începe să câştige cât mai mult teren,doctrina nazistă ideologizează şi denumirea de Südosteuropa, considerată a fi “o anexă naturală,determinată economic şi politic” să apar ţină Reichului german. Aceiaşi soartă a avut şi

90



denumirea de Europa Centrală, iniţial o denominaţie pur geografică, dar care a evoluat treptat,încă de la 1815, într-un concept geopolitic, evoluat ulterior de ideologii nazismului în contextul

liebensraum-ului german (spaţiul vital). În Statele Unite, tentativa de a impune schimbareatermenului compromis de Balcani cu cel de Europa de Sud-est a fost înf ă ptuită în perioadainterbelică de bulgarul Geshkov, într-o carte dedicată conferinţelor balcanice din anii ’30.Theodor Geshkov preciza că termenul de Balcani, precum şi derivatul său, balcanism, avea unsens peiorativ şi era nevoie de a lichida această nedreptate referitor la o regiune careexperimenta o politică de integrare interstatală în acea perioadă, integrare bazată pe principii decare se va conduce în perioada postbelică Comunitatea Europeană. În acelaşi timp, istoriculromân Victor Papacostea, coleg de generaţie cu Gheorghe Br ătianu, P. P. Panaitescu etc.,exprima la 1936 opinia potrivit căreia este o nedreptate să fie denumită o peninsulă întreagă după numele turcesc al unui munte, cu conotaţia peiorativă aferentă – o peninsulă care a datlumii teatrul şi muzica antică grecească, precum şi gânditori de talia lui Platon, numeroşiîmpăraţi romani care au contribuit la gloria Romei antice, în condiţiile în care moştenirea greacă şi romană constituie temelia sistemului cultural şi politic occidental. Papacostea recunoştea însă că era aproape imposibil de a elimina această denumire din uzul curent şi că, până la urmă,

peninsula balcanică era cea mai muntoasă peninsulă din Europa şi extinderea numelui unui lanţ de munţi asupra regiunii în ansamblu era similar ă cu alte peninsule europene: pirineică etc. În1939, Royal Institute din Londra publica o carte întitulată South Eastern Europe. A survey încare se trecea în revistă principalele momente economice şi politice din regiune, fiecărei ţăriconsacrându-i-se un capitol aparte. Aici a fost inclusă şi Ungaria, dat fiind faptul că această ţar ă avea o istorie bogată în raport cu regiunea menţionată, chiar dacă, după rigorile geograficeUngaria era mai degrabă un stat central-european, nu sud-est european.

După cel de-al doilea r ăzboi mondial, atât în lucr ările academice cât şi în articolele de presă din Europa Occidentală şi America s-au folosit alternativ ambele denumiri, cea de Sud-

estul european şi Balcani, dar preferinţă i s-a acordat ultimei. Până la urmă, se pare, cea maiacceptabilă delimitare a Sud-estului Europei şi a raportului său cu Balcanii a oferit-o germanulKarl Kaser. El a propus ca limită geografică a Balcanilor: munţii Carpaţi în nord, Marea Neagr ă în est, Marea Egee în sud şi, Mările Ioniană şi Adriatică în vest. Această delimitare includeaRomânia, fosta Iugoslavie, Bulgaria, Albania şi partea europeană a Turciei, precum şi Ungaria şichiar Slovacia. Balcanii, conform tipologiei iniţiate de Kaser era doar o subregiune a Sud-estuluiEuropei. Alt cercetător german, menţionat anterior, Mathias Bernath definea, în contextul ideiilui Kaser, definea Sud-estul european ca o unitate, un domeniu de studiu al istoriei universale“în sensul [studierii] tensiunilor dintre Roma şi Bizanţ, Habsburgi şi Otomani, precum şi dintrerevendicările de dominaţie a Marilor Puteri moderne [în contextul luptei dintre] Est şi Vest”.Uneori, Ungaria este inclusă în lucr ările consacrate Balcanilor, din cauza istoriei sale şi amoştenirii sale otomane (15411-1699), a implicării în regiune, fapt care însă este contestat cu

vehemenţă de maghiari, probabil mai ales pentru conotaţia derogativă care o are această denumire şi, mai ales, datorită derivatului politic, numit balcanism. Croaţia neagă, tot cu aceiaşivehemenţă că ar apar ţine Balcanilor şi chiar Sud-estului european, invocând criteriul religios şirelaţiile sale istorice îndelungate şi intime cu Occidentul. Cu toate acestea, atunci când i s-a

propus să facă parte din Pactul de Stabilitate la sfâr şitul secolului al XX-lea, respectiv să beneficieze de anumite programe şi investiţii, Zagrebul a acceptat invitaţia. În cazul Sloveniei,majoritatea absolută a cercetătorilor refuză să includă această ţar ă în regiunea balcanică şi chiarSud-est europeană şi probabil, pe bună dreptate. Slovenia apar ţine istoric şi confesional alteiregiuni, Europei Centrale – prin comparaţie cu Ungaria sau Croaţia având mai multe motive să se considere astfel, întrucât nu a f ăcut niciodată parte din teritoriul efectiv al Imperiului Otoman

91



şi nu a fost implicată direct în evenimentele cheie care au configurat caracteristicile Sud-esteuropene într-un sens mai larg sau Balcanii, într-un sens mai restrâns. În cartea sa ( Minorities

under Communism. Nationalities as a sourse of tension among balkan communist states,Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1973), devenită ulterior lucrare de referinţă în

problema minorităţilor şi naţionalismului în Balcani din perioada comunistă, Robert R. Kinginclude aici problema Basarabiei ca măr al discordiei dintre România şi Uniunea Sovietică;chestiunea Macedoniei, disputată de Iugoslavia şi Bulgaria, dar şi problema Transilvaniei,revendicată pe criterii istorice de Ungaria şi pe revenită României conform criteriului etnic lasfâr şitul primului r ăzboi mondial. De aceea, Ungaria este inclusă, de unul din cei mai prestigioşicercetători americani ai naţionalismului în Balcani, probabil pe drept, în ceea ce se numeşteBalcani şi balcanism. În acelaşi sens, de a delimita Balcanii de Sud-estul european, unii autori(precum George Hoffman) au propus ca Grecia şi România, în mod special Muntenia şiMoldova să fie facă parte din “nucleul balcanic”, nun din Balcani propriu zis. Ediţiienciclopedice americane şi britanice de după 1989 include sub denumirea de Balcani chiar şiRepublica Moldova, lucrul care este justificat în măsura în care RM a f ăcut parte timp de treisecole din zona de dominaţie otomană şi reprezintă un teritoriu disputat până astăzi şi care seaflă la intersecţia intereselor dintre Est şi Vest într-un context mai larg. De fapt, problemaBasarabiei, după opinia unui reputat istoric american, George Jewsburry, reprezintă o moştenirea “problemei orientale” din secolului al XIX-lea (unica nerezolvată, dacă excludem problemamacedoneană).

2.3 Conota ţ ia termenului “balcanizare”

În legătur ă cu termenul de balcanizare, el exprimă actualmente o multitudine de conotaţiişi s-a desprins de substantivul de la care provine. După Eric Hobsbawm, expresia balcanizare a

obţinut o r ăspândire largă mai întâi în spaţiul german: termenul însemna la început divizareaunui teritoriu anterior unificat politic în formaţiuni statale mici – ceea ce constituia din start,

pentru naţionaliştii germani, un motiv de a considera acest fenomen unul negativ, în condiţiile încare tendinţa de la sfâr şitul secolului al XIX în Occident era inversă. Roman Szporluk, altcercetător marcant al fenomenului naţionalismului, adaugă că repulsia faţă de termenul

balcanizare, înţeles în sensul lui Hobsbawm, a fost împărtăşită de întregul curent liberal de lasfâr şitul secolului naţionalităţilor, având şi o tentă anti-ţăr ănească, anti-rurală într-un context mailarg (Balcanii fiind predominant f ăr ă industrie, f ăr ă civilizaţie urbană la acea perioadă).Termenul a început să intre în uzul larg după 1918, anume atunci când Balcanii se integrează,nu se dezintegrează (Iugoslavia, România), de aceea putem admite că momentul de cotitur ă înconsacrarea expresiei, greu de dezr ădăcinat, au coincis cu cele două r ăzboaie balcanice. Ceamai reuşită definiţie a dat-o Norman Pound în American Academic Encyclopaedia (1994),

potrivit căreia “termenul de balcanizare a fost folosit în legătur ă cu dezbinarea unui teritoriu înformaţiuni statale mici şi, adeseori, ostile unul altuia”. Dicţionarul modern italian echivalează

balcanizare cu despotism, revoluţii, contrarevoluţii, r ăzboaie de guerilă şi asasinate. Primadefiniţie complexă a balcanizării a fost oferită de ziaristul american Paul Scott Mowrer în 1921,care se refer ă la formarea statelor mici în locul unor formaţiuni statale unificate anterior, lainteresele Marilor Puteri interesate în acest lucru, dar şi la populaţia regiunii – economic şifinanciar slab dezvoltate, ceea ce contribuie la perpetuarea sentimentului de frică, a intrigilor şi

pasiunilor social distructive. A doua etapă a consacr ării termenului de balcanizare a începutdupă cel de-al doilea r ăzboi mondial în legătur ă cu decolonizarea. De data aceasta, balcanizare

92



este consacrat în spaţiul francez, dar şi cel britanic şi este utilizat pentru a ridiculiza şicompromite tentativele liderilor din lumea a treia în eforturile lor de a consolida statele lor. În

acest context s-a vorbit despre balcanizarea Africii, a Asiei etc. După colapsul comunismului, balcanizare a început să fie extins chiar şi la realităţile Statelor Unite: se vorbeşte de balcanizarea Americii în sensul creşterii diferenţelor dintre state, invocându-se uneori faptul că nu există două state care să aibă acelaşi preţ la benzină, fiecare stat stabilind deci în modautonom tarifele după bunul lor plac. Tot după 1990, în America, s-a utilizat termenul de

balcanizare pentru a critica divizarea continuă a ştiinţei, la un moment dat menţionându-se chiarde balcanizarea studiilor literare!!!

Lec ţ ia 3

Cultură şi societate în Vestul şi Sud-Estul Europei:particularităţi şi deosebiri

În aceast ă lec ţ ie ne propunem să vedem care sunt caracteristicile principale ale ceea ce senume şte generic “civiliza ţ ia occidental ă”, în ţ elegându-se prin asta cultura şi modelul deorganizare a societ ăţ ilor occidentale, fie europene, fie nord-americane (excrescen ţă a Europeioccidentale), pe de-o parte; să eviden ţ iem care ar fi particularit ăţ ile Estului Europei, a Sud-

Estului cu precădere, care au fost condi ţ iile istorice ce au determinat realit ăţ ile prezente, pe dealt ă parte; nu în ultimul rând, a treia dimensiune se va axa pe identificarea deosebirilor dintrecele două regiuni ale Europei, f ăr ă însă a încerca de a impune o judecat ă axiologică sau

moral ă în analiza propusă. Evident, o trecere în revist ă a momentelor esen ţ iale care au marcatistoria Europei de la Hristos încoace este indispensabil ă pentru scopul pe care ni-l propunemaici.

3.1 Europa Occidental ă dup ă c ă derea Imperiului Roman de Apus

După cum am avut deja ocazia să observăm în prima lecţie dedicată Ideii despre Europa,denumirea continentului apare în spaţiul actualmente sud-est european, în gândirea şi mitologiagreacă şi apoi se extinde treptat la teritorii aflate la vest de Grecia, asimilate anterior de greci, caşi teritoriilor asiatice, denominaţiei generale de barbare, adică negreceşti. Imperiul Romancreează o unitate relativă a continentului timp de mai mult de jumătate de mileniu, preluând şir ăspândind cultura elenă, precum şi limba latină, dreptul Roman şi infrastructuri puternice, carefacilitează schimburile economice, comunicarea şi circulaţia între diferite componente alespaţiului european mediteranean. Mai târziu, începând cu a doua jumătate a secolului I e. n.apare alt element de unitate care se suprapune celor anterioare – creştinismul, legalizat la 313 deConstantin cel Mare ca religie de stat. Unitatea Imperiului Roman, prin extensie şi a Europei deastăzi, începe să se pr ă buşească la 395, când Teodosiu lasă moştenire celor doi fii ai săi câte o

jumătate din Imperiu. În 476 Roma cade şi ia sfâr şit Imperiul Roman de Apus, iar cel de Est,Bizanţul, supravieţuieşte, într-o formă sau altă, încă un mileniu, până la 1453. Din secolul al V-lea până în secolul al IX-lea urmează valuri consecutive de barbari spre fostele teritorii romane

93



şi este de presupus că deosebirile actuale dintre Estul şi Vestul Europei încep să se contureze înaceastă perioadă. Imperiul Bizantin rezistă atacurilor şi reuşeşte să domine partea de sud-est a

continentului, iar în Occident, dat fiind că nu există o formaţiune statală bine închegată, barbarii,în principal de origine germanică, îşi supun cu for ţa populaţia locală, de regulă romanizată. Cel

puţin până la 800, când Carol cel Mare se declar ă împărat şi uneşte por ţiuni importante dinfostul Imperiu Roman de Apus, avem Bizanţul, alias sud-estul european care ne interesează cu

predilecţie aici, care r ămâne unica zonă europeană relativ stabilă din punct de vedere politic, cuun nivel de cultur ă şi structur ă a societăţii comparabilă cu cea a Romei antice. Dar odată cuCarol cel Mare, moştenirea latină este restabilită şi are loc chiar o renaştere în cultur ă, numită renaştere carolingiană şi animată de Alcuin. Mai târziu, la 1054 se va produce schisma

bisericească între Roma şi Constantinopol, deci dezbinarea politică a fostelor teritorii romane vafi dublată de dezbinarea religioasă, mai exact confesională, între catolicism şi ortodoxism. Dinsecolul al XV-lea apare altă sciziune, de data această în spaţiul occidental, între catolicism şi

protestantism, după 80 de ani de când Constantinopolul cade în mâinile turcilor. Ceva maiînainte, în secolul al XIV-lea apare Renaşterea şi umanismul, percepută ca o întoarcere lavalorile antichităţii greceşti şi romane, fenomen caracteristic păr ţii occidentale a continentului, întimp ce Estul nu este afectat decât superficial de aceste schimbări. Se poate deci de presupus că a treia cezur ă între Est şi Vest, după împăr ţirea Imperiului Roman în două şi schisma

bisericească, o constituie secolele al XIV-lea şi al XV-lea – Renaşterea, umanismul şiProtestantismul. Astfel, datorită acestor schimbări de mentalitate, Occidentul dezvoltă relaţiicapitaliste, în timp ce Sud-Estul european r ămâne în afara acestor procese care f ăr ă doar şi poatecreează cu timpul şi un decalaj de dezvoltare economică între cele două Europe.

3.2 Societate ş i cultur ă în Europa Occidental ă

Cum se conturează deci societăţile occidentale şi ce inovaţii culturale se impun, profilândcu timpul o civilizaţie deosebită, în continuu creştere economică, relativ stabilă politic şi social,imitată şi invidiată ulterior de întreaga lume, inclusiv de popoarele balcanice? În primul rând,este vorba de apariţia timpurie relaţiilor feudale, un sistem care pregăteşte tranziţia lamodernitate prin transformarea sa lentă, f ăr ă violenţe sociale şi politice de propor ţii, prinintermediul preluării creative a moştenirii culturale antice. Cum pregăteşte societatea feudală venirea modernităţii, o societate închisă, cu o economie autarhică, strict ierarhizată şi care ridică inegalitatea socială la rang de principiu de bază de organizare a unei comunităţi? Relaţiile devasalitate între feudali şi ţărani au fost determinate de epoca marilor migraţii ca o relaţie în careo că petenie, de multe ori din rândurile migratorilor germanici, asigura protecţia ţăranilor, deregulă reprezentaţi de populaţia autohtonă, în schimb aceştia din urmă se obligau să prestezeanumite impozite, în natur ă sau bani, precum şi alte servicii auxiliare ca repararea podurilor,drumurilor, morilor etc. Prin esenţă, este vorba de o relaţie contractuală, cu drepturi şi obligaţii,iar dacă una din păr ţi nu-şi onora angajamentele, contractul, încheiat în mod verbal desigur,devenea nul. Chiar dacă feudalii tindeau să majoreze la bunul lor plac volumul corvezilor sau să aplice violenţa în mod samavolnic faţă de ţăranii lor, ceea ce îi provoca pe aceştia adeseori să apeleze la arme împotriva stă pânilor lor, sistemul a funcţionat în Europa Occidentală aproape omie de ani la rând. Cu timpul, în urma proceselor de centralizare a statelor în jurul unei autorităţisupreme, fie împărat sau rege, puterea feudalilor, mai ales în urma deselor lor rebeliuniîmpotriva puterii centrale, se diminuează şi ţăranii, alte categorii ale populaţiei beneficiază deaceste ocazii pentru a ieşi de sub tutela stă pânilor lor. În paralel, inovaţiile tehnice impulsionează

94



dezvoltarea economiei şi creează o clasă socială cu bani, dar f ăr ă putere politică – burghezia,care este cointeresată în schimbări radicale în societate pentru aşi impune dominaţia sau, cel

puţin, pentru a elimina barierele multiple care stăteau în faţa extinderii afacerilor lor. Evident,ţinta numărul unu al burgheziei devin feudalii, din două motive: aceştia invocă criteriul ereditarîn deţinerea puterii politice, în primul rând şi, ţăranii, o resursă ieftină de muncă pentrumanufacturile întreprinzătorilor, depind de bunăvoinţa acestor proprietari funciari, în al doilearând.

Dar schimbările din societate nu se produc de la sine şi este nevoie de schimbări esenţialeîn structura mentală a oamenilor pentru ca o comunitate să progreseze. Deci, se impune oînlocuire de paradigmă – cea a predestinării, care împarte oamenii în aleşi de o putere divină să conducă, pe de-o parte, şi restul să fie conduşi, exploataţi pentru că aşa le este scris de Cel deSus – cu o altă paradigmă, care să r ăstoarne organizarea tradiţională a societăţii. Curentul care alivrat argumente pentru formularea unei noi paradigme a fost umanismul – centrat perestabilirea valorilor antichităţii, întemeiate pe rolul central acordat omului. În locul unei viziuni

pesimiste, fataliste, alimentate de r ăzboaie şi foame endemice, se impune treptat, mai întâi înoraşele italiene, apoi în Franţa, Ţările de Jos, Anglia şi Germania, o viziune optimistă asupralumii. Din acest moment, omul şi umanitatea sa devine purtătoare de progres, iarindividualismul şi liberul arbitru sunt puse pe primul loc, ceea ce constituie o cotitur ă ideologică importantă, o ruptur ă de viziunea medievală a lumii, care recunoştea existenţa liberului arbitru,dar în ultimă instanţă considera omul drept o unealtă a Divinităţii şi nu mai mult. Cu altecuvinte, dacă Socrate a adus filosofia pe pământ, adică a f ăcut omul principala preocupare agândirii filosofice, umanismul a continuat această evoluţie plasând omul în centrul universului.Tiparul ofer ă posibilitatea ca noile idei să fie r ăspândite pe o scar ă largă, ceea ce erodează fundamentele societăţii medievale într-un timp relativ scurt. Protestantismul reprezintă astfel nunumai o simplă reinterpretare a religiei creştine, ci mai degrabă o simbioză între ideile umaniste

şi religia creştină. Omul trebuie să creadă în Dumnezeu, dar este liber să comunice cu El în moddirect, nu prin intermediul cuiva. Bogăţia materială nu mai este considerată un păcat, ci un semncă Dumnezeu îl iubeşte şi îl r ăsplăteşte cum se cuvine pe cel care o deţine. Nu întâmplător,sociologi precum Max Weber au legat originile capitalismului nemijlocit de noua etică, cea a

protestantismului, a unei noi relaţii cu Divinitatea. Nu întâmplător, de asemenea, centruleconomic al Europei occidentale, al lumii în ultimă instanţă se mută din spaţiul mediteranean înnordul Europei, acolo unde spiritul protestant domină începând cu a doua jumătate a secolului alXVI-lea. De la 1492, dar mai ales în decursul secolului următor, datorită marilor descoperirigeografice şi creşterii demografice provocate de îmbunătăţirea condiţiile de viaţă, a igienei şialimentaţiei, Europa Occidentală prosper ă încontinuu din punct de vedere economic şisocietatea devine progresiv una incluzivă, nu exclusivă. Revoluţia franceză se înscrie în această evoluţie iniţiată de Renaştere, curentul umanist şi iluminist din secolul al XVIII, de data aceasta

având loc o adevărată revoluţie, în sensul punerii sub semnul întrebării a puterii regale în generalşi a introducerii principiului, paradigmei politice numită legitimitate popular ă. Societatea civilă,cu alte cuvinte, se întăreşte în aşa măsur ă încât nu mai are nevoie de a face compromisuri cuVechiul Regim care încetineşte dezvoltare progresivă a societăţii. Aceste schimbări au fost

justificate anterior de gânditori proeminenţi precum Montesquieu ( Despre spiritul legilor ,1748), care formulează pentru prima dată principiul separ ării puterilor în stat; Diderot, care scriecă suveranitatea apar ţine în exclusivitate poporului; Rousseau, care conceptualizează ideiaegalităţii sociale şi a contractului social; Voltaire, care atacă din temelie religia, dar recunoaştetotuşi importanţa ei socială etc. Revoluţia americană, desf ăşurată aproximativ în acelaşi segmenttemporal, s-a inspirat, de asemenea, din iluminiştii francezi şi englezi. În Anglia, pe de altă parte,

95



au avut loc schimbări similare, începând mai ales cu adoptarea Habeas Corpus în 1679 şi Bill of Rights zece ani mai târziu. Anglia a păstrat însă monarhia, devenită constituţională şi evitându-

se aplicarea la scar ă largă a violenţei pentru ajustarea sistemului politic la noile condiţii impusede schimbările în mentalitate şi societate. În secolul următor se cristalizează câteva curente

politice, cu aceleaşi r ădăcini culturale – filiera umanism-protestantism-iluminism-Revoluţiafranceză – curente precum liberalismul, socialismul, naţionalismul, toate inspirate din doctrinalegitimităţii populare, a dreptului omului şi a individualismului (vezi, de exemplu, LoiusDumont, Eseu asupra individualismului, Anastasia, 1995). Prin urmare, din secolul al XIV până la începutul secolului al XIX-lea Europa Occidentală cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, alteorimarcată şi de izbucniri violente în masă, care transformă radical sistemul politic, structurasocietăţii, a economiei, lucruri care au fost anticipate, însoţite sau radicalizate ulterior deinovaţiile tehnice, de schimbări de paradigme, în cele din urmă, posibile datorită unei adevăraterevolu ţ ii culturale.

3.3. Istorie, societate ş i cultur ă în Sud-Estul Europei

Ce se întâmplă între timp cu Europa de Sud-Est, această alt ă Europă şi cum se face că r ămâne în urmă, aflată într-o stare economică precar ă, cu un sistem politic care nu poate să creeze un echilibru social şi este permanent, în unele ţări până astăzi, la limita sau chiar în toiulunor tensiuni interne periculoase pentru stabilitatea internaţională? În primul rând, Balcanii auavut nenorocul de a fi expuşi invaziilor barbare până la mijlocul al XIII-lea, mai ales teritoriulactualei Românii (1240-1241, ultima invazie tătaro-mongolă), teritoriul de la sud de Dunărefiind încadrat efectiv, cu intermitenţe, sau s-a aflat sub dominaţia culturală şi politică aBizanţului, popoarele din regiune fiind aproape integral ortodoxe şi modelate după un sistem

politic bazat pe cvasicentralizare, birocraţie, corupţie, supunere totală faţă de autorităţi, lipsa

drepturilor civile etc. În momentul când cade Constantinopolul (1453), Imperiul Otomanstabileşte controlul asupra peninsulei, care va dura până sfâr şitul secolului al XIX-lea. Turcii nuse vor implica efectiv în zonele respective, nu vor încerca să asimileze lingvistic sau să convertească în masă populaţia locală, vor revendica doar un impozit aparte pentru locuitoriicreştini ai imperiului, încadraţi în unităţi administrative numite millet . Paradoxal sau nu, darsistemul de administrare otoman a permis păstrarea religiei şi limbii populaţiei din regiune, cu

puţine excepţii, dar efectul negativ a constat în perpetuarea vechilor diviziuni aproape tribale,mai ales în zonele montane sud-dunărene, a conservat modele culturale şi politice învechite,locale sau de origine bizantină (Vezi Iorga, Bizan ţ după Bizan ţ ). Orice rebeliune sau revoltă eraaspru înă buşită, iar sistemul feudal a perpetuat până în secolul al XIX-lea – începutul secoluluial XX-lea dependenţa ţăranilor faţă de marii proprietari funciari, ceea ce a determinat creareaunor tr ăsături de caracter orientale, precum letargie, indecizie, indiferenţă şi o tendinţă exagerată de supunere în faţa autorităţilor, fie locale sau centrale, izvorâtă din necesitatea de a supravieţui.Acest lucru poate fi cu uşurinţă detectat în atitudinea faţă de orice fel de autoritate, persistentă uneori până astăzi – teamă, dar în acelaşi timp umilinţă şi consimţire. De servilitate este legată otr ăsătur ă aparte, precum ingeniozitatea, tocmai pentru a evita numeroasele obstacole, inclusivcele impuse de autorităţi, prin utilizarea unor mijloace amorale sau ilegale. Persistă astfel ideeacă este permisibil de a înşela sau chiar fura de la stat (conservată în perioada comunistă).Viitorul fiind incert, foştii supuşi ai Imperiului Otoman au adoptat o atitudine hedonistă cu

privire la viaţa de toate zilele şi au acordat o importanţă deosebită odihnei. Etica muncii nu esteatât de dezvoltată precum în Occident, pentru că în orice moment Sultanul sau latifundiarul local

96



putea decide cât din roadă să r ămână ţăranului. Aceste lucruri au imprimat un fatalism accentuatîn rândurile creştinilor balcanici, transmise şi prin filiera bizantină, ortodoxă, dar şi prin

intermediul influenţelor culturale de inspiraţie islamică – potrivit căreia omul este predestinat decătre Divinitate, nimeni nu-şi poate schimba soarta după libera voinţă şi fiecăruia îi este scris în

prealabil cât va tr ăi (vezi mai pe larg Vucinich, 1965). Dintre popoarele balcanice, intelectualiiromâni şi greci au fost printre primii care au conştientizat decalajul existent între cele două Europe prin intermediul călătoriilor frecvente sau studiilor efectuate în Europa Occidentală launiversităţi celebre din Franţa, Italia sau Germania, dar acest lucru s-a produs lent şi târziu, maiales după 1830. Mai mult a durat r ăspândirea în masă a idealurilor umaniste, iluministe şi aleRevoluţiei franceze – drepturi egale, suveranitate popular ă, libera circulaţie a persoanelor,nesupunere faţă de autorităţile care nu se preocupă de bunăstarea oamenilor etc. Harta politică aBalcanilor se stabileşte abia la 1918, după 1944 se instaurează regimurile comuniste, care

perpetuează şi ele vechile habitudini ale populaţiei – neîncrederea faţă de autorităţi, fatalismul,lipsa spiritului întreprinzător, hedonismul. Abia după 1990 apare din nou şansa de sincronizarecu Occidentul, dar vechile structuri mentale şi xenofobia, naţionalismul extremist provoacă iar ăşi instabilitate şi r ăzboi civil (fosta Iugoslavie), corupţie şi săr ăcie în masă (mai ales înMoldova, dar şi în Bulgaria sau România).

Lec ţ ia 4

Naţionalism şi etnicitate în Europa Occidentală

şi Sud-Estul Europei: privire comparativă

4.1 Na ţ iune ş i etnie: or gini ş i evolu iei ţ

Înainte de a trece la tema propriu-zisă se impune clarificarea noţiunilor de “naţiune,naţionalism”, “etnie”, atât etimologia lor iniţială, cât şi evoluţia semantică de-a lungul istoriei.Primele două noţiuni provin de la latinescul “natio”, ceea ce înseamnă în traducere ceva născut.Iniţial, “natio” avea o conotaţie negativă şi se referea la grupuri de str ăini care proveneau dinaceiaşi arie geografică şi tr ăiau în Roma. Statutul lor era inferior – deoarece erau str ăini –cetăţenilor romani. Acest concept era, de aceea, foarte similar grecescului “ta ethne”, folosit

pentru a desemna str ăinii şi în mod special păgânii; precum şi ebraicului “amamim”, termencare se referea la cei care nu apar ţineau poporului monoteist ales. Au existat de asemenea alteconotaţii alternative ale celor trei sinonime amintite, dar înţelesul de grup de str ăini proveniţi dinaceiaşi regiune, a r ămas dominant pe o perioadă îndelungată de timp. În evul mediu, prin

cuvântul naţiune erau numiţi studenţii de la universităţile occidentale care proveneau dintr-oanume zonă geografică sau lingvistică. Spre exemplu, existau patru naţiuni în cadrulUniversităţii de la Paris, unul dintre cele mai mari centre de educaţie teologică din epocă:“l’honorable nation de France”, “la fidele nation de Picardie”, “la venerable nation de

Normandie” şi “la constante nation de Germanie”. Naţiunea franceză includea studenţii dinFranţa, Italia şi Spania; cea germană – pe cei din Anglia şi Germania; cea picardiană – pe cei dinŢările de Jos; cea normandă – pe studenţii din nord-est. Trebuie de menţionat în acest context că studenţii aveau identitatea lor naţională respectivă doar în calitate de studenţi şi identificareadată înceta odată cu revenirea lor în ţara lor de origine. Cu alte cuvinte, identitatea naţională în

97



sens medieval era provizorie şi conjuncturală, nu permanentă. Prin urmare, anume faptul că apartenenţa la o naţiune devine conjuncturală sau situaţională, a contribuit la evoluţia

conceptului în sensul pierderii conotaţiei peiorative iniţiale. Dat fiind structura specifică a vieţiiuniversitare din evul mediu, comunităţile studenţilor funcţionau ca grupuri sau uniuni deasistenţă mutuală a membrilor lor şi cum aceste colectivităţi susţineau de regulă o anumită

poziţie în disputele scolastice, o naţiune a început să aibă o opinie comună. Ca rezultat, naţiuneaa încetat de a desemna doar comunitatea de origine şi a început să se refere la o comunitate caresusţinea aceiaşi opinie şi urmărea acelaşi scop.

Întrucât universităţile medievale trimiteau reprezentanţii săi pentru a susţine o poziţieanumită la diferite Concilii bisericeşti, cuvântul naţiune a suferit o altă schimbare de sens. De lasfâr şitul secolului al XIII-lea, mai exact de la Conciliul de la Lyon din 1274, conceptul denaţiune a evoluat – de la o comunitate de opinie – la desemnarea diferitor grupări din “republicaecleziastică”. Indivizii care reprezentau aceste “republici” erau de regulă, în acelaşi timp,delegaţi ai puterii religioase şi seculare, de acea, termenul naţiune a obţinut şi alt sens, dereprezentanţi ai puterii politice sau a elitei politice, culturale şi sociale. Dar evoluţia în sensulmodern al cuvântului a avut loc foarte lent, definiţia aproape de cea modernă fiind întâlnită laMontesquieu, Joseph de Maistre şi, mai târziu, spre mijlocul secolului al XIX-lea, laSchopenhauer.

4.2 Na ionalism: defini ţ ii ş i interpret ă riţ

În ceea ce priveşte conceptul de naţionalism, chestiunea este mai dificilă. Este clar însă că naţionalismul este o doctrină politică modernă care apare nu mai devreme de sfâr şitul secoluluial XVIII-lea (Boyd C. Shafer). Doctrina este bazată pe suveranitatea popular ă, pe voinţa uneicolectivităţi care are aceiaşi istorie, limbă, tradiţii şi teritoriu comun, deci este antimonarhică,

republicană, şi ca atare, ca şi democraţia este un produs al Revoluţiei franceze şi se r ăspândeşteîn timp record în toată Europa ca urmare a r ăzboaielor napoleoniene. Germanii, în primul rând,au fost cei care au perceput universalismul republican al francezilor în acea perioadă ca omanifestare a dominaţiei franceze, fapt care a contribuit la conştientizării nevoii de unire atuturor germanilor într-un singur stat. Prin filosofii germani, precum Herder sau Fichte, doctrinanaţionalismului se cristalizează ca o ideologie care tinde să creeze state după criteriul lingvistic,cultural şi istoric. După unii cercetători marcanţi ai fenomenului, de exemplu BenedictAnderson, naţionalismul este strâns legat şi condiţionat de relaţiile capitaliste, în special deinventarea tiparului, care a permis şi gr ă bit procesul de constituire a limbilor literare moderne pe

baza dialectelor populare orale. Benedict Anderson evidenţiază trei paradoxuri ale teoreticienilorcare s-au preocupat de problema naţionalismului: 1) modernitatea (“obiectivă”) a naţiunilor din

punctul de vedere al istoricilor, pe de-o parte, şi vechimea (“subiectivă”) a naţiunilor potrivit

naţionaliştilor, pe de alta; 2) universalitatea formală a naţionalităţii în calitate de concept socio-cultural, în lumea modernă considerându-se că fiecare trebuie să posede o naţionalitate, aşa cum“el” sau “ea” are un sex anume; 3) ultimul paradox – for ţa politică a naţionalismului, în sens că

poate sensibiliza sau mobiliza mase largi de oameni, pe de-o parte, şi incoerenţa, fragilitateateoretico-filosofică a naţionalismului, pe de alta. În aceeaşi ordine de idei, Anderson consider ă naţionalismul o doctrină politică cu puternice accente religioase ( anume tendinţa “gândiriireligioase de a r ăspunde nevoilor obscure ale imortalităţii , de obicei prin transformareafatalităţii în continuitate [“ fatality into continuity”] (karma, păcatul originar etc.).

Naţionalismele pot fi înţelese mai bine, consider ă autorul, dacă precizăm mai întâi din caresistem cultural provin. Primul sistem cultural pe care îl evidenţiază Anderson este cel întemeiat

98



pe comunitatea religioasă: toate comunităţile clasice s-au perceput pe ele însele în “centrulcosmic”, prin intermediul unei limbi considerate sacre care le lega de o putere supraterestr ă. Din

acest punct de vedere, puterea extraordinar ă a Papalităţii în perioada ei de glorie estecomprehensibilă doar în termenii existenţei unor clerici din toată Europa ce aveau cultul limbiilatine, apreciază Anderson. Al doilea sistem cultural evidenţiat se refer ă la regiuni care şi-auobţinut o tradiţie comună prin loialitatea îndelungată faţă de o dinastie anumită, recunoscută a fiîn drept să posede puterea politică.

În viziunea lui Benedict Anderson, naţionalismul a apărut în perioada când aceste două sisteme culturale au început să-şi piardă din semnificaţia şi rezonanţa avute anterior. Anume,când a dispărut încrederea că numai o anumită limbă scrisă ofer ă acces privilegiat la adevărulontologic în ultimă instanţă. Această încredere sau idee preconcepută este cea care a creatsolidarităţi transcontinentale, precum ar fi Creştinătatea, Islamismul etc. Altă idee care şi-a

pierdut din “vraja” iniţială a fost cea referitoare la faptul că societatea era organizată în jurul şisub conducerea unor monarhi consideraţi ceva aparte de restul fiinţelor umane, investite deDumnezeu să conducă oamenii. După criza celor două idei-credinţe centrale ale societăţilor dinEvul Mediu, cu alte cuvinte a celor două sisteme culturale dominante a apărut o cezur ă conceptuală privitoare la felul în care trebuiau constituite şi justificate existenţa societăţilorumane şi a statelor. Prin extensie, era necesar ă o nouă viziune care să ofere legitimitate, coerenţă şi credibilitate noilor societăţi, moderne, să îmbine armonios, cu sens, ceea ce însemnafraternitate, putere şi timp.

Benedict Anderson leagă nu numai apariţia naţionalismului ca ideologie politică legitimantă de apariţia capitalismului-tipar (“print capitalism”), dar şi a conştiinţei naţionale caatare. Doi factori determină această situaţie-fenomen: 1) simplificarea însăşi a limbii latine prinrevenirea la clasicii antichităţii; 2) impactul Reformei, succesul căreia se datorează în mare

parte capitalismului-tipar, tezele lui Luther fiind publicate în tiraj de zeci de mii de exemplare în

limba germană , ceea ce a facilitat r ăspândirea largă a ideilor sale printre cei care cunoşteau doarlimba vernacular ă, vorbită. Astfel, odată cu proliferarea tiparului şi a scrierilor în limbilevernaculare, devenite limbi literare, s-au creat spaţii unite prin schimbul intens de idei-informaţiiîntr-o limbă accesibilă şi comunicarea aceasta a pus bazele “comunităţii naţionale imaginate”. Înaceeaşi ordine de idei, evenimente sau personalităţi istorice li s-au atribuit post factum osemnificaţie naţională, dimensiune care lipsea până atunci. Mitul începe din ce în ce mai mult să fie confundat şi substituit cu istoria adevărată. Justificarea acestui procedeu era simplă: noile“comunităţi imaginate” aveau nevoie de simboluri în jurul cărora să se cristalizeze ideeaunicităţii şi solidarităţii. Autorul dă exemplu baronilor care au impus Carta Magna lui JohnPlantagenetul, baroni care nu vorbeau limba engleză şi nu se percepeau drept “englezi”, dar careau fost definiţi “patrioţi”, eroi naţionali în manualele şcolare din Regatul Unit 700 de ani maitârziu. Privitor la rolul atribuit limbilor naţionale de către naţionalişti, Anderson consider ă că nu

se poate vorbi de fiecare dată de faptul că limbile constituie embleme-simboluri alenaţionalităţii, precum ar fi drapelul, costumele, dansurile populare etc. Cu toate acestea, unsingur lucru este sigur: limbile vernaculare au o importanţă deosebită în virtutea capacităţii lorde a da naştere unor “comunităţi imaginate”, prin extensie, pentru apariţia unui tip specific desolidaritate umană. Un argument în favoarea faptului că naţionalismul şi ideea de naţiune acunoscut o evoluţie îndelungată şi s-a cristalizat temeinic abia spre sfâr şitul secolului XIX,apreciază Anderson, este că primele recensăminte care specifică etnicitatea populaţiilor apar înanii ‘70 ai secolului trecut în Imperiul Britanic şi cel Francez.

Potrivit lui Ernest Gellner, naţionalismul este o doctrină şi un fenomen în acelaşi timp,inerent unor condiţii sociale concrete, condiţii create de vremurile moderne – legate de

99



urbanizare, industrializare şi modernizare în general. Gellner constată, de asemenea, că uneorinaţionalismul precede apariţia naţiunilor: deci, mai întâi apare naţionalismul ca doctrină politică,

care justifică ulterior crearea naţiunilor noi. Anthony D. Smith, discipol de altfel a lui Gellner,consider ă, la rândul său, că naţionalismul nu este legat de modernizare, ci este un fenomen maiîntâi de toate cultural, inspirat din folclor şi alte elemente populare. Altă opinie interesantă cu

privire la originile naţionalismului a exprimat Emmanuel Wallerstein în “Sistemul economicmondial”, potrivit căreia naţionalismul apare în special ca reacţie a periferiilor faţă Centru şiîncercările statelor dezvoltate de a-şi impune dominaţia economică, politică şi culturală.

4.3 Na ţ ionalismul în Sud-Estul ş i Vestul Europei:câteva compara iiţ

Actualmente, confuzia cea mai mare în literatura de specialitate este în jurul expresiilor

“etnie, etnicitate” şi “naţiune, naţionalism”. În această lecţie am încercat să atenuăm confuziaexistentă investind în “etnie, etnicitate” componenta lingvistică, psihologică, axiologică etc. saudimensiunea culturală a unei colectivităţi umane, “naţiune, naţionalism” semnificânddimensiunea politică, o variantă radicalizată a etniei, etnicităţii, punctul de despăr ţireconvenţională dintre cele două concepte fiind revendicările de ordin politic, fie că este vorba deinvocarea dreptului la existenţă autonomă reală în cadrul unui stat federal sau dreptul desecesiune şi crearea unui stat independent. Cu alte cuvinte, etnia constituie o minoritate,subordonată politic naţiunii dominante, dar din momentul în care se separ ă într-un stat aparte, îşiforjează propria sa naţionalitate, prin intermediul etnicităţii politizate, evoluată în ideologianaţionalismului.

Din cele menţionate, putem rezuma că naţionalismul, indiferent de părerile existente cu privire la originea sa, este f ăr ă îndoială un fenomen şi o doctrină modernă, apărută în jurul

anului 1800 şi care avea să bulverseze întreg continentul european în decursul secolului al XIX-lea şi în cea mai mare parte a celui următor. Ce este comun naţionalismului din partea vestică şiestică a continentului european? Prin ce se deosebeşte naţionalismul în Vest de cel din Est, decel din sud-estul european, în particular? În mare, trebuie de spus că naţionalismul a avut un rol

pozitiv şi negativ în acelaşi timp, atât în Occident, cât şi în Est. Există însă diferenţe importanteîn felul în care s-a manifestat naţionalismul în cele două regiuni ale continentului. În Occident,la 1800, când convenţional apare această doctrină, exista deja o clasă de mijloc bine închegată,

precum şi state bine centralizate, de aceea, ideologia naţională a jucat de regulă un rolconstructiv, de integrare a unei colectivităţii unificate politic, de cele mai multe ori cu aceiaşilimbă şi tradiţii culturale. Prin urmare, naţionalismul a avut acolo un caracter predominantinclusiv: fiecare membru, cetăţean al statului, fiind admis în colectivitatea numită naţiune dacă asimila o anumită limbă literar ă standardizată, împărtăşea o viziune comună asupra trecutului

societăţii date etc. Acest lucru s-a impus cu o relativă uşurinţă datorită impunerii unui sistemgeneral de educaţie încă din secolul al XIX-lea, a presei, a unei literaturi care, după Anderson, a

permis crearea unor “comunităţi imaginate”. În felul acesta, bretonii şi alte identităţi etno-regionale s-au integrat în naţiunea franceză, de exemplu, s-au catalanii în cadrul celei spanioleetc.

Pe de altă parte, naţionalismul s-a impus în sud-estul european (şi în estul european înansamblu) puţin mai târziu, fiind importat din Occident. Aici însă fenomenul a avut de la bunînceput un caracter distructiv, întrucât zona era dominată de imperiile austro-ungar, otoman şirus. Cu alte cuvinte, ideologia naţionalismului în Europa turcească cu precădere, cum eraunumiţi Balcanii alternativ, a premers constituirii statelor, cât şi consolidării clasei sociale de

100



mijloc. Acest factor, după unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai fenomenului balcanic PeterSugar, a determinat în linii mari deosebirile dintre naţionalismul vest şi cel sud-est european.

Popoarele din regiune nu erau bine cristalizate în calitate de colectivităţi distincte, cu tr ăsături,simboluri şi trecut, uneori limbă bine definite sau standardizate. Paschalis Kitromilides,

politolog şi istoric grec, a ar ătat cu lux de amănunte că popoarele din sud-estul Europei, inclusivgrecii, se identificau încă în plin secol XIX – secol al naţionalităţilor – după criteriul religios,creştini sau musulmani şi iniţial Biserica ortodoxă a fost împotriva naţionalizării istoriei,inventării naţiunilor pentru simplul fapt că era în contradicţie cu universalismul creştin. Clasa demijloc fiind inexistentă, intelectualii şi naţionalismul au servit drept agenţi ai construcţieinaţionale, proces sponsorizat de guvernele nou create, devenind birocratic prin excelenţă.Imperiile încurajând, mai mult sau mai puţin schimbările de populaţii şi colonizările, statele noucreate la sfâr şitul secolului al XIX-lea, precum şi la finele primului r ăzboi, s-au pomenit cuminorităţi însemnate în cadrul lor, excluse de regulă de la procesul politic. De aceea, avem aicialtă tr ăsătur ă distinctă a naţionalismului sud-est european: selectivitatea membrilor care puteausă facă parte din naţiune, adică caracterul său exclusivist, primordial. În timp ce stateleoccidentale îşi rezolvaser ă problema minorităţilor în linii mari prin asimilare (vezi WalkerConnor), statelor sud-est europene li s-a impus respectarea identităţii şi drepturilor minorităţiloretnice, lingvistice etc., ceea ce a creat dificultăţi în plus procesului de creare a statelor-naţiuni dinregiune.

La sfâr şitul secolului al XX-lea, naţionalismul şi-a manifestat însă caracterul său preponderent din latura sa negativă, atât în Vestul, cât şi în Estul Europei, mai ales în spaţiul balcanic. S-a evidenţiat şi naţionalismul minorităţilor, celei ruseşti în statele post-sovietice; a bascilor, în Spania; a irlandezilor, în Marea Britanie etc. Fenomenul se explică de obicei prin procesul de globalizare, mai exact ca o reacţie bolnăvicioasă la integrarea rapidă a economiei, aimpunerii unei culturi americanizate etc.

Lec ţ ia 5

România în secolul al XX-lea: disputadintre tradiţionalişti şi occidentalişti

5.1 Unificarea României ş i începutul construc ţ iei na ionaleţ

Această lecţie este consacrată istoriei ideilor în România secolului al XX-lea, în specialdisputei dintre curentul tradiţionaliştilor şi modernizatorilor (sau occidentaliştilor) şi se va axa şiasupra unui subiect foarte actual ce ţine de construcţia naţională românească, de identitateanaţională etc. Teritoriile naţionale româneşti au fost vreme de secole sub control sau dominaţiestr ăină şi abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a început crearea statului naţionalmodern român prin unirea Munteniei cu partea de vest a Moldovei la 1859. Peste trei ani de zile,în 1862, s-a realizat unirea politică efectivă a celor două principate dunărene, dar procesul deconstituire a statului-naţiune va dura încă câteva decenii. Parafrazând spusele unuia dintre

principalii arhitecţi ai unificării Italiei, România era creată la 1859 şi obiectivul imediat era de acrea românii, în sens de inocularea unei conştiinţe de apartenenţă culturală şi istorică la ocomunitate etnonaţională prin impunerea unei limbi standard de comunicare, prin intermediul

101



unui sistem de educaţie, presă, literatur ă etc. (vezi mai pe larg teoria lui Benedict Anderson,1981). Procesul de constituire a unei limbi literare unice începuse încă înainte de formarea

statului român, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Chestiunea a fost foarte complicată, tranziţialingvistică având parte de discuţii aprinse privitoarea la rolul pe care trebuia să-l aibă cuvinteledin vocabularul popular, precum şi felul în care trebuiau acceptate împrumuturile din limbilestr ăine ş.a. (vezi Sorin Antohi, 1994). Într-un context mai larg, în care aspectul lingvistic eradoar o parte a monedei, s-a înscris dezbaterea privind definirea naţiunii şi a identităţii naţionale.Tot aici, în jurul construcţiei naţionale româneşti a fost prezentă ca un fir roşu şi discuţia privindmodul de dezvoltare, modelul care trebuia urmat de România, cel tradiţional, bazat peelementele de cultur ă şi civilizaţie locale sau, occidental, modernizator, care acordaîmprumuturilor din Occident o importanţă decisivă. Cele două curente iniţial culturale au fostreprezentate în plan politic, în linii mari, prin conservatori, pe de-o parte şi liberali, pe de altă

parte.

5.2. Conservatori versus liberali în Vechiul Regat

Primul curent, reprezentat de Titu Maiorescu şi de alţi membri ai clubului literar“Junimea”, criticau tendinţa de modernizare politică şi culturală a României, invocând faptul că adoptarea instituţiilor occidentale nu a determinat şi funcţionarea lor efectivă pe teren. Această teorie este cunoscută sub denumirea de “formă f ăr ă fond” şi exprima ideea potrivit căreiaromânii trebuiau să-şi caute calea lor proprie spre progres şi prosperitate. Celălalt curent,reprezentat de Partidul Naţional Liberal argumenta că unica şansă a României de a atinge

progresul în diferite sfere consta în adoptarea căii occidentale de dezvoltare, acceptând din startdezavantajele şi dificultăţile inerente unui asemenea proiect. O parte a acestei discuţii s-a axat pe

dilema: sunt românii europeni sau nu? Din punct de vedere geografic, era clar încă de laînceputul secolului al XIX-lea că hotarul estic al Europei fusese trasat pe linia râului Nistru, apoiîmpins până la munţii Ural, dar din punct de vedere cultural – cine erau românii? În legătur ă cuaceasta au apărut şi unele dintre primele mărturii care reflectau complexul de inferioritate aromânilor faţă de europeni, faţă de Occident în ansamblu. Mihail Kogălniceanu, de exemplu,scria, pe la mijlocul secolului XIX: “ Noi scriem într-o limbă necunoscută altor naţiuni, pentruun public care cu greu putem să-l numim ca atare; noi scriem pentru nu mai mult de o sută de

persoane şi pentru a avea posibilitatea să publicăm trebuie să ne asigur ăm în prealabil deabonamente; prin urmare, trebuie să apelăm la asemenea subterfugii [umilitoare]. Iar o dată cescrierile noastre sunt publicate, la ce recompensă putem să ne aşteptăm? La nici una.” El adăugacă, prin comparaţie, un autor francez care putea să aibă chiar puţin talent, avea mai multe şansede a fi tradus în mai toate limbile şi citit în întreaga lume. Dar aceste momente n-au fostcaracteristice doar pentru români. În Rusia, în aceiaşi perioadă aproximativ, existau discuţii şiantagonisme profunde între două curente de idei – slavofili şi occidentalişti. Disputeasemănătoare erau o reacţie normală în societăţi izolate de secole de legături permanente cuVestul Europei, de “centrul lumii”, cu alte cuvinte de partea cea mai civilizată şi avansată alumii care a excelat în economie, arte, prosperitate materială, a reuşit să stabilească o stabilitate

politică relativă şi a creat un model în care practic fiecare, indiferent de provenienţa socială sauetnică putea accede spre ierarhia economică şi politică.

102



5.3. “Tradi ionali ş ti” versus “modernizatori” dup ă 1918ţ

În 1918, se înf ă ptuieşte Marea Unire a românilor, Vechiul Regat dublându-şi teritoriul

iniţial, precum şi populaţia prin încorporarea provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania,Banat, Crişana şi Maramureş. O dată cu acest eveniment crucial din istoria naţională aromânilor, dezbaterea cu privire la identitatea naţională şi felul în care trebuiau integrate noile

provincii alipite a cunoscut o revigorare signifiantă. Constituirea unui stat naţional românescîntregit în cele din urmă a provocat o discuţie intelectuală efervescentă nu numai referitoare lacaracterul naţional, dar şi cu privire la modelul de dezvoltare pe care trebuia să-l urmezeRomânia Mare. Iar ăşi, tradiţia şi modernitatea au constituit două poluri ale discuţiei. Mai mult,se profilează şi al treilea curent major de idei în literatur ă şi gândirea filosofică, numit genericsincronism. Cultura română a fost declarată modernă prin însăşi faptul că ea ar fi atins în această

perioadă nivelul de expresie şi avea acelaşi probleme de discutat ca şi cea a naţiunilor din vestuleuropean. Mai mult, unii reprezentanţi ai curentului menţionat, pretindeau chiar că în anumite

privinţe cultura românească era mai avansată decât cea occidentală. După cum consider ă istoricul şi lingvistul britanic Dennis Deletant, aceste pretenţii aveau însă şi o anumită doză deadevăr. Anume un grup de avangardişti de origine română a iniţiat şi formulat principiilemişcării dadaiste, din care s-a inspirat mai târziu altă mişcare culturală de propor ţii –suprarealismul sau surrealismul. În acest sens, cultura română a “depăşit” Occidentul sau cel

puţin s-a “sincronizat” din punct de vedere cultural cu Vestul Europei. Tristan Tzara (1896-1953), care a fondat curentul Dada în 1916 la Zürich, şi-a exprimat pentru prima dată ideile sale“dadaiste” încă în 1912 când se afla în România, publicând extensiv în revista bucureştiană “Simbolul”. În 1922 el scria: “Încă în 1914 am încercat să retrag sensul cuvintelor, să le folosescîn scopul de a acorda un nou sens versului prin tonalitate şi contrastul sonor”. Alţi prieteni

apropiaţi a lui Tzara au contribuit de asemenea la apariţia curentului Dada, printre caremenţionăm pe Ion Vinea (1895-1964), Emil Isac (1886-1954) şi Marcel Iancu (1895-1984). Altcurent la care contribuţia românilor a fost destul de importantă este surrealismul. În vestitul

Manifeste du surréalisme (1924), scris de André Breton, Tzara şi Demetru Demetresu-Buzău,cunoscut mai mult sub pseudonimul de Urmuz (1883-1923) figurează ca precursori marcanţi aicurentului surrealist, devenit ulterior unul din cele mai influente în arta interbelică şi postbelică:în pictur ă, sculptur ă, cinematografie etc.

Această generaţie a lui Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Ilarie Voronca (1903-1946), precumşi Benjamin Fundoianu (1898-1944) şi Gherasim Luca au sincronizat, f ăr ă a exagera, culturaromânească cub cea occidentală. Prin urmare, din perioada interbelică românii au început să se“lecuiască” de anumite complexe de inferioritate culturală faţă de cultura europeană. Cu toateacestea, discuţia din interiorul ţării dintre tradiţionalişti şi europenişti, o nouă denumire apărută

alternativ pentru a desemna tabăra modernizatorilor, a continuat în întreaga perioadă interbelică.Revista literar ă “Sbur ătorul” a reprezentat ultimul curent între cele două r ăzboaie. Editorul ei,Eugen Lovinescu (1881-1943) şi-a dezvoltat mai pe larg teoria sa în “Civilizaţia română modernă”. Lovinescu susţinea teoria sincronismului, conform căreia România trebuia să semodernizeze prin preluarea şi adaptarea celor mai bune elemente ale civilizaţiei occidentale.Baza teoretică a modernizării economice după modelul occidental european a oferit-oredutabilul Ştefan Zeletin (1882-1934) în volumele sale “Originea burgheziei române” şi“Neoliberalismul” apărute la mijlocul anilor ’20. Zeletin a argumentat, printre altele, că România secolului al XX-lea este un produs al investiţiilor la scar ă largă a capitalului occidental,

103



precum şi a dezvoltării concomitente a clasei de mijloc locale care a urmat unirii Principatelor la1859.

De cealaltă parte, tradiţionaliştii erau reprezentaţi în perioada interbelică de revista“Gândirea”. Cel mai important editor al ei, Nichifor Crainic (1889-1972) a promovat insistentideea explor ării spiritului nativ prin intermediului experienţei religioase şi prin evidenţiereacaracterului profund spiritual al folclorului, considerat a reflecta cel mai bine spiritul românescde veacuri. Crainic şi adepţii săi credeau în necesitatea de a apela la Biserica Creştină Ortodoxă în scopul restabilirii verticalităţii morale a românilor, care ar fi fost influenţată negativ, pervertită de influenţele occidentale. Alt reprezentant al acestui curent, Nae Ionescu, susţinea încă maivehement asemenea idei. El reitera frecvent că un român adevărat trebuie să fie neapărat creştinortodox şi nega celorlalţi creştini – uniaţi, catolici, protestanţi etc. – “calitatea” de româniadevăraţi. La un alt nivel de gândire, tradiţionaliştii au dezvoltat aspectul anti-semit dinideologia naţionalistă românească, un anti-semitism de inspiraţie sau asemănător celui dindoctrina nazistă, dominantă în perioada interbelică într-o serie de ţări europene. Evreii, spuneautradiţionaliştii, precum Crainic sau Nae Ionescu, sunt agenţi ai capitalismului şi civilizaţieioccidentale şi prin ei s-a înf ă ptuit înstr ăinarea românilor de valorile lor tradiţionale. Acelaşi NaeIonescu susţinea ideea potrivit căreia România trebuia să urmeze calea modernizării, dar după modelul german, cu alte cuvinte renunţând la instituţiile democratice, care ar fi fost nepotrivitespiritualităţii româneşti. În continuarea argumentaţiei, liderul extremei politice româneştiinterbelice Corneliu Zelea Codreanu considera că democraţia politică şi liberalismul economicnu era bun pentru români – anume deoarece “distrug unitatea poporului român, divizându-l îndiferite partide, care se confruntau unele cu altele şi astfel creând dezbinare şi expunând româniiîn faţa puterii unite a evreilor într-un moment dificil al istoriei”. În viziunea lui Codreanu, unsistem pluripartidist era incapabil de a asigura continuitatea în dezvoltarea ţării: “ar fi ca şi cumîntr-o gospodărie ţăr ănească proprietarul s-ar schimba în fiecare an, anulând tot ce a f ăcut

predecesorul său anterior”. Din punct de vedere economic, Mihail Manolescu a fost cel care aformulat principiile cu care se identificau, de care se conduceau, mai bine zis, tradiţionaliştii – probabil inspirându-se din modelul corporatist al regimului fascist al lui Mussolini. El consideracă modelul după care s-au condus ţările economic avansate nu este nicidecum potrivit pentruţări sărace, precum România. Statul român, spunea Manolescu, trebuia să renunţe la liberulschimb şi să protejeze agricultura şi industria. În acest scop, trebuia introdus sistemul corporatistîn societate şi guvernarea dictatorială pentru a anihila sau chiar elimina tulbur ările sociale

provocate de economia liber ă de piaţă.Au exista, de asemenea, alţi autori care împărtăşeau şi exprimau idei apropiate de cele ale

lui Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, dar nu erau de acord cu concluziile lor, cu felul în caretrebuia lichidată situaţia creată. Scriitori sau filosofi precum Lucian Blaga (1895-1961), AdrianManiu (1891-1968), Ion Pilat (1891-1945) sau Cezar Petrescu (1892-1961) recunoşteau şi ei,

deopotrivă, importanţa creştinismului ortodox în viaţa spirituală şi culturală a românilor, dar nuvedeau nimic negativ în sursele occidentale de inspiraţie. În acelaşi timp, cunoscutul sociolog şifilosof Constantin R ădulescu-Motru (1868-1957) considera că contrastul dintre stabilitatea vieţiirustice, pe de-o parte, şi schimbările rapide provocate de civilizaţia urbană importată dinOccident trebuie separate din punct de vedere teoretic pentru a fi înţelese mai bine. De aceea, ela propus distincţia dintre “cultur ă”, reprezentată de societatea ţăr ănească românească şi“civilizaţie”, reprezentată de Occidentul industrializat. Demn de menţionat, printre altele, că definiţia citată sau, mai bine zis, distincţia dintre cultur ă şi civilizaţie dată de Motru în cartea sa

Românismul: catehismul unei noi spiritualit ăţ i este până în zilele noastre una dintre cele maicunoscute şi acceptate în rândurile cercetătorilor din ştiinţele sociale.

104



În anii ’30 cu precădere, discuţiile cu privire la identitatea naţională, modernizare sautradiţionalism, au fost preluate de un grup de intelectuali cunoscuţi sub denumirea de cercul

“Criterion”, de la revista cu aceiaşi denumire publicată în 1933-1934 la Bucureşti. MirceaEliade, Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Ion Comarnescu ş.a., ca să-i menţionăm doar pe uniidintre ei – au propus un discurs mai moderat cu privire la ce înseamnă identitatea românească,susţineau modelul democratic, occidental de dezvoltare, dar se opuneau importurilor imitative,inutile din str ăinătate. Grupul “Criterion” promova introducerea unor căi modernizatoare care să corespundă specificului românesc sau să fie adaptabile la condiţiile locale.

În perioada postbelică, discuţiile la această temă au fost permise doar în contextulintereselor regimului comunist. La sfâr şitul anilor ’60 - începutul deceniului următor au începutsă fie reabilitaţi, fie şi numai par ţial, unii gânditori din interbelic sau de înainte de primul r ăzboimondial. În 1974, scriitorul şi criticul de artă Edgar Papu publica un articol în revista “Secolul20”, în care, din păcate, prelua cele mai extremiste şi mai deşănţate idei ale predecesorilor şi lere-injecta în societatea românească. Curentul s-a numit generic “protocronist” şi a lansat ideiaberante despre cultura şi societatea românească şi relaţiile cu Occidentul. S-a ajuns până lateoria potrivit căreia cele mai progresiste descoperiri au fost iniţiate de fapt de români, iaroccidentalii n-au f ăcut decât să le preia şi să nu recunoască originea lor. Sociologul Ilie Bădescu,de exemplu, considera astfel că Eminescu a schiţat mai întâi teoria marxistă şi apoi Marx, darlucr ările lui n-au putut fi publicate în str ăinătate şi r ăspândite la acea vreme (Vezi K. Verdery).Protocronismul persistă până astăzi în unele cercuri importante, mai ales cele legate de fostulestablishment comunist, precum sunt Dan Amedeu Lăzărescu sau Ilie Bădescu şi adepţii lor. Odiscuţie recentă şi relativ echilibrată referitoare la modernizarea în spaţiul românesc a lansatrevista “Xenopoliana”, editată de Fundaţia Academică “A.D. Xenopol” din Iaşi. Disputa r ămâneşi astăzi deschisă, de data această denumirile iniţiale – tradiţionalişti versus occidentalişti – fiindschimbate în disputa privind adepţii globalizării, a integr ării europene, pe de-o parte, şi a

naţionaliştilor, pe de altă parte.

Lec ţ ia 6

Ideea Federaţiei Europene între 1919 şi 1939

6.1. Proiecte de creare a unei Federa ţ ii europene

Imediat după încheierea primului r ăzboi mondial, se impune crearea unei noi ordinimondiale care să nu permită în viitor declanşarea unor conflicte de asemenea propor ţii. Apare o

structur ă internaţională inedită, Liga Naţiunilor, menită să rezolve disputele între state pe cale paşnică, prin intermediul negocierilor. În Europa de Est apar noi state naţionale, iar unele dintreele îşi desăvâr şesc unitatea naţională. Teritoriul de la Marea Baltică până la Marea Adriatică,apar ţinând anterior Imperiilor ţarist, Habsburgic sau german se constituie într-un “cordonsanitar” al Occidentului, menit să ţină sub control veleităţile expansioniste ale Rusiei Sovietice,

precum şi eventuale coliziuni germano-sovietice, care ar fi periclitat sistemul de securitatecolectivă.

În acest context, apar o serie de iniţiative menite să restabilească rolul Europei prin unireastatelor europene într-o federaţie sau confederaţie de state. Unul dintre primele propuneri înacest sens apar ţine contelui Coudenhove-Kalergi, născut dintr-un tată ambasador al Austro-

105



Ungariei şi o mamă japoneză şi devenit cetăţean cehoslovac după primul r ăzboi mondial. El publică la Viena în 1922 un manifest întitulat “Paneuropa”, în care îşi exprimă opinia despre

viitorul Europei în felul următor: “Problema Europei se reduce la două cuvinte – unificare sau pr ă buşire”. În 1926, reuneşte la Viena congresul de constituire a Uniunii Paneuropene, la caresunt prezenţi circa 2000 de delegaţi din diferite ţări europene. Până la urmă, proiectul său n-aresor ţi de izbândă, mai ales pentru că prevede coagularea acestei Uniuni în jurul Germaniei, ceeace evident nu puteau accepta nicidecum Marea Britanie sau Franţa. Alt proiect interesant, darmai puţin cunoscut apar ţine danezului Heerfordt şi publicat în 1924. Potrivit acestuia, întitulatsugestiv Europa Communis, Europa trebuia să se unească într-un stat federal comun, care să dispună de o adunare interparlamentar ă, un director al şefilor de stat înzestrat cu drept de veto,

precum şi un minister federal responsabil în faţa Adunării. Mai mult, danezul prevede o politică specială în domeniul agriculturii, precum şi constituirea unei uniuni vamale între stateleeuropene. Heerfordt pornea de la premisa potrivit căreia Liga Naţiunilor era un instrumentineficace în păstrarea păcii, întrucât ea nu avea mijloacele necesare pentru a evita declanşarear ăzboaielor şi pedepsirea imediată a ţărilor agresoare – viziune cu adevărat profetică, dacă neamintim de invazia Japoniei, membr ă fondatoare a Ligii, în China începând cu anul 1932 sauagresiunea armată a Italiei împotriva Etiopiei în 1935-1936. Al treilea proiect de integrareeuropeană este lansat de Alexis Leger, secretar general în Ministerul francez de externe, datat cu1 mai 1930. Se propunea crearea unei Uniuni Federale Europene, care să includă toate ţărileeuropene, membre ale Ligii Naţiunilor şi să fie funcţioneze ca o organizaţie regională, înconformitate cu articolul 21 al Pactului LN, sugerându-se ca şedinţele ei să aibă loc chiar laGeneva, simultan cu cele ale LN. Pentru a evita preeminenţa unuia dintre statele semnatare,

preşedinţia Conferinţei europene trebuia schimbată în fiecare an şi exercitată prin rotaţie. Leger preciza: “concepţia despre cooperarea politică europeană trebuie să urmărească acest scop iniţial – o federaţie fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, destul de suplă pentru a

respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre, asigurându-se în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglamentarea chestiunilor politice care privesc destinulcomunităţii europene sau al unuia dintre membrii săi”. Cooperarea statelor europene în cadrulUniunii Federale Europene urma să cuprindă diverse sarcini, precum scăderea progresivă atarifelor vamale, construcţia unor drumuri transnaţionale, introducerea unui regim european de

poştă, telegraf şi telefon; încurajarea investiţiilor în regiunile defavorizate din punct de vedereeconomic ale Europei; unificarea sistemului asigur ărilor sociale, a normelor de igienă;

promovarea unei cooper ării strânse între universităţi şi academii etc. Adresat statelor europenela 1 mai 1930, ţările interesate erau invitate să trimită avizul lor până în data de 15 iulie acelaşian, când se plănuia o reuniune la Geneva în acest sens, dar proiectul nu a prins contur, probabildin cauza rezervelor guvernelor europene privind fezabilitatea lui, mai ales în condiţiile cândEuropa era în toiul crizei economice mondiale şi tendinţa care se profila era acea a ridicării

barierelor vamale şi de altă natur ă, nu a reducerii lor. Dintre ţările membre ale Ligii Naţiunilor,numai Iugoslavia îşi exprimă adeziunea faţă de proiect; Marea Britanie, la rândul ei, reiterează interesul pentru menţinerea unor relaţii speciale cu coloniile sale, iar în Germania tocmai se

profilează schimbări radicale în regimul său politic (la 14 septembrie 1930, Hitler obţine primelesale succese electorale).

6.2. Proiecte de integrare propuse de oameni politici renumi ţ i

Pe lângă aceste iniţiative de uniune europeană, precum este ceea a lui Leger, au existatconcepţii mai limitate şi care se refereau la aprofundarea cooper ării dintre statele europene.

106



Oameni politici experimentaţi sprijineau aceste idei, fiind conştienţi că mai mult nu se putearealiza la acea vreme. A fost cazul lui Edouard Herriot, liderul partidului radical francez, care

redactează în 1930 o lucrare în acest sens şi propune crearea unei organizaţii europene în cadrulLigii Naţiunilor, după modelul Uniunii Panamericane, cu propriile şedinţe şi secretariat

permanent. Mai cunoscut în epocă a fost însă propunerea ministrului de Externe al FranţeiAristide Briand, f ăcută publică pe 7 septembrie 1929 în cadrul celei de-a 10-a sesiuni a Ligii

Naţiunilor. Briand lansează ideea unei federaţii europene, precizând că “între popoarele caresunt grupate geografic, aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un liant federal”,

pregătit de o idee europeană de secole “care a obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor”, darspune că formarea federaţiei nu trebuie să “atingă suveranitatea nici uneia dintre naţiunile carear putea face parte din această asociaţie”. Cu alte cuvinte, se propune crearea unui liant federaleuropean, dar care să nu pună sub semnul întrebării sau să limiteze suveranitatea statelormembre: deci era vorba de o organizaţie interstatală, nu suprastatală.

6.3. Ini ţ iative de colaborare ş i integrare regional ă în Europa interbelic ă

Alte iniţiative de integrare europeană s-au referit doar la anumite regiuni ale continentuluişi care purtau amprenta instaur ării hegemoniei economice şi politice a unei ţări asupra vecinilorsăi. Aşa a fost situaţia cu propunerea de constituire a unei Confederaţii Danubiene în din varaanului 1920, prin care Franţa încerca să atragă Austria de partea sa şi să evite astfel unireaacesteia cu duşmanul său principal, Germania. Întru realizarea acestui scop, Franţa era de acordsă ofere Vienei rolul de centru financiar şi economic al bazinului dunărean. Ungaria, pe de altă

parte, dorea restabilirea Habsburgilor după Tratatul de la Trianon. Speculând ideea pericoluluiroşu şi rolului pe care trebuie să-l deţină Ungaria în “apărarea civilizaţiei occidentale”,

Budapesta cocheta cu Parisul pentru a crea o federaţie a statelor din regiune sub egida sa, promiţând francezilor o parte însemnată din exploatarea căilor ferate, executării portuluicomercial al Budapestei, construirea canalului Dunăre-Tisa, precum şi obţinerea unui important

pachet de acţiuni al Băncii generale de credit ungare care controla circa 230 întreprinderiindustriale. Iugoslavia, România şi Cehoslovacia se opun acestor iniţiative şi ca rezultat cele treiţări creează Mica Înţelegere în 1921, având scopul de a contracara tentativele de restabilire aHabsburgilor, precum şi a instaur ării unei dominaţii în zonă a Vienei sau Budapestei.

În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, România va constitui împreună cuIugoslavia, Grecia şi Turcia Înţelegerea Balcanică (1934), menită nu numai să protejeze ţărilesemnatare de agresiunea din partea unei ter ţe păr ţi, ci şi să integreze anumite sectoareeconomice într-un tot unic, mai ales în domeniul transportului feroviar şi industriei dearmament. Dar şi aceste iniţiative de integrare europeană regională nu au avut un impact

important în epocă, parte din cauza tergiversărilor manifestate de unele guverne semnatare, aînr ăutăţirii relaţiilor dintre statele revizioniste şi antirevizioniste, precum şi a sprijinului materialşi moral inadecvat acordat de Franţa acestor proiecte.

6.4. De ce nu a fost posibil ă integrarea statelor europenedup ă primul r ă zboi mondial?

Europa a suferit enorm din urma r ăzboiului, principalele ţări europene transformându-sedin creditori în debitori faţă de Statele Unite după 1918. Europa îşi pierde, încet cu încetul, rolulde lider mondial. Apare nevoia firească de integrare a Europei într-un front comun împotriva

107



expansionismului sovietic, dar ideia va începe să se materializeze abia după cel de-al doilear ăzboi mondial. De ce Europa nu se uneşte în perioada interbelică şi care au fost cauzele ce au

determinat această situaţie? Pericolul sovietic, unul dintre factorii care au dus la integrareaeconomică europeană după 1945 exista şi după primul r ăzboi mondial. Europa interbelică aveaînsă o serie de conflicte mai mult sau mai puţin pronunţate, care n-au permis la acea vremedemararea unificării europene, deşi, după cum am văzut, au existat numeroase proiecte în acestsens. Principala problemă consta în faptul că ţările învinse (Germania, Ungaria, dar şi Austria şiBulgaria) sau care erau nemulţumite de achiziţiile teritoriale acordate la Conferinţa de la Paris(cazul Italiei) doreau să-şi recapete teritoriile pierdute şi influenţa avute anterior, iar ţărilevictorioase se pronunţau pentru păstrarea hotarelor existente. Cu alte cuvinte, Europa se împarteîn două categorii de state: revizioniste şi antirevizioniste. Franţa devine principalul pilon al

păstr ării status quo-ului teritorial şi garant al securităţii colective, dar Marea Britanie este preocupată mai mult de coloniile sale decât de afacerile europene. Mai mult, pentru a contracarainstaurarea unei hegemonii franceze pe continent, Londra, dar şi Washingtonul, încurajează restabilirea economiei şi influenţei germane în Europa Centrală şi de Sud-Est, alteori “perfidulAlbion” sprijină expansiunea germană în teritoriile sovietice, invocându-se ideea pericolului

bolşevic care ameninţă Europa. Spre finele deceniului al patrulea devine evident că r ăzboiul înEuropa nu poate fi evitat, mai ales pe fundalul consolidării puterii lui Hitler în Germania,introducerii serviciului militar obligatoriu (1936), remilitarizării zonei Renane (1936),Anschluss-ului (martie, 1938) şi, în cele din urmă, a cuceririi Cehoslovaciei în martie 1939, ceeace a spulberat orice speranţă a conciliatorilor occidentali în posibilitatea de a ajunge la oînţelegere cu dictatorul nazist. După 1945, Europa unită nu putea fi realizată f ăr ă rezolvareaconflictului franco-german, aşa cum vom vedea în lecţiile a şaptea şi a unsprezecea.

Lec ţ ia 7

R ăzboiul Rece, Planul Marshall şi re-divizarea Europei

Încă de la sfâr şitul anului 1944, când al doilea r ă zboi mondial era în desf ăşurare, se profila apari ţ ia unor tensiuni inevitabile între alia ţ ii din tabăra anti-germană. După cum se ştie,Stalin inten ţ iona să creeze din statele Europei de Est un avanpost împotriva unei alte eventualeinvazii din Occident asupra Uniunii Sovietice. Liderul sovietic mărturisea, astfel, lui Milovan

Djilas la începutul anului 1945 faptul că “acest r ă zboi este altfel decât cele anterioare; fiecareî şi impune sistemul său politic în teritoriile pe care le ocupă; altfel nu se poate”. Aluzia luiStalin era clar ă şi precisă: al doua conflagra ţ ie mondial ă a avut, spre deosebire de conflictele

precedente, un caracter ideologic acut şi, aceast ă dimensiune avea într-adevăr să se perpetuezechiar şi după încetarea ostilit ăţ ilor directe. În plan imediat, apari ţ ia disensiunilor dintre alia ţ i aavut ca efect divizarea Europei în două zone de influen ţă: cea occidental ă , sub controlamerican, iar cea estică şi sud-estică , cu excep ţ ia Greciei – sub domina ţ ie sovietică.

7.1. R ă zboiul Rece ş i re-divizarea Europei

Deşi există diferite interpretări cu privire la momentul începerii R ăzboiului Rece, se parecă anume lansarea planului Marshall a constituit punctul crucial în conturarea conflictului dintrecele două blocuri de state. Lansat de secretarul de stat american, generalul George Marshall, la 5

108



iunie 1947, planul menţionat avea scopul de a ajuta economic şi financiar refacerea întregiiEurope, cu condiţia ca ajutorul american să fie administrat de o instituţie colectivă,

multinaţională, deci se creează premise ale unificării europene – pe de-o parte; prin refuzulUniunii Sovietice şi a statelor “democraţiilor populare” din estul Europei de a participa la planînsă se realizează practic divizarea continentului în două blocuri ostile – pe de altă parte. PlanulMarshall prevedea investirea a 22 miliarde dolari SUA în economia ţărilor vest –europenenumai în perioada 1948-1951. Truman va întâmpina dificultăţi în obţinerea de la Congres aacestei sume, întrucât ajutorul promis Europei constituia 15 la sută din buget şi 3 % din venitulnaţional al SUA. Ca reacţie la planul american, Moscova întemeiază Kominformul înseptembrie 1947, organizează lovitura de la Praga, în februarie 1948, şi apoi, în iunie, instituie

blocada Berlinului. Acţiunile agresive ale sovieticilor conving până şi pe cei mai convinşiizolaţionişti americani să sprijine crearea unei structuri militare internaţionale în zonaAtlanticului care să contracareze şi să descurajeze un eventual atac sovietic asupra păr ţiioccidentale a Europei. NATO se constituie la 4 aprilie 1949 şi întruneşte iniţial 12 state: Franţa,Marea Britanie, ţările Benelux, Canada, Danemarca, Statele Unite, Islanda, Italia, Norvegia şiPortugalia. Anume această formulă avea să devină viabilă în perioada postbelică – colaborareatransatlantică, proiecte similare care nu vizau participarea Americii fiind sortite eşecului. Aşa afost cazul Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA), creată în 1952, care prevedea instituireaunei armate europene integrate, nu prinde contur pentru că Adunarea Naţională a Franţei refuză să aprobe proiectul în august 1954. Franţa avea să fie de altfel şi ţara care va crea dificultăţi încadrul NATO, din cauza ambiţiilor liderilor ei, precum şi a unui anti-americanism cultural înrândurile intelectualităţii. Mai mult, chiar planul Marshall va fi criticat vehement de unele ziareinfluente de stângă ( L’Humanité, de exemplu), din motivul că americanii ar fi avut scopul de a-şi impune controlul asupra economiei franceze, de a strangula anumite sectoare care reprezentauo concurenţă serioasă pentru produsele americane etc. Asemenea voci, care ar pune sub semnul

întrebării dominaţia sovietică în Estul Europei nu erau tolerate de Moscova, deşi aiciîntreprinderile mixte, precum sovrom-urile din România – vor exploata aproape un deceniuresursele ţărilor din regiune, ca recompensă pentru “eliberare”, dar şi ca plată pentru alianţa cuGermania din timpul r ăzboiului (cazul României şi Bulgariei, mai ales).

Din 1949, Washingtonul recunoaşte că linia sa defensivă şi strategică s-a deplasat de laAtlantic spre est – apărarea Europei Occidentale este strict necesar ă păstr ării echilibruluiinternaţional fragil constituit după 1945. Aria de interes strategic al Americii se extinde treptat laalte zone, precum Turcia şi Grecia şi apoi la Asia, doctrina respectivă fiind cunoscută subdenumirea de containment (autor George Kennan) sau doctrina Truman. Dacă în plan militareuropenii n-au reuşit să constituie structuri viabile f ăr ă participarea americanilor, în planeconomic proiecte de integrare economică s-au dovedit a fi destul de fructuoase de la bunînceput. Primul dintre aceste succese a coincis cu crearea Comunităţii Europene a cărbunelui şi

oţelului (CECO), la 18 aprilie 1951. Iniţiat de ministru de externe francez Robert Schuman şicunoscut sub numele de Planul Schuman, CECO prevedea unificarea industriilor naţionale dedobândire şi prelucrare a fierului şi cărbunelui sub o autoritate supranaţională. O variantă asemănătoare propusese cancelarul german Konrad Adenauer încă ianuarie 1949, dar el era

preocupat mai mult de eliminarea controlului unilateral asupra bazinului minier Ruhr deţinut destatele occidentale victorioase. Adenauer sugera crearea unei “asociaţii internaţionale pe bază decooperativă” în care Germania ar intra cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul său din Lorena,

precum şi Saarul, Luxemburgul şi Belgia cu toată industria lor grea. Intenţia lui Schuman însă,el însuşi ofiţer în armata prusacă înainte de 1919 când a devenit deputat în Adunarea Naţională aFranţei, avea însă un scop mult mai larg, politic. El dorea ca prin planul său să pună bazele

109



lichidării conflictelor seculare dintre Germania şi Franţa şi să facă practic imposibilă o viitoareconfruntare armată dintre cele două ţări vecine. Propunerea concretă se referea la început doar la

Germania, dar era deschisă altor ţări europene care ar fi dorit să adere. Guvernul german,consultat în prealabil în mod confidenţial, a dat aprobare, aşa cum a procedat Italia şi stateleBenelux. Marea Britanie a fost însă împotrivă din cauza poziţiei sale tradiţional ostile limităriisuveranităţii sale naţionale, unei poziţii geografice specifice, dar şi unei relaţiei preferenţiale cuAmerica care se păstrează până astăzi.

7.2 Începuturile integr ă rii economice europene

CECO a luat fiinţă după zece luni de dezbateri, ceea ce arată că existau puncte de vederediferite asupra statutului acestei comunităţi, cât şi asupra felului cum va funcţiona, dar efortul afost meritat. CECO instituia o piaţă comună a oţelului şi cărbunelui, prin eliminarea: barierelorvamale dintre cele şase ţări semnatare (Franţa, Germania, Italia şi Benelux), a restricţiilorcantitative a circulaţiei bunurilor produse din sau cu ajutorul celor două bogăţii subpământene,

precum şi a subvenţiilor de stat. Deşi Franţa a iniţiat proiectul, ratificarea lui de către Adunarea Naţională va dura un timp, întrucât atât comuniştii, cât şi de Gaulle va denunţa ideea creăriiCECO. În cele din urmă, Parisul va aproba iniţiativa lui Schuman, consiliat de Jean Monnet şiÎnalta Autoritate supranaţională însărcinată să coordoneze CECO va intra în vigoare la 25 iulie1952, iar la 1 mai 1953 Piaţa Comună va fi fost deschisă pentru cărbune, minereu de fier, fiervechi şi oţel. Planul lui Schuman ca lua anvergur ă în anii următori, când la 25 martie 1957, ceişase membri CECO semnează Tratatele de la Roma, prin care se creează ComunitateaEuropeană a Atomului (Euroatom – instituie o politică nuclear ă comună), precum şiComunitatea Economică Europeană, prin fuziunea CECO şi CEA într-o singur ă autoritate aPieţei Comune care includea de data aceasta toate produsele.

7.3. Integrarea în Vest ş i Est: compara ieţ

Între timp, Estul şi Sud-estul Europei va cunoaşte de asemenea un proces similar, păstrând propor ţiile, de integrare economică şi militar ă sub control sovietic pronunţat, nu voalat cum eracel american în Occident. Echivalentul CEE în Est va fi Consiliul de Ajutor EconomicReciproc, constituit la 25 ianuarie 1949, iar centralizarea for ţelor armate din regiune va reveniOrganizaţiei Tratatului de la Var şovia, semnat la 14 mai 1955. Aceste structuri au consolidatrelaţiile şi au creat o dependenţă accentuată a ţărilor din regiune una faţă de alta, dar aucontribuit la crearea unui clivaj ideologic, economic şi cultural între cele două păr ţi ale Europei,fapt care se va menţine cinci decenii. În această perioadă, întrucât Stalin nu acceptat planulMarshall şi a ref ăcut Kominformul, unitatea simbolică a continentului a fost reprezentată de

Consiliul Europei (5 mai 1949), consacrat apăr ării drepturilor omului şi democraţiei şi deschis practic oricărei ţări europene.

În comparaţie cu Vestul Europei însă, ţările din Estul Europei vor fi impuse să sespecializeze în producerea unor mărfuri care să suplinească necesităţile metropolei sovietice. Carezultat, vor apare conflicte între statele comuniste, primul fiind cel dintre Iugoslavia şi UniuneaSovietică, accentuată după expulzarea lui Tito din Kominform în 1948. Principalul măr aldiscordiei l-a constituit felul în care trebuia construit comunismul, printr-o dezvoltare economică independentă sau autonomă de Moscova, sau ca parte componentă a complexului economicsovietic, ca o anexă secundar ă. Asemenea conflict s-a profilat şi între România şi vecinul de laEst încă din anii ’50 când Gheorghiu Dej îşi consolidează puterea şi, mai mult, reuşeşte să-l

110



convingă pe Hruşciov să retragă armata sovietică din ţar ă în 1958, fapt r ămas încă slab elucidat până astăzi. În ansamblu, populaţia din Estul Europei a sperat în provizoratul dominaţiei

sovietice un deceniu de la declanşarea R ăzboiului Rece şi Planul Marshall, dar odată cusuprimarea Revoluţiei ungare din 1956, occidentalii au lăsat de înţeles că nu vor să rişte oconfruntare deschisă cu Moscova pentru a recă păta controlul asupra “cordonului lor sanitar” din

perioada interbelică. Abia în 1990-1991, după destr ămarea OTV-ului, a CAER-ului şi a UniuniiSovietice care au semnificat sfâr şitul confruntării ideologice dintre Est şi Vest, au apărut şansereale de a extinde unificarea şi integrarea întregului continent. Cu toate acestea, se observă că Europa r ămâne încă divizată după un deceniu de la căderea comunismului şi construcţiaeuropeană întâmpină dificultăţi datorate moştenirii celor cinci decenii de R ăzboi Rece,diferenţelor de ordin economic, cultural şi politic acumulate între timp. În 1987, de exemplu,

produsul intern brut al Uniunii Sovietice alcătuia doar 44 la sută din cel american, al României –29 la sută, în timp ce statele occidentale precum Franţa şi Marea Britanie aveau un PIB percapita de 70 la sută din cel al SUA, Germania – de 73 la sută, Suedia – de 77 la sută. State careau intrat mai târziu în structurile de integrare europeană şi care aveau un decalaj de dezvoltareacumulat de-a lungul istoriei, precum Grecia sau Spania, aveau un indice de 35 şi, respectiv, 47la sută. Divizarea Europei, deci, în ultima jumătate de veac, a contribuit la creşterea decalajuluieconomic şi social dintre diferite state, cunoscute ca apar ţinând generic Vestului, sau Estului.Situaţia s-a complicat şi mai mult între 1990 şi 1998, când diferenţele de dezvoltare s-aumajorat, Bulgaria având la 1998 doar 70 la sută din PIB-ul din 1989, Croaţia – 78, România –76, Macedonia – 71, Iugoslavia – doar 51 etc.

Lec ţ ia 8

Iugoslavia comunistă: între Est şi Vest

8.1 Iugoslavia între 1918 ş i 1944

Iugoslavia apare pe harta Europei la sfâr şitul primului r ăzboi mondial, ca urmare a pr ă buşirii Imperiului Austro-Ungar, fapt care a permis unirea Serbiei cu celelalte teritorii sud-slave într-un stat unic (pe baza ideologiei pan-iugoslave). La început, şi croaţii şi slovenii înmarea lor majoritate au salutat formarea noului Regat Sârbo-Croato-Sloven (din 1929Iugoslavia), dar ulterior, mai ales croaţii în frunte cu Stepan Radić, au contestat noua formaţiune

politică care s-a dovedit a fi o Serbie Mare, nu o federaţie de naţionalităţi egale în drepturi. Nemulţumirea s-a manifestat şi din partea muntenegrenilor, căror dinastie a fost eliminată cu

for ţa la 1918 de către sârbi, dar şi macedonenii nu erau încântaţi de situaţia lor şi pledau pentruunirea cu Bulgaria, ţar ă de care îi lega aceiaşi comunitate lingvistică. Abia în august 1939 s-areuşit atingerea unui compromis (numit Sporazum) între cele două componente etnicemajoritare, sârbi şi croaţi, însă f ăr ă efectul scontat pentru că spiritele deja fusese învr ă jbite lamaxim, mai ales prin acordarea sprijinului militar acordat lui Ante Pavelić de către Germanianazistă şi Italia fascistă. Aşa încât, al doilea r ăzboi mondial a surprins Iugoslavia dezbinată intern şi nepregătită să reziste invaziei din afar ă. Au existat trei tabere separate între 1941 şi1945: prima o alcătuiau partizanii, conduşi de comunişti în frunte cu Tito; a doua era formată dečetnici, adepţi ai restabilirii monarhiei – atât partizanii, cât şi četnicii erau în mare parte sârbi şiluptau împotriva regimului de ocupaţie şi, uneori, chiar între ei. A treia grupare era constituită

111



din croaţi, grupaţi în jurul lui Ante Pavelić, numiţi ustaši, care a restabilit statul independentCroaţia şi lupta de rând cu naziştii şi fasciştii împotriva sârbilor şi altor naţiuni din coaliţia anti-

Axă. În afara Croaţiei, s-au impus partizanii lui Tito, care au reuşit să pună controlul pe aproapeo treime din fosta Iugoslavie încă de la sfâr şitul anului 1942 (Muntenegru, Macedonia, Kosovoşi Bosnia-Herzegovina), f ăr ă a avea un sprijin deosebit din partea Moscovei sau a Aliaţiloroccidentali. Astfel încât, teritoriul ţării a fost eliberat cu for ţe proprii şi întrucât comuniştiiorganizaser ă rezistenţa, ei apăreau ca unica formaţiune legitimată de a deţine puterea după încetarea celui de-al doilea r ăzboi mondial, iar Tito – devine lider necontestat. Iugoslaviadevenea unica ţar ă din Europa de Est în care regimul comunist s-a impus din interior, nu prinintermediul Armatei Roşii şi acest lucru va marca întreaga perioadă postbelică a acestui stat.

8.2. Iugoslavia comunist ă ş i modernizarea economic ă

Tito şi asociaţii săi apropiaţi, precum Djilas, Kardelj sau Kidrić, deşi comunişti convinşi, s-au pronunţat însă pentru o variantă proprie de socialism, care să ia în consideraţie situaţiaconcretă din fiecare ţar ă aparte. Iniţial, Belgradul dorea chiar să creeze o federaţie a statelor

balcanice, Moscova susţinând tacit planul; dar ulterior, Stalin l-a expulzat pe Tito dinKominform în vara anului 1948 şi titoismul a ajuns să fie echivalent ca deviere ideologică gravă,

precum a fost în anii ’30 troţkismul şi alte curente. Acest fapt a deranjat mult elita comunistă iugoslavă şi ea a început să re-citească marxismul pentru a justifica doctrinar politica lor.Atacurile lor s-au centrat asupra unor deficienţe ale sistemului sovietic, precum birocratizareaexcesivă, centralizarea statului, dar şi natura relaţiei dintre Uniunea Sovietică şi statelecomuniste. S-a reproşat astfel că sistemul sovietic reprezintă mai degrabă un capitalism de stat,decât socialismul; puterea statului creştea, nu se diminua, birocraţii îşi consolidau poziţiile şi semărea distanţa dintre guvernanţi şi guvernaţi; statele comuniste erau privite ca surse de materie

primă şi pieţe de desfacere, nu ca parteneri egali, deci URSS avea o atitudine imperialistă.Prima decizie importantă – care marchează dezvoltarea Iugoslaviei pe o cale care încercasă îmbine ceea ce era mai bun din Est, şi în acelaşi timp, din Vest – este adoptată în iunie 1950,referitoare la structura şi modul de gestionare a întreprinderilor din industrie. Ea se baza peautoconducerea muncitorească a întreprinderilor, dar proprietatea era declarată socială, nu

privată sau de stat. Prin urmare, muncitorii obţineau dreptul de a controla procesul de producţieşi de a împarte între ei o bună parte din profit prin intermediul consiliilor muncitoreşti.Întreprinderile propriu zise urmau să fie conduse de un director ales de consiliile muncitoreşti încomun acord cu sindicatele şi administraţia localităţii. La început însă acest sistem a funcţionatanevoios: muncitorii proveneau din ţărani, erau puţin educaţi şi experimentaţi cu munca dinuzină şi fabrică şi erau preocupaţi mai mult de beneficiile imediate, precum salarii ridicate etc.Altă problemă consta în prerogativele limitate ale consiliilor, controlul fiind în mâinile

demnitarilor de partid sau a persoanelor nominalizate de partid. Principiile autoconducerii şiautogestiunii locale intra însă în contradicţie cu principiile economiei planificate. Putereaorganului central de planificare era limitat de opţiunea autorităţii locale, care îşi stabilea planulsău în dependenţă de condiţiile şi resursele concrete, fapt care crea disfuncţionalităţi frecvente.La început, întreprinderile care nu reuşeau să se descurce cu resursele proprii, se bucurau desubsidii de stat. În anii ’60, ajutorul statului a fost retras şi fiecare întreprindere devenea maimotivată să obţină un randament ridicat.

În ceea ce priveşte agricultura, în primele şase luni care au urmat expulzării lui Tito dinKominform (iulie 1948-începutul anului următor), Belgradul a încercat să realizeze ocolectivizare for ţată a agriculturii după model sovietic pentru a nu supăra mai mult Moscova.

112



Din 1951 s-a văzut însă că rezistenţa ţăranilor nu poate fi depăşită şi începând cu 1953 serenunţă oficial la programul de colectivizare, la acea vreme numai 25 la sută din gospodăriileţăr ăneşti fiind colectivizate. Ţăranii obţin dreptul de a se desprinde de gospodăriile colective şisă-şi întemeieze gospodării individuale, dar care să nu depăşească 10 hectare fiecare. Dinaceastă perioadă Iugoslavia devine o ţar ă a micilor fermieri, cu avantaje sociale importante(păstrarea simţului proprietăţii), dar cu probleme inerente unei agriculturi de tip extensiv, nuintensiv.

Modelul iugoslav de dezvoltare, de tip comunist, dar nu atât de rigid ca cel sovietic s-amanifestat şi în atitudinea faţă de artă, literatur ă şi religie. Exista o marjă de libertate de expresie

practic de neînchipuit în alte state cu regim comunist. Chiar şi sistemul judiciar era relativ maiaccesibil oamenilor de rând, cu excepţia cazurilor când însăţi monopolul sau prestigiul partidului(din 1952 – Liga Comuniştilor). Cu toate acestea, apar primii disidenţi importanţi, precumMilovan Djilas, apropiat a lui Tito, care se pronunţă pentru aprofundarea reformelor în sensulextinderii mecanismelor economiei de piaţă, dar şi a limitării rolului organizaţiei de partid însocietatea iugoslavă. Djilas a fost exclus din Comitetul central, apoi din partid, criticat vehementde Tito şi acuzat de complicitate cu ideologia burgheză; a fost arestat de numeroase ori, dar a

publicat câteva căr ţi în str ăinătate, printre care cele mai importante fiind Noua Clasă (1957) şiConvorbiri cu Stalin (1962).

8.3. Iugoslavia între Uniunea Sovietic ă ş i Occident

Relaţiile cu Uniunea Sovietică s-au îmbunătăţit în mai 1955, când Hruşciov a efectuat ovizită la Belgrad şi a cerut scuze personale pentru nedreptăţile f ăcute de Stalin. Acelaşi lucru afost reiterat în raportul secret de la Congresul al XX-lea al PCUS, dar în perioada ulterioar ă relaţiile dintre cele două state comuniste au intrat din nou în impas. Iugoslavia nu a intrat nici

după 1955 în OTV, participând doar în calitate de observator, nu de membru deplin al CAER-ului. Mai mult, de la începutul anilor ’60 Iugoslavia devine unul dintre liderii mişcăriiinternaţionale de nealiniere, de rând cu India lui Nehru, Indonesia lui Sukarno sau Egiptul lui

Nasser. Primul congres de altfel a luat loc chiar la Belgrad, în 1961, ţările nonaliniate refuzândsă adere la structurile militare sau economice ale celor două blocuri de state, sovietic şiamerican.

Calea iugoslavă de dezvoltare s-a remarcat şi prin atitudinea flexibilă faţă de emigrareacetăţenilor iugoslavi în str ăinătate. În 1973, de exemplu, existau peste un milion de iugoslavicare lucrau în str ăinătate, iar peste doi ani cota acestora constituia o cincime din totalul for ţei demuncă din ţar ă. În acelaşi timp, Iugoslavia era cea mai deschisă ţar ă din spaţiul est european:numai în 1973 peste şase milioane de turişti str ăini au vizitat ţara, în anii 1976 şi 1977 numărullor scăzând uşor la 5,6 milioane. Reviste precum Borba sau Praxis abordau subiecte care nu

puteau să fie măcar pomenite în ţări vecine precum Albania, Bulgaria sau România. Politica faţă de naţionalităţi a fost de asemenea printre cele mai flexibile nu numai din spaţiul comunist, dar

poate chiar din întreaga Europă. Tito, el însuşi născut din tată croat şi mamă slovenă, a înţelesgreşelile Belgradului din perioada interbelică şi a încercat să asigure o politică corectă, cu şanseegale pentru fiecare naţionalitate iugoslavă, mai ales pentru cele de origine slavă. Sârbo-croata,slovena şi macedoneana au fost declarate limbi de stat, întreprinderi industriale subsidiate decentru au fost create în regiunile cele mai sărace ale federaţiei, precum Bosnia Her ţegovina,Macedonia sau Muntenegru, tocmai pentru a reduce discrepanţele de dezvoltare la nivelregional în ideea de a evita apariţia tensiunilor dintre diferite republici iugoslave. A introdus de

113



asemenea un consiliu din nouă membri, câte unul de la fiecare republică şi regiune autonomă,împuternicit să aleagă prin rotaţie un preşedinte care să guverneze ţara după dispariţia sa.

La 1980 când Tito moare la vârsta de 88 de ani, moştenirea guvernării sale eracontradictorie. Deşi a reuşit să împace diferite interese conflictuale din societate, apelând doar încazuri extremale la violenţă, sistemul economic iugoslav – o combinaţie eclectică întremodernizarea de tip sovietic cu unele elemente ale sistemului occidental, capitalist de dezvoltare

– şi-a dovedit ineficacitatea. Chiar dacă populaţia tr ăia mult mai bine decât alte popoare aflatesub regim comunist, la 1980 ţara acumulase o datorie externă enormă, de 15 miliarde dolariamericani, iar şomajul a atins a zecea parte a populaţiei apte de muncă (aproape un milion deşomeri).

Lec ţ ia 9

Modernizarea economică în Vestul sovietic:

cazul Moldovei în context sud-est european

În lec ţ ia aceasta vom schi ţ a principalele caracteristici ale modernizării economice înactuala Republică Moldova după cel de-al doilea r ă zboi mondial. Republica Moldova a fostunicul teritoriu balcanic sau sud-est european într-o accep ţ iune mai larg ă şi neutr ă , care nunumai că a fost sub control sovietic, dar a f ăcut parte efectiv din Uniunea Sovietică. De aceea,ar fi interesant de eviden ţ iat unele compara ţ ii de rigoare privitor la modernizarea economică după modelul sovietic într-o periferie na ţ ional ă vestică a Uniunii Sovietice, pe de-o parte, şi

politica economică în alte regiuni sud-est europene, dar care se bucurau de o marjă de libertate

mult mai mare decât o simpl ă republică sovietică. Impunerea modelului sovietic de dezvoltare aavut loc abia odat ă cu anul 1940, iar apoi după 1944, când Armata Ro şie recucere şte teritoriuldintre Nistru şi Prut şi-l anexează de data aceasta cu acordul alia ţ ilor occidentali (încompara ţ ie cu 1940 când actul acesta a fost condamnat de occidentali). Se observă deci că atunci când Rusia a fost destul de puternică , soarta unor regiuni est europene, precum

Basarabia istorică era pecetluit ă în favoarea Moscovei.

9.1. Instaurarea puterii sovietice ş i dezvoltarea economiei

În primul an de stă pânire sovietică directă, 1940-1941, modelul economic sovietic aînceput să fie implementat asiduu, dar este firesc într-o perioadă atât de scurtă nu s-a reuşit să fieschimbat sistemul capitalist din r ădăcină. Deja la 15 august 1940, Sovietul Suprem federal a

emis două ukazuri importante: “Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industrialeşi comerciale, a transportului feroviar, naval şi a telecomunicaţiilor din Basarabia” şi “Cu privirela restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor asupra naţionalizării pământului”. Este greu deestimat eficienţa sau ineficienţa imediată a primului ukaz, se ştie doar că după datele oficiale

producţia industrială până în iunie 1941 s-a dublat şi că numai întreprinderile care aveau maimult de 20 de muncitori şi un motor de peste 10 c/p erau vizate de legea în cauză. În agricultur ă,

pe de altă parte, s-a pretins restabilirea decretului despre pământ din noiembrie 1917, deşi la ceavreme până în martie 1918 când Basarabia se uneşte cu România, puterea sovietică nu a reuşitsă se extindă în provincie. În orice caz, bilanţul primului an de regim sovietic a fost că numai 2,7

114



din totalul gospodăriilor agricole erau colectivizate şi abia la sfâr şitul anilor ’40 situaţia se vaschimba radical în această privinţă.

A doua etapă a impunerii sistemului economic sovietic în Moldova a început după 1944.În prima fază, 1944-1946, industria, comer ţul, telecomunicaţiile şi transportul au fostnaţionalizate şi cei care au avut de suferit au fost în primul rând etnicii români care deţineau lasfâr şitul r ăzboiului peste 90 la sută din totalul întreprinderilor industriale şi comerciale, caurmare a politicii lui Antonescu de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni . În faza a doua, carea durat până în 1950, modelul sovietic a fost impus completamente în agricultur ă. Ţăranii eraufoarte ataşaţi proprietăţii individuale, astfel încât autorităţile au fost nevoite să folosească diferitemijloace de intimidare şi de represiune pentru a realiza colectivizarea. Amintim aici de foameadin 1946-1947, în urma căreia au murit nu mai puţin de 215 mii de oameni, ţăranii care acceptausă intre în colhoz fiind ajutaţi de stat să supravieţuiască, cei care erau împotrivă fiind lăsaţi să moar ă de foame. Dar nici chiar această experienţă dramatică nu a suprimat voinţa ţăranilor de a-şi păstra loturile lor individuale, precum nu a avut efectul scontat nici introducerea unorimpozite dispropor ţionat de mari faţă de gospodăriile individuale în comparaţie cu cele

percepute de la gospodăriile colective. În consecinţă, autorităţile sovietice au considerat necesarorganizarea unei deportări în masă a elementului numit peiorativ chiaburi (“culaci”) pentru casistemul agrar să fie totalmente schimbat. În iulie 1949, peste 30 de mii de ţărani au fostdeportaţi în Siberia şi Asia Centrală. Din acest moment, frica de o nouă deportare de acest gen adeterminat populaţia rurală a Moldovei să se resemneze şi să intre în colhoz. Astfel, dacă înajunul operaţiei “”IUG”, numai circa 20 la sută din gospodăriile agricole erau colectivizate, lasfâr şitul anului 1949, deci în jumătate de an, deja peste 90 la sută dintre ţărani acceptaser ă volens nolens să intre în colhoz.

În ceea ce priveşte economia în ansamblu, primul cincinal (1946-1950) şi-a propus şi arealizat aproape în întregime naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii. Producţia

industrială s-a dublat, după datele oficiale, şi este posibil să fi fost aşa pentru că la 1940 numai 3la sută din economia Basarabiei provenea din industrie. Dar pentru a atinge această creştere afost nevoie de investiţii masive în economia provinciei. În lipse de resurse şi în urma pagubelor

provocate de r ăzboi, Moscova a suplinit, de exemplu, în anul 1944 cu 77 de procente bugetulnoii republici sovietice, iar în anul viitor – cu 54 la sută. Numai în primii ani postbelici, Centrula livrat autorităţilor din Chişinău 10 milioane de ruble pentru restabilirea a 160 de întreprinderiindustriale care a suferit pagube sau au fost distruse completamente în timpul celui de-al doilear ăzboi mondial.

În al doilea plan cincinal (1951-1955), Consiliul de Miniştri al URSS a luat o decizieimportantă şi de lungă durată pentru Moldova: specializarea în agricultur ă şi prelucrarea

produselor agricole, pentru aceasta livrându-se un miliard de ruble în formă de investiţii capitale, precum şi echipament industrial pentru construirea a 100 de întreprinderi de ramur ă. Este dificil

de stabilit de ce Moscova a decis să încurajeze specializarea Moldovei anume în agricultur ă şiindustria prelucr ătoare. Pe de-o parte, condiţiile climaterice şi calitatea solului au îndreptăţitaceastă decizie. Pe de altă parte, agricultura era călcâiul lui Ahile a economiei sovieticedin cauza centralizării exagerate şi capriciilor naturii, factori care au adus perturbaţii serioasedezvoltării economice a Moldovei.

Abia de la mijlocul cincinalului al treilea (1956-1960), mai exact din 1958, statul sovietic aacordat o atenţie sporită dezvoltării industriei grele. Din 1964, altă ramur ă economică neglijată anterior, cea a electroenergeticii, a obţinut un volum important de investiţii. În ansamblu, la1969, RSSM a devenit un stat industrial-agrar, sectorul industrial, cu alte cuvinte, livra puţin

peste jumătate din venitul economic total. Utilizând teoria vestitului economist american Walt

115



W. Rostow, anul 1969 a coincis cu decolarea economiei moldoveneşti (take off ) sau cu revoluţiaindustrială. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, constatăm că industria uşoar ă şi cea a

prelucr ării produselor agricole, două ramuri strâns legate de sectorul agricol, produceau două treimi din totalul producţiei industriale. Sfâr şitul anilor ’70 a marcat însă momentul cândeconomia sovietică a început să intre într-un declin endemic, ceea ce, evident, s-a r ăsfrânt şiasupra RSS Moldoveneşti şi i-a marcat într-un fel locul său în economia Uniunii Sovietice după coeficientul de dezvoltare şi structura, viabilitatea sa structurală.

9.2. Modernizarea RSSM ş i a altor republici sovietice: compara ţ ie

Referindu-ne nemijlocit la nivelul de dezvoltare economică a Moldovei, putem constaturmătoarele. Contribuţia industriei la configurarea venitului naţional s-a majorat dea aproape 17ori în decurs de trei decenii, de la 3 la sută în 1940 la peste 50 la sută în 1969. La capitolulcoeficient de dezvoltare, RSSM se situa pe locul al şaptelea în 1965, cu 0,97 puncte, un punctexprimând media unională. După un sfert de veac însă (1990), acest indiciu a scăzut la 0,80,Moldova situându-se pe locul al nouălea între celelalte republici sovietice.

Care ar fi fost factorii care au determinat această situaţie? După datele oficiale, investiţiilede capital în economia RSS Moldoveneşti au crescut de la 9 milioane ruble estimate în 1940 – la2064 milioane în 1984, prin urmare creşterea a fost de 230 de ori. Comparativ cu acelaşi indiceunional, progresul a fost semnificativ. Acelaşi indice pentru întreaga Uniune Sovietică a crescutîn perioada menţionată de numai 24 de ori. Deci, Moldova a fost favorizată f ăr ă îndoială la acestcapitol, dar care au fost alţi factori care au determinat în cele din urmă scăderea coeficientului dedezvoltare economică în ansamblu? În primul şi în primul rând, întrebarea care se ridică serefer ă la eficienţa economică a acestor investiţii. În Uniunea Sovietică în întregime, eficienţaeconomică a crescut de 7,7 ori între 1940 şi 1980. În acelaşi timp, indicatorul respectiv pentru

RSSM era echivalent cu doar 4,5, economia moldovenească situându-se pe locul al 13-lea,numai Tajikistan şi Uzbekistan având un indice mai redus dintre toate republicile sovietice.Alte cifre care ar putea să ne ajute să ne creăm o imagine mai clar ă asupra situaţiei se

refer ă la numărul angajaţilor în economia republicii, în comparaţie cu alte republici unionale.Este ştiut faptul că regimurile comuniste au încercat să acorde o importanţă egală atât asigur ăriicu locuri de muncă pentru toţi cetăţenii sovietici, cât şi eficienţei economice. Pentru un specialistîn domeniu, dar nu numai, era clar de la bun început că atingerea unui asemenea obiectiv secontrazicea şi avea să se r ăsfrângă negativ asupra competitivităţii produselor sovietice pe piaţamondială (în termenii calităţii lor, evident). În acelaşi timp, acordarea atenţiei numai sau

prioritar eficienţei economice şi neglijând aspectele sociale putea crea pericole în măsur ă să perturbeze întreaga societate, deci şi economia în ansamblu. În Moldova Sovietică s-a întâmplatînsă vice versa – atenţia predilectă acordată asigur ării locurilor de muncă a dus la neglijarea

eficienţei economice şi la coeficientul de dezvoltare economică în general. Situaţia se prezintă,mai exact, în felul următor. Numărul angajaţilor din RSSM a crescut de 16 ori între 1940 şi1984, în timp ce în Uniunea Sovietică per total numai de 5 ori. Prima concluzie importantă care

poate fi formulată este că Moldova a suferit, mai mult decât alte republici de plănuirea incorectă,mai ales la capitolul număr de persoane angajate în economie. Întrucât Moldova avea odensitate demografică mult mai ridicată decât a Uniunii, practic cea mai ridicată dintre toaterepublicile federale – 124 de oameni la km2 în 1989 şi fluxul de migranţi spre Moldova a depăşitnumărul celor care plecau în alte regiuni – este clar că ineficienţa economică în termeniiangajării cetăţenilor f ăr ă o raţionalitate economică – avea cauze obiective (natalitatea sporită),

116



dar şi subiective (migraţia necontrolată sau dirijată spre Moldova). Numai în perioada 1959-1970 s-a estimat că spre Moldova au imigrat 130 de mii de oameni.

Dar se pare că numărul ridicat de migranţi spre Moldova, în condiţiile în care Rusia şi alterepublici duceau lipsă de resurse umane pentru exploatarea economiei lor, a fost o cauză delocneglijabilă în configurarea coeficientului de dezvoltare al republicii şi totodată, dat fiind

politizarea excesivă a relaţiilor interetnice în societatea sovietică. Mai întâi de toate, era normalca Centrul să încurajeze sau să treacă cu vederea fluxul continuu spre Moldova, o regiune cu omajoritate absolută românească şi potenţial recalcitrantă. Nu ştim exact numărul celor nouveniţi, dar întrucât propor ţia etnicilor români descreşte de la 65,4 la 63,4 între 1959 şi 1989 şimoldovenii aveau unul din cele mai ridicate indicii de natalitate – este evident că fluxul deimigranţi a fost continuu şi a depăşit numărul celor care plecau din Moldova spre alte regiuni aleUniunii Sovietice.

Deci, a doua concluzie major ă care se poate deduce privitor la coeficientul de dezvoltare alMoldovei, mai exact la nivelul său scăzut, se refer ă la politica naţională a statului sovietic, la

promovarea acestei politici prin mijloace economice care s-au dovedit a fi în detrimentuldezvoltării anumitor regiuni (pe lângă deficienţele endemice ale economiei sovietice au fost,deci, şi asemenea factori suplimentari). Există şi alte fapte care ne îndreptăţesc să afirmăm că

politica economică sovietică avea tangenţe cu politica naţională sovietică. În 1984, de exemplu, propor ţia de etnici români care deţineau posturi înalte de conducere în industrie era de numai 8,6la sută raportat la cele 64 procente care le reveneau din populaţia totală. Mai mult de 90 la sută erau ruşi, ucraineni etc. Pe de altă parte, propor ţia etniei majoritare în posturile de conducere dinagricultur ă s-a ridicat de la 30 în 1964 la 70 la sută în 1984. Se observă, prin urmare, că moldovenii erau favorizaţi numai în agricultur ă pentru că la sat locuiau de fapt majoritateaconsângenilor lor şi posibilităţile de manipulare şi utilizare a resurselor financiare erau reduse încomparaţie cu oraşul, unde fondurile, spaţiul locativ de tip modern ofereau oportunităţi mult mai

sporite şi unde centrul avea interese strategice de a întări elemente etnice loiale. Pe de altă parte,dacă etnicii români ar fi deţinut majoritatea posturilor cheie din industrie, deci din localităţileurbane, ei ar fi încurajat mai degrabă angajarea rudelor sau celor de aceiaşi etnie, fapt carecontrazicea intereselor de termen lung ale Moscovei în regiune.

9.3. Modernizarea economic ă a Moldoveiîn context sud-est european

Dintre ţările sud-est europene care au promovat o politică economică asemănătoare celeidin Moldova Sovietică, cu excepţia dimensiunii naţionale, putem menţiona în primul rândBulgaria. Această ţar ă a dezvoltat şi ea o economie bazată mai ales pe agricultur ă, devenind oanexă agricolă şi servilă faţă de Moscova. Mai mult, la un moment dat Bulgaria a dorit să devină

a 16-a republică unională sovietică, dar lipsa contiguităţii teritoriale, dar şi protestul ţărilor dinregiune, în primul rând la României şi Iugoslaviei recalcitrante, au determinat abandonareaacestui proiect. Amintim aici şi de faimosul plan Valev din 1964 care propunea transformareaRomâniei în anexă agricolă a blocului de state comuniste, dar care a întâmpinat un protestvehement din partea autorităţilor româneşti. Cu toate acestea, Bulgaria se bucura de statutul deţar ă independentă, cu o economie mai bine structurată, fapt ce ia permis ca în 1998, de exemplu,să obţină un produs intern brut de 69 la sută comparativ cu cel din 1989, Moldova însă atingânddoar 33 la sută din nivelul anului 1989 peste 10 ani de zile. România, pe de altă parte, deşimarcată şi ea de existenţa unei economii de tip sovietic, a reuşit să dezvolte un nivel relativridicat şi mai viabil din perspectiva tranziţiei din deceniul post-comunist care tocmai s-a

117



încheiat. PIB-ul său constituia la 1998 circa 76 la sută din cel al anului 1989, mai ridicat ca cel bulgăresc tocmai probabil din cauza existenţei unei economii mai puţin dependente de piaţa

estică de desfacere, precum şi de structura sa creată în perioada comunistă, mai diversificată, nuca cea bulgar ă sau moldovenească, specializate aproape exclusiv în produse agro-alimentare.

Lec ţ ia 10

Latinitate versus pan-slavism: etnicitate

şi politică culturală în Moldova Sovietică

După cum am men ţ ionat deja în lec ţ ia anterioar ă , Basarabia a fost unicul teritoriu din

Sud-Estul Europei care a fost inclus nemijlocit în cadrul Uniunii Sovietice, prin compara ţ ie cucelelalte teritorii aflate doar sub domina ţ ia, nu direct sub controlul sovietic. Din aceast ă perspectivă , este interesant să vedem care a fost politica unui stat în propor ţ ie de 70 la sut ă alcătuit din etnii slave fa ţă de o minoritate care vorbea o limbă de origine latină , foarteaproape de italiana de ast ă zi şi, în anumite privin ţ e, mai apropiat ă de latina veche decâtitaliana însăşi. Cu alte cuvinte, în aceast ă lec ţ ie ne propunem să vedem care au fost scopurile şimă surile prin care Moscova a promovat o “politica na ţ ional ă” specifică în Moldova Sovietică.

Mai întâi de toate, unele precizări terminologice. Despre na ţ iune, na ţ ionalism, etnie şietnicitate am discutat deja în lec ţ ia a 4-a. Rămâne să explicăm deci ce în ţ elegem prin politică cultural ă. Prin politică cultural ă în ţ elegem ansamblul de mă suri adoptate de un stat sau unregim politic fa ţă de multiple aspecte, precum construc ţ ia lingvistică , scrierea istoriei etc., dar şi fa ţă de minorit ăţ i etnice, religioase, lingvistice sau rasiale – fie de integrare-asimilare, fie de

încurajare a identit ăţ ii lor, în dependen ţă de factori interni şi externi (vezi K. Verdery, 1995).

10.1. Basarabia: scurt istoric (pân ă la 1940)

Pentru a înţelege mai bine politica culturală, într-un sens mai larg politica sovietică faţă denaţionalităţi, cu referire la Moldova în special, să facem un scurt istoric al provinciei. Anexată deRusia în 1812, Basarabia nu a participat la construcţia naţională românească începută la 1859,când Moldova de Vest şi Muntenia se unesc într-un stat comun. Acest lucru a determinat, înmare, specificitatea basarabeană, aflată timp de mai mult de un secol sub administraţie imperială rusească. La începutul secolului al XX-lea avem deja mărturii concludente că Basarabia era

profund rusificată din punct de vedere lingvistic etc. (vezi Emmanuelle de Martone, NicolaeIorga, de exemplu). Dat fiind faptul însă că majoritatea populaţiei tr ăia la sate limba s-a păstrattotuşi, şi, prin urmare, specificul naţional, în forma sa regională, moldovenească. La 1918,Basarabia se separ ă de Rusia bolşevică şi se uneşte cu România, pe baza dreptului popoarelor laautodeterminare, noua religie a secolului al XX-lea. S-a contestat adeseori legitimitatea decizieiSfatului Ţării din 27 martie, dar nu trebuie de uitat că şi adunarea naţională a polonezilor şi a

popoarelor baltice au fost întemeiate pe aceleaşi principii – popoare a căror independenţă RusiaSovietică a recunoscut-o. De asemenea, trebuie de evidenţiat că partidele importante din

provincie au recunoscut legitimitatea Sfatului Ţării, inclusiv primarul Chişinăului, Sinadino, deorigine greacă, precum şi conducerea locală a bisericii ortodoxe ruse. Prin urmare, alte

118



consideraţii decât cele invocate în mod oficial de către Moscova au stat la baza acestei atitudini,de nerecunoaştere a unirii din martie 1918. În primul rând, după cum au recunoscut diplomaţi

sovietici în perioada interbelică, era vorba de asigurarea securităţii oraşului Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagr ă, precum şi de nevoia accesului la gurile Dunării, cel maiimportant fluviu european. În acest sens, Moscova nu a recunoscut niciodată apartenenţaBasarabiei la România şi a încercat prin diferite mijloace, să facă propagandă internaţională cu

privire la “problema Basarabiei”, apelând la autorităţi care simpatizau cauzei comuniste precumHenri Barbusse şi alţii. Un eveniment cu bătaie lungă a fost constituirea RASSM pe malul stângal Nistrului, la 10 octombrie 1924. Întrucât majoritatea populaţiei “noului stat sovietic” eraalcătuită în propor ţie de 30 la sută din etnici români, măsura a avut din start un caracter politic –de a justifica pretenţia asupra Basarabiei în vederea “unificării poporului moldovenesc”, dar şi,s-a spus, în intenţia de a slă bi naţionalismul ucrainean. Începând cu mijlocul anilor ’20, cadrelelocale moldoveneşti au fost promovate în detrimentul celor de origine slavă în instituţii culturalecu precădere, dar şi în cele de partid şi sovietice. Chiar dacă populaţia românofonă se identificala acea perioadă drept moldoveni, Moscova i-a recunoscut apar ţinând poporului român, aşa cumdovedeşte recensământul sovietic din 1926. Un alt moment l-a constituit introducereaalfabetului latin în perioada 1932-1937 şi permisiunea de a introduce o limbă literar ă similar ă celei vorbite în România, bazată pe împrumuturi masive din latină şi alte limbi neolatine. După 1937 însă, Moscova a schimbat politica sa anterioar ă, promotorii românizării fiind executaţi caduşmani ai puterii sovietice. S-a revenit la rusificare, mai degrabă la rusificarea lingvistică şi, înansamblu, se observă că politica culturală promovată de sovietici în RASSM a avut un caracterincoerent, principalul motiv al revendicării Basarabiei fiind cel de ordin social – eliberareamuncitorilor şi ţăranilor de sub dominaţia burgheziei, nu argumentul naţional sau etnic.

10.2. Re-instaurarea puterii sovietice (1944) ş i începutu

construc iei “na ţ ionale” sovietice

l

ţ După 1944 însă, justificarea ideologică şi socială a pretenţiei sovietice faţă de Basarabia a

devenit caducă, pentru că România intr ă în sfera de influenţă sovietică şi, în ultimă instanţă,devine republică popular ă în decembrie 1947. Din acest considerent, teoria despre naţiuneamoldovenească ca naţiune deosebită de cea românească este percepută ca o conceptualizarecoerentă din punct de vedere politic de către oficialităţile sovietice, chiar dacă neloială şinedreaptă în termenii relaţiilor dintre două state comuniste vecine. Noua identitate naţională moldovenească trebuia să aibă tr ăsăturile sale distincte, primul pa fiind introducerea alfabetuluichirilic în locul celui latin, după care a urmat construcţia naţională moldovenească prininfiltrarea masivă a cuvintelor de origine slavă în detrimentul celor de origine latină. O nouă identitate trebuia să aibă şi eroii săi, în acest sens încă în octombrie 1944 în cadrul manifestării

dedicate celei de-a 20-a aniversare a RASSM, predecesoare RSSM, unele personalităţi aleMoldovei medievale au fost invocate drept reprezentanţi de marcă ai naţiunii moldoveneşti.Printre ei se numărau Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Petru Rareş şi Dimitrie Cantemir –declaraţi reprezentativi pentru moldoveni pentru că ar fi promovat o politică de prietenie faţă deRusia! Următoarea etapă a constituit-o reabilitarea, mai ales după 1955, a clasicilor literaturiiromâneşti, consideraţi a fi întemeietori ai literaturii naţionale moldoveneşti – Eminescu,Creangă, Alecsandri, Alecu Russo, Miron Costin, Milescu Spătaru, Hasdeu etc. De reţinut că

personalităţile în cauză proveneau în exclusivitate din teritoriile Moldovei istorice, iar unii careau exprimat atitudini antiruseşti au fost iertaţi din diferite motive: Eminescu, pentru ideile saledin “Împărat şi proletar”, Creangă pentru atitudinea sa antibisericească şi poziţia sa matur ă din

119



“Moş Ion Roată şi Unirea” etc. Chiar dacă multe opere ale clasicilor au fost cenzurate şi unelecuvinte care sunau prea “româneşte” au fost înlocuite cu regionalisme sau arhaisme, actul a

avut o importanţă decisivă pentru limba română din RSS Moldovenească. În general,tentativele Moscovei de a crea o identitate distinctă în regiune se bazează pe o teorie r ăspândită în Occident, potrivit căreia etnicitatea se consolidează pe baza tradiţiei istorice de apartenenţă laacelaşi stat – în cazul Moldovei, fiind invocată experienţa statului medieval moldovenescîntemeiat la 1359. Pentru a da soliditate acestei intenţii, Moscova avea nevoie şi de concursulintelectualităţii basarabene care, reprezentând capitalul simbolic al societăţii1, urma să acordelegitimitate morală noii identităţi naţionale. În acest context, doi membri ai Partidului Comunistdin România interbelică, originari din Basarabia, au fost promovaţi în posturi de conducereimportante din punct de vedere cultural. Primul, Emilian Bucov, a devenit adjunct alPreşedintelui Sovietului de Miniştri din RSSM, responsabil cu probleme culturale, iar al doilea,Andrei Lupan, a fost numit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu toate acestea,majoritatea posturilor-cheie din sfera culturală r ămâneau în mâinile unor persoane verificateanterior de Centru – ruşi, ucraineni sau moldoveni transnistreni. În ianuarie 1947, de exemplu,din totalul de 37 instituţii de cultur ă numai 6 erau conduse de moldoveni basarabeni. Loialitateaintelectualilor locali faţă de puterea sovietică trebuia verificată din timp în timp, alteori chiar

pusă la îndoială. Din punctul de vedere al autorităţilor sovietice absolut toţi cei care studiaser ă nu numai în România, dar şi în oricare altă ţar ă, erau suspectaţi de ostilitate împotrivaregimului.

Conducerea locală avea şi alte motive pentru a fi neliniştită. Problema reintroduceriialfabetului latin a devenit stringentă pentru intelectualii locali. Ea a fost ridicată public pentru

prima dată în 1961, la conferinţa romaniştilor sovietici (Chişinău, 19-21 iunie), de către I.Vasilenco şi A. Iuraş. La aceiaşi conferinţă, un romanist sovietic – D. Mihalci – a admis că “amrecunoscut şi eu existenţa limbii moldoveneşti aşa cum mi se dictase de sus”. De aceea, “din

punct de vedere politic limba moldovenească există, dar din punct de vedere al lingvisticii esteun nonsens”, a adăugat D. Mihalci. În 1965, la 14-15 octombrie, Uniunea Scriitorilor dinMoldova, într-o şedinţă publică (Congresul al III-lea al USM), la care au asistat şi studenţi de lainstituţiile superioare de învăţământ, re-pune în discuţie problema revenirii la alfabetul latin.Acest lucru a fost posibil datorită faptului că s-a creat o generaţie de intelectuali care au

beneficiat de “dezgheţul” hruşciovist şi care ştiau că timpurile lui Stalin trecuser ă demult.Biroul politic al Partidului Comunist din Moldova a luat în discuţie problemele ridicate laCongresul Scriitorilor abia la 13 decembrie. Astfel, s-a apreciat că mulţi scriitori nu înţelegeausă elucideze adecvat, de pe poziţii de partid, problemele existente în societate şi că mulţi dintrecei care au luat cuvântul la Congres s-au pregătit din timp să ridice probleme de ordin naţional.Rezoluţia Biroului era următoarea: “Să se recunoască faptul că al treilea Congres al scriitorilordin Moldova s-a desf ăşurat, din punct de vedere organizatoric şi politic, la un nivel scăzut. De a

condamna tendinţele naţionaliste evidenţiate în cuvântările scriitorilor Busuioc, Malarciuc,Druţă, Cimpoi, precum şi atitudinea incorectă faţă de critica de partid, alte manifestărinesănătoase.” La rândul său, Bodiul condamnase personal felul în care s-a organizat şidesf ăşurat adunarea scriitorilor basarabeni, în noiembrie 1965, afirmând că revendicarea derevenire la alfabetul latin era îndreptată împotriva prieteniei dintre popoarele sovietice. Prinurmare, se observă că destalinizarea începută de Hruşciov avea anumite limite clare, atât în sens

politic, după cum a menţionat Hannah Arendt încă în anii ‘50, cât şi în sens cultural şi naţional.Aşa cum regimul sovietic nu putea să existe f ăr ă o dictatur ă de partid, pretinsă a fi o societate aîntregului popor, aşa şi în cazul Basarabiei, justificarea apartenenţei acesteia la UniuneaSovietică consta în a ar ăta, contrar realităţii, că populaţia locală alcătuia o etnie distinctă de cea

120



românească şi, până una alta, de fapt, alfabetul chirilic era unica diferenţă între română şi“moldovenească”. În această ordine de idei, devine mai clar de ce regimul a insistat să păstreze

această diferenţă formală şi de ce intelectualii basarabeni s-au pronunţat împotriva alfabetuluichirilic: era vorba de implicaţiile de durată ale alfabetului chirilic asupra vorbirii, pronunţieietc., mentalităţii în ultimă instanţă, şi nu faptul ca atare în sine. De aceea, putem spune că cererea deschisă a scriitorilor de restabilire a alfabetului latin la mijlocul anilor ‘60 areprezentat punctul culminant al seriei de încercări de a reveni la denumirea corectă a limbiivorbite de majoritatea populaţiei locale, implicit şi a recunoaşterii apartenenţei acesteia, de

facto, la naţiunea română. Faţă de persoane cât de cât cunoscute publicului cititor, precum erauatunci Gheorghe Malarciuc, Aureliu Busuioc, Ion Druţă şi Mihai Cimpoi, evidenţiaţi de BiroulComitetului Central ca fiind principalii exponenţi ai curentului ce milita pentru revenirea laalfabetul latin, regimul a ales o atitudine prudentă. Ei trebuiau să-şi facă autocritică, să înţeleagă faptul că aceasta era limita care nu putea fi depăşită.

10.3. România ceau ş is ă ş i rezis en ţ a basarabean ă t t

Impactul schimbărilor din România (1964-1971) nu a fost deloc neglijabil pentrusocietatea basarabeană. Cenzura sovietică, pe de altă parte, devenise mai permisivă încomparaţie cu perioada precedentă. Astfel, în anul 1963 în republică au fost introduse 278 000căr ţi româneşti cu litere latine. După doi ani de zile, cifra s-a ridicat la 506 000 exemplare. Înanul 1966, 107 340 publicaţii periodice str ăine, cu 69 000 mai mult decât în 1963, ajungeau lacititorul basarabean. Dintre acestea, 70% sau 75 138 exemplare alcătuiau publicaţii venite dinRomânia, în timp ce alte 4387 exemplare proveneau din China şi Albania. Consecinţele“disidenţei” României şi proliferarea publicaţiilor despre situaţia românilor basarabeni înstr ăinătate a avut însă un caracter echivoc şi acum este dificil de apreciat dacă au fost mai mult

pozitive sau negative. Se pare totuşi că efectele negative au predominat pentru că mijloacele de promovare a vechii politici -- de demonstrare a existenţei unei naţiuni “moldoveneşti” prospereşi egale în drepturi cu cele ale altor naţionalităţi sovietice au devenit treptat mai sofisticate, darşi mai insistent promovate.

În al doilea rând, alt factor important care a determinat caracterul oarecum special al politicii etnoculturale sovietice în Basarabia în perioada 1970-1985 a fost descoperirea, în 1970,a organizaţiei antisovietice numită “Frontul Naţional Patriotic”, întemeiată în 1969. Creată lainiţiativa lui Alexandru Usatiuc şi Gheorghe Ghimpu, organizaţia îşi propusese obiectivul deunire a RSSM cu România, invocând faptul că atât România, cât şi Uniunea Sovietică erau statesocialiste. După ce Usatiuc i-a prezentat personal unui consilier de-a lui Ceauşescu la Bucureştiîn iunie 1970 o scrisoare în acest sens, în luna următoare principalii membri ai organizaţiei aufost arestaţi şi au primit termene de detenţie cuprinse între 4 şi 9 ani. Alte detalii privitoare la

organizaţie le vom discuta în capitolul al V-lea. Aici ne interesează numai atitudinea regimuluişi consecinţele probabile ale cazului amintit pentru politica etnoculturală ulterioar ă. Se pare că după descoperirea “Frontului Naţional Patriotic” regimul devine mai suspect faţă de basarabenişi “grija” de a ar ăta şi “îngroşa” diferenţele dintr-o parte şi alta a Prutului devin din ce în ce mai

pronunţate. Astfel, unii istorici au avut impresia că din 1970 până în 1975 s-a încercatimpunerea şi mai vehementă a teoriei despre existenţa unei “limbi moldoveneşti independente”

prin intermediul presei şi literaturii. Existau indici care ar ătau, în acest sens, apropierea progresivă de alte popoare sovietice. Unul dintre aceştia a fost scăderea tirajului la căr ţi, revisteşi ziare în limba “moldovenească”: în 1970 literatura publicată în limba “moldovenească”constituia 51,0% din total, în timp ce în 1978 – doar 46,6%. Tirajul de reviste în limba

121



“moldovenească”, la rândul său, scade în aceeaşi perioadă de la 53,7% la 50,7. Mai mult, anumedin cauza evenimentelor petrecute la hotarul anilor ‘60-’70, se presupune că Ivan Ivanovici

Bodiul ar fi ordonat plantarea unor copaci înalţi pe malul Prutului în aşa fel încât să existe şi uncontrast geografic între România şi RSSM.

10.4. Perestroika ş i mi ş carea de eliberare na ţ ional ă

Accederea în funcţia de secretar general al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, în aprilie 1985, aînsemnat o încercare disperată a regimului sovietic de a-şi reface imaginea de campion al

progresului şi libertăţii popoarelor şi a determinat, în următorii ani, renunţarea la tezele “politiciinaţionale” din perioada lui Stalin, printre care se număra şi teza despre existenţa naţiunii“moldoveneşti”. Gorbaciov nu a avut experienţă în domeniul relaţiilor interetnice şi n-a luat înconsideraţie susceptibilităţile de ordin etnonaţional în momentul venirii sale la putere. Înconcordanţă cu dogmele marxist-leniniste, conducătorul sovietic aprecia, la începutul venirii

sale la putere, că aplanarea problemelor economice va eradica de la sine şi problematicanaţională. Noul program al PCUS din 1986 reitera discursul brejnevist: “Rezolvarea problemeinaţionale este o realizare epocală a socialismului. Conflictele etnice au devenit reminiscenţe aletrecutului îndepărtat şi prietenia fr ăţească, cooperarea şi asistenţa mutuală a tuturor popoarelordin URSS a devenit un mod de viaţă”. Demonstraţia rebelă de la Alma-Ata din anul următor, înlegătur ă cu substituirea unui cazah cu un rus la postul de prim-secretar al partidului dinrepublică, continuată cu manifestări similare de solidaritate şi ataşament faţă de valorilenaţionale în Georgia, republicile baltice etc., au marcat evoluţia ulterioar ă, în ultimă instanţă,destinul istoric al Uniunii Sovietice. În Moldova, ponderea românilor în nomenclatura CC alPCM se ridicaser ă la 54 la sută în 1987 în comparaţie cu doar 42,5 la sută în 1967. În rândurilecomuniştilor, ponderea aborigenilor constituia în 1989 48,8 la sută în comparaţie cu numai 35,1la sută în 1965. Cota lor se ridicase şi în guvern, de la 37,7 la sută în 1965 la 48,6 în 1984. Cu

toate acestea, este dificil deocamdată să stabilim cu exactitate vre-o legătur ă directă întrecreşterea ponderii românilor în organele de conducere ale republicii şi relativa uşurinţă cu cares-au impus schimbările radicale în perioada anilor 1988-1989.

Rolul esenţial în redeşteptarea conştiinţei naţionale din Basarabia a revenit scriitorilor,anume generaţiei de scriitori care au fost studenţi în perioada reabilitării clasicilor literaturiiromâne din anii ’50 şi care au iniţiat deschis ideea revenirii la alfabetul latin încă din 1965.Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din 18-19 mai 1987 a ales un nou comitet deconducere, alcătuit din personalităţi marcante ale literaturii româneşti din Basarabia, precum Gr.Vieru, N. Dabija, N. Esinencu, D. Matcovschi, V. Romanciuc, S. Saka, I. Vatamanu, P. Cărare,V. Vasilache ş.a. Deşi în funcţia de prim-secretar al Uniunii Scriitorilor a fost ales I. C. Ciobanu,unul din întemeietorii romanului sovietic moldovenesc, secretari activi au devenit poetul IonHadârcă şi criticul literar Mihai Cimpoi, două personalităţi cu merite deosebite în evoluţia

ulterioar ă a evenimentelor. Alte organizaţii care au contribuit la revigorarea spiritului na ţ ional au fost cenaclul literar “Alexei Mateevici” şi “Mişcarea democratică pentru susţinerearestructur ării”, evoluată în septembrie 1988 în Frontul Popular din Moldova. Aceste mişcări aufost sprijinite iniţial chiar de regimul Gorbaciov, în scopul contracar ării iner ţiei nomenclaturiiconservatoare, refractar ă faţă de “glasnost” şi democratizare. Preocupate la început de problemeecologice şi de restructurare a sistemului comunist, aceste mişcări au dobândit treptat unaccentuat caracter naţional şi au ieşit de sub controlul instituţiilor de stat care le protejau şisupravegheau anterior.

Limba este criteriul esenţial, cu puţine excepţii, care determină apartenenţa la o comunitateetnică. În Basarabia problema limbii a bulversat arena politică, devenind problema principală în

122



discursul politic. În perioada 1988-1989, apogeul mişcării naţionale, s-a pus problema treceriilimbii “moldoveneşti” la alfabetul latin, declararea acesteia drept limbă oficială, majorarea

numărului de ore de predare în limba română în şcoli şi universităţi etc. O dată cu publicareaarticolului “Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu, problema limbii, precum şialtele legate de aceasta, de reconsiderarea perioadei comuniste din prisma “politicii naţionale”sovietice în Basarabia şi efectele acesteia asupra vorbirii, în ultimă instanţă asupra mentalităţii

basarabenilor a început să fie discutată pe larg în societatea basarabeană. În această ordine deidei, se poate spune că una dintre caracteristicile esenţiale ale “mişcării de eliberare naţională”din RSSM a fost naţionalismul lingvistic.

Sub presiunea opiniei publice, Plenara Comitetului Central al PCM, din 27 aprilie 1988, adiscutat problema limbii. Prim-secretarul Simion Grossu, situat pe poziţii conservatoare, a

pledat pentru păstrarea bilingvismului “moldovenesc”-rus. El nu a acceptat oficializarea limbiiromâne şi trecerea la alfabetul latin, invocând greutăţi economice şi justificări internaţionaliste.În scurt timp, autoritatea acestuia va fi eclipsată de ascensiunea unuia dinte secretarii CC alPCM, Mircea Snegur, care a hotărât să nu se împotrivească valului de nemulţumiri, ci să devină unul din simbolurile noilor vremuri. Snegur a fost ales la 30 iulie 1989 preşedinte al SovietuluiSuprem al RSSM şi chiar a doua zi a participat la un miting organizat de Frontul Popular dinMoldova, ceea ce a constituit un act de mare curaj în conjunctura perioadei.

Partidul pierde treptat controlul asupra situaţiei şi este nevoit să cedeze în faţarevendicărilor din ce în ce mai insistente din partea societăţii civile. Astfel, încă la 31 octombrie,Conferinţa lingviştilor romanişti din URSS adoptă o rezoluţie prin care cere revenirea laalfabetul chirilic şi recunoaşterea denumirii de limbă română. Printre cei care au votat rezoluţia,menţionăm pe R. Piotrowski, B. Solnţev, V. Mihalcenko, E. Volf, V. Akulenko, L. Grişin.Aceştia au propus eliminarea glotonimului “moldovenească”, împotrivă exprimându-se doar I.D. Ceban, unul dintre promotorii cei mai fervenţi ai “moldovenismului”, originar din

Transnistria. Alţi doi scriitori ruşi din Moscova au sprijinit oficializarea limbii române şitrecerea la alfabetul latin - Vladimir Gusev şi Iurii Kojevnikov, sosiţi la Chişinău la sfâr şitullunii noiembrie 1988 cu prilejul manifestărilor dedicate scriitorului Ion Druţă. Punctul culminantal mişcării de eliberare naţională al românilor basarabeni a fost marcat de zilele 27 august şi 31august 1989. La 27 august este convocată prima Mare Adunare Naţională în piaţa centrală dinChişinău, la care participă peste 500 000 de reprezentanţi din toate raioanele republicii, şi caredeclar ă suveranitatea naţional-statală a RSSM, oficializarea limbii “moldoveneşti”, trecerea laalfabetul latin, revenirea la tricolor şi simbolurile naţionale. La 31 august sesiunea SovietuluiSuprem al RSSM adoptă legea cu privire la statutul limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat. Dar,în general, victoria for ţelor naţionale a fost par ţială pentru că, deşi majoritatea basarabenilor auînţeles în cele din urmă falsitatea tezei despre cele două popoare romanice de est, efecteleîndoctrinării n-au putut şi nu pot fi eliminate într-un timp atât de scurt.

În concluzie, putem aprecia că tr ăsăturile şi simbolurile pe care regimul vroia să leinoculeze basarabenilor erau, în principal, următoarele: alfabet chirilic, o limbă bazată pe graiulmoldovenesc, “îmbogăţită” cu prisosinţă cu împrumuturi din limba rusă, numeroase sovietisme,ideea unui destin comun cu alte popoare sovietice, ideologie unică, scopul comun de a construisocietatea comunistă etc. De aceea, orice propunere de a reveni la alfabetul latin sau la normelefonetice ale limbii române era privită ca un atentat la simbolurile naţiunii “moldoveneşti” şi

pedepsite ca atare, mai mult, acestea erau apreciate ca un atentat la integritatea statului sovietic. Nu întâmplător, deci, doleanţele naţionale ale basarabenilor au fost acceptate doar în formamoldovenismului. Tot ce era legat de cuvântul “român”, “România” trebuia combătut şiînf ăţişat în culori negre. Astfel, dacă pentru alte popoare sovietice duşmanul din exterior era

123



occidentul capitalist şi burghez, pentru basarabeni, paradoxal, duşmanul era în primul rândRomânia, chiar dacă se accentua că era vorba de România “burghezo-moşierească” şi nu de cea

socialistă. În acest context, existau tensiuni nu numai între statele capitaliste şi cele comuniste,între Vest şi Est, dar chiar în cadrul blocului de state comuniste (vezi alte conflicte după 1945între ţările balcanice: Bulgaria-Iugoslavia din cauza Macedoniei; România-Ungaria din cauzaTransilvaniei ş.a. ). Se observă deci că regimurile comuniste din Europa de Sud-Est au păstratconflictele anterioare, în timp ce în Occident problema Alsaciei şi Lorenei, de exemplu, nu acreat tensiuni între Franţa şi Germania, schimbările teritoriale fiind recunoscute a fi definitive şiscopul principal declarat – de a consolida regimul democratic şi atingerea unui nivel de creştereeconomică continuă.

Lec ţ ia 11

Integrarea europeană de la 1957 la 2007

După cum am vă zut deja în lec ţ ia a şasea şi a şaptea a cursului de fa ţă , primele încercăride a crea o Europă unit ă apar în perioada interbelică , dar vicisitudinile celor două decenii,marcate de urmările primului r ă zboi mondial şi de tendin ţ ele revan şarde a unor state, precumGermania şi Italia, fac imposibil ă realizarea în practică a unei federa ţ ii europene. Abia după 1945, unificarea occidental ă europeană capăt ă contur odat ă cu ocuparea Estului şi sud-estului

Europei de către Uniunea Sovietică şi nevoia statelor occidentale de a crea un front comunîmpotriva unei eventuale invazii dinspre Est. Cu alte cuvinte, integrarea europeană devine real ă şi, mai mult, inevitabil ă , în condi ţ iile Ră zboiului Rece, perioad ă în care disensiunile dintre statele din Vest cedează în fa ţ a necesit ăţ ii comune de apărare. Dar, constituirea unei structuride securitate a Europei Occidentale e şuează definitiv la 1954, când Fran ţ a nu aprobă intrareaîn Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) şi NATO, sub hegemonie americană , va asigura

securitatea Europei Occidentale. În domeniul politic, construc ţ ia europeană de asemeneaîntâmpină dificult ăţ i enorme, de şi numeroase organiza ţ ii, precum Mi şcarea pentru EuropaUnit ă condusă de Winston Churchill, Mi şcarea Socialist ă pentru Statele Unite ale Europei,Uniunea Europeană a federali ştilor şi Uniunea Paneuropeană , de sub conducerea conteluiCoudenhove-Kalergi pledează consecvent în acest sens.

11.1. Crearea Comunit ăţ ii Europene

Integrarea europeană are mai multe şanse de reuşită de la bun început în domeniuleconomic. Prima organizaţie în acest sens este creată la insistenţa americanilor – OrganizaţiaEuropeană de Cooperare Economică (1948) – creată pentru a distribui ajutorul american acordatîn cadrul Planului Marshall. OECO este însă o structur ă interstatală, iar prima organizaţieeconomică europeană supranaţională va lua fiinţă în 1951 – Comunitatea Europeană aCărbunelui şi a Oţelului, care va fuziona în 1957 cu Euroatomul şi va constitui ComunitateaEconomică Europeană. Aşa cum reiese din preambulul Tratatului de la Roma din 25 martie1957, CEE era creată pentru protecţia păcii şi libertăţii şi chema “celelalte ţări ale Europei careîmpărtăşesc idealul lor, să se asocieze eforturilor lor”, o indicaţie clar ă, deci, că intrarea înorganizaţie este deschisă practic oricărei ţări care întrunesc anumite condiţii. Din partea

124



introductivă a Tratatului se desprinde şi ideea, potrivit căreia prin intermediul structuriloreconomice integrate se va atinge creşterea şi prosperitatea Europei Occidentale, fapt ce va

contribui la realizarea obiectivului politic final de uniune între popoare. Semnatarii sunt preocupaţi “să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea lor armonioasă,reducând distanţa dintre diferitele regiuni şi r ămânerea în urmă a celor mai puţin favorizate”.Articolul 3 prevede “eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitativela intrarea şi la ieşirea mărfurilor, precum şi toate celelalte măsuri de efect echivalent; stabilireaunui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de statele ter ţe; abolirea întrestatele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii şi transporturilor”. Acelaşi articol stipulacrearea unui Fond Social, în vederea amelior ării oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi aridicării nivelului lor de viaţă, instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii prin crearea unor noi resurse, iar articolul 4încredinţa realizarea acestor sarcini Parlamentului European, unui Consiliu, unei Comisii şi uneiCur ţi de Justiţie. Se observă deci că CEE se întemeiază pe baza celor patru libertăţi – libertateacirculaţiei bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor; ca prioritare pentru integrare suntdeclarate domeniul agriculturii şi a transportului; sunt create structuri care corespund unuiguvern supranaţional, cu un legislativ, executiv (Comisia Europeană) şi o instituţie care să coordoneze aspectele juridice ale integr ării, Curtea Europeană de Justiţie de la Strasbourg. Deremarcat şi grija acordată protecţiei sociale a populaţiei, concepute şi ca un antidot împotrivarevoltelor sociale care ar fi periclitat procesul de integrare dat fiind faptul că partidele de stânga,mai ales cele din Franţa, dar şi Italia, puteau să capteze voturi numeroase şi, în consecinţă, să influenţeze negativ procesul legislativ la nivel naţional sau la cel supranaţional prinreprezentanţii lor în Parlamentul european. Pentru realizarea principiilor de bază ale ComunităţiiEconomice Europene este acordată o perioadă de tranziţie de 12 ani, după care se preconiza

implementarea unor proiecte mai radicale (vezi în continuare).Primul program concret al CEE, foarte important în crearea unei Pieţe Comune a fostadoptarea unei Politici Agrare Comune (PAC) în anul 1962. PAC-ul se baza pe următoarele trei

principii: libera circulaţie a produselor agricole în interiorul CEE prin eliminarea oricăror barierevamale; garantarea unor preţuri fixe la produsele agricole şi achiziţionarea excedentului agricolde către Comunitate pentru a evita crearea unor perturbaţii la scar ă macroeconomică; un sistemvamal preferenţial în comer ţul cu produse alimentare între statele membre. Ultimul punct astârnit un protest vehement din partea Statelor Unite, a Canadei şi Argentinei, pentru că

produsele acestor ţări erau mai ieftine, dar CEE impunea majorarea preţului de realizare încadrul Comunităţii în ideea de a proteja producţia agricolă locală. Deci se observă că în anumite

probleme, precum agricultura, existau puncte de vedere divergente la nivelul relaţiilor dintreţările occidentale, dar şi la nivelul ţărilor comunitare de asemenea (între Spania şi Franţa, de

exemplu, la mijlocul anilor ‘90).

11.2. Extinderea Comunit ăţ ii Europene

Chiar dacă duşmanul unic – Uniunea Sovietică şi lumea comunistă în ansamblu –reprezintă un stimulent important pentru integrarea ţărilor occidentale europene care altfel nu arfi putut să se protejeze în mod individual, de la un timp izbucnesc tensiuni accentuate întrediferite state occidentale europene. Marea Britanie, de exemplu, nu intr ă în CEE de la bunînceput, considerând prioritar ă păstrarea unor relaţii speciale cu Commonwealth-ul său şirefuzând unele condiţii impuse de Comunitate, precum politica vamală etc. Mai mult, ea creează

125



în 1960 o organizaţie proprie, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) – în care auintrat Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Portugalia şi Elveţia, dar obiectivele sale cedau

celor ale CEE. Succesele economice obţinute de CEE în numai patru ani de la întemeiereimpune de altfel Londra să cear ă aderarea. Dar Franţa, dominată în deceniul al şaptelea degeneralul Charles de Gaulle blochează de două ori (în 1963 şi, ulterior, în 1967), acceptareaMarii Britanii, pe motiv că aceasta insistă pe o relaţie specială cu Statele Unite (chestiune ieşită la suprafaţă şi mai târziu, în anul 2000, de exemplu, de data această în probleme de securitate –vezi revista britanică Prospect din vara 2000, accesibilă via Internet). După retragerea lui deGaulle însă, procesul de extindere al Comunităţii se prelungeşte şi la 1 ianuarie Europa celorşase se transformă în Europa celor 9, odată cu aderarea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei,

Norvegia refuzând sa adere în urma unui referendum naţional. Grecia devine membru al CEE înianuarie 1981, iar Portugalia şi Spania abia în 1986 din cauza problemelor dificile de tranziţie dela un regim autoritar la unul democratic început cu un deceniu mai înainte, dar şi din cauza că

producţia lor agricolă riscă să constituie o concurenţă serioasă produselor din Comunitate, şi aşaîn excedent faţă de cerere (cu problemele inerente acestui fenomen, în primul rând creştereaalocaţiilor bugetare pentru agricultori – fermierii sunt plătiţi să nu producă decât o anumită cantitate de produse!).

În timp ce Europa economică se lărgeşte, se intensifică şi integrarea între statele membre.Astfel, în 1970, CEE instituie un sistem bugetar propriu provenit din taxe vamale, un procentdin taxele pe valoare adăugată etc., anterior bugetul său fiind alcătuit din contribuţiileindividuale ale guvernelor statelor componente. Tot în 1970, Adunarea Europeană îşi schimbă denumirea în Parlamentul European şi obţine dreptul de a decide, împreună cu Consiliul deMiniştri, asupra repartizării veniturilor bugetare ale Comunităţii, iar în 1979 au loc primelealegeri directe în această instituţie. De acum încolo, prerogativele legislativului european aveausă crească treptat (Actul Unic, 1986 şi Maastricht, 1992, în continuare). Alte schimbări s-au

referit la transformarea întâlnirii formale a şefilor de stat şi de guvern a ţărilor CEE (iniţiate în1961), la care se discutau probleme de politică externă şi de trasarea principalelor direcţii dedezvoltare – într-un Consiliu European, care se convoacă permanent din 1974 de trei ori pe an.Ce schimbări şi realizări mai intervin în cadrul Comunităţii până la colapsul comunismului,adică până atunci când apar şanse reale de a extinde semnificativ limitele geografice aleEuropei, economice şi politice, de fapt de atinge obiectivul unificării celor două Europe, de Vestşi de Est? În primul rând, în 1968, cu 18 luni înainte de termenul stabilit anterior, se desfiinţează toate barierele vamale dintre ţările Comunităţii şi începe o perioadă de prosperitate şi creştereeconomică nemaiîntâlnită. La începutul anului 1974 însă, datorită creşterii preţului mondial la

petrol de circa patru ori, iniţiată de ţările arabe membre ale OPEC, Vestul Europei (dar şiAmerica) cunosc o perioadă de declin economic manifestată printr-o rată ridicată a inflaţiei,scăderea volumului de producţie, creşterea galopantă a numărului şomerilor etc. Pentru a

minimaliza efectele negative ale crizei şi pentru a nu permite agravarea progresivă a situaţiei,CEE creează în 1975 un Fond European pentru Dezvoltare Economică Regională, destinat să ajute în primul rând regiunile comunitare care se confruntau cu problemele cele mai dificile.Primul “şoc petrolier” a atins şi sistemul monetar global, bazat pe acordurile de la BrettonWoods, de aceea în 1979 apare Un Sistem Monetar European, având drept sarcină să coordoneze schimburile monetare din cadrul Comunităţii. SME instituie o unitate valorică numită ECU, la care se raportează în următorii ani valutele naţionale ale statelor comunitare.

Dar CEE nu se limitează la colaborarea prioritar ă dintre membrii ei, ci începe, de lamijlocul anilor ’70, să extindă unele acorduri asupra unor ţări – cele mai dezavantajate din punctde vedere economic – din Africa, bazinul Caraibilor şi zona Pacificului. Potrivit acordurilor de

126



la Lomé din 1975, astfel, CEE elimină taxele vamale pentru o serie de produse provenite dinunele dintre cele mai sărace ţări din lume (la produse agricole, din 1975; la produse miniere, din

1979), ceea ce arată că CEE nu este numai o organizaţie cu scopuri pur economice, dar şiumanitare şi politice – pentru că mizeria şi săr ăcia riscau să împingă popoarele acestor ţărinevoiaşe în tabăra statelor blocului comunist.

11.3. CEE în anii ‘80

În anii ’80, integrarea europeană se accelerează, datorită unor condiţii prielnice, dar şi unorlideri politici care încurajau aprofundarea şi continuarea proceselor integraţioniste, precumMitterand în Franţa, Kohl în Germania sau Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene.Anume cel din urmă, cu sprijinul primilor doi, a iniţiat adoptarea Actului unic în 1986, care

prevedea crearea unei pieţe interne comune până la 31 decembrie 1992, prin eliminarea tuturorcontroalelor de frontier ă, respectiv cetăţenii ţărilor comunitare vor putea să circule şi stabili cutraiul în orice parte a CEE. Alt pas important a fost adoptarea Tratatului de la Maastricht,

potrivit căruia se prevedea introducerea unei monede unice pentru 1 ianuarie 2002, Euro, nuECU, pentru stârnea alergie germanilor, care au propus denumirea euromarcă. De la 1 ianuarieCEE îşi schimbă denumirea în Uniunea Europeană, iar în anul viitor încă trei state devinmembre UE – Austria, Finlanda şi Suedia, de data aceasta Norvegia şi Elveţia votând printr-unreferendum împotrivă.

11.4. Uniunea European ă ş i perspectiva extinderiispre spa ţ iul post-sovietic

După căderea comunismului în Europa de Est, extinderea aşteptată spre est s-a produs mai

greu decât se aştepta. În 2004 au fost admise opt foste ţări comuniste – Estonia, Letonia,Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia (alte două state din valul respectiv fiindCipru şi Malta). Acestea au beneficiat de o conducere politică perseverentă în calea reformelor,un sprijin material însemnat, în particular prin programul PHARE al UE. În scopul promovăriiiniţiativei private şi individuale din ţările Europei centrale şi r ăsăritene s-a creat şi BancaEuropeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), în care UE deţine 51 la sută din acţiuni.Pentru alte ţări, mai ales cele din spaţiul post-sovietic, se acordă fonduri care să ajute procesuluide tranziţie prin programul TACIS. Practic toate ţările post-sovietice au semnat acorduri de

parteneriat şi cooperare cu UE, printre care şi Moldova (dar şi Rusia, ceea ce nu înseamnă că fiecare stat care a semnat APC-ul cu UE are şanse reale de a accede în UE). Există câtevaobstacole şi chestiuni dificile care se pun în faţa extinderii UE spre spaţiul CSI şi Sud-EstulEuropei: lipsa voinţei politice în procesul de aderarea a liderilor, clasei politice locale (exemplu:

Moldova); slabele realizări în calea reformelor spre o economie de piaţă şi un regim cu adevăratdemocratic; riscul pătrunderii masive a produselor agricole din Est pe pieţele UE, ceea ce ar crea

perturbaţii nedorite ţărilor deja membre; divergenţele dintre însăşi statele Uniunii cu privire lacriteriile de aderare, candidaturile etc., la care se mai adaugă revigorarea tendinţelor naţionaliste,uneori rasiste şi xenofobe în legătur ă cu procesele de liberalizare din UE şi extinderea ş.a. Oîntrebare dificilă r ămâne şi cea referitor la Rusia: va putea fi încadrată vreodată în UE? Cum vareacţiona în faţa extinderii spre fostul spaţiu sovietic a instituţiilor economice europene, ştiindu-se atitudinea negativă faţă de extinderea NATO? Poziţia Rusiei faţă de alegerile prezidenţialedin Ucraina din decembrie 2004, când în urma organizării celui de-al doilea scrutin prezidenţial(după primul declarat invalid de către observatori internaţionali) a repurtat victorie Victor

127



Iuşcenco, de orientare pro-europeană şi pro-euroatlantică, a fost semnificativă în acest sens. Oetapă importantă în relaţiile UE cu ţările CSI a început din 2004, când s-a lansat politica

vecinătăţii în relaţie cu noii vecini după extinderea din acelaş an. Astfel, au fost semnare planuride acţiuni cu fiecare ţar ă în parte – Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova etc., în total 16 state(inclusiv din Nordul Africii – Maroc, Algeria etc., dar şi Orientul Apropiat – Liban, autoritatea

palestiniană, Israel). Din ţările CSI, cele mai multe şanse de a accede în UE în următorii 10-15ani au, se pare, Moldova şi Ucraina.

Lec ţ ia 12

Colapsul comunismului, războaiele balcanice

şi Europa Occidentală

Destr ămarea regimurilor comuniste în Europa de Est a fost determinat ă de o serie de factori: economici, politici şi ideologici. Atât Statele Unite, cât şi ţările Europei Occidentaledoreau colapsul comunismului, dar practic nimeni nu a putut prevedea când se va întâmplaacest lucru şi liderii politici occidentali aveau temeri că dispari ţ ia sistemului comunist ar ducela apari ţ ia unui vacuum de putere destul de periculos pentru men ţ inerea unui echilibruinterna ţ ional.

12.1. Destr ă marea sistemului comunist în Europa de Est

La început, regimurile democraţiei populare din Europa de Est au întâmpinat o reacţie maimult sau mai puţin violentă din partea unor clase sociale, precum ţăranii şi intelectualii, dar la1956 (Revoluţia maghiar ă) şi, ulterior, la 1968 (“Primăvara de la Praga”) Moscova a dat deînţeles că nu va tolera abateri de la modelul sovietic de dezvoltare economică şi de organizare asocietăţii şi-şi rezervă dreptul de a interveni în treburile interne ale statelor socialiste, chiar cufor ţa armată (Doctrina Brejnev, 1968). Întrucât Occidentul nu era cointeresat în declanşarea unuir ăzboi de propor ţii cu Uniunea Sovietică pentru a elibera Estul Europei, aşa cum s-a dovedit clarîncă în 1956, popoarele din regiune s-au resemnat cu timpul cu regimul existent. Mai ales că aceste regimuri au încercat să se legitimeze post-factum prin asigurarea unui nivel decent deviaţă. La un moment dat, se părea chiar că acest lucru le va reuşi: între 1965 şi 1970, produsul

naţional brut pe cap de locuitor în ţările Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER –Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria) s-amajorat cu 3-4 la sută anual, în comparaţie cu numai 2,5 la sută în Statele Unite. Între 1970-1975, ţările CAER-ului au reuşit să atingă o cotă de creştere de la 2,7 până la 5,7 la sută anual lacapitolul PNB per capita, în timp ce SUA şi Germania de Vest, cele mai dinamice economiioccidentale – numai 1,3 % pe an. În ceea ce priveşte ţările balcanice România, Bulgaria şiIugoslavia, PNB pe cap de locuitor s-a dublat în 10 ani, 1965-1975. Cu toate acestea, la 1975PNB per capita al ţărilor socialiste est europene constituia doar jumătate din cel american.Mijlocul anilor ’70 a fost apogeul creşterii economice în blocul de state comuniste din Europa,deoarece primul şoc petrolier din 1973 care a dublat preţurile mondiale la ţiţei a afectat întreaga

128



economie mondială, mai ales statele est-europene, dependente de exporturile de petrol. Dacă anterior Moscova ajuta cu subsidii sau livra est europenilor materii prime la preţuri mai mici

decât cele mondiale, după 1974-1975 acest lucru nu a mai fost posibil, cu excepţia Bulgarieicare a beneficiat de un regim privilegiat cu sovieticii dat fiind relaţiile speciale ale lui Jivkov cuBrejnev. Din această cauză, statele din regiune au apelat la împrumuturi masive de capital dinOccident pentru a continua creşterea economică, lucru care nu a reuşit însă în principal deoarecenu au fost promovate în paralel şi reforme structurale de esenţă, atât economice, cât şi politice.Astfel, la 1980 România avea deja 10 miliarde de dolari SUA datorii externe, pe care Ceauşescua hotărât să le achite până în 1989 şi a reuşit, dar cu preţul înfometării unei naţiuni de 20 demilioane de oameni. Bulgaria a acumulat şi ea 10 miliarde dolari la 1989, pe care nu le-a plătitnici până astăzi. Iugoslavia, la rândul ei, avea 13 miliarde de datorii externe în 1988, dar nivelulde viaţă era, cu toate acestea, unul dintre cele mai ridicate din tot spa ţiul comunist. Punctul decotitur ă la constituit anul 1985, când Perestroika lui Gorbaciov le dă de înţeles liderilor est şisud-est europeni că se impun promovarea unor reforme radicale în societate şi că în cazul unornemulţumiri în masă, Moscova nu va interveni pentru menţinerea regimurilor existente înregiune. Acesta a fost un semnal clar pentru opoziţia locală, care la 1989 a reuşit să preia putereatotală în stat. Printre ultimele ţări în care comunismul a suferit înfrângere a fost România(decembrie 1989), Albania (decembrie 1991) şi Iugoslavia, regimul naţional comunist a luiMiloşevici căzând, după cum se ştie, abia în toamna anului 2000.

12.2. Declan ş area r ă zboaielor balcanice

Cum se întâmplă însă ca o ţar ă care are unul din cel mai ridicat nivel de viaţă şi un regim politic mai blând decât în majoritatea statelor din regiune, sucombă unui r ăzboi civil de

propor ţii, întârzie tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă şi face tabula rasa dinrealizările obţinute până atunci? În primul rând, încă în 1969, Karl Deutsch prevăzuse că regimurile comuniste n-au contribuit la slă birea naţionalismului, ci din contra. Acest lucru a fostvalabil mai ales pentru Iugoslavia, unde popoare care vorbeau o limbă asemănătoare, dar aveauo tradiţie culturală şi istorie diferite şi adeseori divergente, mai ales în ceea ce-i priveşte pe sârbiiortodocşi şi croaţii catolici. Deşi la 1918 exista dorinţa unirii într-un stat unic, perioadainterbelică şi cel de-al doilea r ăzboi mondial au creat conflicte violente dintre cele două popoare,încât părea aproape imposibil ca Iugoslavia iniţială să mai poată exista după 1945. După o

perioadă relativă de acalmie, sfâr şitul anilor ‘60-începutul anilor ’70 au readus la suprafaţă tensiunile interetnice: între croaţi şi sârbi şi între albanezi şi sârbi, în primul rând. Tito a trebuitsă opereze schimbări pentru a menţine echilibrul social şi naţional: a construit uzine şi fabrici înteritoriile cele mai dezavantajate economic – Bosnia, Macedonia, de exemplu, iar constituţia din1974 a introdus un sistem administrativ descentralizat, republicile federale primind drepturisuplimentare pentru a-şi stabili priorităţile proprii. Tocmai aceste reforme, cred unii istorici, aucreat premise pentru colapsul Iugoslaviei un deceniu şi jumătate mai târziu – ţara s-a dezbinateconomic şi secesiunea politică era doar o chestiune de timp. La care se mai adaugă dispariţialui Tito în 1980, ceea ce marchează revenirea grupărilor naţionaliste şovine la putere în Serbia.Scânteia a oferit-o de data aceasta Kosovo, unde populaţia sârbă a descrescut de la 30 la sută în1950 la 10 % la sfâr şitul anilor ’80. Chiar Academia sârbă de la Belgrad a propus, în 1986,retragerea dreptului de autonomie garantat provinciei Kosovo în 1974 şi impunerea hegemonieisârbeşti în regiune. La 28 iunie 1989, când se sărbătoreau 500 de ani de la bătălia de la Kosovo

129



Polje, liderul comunist Miloşevici foloseşte ocazia pentru a aţâţa spiritele şovine sârbe prindeclaraţii critice la adresa kosovarilor şi în scurt timp Kosovo îşi pierde statutul de autonomie. A

urmat congresul Ligii Comuniştilor în ianuarie 1990, marcată de ieşirea din sală a delegaţieislovene în semn de protest împotriva refuzului lui Miloşevici şi a susţinătorilor săi de a renunţala monopolul comunist asupra puterii de teama dezmembr ării federaţiei iugoslave. Are loc, defapt, dezbinarea pe criterii etnice a organizaţiei comuniste. În aprilie, alegerile parlamentare dinSlovenia şi Croaţia sunt câştigate de opoziţie (în decembrie, acelaşi lucru se întâmplă în BosniaHer ţegovina), în timp ce partidul socialist (fost comunist) obţine peste 45 la sută din sufragiile

parlamentare şi liderul său, Slobodan Miloşevici – 65 % la alegerile prezidenţiale din Serbia.Mai mult, în iunie populaţia Serbiei votează într-un plebiscit pentru menţinerea monopoluluiunui partid şi retragerea autonomiei provinciilor Kosovo şi Voievodina, în consecinţă conflictuldintre Belgrad şi republici creşte din ce în ce mai mult nu numai pe criterii etnice, dar şiideologice în ansamblu. Şovinismul sârb s-a observat în mod clar în această perioadă: pe de-o

parte se neagă autonomia celor două regiuni ale Serbiei, iar pe de altă parte Miloşevicirecunoaşte autonomia sârbilor din regiunea Krajna, parte componentă a Croaţiei. Armataiugoslavă, în majoritate alcătuită din etnici sârbi, intervine în favoarea secesioniştilor din Krajnaşi apar primele violenţe între republicile federale. În mai 1991, conform schemei de rotaţie,stabilit de Tito în ultimii săi ani de guvernare, postul de preşedinte al Iugoslaviei trebuia să-irevină unui croat, dar Belgradul n-a acceptat această schimbare. A urmat astfel în iunie 1991declaraţiile de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei care marchează începutul colapsuluiiremediabil al federaţiei iugoslave şi izbucnirea unei serii de r ăzboaie balcanice, numite uneori şir ăzboiul civil iugoslav. Primele ciocniri după secesiunea celor două republici din nord-vest auapărut în Slovenia, unde Armata Naţională iugoslavă (ANI) a stabilit controlul asupra posturilorvamale, dar trupele federale s-au retras curând, probabil pentru că situaţia geografică a Slovenieinu dădea decât şanse minime pentru o reuşită de durată şi deoarece sârbii nu alcătuiau o

propor ţie însemnată din populaţia republicii. Astfel, pierderea Sloveniei a fost recunoscută, daraltă situaţie se profila în Croaţia, unde locuia o minoritate sârbă importantă. Miliţia sârbă locală,cu sprijinul masiv al ANI a eliminat croaţii din Vukovar, oraş important din punct de vedere al

poziţiei strategice (controlul asupra Krajnei şi Bosniei de vest) şi un centru al industriei petroliere. A urmat atacul asupra oraşul portuar Dubrovnik pe malul Mării Adriatice, unul dintre principalele locuri preferate de turiştii str ăini şi respectiv o sursă importantă de venituri bugetare pentru Zagreb. Acum încep să se evidenţieze două elemente caracteristice r ăzboaielor balcanicede la sfâr şitul secolului al XX-lea: purificarea etnică a unor teritorii, revendicate în exclusivitatede una din păr ţile beligerante, precum şi tactica adoptată de sârbi, care, din cauza insuficienţei detrupe de infanterie, dădeau preferinţă atacurilor cu artilerie grea asupra localităţilor urbane.

12.3. Atitudinea Occidentului

Care a fost atitudinea comunităţii internaţionale (un nou eufemism pentru a denumi MarilePuteri) faţă de începutul destr ămării Iugoslaviei, ce ţări au favorizat şi încurajat colapsulfederaţiei sud-slave şi ce ţări au avut rezerve în această privinţă? For ţele angajate în luptă eraudin start inegale, Belgradul având superioritate logistică şi numerică asupra inamicilor săi. Înaceste condiţii, sprijinul din str ăinătate devenea unica posibilitate a republicilor secesioniste de arezista în faţa agresorului. Liderul croat Franjo Tudjman a apelat la emigraţia croată pentruasistenţă financiar ă şi mai important, la Germania (protectorul său din timpul celui de-al doilear ăzboi mondial), invocând apartenenţa Croaţiei la catolicism, la o cultur ă central europeană carese confruntă cu sârbii “despotici, orientali şi barbari”. Mesajul a avut sor ţi de izbândă şi în

130



toamna anului 1991, ministrul de externe german Hans-Dietrich Genscher a iniţiat o adevărată cruciadă pentru recunoaşterea internaţională a Sloveniei şi Croaţiei. Poziţia Franţei şi Marii

Britanii era în contradicţie cu cea germană, Parisul şi Londra prevăzând că recunoaşterearepublicilor secesioniste va provoca “cuibul cu viespi”, cum erau numiţi Balcanii de la începutulsecolului, dar în ultimă instanţă Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană din ianuarie 1993)se raliază punctului de vedere german. După unele declaraţii ale oficialilor Departamentului deStat, Bonnul ar fi acordat un ajutor nerambursabil Zagrebului în valoare de un miliard de mărci

pentru procurarea de armament. Statele Unite a fost iniţial mai aproape de poziţia franco- britanică, dar a recunoscut că este o chestiune care îi priveşte mai întâi de toate pe europeni.Între timp, ONU s-a implicat în evenimente, secretarul general Javier Pérez de Cuéllar (prinemisarul său special Cyrus Vance) ordonând plasarea a 14, 000 de căşti albastre în Croaţia înianuarie 1992. Dar misiunea ONU s-a dovedit a fi ineficientă de la bun început, deoarece numai

peste patru luni violenţele în masă s-au str ămutat pe teritoriul Bosniei şi Her ţegovinei, al căreiguvern dominat de musulmani (Alija Izetbekovici) este sf ătuit de americani să-şi declareimediat independenţa (5 aprilie). Momentul nu este bine potrivit, pentru că sârbii deţin cele maiimportante teritorii şi sunt înarmaţi, iar guvernul de la Sarajevo nu era atunci decât o ficţiune.Imaginea sârbilor pe arena mondială se şifonează din cauza mediatizării pe larg a atrocităţilor pecare le comit asupra populaţiei civile prin bombardamente cu artilerie grea. Numai Rusia, par ţialRomânia, dar şi Grecia simpatizează cu Serbia. Rusia însă se conformează, cel puţin la niveloficial, poziţiei occidentale, votând chiar impunerea de sancţiuni Iugoslaviei (Muntenegru şiSerbia) în iulie 1992 (Consiliul de Securitate ONU).

Conflictul armat din Bosnia a fost momentul crucial în r ăzboiul iugoslav şi a durat trei anide zile (1992-1995). Sârbii locali, în frunte cu Radovan Karadjici şi generalul Ratko Mladici aucreat o formaţiune statală proprie, Respublika Srpska şi la începutul anului 1993 au reuşit să

pună controlul asupra a 70 la sută din teritoriul Bosniei Her ţegovina. Primul compromis care s-a

profilat a fost planul Vance-Owen, oferit de Cyrus Vance, emisarul ONU şi fostul ministru seexterne britanic, lordul David Owen, ce prevedea împăr ţirea BH în 10 cantoane. Europenii,croaţii bosnieci şi Miloşevici au sprijinit planul, iar americanii, Tudjman şi sârbii bosnieci s-au

pronunţat împotrivă (primăvara 1993). SUA avea rezerve, întrucât implementarea proiectului presupunea trimiterea for ţelor militare americane în regiune, iar Washingtonul r ămânea adept alacţiunilor militare aeriene. Planul a suferit în cele din urmă eşec, de data aceasta provocândostilităţi armate între croaţii bosnieci şi musulmani (bosniaki), mai mult, croaţii din BH auînceput să vândă armament şi petrol sârbilor lui Karadjici. Sarajevo, înconjurat de sârbii

bosniaci din martie 1992, era alimentat prin intermediul unui pod aerian. Sfâr şitul asediului s-aconturat în februarie 1994, când a explodat un obuz în piaţa centrală a oraşului în urma căreia aumurit 68 de civili, eveniment care a determinat SUA să intervină masiv prin atacuri aerieneasupra poziţiilor sârbe din jurul capitalei bosniace. În cele din urmă, soluţia a fost propusă de

grupul de contact al celor cinci naţiuni – SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia –cunoscută ca Acordul de la Dayton. Conform acestuia, BH era împăr ţită în două, RespublikaSrpska – 49 % din teritoriu şi restul, 51 la sută – Federaţiei croato-musulmane (21 noiembrie1995), dar luptele au continuat un an înainte de semnarea lui de către preşedinţii BH, Croaţiei şiSerbiei pentru că sârbii lui Karadjici deţineau în jur de 70 la sută din teritoriu şi nu vroiau să renunţe poziţiile obţinute prin luptă.

După aplanarea conflictului din Bosnia, a urmat expulzarea din Krajna, Knin şi SlavoniaOrientală a 150,000 de sârbi, operaţie sprijinită de americani ca fiind unica soluţie de a încheiaconflictul între sârbii şi croaţi. Pentru restabilirea economiei BH s-a apreciat că este nevoie decirca 5 miliarde de dolari SUA. Dar ostilităţile au continuat în cadrul Serbiei, între 1995 şi 1999

131



între armata sârbă şi albanezii din Kosovo, care a determinat în cele din urmă bombardamenteleaeriene NATO asupra provinciei şi asupra celor mai importante puncte strategice din jurul

Belgradului. Cu enorme pagube umane, inclusiv civile, atacurile cu aviaţie, iniţiate deamericani, sprijiniţi de Marea Britanie, a dus în cele din urmă la pr ă buşirea regimului luiMiloşevici, în noiembrie 2000. Dar, cum presupuneau mulţi analişti, r ăzboaiele balcanice nu seîncheiaser ă încă şi, într-adevăr, în primăvara anului 2001 alte violenţe au izbucnit, de dataaceasta în Macedonia.

12.4. Consecin e ş i perspectiveţ

t

În concluzie, putem spune că rolul comunităţii internaţionale, a Uniunii Europene în particular, în r ăzboaiele balcanice r ămâne încă sub semnul ambiguităţii, diferite ţări încercândsă-şi promoveze interesele proprii în regiune, ajutând o parte sau alta din taberele beligerante.Important este însă faptul că s-a constituit Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şiodată cu căderea lui Miloşevici, dar mai ales odată ce conflictul macedonean se va fi încheiat,există speranţe că se poate de f ăcut ceva durabil pentru Balcani. Mai ales că în august 2001,Germania, ţara care a iniţiat PSESE în 1998, a lansat ideea transformării lui într-o organizaţiesupranaţională care să se numească Uniunea Sud-Est Europeană. Dar r ămâne întrebarea: va fide acord Occidentul să contribuie la restabilirea regiunii cu cele 100 miliarde dolari, cât s-aestimat că are nevoie această parte a Europei pentru a lichida săr ăcia şi subdezvoltarea?

Lec ţ ia 13

Perspectivele democratizării în Sud-estul Europei

13.1. Democra ţ ia: etimologie ş i evolu ţ ie is oric ă

Tema dată apar ţine, evident, mai mult ştiinţelor politice şi sociale decât istoriei, de aceea seimpune mai întâi de toate clarificarea unor termeni cu care vom opera în lecţia aceasta. Ceînseamnă democraţie? Din punct de vedere etimologic este foarte clar ce înseamnă democraţie –

putere, conducere a poporului, de la cuvintele greceşti demos (popor) şi kratein (a conduce). Pede altă parte, conceptul ca atare de democraţie a fost interpretat şi înţeles în diferite feluri de

politologi, propagandişti sau regimuri politice. Originile democraţiei ca sistem politic au fost puse în perioada antică, cel mai vestit caz fiind oraşul-stat Atena. Acolo funcţiona, după cum seştie, democraţia în forma sa directă, nu reprezentativă cum este astăzi. Deciziile se adoptau de

către cetăţeni în mod direct, nu prin reprezentanţi. Democraţia ateniană avea însă limitele sale,ştiindu-se faptul că dreptul la vot îl aveau numai bărbaţii ajunşi la vârsta majoratului, femeile şisclavii fiind privaţi de acest drept. Observăm deci caracteristica exclusivă, nu incluzivă asistemului politic atenian, idealizat în timpurile moderne pentru a servi drept model deorganizare a societăţii. Istoric vorbind, democraţia este un fenomen, o ideologie politică relativrecentă, care s-a impus ca unul din discursurile politice dominante începând cu sfâr şitulsecolului al XVIII-lea, de la Revoluţia franceză cu predilecţie, până la mijlocul secolului al XX-lea când a devenit dominantă şi funcţională în spaţiul occidental. Aşa cum prevestise Alexis deTocqueville pe la 1850 în “Democraţia în America”, toate regimurile politice din secolulurmător, indiferent dacă vor fi conduse de dictatori sau guverne alese în mod liber, vor invoca

132



principiile democratice, puterea poporului şi legitimarea popular ă. Paralel cu democraţiaînţeleasă în mod obişnuit, se impune tot în aceiaşi perioadă o variantă a democraţiei, numită

naţionalism. Şi democraţia şi naţionalismul se revendică de la conceptul de suveranitate popular ă, şi ambele, într-o oarecare măsur ă, sunt ostile legitimării divine a puterii, adică monarhiei ca formă de guvernământ. Cu toate acestea, au existat în practică mariajuri ideologicereuşite între naţionalism şi monarhie, precum şi între naţionalism şi comunism deşi teoretic elese bazează pe principii opuse unul altuia. Pentru tema de faţă, vom accepta următoarea definiţiea democraţiei: dominarea majorităţii, precum şi procedura prin care se încearcă prin mijloacenon-violente eliminarea conflictelor de ordin politic, economic, etnic dintre diferite grupe deinterese, partide sau clase sociale. Prin urmare, perspectivele democratizării în regiune suntstrâns legate de impunerea unui model de rezolvare a conflictelor, anume non-violent şi nu serefer ă la eliminarea totală a conflictelor, ceea ce ar fi utopic, evident.

13.2. Na ţ ionalismul Sud-Est european ca doctrin ă exclusivist ă

Consider ăm naţionalismul a fi unul din obstacolele majore care îngreunează edificareaunor societăţi cu adevărat democratice în Sud-estul Europei, de aceea se impune încă odată clarificarea acestui termen. Naţionalismul este o doctrină politică modernă, inspirată dinconceptul suveranităţii populare, care tinde să creeze o anumită coeziune socială bazată pe olimbă comună, un trecut comun, tradiţii şi cultur ă unică. În timp ce în occidentul europeannaţionalismul s-a impus mai mult prin latura sa civică, inclusivă, mai ales în cazul englez saufrancez, în centrul şi sud-estul Europei naţionalismul a f ăcut ravagii dramatice, jucând un roldeterminant în distrugerea şi legitimarea pr ă buşirii imperiilor din zonă. Mai târziu, spre finelesecolului al XIX-lea şi începutul celui următor, naţionalismul est european şi-a continuat rolulsău distructiv în sensul eliminării sau neglijării minorităţilor de tot felul din proiectul de

construcţie naţională sau a statului-naţiune (vezi mai pe larg lecţia a patra). Din această perspectivă, consolidarea democraţiei la ora actuală în spaţiul sud-est european se reduce, în liniimari, la înlocuirea naţionalismului ca doctrină exclusivă, bazată pe limbă, sânge, trecut comunetc. cu principiile democratice prin excelenţă, care să admită toţi cetăţenii unei ţări, indiferent deorigine etnică sau religioasă, la viaţa politică, economică şi culturală. Impunerea democraţiei camodel dominant este cu atât mai necesar ă cu cât s-a demonstrat cu lux de amănunte că unregim, o societate bazată pe principii naţionale exclusiviste, pe valori colective nu individuale,

poate foarte uşor să degradeze într-un regim autoritar sau chiar totalitar, dat fiind apropiereaideatică şi conceptuală dintre naţionalism şi regimurile, doctrinele politice extremiste.

13.3. Problema albanez ă

Din unghiul de vedere al zilei de azi, cele mai mari dificultăţii în regiunea sud-esteuropeană de edificare a unui stat de drept, a democraţiei în ansamblu îl au ţările care au înrealitate sau potenţial sunt ameninţate de izbucnirea violenţelor provocate de lupta de interesedintre diferite grupări etnice. Macedonia are, de departe, la ora actuală, cea mai complicată situaţie din perspectiva creării unui stat democratic. Violenţele izbucnite aici în primăvara anului2001, declanşate de guerilele albaneze de pe teritoriul regiunii Kosovo tind să pună în pericol nunumai regimul democratic incipient, dar şi existenţa ca atare a statului macedonean. Se ştie că extremiştii albanezi din Kosovo, cu complicitatea directă sau indirectă a unor lideri politici aialbanezilor din Macedonia, doresc să creeze o Albanie Mare, care să înglobeze toate teritoriile

populate de etnicii albanezi din Balcani. Aceasta ca program maxim, iar ca scop imediat – cel

133



puţin recunoaşterea faptului că Macedonia este un stat multinaţional, în care posturile cheie să fie distribuite între slavi şi albanezi (circa 23 %), deci potrivit principiului etnic, nu cel a

competenţei. Problema Macedoniei este cu atât mai complicată cu cât partide politice extremistedin ţările vecine, precum Grecia şi Bulgaria, pretind la teritoriul macedonean, invocând fiecriteriul istoric (grecii) sau cel lingvistic (bulgarii).

Legată de problema albaneză este şi situaţia tensionată din provincia iugoslavă Kosovo. Înurma bombardamentelor NATO din primăvara anului 1999 şi a evenimentelor care au urmat,

populaţia provinciei a devenit aproape în totalitate albaneză şi reintegrarea regiunii date încadrul unui stat unic al Serbiei sau Iugoslaviei devine foarte problematică. Alegerile locale dinnoiembrie 2000 din Kosovo au fost boicotate de minoritatea sârbă, deci organele puterii localenu reprezintă întreaga populaţie a provinciei, ci numai a unui grup etnic, ceea ce contrazice

principiului democratic al creării structurilor de putere. Partea bună a rezultatelor alegerilor estecă Ibrahim Rugova, un lider moderat al albanezilor, a acumulat aproape 60 la sută din totalulsufragiilor şi există teoretic o speranţă că lucrurile vor evolua spre bine în timpul cel maiapropiat. Dar evident, consecinţele conflictului etnic dintre sârbi şi albanezii kosovari nu pot fieliminate sau reluarea dialogului dintre cele două comunităţi întâmpină dificultăţii majore careţin în mod special de principiile după care sârbii revendică provincia (istoric, cultural, religios),

pe de-o parte; şi albanezii (etnic, lingvistic), pe de altă parte. Problema declar ării independenţeiregiunii Kosovo s-a pus cu o mare acuitate în 2007. După discutarea problemei în cadrulConsiliului de Securitate ONU şi veto-ul pus de Rusia, chestiunea a fost transferată sprerezolvare UE şi NATO.

13.4. Conflicte latente, stereotipuri ş i cli ş ee na ţ ionale

În ansamblu, sud-estul european este marcat de numeroase animozităţi interetnice foarte

ascuţite. Spiritul naţionalist extremist, care împiedică edificarea unui sistem cu adevăratdemocratic persistă şi în alte state sud-est europene, precum Croaţia, Bosnia Her ţegovina, dar şi,într-o măsur ă mai puţin pronunţată în ţări precum Bulgaria, România şi Grecia, nu mai puţin înTurcia, stat considerat a fi unul periferic balcanic. În Croaţia: tensiuni între croaţi şi sârbi; înBosnia Her ţegovina: între sârbi şi bosniaci (musulmani); între croaţi şi sârbi şi bosniaci înacelaşi timp, deoarece atât sârbii şi croaţii îi consider ă pe bosniaci ca f ăcând parte din naţiunealor, chiar dacă au o altă religie; în Bulgaria: conflicte, cei drept latente la ora actuală între

populaţia musulmană, predominat turcofonă şi bulgari; în România: potenţiale conflicte potapărea, chiar dacă, după cât se pare nu pot evolua în violenţe de masă, între etnicii români, pede-o parte, şi etnicii maghiari, pe de altă parte; în Grecia: deşi nu există potenţial posibilitateadeclanşării unor conflicte etnice de propor ţii care să pericliteze consolidarea democraţiei,legislaţia grecească nu admite nici măcar teoretic minorităţile de tot felul – vlahii, slavii şi alţii

fiind consideraţi greci care şi-au pierdut limba lor maternă şi s-au denaţionalizat pe parcursulistoriei; în Turcia: problema principală, care de altfel este un impediment esenţial în accedereaacestei ţări ca membru deplin în Uniunea Europeană – o constituie politica faţă de curzi, dar şinedorinţa acestora în urma istoriei lor tragice, de a se integra în societatea turcească.

Aceiaşi situaţie dificilă, aceleaşi conflicte etnice latente sau curente care periclitează structurarea unor regimuri democratice viabile există şi în spaţiul post-sovietic, conflicte care

periclitează pe o durată lungă consolidarea regimurilor democratice. Această se refer ă, într-oanumită privinţă, şi la Republica Moldova, o ţar ă periferic balcanică dacă nu chiar balcanică

prin excelenţă dacă acceptăm definiţia dată de Maria Todorova Balcanilor, potrivit căreia“Balcanii înseamnă moştenirea otomană”. În Moldova, un potenţial conflict există între

134



minoritatea rusofonă (aproximativ 35 la sută din totalul populaţiei) şi majoritatea românofonă.Tensiunea interetnică dintre cele comunităţi lingvistice nu se refer ă însă exact la problema

Transnistriei, calificată în mediile de informare, dar şi un anumit segment al studiilor academicedin Occident şi Rusia drept un conflict pe criterii interetnice. Este mai degrabă un conflictideologic, în care ponderea etnică de o parte şi de alta are o anumită greutate, dar nu trebuie deuitat că în conflictul armat declanşat în 1992 de partea Chişinăului au luptat etnici ruşi, ucrainenişi alţii, iar de partea Tiraspolului au luptat etnici sau reprezentanţi ai populaţiei românofone dinregiunea transnistreană. Balcanii sau, în sens mai larg şi mai exact poate, sud-estul european se

prezintă ca o regiune în care, după aprecierea lui Churchill, este constituită din popoare cu maimultă istorie decât pot ele să o ducă în spate. Formula fostului premier britanic se pare a fiexactă şi în cazul Republicii Moldova, a spaţiului post-sovietic în general în care imagineaCeluilalt a fost distorsionată de existenţa unor stereotipuri adeseori injectate şi re-injectate princanale mai mult sau mai puţin oficiale din perioada sovietică, cel puţin.

13.5. Perspectivele democratiz ă rii în regiune

Care ar fi, deci, perspectivele democratizării statelor sud-est europene în perioada imediaturmătoare în prisma ultimelor evoluţii politice şi a conflictelor interetnice din această regiunecare a urmat colapsului regimurilor comuniste totalitare începând cu anul 1989? În primul rând,care ar posibilităţile de aplanare a tensiunilor existente? Ce modalităţii şi căi pot fi conturate

pentru consolidarea unor regimuri veritabil democratice, cu valori şi principii incluzive, nuexclusive care au dominat regiunea menţionată cel puţin ultimele două secole de la Revoluţiafranceză încoace? Pactul de Stabilitate pentru Sud-estul Europei, lansat de Germania în 1998,susţinut ulterior de Uniunea Europeană, Statele Unite şi Canada, propune soluţii concrete înrezolvarea conflictelor din prezent prin programe diversificate menite să restabilească încrederea

între principalii actori implicaţi în violenţele din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, fie lanivel interstatal (crearea euroregiunilor de către UE), fie la cel intrastatal (problemaminorităţilor). Acest Pact se profilează a fi (deşi în iulie 2001 din cele 10 miliarde de dolariamericani, numai 2,5 au fost adunate din fonduri guvernamentale şi private occidentale) un nou

plan Marshall, de această dată numai pentru partea sud-estică a continentului european. Deja ademarat planul de restabilire a sistemului energetic din regiune, finanţat de Canada, de care a

beneficiat şi Republica Moldova (iunie 2001), admisă cu drepturi depline în cadrul Pactului la28 iunie 2001. Altă soluţie pentru situaţia creată, fie prin intermediul Pactului, fie prin programealternative sau complementare iniţiate de Uniunea Europeană (Programul TACIS) sau altestructuri internaţionale private (Fundaţia Soros, Civic Education Project) constă în reformasistemului curricular în ansamblu, precum şi a conţinutului manualelor de istorie, în particular.Istoria trebuie re-scrisă în permanenţă, disciplina această fiind adeseori un fel de barometru al

actualităţii, de modelare a viitorului pe baza invocării unor anumite pagini din trecut care să inspire contemporanii să procedeze într-un anumit spirit. Când s-au invocat pagini conflictualeale istoriei şi au fost introduse chiar în manualele de istorie, era clar că regimul politic respectivdorea să-şi consolideze puterea pe baza alimentării tensiunilor cu vecinii sau minorităţileconlocuitoare, aşa cum s-a întâmplat chiar în perioada comunistă când paradigma oficială stipula de fapt prietenia popoarelor ca fiind una dominantă. Astfel încât astăzi, când pe agendă stă problema integr ării regiunii sud-est europene, în cele din urmă a accederii în UniuneaEuropeană a ţărilor din regiune istoria trebuie să fie utilizată şi ea în scopul acesta. Se pot invoca

pagini de colaborare şi prietenie dintre diferite popoare din zonă, f ăr ă a compromite istoria cadisciplină autonomă de cunoaştere ca atare. În sprijinul aceluiaşi PSSE, se poate aminti de

135



încercări asemănătoare, păstrând propor ţiile, din perioada interbelică, când s-a constituit MicaAlianţă sau Înţelegerea balcanică, două organizaţii regionale care aveau drept scop,

complementar celui Ligii Naţiunilor, de a asigura securitatea statelor membre şi a iniţia programe de integrare economică a statelor membre. Totodată, trebuie de spus că animozităţiascuţite dintre diferite comunităţi din regiune apar mai ales odată cu secolul al XIX-lea când seîncepe procesul de creare a naţiunilor moderne şi se declanşează conflicte privitoare laapartenenţa unor teritorii revendicate de statele nou apărute pe ruinele Imperiului Otoman.Schimbarea conţinutului manualelor de istorie este cu atât mai stringentă cu cât cele vechi auaccentuat prea mult dihotomia “noi-ei” echivalată în termeni de etică şi morală cu “bun-r ău”,“civilizat-barbar”, “paşnic-violent”. Astfel, un sondaj efectuat la mijlocul anilor ’90 ai secoluluitrecut evidenţia existenţa unei aversiuni pronunţate între greci şi bulgari, macedoneni şialbanezi, români şi ţigani, sârbi şi croaţi, sârbi şi albanezi şi vice versa în propor ţie de peste 50 lasută în fiecare caz (în altele cota fiind peste 70 sau chiar 80 la sută). Un alt factor care ar facilitaf ăr ă îndoială stabilitatea în regiune, prin extensie ar mări şansele şi gr ă bi procesul dedemocratizare ireversibilă a regiunii sud-est europene ar fi, după părerea noastr ă, prezenţa încontinuare a Statelor Unite în regiune, fie prin căştile albastre prezente actualmente în Bosnia şiKosovo, fie prin participarea directă la diferite programe de educaţie, dezvoltare sau ajutor

pentru societatea civilă. Rolul Americii este foarte important în regiune şi trebuie să r ămână,întrucât nu trebuie de uitat de existenţa unor disensiuni, latente sau f ăţişe, între diferite stateeuropene privitoare la cine trebuie să aibă un cuvânt mai greu de spus în conturarea politicii UEfaţă de o anumită problemă sau regiune. În cazul de faţă se poate identifica, chiar dacă nu lanivel de poziţii total reconciliante – între Germania şi Franţa; cele două şi Marea Britanie, nunumaidecât în concert unul cu alta. În acest context, numai SUA ar putea, dar şi Rusia evident,contribui la păstrarea unui echilibru dintre diferitele interese ale marilor puteri europene înregiunea sud-est europeană.

Lec ţ ia 14

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

În lecţia de faţă vom încerca să vedem care sunt motivele şi cauzele, condiţiile în care aluat fiinţă Pactul de Stabilitate, care sunt scopurile sale declarate, precum şi modalităţile

prevăzute de iniţiatorii Pactului pentru a realiza cele propuse. Este dificil, dacă nu imposibil, lamomentul de faţă, de a stabili în ce măsur ă obiectivele Occidentului în privinţa sud-estuluiEuropei, mai ales prin intermediului PSESE, au şanse de a deveni realitate şi dacă nu cumva şi

această iniţiativă, precum Cooperarea Sud-Est Europeană, printre altele, va deveni doar un plangeneros şi nu mai mult. Din această perspectivă, o să inser ăm aici o prezentare mai largă aPSESE, dată publicităţii de către Ministerul de Externe al României şi ulterior, să facem oanaliză a documentului, precum şi a actului propriu-zis de constituire a Pactului şi să corobor ămcu ceea ce s-a f ăcut concret în această direcţie în perioada celor trei ani, 1999-2001, pentru ca, înfinal, să ne permitem să tragem unele concluzii preliminare.

136



14.1. Opinia MAE al României fa ţă de PSESE

Deci, iată textul emis de MAE al României, util şi din punct de vedere informativ, precumşi, sau, mai ales, din perspectiva accentelor care le pune: “In contextul crizei din Kosovo, la 8aprilie 1999, la Luxemburg, preşedinţia Uniunii Europene, a organizat o reuniune a miniştrilorde externe din statele membre UE şi din tarile vecine RF Iugoslavia (Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovenia,Ungaria şi Turcia), la care au participat şi reprezentanţi ai unor organizaţii şi instituţiiinternaţionale. Cu această ocazie, Germania a lansat iniţiativa elabor ării unui Pact de Stabilitate

pentru Europa de Sud-Est (PSESE). Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alteiniţiative similare, venite din partea unor ţări ca Grecia, SUA, Turcia, precum şi a unororganizaţii regionale. Este de menţionat, în acest sens, propunerea prezentată la Washington, încontextul Summit-ului NATO, la reuniunea în format "19+7" (ţările NATO + ţările din Europade sud-est), de către domnul Emil Constantinescu în numele preşedinţiei în exerciţiu aCooper ării Sud-Est Europene (SEEC) - deţinută in prezent de România. Documentul propus de

preşedinţia UE a fost dezbătut la reuniunea directorilor politici de la Bonn, din 27 mai a.c., şisemnat la 10 iunie a.c., la Köln. El reprezintă o importanta bază de pornire pentru mobilizareaeforturilor internaţionale de realizare a unei zone stabile şi prospere in această parte acontinentului.Principiile politice şi mecanismele care stau la baza Pactului sunt:

• În implementarea Pactului de Stabilitate vor fi respectate prevederile Cartei ONU, principiile OSCE, documentele relevante ale Consiliului Europei, în particularConvenţia Europeana privind Drepturile Omului;

•

UE are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate şi va acţiona pentruimpulsionarea proiectelor de cooperare şi bună vecinătate între statele regiunii; UE va

susţine activ statele din zonă pentru atingerea obiectivelor menţionate în Pact şi, înacest sens, va convoca conferinţe ale donatorilor pentru reconstrucţie;• OSCE va deţine un rol cheie în întărirea securităţii şi stabilităţii;• Un rol deosebit revine, de asemenea, instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale şi

euro-atlantice (ONU, NATO, Consiliul Europei ş.a.), unor state (SUA şi Rusia), precum şi unor iniţiative regionale (SECI, ICE, SEEC, OCMN ş.a. ). În ceea ce priveşte NATO, sunt menţionate continuarea procesului de lărgire a Alianţei şicontribuţia Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace.

• Mecanismul de implementare a Pactului va consta într-o Masa regionala pentru Sud-Estul Europei, reprezentând o conferinţa internaţională a statele participante la Pact;Masa regionala va fi completată de următoarele substructuri/ mese de lucru:democratizare şi drepturile omului; reconstrucţie economica, dezvoltare şi cooperare;

probleme de securitate;• R.F. Iugoslavia va putea participa la activitatea Pactului de îndată ce va îndeplini

condiţiile impuse de comunitatea internaţionala; Republica Muntenegru, pringuvernul său ales democratic şi ca parte componenta a RF Iugoslavia, se va puteanumăra printre beneficiarii Pactului de Stabilitate încă de la debutul implementăriiacestuia.

Obiectivul Pactului de Stabilitate este crearea unei Europe de Sud-Est caracterizata prin pace, democraţie, prosperitate şi integrare în structurile euro-atlantice.

137



Referitor la asistenta financiara, Pactul de Stabilitate conţine elemente generale referitoarela alocarea de fonduri. În acest sens au fost stabilite elemente ale cadrului general al

asistentei financiare:• a fost definitivată lista ţărilor beneficiare printre care şi România;• au fost desemnaţi donatorii (UE, SUA, Canada, Japonia, BM, FMI ş.a.), urmând ca

mecanismele concrete de alocare să fie stabilite în cadrul conferinţelor donatorilor pentru reconstrucţie.

In acest domeniu, în afara prevederilor Pactului, au fost înregistrate următoareledezvoltări:

• asistenţa financiar ă va consta într-un mozaic de măsuri de tip credite preferenţiale şinerambursabile, stimulente pentru investiţiile private, antrenarea companiilorautohtone în procesul de reconstrucţie;

• la 12 mai a.c., Banca Mondială şi Uniunea Europeană (Comisia Europeană) au

semnat, la Londra, un Acord privind mecanismul de coordonare a eforturilorcomunităţii internaţionale de a r ăspunde efectelor economice negative înregistrate deţările din zonă; a fost creat biroul comun BM-Comisia Europeană la Bruxelles, şi s-aînfiinţat un Grup operativ de acţiune coordonat de preşedintele BM, Comisaruleuropean pentru afaceri economice şi financiare, Directorul executiv al FMI şiminiştrii ţărilor donatoare;

• la 19 iulie a.c., Consiliul UE a decis crearea unei Agen ţii europene pentrureconstrucţie cu sediul la Salonic.

Gestionarea întregului proces circumscris Pactului este asigurata de către CoordonatorulSpecial, desemnat de UE şi confirmat de preşedintele în exerciţiu al OSCE. Aceasta funcţie estedeţinută, începând din luna iunie a.c. (1999-n.n.), de către domnul Bodo Hombach.”

Ce reiese din această prezentare, provenită de la Ministerul de externe a uneia dintre ţările

fondatoare ale Pactului? În primul rând, se observă natura diplomatică a documentului,eufemismele specifice genului. În al doilea rând, se accentuează rolul României în cadrulPSESE, în semnarea actului de constituire, dar şi angajamentul Bucureştilor de a contribui larealizarea obiectivelor Pactului. Dar, mai degrabă, este vorba de o exagerare a roluluiorganizaţiei, din simplu motiv că nu are încă un buget alocat, decât numai par ţial.

14.2. Actul de constituire al PSESE: planuri ş i perspective

Ce putem conchide însă chiar din actul de fondare al PSESE? Uniunea Europeană într-adevăr este iniţiatoarea Pactului, în realitate UE şi-a asumat această iniţiativă, care a fost propusă de fapt de Germania, încă în 1998 când s-a declanşat criza din Kosovo, aşa cum stipulează articolul I.4. al PSESE, semnat la 10 iunie 1999 la Köln: “Soluţionarea conflictului din Kosovoeste cruciala pentru capacitatea noastr ă de a realiza pe deplin obiectivele Pactului de Stabilitateşi de a acţiona prin masuri permanente şi pe termen lung pentru un viitor al păcii şi armonieiinter-etnice, f ăr ă teama reizbucnirii r ăzboiului.” Deci, situaţia din Kosovo, mai complexă decâtcea din Bosnia-Herzegovina din 1992-1995, au fost unul din factorii care au dus la întemeiereaacestei organizaţii – cu alte cuvinte o situaţie de criză, nemaiîntâlnită în Europa până atunci.Urmează o formulare vagă, în articolul II.6: “Reafirmăm că suntem r ăspunzători faţă decetăţenii noştri şi responsabili unii faţă de alţii pentru respectarea normelor şi principiilor OSCEşi pentru implementarea angajamentelor noastre. De asemenea reafirmăm că angajamentelereferitoare la dimensiunea umană, asumate prin calitatea noastr ă de membrii OSCE, sunt

138



chestiuni de preocupare directă şi legitimă a tuturor statelor participante la Pactul de Stabilitate şinu apar ţin în mod exclusiv afacerilor interne ale statelor în cauză. Respectarea acestor

angajamente reprezintă unul din fundamentele ordinii internaţionale, faţă de care intenţionam să ne aducem o contribuţie substanţială.” Anticipăm că PSESE are o relaţie specială cu OSCE, darorganizaţia creată la Helsinki în 1975 nu este un organism decât consultativ, ne amintim că a

propus retragerea armatei ruse din Transnistria, la Istambul, încă în 1999 – a respectat Moscovaacest angajament, preconizat a fi realizat complet în 2002? Mai departe, articolul III.9 stipulează unul dintre obiectivele PSESE: “Pactul de Stabilitate urmăreşte sprijinirea ţărilor din Europa deSud-Est în efortul lor de a asigura pacea, democraţia, respectarea drepturilor omului şi

prosperitatea economică, în scopul realizării stabilităţii în întreaga regiune. Acele ţări dinregiune care urmăresc integrarea în structurile euro-atlantice, alături de alţi participanţi la Pact,cred cu tărie că implementarea acestui proces va facilita atingerea obiectivelor lor. În acest scop,ne angajăm să cooper ăm pentru:

– Păstrarea caracterului multinaţional şi multietnic al statelor din regiune şi protejareaminoritarilor;

– Crearea economiilor de piaţă viabile, bazate pe politici macro-economice înţelepte, pieţedeschise comer ţului internaţional în creştere şi investiţiilor private, regimuri vamale şicomerciale funcţionale şi transparente, dezvoltarea pieţelor locale de capital şi a regimuluidiferenţiat al proprietăţii, incluzând privatizarea, ca măsuri ce vor duce la prosperitate

pentru toţi cetăţenii.” Observăm că se pune accentul pe “păstrarea caracteruluimultinaţional şi multietnic al statelor din regiune şi protejarea minoritarilor” – probabil

pentru că, într-adevăr, tendinţa care domina Balcanii după expulzarea sârbilor din Croaţiaşi a albanezilor din Serbia era tocmai crearea statelor monoetnice, ceea ce contravineflagrant ideii de Europa; şi pe “crearea economiilor de piaţă viabile, bazate pe politicimacro-economice înţelepte, pieţe deschise comer ţului internaţional în creştere şi

investiţiilor private” – se face aluzia că deschiderea pieţelor locale pentru comer ţulinternaţional va schimba radical situaţia din regiune – un principiu care a dat rezultate înOccident, va da roade şi în Sud-Estul Europei? Alte obiective ale Pactului, din articolul III,

punctele 10 şi 11, se refer ă la combaterea corupţiei, a terorismului, a prevenirii deplasărilorfor ţate ale populaţiei, dar şi asigurarea reîntoarcerii libere a tuturor refugiaţilor, obiectivede care se ocupă deja Interpolul sau Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi de pe lângă ONU.Care sunt mecanismele de funcţionare ale PSESE? Articolul IV stabileşte clar că în frunteaPactului va fi numit un Coordonator, care va întocmi rapoarte periodice către OSCE, iar ăşicătre OSCE, un organ consultativ, f ăr ă putere reală de decizie, f ăr ă un buget consistent şif ăr ă mecanisme proprii care să impună respectarea deciziilor sale. În continuare, urmează rolurile pe care ţările şi instituţiile garante şi le asumă în cadrul PSESE, în ordinea: UE,ţările lumii, OSCE, Consiliul Europei, ONU, NATO, SUA, Rusia, FMI, BM, BERD şi

BEI, OECD şi UEO – cea mai importantă precizare pe care ne interesează aici din perspectiva relaţiei Vest-Est, respectiv integrarea Balcanilor în UE este “UE apropieregiunea de perspectiva unei depline integr ări a acestor tari in structurile sale (subl. n. –

I.C.). In cazul ţărilor care nu au încheiat încă acorduri de asociere cu UE, aceasta se varealiza printr-un nou tip de relaţie contractuală, care să ţină seama pe deplin de situaţia

particulara a fiecărei tari, în perspectiva de a deveni membr ă a UE, conform Tratatului dela Amsterdam şi după îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. Este de subliniatdisponibilitatea UE care, deşi va decide în mod independent, va ţine seama de realizareaobiectivelor Pactului de Stabilitate, în special de progresul în dezvoltarea cooper ăriiregionale, printre celelalte elemente importante în evaluarea meritelor unei astfel de

139



perspective. ” Cine va suporta exact costurile implementării proiectelor preconizate dePSESE? Articolul VII, punctul 41: “Reafirmăm angajamentul puternic pentru susţinerea

reconstrucţiei, stabilizării şi integr ării in regiune şi apelăm la comunitatea internaţională adonatorilor, pentru a participa cu generozitate. Salutam progresul f ăcut de BM şi UE, prinintermediul Comisiei Europene, spre stabilirea unui proces de coordonare al donatorilor.Acest proces va interacţiona îndeaproape cu Masa de Lucru relevantă, şi va identificamodalităţi potrivite de administrare şi canalizare a asistenţei internaţionale. BM şi ComisiaEuropeana vor fi de asemenea responsabile pentru coordonarea unei abordăricuprinzătoare pentru dezvoltarea regională şi a conferinţelor necesare ale donatorilor”.

14.3. Evolu ţ ii ulterioare

Acestea ar fi principalele prevederi ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est(vezi documentul integral la www.kappa.ro/mae). Cât de realizabil este PSESE în timpul celmai apropiat? În august 2001 Iugoslavia a fost primită în Pact, ca urmare a căderii regimului luiMiloşevici şi ultima ţar ă care a fost primită ca membru deplin este Republica Moldova (28 iunie2001). La nivelul anului 2007 s-a observat însă că din cele 10 miliarde preconizate pentrudemararea primei faze a Pactului nu s-a reuşit strângerea decât a unei păr ţi a acestei sume. Înmare parte din această cauză – financiar ă – s-a convenit a reforma Pactul de Stabilitate în aşa felîncât scopurile sale să coincidă cu resursele disponibile. Astfel, în februarie 2008 Pactul deStabilitate pentru Europa de sud-est îşi încheie mandatul, tranformându-se într-o organizaţie maimodestă, numită Consiliul de Cooperare Regională.

Lec ţ ia 15

România şi Republica Moldova între Est

şi Vest: perspective ale integrării europene

15.1. De ce întârzie extinderea UE spre spa iul post-sovietic?ţ

După colapsul comunismului est-european în 1989 se părea că nu există deja bariereinsurmontabile care să împiedice reunirea Europei, în sensul acceptării în ComunitateaEuropeană a statelor “cordonului sanitar” interbelic. Acest lucru însă nu s-a realizat, deşirevoluţiile anticomuniste au fost animate anume de lozinca “revenirii în Europa”. Analişti

occidentali, precum Timothy Garton Ash (vezi revista britanică Prospect din iulie 1999) s-auîntrebat în acest sens care ar fi cauzele fenomenului, sugerând că Uniunea Europeană s-a axatdupă 1989 mai mult pe aprofundarea relaţiilor economice şi politice intracomunitare, nu peextinderea în est şi astfel, a fost ratată şansa evitării conflictelor din fosta Iugoslavie, conflictecare au avut efectul de bumerang, lovind chiar în cel mai grandios proiect din ultimul deceniudin Europa Occidentală – introducerea unei monede unice, euro. T.G. Ash consider ă că fluctuaţiile monedei europene, valoare sa scăzută în raport cu dolarul este tocmai un rezultat alinstabilităţii din partea estică a continentului şi acum, după zece ani de la căderea comunismului,în sfâr şit UE a înţeles acest lucru. Dar este oare Uniunea Europeană responsabilă şi vinovată deceea ce s-a întâmplat? Un r ăspuns echivoc nu poate fi dat, întrucât nu se poate da vina pe o

140



comunitate că îşi promovează interesele aşa cum consider ă ea de cuviinţă, neluând în seamă doleanţele celor care vor să fie admişi în cadrul UE. Mai degrabă, se pot invoca dificultăţile

tranziţiei spre o economie de piaţă şi un regim democratic al ţărilor est europene, mai ales acelor din Sud-Estul Europei, dificultăţi datorate unei moşteniri de 50 de ani de economie

planificată, sistem politic bazat pe un singur partid, lipsa libertăţilor fundamentale şi distrugereainiţiativei private. A jucat rolul nu numai moştenirea comunistă, dar şi experienţa anterioar ă astatelor din regiune, Polonia, Ungaria şi Cehia având în perioada interbelică, Cehia încă dinepoca Habsburgilor, un decalaj de dezvoltare acumulat în raport cu statele sud-est europene. Lacare s-a adăugat o elită mai decisă să promoveze reformele în perioada de după 1989, astfelîncât în 1999 aceste ţări au fost acceptate în NATO şi vor fi cele mai serioase candidaturi pentrua accede în Uniunea Europeană în timpul cel mai apropiat. În 2004, 8 state foste comunisteacced în UE – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Slovenia, la carese mai adaugă Cipru şi Malta.

15.2. Rela ţ iile României cu Uniunea European ă

Care sunt şansele intr ării României în UE, o ţar ă care nu a cunoscut conflicte violente înultimul deceniu şi care este cea mai stabilă în ultimul deceniu din întreaga regiune balcanică?Toate guvernele României post-decembriste au declarat prioritatea integr ării europene, dar lamoment ţara face parte din al doilea eşalon al candidaţilor pentru aderare. Tranziţia s-adesf ăşurat mai lent, în comparaţie cu Polonia, Cehia şi Ungaria, mai ales în primii cinci ani de

post-comunism, la putere fiind de fapt comunişti reformaţi, în frunte cu Iliescu, care a încercatsă evite costurile sociale inerente unor reforme radicale şi, ca rezultat a avut de suferit economiaîn ansamblu. Cu toate acestea, România are şanse reale de accedere, semnând încă la 1 februarie1993 Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (numit şi Acordul European), care a intrat în

vigoare la 1 februarie 1995 şi care stipulează cadrul juridic şi instituţional al raporturilor bilaterale în perspectiva pregătiri României în UE. Cererea oficială a României de aderare la UEa fost depusă la 22 iunie 1995. Odată cu intrarea in vigoare a Acordului European, a creatcondiţii pentru:

• participarea României la dialogul structurat UE-tari asociate, la toate nivelurile(inclusiv reuniuni la nivel de şefi de state/guverne, marja Consiliilor Europene);

• îmbunătăţirea accesului produselor româneşti pe piaţa comunitar ă prin alinierea, de la1 ianuarie 1995, a ţării la calendarul liberalizărilor aplicat Poloniei, Ungariei, Cehiei şiSlovaciei. Începând cu 1 ianuarie 1996, în aplicarea principiului asimetriei dinAcordul de Asociere, Uniunea Europeana a trecut unilateral, în devans, la liberalizareaschimburilor comerciale cu România;

•

includerea României în proiectele vizând extinderea şi dezvoltarea reţelelor

transeuropene de infrastructur ă (transporturi, comunicaţii, energie);• participarea României la diverse programe comunitare (cultur ă, cercetare, educaţie,

pregătire profesională, tineret, energie, protecţia mediului, întreprinderi mici şimijlocii).

Strategia de integrare a candidaţilor din Estul Europei a fost stabilită în decembrie 1994 decătre Consiliul European de la Essen, stipulată într-un document programatic, întitulat “Strategiade pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderare la UniuneaEuropeană”. Începând cu toamna anului 1998, Comisia Europeană, organul executiv al UE,întocmeşte un Raport anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare candidat în parte,

141



inclusiv România. Raportul din anul trecut (2000), aduce o serie de critici la adresa guvernuluiromân, precum ar fi slaba performanţă a structurilor administrative, deficienţele care persistă în

protecţia copiilor instituţionalizaţi, integrarea socio-profesională a romilor, combaterea maifermă a fenomenelor de corupţie, fragilitatea stabilităţii macro-economice şi ritmul lent al

procesului de restructurare economică şi privatizare, r ămâneri în urmă în planul armonizăriilegislative în domenii precum: agricultura, mediul înconjur ător, politica industrială, controlulfinanciar şi procedurile de execuţie bugetar ă. Cea mai dur ă critică din cadrul raportului vizează,ca şi in anii precedenţi, criteriile economice, considerându-se că România nu dispune încă de oeconomie de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă, pe termen mediu, presiunilor concurenţei

pieţei comunitare, ameliorarea perspectivelor de dezvoltare economică nefiind una substanţială.În acelaşi timp, se evidenţiază eforturile guvernului pentru implementarea condiţiilor de pre-aderare, rolul României în aplanarea conflictului din fosta Iugoslavie, precum şi progreseleînregistrate în procesul de privatizare. Cel mai important este faptul că în decembrie 1999,Consiliul European de la Helsinki a demarat oficial procesul de negociere privind aderarea cutoate ţările candidate, inclusiv cu România, astfel anulându-se divizarea statelor candidate îndouă grupe, divizare operată la Luxemburg doi ani înainte. La 15 februarie 2000, ConferinţaInterguvernamentală România – UE, desf ăşurată la Bruxelles, a lansat în mod oficial procesulde negociere privind aderarea României la Uniunea Europeană. În acest context, unele ţări dinUE, cărora le revin cea mai mare parte din subsidiile oferite de comunitate pentru lichidareadecalajului de dezvoltare, precum Portugalia, mai ales, au exprimat o atitudine nu preafavorabilă extinderii spre est; Ministrul de externe al Greciei, pe de altă parte, ţar ă care ar avea şiea motive să se îngrijoreze, a declarat însă postului de televiziune CNN în iulie 2001 că Atenasprijină lărgirea UE, pentru că în perspectivă de lungă durată vor avea de câştigat toate păr ţileimplicate. În cele din urmă România (împreună cu Bulgaria) a fost acceptată drept membr ă aUniunii Europene de la 1 ianuarie 2007.

15.3. Schimburile comerciale între România ş i UE

Cum evoluează raporturile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană, un indiciucare vorbeşte de la sine, în ce direcţie se îndreaptă Bucureştii? In anul 2000 schimburilecomerciale dintre România si Uniunea Europeana (UE) au însumat 14 miliarde $, de trei ori maimult decât nivelul înregistrat in 1992, respective înainte de intrarea in vigoare a AcorduluiEuropean. Aceasta evoluţie dovedeşte ca Acordul European a jucat un rol pozitiv înintensificarea comer ţului bilateral. În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilorcomerciale bilaterale a crescut în anul 2000 cu 18,2% (+ 18,7 % la export si 17,7 % laimport).UE r ămâne, de departe, principalul partener comercial pentru România, cu o pondere încomer ţul exterior al României de 59,8% (63,8% la export si 56,6 % la import). Conform

structurii comer ţului bilateral în anul 2000, principalele categorii de mărfuri care au f ăcutobiectul exporturilor româneşti au fost: textilele şi articolele de îmbr ăcăminte (34,3%), maşini şiechipamente (16,2%), produse siderurgice (12,3%), încălţăminte (11,6%) şi mobilă (6,5 %). Înacelaşi timp, cele mai importante grupuri de produse importate din UE au fost următoarele:maşini şi echipamente (28,2%), textile şi articole de îmbr ăcăminte (24,3%), produse chimice(9,3%), produse siderurgice (5,8%). Se observă deci că economia românească are ce oferi UE,chiar dacă gama de produse nu este atât de variată. După aderarea din 2007, România aintensificat comer ţul cu ţările UE, totalul schimburilor comerciale depăşind 60 la sută.

142



15.4. Republica Moldova ş i APC în contextul integr ă rii europene

Ce şanse are Republica Moldova de a accede în Uniunea Europeană? La momentul actual,mai ales din perspectiva schimbărilor politice care au intervenit în februarie 2001, aderareadevine utopică. Dar nici guvernele anterioare, cu excepţia cabinetului Sturza, nu au stipulat înmod clar obiectivul prioritar de aderare la UE. Care ar fi cauzele acestei ambiguităţi manifestatede Chişinău în decursul ultimului deceniu? În primul rând, dependenţa de combustibilul şi piaţade desfacere din spaţiul post-sovietic, cât şi ataşamentul clasei politice faţă de interesele Rusieiîn regiune, problema Transnistriei etc. Există şi opinia, exprimată de Valeriu Muravschi, fost

prim ministru, potrivit căreia poziţia celor mai dezvoltate ţări din lume (cinci din UE), dar maiales a SUA este “destul de dur ă, ei încercând să ne ţină într-o oarecare uniune, nu ştiu din ceintenţii; desigur, în aceste condiţii va fi greu să ne integr ăm în occident”. Prin urmare, putemidentifica atât cauze interne, cât şi interne ale fenomenului creat, a şanselor îndepărtate aleMoldovei de accedere în Uniunea Europeană. Să vedem însă ce acte au semnat autorităţile de laChişinău cu UE şi cum pot fi ele apreciate, în comparaţie cu cele semnate de ţări din regiune cuşanse reale de accedere în UE în cel mult un deceniu? Cel mai important document este Acordulde Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi Republica Moldova, semnat la Bruxelles la 28noiembrie 1994, dar intrat în vigoare abia l iulie 1998. Un analist de la MAE al Moldovei a f ăcuto comparaţie foarte pertinentă între Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), semnat deMoldova, pe de-o parte, şi Acordul European, semnat de România, pe de altă parte. Reiese că stipulările APC sunt foarte vagi şi nu se poate vorbi de un accept formal al UE precum că Moldova ar putea deveni în timpul apropiat, 10-20 de ani, parte componentă a acesteiorganizaţii. Mai degrabă se constată că relaţiile dintre cele două păr ţi se vor aprofunda pe linieorizontală, nu verticală, cu alte cuvinte nu se menţionează despre integrarea graduală aMoldovei în UE, ci de o relaţie bilaterală, ca între două subiecte ale dreptului internaţional.

Mecanismul şi monitorizarea în acelaşi timp a implementării APC în Moldova îl are programul TACIS (Technical Assistance for the New Independent States), lansat în septembrie1997. Iniţial acest program a avut drept scop prioritar acordarea asistenţei tehnice statelor dinspaţiul post-sovietic, dar ulterior, datorită intr ării în vigoare a APC la 1 iulie 1998 în Moldova,marja sa de activitate s-a extins la armonizarea legislativă, standarde şi certificate, transport,dezvoltarea sectorului privat, a micilor întreprinderi, resurselor umane, promovarea cooper ăriiindividuale, vamale, sociale, în domeniul educaţiei, consolidarea instituţională, asistenţă învederea ader ării la Organizaţia Mondială a Comer ţului ş.a. În cazul Moldovei, programulTACIS are şi rolul de a promova dialogul şi cooperarea dintre cele două maluri ale Nistrului,

prin realizarea unor proiecte comune, dintre care cel mai important r ămâne a fi reconstrucţia podului de la Gura Bâcului, distrus în timpul operaţiilor militare din 1992, pentru care UE a promis alocarea a două milioane de euro. În ansamblu, TACIS a acordat asistenţă funcţionarilor

moldoveni în vederea implementării APC (septembrie 1997 – septembrie 1998), ulterioraxându-se pe acţiuni cu scopul de a informa şi convinge opinia publică cu privire la importanţaşi obiectivele APC (februarie 1999 – noiembrie 1999). În aprilie 2000, a demarat cea de-a treiaetapă a programului TACIS de implementare a APC, care are o durată de doi ani şi jumătate şiun buget de 2,5 milioane euro. Principalele sarcini ale etapei a treia le constituie: ajustarealegislaţiei moldoveneşti la standardele celei comunitare şi acordarea asistenţei financiare în acestsens; promovarea know-how-ului, ajutor pentru fermieri în vederea identificării resurselorfinanciare pentru dezvoltare gospodăriilor lor (un proiect pilot s-a desf ăşurat deja în judeţulOrhei în perioada 1995-1997), colaborarea transfrontalier ă etc.

143



Relaţiile Chişinăului cu UE s-au intensificat după februarie 2005, când s-a semnat Planulde Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană, care face parte din Politica Europeană de

Vecinătate ( European Neighborhood Policy). Planul de Acţiuni nu prevede însă perspectivaclar ă a accederii în UE, mai ales că asemenea acorduri au fost semnate cu alte 16 state, printrecare Israelul, Libanul şi autoritatea palestiniană, dar şi ţări din nordul Africii. Mai mult, după

părerea unor exper ţi europeni, la nivelul lunii decembrie 2006, Marocul îndeplinise mai fidel promisiunile din plan decât Moldova (!?).

15.5. Rela iile comerciale dintre Moldova ş i UEţ

Dar cum evoluează schimburile comerciale ale Moldovei cu Uniunea Europeană şi ceconcluzii putem face pa baza acestora? Tendinţa din ultimii ani este pozitivă în acest sens,evoluând de la 12,7 în 1995 la 22 la sută în 1998, atingând 25 la sută în 2000, dar raportul exportimport este în defavoarea Moldovei, importurile din UE fiind mai mari decât exporturile spre

piaţa UE. În orice caz, la 24 ianuarie 2000 s-au f ăcut paşi importanţi spre intensificareaexporturilor moldoveneşti pe piaţa Uniunii Europene, odată cu adoptarea autorizaţiei ComisieiEuropene de a accepta pe piaţa UE vinuri produse din două soiuri, promisiunea de obţinere aunor facilităţi suplimentare în cadrul Sistemului Generalizat de preferinţe, precum şi demararea

proiectului TACIS privind “Studierea fezabilităţii economice a Zonei de Liber Schimb întreMoldova şi UE”, ca prim pas spre semnarea Acordului de Liber Schimb (ALS) etc.

În concluzie, observăm că relaţiile României cu UE s-au bazat până în 2007 pe Acordul deAsociere sau Acordul European, intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar relaţiile Moldovei cuUE – pe baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, intrat în vigoare la 1 iulie 1998, deşi a fostsemnat încă în 1994. Acordul European recunoştea că România este un pretendent serios pentruaderare la UE şi stabileşte mecanisme concrete pentru realizarea acestui obiectiv, ceea ce s-a şi

întâmplat în timp ce APC încheiat între Moldova şi UE are un caracter limitat, de relaţii bilaterale, nu de integrare graduală în Uniunea Europeană.Relaţiile comerciale dintre RM şi UE au cunoscut o evoluţie ascendentă în la începutul

mileniului trei, în 2007 cota parte a importului şi exportului cu statele din UE atingând 40 la sută (cota parte a comer ţului Transnistriei cu UE fiind, oarecum paradoxal, cam aceiaşi ca şi amalului drept basarabean). Este de notat acordarea Moldovei a unui sistem preferenţial decomer ţ cu UE, mai ales începând cu anii 2005-06. Lărgirea listei produselor care vor beneficiade acest regim depinde de modernizarea procedurii de verificare a originii şi calităţii mărfurilorde către organele abilitate în acest sens (vamă etc.)

Lec ţ ia 16

Scrierea istoriei în Europa de Sud-Est

şi Europa Occidentală: comparaţie

Istoria este una din cele mai vechi discipline umanitare din care mai târziu au evoluat alteştiinţe socio-umane, precum sociologia, politologia, antropologia etc. Felul în care a fostinterpretată şi interpretată istoriei s-a schimbat în dependenţă de regimurile politice care ausuccedat, dar şi de imperativele actualităţii. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în zonele cu o

144



instabilitate politică accentuată, precum este Sud-Estul Europei, dar şi în alte păr ţi ale globului.Actualmente, manualele de istorie sunt rescrise practic oriunde în lume, inclusiv în Statele Uniteşi Japonia. Nevoia reinterpretării istoriei este determinată nu numai de cauze ideologice însensul clasic al cuvântului, dar şi din considerentul că invocarea trecutului are o putere deosebitde mare pentru educarea tinerei generaţii în spiritul pe care doreşte să-l implanteze un anumitguvern în cetăţenii lui. În legătur ă cu aceasta, Paul Valéry avea să spună că istoria este cel mai

periculos produs chimic al intelectului uman, ea poate să justifice şi să nege totul.Statele din Balcani, sau Europa de Sud-Est într-o accepţiune mai largă, au cunoscut numai

în decursul secolului al XX-lea cel puţin trei resrieri radicale ale istoriei – prima după creareastatelor naţionale sau reîntregirea lor, proces încheiat la 1918; a doua – datorată instaur ăriiregimurilor comuniste după 1944 şi, a treia variantă – istoria scrisă după colapsulcomunismului în regiune.

16.1. Manualele de istorie în Iugoslavia interbelic ă ş i postbelic ă

Unul din exemplele cele mai concludente este felul în care a fost scrisă istoria înIugoslavia. Referitor la perioada interbelică, au fost analizate manualele pentru clasele a 3-a şi a4-a, întrucât majoritatea populaţiei absolvea doar patru clase şi, respectiv, cunoştinţele obţinuteîn aceste clase r ămâneau în memoria oamenilor pentru întreaga viaţă. Educaţia prin intermediulmanualelor de istorie era atunci cu atât mai importantă, cu cât s-a constatat că 78 la sută din

populaţie tr ăia la sate, iar 76 la sută îşi petreceau întreaga lor viaţă în aceiaşi localitate în care senăscuser ă. Analfabetismul era foarte r ăspândit în Regatul Sârbo-croato-sloven (din 1929 --Iugoslavia) anului 1918: 83.9 % în Macedonia, 80.6 % în Bosnia şi Her ţegovina, 76 % înMuntenegru, 65.4 % în Serbia, 49.5 % în Dalmaţia, 32.2 % în Croaţia, 23.3 % în Voievodina,8.9 % în Slovenia. De aceea, după unificarea slavilor de sud predarea istoriei şi lichidarea

analfabetismului constituiau unii din factorii esenţiali pentru unificarea spirituală a tânărului stat.Întrucât slavii din sud aveau o istorie atât de deosebită de scopurile pe care şi le propuneaguvernul de la Belgrad, manualele de istorie ofereau o imagine idealizată a popoareloriugoslave. Se scria că slavii sunt “popoare înrudite” şi “fraţi”. Tr ăsăturile lor erau, din veacuristr ăvechi: bunătatea, toleranţa, iubitori şi luptători pentru dreptate, aveau o dragoste deosebită faţă de libertate şi erau ospitalieri. Cea mai importantă deficienţă: discordia, neînţelegerile dintreei, de care profitau vecinii lacomi. Toată istoria era prezentată ca o luptă permanentă pentru aatinge unificarea tuturor slavilor într-un stat unic. Cele trei popoare care alcătuiau majoritateaabsolută a Regatului – sârbii, croaţii şi slovenii – erau caracterizaţi cu aceleaşi tr ăsături; din

punct de vedere fizic – înalţi şi zdraveni, sănătoşi şi puternici, suportau cu uşurinţă frigul şicăldurile, precum şi tot felul de poveri şi necazuri. După 1929, când politica de centralizare astatului devine din ce în ce mai accentuată şi se introduce denumirea de Iugoslavia, slavii din

sud erau prezentaţi în manualele de istorie drept un singur popor, iugoslav, cu tr ăsături psihologice pozitive cum ar fi onestitatea, chibzuinţa, seriozitatea, curajul şi dragostea delibertate. Alte caracteristici invocate se refereau la sănătate, reproducerea rapidă, extinderea penoi teritorii din vecinătate şi creşterea puterii lor – toate acestea considerate a fi premise pentrucrearea unui stat liber şi puternic. Se aprecia că sârbii şi croaţii şi-au creat fiecare în parte statullor propriu în acelaşi timp; că în timp ce croaţii mureau la bătălia de la Krbava, sârbii mureau laKosovo; sârbii au suferit în aceiaşi măsur ă ca şi croaţii din cauza stă pânirilor str ăine; ambele

popoare au visat la libertate, erau îngrijoraţi, au suferit, dar şi erau fericiţi în acelaşi fel etc.Contradicţia cea mai flagrantă cu realitatea istorică consta în faptul că asemenea interpretări aufost extinse f ăr ă discernământ la toată istoria, chiar şi la perioadele în care contactele dintre sârbi

145



şi croaţi nu existau încă. Referitor la limbă, se sublinia că limba sârbo-croată a existat încontinuudin Evul Mediu încoace (în realitate – unificarea sau standardizarea limbii a avut loc abia în

secolul al XIX-lea). S-a sugerat, de asemenea, că pierderea limbii însemna pierderea identităţii,iar lupta pentru păstrarea limbii a fost echivalată cu lupta pentru libertate (musulmanii erau, deaceea, recunoscuţi ca f ăcând parte constitutivă din poporul iugoslav). Din istoria sârbilor, seaccentua rolul monarhiei, în special a dinastiei Nemanjićilor – Stefan Nemanja, fondatorulstatului; Sfântul Sava – conciliator şi întemeietor al Bisericii Ortodoxe sârbe autocefale, iarDušan era recunoscut ca cel mai mare cneaz medieval al sârbilor. Din istoria croaţilor, au fostevidenţiaţi Ljudevit Posavski, Trpimir – fondatorul statului, Tomislav – cel pe timpul căruiaCroaţia s-a extins teritorial foarte mult, Zvonimir – primul rege al croaţilor. În scopul justificăriiregimului monarhic interbelic s-a accentuat rolul pozitiv al monarhiei în trecut: oamenii simplisusţineau puterea monarhilor, pentru că ei erau buni, blânzi, tandri chiar, ca nişte părinţi, fiecare

persoană iubea regele, cneazul sau voievodul său.După cel de-al doilea r ăzboi mondial, interpretarea istoriei se schimbă. Din cauza

experienţei tragice din timpul ostilităţilor, când sârbii luptau în majoritate de partea aliaţilor, iarcroaţii erau progermani convinşi, Tito, el însuşi născut din tată croat şi mamă slovenă, a înţelescă identitatea iugoslavă nu poate fi creată pe baza identităţilor etnice divergente, ci pe baza unuifundament f ăr ă caracteristici etnice. S-a trecut cu vederea ostilitatea din timpul r ăzboiului şi s-aevidenţiat lupta comună pentru libertate şi independenţă în cadrul unui front naţional deeliberare, simbolizat de lozinca “fraternitate şi unitate”. Alt aspect care a fost subliniat a constatîn scopul comun de a construi o variantă proprie a socialismului, bazat pe autogestiunea şiautoconducerea muncitorească. Din 1970, când mişcările naţionaliste ale croaţilor se intensifică,rolul croaţilor în manualele de istorie este diminuat. Unitatea şi solidaritatea sunt accentuate maimult decât anterior. Conflictele dintre croaţi şi sârbi din perioada interbelică sunt puse pe seamamonarhiei, a societăţii burgheze în general şi sunt prezentate în 2-3 pagini, în timp ce activitatea

Ligii Comuniştilor este prezentată mai pe larg, în 5-6 pagini. Paginile dedicate celui de-al doilear ăzboi mondial sunt consacrate în special luptei partizanilor şi se accentuează caracterulinternaţionalist al mişcării, ustašii şi četnicii fiind încadraţi într-o categorie comună, de tr ădători,f ăr ă o apartenenţă etnică specifică: tr ădători au toate popoarele.

La sfâr şitul anilor ’80, după dispariţia lui Tito care a încercat să promoveze o politică echilibrată faţă de toate naţionalităţile iugoslave, reuşind ca aproape o pătrime dintre cetăţeniiţării să se identifice ca iugoslavi, nu ca sârbi, croaţi etc. – istoria se renaţionalizează iar ăşi, dedata aceasta pentru a servi liderilor naţionalişti care vroiau să se separe de Belgrad sau celor carevroiau să menţină cu orice preţ unitatea statului prin accentuarea meritelor deosebite pe care leau sârbii în constituirea Iugoslaviei. Această tendinţă se accentuează mai ales la începutul anilor’90 când statul iugoslav se destramă în mai multe republici independente. Croaţii suntdemonizaţi în căr ţile de istorie sârbeşti, sârbii – în cele croate, iar musulmanii sunt caracterizaţi

drept tr ădători, atât de istoricii de la Belgrad, cât şi de cei de la Zagreb. În acest fel, istoria adevenit un instrument pentru a justifica mişcările centrifuge de pe teritoriul iugoslav şi acontribuit la escaladarea conflictelor sângeroase care au urmat destr ămării federaţiei sud-slave.

16.2. Scrierea istoriei în România secolului al XX-lea

O situaţie similar ă, păstrând propor ţiile, a avut loc şi în România. Întregită la 1918, istoriaromânilor a fost prezentată ca o luptă continuă pentru libertate, unitate şi independenţă.Maghiarii, dar şi ruşii au fost prezentaţi ca popoare cuceritoare, barbare, care au împiedicatunirea românilor într-un stat unic. Pe această bază s-a justificat asimilarea lor în cultura

146



românească, dorinţa minoriţilor de a-şi păstra limba şi şcoala naţională fiind calificate dreptatentat la existenţa statului român. Numai Partidul Comunist din România, alcătuit în mare parte

din minoritari – evrei, bulgari, maghiari, ucraineni – a susţinut o poziţie diametral opusă autorităţilor de la Bucureşti, potrivit căreia România Mare era un stat multinaţional, creat pe

baza cuceririlor imperialiste. Basarabia şi Transilvania trebuiau, conform acestei logici, să seautodetermine, adică să fie anexate de Rusia Sovietică şi, respectiv, Ungaria. În perioada

postbelică, istoria a fost rescrisă de două ori în mod radical: până la mijlocul anilor ’50dominând o variantă care accentua rolul ruşilor, a culturii şi limbii ruse în istoria românilor (camodel fiind cartea Istoria Republicii Populare Romîne (până şi denumirea ţării a fost de-latinizată!) de Mihail Roller, 1948 – vezi mai pe larg Vlad Georgescu, Anatol Petrencu şiKatherine Verdery); după consolidarea puterii de către Dej şi, mai ales odată cu venirea luiCeauşescu la conducerea ţării, istoria românilor este schimbată, de fapt renaţionalizată cum n-amai fost niciodată până atunci. Rolul ruşilor a fost minimalizat drastic, menţionându-se că românii şi-au obţinut independenţa cu for ţele proprii, ceea ce nu este corect din punct de vedereistoric. Pentru a-şi justifica tendinţele sale dictatoriale, regii Daciei şi domnitorii medievali aufost elevaţi la statutul de eroi şi salvatori ai neamului, iar boierii care se r ăzvr ăteau împotriva

puterii centrale au fost etichetaţi drept tr ădători de ţar ă şi de neam. Ceauşescu s-a declarat a fiunul dintre cei mai marcanţi eroi ai neamului, în rând cu Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân,Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu etc. Ion Antonescu a fost practic reabilitat, deşi atât occidentalii,cât şi sovieticii au protestat de numeroase ori. După 1989 vine a treia reinterpretare radicală aistoriei României: tot ce au f ăcut comuniştii este pus la zid, istoricii susţinători a lui Antonescufiind de fapt antimonarhişti, iar cei care se declar ă f ăţiş anti-Antonescu sunt, de regulă

promonarhişti convinşi. Se scrie enorm despre rezistenţa armată sau pasivă a oamenilor simplisau intelectuali faţă de comunism pentru a redresa moral naţiunea, pentru a implanta ideea că nutoţi au acceptat în mod docil regimul comunist. Cu toate acestea, o serie de interpretări

grosolane ale istoriei scrise în perioada lui Ceauşescu se perpetuează până astăzi (vezi LucianBoia).Problema manualelor de istorie în Republica Moldova este un subiect discutat aprins în

mas media şi cercurile intelectuale de la Chişinău. Mărul discordiei se află în problemaidentitar ă – PCRM dorind revenirea la o identitate moldovenească, cu o limbă, tradiţii şi cultur ă aparte de cea românească, a cărei construcţie a încetat o dată cu pr ă buşirea Uniunii Sovietice.Majoritatea intelectualilor şi opiniei publice s-a pronunţat împotriva acestor tentative dereabilitate a politicii identitare sovietice, pledând pentru revenirea la identitatea românească de

până la ocupaţia sovietică. În 2006 PCRM a reuşit par ţial să introducă noi manuale scrise după matricea sovietică, dar profesorii din licee continuă să folosească în paralel sau chiar

preponderent manuale vechi, de istorie a românilor şi se istorie universală (discutarea acesteiteme va fi f ăcută mai detaliat la un seminar special cu grupa de masteranzi ai catedrei

UNESCO).

16.3. Mituri na ţ ionale ş i rescrie ea istoriei în spa ţ iul occidentalr

După cum se vede, felul în care s-a scris şi rescris istoria în două ţări Sud-Est europene areunele similitudini frapante. Dar cum s-a scris istoria în Vestul Europei, există şi acolo mituri,stereotipuri naţionale, putem evidenţia schimbări radicale în felul de a scrie istoria în ultimulsecol? După cum a demonstrat cu lux de amănunte Eric Hobsbawm şi alţi cercetători marcanţiai fenomenului, şi Occidentul a inventat tradiţii istorice pentru diferite scopuri politice, pentru a

justifica o anumită stare de fapt sau încuraja o stare de spirit în rândul cetăţenilor lor. Acest lucru

147



se întâmplă mai ales de la 1870 încoace, când statele naţionale înţeleg nevoia unei omogenizăria populaţiei din cadrul lor şi când apar mijloace care să facă posibilă realizarea unei asemenea

sarcini – producţia în masă, ieftină şi accesibilă practic tuturor claselor sociale. Germania, deexemplu, unificată prea târziu în comparaţie cu vecinii săi, simte nevoia de a impune o cultur ă unică care să modeleze noua identitate germană, împăr ţită anterior în treizeci şi nouă de regatemici. Chiar Franţa, unificată politic cu câteva secole anterior, îşi pune bazele sale de stat naţionalmodern abia în perioada 1870-1914 (vezi mai pe larg Eugene Weber, Peasants into Frenchmen,1979). Crearea unei istorii glorioase, cu eroi naţionali precum Clovis, Carol cel Mare etc. seimpune, de rând cu limba franceză standardizată, ca doi factori unificatori determinanţi însocietatea franceză. Sărbătoarea naţională franceză, cu manifestări fastuoase şi ziua căderiiBastiliei ca simbol naţional devine o tradiţie începând cu 1880, dar nici un manual de istorie numenţionează acest lucru. Patriotismul şi ura faţă de vecini, în mod deosebit faţă de germani, ser ăspândeşte pe larg în manualele de istorie cu câteva decenii înainte de 1914, astfel încât uniiistorici tind să găsească originile primului r ăzboi mondial chiar în manualele de istorie –

franceze, dar şi germane.După 1918, discursul naţionalist este încă odată îngroşat la maximum în căr ţile de istorie,atât de statele învingătoare, cât şi de cele învinse. Germanii sunt prezentaţi ca barbari înmanualele franceze şi britanice şi f ăcuţi responsabili pentru masacrul dintre 1914 şi 1918.Germanii, la rândul lor, nu acceptă că ei au declanşat ostilităţile, cu atât mai mult refuză să serecunoască învinşi. Istoria se invocă pentru a menţine moralul societăţii, faptele unui Friedrichcel Mare sau Bismarck fiind date exemple adeseori pentru a alimenta spiritul de revan şă şiîncrederea în viitorul glorios al Germaniei. De data aceasta, Franţa este ţara în care istoriaoficială se prezintă atât de glorioasă şi exagerată, încât unii istorici explică înfrângerea rapidă şineaşteptată din iunie 1940 prin injectarea unei încrederi prea mari în potenţialul naţiuniifranceze, aşa numitul mit al invincibilităţii. Al doilea r ăzboi mondial aduce schimbăriimportante în felul de a scrie istoria nu numai în Estul, cât şi în Vestul Europei. Procesele deintegrare europeană impun eliminarea unor stereotipuri din manualele de istorie, eliminarea saureinterpretarea unor momente conflictuale din trecutul naţiunilor occidentale, iar paginile decolaborare şi prietenie sunt accentuate din ce în ce mai mult. La momentul actual, această rescriere a istoriei continuă, în Germania, de exemplu, acordându-se o atenţie mai largă holocaustului şi regimului nazist, ca o încercare de a face cetăţenii acestei ţări de a fi conştienţide pericolul extremismului politic. În Statele Unite, pe de altă parte, conţinutul manualelor s-auschimbat radical în ultimii 30 de ani – istoria negrilor sau afroamericanilor, a indienilor etc., darşi a altor minorităţi precum femeile, este încadrată în manualele de istorie. S-a schimbat şi

paradigma istoriei americane – în loc de melting pot , adică tendinţa de asimilare a minorităţiloretnice şi rasiale în societatea americană care domina până la 1990, s-a impus paradigmamulticulturalismului, a respectării şi perpetuării identităţilor etnice a migranţilor recenţi sau aminorităţilor venite anterior pe noul continent. Tendinţa de globalizare impune, de asemenea,rescrierea unor pagini de istorie, precum cea a experienţei americane în Vietnam, a celei

japoneze din anii celui de-al doilea r ăzboi mondial în Coreea şi alte ţări din Asia de Sud etc.În concluzie, se observă că scrierea şi rescrierea istoriei nu este nici pe departe ocaracteristică balcanică, specifică numai sud-estului Europei, ci este un fenomen cunoscut şi deVestul Europei, Occident în general. Schimbări radicale în conţinutul istoriei oficiale apar maiales înainte sau după conflicte majore, fie la scar ă regională sau globală. Constatăm însă că imperativul scrierii unor istorii naţionale conforme cu păstrarea păcii şi stabilităţii, promovareaînţelegerii şi toleranţe interetnice este, mai întâi de toate, specific unor zone precum Sud-EstulEuropei, în Occident punându-se mai mult problema încadr ării în viaţa societăţii a unor grupurimarginale, neglijate sau încurajate insuficient până nu demult şi respectiv, completarea istorieinaţionale cu pagini din trecutul acestor categorii sociale, culturale, etnice sau rasiale.

148



Bibliografie

Anderson, Benedict. Imagined Communities. Reflections on the Origins and Spread of Nationalism, London, Verso, 1991.

Antohi, Sorin. Civitas Imaginalis. Istorie şi utopie în cultura românească, Bucureşti, Litera,1994.

Benda, Julien. Tr ădarea cărturarilor , Bucureşti, Humanitas, 1993.Berdeaev, N. Istoki i smysl russkogo kommunizma, Moscova, Nauka, 1990*.Berg, L.S. Bessarabija. Strana. Ljudi. Hozjajstvo, Petrograd, Ogni, 1918.Boia, Lucian. Mit şi con ştiin ţă în istoriografia românească, Bucureşti, Humanitas, 1996.Campus, Eliza. Ideea Federal ă în Europa interbelică, Bucureşti, 1996.Caplan, Richard & Feffer, John, eds., Europe’s New Nationalism. States and Minorities in

Conflict , New York, Oxford, Oxford University Press, 1996.

Carlyle, Thomas. Cultul eroilor , studiu introductiv de Al.Zub, Iaşi, Institutul European, 1998.Casso, Leon. Rusia şi basinul dunărean, traducere şi studiu introductiv de Şt. Gr. Berechet, Iaşi,Tipografia Al. Ţerek, 1940.

Caşu, Igor. Etnic idendity and nationalism in the XX-th Century Republic of Moldova, in“Pontes. Review of South-East European Studies”, nr. 1-2, 2000.

Idem. “Politica na ţ ional ă” în Moldova Sovietică , 1944-1989, Chişinău, Editura Cartdidact,2000.

Castellan, George. Histoire de Balkans, XIV-e – XX-e siècle, Paris, Fayard, 1991.Cazacu, Petre. Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Chişinău, Ştiinţa, 1992.Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, Stanford, Hoover

Institution Press, 1999.Chirot, Daniel. Societ ăţ i în schimbare, Bucureşti, Athena, 1996.

Ciachir, Nicolae. Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Bucureşti, 1998.Cioran, Emil. Schimbarea la fa ţă a României, Bucureşti, Humanitas, 1993.Cior ănescu, George. Bessarabia and Bukovina: disputed land between West and East ,

Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993.Connor, Walker. Ethnonationalism. The Quest for Understanding , Princeton, Princeton

University Press, 1994.Dahrendorf, Ralf. Conflictul social modern, Bucureşti, Humanitas, 1996. Ibidem. Reflec ţ ii asupra revolu ţ iei din Europa, Bucureşti, Humanitas, 1993.Deutsch , Karl W. Nationalism and Social Communication. An Inquiry into the Foundations of

Nationality, Cambridge Mass., The M.I.T. Press, 1966. Dic ţ ionarul spiritului tolerant, Bucureşti, Editura Evenimentul, 1997.Dima, N. From Moldovia to Moldavia. The Soviet-Romanian territorial dispute, Boulder

Co., East European Monographs, 1991*. Documente de bază ale Comunit ăţ ii şi Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 1999.Duţu, Alexandru. Dimensiunea umană a istoriei, Bucureşti, Meridiane, 1986.East, Gordon. An historical geography of Europe, London: Methuen & Co. Ltd., 1967.Fejtö, F. A History of the Peoples Democracies. Eastern Europe since Stalin, Harmondsworth,

1974.Fischer-Galaţi, St. Myths in Romanian History, în “East European Quaterly”, vol. 15, nr. 3,

1981.Ibidem. România în secolul al XX-lea, Iaşi, Institutul European, 1998.

149



Frunză, Victor . Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas, 1990.Furet, Françios. Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunist ă în secolul XX , Bucureşti,

Humanitas, 1996.Gabanyi, Anne Ute. Na ţ ionalism în România, în “Jurnal literar”, nr. 9-12, 1994.Gasset, Ortega y. Revolta maselor , Bucureşti, Humanitas, 1994.Gellner, E. Mitul na ţ iunii şi mitul claselor , în “Polis”, nr. 2, 1994.Ibidem. Nations and Nationalism, Oxford, Blackwell, 1983*.Georgescu, Vlad. Istoria românilor, de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, Humanitas,

1995.Glenny, Misha. The Balkans. Nationalism, War and the Great Powers, 1804-1999, New York,

Viking, 1999.Gordon, M. M. Assimilation in American Life: the Role of Race, Religion and National Origins,

New York, Oxford, Oxford University Press, 1967.Greenfeld, Liah. Nationalism. Five Roads to Modernity, Cambridge, Mass., Harvard University

Press, 1992.Halpern, Joel M. & Kideckel, David A. eds., Neighbors at War: Anthropological Perspectives

on Yugoslav Ethnicity, Culture and History, University Park, Penn., Pennsylvania StateUniversity, 2000.

Hayek, Friedrich A. Drumul către servitute, Bucureşti, 1993.Heitmann, Klaus. Imaginea românilor în spa ţ iul lingvistic german, Bucureşti, Univers, 1995.Hermet, Guy. Istoria na ţ iunilor şi na ţ ionalismului în Europa, Iaşi, Institutul European, 1997.Hitchins, Keith. Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1997.Hobsbawm, Eric & Ranger, Terence eds., The Invention of Tradition, Cambridge, Cambridge

University Press, 2000.

Hobsbawm, E.J. Na ţ iuni şi na ţ ionalism, din 1780 până în prezent , Chişinău, Editura Arc, 1997.Ibidem. Secolul extremelor , Bucureşti, Editura Lider, 1998.Hutchinson, John. Smith Anthony D. (eds.), Nationalism, Oxford, Oxford University Press,

1994; Idem (eds.), Ethnicity , Oxford & New York, Oxford University Press, 1996.Jelavich, Barbara. History of the Balkans, vol. I-II, Cambridge, Cambridge University Press,

1997*.Karnoouh, Claude. Du şmanii no ştri cei iubi ţ i. Mici cronici din Europa Ră săriteană şi de prin

alte păr ţ i, Iaşi, Polirom, 1997.Kohn, Hans. The Age of Nationalism, New York, 1962.Ibidem. The XX-th Century challenges to the West and its Responses, New York, 1957.Lazarev, A.M. Ja – moldavanin, Tiraspol, Pridnestrovskij gosudarstvenno-korporativnyj

universitet, 1995.Lovinescu, Eugen. Istoria civiliza ţ iei române moderne, Bucureşti, Minerva, 1997.Manoliu-Manea, Maria (ed.). The tragic plight of a border area: Bessarabia and

Bukovina, Los Angeles, Humboldt University Press, 1983.

McNeil, W.H. Ascensiunea Occidentului. O istorie a comunit ăţ ii umane şi un eseu retrospectiv,Chişinău, Arc, 2000.

Ibidem. Mythhistory, or Truth: Myth, History and Historians, în “American Historical Review”,vol. 91, nr. 1, 1986.

150



Merrill, Francis E. Society and Culture. An Introduction to Sociology, Englewood Cliffs, NewJesey, Prentice Hall, 1965.

Meurs, W. P. van Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunist ă, Chişinău, Arc, 1996.Mungiu, Alina. Românii după ’89. Istoria unei neîn ţ elegeri, Bucureşti, Humanitas, 1995.

Namayova, A.S. & Emerson, B. Istorija evropejskoj integracii, 1945-1994, Moscova, 1995.Ojog, Igor & Şarov, Igor. Istoria românilor. Curs rezumativ de lec ţ ii, Chişinău, Editura

Cartdidact, 1998.Paz, Octavio. One earth, four or five worlds. Reflections on contemporary history. San Diego-

New York-London, 1985.Perival, Sukumar (ed.), Notions of Nationalism, Budapest & London & New York, Central

European University Press, 1995.Petcu, Dionisie. Conceptul de etnie: eseu metodologic, Bucureşti, Editura didactică şi

enciclopedică, 1980.Pippidi, Andrei. Sursele vechi şi noi ale na ţ ionalismului în Sud-Estul Europei, în “Lettre

Internationationale”, ediţia română, nr. 10, 1994.R ădulescu-Motru, C. Românismul , Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.Reich, Robert R . Munca na ţ iunilor, Bucureşti, Paideia, 1996.Roberts , H.L. Rumania: the problems of an agrarian state, New York, 1951.Rothschild, Joseph. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după cel de-al doilea r ă zboi

mondial , Bucureşti, Antet, 1997.Roy, Jean-Louis. Na ţ ionalul şi mondialul , în “Sud-Est. Artă. Cultur ă. Civilizaţie” (Chişinău), nr.

3, 1997.Rozanov, Vasilii. Apocalipsa timpului nostru, Iaşi, Institutul European, 1994.Said, Edward W. Orientalism, New York, Vintage Books, 1979.Scaperta, Guy. Elogiu cosmopolitismului, Iaşi, Polirom, 1997.

Scurtu, Ioan (ed.) Istoria Basarabiei, de la începuturi până în 1998, Bucureşti, Editura Semne,1998.Seişanu, Romulus. Principiul na ţ ionalit ăţ ilor. Originile, evolu ţ ia şi elementele constitutive ale

na ţ ionalit ăţ ii, Bucureşti, Albatros, 1996.Seton-Watson, Hugh. The new imperialism. A background book , Chester Springs, Penn.,

Dufour editions, 1964.Shoemaker, M. Welsey. The Soviet Union and Eastern Europe, 21-st Annual Edition.

Washington, D.C., 1990.Soulet, J.- Fr. Istoria comparat ă a statelor comuniste din 1945până în zilele noastre, Iaşi,

Polirom, 1998.Spector, Sherman David. Romania at the Paris Peace Conference: A Study of the Diplomacy of

Ioan C. Br ătianu, Iaşi, The Center for Romanian Studies, 1995*.

Stavrianos. L.S. The Balkans since 1453, New York, New York University Press, 2000.Stojanović, Dubravka. Stereotypes in Contemporary History Textbooks in Serbia as a Mirror ofthe Times, in Wolfgang Höpken (ed.) Oil on Fire? Textbooks, Ethnic Stereotypes andViolence in South - Eastern Europe, Hannover, Verlag Hahnsche Buchhandlung, 1996, p.125-136.

Sugar, Peter & Lederer, Ivo John. (eds.). Nationalism in Eastern Europe, Seattle, London,University of Washington Press, 1994.

Szporluk, R. (ed.). The Influence of Eastern Europe and the Soviet West on the USSR, NewYork, Praeger, 1975.

Talmon, S.L. Les origines de la democtratie totalitaire, Paris, Calman Levy, 1966.

151



Thom, Fr. Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas, 1993.Ibidem. Sfîr şiturile comunismului, Iaşi, Polirom, 1996.

Tiškov, V.A. Narody i gosudarstvo, în “Kommunist”, nr. 1, 1989.Todorov, Tzvetan. Descoperirea Americii. Problema celuilalt , Iaşi, Institutul European, 1994.Todorova, Maria. Imagining the Balkans, New York, Oxford, Oxford University Press, 1997*. Trueba, H.T. Raising silent voices: educating the linguistic minorities for the 21-th century,

New York, New York University Press, 1991.Turliuc, Cătălin. Ponderea şi rolul na ţ ionalit ăţ ilor în România modernă, în “Anuarul

Institutului de Istorie”A.D.Xenopol”, vol. XXXIII, 1996. Ibidem. Na ţ ionalism şi etnicitate. Considera ţ ii istoriografice şi metodologice, în Istoria ca

lectur ă a lumii, Iaşi, Fundaţia Academică “A. D. Xenopol”, 1994.Valéry, Paul. Discurs despre istorie, în Idem, Eseuri aproape politice, Craiova, Editura “Scrisul

românesc”, 1999.Vasilenco, I. S ă restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradi ţ ionale, în “Nistru”, nr. 2,

1957.Verdery, Katherine. Compromis şi rezisten ţă. Cultura română sub Ceau şescu, Bucureşti,

Humanitas, 1994.Walters, E. Garrison. The Other Europe. Eastern Europe to 1945, Syracuse, Syracuse

University Press, 1988.Wierzbicki, Piotr. Structura minciunii, Bucureşti, Nemira, 1996. Wieseltier, Leon. Împotriva identit ăţ ii, Iaşi, Polirom, 1997.Wolf, Eric R. Ţăranii, Chişinău, Editura Tehnică, 1998.Wolf, Stuart (ed.), Nationalism in Europe, 1815 to the present. A reader . London & New York,

Routledge, 1996.Zinoviev, Alexandr. Homo Sovieticus, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991.

Zorgbibe, Charles. Construc ţ ia europeană: trecut, prezent, viitor , Bucureşti, Editura Trei, 1998.Zub, Al. (ed.) Identitate şi alteritate în spa ţ iul românesc, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I.Cuza”, 1995.

Not ă: căr ţile cu asterisc sunt disponibile şi în traducere, română sau rusă.

Documents

Imperii, Naţionalisme si Sisteme Politice Casu_2009